Universitatea Alexandru-Ioan Cuza

Iași

Abilități și stiluri parentale

Argument

Lucullus, general roman, vestit pentru ospețele pe care le organiza, mărturisea către sfârșitul vieții,

că fapta sa cea mai măreață a fost plantarea unui cireș, pe care l-a văzut apoi crescând și

împodobindu-i grădina.

A crește un copil nu este oare o faptă cu atât mai măreață, mai plină de semnificații? Toți aceia care

și-au asumat răspunderea pentru dezvoltarea unei ființe plăpânde, care să le împodobească mai

târziu casa și să ducă viața lor mai departe, ar trebui să mediteze asupra acestui fapt.

În realitate, „majoritatea oamenilor discută, în cadrul familiei, rezolvarea diferitelor probleme :

cumpărarea unei mașini, construirea unei case, mobilarea ei” (Zahirnic, 1976, p. 16). Desigur,

nimeni nu condamnă aceste preocupări firești, dar considerăm că în ceea ce privește satisfacerea

nevoilor noastre biologice, sociale și spirituale trebuie să existe o ordine și o ierarhie corectă. Cea

ma simplă analiză a vieții noastre ne arată că tocmai aceasta ne lipsește adeseori. Copilul nu

constituie în cele mai multe cazuri o problemă pentru noi, o preocupare continuă pentru găsirea

celor mai bune soluții în educarea lui. Deseori, interesul nostru se trezește brusc, doar o dată cu

necazurile de care ne plângem, atunci când copilul nostru apare pe lista copiilor problemă.

Sarcina părintelui „nu se reduce la asigurarea bunurilor materiale necesare creșterii copilului, ci se

completează cu orientarea primilor săi pași în procesul de cunoaștere a lumii, în îmbogățirea

câmpului său perceptual și în folosirea unor metode adecvate privind formarea și însușirea unui

sistem de valori. Ca orice educator, părintele trebuie să învețe să învețe pe alții” (Zahirnic, 1976,

pp. 17-18).

Se vehiculează tot mai mult în societatea de astăzi conceptul de părinte bun sau chiar de părinte

perfect. Ce înseamnă însă, a fi un părinte „bun”? Care sunt abilitățile pe care trebuie să le dețină un

părinte, pentru a fi un părinte „bun”? Ce stil parental trebuie să adopte un părinte pentru a fi un

părinte bun? Acestea sunt aspectele pe care le vom urmări în continuare.

1. Abilități parentale

Comportamentul matern sau patern este condiţionat în mare măsură de prezenţa abilităţilor

parentale. Dezvoltarea optimă, echlibrată, fizică psihică şi morală a copiilor constituie

principalul indicator „al dotării părinţilor cu aptitudini parentale”. Lipsa acestora îşi pune amprenta

asupra profilului psiho-comportamental al copilului.

Pe baza literaturii de specialitate (Killen, 1998, Irimescu, 2004), enunţăm opt funcţii sau abilităţi

de bază ale părinţilor, ele fiind strâns legate una de cealaltă, astfel încât se pot întrepătrunde

foarte uşor.

1.1. Abilitatea de a percepe copilul în mod realist

De modul în care părinţii îşi percep copilul depinde atitudinea şi comportamentul faţă de el.

Aşteptările faţa de copil sunt determinate de imaginea pe care părintele o are despre acesta.

Adesea, părinţii nu observă calităţile reale ale copilului său dificultăţile care pot apărea datorită

nivelului de dezvoltare la care se află copilul său datorită unor condiţii speciale în care se află

acesta. Părintele care nu îşi percepe copilul în mod realist şi îşi proiectează asupra lui

resentimentele faţă de o altă persoană sau propriile aşteptări neîmplinite, va avea faţă de copil

aşteptări prea mari, nerealiste sau negative.

Aşteptările părinţilor susţin conduita lor faţă de copil. Ele pot stimula copilul, provocându-l la

dezvoltarea acelor trăsături pe care părintele le aşteaptă şi pot fi deci confirmate de evoluţia

copilului. Aşteptările trebuie să fie în permanenţă pozitive şi în acord cu capacităţile şi vârsta

copilului. Exigenţele prea mari pentru un copil pot produce sentimente de frustrare, acesta

simţindu-se trădat, neiubit şi neacceptat. Pe de altă parte, exigenţele prea mici conduc la

nedezvoltarea capacităţii de rezolvare a problemelor şi la iresponsabilitate (Irimescu, 2004).

1.2. Abilitatea de a accepta că este responsabilitatea adulţilor să satisfacă nevoile copilului şi

nu invers

Părinţii sunt cei care ar trebui, în primul rând să satisfacă nevoile emoţionale ale copilului, precum

şi cele legate de îngrijire, linişte şi apropiere. De obicei, părinţii au aşteptări relativ realiste cu

privire la satisfacerea nevoilor copilului și îi transmit acestuia, prin intermediul comportamentului,

că este normal ca ei să-i satisfacă nevoile de bază. Există însă şi părinţi care au percepţii opuse şi

foarte nerealiste în ceea ce priveşte nevoile pe care le are un copil. Este vorba de părinţi "care

aşteaptă să primească de la copil înţelegere, linişte şi ajutor, lucruri pe care ei înşişi nu le-au primit

de la viaţă" (Killen, 1998, p. 149). În consecinţă, mulţi copii acceptă acest rol de îngrijire,

funcţionând încă de la vârste foarte fragede ca nişte micuţi adulţi. Preţul plătit de aceşti copii este

însă mare, întrucât ei vor suporta un proces de maturizare forţată, cu consecinţe negative în toate

domeniile vieții lor.

1.3. Abilitatea de a pune limite copilului

Este probabil cea mai provocatoare funcţie parentală şi reprezintă abilitatea prin care se

construieşte în mintea copilului autoritatea părintelui. Un copil care nu îşi poate construi respectul

pentru autoritatea părintelui este un copil care nu trăieşte sentimentul de a fi protejat de către

părinte. Din punctul de vedere al socializării copilului, “putem spune că regulile şi limitele ajută

copilul să se adapteze mediului şi grupului din care face parte” (Irimescu, 2004, p. 39). Există însă

o barieră fragilă între a spune “nu” cu fermitate şi a restricţiona cu agresivitate. Alegerea de către

părinte a cele de-a două variante poate conduce la un copil rebel, lipsit de respect pentru norme şi

reguli.

1.4. Abilitatea de a se angaja pozitiv în interacţiunea cu copilul

Este hotărâtor pentru copil "ca părinţii să fie capabili să se angajeze pozitiv în relaţia cu el în

dezvoltarea, învăţarea, jocul, tristeţea şi bucuriile lui" (Killen, 1998, p. 152). Un angajament

pozitiv este cel în concordanţă cu nevoia copilului de a fi îngrijit, de ai se răspunde, de a fi

stimulat, de structurare şi fixare a limitelor iniţiativei. Este important, de asemenea, ca într-un

astfel de angajament, adultul să îl accepte pe copil aşa cum este el. Aceasta va face posibil să

răspundă invitaţiei copilului, să ia iniţiativa pentru stimularea lui şi să pună limite fără a respinge

sentimentele acestuia.

1.5. Abilitatea de a avea o relaţie empatică cu copilul

Această relaţie permite părintelui să-şi cunoască copilul dincolo de cuvinte. Este o abilitate pe care

părintele trebuie să o utilizeze pentru a identifica nevoile nerostite ale copiilor.

Empatia presupune : abilitatea de a diferenţia şi a da un nume gândurilor şi sentimentelor

copilului, abilitatea de a prelua rolul acestuia din punct de vedere mintal (a te pune în locul

copilului) şi abilitatea de a răspunde în funcţie de sentimentele copilului (Killen, 1998).

1.6. Abilitatea de a oferi copilului experienţe noi, de a-l stimula cognitiv şi afectiv

Dezvoltarea mentală a copilului are nevoie de experienţe care să-l stimuleze în acţiunea sa de

învăţare. Piaget aseamănă copilul cu un cercetător în faţa universului, având marea şansă de a

descoperi lumea în care există. Părintele “trebuie să fie capabil să îngăduie copilului aceste

experienţe, care adesea pe el îl sperie prin riscul pe care ele îl incumbă şi pe care copilul nu îl

cunoaşte încă” (Irimescu, 2004, p. 38). Datoria părintelui este de a-şi stăpâni propria anxietate şi de

a asista cu răbdare copilul în experienţele şi descoperirile lui. Atât timp cât aceste activităţi nu sunt

periculoase pentru copil, părintele trebuie să permită realizarea lor. Astfel, copilul descoperă modul

în care funcţionează lucrurile, propriile lui limite precum şi limitele îngăduinţei şi ale cunoaşterii

celor din jur, face propriile greşeli şi învaţă din acestea.

1.7. Abilitatea de a-şi înfrâna propriile dureri şi porniri agresive fără a le proiecta în relaţia

cu copilul

Un anumit grad de toleranţă la frustrare şi conflict este strict necesar pentru rolul de părinte. Este

absolut vital ca părintele să-şi menţină calmul în relaţia cu copilul, mai ales în momentele în care

copilul îl testează, pentru a vedea cum reacţionează. Este însă posibil să ne controlăm furia? Da,

pentru că ea reprezintă mai mult decât o reacție fizică. Adevărul este că „furia se construiește mai

întâi în mintea noastră ; ne înfuriem în urma unui raționament” (Pescaru, 2004, p. 144). Din

fericire, putem gândi atunci când acționăm într-o astfel de situație.

Există câteva sugestii ce pot fi utile părinților în stăpânirea furiei (Pescaru, 2004) :

primul pas – recunoașterea furiei ; furia negată devine un fel de otravă interioară

al doilea pas – învățarea exprimării furiei într-un mod adecvat (folosirea pronumelui eu pentru

exprimarea sentimentelor, și nu a pronumelui tu, pentru a-i ataca pe ceilalți)

al treilea pas – exprimarea furiei, dar urmată de controlul acțiunilor (trebuie descoperită o

metodă potrivită, care nu îi rănește pe cei din jur)

al patrulea pas – poate fi util să discutăm problema cu cineva

al cincilea pas – să examinăm situația (anii copilăriei sunt extrem de prețioși și nu trebuie

risipiți din cauza furiei părintelui).

1.8. Abilitatea de a răsplăti/valoriza copilul

Copiii au nevoie de încurajări şi apreciere. Una din cele mai importante funcţii parentale este aceea

de a răspunde pozitiv, valorizând copilul pentru lucrurile bune pe care le face. Copiii care sunt

stimulaţi adecvat fac progrese uimitoare într-o scurtă perioadă de timp.

2. Stiluri parentale

Stilurile parentale sunt definite ca “maniera în care părinţii îşi exprimă credinţele despre cum

trebuie să fie părinţii buni sau cei răi” (Pescaru, 2004, p. 11). Toţi părinţii (cel puţin 99%) vor să fie

părinţi buni şi evită să facă ceea ce cred ei că ar face un părinte rău. Adoptă stilurile însuşite de la

părinţii lor, pentru că nu ştiu ce altceva să facă şi simt că aceasta este modalitatea corectă de a fi

părinte. La fel de adevărat este că sunt destui părinţi care adoptă exact stilul contrar decât cel

experimentat în familia de origine, dorind ca proprii copii să cunoască un astfel de mediu decât cel

de care au avut ei înşişi parte.

După Pescaru (2004) există cinci tipuri de stiluri parentale, pe care le vom prezenta în continuare.

2.1. Stilul parental de respingere sau neglijare

Acest stil presupune atât dragoste scăzută cât şi limite scăzute. În acest caz se consideră ca fiind

inadecvat să întâmpini nevoile copiilor. Uneori este considerat ca “un stil parental indiferent”,

datorită lipsei de implicare emoţională şi de control asupra copilului.

Într-o asemenea familie, părinţii şi copiii sunt angajaţi frecvent în cercuri vicioase de interacţiune.

Un exemplu al unui astfel de cerc este cel de urmează (Pescaru, 2004):

Părintele încearcă să controleze comportamentul copilului prin mijloace ineficiente. De pildă, un

părinte poate striga la copil să-şi adune jucăriile sau poate să-l ameninţe că i le pune pe toate la

gunoi, dacă nu le strânge imediat;

Copilul îşi ignoră părintele său protestează sau se ceartă, ca răspuns;

Părintele încetează să mai ţipe sau să ameninţe şi iese din situaţie. Această acţiune întăreşte exact

lucrul pe care părintele dorea să-l împiedice (dezordinea), făcând exact ceea ce vrea copilul (să-l

lase în pace);

Copilul a adoptat astfel o măsură de control asupra părintelui, pentru ca el/ea tocmai a asistat la

o scenă de “retragere” a adultului;

Conflictul degenerează, astfel încât părinţii forţează miza şi încep ameninţările şi strigătele

serioase sau abuzul fizic;

Copilul acceptă în final cererea părinţilor de a strânge jucăriile şi întăreşte comportamentul

abuziv al acestora (părinţii simt că trebuie să fie furioşi sau abuzivi pentru a-l face pe copil să se

supună) sau continuă să refuze să coopereze, protestând tot mai mult, ignorându-i sau fugind de-

acasă;

Părinţii renunţă sau îi pedepsesc pe copii într-o totală frustrare.

Ceea ce e esenţial în cercul vicios este că acest copil are, şi el, un rol de jucat în interacţiune. Prin

urmare, copilul face schimbări în comportamentul său, pentru a preveni reacţia abuzivă a părinţilor

(adună jucăriile). Aceştia cred, de obicei, că faptul că l-au determinat pe copil să se supună,

indiferent de mijloace, le justifică acţiunile. Înţelegerea acestor fapte e importantă, dacă se

urmăreşte prevenirea comportamentului abuziv. Nu va fi suficientă doar însuşirea metodei time

out-ului, pentru că şi valorile şi credinţele acestor părinţi trebuie să se schimbe.

2.2. Stilul parental autoritarist

Presupune limite înalte şi dragoste scăzută. Aceasta nu înseamnă că un părinte autoritarist nu-şi

iubeşte copilul. Ei îşi iubesc copilul, dar punctele tari ale stilului lor sunt în disciplina acţiunii

(fixarea de limite) şi nu în disciplina relaţie (dragostea).

Cei mai mulţi dintre copiii cu părinţi autoritarişti nu recunosc existenţa unei relaţii apropiate, calde

cu părinţii lor. Prin urmare, aceşti părinţi nu-şi încurajează copiii să se îndrepte spre ei pentru a-şi

rezolva problemele şi a fi înţeleşi. “Părinţii autoritarişti valorizează supunerea şi respectul. Ei nu

negociază reguli şi treburi casnice şi cred într-o ierarhie a familiei, cu tatăl de obicei în vârf, mama

imediat alături şi copiii pe ultimul loc” (Pescaru, 2004, p. 12).

Acest stil nu mai e la modă astăzi în societate. Standardele actuale îl cataloghează, adesea ca

abuziv, dar este un punct tare. Se stabilesc limite clare copiilor lor, iar aceştia, în general, se supun

şi astfel e obţinut respectul. De fapt, ce-i determină să fie atât de neînduplecaţi? Asemenea părinţi

confundă disciplina cu pedeapsa. Pedeapsa este o forţă externă, cu ajutorul căreia părinţii

controlează. Forţele externe sunt eficiente până la un punct. Copiii se vor supune când forţa

externă sau ameninţarea este prezentă, dar se vor revolta când forţa se îndepărtează. Aşa că, atunci

când un părinte părăseşte camera sau copiii nu se află sub controlul lor ei fac adesea ce vor, pentru

că nu există nici un sentiment intern de bine sau de rău la copii.

Acest tip de părinte are tendinţa de a folosi bătaia ca metodă de forţă externă. Ea s-a dovedit a fi

ineficientă din acelaşi motive : copiii vor face ce li se spune pentru a evita bătaia, dar vor face ce

vor, când nu va fi nimeni în preajmă să-i bată. Aceasta se întâmplă din cauză că nu au interiorizat

semnificaţia binelui şi a răului.

Bătaia, denumită şi pedeapsă corporală, a fost multă vreme unul dintre mijloacele folosite de

părinţi pentru a-şi disciplina copiii. Deşi gradul şi frecvenţa pot varia de la familie la familie,

disciplinarea fizică a fost interpretată ca o metodă de determinare a unui comportament bun şi de

condamnare a comportamentelor inacceptabile.

Situaţia bătăii ca metodă de educare în familie a fost cercetată ani la rând, iar consecinţele ei

negative sunt dovada substanţială că utilizarea consecventă a pedepsei corporale poate fi în

detrimentul dezvoltării sănătoase a copilului. Milioane de copii sunt atacaţi violent în mod regulat,

în numele disciplinei. Ei, la rândul lor devin extrem de violenţi. Vina e atribuită pe rând copiilor,

mass mediei, situaţiei economice, şcolilor, oricui şi tuturor, şi tocmai principalul vinovat nu intră în

discuţie. Pentru că părinţii care folosesc disciplinarea fizică sunt primii care-i învaţă pe copii să fie

violenţi. Copiii învaţă să creadă că procedează bine şi că “e în regulă” dacă folosesc violenţa

pentru a-şi rezolva problemele.

Cei ce sunt bătuţi – sau ameninţaţi cu bătaia – devin rebeli, răzbunători şi refractari faţă de părinţii

lor. Nu devin mai de încredere şi nici mai responsabili, cu un control intern al comportamentului

lor, după ce au fost bătuţi. Uneori mulţi părinţi îşi amintesc că au fost bătuţi, dar foarte rar îşi

amintesc de ce au fost trataţi astfel. Faptul că recurg automat la bătaie îi împiedică să înveţe cum să

fie responsabili şi să se comporte firesc.

Unul dintre cele mai dezastruoase efecte ale bătăii îl reprezintă blocarea comunicării dintre părinte

şi copil. Copilul bătut este rezistent la ceea ce vrea părintele să-i spună şi nu e deschis la a

împărtăşi problemele şi sentimentele cu acesta. Bătaia creează relaţia plină de teamă, furie şi

evitare, şi nu o apropiere emoţională reciprocă.

Mulţi părinţi se întreabă: “Dacă nu îl pedepsesc pentru că a fost rău, cum va învăţa vreodată să fie

bun?” E nevoie ca părinţii să lase deoparte ideea controlării copiilor lor. În locul pedepsei, pot

stăpâni situaţia şi pot folosi consecinţele pentru a se face înţeleşi. În loc să pedepsească, părinţii

trebuie să adopte o atitudine decentă, plină de respect, o disciplină educativă nonviolentă faţă de

copiii lor.

Există câteva alternative la pedeapsă (Pescaru, 2004):

Căutaţi nevoile ascunse ale copilului;

Oferiți informaţii şi explicaţii;

Căutaţi sentimente ascunse;

Schimbaţi mediul;

Găsiţi alternative acceptabile;

Arătaţi-i cum vreţi să se comporte;

Oferiţi ocazia de a face alegeri şi nu daţi ordine;

Faceţi mici concesii;

Oferiţi o perioadă de pregătire;

Lăsaţi să apară consecinţele naturale;

Comunicaţi-le propriile dumneavoastră sentimente;

Acţionaţi când e necesar;

Stăpâniţi-vă copilul;

Jucaţi-vă împreună;

Dezamorsaţi situaţia apelând la umor;

Faceţi un târg, negociaţi;

Rezolvaţi reciproc conflictul;

Revizuiţi-vă expectaţiile;

Luaţi un time out parental.

Părinţii autoritarişti pot deveni autoritari şi pot echilibra astfel dragostea şi limitele în stilul lor de

a-şi educa copiii. Părinţii autoritari folosesc controale interne, îi învăţa pe copii să distingă binele

de rău, uzează de instrumente variate şi sunt atenţi la nevoile de dezvoltare şi emoţionale ale

acestora.

2.3. Stilul parental autoritar

Înseamnă “a lăsa copiii să fie ei înşişi şi să înveţe despre lumea înconjurătoare, în mod

independent” (Pescaru, 2004, p. 15). Deşi au ceva independenţă, părinţii încă stabilesc limite şi îşi

controlează copiii. Fac asta într-un mod iubitor şi plin de afecţiune. Un părinte autoritar poate să-şi

pună braţul în jurul copilului şi într-un mod confortabil să spună: “ştii că n-ar fi trebuit să faci asta;

hai să vorbim despre cum poţi să rezolvi situaţia mai bine data viitoare.” Aceasta arată doar cât de

calm poate aborda părintele copilul şi cum acesta nu trebuie cicălit pentru că a greşit.

Probabil că cei mai mulţi dintre copiii ce au părinţi autoritari îşi vor cunoaşte limitele şi nu vor

trebuie să se îngrijoreze dacă părinţii află că ei au făcut ceva greşit. Adică nu trebuie să se teamă că

vor fi bătuţi. Nu înseamnă însă că acești copii nu vor avea nicio problemă, datorită stilului educativ

respectiv. Acest stil le permite să se relaxeze şi să afle cine sunt ei, în timp ce fac greşeli.

Ceea ce e puţin probabil să se întâmple este ca aceşti copii să aibă o atitudine negativă faţă de

viaţă. Probabil că nu se vor strădui să încalce reguli, din cauză că îşi ştiu limitele. Să sperăm că vor

creşte şi vor folosi acest stil când vor avea, la rândul lor, copii.

2.4. Stilul parental permisiv

Constă în “dragoste ridicată (disciplina relaţională) şi limite scăzute (disciplina acţiunii)”

(Pescaru, 2004, p. 15). Părinţii permisivi sunt total de acord cu nevoile de dezvoltare şi emoționale

ale copiilor lor, dar au dificultăţi în stabilirea de limite ferme. De fapt, cea mai importantă

caracteristică a lor este că sunt inconsecvenţi. Ora de culcare este 19:00, apoi devine 22:00.

Folosesc explicaţia şi negocierea pentru a obţine acordul copilului lor. Se privează de ataşamentul

şi legătura cu copilul, pentru a-l învăţa ce-i bine şi ce-i rău. Nu se poate afirma că părintele

permisiv este abuziv sau ineficient. Copiii adesea acceptă părinţii permisivi, ca rezultat al relaţie

dintre ei. Este un fapt puţin cunoscut că aceşti copii vor să-şi mulţumească părinţii şi probabil că

urmează mai mult îndrumările unei persoane pe care o cunosc, o iubesc şi în care au încredere,

decât cele ale unora pe care nu-i agreează.

Din nefericire pentru părinţii permisivi există câteva slăbiciuni ale stilului. Aceste puncte slabe fac

stilul parental respectiv ineficient pe termen lung. Aşa cum deja am menţionat, părinţii permisivi

sunt inconsecvenţi. De-a lungul timpului, copiii învaţă să-şi manipuleze părinţii pentru a fi lăsaţi să

facă ce vor. De ce manipulează copiii? Pentru că pot şi pentru că părinţii permisivi le îngăduie

acest comportament. Am putea duce raționamentul şi mai departe, afirmând că părinţii permisivi

întăresc, de fapt, comportamentul manipulator al copiilor. Copiii dobândesc un fals sentiment de

control asupra adulţilor, care dezvoltă comportamentul lor manipulator.

Aceşti părinţi confundă, de asemenea, agresivitatea cu afirmarea. Una dintre consecinţele

negative ale permisivităţii parentale, pentru părinţi, este că aceștia sfârşesc prin a se simţi sclavi şi

martiri în faţa copiilor lor. Detestă ca ceilalţi să aibă mereu avantaj în faţa lor, să nu li se arate

respect sau apreciere pentru tot ceea ce fac pentru copiii lor. Aceasta duce la furie şi comportament

verbal abuziv (o zonă de probleme comune tuturor părinţilor permisivi). Stabilirea de limite

inconsecvente este un simptom al inabilităţii de a fixa limite clare pentru sine. Părinţii de acest fel

nu au grijă de ei sau nu se valorizează suficient; au grijă de oricine altcineva în afară de ei, crezând

că acesta este comportamentul unui “bun” părinte. A învăţa să se afirme este esenţial pentru

părintele permisiv.

Ce trebuie să facă însă un astfel de părinte? El trebuie să înceapă mai întâi prin a avea grijă de el

însuși, pentru a-și regla rezervele emoţionale, înainte de a încerca să îi pese de altcineva. Dacă el

se comportă astfel, dar cu un rezervor gol, acesta este egoism, pentru că el va sfârși prin a fi amărât

şi refractar faţă de membrii familiei. Apoi, în al doilea rând, el trebuie să își folosească punctele

tari ale comunicării pentru a stabili limite mai ferme.

Comunicarea efectivă cu copiii este dependentă de capacitatea de a învăţa să fii un bun ascultător.

Deşi părinţii îi aud pe copii vorbind în fiecare zi şi poartă conversaţii cu ei, nu întotdeauna are loc

o bună comunicare.

Când copilul vorbeşte, părintele trebuie să facă un efort real pentru a-l asculta. El trebuie să se

oprească din tot ceea ce face, să stabilească contactul vizual şi să acorde atenţie celor afirmate de

copil. Destul de des, ceea ce copilul a spus “printre rânduri” este la fel de important ca şi cuvintele

rostite. Demonstrarea interesului faţă de ceea ce spune copilul se arată prin adresarea de către

părinte a unor întrebări potrivite şi prin oferirea răspunsurilor într-o manieră pozitivă. Dacă

afirmaţiile copilului sunt trecute cu vederea în continuu, ca fiind de mică importanţă, acesta va

începe să simtă că opiniile sale nu contează.

De asemenea, părintele trebuie să găsească căi de a comunica copilului că el este important. El

trebuie să îi aprecieze realizările şi eforturile fără a le “înflori”. Exersarea capacităţii de a fi un bun

ascultător al copiilor poate contribui la prevenirea multor probleme, care ar putea apărea acasă sau

la şcoală.

Există multe tehnici de ascultare excelente. Ele sunt esenţiale, atunci când se discută o problemă

sau o neînţelegere. Acestea sunt (Pescaru, 2004):

Încurajaţi cealaltă persoană să vorbească liber;

Nu vă răzgândiţi înainte de a începe conversaţia;

Treceţi direct la fapte;

Căutaţi limbajul care să constituie cheia către sentimentele persoanei;

Faceţi un efort de ascultare şi fiţi atenţi; oamenii pot vorbi doar când ceilalţi ascultă;

Puneţi întrebări care să ducă la înţelegerea situaţiei.

A fi un bun ascultător e o sarcină care se învaţă. Tehnica unei bune ascultări înseamnă muncă

multă şi efort. Sunt multe beneficii ale unei ascultări eficiente, care pot fi utilizate atât de părinţi,

cât şi de copii. Părinţii ar trebui să fie cei mai importanţi ascultători ai copilului lor.

2.5. Stilul parental democratic sau echilibrat

Aceasta înseamnă “atât dragoste ridicată, cât şi limite înalte. Este bazat pe conceptele

democratice, cum ar fi egalitatea şi încrederea” (Pescaru, 2004, p. 17). Părinţii şi copiii sunt egali

în termenii nevoii de demnitate şi valorizare, dar nu în termeni de responsabilitate şi luare a

deciziei. În familiile extinse, unde sunt mai mulţi copii decât adulţi, părinţii ar fi învinşi în alegeri

cu uşurinţă, de pildă, în problema conform căreia îngheaţă ar trebui servită înainte sau după masă.

Părinţii – precum preşedintele într-o ţară democratică – au puterea veto-ului asupra deciziilor, care

ar putea afecta sănătatea şi bunăstarea celor mai tineri membri ai familiei.

Stilurile parentale echilibrate au, în consecinţă, un set de credinţe parentale precum (Pescaru,

2004):

Părinţii prezintă răul şi binele cu propriile cuvinte şi fapte;

Disciplina e diferită de pedeapsă;

Blamarea copilului nu este acceptată;

Consecinţele sunt inevitabile şi există şi frustrare uneori;

Copiii au nevoie de încurajare pentru a încerca noi activităţi;

Copiii trebuie învăţaţi cum să-și rezolve problemele;

Disciplina e folosită pentru a învăţa sau ghida, nu pentru a pedepsi, manipula sau controla.

Principiile de bază ale tuturor acestor credinţe oferă independenţă şi responsabilitate copilului.

Părinţii prezintă aşteptări, nu cereri – pentru a câştiga cooperarea şi respectul copilului. Regula de

aur – să-i tratezi pe alţii aşa cum ai vrea să te trateze ei pe tine – este esenţa stilului parental

echilibrat sau democratic. Părintele trebuie să stabilească standarde realiste de educare în familie şi

să valorizeze copilul. Prea multă dragoste şi părinţii vor fi prinşi în plasă de copiii lor. Prea multe

limite, şi vor deveni rigizi în relaţia lor cu copiii. Găsirea unui echilibru între dragoste şi stabilirea

limitelor este o sarcină riscantă, dar necesară.

În acest sens, iată câteva elemente importante pentru o negociere de succes (Pescaru, 2004):

Comunicaţi clar;

Respectaţi-l pe celălalt;

Recunoaşteţi şi definiţi clar problema;

Căutaţi soluţii din diverse surse;

Colaboraţi pentru a găsi o soluţie comună;

Fiţi de încredere;

Păstraţi relaţia.

Negocierea este una din cele câteva căi de a rezolva conflicte. Poate fi utilizată atunci când

părintele şi copilul au adoptat o poziţie faţă de o problemă. Ea reprezintă procesul prin care poate

fi soluţionat conflictul, aşa încât atât adultul, cât şi copilul se simt mulţumiţi. Negocierea constă în:

- Ascultare şi înţelegere;

- Interes pentru relaţie;

- Satisfacerea intereselor ambelor părţi;

- Inventarea de noi opţiuni;

- Atingerea unui acord bazat pe corectitudine.

Cheia spre o negociere eficientă o constituie comunicarea clară. Aceasta implică trei deprinderi

importante: comunicarea prin vorbe, ascultarea celor comunicate, înțelegerea comunicării.

Negocierea nu funcţionează folosind doar una dintre aceste abilităţi. De pildă, nu poţi avea o bună

înţelegere fără o bună ascultare sau discutare. Este mai eficient atunci când atât părintele, cât şi

adoloscentul sunt capabili să identifice clar şi să discute sursele de dezacord şi neînţelegere.

Negocierea este un proces dus-întors, care încurajează ambele părţi să participe în luarea deciziilor.

De asemenea, oferă atât pentru părinte, cât şi pentru adolescent o modalitate de a învăţa să se

înţeleagă mai bine unul cu celălalt şi să crească în cadrul acestei relaţii. Negocierea ajută la crearea

unei balanţe sănătoase între a da şi a primi. Fiecare devine câştigător prin negociere.

Concluzii

Un lucru este sigur, nu există părinte perfect sau copil perfect, nu există o direcţie sigură şi dreaptă

în creşterea şi educarea copilului, dar rolul de părinte poate fi uşurat cu dragoste, limite, recompens

e şi sancţiuni pentru respectarea sau nerespectarea acestora, perseverenţă şi fermitate.

Ca proces, parenting-ul surprinde direcţiile de creştere şi educare a copilului de la naştere până la

maturitate, asigurarea nevoilor de bază, asigurarea sănătăţii şi dezvoltării la nivel fizic, intelectual ş

i emoţional, cu accent pe drepturile copilului.

Adulţii nu folosesc în exclusivitate un singur stil parental, ci un mix de stiluri. Oricare ar fi combin

aţia folosită este important să ţinem cont de personalitatea şi nevoile individuale ale copilului. Ce e

ste eficient pentru un copil, poate avea mai puţin succes în cazul altui copil. Mituri că “nu-mi voi c

reşte copilul aşa cum am fost crescut eu” sau ”eu am fost bătut şi sunt OK, deci bătaia va merge şi

pentru copilul meu” au fost demontate de experţii în domeniu.

Parenting-ul nu este un job, este o responsabilitate pe viaţă. În relaţia cu job-ul poţi demisiona, poţi

schimba locul de muncă, poţi lua concediu, dar copilul îţi aparţine pe viaţă şi cea mai mare răsplată

pe care o poţi primi ca părinte este o treabă bine făcută…un copil fericit, sănătos şi binecrescut.

Bibliografie :

1. Băran-Pescaru, A., 2004, Parteneriat în educație – familie, școală, comunitate, Editura Aramis,

București

2. Băran-Pescaru, A., 2004, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Editura Aramis,

București

3. Irimescu, G., 2004, Asistența socială a familiei și copilului, curs, Editura Universității

Alexandru-Ioan Cuza, Iași

4. Killen, K., 1998, Copilul maltratat, Editura Eurobit, Timișoara

5. Zahirnic, C., 1976, Probleme pentru părinți. Probleme ale părinților, Editura Didactică și

Pedagogică, București