UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANŢA

FACULTATEA DE TEOLOGIE

SECŢIA: ................

LUCRARE DE LICENŢĂ

ASISTENŢA SOCIALĂ ÎN EPARHIA TOMISULUI

ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

Coordonator ştiinţific:

PROF. UNIV. DR. NECHITA RUNCAN

Absolvent:

WWW

CONSTANŢA

2011CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: REPERE ISTORICE PRIVIND ASISTENŢA SOCIALĂ

1. Istoria asistenţei sociale

2. Biserica veche şi primele forme de asistenţă socială

A. Caritatea în creştinism

B. Instituţii de asistenţă socială în Biserica veche

3. Rolul Bisericii în apariţia primelor forme de asistenţă socială în Ţările

Române

CAPITOLUL II: ASPECTE DIN VIAŢA CREŞTINĂ DOBROGEANĂ ÎN

PERIOADA INTERBELICĂ

1. Situaţia Bisericii Tomitane după războiul de independenţă

2. Viaţa şi cultura bisericească din Dobrogea de la Războiul de Independenţă

(1877-1878) până în anul 1923

3. Viaţa bisericească din Episcopia Tomisului - Constanţa - între anii 1923-1950

A. Episcopul Ilarie Teodorescu

B. Episcopul Gherontie Nicolau

C. Episcopul Eugeniu Laiu

D. Episcopul Chesarie Păunescu

4. Viaţa bisericească dobrogeană în perioada 1950-1989

5. Viaţa bisericească din Dobrogea de la reînfiinţarea Arhiepiscopiei Tomisului

(1990) până în prezent.

2

A. Înalt Prea Sfinţitul Lucian Florea

B. Înalt Prea Sfinţitul Teodosie Petrescu

CAPITOLUL III: SISTEMUL DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ AL BISERICII

ORTODOXE ROMÂNE

1. Obiectivele sistemului bisericesc de asistenţă socială

2. Organizarea sistemului

3. Cadrul legislativ de desfăşurare a asistenţei sociale de către Biserică

4. Asistenţa Socială în Biserica Ortodoxă Română în timpurile noastre

5. Programe de asistenţă socială desfăşurate de Biserica Ortodoxă Română

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

3

„Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi

unul pe altul, precum Eu v-am iubit”

(Ioan 13, 34)

INTRODUCERE

Grija faţă de cei aflaţi în dificultate, fiind o poruncă a Mântuitorului Hristos, a

constituit dintotdeauna parte integrantă din misiunea Bisericii Ortodoxe Române.

Odată cu primele structuri bisericeşti creştine pe actualul teritoriu al României, apare

şi activitatea în domeniul carităţii, efectuată în numele credinţei creştine. În ţara noastră,

asistenţa socială a avut la început un puternic caracter religios, desfăşurându-se secole de-a

rândul în jurul mânăstirilor şi al bisericilor.

Doresc să subliniez prin lucrarea de faţă întreaga problematică a asistenţei sociale şi

datorită faptului că de ea se ocupă în mare parte Biserica Ortodoxă, căci după experienţa şi

părerea mea, întreaga tehnică de „asistenţă socială” oricât de perfecţionată ar fi, este lipsită de

reală eficienţă, dacă nu este dublată permanent de învăţăturile de temei ale „milei creştine”, de

ceea ce se numeşte „caritate”.

În domeniul vast de activitate al asistenţei sociale, trebuie să existe întotdeauna o

strânsă colaborare între specialişti de profil şi Biserică, spre a reuşi ca terapia socială să aibă

cele mai bune efecte, ca cetăţeanul vizat să fie redat cât mai repede societăţii.

Istoria Bisericii româneşti este şi istoria poporului român. Fiecare popor îşi are

istoria sa, a originii sale sau originile componentelor sale din cele mai vechi timpuri, pe

parcursul devenirii sale în timp şi spaţiu, în relaţiile cu diferite alte popoare, suferind şi

exercitând influenţe, înregistrând momente de vârf în dezvoltarea sa, perioade de afirmare, de

maturitate, dar şi de regrese uneori.

4

Istoria unui popor este şi istoria instituţiilor sale, în diverse timpuri, cu personalităţile

marcante, cu eroii săi şi conducătorii care înscriu regrese în istoria dezvoltării şi afirmării

popoarelor.

În ce ne priveşte, istoria Bisericii româneşti este şi istoria poporului român, dacă

avem în vedere că etnogeneza noastră cuprinde în sine şi factorul spiritual creştin de răsărit.

Credinţa ortodoxă şi romanitatea sunt două coordonate esenţiale ale fiinţei şi spiritualităţii

poporului român. Acestea două, unite într-o sinteză fericită, au dat sufletului românesc

originalitate şi farmec unic. Ortodoxia românească este, astăzi, elementul ce ne oferă unicitate

incontestabilă, căci noi românii suntem în lume singurul popor romanic de credinţă ortodoxă1.

În Dobrogea de astăzi, străvechiul pământ al Scythiei Minor au păstorit ierarhi care s-

au remarcat prin grija deosebită pentru înălţarea spirituală a păstoriţii lor şi prin eforturile

susţinute pentru propăşirea Bisericii Ortodoxe. Printre aceştia amintim pe cei care au păstorit

aceste ţinuturi în perioada interbelică: Episcopii Ilarie Teodorescu, Gherontie Nicolau, Eugenie

Laiu şi Chesarie Păunescu a căror viaţă şi activitate o vom prezenta în cele ce urmează, pentru

a evidenţia în special activitatea lor social filantropică.

Tomisul a fost un puternic centru cultural şl teologic în cursul vremii, metropola a

Scythiei Minor (Dobrogea de azi) şi resedinţă a ierarhilor tomitani de la începuturi şi până în

zilele noastre.

Istoria pune mitropolia de la Tomis din Scythia Minor, între cele mai vechi mitropolii

şi miruieşte mai mulţi ierarhi ai acestui scaun, care s-au distins prin sfinţenia vieţii lor, prin

activitatea rodnică şi prin tăria credinţei lor, cum au fost: Evanghelicus, Philius, Teofil,

Bretanion, Teotim şi alţii. De cuvântul acestor ierarhi s-a ţinut seamă întotdeauna şi a fost

hotărâtor în toate chestiunile însemnate, aceasta şi pentru că Mitropolia din Tomis ocupa al II-

lea rang între mitropoliile autocefale şi avea faţă de Patriarhia din Constantinopol prerogative

pe care nu le avea nici o altă mitropolie din Peninsula balcanică…“2.

În urma completei distrugeri a Tomisului de către popoarele migratoare, în secolul al

VII-lea, mitropoliţii tomitani şi-au mutat reşedinţa în locuri mai ferite din cuprinsul Dobrogei.

După secole de pribegire a titularilor scaunului mitropolitan de Tomis, cu reşedinţa în

diferite centre eclesiastice precum Durostorum, Vicina, Proilavia, Tulcea etc., abia în anul 1923

s-a reactivat străvechea eparhie tomitană, cu reşedinţa la Constanţa, având sub jurisdicţia sa

1 *** Izvoarele creştinismului românesc, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, 2003, p. 11.2 ***De la Dunăre la mare, Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos, p. 24.

5

judeţele Constanţa, Caliacra, Durostor şi Ialomiţa. Noua eparhie era socotită ca o continuare

firească a primei organizaţii bisericeşti de pe pământul românesc - Arhiepiscopia (Mitropolia)

Tomisului, care supreveghează Ortodoxia dintre Dunăre şi Mare, de la Sfântul Apostol Andrei

până azi.

De-a lungul timpului, acest ţinut s-a învrednicit de păstorirea unor ierarhi de seamă,

care s-au distins în activitatea învăţătorească, în opera de asistenţă socială şi de slujire a

credincioşilor.

În lucrarea de faţă ne-am propus să facem o succintă trecere în revistă a ierarhilor

care au condus destinele Eparhiei Tomisului în perioada interbelică cu râvnă şi dragoste faţă de

Biserica lui Hristos şi de slujitorii ei, precum şi de mulţimea credincioşilor, pentru a scoate în

evidenţă lucrarea de asistenţă socială pe care au depus-o în slujba Bisericii şi a oamenilor.

6

CAPITOLUL I

REPERE ISTORICE PRIVIND ASISTENŢA SOCIALĂ

1. Istoria asistenţei sociale

Istoria umanităţii consemnează la toate civilizaţiile şi la toate popoarele, chiar şi până

la cele mai minuscule forme de organizare socială a comunitătilor, trăsătura generală a

comportamentului fiinţei umane, faţă în faţă cu suferinţa, boala şi moartea. Astfel comunitatea

îl apropie pe cel bolnav de acele locuri sacre in care a crezut şi crede ca de acolo va primi

ajutorul.

Asistenţa socială este o realitate la fel de veche ca istoria umanităţii, cel puţin din

două motive: în primul rând, toate colectivităţile au avut întotdeauna în componenţa lor

indivizi care, din cauze genetice, naturale sau sociale, s-au aflat în imposibilitatea de a-şi

satisface trebuinţele prin mijloace proprii; în al doilea rând, în nici un tip de civilizaţie nu a

lipsit total grija faţă de membrii ei aflaţi în dificultate. Astfel, sărăcia, dizabilităţile, existenţa

orfanilor şi a copiilor abandonaţi, a bătrânilor bolnavi şi fără sprijin familial sunt probleme

vechi de când lumea, pe care omenirea a încercat, de-a lungul istoriei, să le rezolve apelând la

diverse structuri şi mecanisme interne de reglaj, unele spontane, iar altele instituţionalizate. Cu

toate acestea, apariţia unei profesii centrate pe tratarea maladiilor sociale în mod ştiinţific este

un fapt relativ recent: „primele decenii ale secolului XIX sunt martorele creării sistemelor

naţionale de asistenţă socială şi, implicit, ale construirii identităţii profesiei de asistent

social”3.

După apariţia creştinismului, vreme de aproape două milenii, ocrotirea persoanelor, a

grupurilor şi comunităţilor aflate în situaţii problematice a fost preocuparea exclusivă a

Bisericii. Din zorii creştinismului şi până în secolul al-XIX-lea asistenţa socială practicată de 3 Maria Roth-Szamosközi, Perspective teoretice şi practice ale asistenţei sociale, PUC, Cluj, 2003, p. 31.

7

instituţiile şi ordinele religioase a fost principalul punct de sprijin pentru săraci şi pentru

celelalte categorii defavorizate. În unele perioade ale Evului Mediu şi apoi în epoca avântului

capitalist, au existat iniţiative asistenţiale destinate în special săracilor, avându-i ca promotori

fie pe indivizii bogaţi ataşaţi valorii creştine a carităţii, fie comunităţile rurale şi urbane,

utopiştii şi industriaşii convinşi de eficienţa economică pe termen lung a îmbunătăţirii

condiţiilor de viaţă ale salariaţilor lor.

Indiferent de beneficiarul lor, acţiunile asistenţiale ale Bisericii s-au întemeiat în

primul rând pe o concepţie „pozitivă” despre sărăcie. Ţinând de o ordine socială pe care

Dumnezeu a creat-o, existenţa bogăţiei şi a sărăciei reprezenta un fapt normal în lumea feudală

şi chiar un fapt pozitiv în mai multe privinţe: pe de-o parte, a te naşte şi a trăi în sărăcie

reprezenta o şansă pentru dobândirea vieţii veşnice; pe de altă parte, sărăcia dădea şansa celor

bogaţi de a practica milostenia fără de care nu puteau spera la salvarea sufletelor lor. Aşadar,

„nu numai că sărăcia nu era considerată o problemă, ci, dimpotrivă, ea era idealizată,

considerată în termeni pozitivi”4.

O dată cu destrămarea sistemului feudal din economia Europei Occidentale şi cu

apariţia raporturilor de muncă specifice capitalismului, se observă o creştere a mobilităţii

populaţiei şi naşterea unei noi categorii de săraci: oamenii din mediul rural lipsiţi de pământ

sau de alte mijloace şi care caută în oraşe o slujbă. Deposedaţii, cei fără stăpân şi fără meserie

îngroaşă rândurile sărăcimii oraşelor. Nobilimea se simte din ce în ce mai puţin responsabilă

faţă de populaţie, iar puterea regală caută să pună în sarcina Bisericii obligaţia de a-i asista pe

săraci. „Mănăstirile, bisericile, spitalele şi alte instituţii întreţinute de către Biserică deveniră

reţeaua naţională de asistenţă a săracilor. Totuşi, responsabilitatea lor era morală, şi nu

contractuală, ca aceea ce exista între şerbi şi nobili”5.

În ţările catolice şi în lumea ortodoxă, în pofida unor încercări de reconsiderare a

statutului moral şi al carităţii, Biserica va continua să practice şi să propovăduiască un

comportament asistenţial faţă de săraci, rămânând până în secolul al-XIX-lea cel mai important

actor cu responsabilităţi sociale.

La începutul secolului al-XIX-lea clasa înstărită a făcut presiuni pentru

reintroducerea unei forme dure de asistenţă (workhouses), prin Poor Law Act din 1834. 4 Ioan Ică Jr. şi Germano Morani, Gândirea socială a Bisericii. Fundamente, documente, analize, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p. 146.5 Pr. Mihai Vizitiu, Filantropia Divină şi Filantropia Bisericii după Noul Testament, Ed. Trinitas, Iaşi, 2002, p. 85.

8

Această lege era expresia unei teorii care postula că „asistenţa liberă era un dezastru pentru

individ, ca şi pentru ţară, în timp ce asistenţa prin acele workhouses dure şi disuasive era

singura soluţie reală la problema sărăciei”6.

Modul în care era concepută asistenţa socială a săracilor în epoca modernă era

expresia unui sistem de alocare autoritară a valorilor, sistem în care beneficiarii nu aveau nici

un cuvânt de spus. Câtă vreme legislaţia socială era elaborată de oameni care nu erau aleşi prin

vot universal, ei legiferau doar în folosul marilor proprietari. Odată cu acordarea dreptului de

vot unui număr mai însemnat de cetăţeni, în a doua jumătate a secolului XIX, şi cu difuzarea

ideilor socialiste, sărăcia a început să fie tratată ca o problemă socială care îşi are originea în

sistemul economic, şi nu în decăderea morală a indivizilor, în lenea şi în caracterul lor

mizerabil. Astfel, la sfârşitul secolului XIX, în numeroase ţări europene au apărut legi prin care

sistemul economic capitalist era umanizat, determinând o serie de prestaţii în favoarea

persoanelor în vârstă, a şomerilor şi a celor care, din motive de sănătate, nu puteau munci.

Primele legi destinate creării unui sistem de asigurări sociale apar în Germania în

1883. Legea iniţială a asigurărilor în caz de boală a fost completată cu reglementări privind

riscul de accidentare, invaliditatea şi bătrâneţea. În Anglia, asigurările sociale de sănătate şi

şomaj au fost iniţial reglementate printr-o lege din 19007. România introducea, printre primele

ţări din lume, o legislaţie a asigurărilor de boală, bătrâneţe, accidente, invaliditate şi

înmormântare.

6 Selişte Marcel, Misiunea Socială a Bisericii Protestante, în Rost, noiembrie 2006, nr. 45, p. 6.7 Maurois André, Istoria Angliei, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1999.

9

2. Biserica veche şi primele forme de asistenţă socială

A. Caritatea ca datorie a Bisericii

Iubirea aproapelui, înrădăcinată în iubirea lui Dumnezeu, este înainte de toate o

datorie pentru fiecare credincios, dar este şi datorie pentru întreaga comunitate eclezială, şi

aceasta la toate nivelurile sale: de la comunitatea locală a Bisericii particulare până la Biserica

Universală în ansamblul său. Şi Biserica, în calitate de comunitate, trebuie să practice iubirea.

În consecinţă, iubirea are nevoie şi de organizare ca suport pentru o slujire comunitară

ordonată. Conştiinţa acestei datorii a avut un caracter constitutiv în Biserică încă de la

începuturile sale: “Toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun: îşi vindeau

proprietăţile şi bunurile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare” (Fap. 2, 44-45).

Luca ne spune lucrul acesta legându-l de un fel de definiţie a Bisericii, enumerând câteva

dintre elementele sale constitutive, printre care adeziunea la “învăţătura apostolilor”, la

“comuniune”, la “frângerea pâinii” şi la “rugăciune” (cf. Fap. 2, 42). Elementul comuniunii, se

concretizează în versetele care au fost citate mai sus: element ce constă tocmai în faptul că cei

credincioşi au toate în comun şi că între ei nu mai există diferenţă între bogaţi şi săraci (cf. şi

Fap 4, 32-37). Această formă radicală de comuniune materială nu s-a păstrat o dată cu

creşterea Bisericii, dar nucleul esenţial a rămas: în interiorul comunităţii celor credincioşi nu

trebuie să existe acea formă de sărăcie care să ducă la refuzarea în cazul unora a bunurilor

necesare unei vieţi demne.

În Biserica de la început s-a creat, prin împărţirea cotidiană a bunurilor la văduve, o

inegalitate între grupul de limbă ebraică şi cel de limbă greacă. Apostolii, cărora înainte de

toate le fusese încredinţată “rugăciunea” (Euharistia şi liturgia) şi “slujirea cuvântului”, s-au

simţit solicitaţi peste măsură de “slujirea la mese”; prin urmare, au decis să păstreze slujirea

principală şi să creeze pentru cealaltă misiune, la fel de necesară în Biserică, un grup de şapte

persoane. Cu toate acestea, grupul nu trebuia să îndeplinească o simplă slujire tehnică de

distribuţie: trebuiau să fie bărbaţi “plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune” (cf. Fap 6, 1-6).

Lucrul acesta înseamnă că slujirea socială pe care trebuiau să o îndeplinească era în totalitate

concretă, dar în acelaşi timp era cu siguranţă şi o slujire spirituală; care realiza o datorie

10

esenţială a Bisericii, aceea a iubirii bine ordonate faţă de aproapele. O dată cu formarea acestui

grup al celor şapte, -“diaconia” (slujirea iubirii aproapelui practicată într-o manieră

comunitară şi ordonată ) s-a instaurat de acum înainte în structura fundamentală a Bisericii

înseşi8.

O dată cu trecerea anilor şi cu răspândirea progresivă a Bisericii, exercitarea carităţii

s-a afirmat ca unul dintre domeniile sale esenţiale, practicarea iubirii faţă de văduve şi orfani,

faţă de prizonieri, bolnavi şi faţă de toate persoanele care, în vreun fel, sunt în nevoi. Biserica

nu poate să neglijeze slujirea carităţii. Câteva referinţe sunt suficiente pentru a demonstra

lucrul acesta. Martirul Iustin (+ cca. 155) descrie şi el, în contextul celebrării duminicale a

creştinilor, activitatea lor caritativă, legată de Euharistia ca atare. Persoanele înstărite oferă

daruri în măsura posibilităţilor, fiecare dăruind ceea ce vrea; episcopul se serveşte de ele în

susţinerea orfanilor, văduvelor şi persoanelor care, din cauza bolii sau din oricare alt motiv, se

găsesc în nevoi, la fel ca şi a prizonierilor şi străinilor. Marele scriitor creştin Tertulian (+ după

220) povesteşte cum atenţia creştinilor faţă de toate persoanele în nevoi provoca uimirea

păgânilor. Iar când Ignaţiu de Antiohia (+108) califică Biserica Romei drept aceea “care

prezidează caritatea (agape)”, se poate spune că, prin această definiţie, el voia să exprime într-

un anumit fel şi activitatea ei de caritate concretă.

În acest context, poate să fie folositoare referinţa la structurile juridice de la

începuturile Bisericii privind slujirea carităţii. Pe la mijlocul secolului al IV-lea, se formează în

Egipt ceea ce se numeşte “diaconia”; în fiecare mănăstire, ea reprezintă instituţia responsabilă

de ansamblul activităţilor de asistenţă, mai precis de slujirea carităţii. Încă de la început şi până

la sfârşitul secolului al VI-lea se dezvoltă în Egipt o corporaţie cu deplină capacitate juridică;

acesteia autorităţile civile îi încredinţează o parte din grâu pentru distribuirea publică. În Egipt,

nu doar fiecare mănăstire, ci şi fiecare dieceză a ajuns să aibă diaconia sa, instituţie ce se va

dezvolta apoi în Orient şi în Occident. Papa Grigore cel Mare (+ 604) pomeneşte de diaconia

de la Napoli. În ce priveşte Roma, documentele fac aluzie la diaconii începând cu secolele al

VII-lea şi al VIII-lea. Încă de la început, activitatea de asistenţă a săracilor şi a persoanelor care

suferă făcea parte într-un mod esenţial din viaţa Bisericii de la Roma, potrivit principiilor de

viaţă creştină prezentate în Faptele Apostolilor. Această datorie capătă o expresie vie în viaţa

diaconului Laurenţiu (+ 258). Descrierea dramatică a martiriului său era deja cunoscută de

8 Drd. Apostolu George, Lucrarea socială a Bisericii, în Studii Teologice, An. XLIV (1992), Nr. 3-4, p. 104.

11

sfântul Ambrozie (+ 397) şi ne arată cu adevărat chipul autentic al sfântului, care era

responsabil de asistenţa săracilor la Roma. Acestuia i-a fost acordată o perioadă de timp, după

arestarea confraţilor săi şi a papei, să adune bogăţiile Bisericii şi să le încredinţeze autorităţilor

civile. Laurenţiu a împărţit banii disponibili la săraci şi apoi i-a prezentat în faţa autorităţilor

drept comoara adevărată a Bisericii. Oricare ar fi credibilitatea istorică a acestor amănunte,

Laurenţiu a rămas prezent în memoria Bisericii ca un mare reprezentant al carităţii ecleziale.

O referinţă la împăratul Iulian Apostatul (+ 363) poate să arate încă o dată faptul că

organizarea şi practicarea carităţii în Biserica din primele secole era un lucru esenţial. A

instaurat o ierarhie de mitropoliţi şi de preoţi, care trebuiau să fie atenţi în privinţa iubirii faţă

de Dumnezeu şi faţă de aproapele. În una dintre scrisorile sale, notează că singurul aspect care

îl frapa în creştinism era activitatea caritativă a Bisericii.

B. Instituţii de asistenţă socială în Biserica veche

Alături de multiplele mijloace pe care le are Biserica de chemare a oamenilor la o

viaţă demnă, cinstită şi cu credinţă în Dumnezeu, se înscriu, din timpurile cele mai vechi,

felurite sisteme de sprijin moral şi material al celor găsiţi în impas, al copiilor orfani, al celor

bolnavi – cu anumite deficienţe fizice şi psihice, al săracilor şi al altor categorii de oameni,

care la un moment dat necesită ocrotire socială, în aşa mod ca, într-un timp cât se poate de

scurt, aceştia să fie redaţi societăţii. Mijlocul principal de care s-a servit şi se serveşte Biserica

pentru ocrotirea socială a anumitor categorii de oameni este tot cel reprezentat de latura divină,

în sensul că Biserica s-a preocupat şi de nevoile materiale ale credincioşilor, privite prin prisma

obiectivului religios pe care îl urmăreşte.

În decursul vremii, Biserica s-a îngrijit în permanenţă de problemele de asistenţă

socială, nu numai pentru credincioşii săi, ci pentru întreaga făptură, contribuind la alinarea

suferinţelor morale şi fizice, care pot lovi suflarea omenească. Aşa cum ne învaţă Biserica, este

ştiut că binele făcut oamenilor ajută la purificarea sufletelor noastre, la înălţarea pe treptele

dumnezeirii. Fără ajutorul semenilor, oamenii nu pot fi mântuiţi.

Primele forme prin care a acţionat Biserica pentru ocrotirea celor oropsiţi au fost:

comunităţile bisericeşti cu proprietate de obşte, comunităţile bisericeşti sub forma colegiilor,

12

corporaţii sau asociaţii admise de lege şi comunităţi fără proprietate de obşte, care au reţea de

societăţi religioase şi instituţii de asistenţă socială. Evident că nici asistenţa individuală,

neorganizată, n-a lipsit nici-o vreme din Biserică. Instituţiile de asistenţă socială se înfiripă încă

din anul 300, de pe timpul lui Constantin cel Mare, şi şi-au desfăşurat acţiunile lor în cadru

religios şi cu scop religios şi social. În funcţie de dovezile păstrate, principalele instituţii de

asistenţă socială în Biserica veche, au fost: Brefotrofiile (leagăne pentru copii mici părăsiţi sau

găsiţi), Partenocomiile (case de adăpost pentru fecioare), Ghirocomiile (azile pentru văduve),

Orfanotrofiile (orfelinate), etc.

Orfanotrofiile (orfelinatele) reprezintă o realitate deosebită a Bisericii vechi în

domeniul asistenţei sociale, prin care s-a manifestat dragostea faţă de semeni. Biserica a

organizat încă din sec. IV-V aşezăminte speciale pentru orfani (creştini şi necreştini) a căror

îngrijire era încredinţată personalului clerical, care-şi desfăşura activitatea sub îndrumarea

episcopilor şi prezbiterilor9. Aşa după cum rezultă din documentele de specialitate, cel mai

vechi orfelinat se pare a fi „Orfelinatul Sfântul Zotic” – de pe vremea lui Constantin cel Mare

(Flavius Valerius Constantinus), împărat roman (306-337) marcat în mod deosebit prin edictul

de toleranţă dat în favoarea creştinismului (313). Orfelinatul a fost întemeiat la Constantinopol

de către Zoticus, senator roman, ajutat de Biserică. De altfel, pe timpul domniei împăratului

roman Constantin cel Mare, cu ajutorul Bisericii s-au mai construit şi alte aşezăminte de

asistenţă socială, ca: un spital pentru săraci (Nosocomion), un azil pentru bătrâni

(Ptohocomion), un aşezământ de asistenţă pentru văduve (Ghirocomion). Pentru înalta lui

dăruire în slujba celor lipsiţi şi nevoiaşi, Zoticus a fost denumit pe vremea respectivă

„ocrotitor al orfanilor”.

În veacul al VI-lea, pe timpul domniei împăratului Justin II, tot în Constantinopol se

mai construieşte cu ajutorul Bisericii, încă un orfelinat denumit „Sf. Ap.Petru şi Pavel”. S-au

construit orfelinate în majoritatea cetăţilor romane: Roma, Alexandria, Antiohia, Tesalonic,

etc., care aveau o conducere unitară asigurată prin Patriarhie. Împăratul Constantin cel Mare a

dăruit Bisericilor mijloace materiale şi băneşti pentru ajutorarea celor lipsiţi, orfani, văduve,

etc. Orfelinatele erau unităţi aparte, care funcţionau pe lângă Biserică, cu autonomie absolută,

fiind autorizate prin lege să primească şi donaţii spre a li se spori posibilităţile de ajutorare.

Aceste unităţi erau îndrumate de către episcopi care conduceau toate treburile bisericeşti din

9 Pr. Prof. Liviu Stan, Instituţiile de asistenţă socială în Biserica veche, în Ortodoxia, An IX (1957), Nr. 1, p. 98.

13

eparhii, inclusiv problemele de asistenţă socială. În afară de episcopi, dreptul de a numi

administrator la orfelinate sau la alte unităţi de asistenţă socială, îl mai aveau şi ctitorii lor.

Administratorii prestau întreaga muncă de întreţinere a orfelinatului, de aprovizionare, de

îngrijire a orfanilor, de gestiune a donaţiilor şi raportau Bisericii periodic în legătură cu

desfăşurarea activităţii aşezământului respectiv de asistenţă.

Din personalul clerical al unităţilor de asistenţă socială, nu lipseau educatorii religioşi

şi duhovnicii10.

Brefotrofiile (leagăne de copii mici părăsiţi sau găsiţi) s-au bucurat de o atenţie

deosebită din partea Bisericii şi primele aşezăminte de acest fel apar tot în veacurile IV-VI. În

leagăne, copiii rămâneau până la vârsta de 7 ani, când treceau în orfelinate unde îşi făceau

şcoala primară, profesională şi alte îndeletniciri. În afară de sprijinul şi ocrotirea leagănelor de

copii din partea Bisericii, împăratul Constantin cel Mare a sprijinit personal această categorie

de aşezăminte sociale. Persoanele particulare puteau face donaţii orfelinatelor constând în

fonduri materiale şi băneşti. Împărăţia elaborase o lege specială pentru aceste orfelinate prin

care li se cerea să asigure o igienă deosebită în aceste unităţi. Cu timpul, pe vremea împăratului

Justinian leagănele de copii au început să funcţioneze cu orfelinatele, funcţionând ca o secţie a

acestora. S-a apreciat că această formă de aşezământ de asistenţă este superioară celei vechi,

când acest două tipuri de unităţi funcţionau separat.

Partenocomiile (casele de adăpost pentru fecioare) au reprezentat o operă de asistenţă

a fecioarelor, organizată de către Biserică. Funcţionau în familii sau în unităţi cu o asemenea

destinaţie. Despre aceste tipuri de asistenţă se vorbeşte tot pe timpul lui Constantin cel Mare –

împăratul romanilor. Aceste instituţii denumite „Partenone” urmăreau să asigure puritatea

fecioarelor, îngrijirea lor făcându-se de văduve cinstite. Aceste aşezăminte beneficiau de

privilegii bisericeşti şi de stat, spre a le asigura condiţii prielnice pentru misiunea lor morală şi

spirituală. Fecioarele din aceste case de adăpost proveneau din familii sărace, fără ocrotire, sau

fetiţe orfane. Orfelinatele pentru fete erau servite de diaconiţe, care-şi desfăşurau activitatea

după programe pretenţios întocmite, prin aplicarea cărora se asigura fetelor din aşezământ o

moralitate deosebită, un anumit grad de cultură şi o îndeletnicire gospodărească. Cu timpul,

partenocomiile au dispărut, afiliindu-se mânăstirilor de călugăriţe şi contopindu-se cu acestea.

10 Drd. Apostolu George, Lucrarea socială a Bisericii, în Studii Teologice, An. XLIV (1992), Nr. 3-4, p. 106.

14

Ghirocomiile (azile pentru văduve) întreţineau sub patronajul bisericesc văduve mai

vârstnice, lipsite de condiţii normale de vieţuire.

Casele în care erau adăpostite văduvele se numeau case ale văduvelor sau azile pentru

văduve. Acestea prestau anumite servicii în slujba Bisericii în azilul în care erau internate, iar

Biserica le asigura prin dragoste şi iubire de aproapele, cele mai bune condiţii de viaţă.

Din documentele istorice, religioase şi juridice, precum şi mărturiile cuprinse în

acestea, rezultă că Biserica veche a sprijinit din cele mai vechi timpuri familiile sărace, copiii

orfani, copiii abandonaţi şi bătrânii bolnavi, asigurându-le îngrijire, şcolarizare şi însuşirea

cultului bisericesc, în vederea redării acestora societăţii. Prin nimic nu se simte mai viu şi mai

puternic prezenţa lui Dumnezeu în lume decât prin fapta dragostei faţă de aproapele, care nu

aşteaptă răsplată. Fapta bună întăreşte oamenii şi-i uneşte spre a se înălţa în faţa lui Dumnezeu.

Încă din secolele I şi II au apărut Societăţile religioase şi apoi aşezămintele de

asistenţă socială. În continuare acestea au avut o existenţă paralelă, foarte bine împletită. Aşa

după cum am mai arătat, cele mai vechi societăţi religioase au fost ale văduvelor, fecioarelor,

prezbiterelor şi diaconiţelor, care constituiau grupări de femei devotate Bisericii, care-şi

consacrau viaţa pentru ajutorarea semenilor, sub cupola dragostei de Dumnezeu şi apărarea

credinţei. Când Biserica a organizat azile speciale pentru văduvele sărace şi neputincioase, aşa-

zisele „ghirocomii”, acestea erau îngrijite de societăţile religioase ale văduvelor. Societăţile

văduvelor au durat până prin sec.V (Bizanţ). Societăţilor religioase ale văduvelor, fecioarelor şi

prezbiterelor le-a fost asigurată protecţia prin legi, pedepsindu-se chiar cu moartea pe acei ce

atentau la necinstirea fecioarelor şi femeilor văduve din aceste grupuri. Astfel de legi au apărut

în timpul împăraţilor Valentinian, Marcian şi Justinian (anii 400-550).

O altă societate religioasă, despre care nu există documente sigure decât din Biserica

Alexandriei, a fost „Parabolanii” – care, de fapt, a fost o societate de asistenţă socială.

Parabolanii formau un corp de sanitari creştini laici, care se îngrijeau de tămăduirea şi

îngrijirea celor bolnavi (sec. IV-VI).

Parabolanii se recrutau din rândurile oamenilor simpli şi săraci, care aveau pricepere

în îngrijirea bolnavilor, care aveau şi aptitudini de vraci. Recrutarea parabolanilor se făcea de

către episcopi. Din datele existente rezultă că în Biserica veche parabolanii reprezentau un

detaşament de sacrificiu, format din creştini care erau gata să sară în ajutorul aproapelui şi să

15

servească binele obştesc, expunându-şi în permanenţă viaţa datorită molimelor ce se puteau

transmite de la cei pe care îi tratau. Toate societăţile religioase, au îndeplinit în mod armonios

acţiunile de asistenţă socială şi caritate cu contribuţia lor deosebit de importantă la consolidarea

şi rânduirea creştinismului în lumea veche.

3. Rolul Bisericii în apariţia primelor forme de asistenţă socială în

Ţările Române

Asistenţa socială în ţara noastră a avut la început un puternic caracter religios,

dezvoltându-se secole de-a rândul în jurul mănăstirilor. În secolul al XIII-la au fost organizate

pe lângă mănăstiri aşa-numitele “bolniţe” care nu erau altceva decât azile pentru bolnavii

săraci, pentru invalizi şi în general pentru bătrânii săraci11. Dintre aşezămintele organizate sub

patronajul Bisericii amintim: bolniţele-spital ale mănăstirilor Putna, Bistriţa de Vâlcea, Cozia

(sec. XVI), apoi cele ale mănăstirilor Dragomirna (1619), Sadova (1692), Hurezi (1696),

Sfântul Spiridon Iaşi (1757), Precista Mare-Roman (1787), spitalul de boli mentale al

Mănăstirii Neamţ (sfârşitul secolului al XVIII-lea), etc.

Luând exemplul Bisericii şi Domnitorii români au început să fie preocupaţi de

îngrijirea celor aflaţi în suferinţă. Astfel, în secolul al XIV-lea Radu Basarab reîntemeietorul

Câmpulung-ului a fondat, lângă această localitate, ospiciul de mizeri de la Mataul de Jos pentru

adăpostirea orbilor, şchiopilor, gârbovilor, ologilor, înzestrându-i cu moşie şi scutindu-i de

orice dajdii. Neagoe Basarab recomandă fiului său Teodosie ca “prisosul averii să-l

întrebuinţeze pentru a face odihnă şi pace saracilor”. Cele mai vechi aşezări de asistenţă

socială apar sub denumirea de “calicii”. Astfel de aşezări înfiinţează şi Negru Vodă în secolul al

XVI în Bucureşti în mlaştina Dâmboviţei sub dealul Mitropoliei. Asistaţii primeau ajutoare de

la Domnie, din încasările vamale, din taxele de divort şi din “cutia milelor”.

Însă toate aceste aşezăminte erau şi ele puse de Domnitori tot sub patronajul Bisericii.

Astfel până la apariţia Regulamentului Organic din anul 1831 prin care se organizează servicii

sociale în cadrul instituţiilor Statului, nu exista nici o organizaţie de asistenţă socială a statului,

11 Dumitru Stan, Fundamentarea asistenţei sociale în spaţiul românesc, Bucureşti, 2003, p. 37.

16

protecţia diferitelor categorii defavorizate realizându-se exclusiv prin instituţiile Bisericii şi

cele domneşti patronate de ea12.

Începând cu primele decenii ale sec. al XIX -lea şi mai ales cu domnia lui Alexandru

Ioan Cuza, se constată dorinţa autorităţilor publice de a se implica în domeniul asistenţei

sociale prin infiinţarea de instituţii care să nu funcţioneze sub patronajul Bisericii. Cu toate că

Statul se implica din ce în ce mai mult în acest domeniu, Biserica Ortodoxă, a cărei situaţie

financiară fusese slăbită prin secularizarea averilor mănăstireşti, îşi menţine poziţia sa

privilegiată în câmpul asistenţei sociale, majoritatea instituţiilor de profil având până în 1948

caracter bisericesc.

Începuturile asistenţei sociale sunt legate şi de Regina Maria şi fiica ei, prinţesa

Ileana. În 1929 se înfiinţează la Bucureşti învăţământul universitar cu specializarea în asistenţă

socială, Şcoala Superioară de Asistenţă „Principesa Ileana” care se desfiinţează în 1949 odată

cu instaurarea dictaturii comuniste. Urmează înfiinţarea unor şcoli postliceale de asistenţă cu

pronunţat caracter birocratic, sub dominaţia conceptelor fundamentate ştiinţific prin

„teologizarea” filosofiei lui Marx.

De la formele caritabile ale asistenţei sociale la acţiunile mai sistematice, femeile

aveau să contribuie şi în România la acţiunea socială iniţial transformatoare, apoi reproductivă,

a ordinii şi inegalităţilor sociale existente, în funcţie de politicile sociale şi legislaţiile

fundamentate succesiv (religios, liberal, marxist) de către bărbaţi.

Instalarea regimului comunist la putere în România a făcut ca să fie desfiinţate toate

instituţiile de asistenţă socială care funcţionau în cadrul Bisericii. Au fost confiscate de

asemenea, toate averile ce mai rămăseseră Bisericii şi care constituiau baza materială pentru

întreţinerea acestor instituţii. Biserica a continuat însă să se preocupe de ocrotire socială prin

intermediul comitetelor parohiale din cadrul parohiilor ortodoxe de pe cuprinsul ţării.

Comitetele parohiale din fiecare parohie aveau responsabilitatea ajutorării săracilor, bolnavilor,

bătrânilor şi copiilor orfani de pe raza parohiei respective. Acolo unde era posibil, comitetele

parohiale organizau acţiuni de binefacere periodic la instituţiile statale de ocrotire din

apropiere.

12 Ioan Ică Jr. şi Germano Morani (editori), Gândirea socială a Bisericii. Fundamente, documente, analize, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p. 92.

17

După anul 1990, activităţile tradiţionale cu caracter social s-au amplificat şi

diversificat, adresându-se unui număr mai mare de persoane şi de politici sociale, generate de

transformările profunde ce au avut loc în societatea românească actuală.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a adoptat, prin hotărârea nr.3336, din mai

1997 „Regulamentul de organizare şi funcţionare a sistemului de asistenţă socială al

Bisericii Ortodoxe Române”, prin care activitatea social-caritativă se structurează într-un

cadru organizat şi coerent, fiind realizat de:

- asistenţi sociali teologi profesionişti, pregătiţi în cadrul celor 11 secţii de Asistenţă

socială ale reţelei Facultăţilor de Teologie Ortodoxă, înfiinţate la iniţiativa Sfântului Sinod în

tot atâtea centre universitare din ţară;

- asistenţi medicali, pregătiţi, atât prin reţeaua celor 9 Şcoli Postliceale teologico-

sanitare ale Patriarhiei Române, cât şi în cadrul şcolilor cu acelaşi profil, care funcţionează sub

egida asociaţiei „Christiana”.

Vorbim de asistenţa socială ca acţiune socială cu referire la organizaţiile

guvernamentale şi nonguvernamentale, servicii, activităţi, iniţiative şi programe

profesionalizate prin care se oferă ajutor persoanelor, familiilor, grupurilor şi comunităţilor

aflate în dificultate, precum şi profesioniştii din domeniul serviciilor sociale care contribuie la

realizarea sarcinilor şi atingerea scopurilor formulate în misiunea lor. Asistenţa socială

cuprinde atât acţiunile propriu-zise prin care profesioniştii acordă ajutor cât şi protecţia socială

– în sensul de sistem formal de instituţii şi legislativ prin care sunt prescrise formele de ajutor

acordate beneficiarilor.

Ierarhii Bisericii noastre Ortodoxe, preoţii misionari şi asistenţii sociali sunt

conştienţi de importanţa lucrării lor filantropice în societatea contemporană, lucrând „ cu timp

şi fără timp” pentru alinarea suferinţei din lume, implicându-se, alături şi împreună cu toţi

factorii de răspundere ai societăţii noastre în implinirea poruncilor lui Dumnezeu13.

Biserica Ortodoxă Română a cultivat şi continuă să sporească duhovniceşte

preocuparea oricărui creştin pentru ajutorul şi mila faţă de aproapele, dovezile fiind lumea

satului românesc din care n-a lipsit milostenia faţă de săraci, dar mai adesea, prin înfiinţarea în

mănăstiri, a unor infirmerii în care suferinţa omenească şi-a găsit alinare.

13 Pr. Mihai Vizitiu, Filantropia Divină şi Filantropia Bisericii după Noul Testament, Ed. Trinitas, Iaşi, 2002, p. 17.

18

CAPITOLUL II

Aspecte din viaţa creştină dobrogeană în perioada interbelică

Cu toate că Dobrogea a fost sub stăpânire otomană peste patru veacuri şi jumătate,

românii care reprezentau elementul autohton, şi-au păstrat nealterate limba, credinţa şi

obiceiurile strămoşeşti. În mod cert, la toate acestea au contribuit şi legăturile neîntrerupte pe

care românii dobrogeni le-au avut cu fraţii lor din celelalte „ţări” româneşti. Rămâne de

remarcat faptul că bisericile şi mănăstirile româneşti de aici în frunte cu preoţii şi călugării lor,

oameni care nu întotdeauna aveau o pregătire elevată, dar cu dragoste faţă de glia strămoşească

şi neamul din care făceau parte, au contribuit la păstrarea credinţei ortodoxe, a limbii şi a fiinţei

noastre naţionale în acest străvechi ţinut românesc dintre Dunăre şi Mare.

1. Situaţia Bisericii Tomitane după războiul de independenţă

Dacă timp de patru secole şi jumătate de stăpânire străină a existat un izvor mai

puternic de solidaritate, care să întreţină nestinsă conştiinţa de neam, credinţă, limbă şi

tradiţiile românilor dintre Dunăre şi Mare, atunci aceasta a fost Biserica Ortodoxă. De aceea,

Ion Ionescu de la Brad constata, străbătând ţinutul, că sentimentul religios era „adânc

înrădăcinit”14, în toate aşezările pe care le-a vizitat.

Ca loc de închinăciune, evlavie şi smerenie, biserica românului din aceste timpuri a

fost modestă ca înfăţişare, găsindu-şi cu greutate dreptul la existenţă. Parohiile şi chiar

lăcaşurile monahale dispuneau, în comparaţie cu aşezămintele religioase de peste Dunăre, de

mijloace materiale incomparabil mai restrânse, şi totuşi, de la Tulcea la Turtucaia, documentele

rămase, notele de călătorie, însemnările făcute pe vechile cărţi bisericeşti atestă existenţa a

numeroase epitropii. Reputatul cercetător de arhive Tudor Mateescu a identificat, de asemenea,

pentru secolele XVIII – XIX zeci de nume de preoţi, dascăli şi cântăreţi români, slujitori ai

bisericilor din Cernavodă, Ostrov, Oltina, Turtucaia, Măcin, Isaccea, Hârşova, Beştepe, Beilic,

14 Ion Ionescu de la Brad, Excursion agricole dans la pleine de la Dobroudja, Constantinopole, 1850 (Traducere de F. Mihăilescu, în „Analele Dobrogei”, (anul III), Cernăuţi, 1922, nr. 1, ianuarie - martie, pp. 97 -187.

19

Garvăn, Dăieni, Nalbant, Babadag, Rasova, Luncaviţa, Zebil, Niculiţel, Tulcea, Sulina şi multe

altele.15

Pe de altă parte, pentru a evita presiunile puterilor rivale în problema tratamentului

creştinilor din cuprinsul său, Imperiul otoman a vădit o mai mare preocupare pentru

respectarea angajamentelor asumate în tratatele timpului, în sensul ameliorării statutului

acestor supuşi ai împărăţiei.

Atitudinea mai liberală a autorităţilor s-a reflectat, în modul cel mai evident, în

creşterea numărului de biserici, mai trainice şi mai bine înzestrate decât până atunci. În aceste

condiţii, românii au resimţit lipsa unei diviziuni administrative bisericeşti proprii, distinctă de

cele ale bulgarilor şi grecilor, care să dea expresie vieţii naţionale organizate, pentru că în 1878

existau în Dobrogea nu mai puţin de 117 biserici şi 151 de preoţi, alţi numeroşi diaconi şi

cântăreţi.

Curentul de emancipare, mai vechi, căpăta acum un nou impuls, în sensul dobândirii

autonomiei ecleziastice ca o componentă a afirmării naţionale şi culturale de sine stătătoare.

Raportul din 1873, înaintat autorităţilor de la Bucureşti de reprezentantul diplomatic al

României la Tulcea, C. Stoianovici, exprima disponibilitatea românilor dobrogeni de a rămâne

sub jurisdicţia Patriarhiei, cu condiţia ca aceasta „să le trimită episcop român pe tot lungul

Dunării”, ceea ce ar fi însemnat reînfiinţarea unei eparhii proprii aşa cum avuseseră din

vechime. Diplomatul s-a adresat şi agentului român la Constantinopol, rugându-l să intervină

în acest sens pe lângă autorităţile otomane. Mai mult decât atât, eminentul cărturar Nifon

Bălăşescu, atât de ataşat spiritualităţii dobrogene, releva în însemnările sale, aşa cum s-a

amintit deja, că obştea românească a intervenit pe lângă însuşi mitropolitul-primat al României,

Calinic Miclescu, a cărui făgăduinţă de grabnic ajutor a şi obţinut-o, întrucât, spunea autorul,

înfiinţarea unei episcopii proprii era „un lucru dorit de toţi românii”. Reşedinţa acestei

episcopii, despre care vorbea şi Mihai Eminescu, redactor al ziarului „Timpul”, urma să fie la

Măcin, într-o zonă locuită compact de români şi cu vechi tradiţii spirituale.16

Restabilirea suveranităţii statului român a îngăduit să se treacă de îndată la legiferarea

măsurilor de organizare a acestui ţinut mult încercat. În faţa stării deplorabile moştenite,

15 Covacef, Z., Însemnări pe vechi cărţi bisericeşti aflate în patrimoniul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, în „Comunicări de istorie a Dobrogei”, Constanţa, 1980, p. 7.

16 Prof. Univ. Dr. Ioan Bitoleanu, La cumpăna dintre milenii, spre reînvierea vechilor tradiţii, în „Izvoarele creştinismului românesc, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanţa, 2003, p. 385.

20

cercurile guvernante au considerat, cu justificat temei, că la timpuri excepţionale se impuneau

măsuri excepţionale. Aşa s-a născut ideea regimului deosebit al Dobrogei, care să pregătească

integrarea sa progresivă în structura unitară a statului român. Drept urmare, în primii doi ani

după independenţă, provincia a fost guvernată în baza unor regulamente speciale. Regimul

regulamentar a fost urmat, începând din 1880 când Parlamentul a adoptat „Legea pentru

organizarea Dobrogei”, până în 1909, de un regim excepţional legal. Legea organică din 1880

reglementa organizarea administrativ-teritorială, funcţionarea instituţiilor, drepturile

locuitorilor, statutul proprietăţii şi al cultelor.

Evenimentele militare şi politice încheiate cu importante modificări teritoriale în

spaţiul românesc au fost urmate, în chip firesc, de schimbări în structura organizatorică şi

jurisdicţională a eparhiilor: la 16 martie 1879, judeţele Constanţa şi Tulcea au intrat sub

jurisdicţia Episcopiei Dunării de Jos, înfiinţată în 1864, care mai cuprindea judeţele Brăila şi

Covurlui. Starea de provizionat creată prin Decretul domnesc din 1878 lua sfârşit odată cu

legiferarea integrării Dobrogei în această eparhie a Bisericii Ortodoxe Române.17

La 24 martie 1879, domnitorul investea în funcţie pe episcopul Iosif Gheorghian,

viitorul mitropolit-primat al României, căruia îi încredinţă toiagul pastoral. Acesta a găsit în

vechiul ţinut de peste Dunăre o situaţie nespus de tristă: cele 117 biserici şi trei mânăstiri erau

greu încercate de ultimele războaie şi invazii. Cele mai multe erau construite din nuiele şi

vălătuci, degradate, lipsite de cele necesare serviciului religios, de veşminte preoţeşti şi de

cărţi, înzestrate doar cu câteva icoane. În acel moment, nu se cunoştea cu exactitate situaţia

parohiilor, starea bisericilor, numărul preoţilor hirotoniţi şi al diaconilor, felul cum aceştia

îndeplineau rânduielile, cum era respectată disciplina monastică prescrisă de canoane şi

regulamentul Sfântului Sinod.

În alcătuirea eparhială amintită, noul chiriarh şi urmaşii săi, arhiereii Partenie

Clinceanu – Băcăoanul, Pimen Georgescu – Piteşteanul, Nifon Niculescu – Ploieşteanul, s-au

aflat în faţa unor obiective care-şi cereau grabnică aplicare, aşa cum rezultă din înseşi

documentele vremii: înlăturarea abuzurilor şi curmarea relelor ce pângăreau cultul creştin sub

fostele administraţii bisericeşti al cârmuitorilor străini; ajutoarea grabnică a sfintelor lăcaşuri cu

cele de trebuinţă minimă; ridicarea pregătirii profesionale şi cultural-morale a preoţimii, în

17 Şerbănescu, Nicolae, 1600 de ani de la prima mărturie documentară despre existenţa Episcopiei Tomisului, în „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti LXXXVII, 1969, nr. 9 – 10.

21

vederea îndeplinirii viziunii lor apostolice; părinteasca păstorire a ortodocşilor de alte neamuri

şi, deopotrivă, grija pentru nestingherita manifestare a celorlalte etnii şi confesiuni.

Se ştie că, după cucerirea independenţei de stat, Biserica Ortodoxă Română a devenit

de sine-stătătoare, autocefalia implicând desprinderea jurisdicţională de Patriarhia ecumenică

de la Constantinopol.18

În acest moment de răscruce, slujitorii bisericilor şi mănăstirilor din Dobrogea au

adus, prin devotamentul, abnegaţia şi tăria lor, o contribuţie hotărâtoare la fortificarea

ortodoxismului în provincia reintegrată, atât de încercată timp de secole. Misiunea lor

apostolică şi misionară s-a dovedit, în aceste condiţii, incomparabil mai anevoioasă decât a

celor din Vechea Românie în alcătuirea ei dinainte de 1878.

Ani îndelungaţi după aceea, arhiereii Dobrogei – unii, deşi bătrâni – n-au pregetat să

cutreiere cu mijloace rudimentare judeţele, de la Dunăre la Mare şi de la hotarele Bulgariei

până la cele ale Rusiei, ducând pretutindeni cu dânşii învăţămintele Evangheliei, propovăduind

iubirea de patrie tuturor neamurilor cu care convieţuiau.

Nu cunoaştem un alt colţ al pământului românesc unde, sub efectul binefăcător al

renaşterii naţionale, biserica să înflorească atât de iute şi de vijelios. Ceea ce putea constata cu

mare uimire un contemporan al începutului de secol XX, raportându-se la însemnările unor

călători de la mijlocul veacului anterior, era ţinuta măreaţă, impunătoare, de adevărate

catedrale, a noilor biserici, izvorâte spre înălţimi din mijlocul unor umile aşezări rurale. Ele

prezentau un contrast izbitor cu sărăcăcioasele lăcaşuri dinainte de independenţă.

Stăpâni asupra propriului lor destin, cu spiritul descătuşat de restricţii şi opresiune,

românii doreau cu ardoare să vadă biruinţa credinţei întruchipându-se în lăcaşuri de

închinăciune demne de trăirea lor creştinească. Din această disponibilitate sufletească, în urma

ajutorului material consistent al statului şi printr-un generos curent de donaţii, în ultimele trei

decenii ale secolului al XIX-lea şi până la războiul de Reîntregire, au fost zidite zeci de biserici

noi (peste 100 în cele două judeţe, unele cu turle semeţe şi clopotniţe, pentru prima oară pictate

de meşteri pricepuţi, iar în cazul unor catedrale urbane, de pictori reputaţi).

Apelând la statistici, rezultă că în 1910, la 200.000 de suflete de creştini, în Dobrogea

românească existau 19 biserici urbane şi 175 rurale, slujite de 143 de preoţi parohi. Ani în şir,

18 Păcurariu, Preot prof. dr. M., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, vol. III, p. 153.

22

periodicul oficial „Biserica Ortodoxă Română” a publicat mulţumirile chiriarhului Dunării de

Jos adresate unor locuitori din oraşele şi satele dobrogene pentru generoasele lor donaţii.

În cel de-al doilea deceniu al secolului XX, Dobrogea a trăit evenimente care au

reclamat o reaşezare a organizării bisericeşti ierarhice: încorporarea Cadrilaterului cu cele două

judeţe ale sale, războiul pentru Reîntregire şi tratatele internaţionale care au consacrat

frontierele României Mari.19

„Legea pentru organizarea Dobrogei noi” din 1914 a prevăzut ca judeţele Durostor şi

Caliacra să fie integrate eparhiei Dunării de Jos, iar arhiereul-locotenent să-şi aibă reşedinţa

permanentă la Constanţa.

Sporirea considerabilă a populaţiei româneşti, ridicarea economiei, afirmarea culturii

naţionale, posibilităţile comunităţilor de a contribui la manifestarea pe un plan superior a vieţii

spirituale sunt factori care au contribuit la ridicarea pe o treaptă mai înaltă a ierarhiei

bisericeşti. În 1925, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a constatat necesitatea unui

for ecleziastic propriu Dobrogei, superior celui existent, propunere susţinută de Pimen,

mitropolitul Moldovei, şi de Miron Cristea, mitropolitul primat al României. Noua eparhie

urma să fie sufragană Mitropoliei Ungrovlahiei. Îndată după aceea, printr-un raport al Primăriei

Constanţa adresat Ministerului Cultelor şi Artelor, în 1922, s-a solicitat reînfiinţarea „unui

episcopat sau o mitropolie a bătrânului Tomis şi Dârstorului”. Dând curs acestui demers,

precum şi avizului Sfântului Sinod, guvernul Ion I.C. Brătianu a iniţiat decretul regal nr. 920,

din 8 martie 1923, prin care, după 14 secole şi jumătate, se reînfiinţa Episcopia Tomisului

(1923 – 1950) cu reşedinţa la Constanţa, cuprinzând judeţele Constanţa, Ialomiţa, Dârstor şi

Caliacra, în timp ce Episcopia Dunării de Jos rămânea compusă numai din judeţele Covurlui şi

Tulcea. Această soluţie a fost aleasă în interesul unificării sufleteşti a provinciilor româneşti,

pentru că, unind judeţele Constanţa cu estul Munteniei şi Tulcea cu sudul Moldovei şi

Basarabiei, se crea o structură canonică armonios conturată.

În cuvântul său rostit cu prilejul înmânării cârjei episcopale primului titular al noii

eparhii, Ilarie Teodorescu, domnitorul Carol I a văzut în instalarea noilor episcopi „reînvierea

moştenirii vechilor Episcopii de la Tomis, Durostor, Vicina şi Cetatea Albă”.20

19 Grasu, Pr. Nicolae, Viaţa bisericească în Dobrogea şi la Dunărea de Jos după Războiul de Independenţă, în „De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice şi monumente de artă creştină”, Galaţi, 1977, p. 88.20 *** Înscăunarea P.S. Ilarie Teodorescu, Episcopul Dunării de Jos, în B.O.R. LXVIII (1950), Nr. 3-6, pp. 207.

23

În momentul întemeierii sale, populaţia eparhiei Tomisului număra peste 600.000 de

suflete, fiind compusă din 6 protopopiate (Constanţa, Hârşova, Silistra, Bazargic, Călăraşi şi

Urziceni) cu 215 parohii în care slujeau 413 preoţi.

Şi iarăşi se cuvine a se reaminti situaţia particulară a bisericii dobrogene, pentru a

pune în evidenţă contrastul dintre condiţiile existente, pe de o parte, şi rodnicia misiunii de

păstorire exercitate de ierarhii ţinutului şi de întreaga tagmă duhovnicească, pe de altă parte. La

adunarea eparhială extraordinară din 1927, episcopul Gherontie Silistreanul releva că eparhia

Constanţa era cea mai săracă din România. Într-adevăr, în timp ce celelalte eparhii cu

mânăstirile lor dispuneau de averi dobândite din daniile multiseculare ale domnilor şi boierilor,

în Dobrogea, un astfel de suport material a lipsit aproape cu desăvârşire.

Şi iarăşi, în ciuda greutăţilor, ierarhii bisericii, obştea preoţească şi monahală au

purtat cu cinste tradiţiile creştine, dându-le forme noi şi superioare, în pas cu timpul lor, cu

progresul gândirii şi al ştiinţei – dar ales cu care Dumnezeu a înzestrat fiinţa umană – şi care n-

a ştirbit niciodată natura religioasă şi atitudinea pioasă a românilor.21

Pentru îndrumarea unui cler cult şi luminat, s-a născut ideea conferinţelor generale

preoţeşti – o adevărată şcoală şi for de dezbatere, care s-au extins de la Constanţa şi în

reşedinţele judeţului Caliacra şi Durostor. Astfel, în 1929, în vremea păstoriei episcopului

Gherontie Nicolau, a luat fiinţă Cercul religios „Gherontie Episcopul”. În şedinţele sale

bilunare, acesta organiza conferinţe, lecturi, interpretări biblice etc. Câţiva ani mai târziu, în

1934, s-a constituit Asociaţia misionară „Apostolul Andrei”, menită să dea consistenţă muncii

misionare ortodoxe.

În perioada interbelică, Episcopia Tomisului a cultivat cele mai bune relaţii cu

bisericile surori sau alte biserici creştine din Orient şi apusul Europei, primind vizitele

ecumenice ale unor înalţi ierarhi din Atena, Siria, Constantinopol, Alexandria, ai bisericii

anglicane din Marea Britanie.

Din 1940, de când sudul Dobrogei a intrat în componenţa Bulgariei, Episcopia

Tomisului a rămas compusă numai din judeţele Constanţa şi Ialomiţa. La sfârşitul celui de al

doilea război mondial, în anul 1945, eparhia Constanţa era alcătuită din 322 de parohii, din

care 289 rurale şi 33 urbane, încadrate cu 393 de preoţi, 340 de cântăreţi şi 13 diaconi – cifre

cu mult superioare celor cu o jumătate de veac în urmă. În aceşti ani tulburi, de cumpănă

21 Pr. Drăgoi E., Ierarhi şi preoţi de seamă la Dunărea de Jos (1864 – 1989), Galaţi, 1990, p. 34.

24

pentru fiinţa statului român şi pentru bunele sale rânduieli, Episcopia Tomisului a fost păstorită

de arhierei de seamă, care au păstorit cu bărbăţie la vreme rea, de război şi în primii ani care i-

au urmat.

Modificarea configuraţiei teritoriale a Dobrogei prin pierderea Cadrilaterului,

schimbarea de regim politic, poate şi raţiunii pentru o mai înţeleaptă aşezare sunt împrejurări

care s-au reflectat şi în reorganizarea structurilor ierarhice bisericeşti.

Dorindu-şi o mai strânsă legătură a credincioşilor de pe ambele maluri ale Dunării de

la vărsare, Adunarea Naţională Bisericească a hotărât, la 26 februarie 1950, contopirea

Episcopiei Tomisului cu Episcopia Galaţilor, cum s-a numit, scurtă vreme, Episcopia Dunării

de Jos – nume la care se revenea acum. Sub jurisdicţia sa intrau judeţele dobrogene Constanţa

şi Tulcea, vremelnic desfiinţate de regimul comunist, împreună cu alte raioane din nordul

Dunării, până la crestele Carpaţilor vrânceni.

După reforma administrativă din 1968, când unitatea administrativ-teritorială a

redevenit judeţul, eparhiei Dunării de Jos i-au revenit judeţele Galaţi, Constanţa şi Tulcea,

fiecare cu câte două protoierii (în total 375 de parohii în anul 1980).

În anul 1975, când se împlineau 90 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe

Române, Sfântul Sinod a ridicat Episcopia Dunării de Jos la rangul de Arhiepiscopie, cu

titulatura Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos. Ca urmare, în toamna aceluiaşi an, a avut

loc la Constanţa, într-un cadru festiv, cu participarea patriarhului Justinian Marina şi a unor

ierarhi români şi străini, constituirea noii arhiepiscopii, precum şi ridicarea episcopului Antim

Nica la rangul de arhiepiscop, ca şi hirotonia arhimandritului Epifanie Norocel ca episcop vicar

cu titlul de „Tomitanul”. El a fost urmat în scaunul vlădicesc de I.P.S. Lucian Florea, care a

păstorit cu vrednicie timp de un deceniu şi jumătate.22

Din punct de vedere canonic, eparhia Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos era

sufragană a Mitropoliei Ungrovlahiei. Ca importanţă şi mărime, noua arhiepiscopie deţinea

primul loc după cele cinci scaune mitropolitane ale Patriarhiei Ortodoxe Române.

Cum provinciile istorice româneşti sunt Muntenia, Moldova, Transilvania, Bucovina,

Banatul şi Dobrogea, iar pentru cea din urmă putându-se adăuga viaţa creştină bimilenară, se

poate spune că această hotărâre reprezenta o reparaţie menită să repună ţinutul de la Mare în

armonie cu vechea tradiţie.

22 Ioniţă, Alexandru M., Episcopia Constanţa, în „Studii Teologice”, 1976, nr. 7 – 10, p. 226.

25

O nouă filă a vieţii bisericeşti din Dobrogea a început să fie scrisă o dată cu

reînfiinţarea Arhiepiscopiei Tomisului. Încă din 1982, Adunarea Naţională Bisericească a

hotărât stabilirea reşedinţei acesteia la Constanţa, precum şi hotarele jurisdicţionale, mai fireşti

– judeţele Constanţa şi Tulcea, urmând ca noua arhiepiscopie să rămână sufragană Mitropoliei

Ungrovlahiei. Abia în anul 1990 însă, Sfântul Sinod a aprobat punerea în aplicare a acestor

decizii. Printr-un alt act sinodal, episcopul-vicar Lucian Florea Tomitanul a fost instalat după

rânduielile bisericeşti.

Arhiepiscopia Tomisului este sufragană Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, creată în

noua configuraţie administrativ-teritorială a Bisericii Ortodoxe Române. În componenţa ei intră

cinci protopopiate: Constanţa, Medgidia şi Hârşova în judeţul Constanţa, Tulcea şi Babadag în

judeţul Tulcea. În anul 2000, statisticile consemnau existenţa a 247 de biserici parohiale, 136

biserici filiale, 5 mănăstiri, 4 paraclise şi două schituri .

Începutul de secol şi de mileniu a hărăzit venerabilei turme creştineşti dintre Dunăre

şi Mare un păstor tânăr, a cărui vigoare asociată deja cu o bogată experienţă au dat, încă din

primii ani de slujire a misiunii arhiereşti, roadele cele mai alese. La recomandarea Prea

Fericitului Părinte Patriarh Teoctist şi la propunerea Sfântului Sinod, în ziua de 21 februarie

2001 Colegiul Electoral Bisericesc a ales ca arhiepiscop al Tomisului pe I.P.S. dr. Teodorie

Petrescu.

2. Viaţa şi cultura bisericească din Dobrogea de la Războiul de

Independenţă (1877-1878) până în anul 1923

26

În 1878 administraţia Dobrogei a fost preluată oficial de autorităţile româneşti (la 14

noiembrie 1878)23. Parohiile ortodoxe din judeţele Tulcea şi Constanţa au fost alipite

provizoriu, începând din martie 1879, la Eparhia Dunării de Jos (care luase fiinţă la 17

noiembrie 1864)24. Starea aceasta de provizorat a durat până in februarie 1881, când reşedinţa

Episcopiei Dunării de Jos se stabileşte în oraşul Galaţi şi când districtele Tulcea şi Constanţa

fac parte integrantă din eparhia Dunării de Jos.

Urmaş al episcopului Melchisedec Ştefănescu (1864-1879) la conducerea Episcopiei

Dunării de Jos a fost desemnat Iosif Gheorghian şi ales la 24 martie 1879, care păstorise până

la acea dată eparhia Huşilor. Noul ierarh a preluat, odată cu alegerea sa, şi greutăţile mari

referitoare la organizarea bisericească în Dobrogea. Desele lupte şi jafuri ale turcilor, tătarilor,

basbuzucilor şi cerchezilor, care au avut loc în Dobrogea, de-a lungul celor aproape cinci

secole de stăpânire otomană, au adus multe suferinţe creştinilor şi vieţii bisericeşti de aici. De

aceea, odată cu obţinerea Independenţei şi realipirea la Patria mamă, „era nevoie de o

înţeleaptă politică de unificare administrativă şi legală, de refacere culturală, morală şi

economică, pentru întărirea tuturor locuitorilor Dobrogei... încrederea în solicitudinea şi

dragostea statului românesc şi spre a-i indentifica pe toţi cu aspiraţiile patriei”25.

Pentru normalizarea vieţii bisericeşti din Dobrogea se impunea mai întâi alegerea de

protoierei pentru parohiile celor două judeţe: Tulcea şi Constanţa. În acest sens, însuşi

episcopul Melchisedec Ştefănescu, a rânduit, în ultimile zile ale păstoririi sale la Dunărea de

Jos, pe vrednicii preoţi Gheorghe Răşcanu şi Nicolae Răşcanu26, iar episcopul Iosif Gheorghian

(care a urmat la conducerea eparhiei), a întărit această numire, la 25 aprilie 1879, prin decret

eparhial. Gheorgbe Răşcanu (1844-1896) a activat ca protoiereu de Tulcea între anii 1879-

1896. După moartea sa (29 ianuarie 1896), familia a donat, în anul 1906, Societăţii Clerului

Român „Solidaritatea”, biblioteca decedatului protopop27. Nicolae Răşcanu (fratele mai mic al

protoiereului de Tulcea), hirotonit preot în anul 1878, a fost numit în acelaşi an protoiereu de

23 A. Rădulescu, I. Bitoleanu, Istoria Românilor dintre Dunăre şi Mare. Dobrogea, Bucureşti, 1979, p. 284.24 Diac. A. Constantinescu, Monografia Sfintei Episcopii a Dunării de Jos, Bucureşti, 1906, p. 124.25 Pr. Dr. Neculai Grosu, Înfiinţarea si activitatea Episcopiei Dunării de Jos (1864-1973), în Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos în trecut şi astăzi, Galaţi, 1981, p. 32.26 Econ. Gh. Rădulescu, Starea religioasă a Dobrogei în decursul vremurilor, Bucureşti, 1904, p. 125.27 Pr. E. Drăgoi, Aspecte ale vieţii bisericeşti din Episcopia Dunării de Jos în anii 1864-1886 , în Monumente istorice şi izvoare creştine, mărturii de străveche existenţă şi de continuitate a românilor de pe teritoriul Dunării de Jos şi al Dobrogei, Galaţi, 1987, p. 286.

27

Constanţa, unde a păstorit pînă în anul 1884, când a decedat. După moartea fraţilor protopopi

Gheorgbe şi Nicolae Răşcanu, scaunele protopopeşti de la Tulcea şi Constanţa au fost ocupate

de preoţii Vasile Artimescu (profesor la Seminar şi slujitor la biserica Sf. Spiridon din Galaţi) şi

Dimitrie Chirescu, de la Cernavodă28.

În activitatea lor, protoiereii erau ajutaţi de subprotoierei. Totodată, funcţiona un

revizor eclesiastic pentru administrarea bisericească din Dobrogea, mai întâi în persoana

arhimandritului de scaun la Dunărea de Jos, Ieronim Ştefănescu, şi apoi cea a arhimandritului

Chiriac Nicoiau.

Dintr-o statistică generală a clerului, întocmită în septembrie 1879, reiese că în

judeţul Tulcea existau 82 biserici, 108 preoţi, 3 diaconi şi 70 cântăreţi29. În timpul războiului

din 1877-1878, multe biserici din Dobrogea au fost arse, între acestea numărându-se şi cele din

Mârleanu (Dunăreni) şi Cuzgun (Ioan Corvin). De aceea s-a început o susţinută campanie

pentru repararea bisericilor existente, precum şi pentru zidirea altora noi în satele unde nu erau

sau în locul celor arse şi ruinate, în acest sens s-au format „epitropii” pentru fiecare biserică,

având ca sarcină strângerea de ajutoare şi fonduri necesare pentru zidirea, repararea şi dotarea

cu cele necesare cultului a bisericilor din judeţele Tul cea şi Constanţa30.

În cei şapte ani de arhipăstorire la Dunărea de Jos a episcopului Iosif Gheorghian, au

fost ridicate din nou peste 40 de biserici, din care cele mai multe în Dobrogea. Astfel, în judeţul

Tulcea pot fi menţionate următoarele biserici zidite în timpul episcopului Iosif Gheorghian:

noua biserică Schimbarea la Faţă din oraşul Tulcea, începută în anul 1875, alături de cea veche,

a fost terminată în anul 1883 şi sfinţită la 13 noiembrie de episcopul Iosif31. În localitatea

Somova, începuse, încă din anul 1873, zidirea bisericii „Sfinţii Voievozi”, înlocuind pe cea

veche, în ruine, care purta acelaşi hram. Locuitorii din Somova, în frunte cu vrednicul preot

Ioan Burci - un adevărat român - în cererea lor adresată mitropolitului Grigorie al Dristrei, au

solicitat mijlocirea pe lângă „înaltul Gubern” turcesc ca să aprobe construirea noului locaş de

cult, specificînd că „în sat nu există nici un locuitor de religie otomani”32. Construirea bisericii

a durat până în anul 1881, când s-a făcut sfinţirea ei în ziua de 27 decembrie de către

28 Pr. N. N. Popescu, Preoţi de mir adormiţi în Domnul, Bucureşti, 1942, p. 139-143.29 Pr. E. Drăgoi, Op.cit, p. 288.30 T. Mateescu, Date despre situaţia bisericilor româneşti din judeţul Tulcea, în primii ani după reîntregireaDobrogei la Ţară, în „Glasul Bisericii”, An. 1978, nr. 9-12, p. 1072-1074.31 Prot. G. V. Niculescu, Protopopia judeţului Tulcea. Dare de seamă, Bucureşti, 1906, p. 27.32 T. Mateescu, Documente privind istoria Dobrogei (1830-1877), Bucureşti,1975, p. 280-282.

28

protopopul Gheorghe Răşcanu. La câteva luni după alipirea judeţelor Tulcea şi Constanţa la

eparhia Dunării de Jos, credincioşii din Cîrjelari cereau episcopului Iosif aprobarea unei

condici de milă pentru „transformarea geamiei din sat în biserică ortodoxă”, purtând hramul

Naşterea Maicii Domnului. Cazul nu este singular. Pe întreg cuprinsul Dobrogei, după 1878, au

fost adaptate unele moschei la necesităţile cultului ortodox33.

Biserica din Dăeni, cu hramul Cuvioasa Paraschiva, începută înainte de anul 1872, a

fost sfinţită în anul 1880, în ziua de 28 octombrie. Protopopul de Constanţa Nicolae Răşcanu

remarca că această biserică era „cea dintâi (zidită după 1878 - n.n.) din tot judeţul”34. Alte

biserici noi ridicate în judeţul Tulcea au fost: „Sfântul Dumitru” din Urumbei (Luminiţa, 21

mai 1881-26 octombrie 1888), „Aducerea moaştelor Sfântului Nicolae” din Frecăţei (21 mai

1881-7 noiembrie 1882), „Sfântul Gheorghe” din Catîrlez (Sf.Gheorghe Deltă, 1870-24 mai

1881), „Sfintul Haralambie” din Greci (1875 -14 noiembrie 1881), „Intrarea în biserică a

Maicii Domnului” din Pîrlita (Victoria, 1881-13 noiembrie 1882), „Sfântul Gheorghe” din

Câşla (Mineri, 1881-1883), „Sfântul Gheorghe” din Agâr-Amet (Măgurele, 4 iunie 1882-1884),

„Sfintul Haralambie” din Nalbant (iulie 1882-1884), „Înălţarea Domnului” din Aiorman

(Dorobanţii, 1879-20 mai 1883), „Sf.Dimitrie” din Morughioi (24 iunie 1881-1883). La

Niculiţel, străveche vatră ortodoxă, s-a ridicat între anii 1882-1895 o impunătoare biserică,

pusă la început sub patronajul Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, apoi sub cel al Cuvioasei

Paraschiva35.

În anul 1881, episcopul Iosif strămută călugării de la Mănăstirea Celicul de Jos la

Schitul Saon, înfiinţat încă din 1846. Întrucât numărul vieţuitoarelor de la Saon s-a mărit, iar

bisericuţa veche şi chiliile erau neîncăpătoare, la data de 30 iunie 1881 s-a sfinţit locul pentru

zidirea bisericii cu hramul „Îînălţarea Domnului” şi a două corpuri de chilii. Lucrările de

construcţie au durat până în anul 188236. În anul 1883 s-au încheiat lucrările de zidire a

clopotniţei de la mănăstirea Cocoş (lucrări începute din anul 1854)37. Unele biserici, ca cele din

Jijila, Rachelu, Ceamurlia de Jos, Macin sau mânăstirea Taiţa, au fost refăcute aproape din

temelie38.

33 Const. C. Diculescu, Din corespondenţa episcopului Melchisedec, Bucureşti, 1909, p. 23.34 În acea perioadă localitatea Dăeni aparţinea de judeţul Constanţa.35 Arhiva Episcopiei Dunării de Jos, dos. 1791/1881-1882, f.43, 51-53.36 Arhim. I. Motoc, Mănăstiri dobrogene din părţile Dunării de Jos, în De la Dunăre la Mare, p. 195-196.37 Arhim. R. Sorescu, Monastirile dobrogene, Bucureşti, 1914, p. 25.38 Pr .E. Drăgoi, Delta Dunării - frumuseţile şi bogăţiile ei spirituale în trecut şi astăzi , în „Îndrumătorbisericesc, misionar şi patriotic” (Galaţi), nr.2, 1986, p. 52-61.

29

Cu mult succes s-au desfăşurat şi lucrările de zidire a unor locaşuri de închinare

ortodoxe în judeţul Constanţa. Dintre acestea amintim: biserica „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”

din Cuzgun (Ioan Corvin) (1881-1882) biserica nouă „Sf. Dimitrie” din Mârleanu (Dunăreni,

12 mai - 25 octombrie 1881), biserica „Sf. Gheorghe” din Caramurat (M.Kogălniceanu, 1881-

26 octombrie 1882) şi altele39.

Pentru a reînvia, peste veacuri, măreţia bazilicilor paleocreştine din Tomis, episcopul

Iosif punea, în ziua de 4 septembrie 1883, în cadrul unei ceremonii măreţe, piatra de temelie a

bisericii Sf. Apostoli Petru şi Pavel din Constanţa (care a devenit mai târziu catedrală

eparhială). Planul acestei impunătoare biserici a fost elaborat de arhitectul Ion Mincu (1852-

1912), rector al primei şcoli de arhitectură din România. În anul 1885 s-au încheiat lucrările de

construcţie, urmând a fi pictată în ulei de cunoscutul pictor român George Demetrescu-Mirea

(1852-1934). Sfinţirea acestei biserici s-a făcut abia în ziua de 22 mai 1895 de către episcopul

Partenie Clinceni40.

Conform unei statistici din anul 1885, numărul bisericilor din judeţul Tulcea ajunsese

la 95, iar al celor din judeţul Constanţa la 51. Vrednicul ierarh Iosif s-a îngrijit, între altele, şi

de înzestrarea acestor biserici cu cărţi de cult, cu „litere străbune” (latine), atât de solicitate de

cler şi credincioşi. A încurajat înfiinţarea de coruri la bisericile catedrale Sf. Nicolae din Tulcea

şi Sf. Apostoli Petru şi Pavel din Constanţa. Nu trebuie trecut cu vederea că episcopul Iosif

Gheorghian a ajutat pe episcopul Melchisedesc Ştefănescu la întocmirea „cererilor

episcopatului român către Patriarhie” (cea din Constantinopol) pentru recunoaşterea

autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române41. La 22 noiembrie 1886, episcopul Iosif Gheorghian a

fost ridicat la treapta de mitropolit primat, după şapte ani de vrednică păstorire la Dunărea de

Jos şi în Dobrogea.

La cârma Episcopiei Dunării de Jos a urmat episcopul Partenie Clinceni Băcăoanu

(1886-1902), fiind înscăunat la 10 decembrie 1866. Oricâte îmbunătăţiri au fost aduse

bisericilor dobrogene de către episcopul Iosif, nevoile rămâneau încă mari şi nesfârşite. De

aceea, episcopul Partenie a continuat preocupările de până atunci ale lui Iosif, mai cu seamă

cele în legătură cu hirotonirea de preoţi, construirea de biserici, procurarea obiectelor şi a

cărţilor de cult, pregătirea clerului şi întărirea monahismului dobrogean. După împroprietărirea 39 Idem, Biserici centenare la Dunărea de Jos, în „GlasulBisericii”, nr. 1-3, 1983, p. 142.40 Pr. N. Cănănău, Catedrala ortodoxă Sf. Petru şi Pavel din Constanţa, Constanţa, 1976 (retipărită în 1986).41 Alex. M.Ioniţă, Contribuţia episcopului Melchisedec Ştefănescu la recunoaşterea autocefaliei Bisericiinoastre, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr.5-6,1985, p. 471.

30

din anul 1886, populaţia din Dobrogea a sporit prin venirea aici a multor români de peste

Dunăre şi chiar de peste Carpaţi42. Astfel, se înfiinţează multe sate noi, mai ales datorită

mocanilor ardeleni care s-au aşezat cu turmele aici, iar cele părăsite în timpul Războiului de

Independenţă (1877-1878) se repopulează. Satele noi aveau nevoie de biserici şi de preoţi.

Efortul constructiv din Dobrgea în timpul păstoririi episcopului Partenie a fost considerabil,

oglindit prin cele 58 de biserici noi, zidite sau reconstruite în judeţul Tulcea, şi 40 în judeţul

Constanţa, în afară de cele construite în judeţele Convurlui şi Brăila sau mănăstirile din

eparhie. Dacă înainte de 1878, bisericile dobrogene erau mici şi sărăcăcioase, după această

dată, odată cu revenirea Dobrogei la Patria-mamă, ele se construiesc măreţe, impunătoare,

adevărate catedrale, cu picturi şi turle înalte, ceea ce demonstrează puterea economică şi

preţuirea artei din partea credincioşilor.

În timpul păstoririi episcopului Partenie numărul preoţilor creşte considerabil (cu 111

mai mulţi decât în timpul episcopului Iosif Gheorghian). Această situaţie era favorizată şi de

Legea clerului mirean din 1894, care permitea ca în Dobrogea să poată fi hirotoniţi şi candidaţi

numai cu 4 clase de seminar43.

După moartea mitropolitului Moldovei şi Sucevei, Iosif Naniescu, în ziua de 26

ianuarie 1902, episcopul Partenie a fost ales mitropolit în locul acestuia, iar în scaunul eparhial

de la Dunărea de Jos, a fost numit, în acelaşi an, la 11 februarie, episcopul Pimen Georgescu-

Piteşteanul. După cum însuşi mărturisea, episcopul Pimen s-a ostenit mai ales pentru

dezvoltarea şi întărirea simţământului religios-moral al clerului şi credincioşilor dobrogeni,

care „trebuie să fie strâns legat de simţământul iubirii de neam şi de ţară”. A căutat să

îmbunătăţească continuu starea economică şi cultural-spirituală a poporului dobrogean, precum

şi condiţiile de trai. În acest sens, îndruma preoţimea dobrogeană să sprijine şcoala,

alfabetizarea, orientarea tinerilor spre meserii şi să înveţe pe enoriaşi cultivarea pământului,

îngrijirea familiilor şi înlăturarea deprinderilor rele. Totodată, îndemna pe preoţi să înfiinţeze

cămine culturale şi bănci populare. Pentru o mai bună evidentă şi pregătire a clerului şi pentru

o activitate pastorală mai rodnică, episcopul Pimen a împărţit parohiile pe categorii, a introdus

„foi matricole” şi de inspecţie pentru consemnarea lucrării misionare a fiecărui preot,

dispunând ca parohiile să fie ocupate prin concurs. În timpul păstoririi episcopului Pimen s-au

42 G. Dinoiu, Cultele în Dobrogea, în 1878-1928 Dobrogea. Cincizeci de ani de vieaţă romanească, Bucureşti, 1928, p. 619.43 Pr. Dr. N. Grosu, Op.cit, p. 35.

31

zidit în Eparhia Dunării de Jos peste 36 de biserici dintre care marea majoritate în Dobrogea.

La mănăstirea Cocoş (judeţul Tulcea) s-a zidit trapeza (1905), iar la mănăstirea Celic s-au

început lucrările de zidire a bisericii mari (1901). În activitatea sa culturală, a avut un apropiat

colaborator în persoana arhimandritului Nicodim Munteanu (ajuns mai târziu episcop de Huşi,

mitropolit al Moldovei şi apoi patriarh)44. După o rodnică arhipăstorire de şapte ani de la

Dunărea de Jos, episcopul Pimen a fost ales în anul 1909 Mitropolit al Moldovei şi Sucevei.

În locul său, la 23 Martie (1909) este ales, în scaunul eparhial al Dunării de Jos,

episcopul Nifon Niculescu Ploieşteanul (1909-1921), rămas în amintirea clerului şi

credincioşilor dobrogeni ca un desăvârşit slujitor şi cântăreţ, autor de cărţi de muzică

bisericească, însufleţit de o mare bonomie şi părintească grijă pentru păstoriţii săi.

După războiul balcanic din 1913, eparhia Dunării de Jos se întindea şi în ţinuturile din

„Dobrogea nouă” (districtele Caliacra şi Durostor).

În timpul primului război mondial, episcopul Nifon şi clerul dobrogean se preocupau

de îngrijirea răniţilor, de primirea refugiaţilor din sudul ţării şi de mângâierea celor în suferinţă.

Prin cheltuiala sa a ridicat biserica din satul Nifon - Tulcea, care îi poartă numele. Un

eveniment deosebit petrecut în timpul păstoririi episcopului Nifon este sfinţirea, cu mare

pompă, la 6 august 1917, a catedralei din Galaţi.

După trecerea la cele veşnice a episcopului Nifon, in anul 1921, cârma Episcopiei

Dunării de Jos a fost preluată de arhiereul Platon Ciosu, ca locotenet de episcop (1921-1923).

Timp de un an de zile conducerea eparhiei revine apoi episcopului Iacob Antonovici, autor de

lucrări istorice, după care revine iar episcopul Platon Ciosu pentru o perioadă de câteva luni de

zile. La 29 iunie 1924 a fost ales la cârma Eparhiei Dunării de Jos episcopul Cosma Petrovici,

fost arhiereu - vicar al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, care a păstorit la Galaţi până în august

1947. A urmat ca locţiitor episcopul Antim Nica, pentru o perioadă de peste doi ani (1947-

1950).

Începînd cu anul 1923 Episcopia Dunării de Jos cuprinde numai judeţele Covurlui şi

Tulcea, întrucât, din acelaşi an s-a reînfiinţat Episcopia Tomisului, cu reşedinţa la Constanţa,

având sub jurisdicţia sa judeţele Constanţa, Caliacra şi Durostor, şi judeţul Ialomiţa. Judeţul

Brăila trecuse, încă din anul 1914, la episcopia Buzăului45.

44 Ibidem, p. 36.45 Ibidem, p. 38.

32

Noua eparhie creată în Dobrogea era socotită ca o continuare firească a primei

organizaţii bisericeşti de pe pământul românesc - Arhiepiscopia (Mitropolia) Tomisului, care a

supravegheat şi supraveghează Ortodoxia dintre Dunăre şi Mare de la Apostolul Andrei până

astăzi.

3. Viaţa bisericească din Episcopia Tomisului - Constanţa - între anii

1923-1950

Aşa cum am amintit, în anul 1923 s-a reînfiinţat Episcopia Tomisului - Constanţa, cu

reşedinţa în străvechiul Tomis.

33

A. Episcopul Ilarie Teodorescu

În ziua de 29 martie 1923 a fost ales de „Marele Colegiu” electoral al Bisericii

Ortodoxe Române, ca titular al noii eparhii a Tomisului - Constanţa, preotul iconom Ilie

Teodorescu, paroh al Bisericii Amza din Bucureşti, profesor la Liceul „Sf. Sava” şi la

Seminarul „Nifon” (unde era director) din Capitală. După alegere a fost tuns în monahism la

Mănăstirea Sinaia, judeţul Prahova, primind numele de Ilarie. Întrucât sunt puţine informaţii, la

ora actuală, printre clerul şi credincioşii dobrogeni despre acest ierarh tomitan, socotim de

cuviinţă să prezentăm şi câteva date biografice referitoare la el.

Episcopul Ilarie (Ilie din botez) s-a născut la 18 octombrie 1867, în Bucureşti.

Cursurile seminariale le-a făcut la Seminarul Central „Nifon”, iar studiile teologice la

Facultatea de Teologie din Bucureşti. A fost hirotonit diacon în ziua de 8 noiembrie 1891, iar

preot în ziua de 12 decembrie 1895, pe seama Bisericii Amza din Capitală, unde a slujit până la

ridicarea sa în treapta de episcop titular al Episcopiei Tomisului -Constanţa, (la data de 29

martie 1923). A fost hirotonit ca episcop la 9 aprilie 1923 în catedrala mitropolitană din

Bucureşti46. Până la hirotonirea sa ca arhiereu, preotul Ilarie a mai îndeplinit şi funcţia de

protopop al judeţului Prahova, membru în Consistoriul spiritual al Mitropoliei Ungro-vlahiei şi

în Consistoriul Superior Bisericesc, profesor de religie la Liceul „Sf. Sava” şi externatul

„Carmen Sylva”, şi apoi profesor şi director al Seminarului Central „Nifon” din Bucureşti47.

Atât ca preot cât şi ca profesor şi director, protopopul Ilarie (Ilie) a desfăşurat o bogată

activitate culturală şi administrativ-bisericească. Ca paroh, a refăcut din temelii Biserica Amza

din Bucureşti. Pe lângă prodigioasa sa activitate administrativ-bisericească, protopopul Ilie

(Ilarie) a scris şi o serie de lucrări teologice, studii, articole, manuale didactice etc., între care

amintim: Judecata bisericească (teză de licenţă în Teologie), Un gol în procedura de judecată

bisericească; Jurământul la români; Amvoanele au nevoie de predicatori; Cuvântări

bisericeşti; Seminţe pentru ogorul lui Hristos (predici lucrate de elevii Seminarului Nifon, sub

conducerea sa); Preotul român şi misiunea sa; Spiritul eclesiastic; Reţete patriotice;

Sentimentul patriotic; Cartea de citit la modă; Influenţa literaturii asupra moralităţii;

Încercări de literatură bisericească; Banul şi rolul lui în societate; Cei mai de seamă inamici

46 P. C. Popescu, Alegerea, investirea şi instalarea Prea Sfinţitului Episcop Ilarie al Constanţei, în „Tomisul” (foaie oficială a Episcopiei de Constanţa), I, nr.2, 1924, p. 20.47 Ibidem.

34

ai bisericii; Femeia ca educatoare; Dogmele religiunii creştine (manual); Istoria bisericii

creştine (manual); Liturgica (manual); Omiletica pentru elevi şi popor48.

În ziua de 10 mai 1923, episcopul Ilarie Teodorescu, primind investitura ca episcop al

Constanţei, în Palatul Regal din Bucureşti, spunea următoarele: „Eparhia nou înfiinţată a

Constanţei, vechiul Tomis, are o deosebită importanţă pentru Biserica şi pentru neamul nostru.

Oraşul Tomis este un punct principal de orientare în istorie pentru dovedirea originii

Creştinismului în Dacia şi a organizării Bisericii Creştine (de aici). În Tomis a fost o episcopie,

ridicată mai apoi la rangul de mitropolie, care a durat de la a II-a jumătate a secolului al III-

lea şi până spre sfârşitul secolului al VI-lea, timp de peste 300 de ani.

Istoria pune Mitropolia de la Tomis din Scythia Minor între cele mai vechi mitropolii

şi numeşte mai mulţi ierarhi ai acestui scaun, care s-au distins prin sfinţenia vieţii lor, prin

activitatea rodnică şi prin tăria credinţei lor, cum au fost: Evanghelicus, Philus, Teofil,

Bretanion, Teotim şi alţii. De cuvântul acestor ierarhi s-a ţinut seamă întotdeauna şi a fost

hotărâtor în toate chestiunile însemnate, aceasta şi pentru că Mitropolia din Tomis ocupa al II-

lea rang între mitropoliile autocefale şi avea faţă de Patriarhia din Constantinopol prerogative

pe care nu le avea nici o altă mitropolie din Peninsula Balcanică.

Ca întindere această eparhie avea un rol precumpănitor, întrucât, jurisdicţia ei se

întindea nu numai asupra Dobrogei întregi, dar şi peste latura stângă a Dunării, cuprinzând

Basarabia, parte din Moldova de Jos şi parte din Dacia Traiană”49.

Tot cu acest prilej, episcopul Ilarie Teodorescu preciza: "întemeiat pe asemenea

socotinţe istorice, cu caracter hotărâtor, găsesc că episcopia Constanţei, înfiinţată din nou

acum, înlocuieşte (continuă) vechile episcopii, mai apoi mitropolii, ale Tomisului şi

Durostorului şi este menită a aprinde aici (între Dunăre şi Mare) şi a întreţine vie flacăra

credinţei, propovăduită de Biserica noastră, şi a dragostei de neam şi de pământul scump al

ţării”50.

Instalarea episcopului Ilarie al Constanţei s-a făcut în ziua de 21 mai 1923, cu prilejul

sărbătorii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi mama sa Elena51. La cârma Episcopiei Tomisului

48 Ibidem.49 *** Înscăunarea P.S. Ilarie Teodorescu, Episcopul Dunării de Jos, în B.O.R. LXVIII (1950), Nr. 3-6, p. 205.50 P. C. Popescu, Alegerea, investirea şi instalarea Prea Sfinţitului Episcop Ilarie al Constanţei, în „Tomisul” (foaie oficială a Episcopiei de Constanţa), I, nr.2, 1924, p. 20.51 Pr. Prof. Dr. Nechita Runcan, Episcopia Tomisului în perioada interbelică: Episcopul Ilarie Teodorescu, în „Actualitatea ortodoxă” (Publicaţie de spiritualitate creştin-ortodoxă a Eparhiei Dobrogei), anul VI, Constanţa, nr. 51-52, aprilie-mai, 2006, p. 9.

35

reînfiinţată a fost trimis ca episcop o persoană înzestrată cu multe calităţi. Noul ierarh sosit la

Constanţa a găsit o situaţie destul de grea datorită faptului că nu avea locuinţă. S-a instalat mai

întâi la „Hotelul Francez” pe malul Mării Negre pentru o săptămână. Apoi a fost închiriat

localul „Colonel Bărbulescu”, unde se organizează cancelaria eparhială52. Pentru bunul mers al

eparhiei avea nevoie de colaboratori, adică, personal pentru cancelaria eparhială, pentru

administraţie şi control în eparhie.

Primul său colaborator a fost protopopul I. Grigorescu, pe care-l numeşte director al

Cancelariei eparhiale (Vicar-administrativ), apoi continuă cu numirea celorlalţi funcţionari din

administraţia eparhială. Lipsurile erau multe şi pretutindeni: bisericile din eparhie nu aveau

personal deservent, nici veşminte preoţeşti. Se simţea lipsa acută de preoţi pe întreg cuprinsul

eparhiei. Pentru a se informa asupra situaţiei administrative, economice şi culturale a eparhiei a

chemat, într-o conferinţă, pe protoierei, care au prezentat rapoarte amănunţite în acest sens.

Apoi ierarhul Ilarie însuşi a făcut vizite canonice în întreaga Episcopie a Constanţei. Reîntors

la sediul eparhial, dă ordine, prin circulare, protoiereilor ca preoţii să fie mai activi în parohii:

să predice, să slujească Sfânta Liturghie în duminici şi sărbători, să ţină cateheze de luminare a

poporului, să poarte costumul preoţesc, să se organizeze cercuri pastorale cu slujire în sobor,

conferinţe, colportaj şi opere de caritate53.

Pentru o activitate mai intensă şi un control riguros, eparhia Constanţei a fost

împărţită în patru circumscripţii, organizându-se o puternică lucrare misionară de către cei trei

consilieri eparhiali care erau mereu trimişi în cuprinsul eparhiei pentru îndrumarea clerului.

Episcopul Ilarie cerea fiecărui protoiereu să propună în scris soluţiile care ar putea

duce la împlinirea multor greutăţi ale eparhiei. Astfel, protopopul Durostorului V. Sliveanu,

propunea ca, pentru completarea lipsei de preoţi în Dobrogea Nouă, să fie hirotoniţi şi

învăţătorii care vor da mai întâi un examen de „capacitate preoţescă”. Propunerea a fost

înaintată apoi şi Sfântului Sinod şi Parlamentului, care votează „Legea excepţională pentru

hirotonirea preoţilor în „Dobrogea Nouă”54.

Simţindu-se nevoia unei mai intense misiuni în teren şi prezenţa activă a episcopului

în tot cuprinsul Episcopiei Constanţa, care era teritorial foarte întinsă (judeţele Constanţa,

Ialomiţa, Caliacra şi Durostor), episcopul Ilarie aduce la Tomis de la Mitropolia Bucureştilor,

52 Cronicar, Primul Episcop al Constanţei, în „Tomis”, IX (1932), nr.8-9, (august- septembrie), p. 227.53 Pr. Drăgoi E., Ierarhi şi preoţi de seamă la Dunărea de Jos (1864 – 1989), Galaţi, 1990, p. 36.54 Cronicar, Primul Episcop al Constanţei, în „Tomis”, IX (1932), nr.8-9, (august- septembrie), p. 228.

36

în ziua de 1 august 1923, pe arhimandritul Gherontie Nicolau, în calitate de vicar-arhimandrit,

iar în luna noiembrie, din acelaşi an, îl propune Sfântului Sinod pentru hirotonirea ca arhiereu-

vicar la Constanţa. Odată cu hirotonirea episcopului Gherontie grijile eparhiei sunt împărţite,

noul arhiereu fiind trimis în toate părţile eparhiei, unde episcopul Ilarie nu putea ajunge din

cauza bolii care începea să se agraveze55.

Întrucît nu a putut obţine de la autorităţile locale (Primăria şi Prefectura oraşului

Constanţa) terenul necesar pentru construirea unei reşedinţe eparhiale, episcopul Ilarie s-a

văzut nevoit să înceapă construcţia actualului Palat arhiepiscopal chiar în grădina Catedralei

eparhiale (astăzi str. Arhiepiscopiei nr. 23). În data de 24 mai 1925 a avut loc, la Constanţa

solemnitatea punerii pietrei de temelie a Reşedinţei Episcopiei Tonusului - Constanţa (Palatul

Episcopal) pentru „o mai mare afirmare a Ortodoxiei şi românismului în Dobrogea”. Iată,

fragmentar, conţinutul „Actului de fondaţie” al Palatului Episcopal din Constanţa:

„Cu bunăvoinţa Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu împreună lucrarea Duhului Sfânt,

Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită;

Astăzi 24 mai, anul 1925 de la Naşterea Mântuitorului lumii, în al XI-lea an al

domniei M. S. Regelui Ferdinand 1, Regina fiind prea graţioasa Sa soţie Doamna Maria, în al

III-lea an al păstoriei primului Episcop de Constanţa D. D. Ilarie Teodorescu...

Pusu-s’a, cu obişnuita sărbătorire, piatra fundamentală a reşedinţei episcopale în

curtea bisericii-Catedrale cu patronul: Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.

Planurile construcţiei au fost alcătuite de d-l arhitect Ioan Enescu iar lucrarea se va

executa de domnii ingineri CM. Vasilescu şi Gh. Popescu, oficiindu-se slujba religioasă de

către P. S. Episcop D. D. Ilarie, asistat de clerul catedralei, de faţă fiind şi un mare număr de

dreptcredincioşi creştini...”

La festivităţi au participat: Patriarhul Miron Cristea; episcopul Ilarie al Constanţei;

episcopul Visarion al Hotinului; episcopul Ghe. Comşa al Aradului; ministrul cultelor Al.

Lapedatu; ministrul instrucţiei publice C. Angelescu; prefectul judeţului Constanţa Nicolao

Negulescu; prefectul judeţului Durostor Taşcu Pucerea; primarul oraşului Constanţa Virgil

Andronescu ş.a56.

Pentru ca episcopia Constanţei să aibă toate instituţiile de învăţământ pentru

pregătirea clerului dobrogean, episcopul Ilarie făcea în anul 1924 o investigare, prin

55 Ibidem, p. 229.56 Solemnitatea punerii pietrei fundamentale a palatului episcopal, „Tomis”, II, 15 iunie, nr. 3, 1925, p. 85-90.

37

intermediul protopopilor, pentru găsirea unui spaţiu potrivit în vederea înfiinţării, pe lângă

Seminarul teologic existent (care luase fiinţă în anul 1922), şi a unei Şcoli de cântăreţi

bisericeşti în Constanţa, idee care va fi înfăptuită de către succesorul său în scaunul de la

Tomis, episcopul Gherontie. Tot în această perioadă începe strângerea de fonduri pentru

construirea unei mănăstiri de la Tatlageac (satul Schitul) din judeţul Constanţa57, La 1 aprilie

1924, a luat fiinţă revista eparhială „Tomisul”, pe care apoi episcopul Gherontie o va numi

„Tomis”. Greutăţi a întâmpinat episcopul Ilarie şi cu instalarea Seminarului Teologic, înfiinţat

din 1922, şi care era mutat mereu prin cazărmile Constanţei58.

În vara anului 1925, boala de care episcopul Ilarie suferea s-a agravat. Spre toamna

aceluiaşi an începuseră alegerile „Consiliilor parohiale”, după noua lege de organizare

bisericească. În ziua de 27 septembrie 1925, episcopul Ilarie a trecut la cele veşnice, aflându-se

în plină activitate eparhială. Trupul său a fost transportat la Bucureşti şi înmormântat în cavoul

familiei din Cimitirul Belu59. Preotul Ioan Grigorescu (director al cancelariei Episcopiei de

Constanţa între anii 1923-1927), face episcopului Ilarie următorul portret: „Episcopul Ilarie,

avea însuşiri care îl pun în rândul marilor ierarhi ai Bisericii româneşti... Era ierarhul cu

conştiinţa scrupuloasă. Nu se gândea decât la binele tuturor. Ilarie nu era episcopul grabnic la

mânie, nici răzbunător. Calităţile canonice ce se cer unui episcop, ca: dreptatea, blândeţea,

răbdarea şi milostenia îi călăuzeau paşii episcopali. Ţinuta corpului său impunea respect, iar

vorbirea lui îţi impunea admiraţie şi te subjuga prin dicţia şi logica argumentelor ce le

întrebuinţa”60. După moartea episcopului Ilarie (27 septembrie 1925), scaunul eparhial de la

Tomis - Constanţa a rămas vacant mai bine de patru luni, lucrările cancelariei eparhiale fiind

conduse de episcopul-vicar Gherontie Silistreanu.

B. Episcopul Gherontie Nicolau al Tomisului şi Durostorului

57 Cronicar, Primul Episcop al Constanţei.....p. 230-231. Sub conducerea episcopului Gherontie s-au obţinut, în anul 1930,65 Ha de teren pentru mănăstirea proiectată la Tatlageac (Schitul) şi în acelaşi an s-a şi pus piatra de temelie pentru mănăstirea ce avea să poarte numele „Sfânta Elena de la Mare”, şi care va servi ca aşezământ pentru maici.58 Ibidem, p. 231.59 Pr. Prof. Dr. Nechita Runcan, Episcopia Tomisului în perioada interbelică: Episcopul Ilarie Teodorescu, în „Actualitatea ortodoxă” (Publicaţie de spiritualitate creştin-ortodoxă a Eparhiei Dobrogei), anul VI, Constanţa, nr. 51-52, aprilie-mai, 2006, p. 9.60 Econ. I. Grigorescu, După 7 ani, în „Tomis”, IX, nr. 8-9 (august-septembrie), p. 1932:231.

38

La data de 4 februarie 1926, „Colegiul electoral” al Bisericii Ortodoxe Române a

ales, prin vot, în scaunul episcopal vacant de la Constanţa, pe episcopul-vicar al acestei eparhii

Gherontie Nicolau. În ziua de 4 martie Sfântul Sinod a ratificat alegerea episcopului Gherontie,

iar investitura i se face în ziua de 11 martie, la palatul regal. Cu acest prilej, episcopul

Gherontie, spunea între altele: „...după cuvântul dumnezeiescului David: «Nu voi da somn

ochilor mei nici genelor mele dormitare», până când nu voi vedea un local propriu pentru

seminarul teologic al eparhiei Constanţa”61.

În ziua de duminică, 14 martie 1926, a avut loc instalarea episcopului Gherontie

Nicolau în scaunul episcopal de la Constanţa. Cu acest prilej, ministrul cultelor Alexandru

Lapedatu a citit decretul regal de investire a episcopului Gherontie, apoi a urmat un Te-Deum,

după care delegatul Patriarhiei Române, preotul Gala Galaction (Grigorie Pişculescu) a citit

„Gramata” de întărire a episcopului Gherontie în scaunul Episcopal al Tomisului şi al

Durostorului. În cuvântul său, preotul Gala Galaction spunea, între altele:

„Mă bucur azi, în această zi de sărbătoare a Episcopiei Constanţei, cu acea bucurie

de care vorbeşte Sfânta Evanghelie: Prietenul se bucură auzind vocea Mirelui.

Veniţi, Prea Sfinţite, să ridicaţi cârja păstorească a Episcopiei Dobrogei, după

trecerea la cele veşnice a predecesorului vostru, Episcopul Ilarie, căruia Dumnezeu să-i

dăruiască plata slugilor celor vrednice.

Venifi în această eparhie răsăriteană a Patriei noastre, în vremuri deosebit de grele

pentru consolidarea fiinţei noastre româneşti. Dumnezeu să vă ajute să fiţi unul din acei factori

înţelepţi, statornici şi moderatori, atât de necesari nouă în aceste zile de universală pripeală şi

agitare.

Veniţi Prea Sfinţite să înscrieţi în dipticele acestei Eparhii - cea mai veche din toate

Eparhiile care au existat în vatra neamului nostru - veniţi să înscrieţi, a doua oară, numele de

Gherontie.

Cel dintâi Episcop al Sciţiei, cunoscut Istoriei sub numele ce purtaţi, este Episcopul

Gherontie, din timpul împăratului Teodosie cel Mare, acel Gherontie care la anul 381 a luat

parte la al II-lea Sinod Ecumenic, convocat la Constantinopol, îndeosebi ca să răstoarne falsa

învăţătură a lui Arie.

61 Investitura şi instalarea P.S. Gherontie ca Episcop al Constanţei, în Ibidem, III, nr. 12-13, 15 martie-1 aprilie, 1926, p. 13-20.

39

Veniţi ca Gherontie al II-lea, Episcop al acestor ţărmuri scumpe neamului nostru -

veniţi după 1547 ani de la primul Gherontie. Episcopatul vostru se întinde în latura

răsăriteană a ţării şi populaţia pe care veţi chivernisi-o şi veţi păstori-o, în numele Arhiereului

- arhiereilor şi Împăratului -împăraţilor - în numele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus

Hristos, - este felurită şi amestecată.

În această Eparhie, locuiesc paşnic laolaltă ctteva neamuri; in ea sunt împrejurări,

stări şi conjuncturi cu totul deosebite şi fără pereche în alte Eparhii. Sunt fericit să ştiu că

însuşirile sufleteşti pe care vi le preţuiesc de vre-un sfert de veac, vor fi cu totul bine venite în

această de Dumnezeu păzită Eparhie a Tomisului.

Prudenţa, răbdarea, blândeţea, şi iubirea de pace, cu care Dumnezeu va dăruit, vor fi

cele dintâi şi cele mai preţioase daruri pe care le aduceţi păstoriţilor voştri Ortodocşi, ca şi

celorlalţi concetăţeni ai lor, şi ei, într-un fel, tot fii duhovniceşti ai Prea Sfinţiei Voastre.

Prea Sfinţite, din acest Tomis, în care salutăm astăzi aşezarea în vechiu-i scaun

episcopal al Prea Sfinţiei Voastre, a pornit într-o zi cu corabia spre Constantinopol înaintaşul

vostru Gherontie, ca să ia parte la Sinodul al II-lea Ecumenic. Erau vremuri de mare cumpănă

bisericească. Toată lumea veche fierbea şi falsa învăţătură ameninţa duhovniceasca clădire a

Mântuitorului.

Trăim şi astăzi zile care prin învălmăşagul şi nevoile lor bisericeşti se apropie de

vechile stări din ceasul Sinodului al II-lea Ecumenic”62.

Întrucât se cunosc puţine date biografice despre episcopul Gherontie Nicolau, socotim

potrivit să prezentăm succint momentele cele mai importante din viaţa şi activitatea acestuia:

Copilul Grigorie (după intrare în monahism Gherontie) Nicolau s-a născut în anul

1867. În toamna anului 1887, la 29 noiembrie, a fost hirotonit diacon de mir, în biserica

episcopală din Roman, de către episcopul Melchisedec Ştefănescu. Timp de 15 ani (1887-

1902), diaconul Grigorie Nicolau a slujit în catedrala episcopală din Roman ca o „adevărată

privighetoare a Moldovei”. Oficia slujbele cu eleganţă şi siguranţă de sine, avînd un glas

melodios şi calităţi vocale deosebite. În anul 1902, arhidiaconul Grigorie Nicolau pleacă din

Roman la Craiova, unde slujeşte timp de 7 ani (1902-1909) la Biserica „Madona Dudu”, tot în

această calitate de arhidiacon eparhial. Datorită măiestriei sale în interpretarea cântărilor

bisericeşti, a dragostei, disciplinei şi abnegaţiei sale în slujirea ca arhidiacon, Grigorie Nicolau

62 Ibidem, p. 16.

40

a fost numit, în anul 1909 (1 septembrie), de către mitropolitul primat Atanasie Mironescu,

arhidiacon la Mitropolia Bucureştilor. La Bucureşti a ocupat apoi şi postul de duhovnic şi

profesor de practică liturgică la Seminarul „Nifon”. În anul 1915 arhidiaconul Grigorie Nicolau

intră în monahism, luând numele de Gherontie. În acelaşi an, la câteva luni după tunderea în

monahism, a fost ridicat la treapta de Arhimandrit al Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei. În

noiembrie 1923 arhimandritul Gherontie a fost numit Arhiereu-Vicar al Episcopiei Tomisului -

Constanţa63. „Alături de eruditul Episcop Ilarie, noul arhiereu Gherontie Silistreanu, fostul

renumit diacon Grigorie Nicolau de la Roman, Craiova şi Mitropolia Bucureşti, inaugurează,

într-un amurg blajin, o operă de construcţiuni şi reconstrucţiuni religioase şi operează

radicale transformări în viaţa religioasă a creştinilor, înscriind în analele Dobrogei un nou

capitol în desfăşurarea vieţii creştine dobrogene: capitolul muncii şi al datoriei împlinite”64.

În mai puţin de trei ani, cutreierând întreaga eparhie a Constanţei, episcopul

Gherontie s-a identificat cu lipsurile şi neajunsurile materiale, morale şi spirituale ale acestei

episcopii, aşa încât, după moartea episcopului Ilarie Teodorescu (septembrie 1925), ales ca nou

titular al Constanţei, el deschidea, la 4 februarie 1926, o nouă pagină de responsabilităţi şi

muncă în glorioasa şi străvechea Episcopie a Tomisului şi Durostorului. Ca titular al Episcopiei

Tomisului, episcopul Gherontie Nicolau a desfăşurat o prodigioasă activitate pastorală în

cuprinsul eparhiei, ca un adevărat şi vrednic urmaş al lui Gherontie Tomitanul de altădată. Aşa

se face că la împlinirea a patru ani de la alegerea, investirea şi instalarea sa în scaunul eparhial

de la Constanţa, revista „Tomis” a Episcopiei de Constanţa consemna următoarele realizări mai

importante ale sale:

„S-au împlinit patru ani de când în ziua de 14 martie 1926, Prea Sfinţitul Gherontie a

fost instalat ca Episcop al Eparhiei Constanţa, vechiul Tomis. În acest scurt timp, Eparhia a

văzut cum, cu o părintească dragoste, arbipăstoreasca Prea Sfinţiei Sale îngrijire, a realizat

multe fapte de seamă, între care enumerăm:

1. Intrarea completă în prevederile noii legi bisericeşti şi organizarea Eparhiei

Tomisului, reînfiinţată numai de 7 ani;

2. Ocuparea tuturor parohiilor vacante din Eparhie;

63 Pr. Prof. Dr. Nechita Runcan, Episcopul Gherontie Nicolau al Tomisului şi al Durostorului, în „Actualitatea ortodoxă” (Publicaţie de spiritualitate creştin-ortodoxă a Eparhiei Dobrogei), anul VI, Constanţa, nr. 53, iunie, 2006, p. 8.64 Pr. E. C. M. I. Buric, Un semicentenar de muncă şi datorie împlinită, în „Tomis”, XIV, 1937, noiembrie, nr. 11, p. 4-8; Idem, Întru mulţi ani, Prea Sfinţite Stăpâne!, XIV, în Ibidem, 1937, noiembrie, nr. 11, p. 1-3.

41

3. Înfiinţarea mânăstirii de părinţi (călugări) „Episcopul Gherontie” din comuna

Balaciu, judeţul Ialomiţa;

4. Punerea pietrei fundamentale a mănăstirii de Maici „Sfînta Elena de la Mare” din

comuna Tatlageac;

5. Înfiinţarea Societăţii Eparhiale ORTODOXIA;

6. Înfiinţarea Căminului „Cuvioasa Paraschiva” din oraşul Constanţa, cu un comitet

de doamne, având ca scop propăşirea educaţiei religioase în popor şi ajutorarea celor nevoiaşi;

7. Înfiinţarea şcolii de Cântăreţi „Gherontie Episcopul”, ce funcţionează pe lângă

Catedrala Episcopală din Constanţa şi a dat prima serie de absolvenţi în iunie 1929;

8. Înfiinţarea fabricii de luminări „Sfântul Apostol Andrei”, având sediul la Bazargic;

9. Organizarea unui mic schit la crucea făcătoare de minuni de la Dervent;

10. Înfiinţarea cercului religios „Gherontie Episcopul” din Constanţa;

11. Înfiinţarea Asociaţiei „Gherontie Episcopul” a bunilor creştini din Călăraşi;

12. Pe cât s-a putut a continuat lucrările de construcţie şi compartimentare a Palatului

episcopal (din Constanţa);

13. Împărţirea de ajutoare însemnate la cei nevoiaşi şi alte multe binefaceri;

14. A vizitat întreaga Eparhie, cunoaşte preoţimea şi toate nevoile ei şi luptă spre a

aduce atât pe preoţi cât şi Biserica la o situaţie din ce în ce mai bună”65.

În anul 1941, spre sfârşitul activităţii pastorale a episcopului Gherontie Nicolau la

Constanţa, preotul Constantin Staicu, consemna următoarele: „În anul 1926, când Prea Sfinţitul

Episcop D. D. Gherontie a luat conducerea eparhiei Constanţa, nu erau nici de unele:

Cancelariile eparhiale îngrămădite în case particulare; nepotrivite şi insalubre; Catedrala

episcopală dărăpănată, cu zidurile crăpate, cu acoperişul ciuruit de vreme; lipsă de biserici şi

case parohiale; nici o mănăstire care să adăpostească evlavia monahicească şi să împrăştie

duhul smereniei creştine în lume; bibliotecă eparhială: nici vorbă; clerul dezorientat şi fără

cârmaci buni şi pregătiţi. Iată, însă că, cronicarul vremii noastre este îndatorat să înregistreze în

eparhia Tomisului o serie de frumoase înfăptuiri.

În adevăr, fără concurs străin, s-a putut înălţa plăcutul şi românescul palat episcopal;

s-au întemeiat 3 mănăstiri, care sunt în plină dezvoltare şi organizare; s-au zidit din nou circa

40 de biserici şi 60 de case parohiale; s-a restaurat Catedrala episcopală în exterior, s-a

65 Pre Stăpânul şi Arhiereul nostru, Doamne păzeşte-l întru mulţi ani!, în „Tomis”, 1930, VII, martie, nr. 3, p. 69.

42

înjghebat o frumoasa bibliotecă eparhială care stă la îndemâna preoţilor şi tinerilor teologi; s-a

dat avânt misionarismului, procedându-se la o temeinică organizare a preoţiei spre a putea face

faţă încercărilor de destrămare a sufletului creştin şi românesc al Naţiei prin propaganda asiduă

a diferitelor secte şi a străinilor rău voitori; s-au ridicat case de sfat săteşti, în colaborare cu

autorităţile locale; s-a intensificat colportajul pentru a stânjeni activitatea curentelor

subversive; s-au reorganizat protoieriile, introducându-se o bună administraţie în parohii; s-a

dat concurs nelimitat autorităţilor civile şi militare pe teren economic-financiar, cultural-moral,

social şi chiar sanitar, s-a înfiinţat prin cutezanţa şi fără un cât de însemnat capital, o fabrică de

lumânări al cărei regulament prevedea minunate înfăptuiri din veniturile realizate între timp,

lucru care nu va întârzia să se producă; s-a scris şi s-a predicat buna rânduială în popor”66.

Tot în aceeaşi perioadă, preotul M. Rădulescu consemna următoarele despre

realizările episcopului Gherontie: „Toate bisericile din Dobrogea sunt construcţii noi, mari şi

frumoase, dar rar care sunt terminate şi acum. Biserici pictate sunt ceva mai rar, dovadă că încă

mai trebuie timp ca să fie complet terminate... Cred vrednic de reamintit înfiinţarea celor trei

mănăstiri din Eparhie: „Gherontie Episcopul” la Balaciu - Ialomiţa; Schitul „Sfintei Cruci” la

Dervent -Ostrov şi „Sfânta Elena de la Mare” - Tatlageac – Constanţa”67.

La împlinirea a 15 ani de arhipăstorire a episcopului Gherontie la Constanţa, preotul

Gh. M. Sorescu, consemna şi el următoarele: „Ucenic al marelui Melchisedec (episcop al

Dunării de Jos, între altele) şi formându-şi sufletul în preajma marilor Arhierei, cu care se

mândreşte Biserica şi Neamul nostru, Prea Sfinţia Sa (Gherontie) a moştenit toate acele însuşiri

specifice ale Ierarhilor ortodocşi. Astfel, cunoaşterea temeinică a rânduielilor şi a muzicii

noastre bisericeşti şi frumuseţea cântării fac din P. S. Episcop Gherontie un liturghisitor

desăvârşit şi apreciat de toată lumea bisericească68.

Protoiereul Stelian Popescu al Constanţei sintetiza astfel activitatea episcopului

Gherontie: „Acesta este cuvântul potrivit pentru Prea Sfinţitul Gherontie, a ostenit, alergând la

suferinţele păstoriţilor săi. Este un ctitor de osteneli! Căci, ce este înfăptuirea P. S. Sale, decât

un şir de danii, înlănţuite de osteneli. Realizarea actualului palat episcopal, mănăstirea Balada

în judeţul Ialomiţa, mănăstirea Dervent,...înfiinţarea Şcolii de cântăreţi, sunt verigi de aur, ale

muncii sale duhovniceşti, înfiinţarea fabricii de lumânări, cu sediul la Constanţa, organizarea 66 Pr. C. Staicu, Vino şi vezi! sau La capătul a 15 ani de rodnică activitate, în Ibidem, 1941, XVIII, martie nr. 3, p. 5-7.67 Pr. M. Rădulescu, O sărbătoare a Eparhiei Tomisului, în Ibidem, 1941, XVIII, martie, nr. 3, p. 8-10.68 Pr. Ghe. M. Sorescu,... după rânduiala lui Melchisedec, în Ibidem, 1941, XVIII, martie, nr. 3, p. 10-11.

43

aparatului administrativ din Cancelaria Episcopiei, organizarea şi divizarea muncii pe teren

clerical, cu supravegherea Sa sunt realizări ale minţii şi energiei vlădiceşti a Eparhiei Tomisului

şi Durostorului, care a fost cea mai văduvită dintre toate eparhiile, în ceea ce priveşte bisericile

sau casele de rugăciune (capelele n.n.), care lipseau aproape pretutindeni, în dreapta Dunării.

Astăzi, datorită îndemnului cu vorbă înţeleaptă şi faptă pilduitoare a Prea Sfinţitului Episcop

Gherontie aproape că nu-i sat fără biserică sau casă de rugăciune (capelă-n.n.)”69.

Odată cu intrarea României în cel de-al II-lea război mondial, activitatea pastorală a

episcopului Gherontie Nicolau este îngreunată. La deschiderea sesiunii Adunării eparhiale din

data de 3 mai 1942, episcopul Gherontie spunea:

„Sesiunea aceasta ne găseşte în cele mai grele momente ale neamului nostru. Căci

greu este războiul cu colosul rusesc. În ziua de 3 august 1941, Duminică, după ieşirea din

Sfânta Liturghie, pe când călugării încă nu trecuseră la chilii s-a dat alarma. Călugării au dat

fuga la adăpostul ce-şi săpaseră în spatele părcuşorului (catedralei din Constanta - n.n). N-au

apucat să se aşeze bine şi vreo şase bombe au dărâmat şi catedrala şi palatul, aşa cum se văd

azi... Cum, ploile ameninţau întreaga catedrală şi palatul, am cerut un ajutor de la Ministerul

Cultelor. Acordându-ni-se trei sute de mii de lei şi cu ce am pus din fondurile eparhiale, am

acoperit şi biserica şi palatul cu carton gudronat, am astupat uşile şi ferestrele cu scânduri, am

astupat cu scânduri Altarul distrus etc. Şi am închis catedrala, evacuând palatul. Personalul

Catedralei slujeşte la biserica Sf. Nicolae de lângă episcopie (str .M. Şonţu nr. 7). Noi, am

cerut să ni se plătească o chirie sau să ni se pună un imobil disponibil la dispoziţie. Nici una

nici alta nu ne-a succes şi atunci ne-am refugiat în mahala, înghesuindu-ne într-o cameră (de

3/3) la nişte nepoţi ai Noştri”70.

Pentru restaurarea catedralei s-a primit în anul 1942, din partea mareşalului Ion

Antonescu, suma de două milioane lei ca prim ajutor71. Tot cu prilejul sesiunii Adunării

eparhiale din 3 mai 1942 se arăta că „Eparhia noastră se întinde numai peste cele două judeţe

Constanţa şi Ialomiţa. Cadrilaterul a rămas desprins din călăuzirea spirituală a vechiului Tomis,

dar păstrând desigur sufletul şi ostenelile risipite acolo în anii de cârmuire românească. Eparhia

cuprinde 13 parohii urbane; 14 parohii suburbane şi 267 parohii rurale; deci un total de 294 de

69 Icon. St Popescu, Protoiereul jud. Constanţa, Prea Sfinţitul Episcop Gherontie al Tomisului şi Durostorului, în Ibidem, p. 13-15.70 Episcop Gherontie, Cuvântare la deschiderea sesiunii ordinare prelungită a Adunării eparhiale a Constanţei din 3 Mai 1942, în Ibidem, mai, iunie, iulie, XIX, 1942, nr. 5-6 şi 7, p. 2-3.71 Ibidem, p. 4.

44

parohii. Dintre acestea 6 sunt extrabugetare, întreţinute de locuitori. Aceste parohii şi filiale

sunt deservite de 368 preoţi, 6 diaconi şi 373 cântăreţi72.

Spre sfârşitul anului 1942 episcopul Gherontie Nicolau s-a retras la chinovie, fiind

rânduit ca să conducă eparhia Tomisului ca locotenent (locţiitor) episcopul Galaction Cordun

(câteva luni), apoi episcopul Eugeniu Laiu, începând cu data de 1 noiembrie, din acelaşi an.

Până la această dată a funcţionat, începând cu 1939, ca episcop-vicar al Mitropoliei Basarabiei.

C. Episcopul Eugeniu Laiu

Episcopul Locotenent al Constanţei, Eugeniu Laiu s-a născut în comuna Bărgăoani –

Neamţ. A absolvit Seminarul „Sfîntul Andrei” din Galaţi, după care a urmat cursurile Facultăţii

de Teologie din Cernăuţi. O perioadă de timp de 2 ani a funcţionat ca stareţ la Mănăstirea

Dobruşca-Soroca, conducând acest aşezământ monahal cu mult spirit gospodăresc. Este numit

apoi vicar al Episcopiei Hotinului – Bălţi, lucrând sub îndrumările mitropolitului Visarion Puiu,

până în anul 1932. După anul 1932 a funcţionat ca director al Internatului Teologic al Facultăţii

de Teologie din Cernăuţi, până în aprilie 1935, când a fost numit eclesiarh al Patriarhiei

Române. Patriarhul Miron Cristea l-a numit, la 1 aprilie 1936, deservent al Capitalei ortodoxe

române de la Paris unde a funcţionat până în februarie 1939, când a fost numit vicar al

Mitropoliei Basarabiei, fiind ridicat la treapta de arhiereu73. Din anul 1940 episcopul Eugeniu

Laiu Suceveanu a fost şi conducătorul Institutului Biblic din Bucureşti, girând, totodată, şi

Episcopia Buzăului. La data de 1 noiembrie 1942 a fost instalat ca episcop locotenet al

Episcopiei Tomisului - Constanţa în biserica Sfinţii Împăraţi I, unde a fost întâmpinat cu fastul

cuvenit de către preoţimea Constanţei. Delegatul Sfântului Sinod, preotul Petre Vintilescu, a

citit Gramata sinodală, cu acest prilej. După păstoria vrednicului ierarh Gherontie, de aproape

17 ani, la Tomis, episcopul-locotenent Eugeniu Laiu prelua cârma eparhiei în timpuri destul de

grele. Pentru cunoaşterea eparhiei face numeroase vizite canonice în tot cuprinsul acesteia,

îndrumând şi sfătuind pe slujitorii altarelor spre o mai rodnică păstoraţie. Fiind multe locaşuri

de cult distruse în urma celui de-al doilea război mondial, episcopul Eugeniu Laiu a îndrumat 72 Pr. econ Gh. Sorescu, Consilier referent, Raportul general al Consiliului Eparhial - Secţia Administrativă bisericească pe anul 1941-1942, în Ibidem, XIX, 1942, mai, iunie, iulie, nr.5-6 şi 7, p. 11.73 Pr. C. Pâslaru, Prea Sfinţitul Eugeniu al Constanţei, în Ibidem, XX, 1943, octombrie-noiembrie, nr. 10-11, p. 28.

45

şi grăbit efectuarea lucrărilor de reparaţii a acestora, precum şi zidirea altora noi 74. Se

înfiinţează noi posturi şi parohii pentru satisfacerea cerinţelor religioase şi se reorganizează

fabrica de lumânări a episcopiei. Se îngrijeşte de dotarea bisericilor, spitalelor, întreprinderilor

industriale, comerciale, a şcolilor primare şi secundare, cu colportaj. Episcopul Eugeniu Laiu s-

a îngrijit în mod deosebit de organizarea asistenţei sociale. În acest sens, pe lângă daniile

personale pentru ajutorarea celor lipsiţi, episcopul Eugeniu Laiu a înfiinţat o cantină eparhială

în Constanţa, unde erau hrăniţi, în condiţii optime şi gratuit, 90-100 elevi orfani de război sau

săraci, dar silitori la învăţătură, din şcolile secundare din Constanţa. Era socotită unica cantină

de acest fel din Constanţa şi chiar din toată ţara75. Preotul Radu Datcu făcea episcopului

Eugeniu Laiu următorul portret fizic şi moral: „La prima vedere era frumos la chip, cu ochi

vioi sclipitori de te pătrund, cu zâmbetul pe buze, cu vorbă dulce de moldovean sfătos. Era tare

plăcut. Cu sufletul curat, deschis, sincer, apropiat. Fără ascunzişuri; nu-şi trâmbiţează

programul. Fără vorbe, munceşte în tăcere ajutat de oameni pricepuţi şi vrednici. Numai în

câteva încăperi modeste, neîncetat lucrează pentru ridicarea asezământului episcopal al

Tomisului. A început cu redresarea economică a eparhiei, cu toate greutăţile zilelor prin care

trecem. A reuşit în cea mai mare parte. E plin de stăruinţă. Nu se lasă până nu izbuteşte”76.

Grija pentru educarea copiilor în şcoală ca şi suplinirea învăţătorilor plecaţi pe front,

face parte din preocupările episcopului Eugeniu. Nici un domeniu de activitate nu-i scapă din

vedere, afirmându-şi viguros munca, integrându-se pe sine şi întreaga eparhie în colaborarea

cea mai stânsă dintre Biserică şi Stat77. Episcopul Eugeniu Laiu s-a ocupat îndeaproape de

organizarea unor coruri la diferite biserici constănţene. În acest sens, la sfârşitul anului 1943,

dădea o „Circulară către toţi preoţii Eparhiei”, în care arăta că „muzica ridică sufletul

creştinului ca şi predica, bine spusă, până în cele mai înalte sfere ale Cerului, îl apropie pe om

de Dumnezeu şi-l uneşte în rugăciune cu El... Un cor religios bun, la o biserică, este de cea mai

mare importanţă ca şi un predicator bun. Necesitatea unui cor la fiecare biserică parohială, fie

de sat fie de oraş, este imperios cerută de pietatea creştinilor care în rugăciune şi în cântare, la

74 Pr. Prof. Dr. Nechita Runcan, Ierarhi de Tomis: Episcopul Eugeniu Laiu, în „Actualitatea ortodoxă” (Publicaţie de spiritualitate creştin-ortodoxă a Eparhiei Dobrogei), anul VI, Constanţa, nr. 54, iulie, 2006, p. 8.75 Pr. M. Buric, 1 Noiembrie 1942, în Ibidem, 1943, XX, octombrie-noiembrie, nr. 10-11, p. 33.76 Pr. R. Datcu, După un an..., în Ibidem, 1943, XX, octombrie-noiembrie, nr.10-11, p. 41.77 L Serboja, Slăvită fie-i munca, în Ibidem, XX, 1943, octombrie-noiembrie, nr. 10-11, p. 46.

46

bucurie ca şi la întristare, la moarte ca şi la viaţă, înalţă la unison, imne de slavă şi de laudă

către Dumnezeu, având ca ideal suprem, unirea cu Iisus Hristos”78.

D. Episcopul Chesarie Păunescu

După scurta, dar bogata păstorire a episcopului Eugeniu Laiu, ca Locotenent al

scaunului episcopal tomitan (1942-1943), conducerea Episcopiei Tomisului - Constanţa a fost

preluată de către vrednicul episcop Chesarie Păunescu, începând cu data de 10 ianuarie 194479.

Având din botez numele de Cezar, Chesarie Păunescu, noul episcop al Constanţei s-a

născut la 17 ianuarie 1888, în comuna Dobroteşti, judeţul Romanaţi, fiu al învăţătorului Toma

Păunescu. A făcut cursurile Şcolii primare în comuna natală, apoi a urmat un an (1900-1901)

cursurile Seminarului inferior de la Râmnicul-Vâlcea, seminar care s-a desfiinţat în vara anului

1901. Clasele II-VII le-a făcut la Seminarul Central din Bucureşti, între 1901-1907. Între anii

1907-1911 a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, iar în anul şcolar 1911-1912

a funcţionat ca pedagog la Seminarul Central din Capitală. Între anii 1912-1913 a fost secretar

al Seminarului Teologic „Sfântul Nicolae” din Râmnicul Vâlcea (nou înfiinţat în locul

Seminarului Inferior de aici, desfiinţat în anul 1901). La data de 26 mai 1914 a fost călugărit, la

Episcopia Huşilor, iar la 1 iunie, aceiaşi an, a fost hirotonit diacon al acestei episcopii. În anul

următor (1 iunie 1915) a fost hirotonit ca preot al catedralei din Huşi. Între anii 1919-1923 a

funcţionat ca director al Cancelariei Episcopiei Huşilor, iar între anii 1923-1929 ca vicar al

acestei eparhii80. La 1 martie 1929 a fost numit director al Seminarului monahal de la

Mănăstirea Cernica - Ilfov. După susţinerea examenului de capacitate pentru specialitatea

„Religie” şi apoi „Latina”, în ianuarie 1930, a fost numit profesor la Gimnaziul „Ştefan cei

Mare” din Iaşi, de unde a fost transferat la Liceul de fete „Oltea Doamna” din Iaşi, iar apoi la

Şcoala Normală de fete „Elena Doamna” din Bucureşti. În tot acest timp a funcţionat şi ca

profesor la Seminarul monahal de la Cernica. După desfiinţarea Seminarului monahal de la

78 Preot Gh. Georgescu (consilier referent), Circulară către toţi preoţii Eparhiei (semnată: Episcop Locotenent Eugeniu), în Ibidem, XX, 1943, decembrie, nr.12, p. 55.79 Editorialul Noul Episcop al Eparhiei Tomisulul, în Ibidem, XXI, 1944, ianuarie-martie, nr. 1-3, p. 1-2.80 Pr. Prof. Dr. Nechita Runcan, Ierarhi de Tomis: Episcopul Chesarie Păunesc, în „Actualitatea ortodoxă” (Publicaţie de spiritualitate creştin-ortodoxă a Eparhiei Dobrogei), anul VI, Constanţa, nr. 55, august, 2006, p. 8.

47

Cernica, între septembrie-decembrie 1941, a funcţionat numai ca profesor la Şcoala „Elena

Doamna” din capitală, după care a fost detaşat la Seminarul Central de aici. În ziua de 11

februarie 1942 a fost numit director al Seminarului Central din Bucureşti81. Încă din anul 1917

(3 aprilie) a fost hirotonit arhimandrit, la Huşi, iar din 1935 (29 iunie) era arhimandrit mitrofor

(hirotonit la Mănăstirea Cernica - Ilfov).

Cu data de 10 ianuarie 1944, Arhimandritul mitrofor Chesarie Păunescu deschidea un

nou capitol al vieţii sale, ca Episcop al Eparhiei Tomisului - Constanţa. Cu prilejul alegerii

episcopului Chesarie Păunescu pentru scaunul episcopal vacant de la Tomis, patriarhul

Nicodim Munteanu al României spunea: „Acum 20 şi ceva de ani în urmă, pe când eram

Episcop la Huşi, m-am pomenit cu un tânăr licenţiat în teologie, pe care îl chema Constantin

Păunescu şi mi-a cerut atunci ca să intre în slujba Bisericii şi anume în monahism.

L-am admis cu plăcere, l-am călugărit, l-am hirotonit ca preot la Catedrala

episcopală (din Huşi n.n) şi pe urmă i-am dat Direcţiunea Cancelariei (eparhiale - n.n.) -slujba

cea mai înalţă pe atunci, la Episcopie.

Ai servit cu credincioşie, te-ai purtat frumos....

Eu însă ţi-am dat numele de Chesarie; prin aceasta, te-am introdus în familia mea

duhovnicească.

Când ţi-am dat numele de Chesarie, m-am gândit la vestitul Episcop al Buzăului,

Chesarie, organizatorul de şcoli, întemeietorul de tipografii şi distins Episcop al Ţării.

Chesarie crescuse, dăduse la şcoală şi la slujba Bisericii pe un Iosif, care în urmă a

ajuns «Iosif al II-lea al Moldovei».

Şi Iosif al II-lea al Moldovei m-a crescut pe mine (patriarhul Nicodim al României -

n.n.), m-a dat la şcoală şi m-a introdus în serviciul Bisericii, şi, prin aceasta, eu am devenit

nepotul duhovnicesc al lui Chesarie al Buzăului. Şi de aceea ţi-am dat numele de Chesarie...în

amintirea lui”82.

În ziua de 23 ianuarie 1944 a vut loc, în Catedrala Patriarhiei Române, solemnitatea

hirotoniei arhimandritului mitrofor Chesarie Păunescu întru arhiereu, pentru scaunul episcopal

de la Tomis. În ziua de 6 mai, acelaşi an, s-a desfăşurat, la Castelul Peleş din Sinaia,

solemnitatea investirii episcopului Chesarie al Constanţei, în prezenţa Regelui Mihai I. Au fost

81 „Dobrogea Românească”, 1944, ianuarie, nr. 1, p. 1.82 Editorialul Alegerea şi Hirotonia ca Arhiereu a Prea Cuviosului Arhimandrit Mitrofor Cesarie Păunescu în scaunul vacant de Episcop al Eparhiei Tomisului, în „Tomis”, XXI, 1944, ianuarie-martie, nr.l-3, p. 3-4.

48

de faţă: Patriarhul Nicodim Munteanu al României, Mitropolitul Nifon al Olteniei, profesorul

Mihail Antonescu, alţi demnitari83.

Instalarea episcopului Chesarie Păunescu în scaunul eparhial al Tomisului s-a făcut în

ziua de 21 mai 1944, într-un cadru sobru, la Biserică „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” din

staţiunea balneară Carmen Sylva (astăzi staţiunea Eforie Sud, judeţul Constanţa)84. Au fost de

faţă: arhiereul vicar Galaction Cordun, ca delegat al Sfântului Sinod; profesorul Vasile Ionescu,

amiralul Horia Măcelăria, generalul Costin Ionaşcu; doctorul V. Climescu, primarul staţiunii

Carmen Sylva (fondatorul Sanatoriului de boli osoase din Eforie Sud); protoiereii D. Andrei,

Duţu C. Vulpe şi Ilie Dragomirescu precum şi alte personalităţi ale Constanţei. Cu acest prilej,

episcopul Chesarie se adresa astfel celor ce urma să-i păstorească: „Iată, iubiţii mei, de ce pun

păstorirea mea şi viaţa noastră (de colaborare n.n) laolaltă sub semnul iubirii sfinte.

«Dragostea», - precum zice Sf. Apostol Pavel - «rabdă îndelung, dragostea este plină de

bunătate, dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu

necuviinţă, nu caută ale sale (foloase), nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul; nu

se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr; ea toate le suferă, toate le rabdă; dragostea

nu piere niciodată» (I Cor. XIII, 4-8). Dragostea este, prin urmare, principiul echilibrului

social, este forţa de coeziune, şi de convieţuire prin îngăduinţă, dar nu prin complicitate; este

activă; este dinamică, constructivă. Fără ea, chiar "de am vorbi în toate limbile omeneşti şi

îngereşti", am fi simpla aramă sunătoare şi chimval răsunător...”85.

Arhipăstoria episcopului Chesarie Păunescu a început, la Constanţa, sub auspiciile

nenorocirilor aduse de cel de-al doilea război mondial, aşa cum însuşi mărturisea la

deschiderea Adunării eparhiale (sesiunea din 3 iunie 1945) desfăşurată după un an de activitate

la cârma Eparhiei Tonusului. Iată câteva din greutăţile existente, exprimate de el:

„Evenimentele ce s-au desfăşurat (în perioada războiului - n.n.), au avut şi o răsfrângere

asupra dezvoltării normale a vieţii culturale, economice şi administrative a eparhiei noastre.

Până la o vreme Noi, personal, am căutat să ne dăm seama la faţa locului de

activitatea şl de zelul pastoral şi misionar al preoţimii noastre. Am putut, în prima perioadă a

83 Editorialul Investirea P. C. Chesarie Păunescu ca Episcop al Eparhiei Constanţa, în Ibidem, 1944, XXI, iulie-septembrie, nr. 7-9, p. 1.84 Date suplimentare despre înscăunarea episcopului Chesarie ca episcop al Constanţei în staţiunea balneară Carmen Sylva (Eforie Sud), se găsesc în editorialul Înscăunarea P. S. Chesarie Păunescu ca Episcop al Eparhiei Constanţa, în Ibidem, p. 4.85 Ibidem, p. 10.

49

anului trecut, să vizităm în treacăt peste trei sferturi (98 din 137) din parohiile judeţului

Constanţa şi aproape jumătate (81 din 185) din parohiile judeţului Ialomiţa... Tot datorită

acestor evenimente a trebuit să părăsim reşedinţa spre a ne stabili provizoriu în altă parte a

oraşului, trebuind a face cheltuieli neprevăzute cu plata chiriei pentru locuinţă şi birou... Ţin

să atrag atenţia Onoratei Adunări eparhiale asupra câtorva probleme care prezintă o

importanţă deosebită: Prima este problema Şcoalei de cântăreţi... Avem absolut trebuinţă de

oameni pregătiţi atât pentru slujba bisericească cât şi pentru îndrumarea... poporului...

Condiţiile în care funcţionează (Şcoala de cîntăreţi - n.n.) în prezent, sunt mult inferioare celor

în care ar trebui să fîe”86. Încă din toamna anului 1944 Şcoala de cântăreţi a fost mutată de la

Medgidia la Sfântu Gheorghe, judeţul Ialomiţa, unde a funcţionat în condiţii foarte grele.

Totuşi cursurile s-au ţinut cu regularitate. Spre exemplu, în anul şcolar 1944-1945 funcţionau

aici 5 profesori şi 50 de elevi87.

În timpul păstoririi episcopului Chesarie, încă din vara anului 1945, s-au adunat

materiale pentru construirea anexelor gospodăreşti de la Mănăstirea „Domniţa Elena” din

apropierea Constanţei (Costineşti). Clădirile urmau să se ridice din piatră88. În acelaşi timp la

Mănăstirea „Sfânta Cruce de Leac” de la Dervent (lângă Ostrov -Constanţa) s-au continuat

lucrările de construcţie a anexelor gospodăreşti, lăsate în paragină din cauza celui de-al doilea

război mondial. De pildă, în vara anului 1945 Episcopia Constanţei oferea mănăstirii Dervent

un împrumut de 150.000 lei, garantat cu venitul realizat din pădurea acestei mănăstiri89.

Eparhia Tomisului - Constanţa cuprindea, în timpul păstoriei episcopului Chesarie,

322 parohii, dintre care 289 rurale şi 33 urbane, deservite de 393 preoţi, 13 diaconi şi 340

cântăreţi. Pentru revigorarea activităţii administrative la Centrul eparhial, episcopul Chesarie

numeşte colaboratori tineri cu putere de muncă

Ca episcop al Episcopiei Tomisului - Constanţa, Chesarie a păstorit până în februarie

1950, când a fost ales episcop al noii eparhii a Dunării de Jos, creată prin contopirea celor două

eparhii: a Constanţei şi a Galaţiului. Ca ierarh duce o viaţă de mare sfinţenie. „Vorbea puţin,

86 Cuvântul P. S. Episcop D. D. Chesarie ţinut în faţa Adunării eparhiale din sesiunea de la 3 iunie 1945, în Ibidem XXII, 1945, iunie-august, nr. 6-8, p. l-4.87 Pr. M. St. Verban, Raportul General al Secţiei Culturale pe anul 1944-1945 (nr. 3163 din 1 iunie 1945), în Ibidem, p. 11.88 În vara anului 1945 era depozitată lângă Mănăstirea „Domniţa Elena de la Mare” o cantitate de 100 m.c. piatră, (vezi: Pr. Ioan An.Popescu, Raportul Consiliului Eparhial Economic către Adunarea generală din 3 iunie 1945, în Ibidem).89 Ibidem, p. 16.

50

citea mult, dădea sfaturi părinteşti tuturor cu dragoste, şi miluia cu bucurie pe fiecare. Purta

haine simple şi nu căuta laudă şi cinste de la nimeni. Ştia să vorbească scurt şi înţelept, ştia să

mîngâie pe cei loviţi de necazuri. Ştia să rabde cu bărbăţie toate... Când era chemat la sfinţiri

de biserici în eparhie, mergea cu mulţă bucurie... După ce săvârşea slujba sfinţirii ca şi Sfânta

Liturghie, rostea cuvânt de învăţătură, binecuvânta poporul şi pleca la alte biserici, unde era

aşteptat, fără a primi ceva de la nimeni. Iar dacă preotul şi enoriaşii îl invitau la masa de obşte,

bunul păstor le mulţumea din inimă pentru dragoste, şi adăuga: Dumnezeu să vă binecuvânteze

credinţa şi jertfa. Văzând dragostea dumneavoastră mă simt hrănit şi îndestulat, nu vreau să vă

mai supăr şi cu hrana cea trupească90.

4. Viaţa bisericească dobrogeană în perioada 1950-1989

După trecerea la cele veşnice a episcopului Cosma Petrovici (16 decembrie 1948) şi

scurta locotenenţă a episcopului Antim Nica (1947-1950), Adunarea Naţională a Bisericii

Ortodoxe Române a hotărât, la 26 februarie 1950, contopirea Episcopiei Tomisului - Constanţa

cu Episcopia Galaţilor, sub denumirea mai veche de Episcopia Dunării de Jos. Sediul celor

două eparhii contopite s-a stabilit la Galaţi. Jurisdicţia canonică şi administrativă a noii eparhii

se întindea asupra judeţelor Constanţa şi Tulcea (deci Dobrogea) şi asupra raioanelor Galaţi,

Bujor, Tecuci, Panciu, Focşani, Brăila, Călmăţui şi Făurei.

În ziua de 26 martie 1950, a avut loc înscăunarea episcopului Chesarie Păunescu, la

Galaţi, de unde, vreme de aproape un sfert de secol, va cârmui noua eparhie (care cuprindea şi

întreaga Dobroge) până la pensionarea sa (în martie 1973). Prin hotărârea Sfântului Sinod,

90 Protosinghel I. Bălan, Pateric românesc, Galaţi, 1990, p. 652-653.

51

episcopul Chesarie a rămas şi după pensionare în cadrul Centrului eparhial până la încetarea sa

din viaţă (30 octombrie 1975), fiind înmormântat lângă catedrala episcopală din Galaţi91.

Episcopul Chesarie avea îndeosebi preocupări cărturăreşti, fiind cunoscător a câtorva

limbi moderne de circulaţie, din care a făcut şi unele traduceri. Pe lângă activitatea culturală, în

calitate de ierarh, a desfăşurat şi o bogată lucrare pastorală şi administrativ gospodărească. În

timpul păstoririi sale s-au ridicat şi câteva biserici noi: „Sfântul Dumitru” (1958) şi „Sfântul

Nicolae” (1958) din Constanţa, Sfinţii Petru şi Pavel din Eforie Nord, biserica din Nisipari ş.a.

În anul 1951 au fost încheiate lucrările de renovare la Catedrala „Sf. Apostoli Petru şi Pavel”

din Constanţa, în urma avariilor suferite la cutremurul din 1940. Din 1950 Eparhia Dunării de

Jos, care se afla până la această dată sub jurisdicţii Mitropoliei Moldovei, devine sufragană a

mitropoliei Ungro-Vlahiei. Câţiva ani mai târziu, odată ca desfiinţarea regiunilor (1968),

Episcopia Dunării de Jos a rămas numai cu judeţele Galaţi, Tulcea şi Constanţa; deci cea mai

mare parte a eparhiei se întindea în ţinutul dobrgean. Acum se desfiinţează protoieriile Bujor,

Hârşova, Adamclisi şi Macin.

Spre sfârşitul păstoririi episcopului Chesarie Păunescu, s-a descoperit, la Niculiţel

(judeţul Tulcea), în anul 1971, o bazilică cu criptă, în care se aflau moaştele a patru martiri:

Zotic, Atal Camasie şi Filip. În anul 1973, Sfintele lor moaşte au fost aşezate, cu solemnitate,

în biserica mânăstirii Cocoş, unde se află şi în prezent92.

Prin numeroasele sale vizite canonice, episcopul Chesarie a căutat să cunoască şi să

îndrume preoţimea dobrogeană spre împlinirea cu prisosinţă a misiunii de conducere a

sufletelor spre mântuire. Viaţa sa petrecută în smerenie şi austeritate, precum şi sufletul său

blând şi deschis spre a ajuta şi încuraja pe oricine, l-au făcut pe episcopul Chesarie iubit şi

venerat de credincioşii eparhiei sale. În ultimii trei ani de pastoraţie (1970-1973), episcopul

Chesarie a fost ajutat la conducerea eparhiei de arhiereul-vicar Gherasim Cristea

Constănţeanul, fost elev al său, la Seminarul monahal de la Cernica. La vârsta de 85 ani (în

anul 1973), episcopul Chesarie a cerut pensionarea, dar a locuit în continuare la reşedinţa

eparhială până la sfârşitul vieţii sale (1975). După pensionarea episcopului Chesarie, aproape o

jumătate de an (martie - august 1973), administraţia eparhiei este condusă de arhiereul-vicar

91 Încetarea din viaţă a episcopului Chesarie Păunescu, în „Biserica Ortodoxă Română” nr. 11-12, 1975, p. 1547-1550; Arhim. I Motoc, Episcopul Chesarie Păunescu, în „GlasulBisericii”, nr. 11-12, 1975, p. 1370-1376; C. Vasiliu, Episcopul Chesarie Păunescu, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 11-12, 1975, p. 915-916.92 Pr. E. Drăgoi, Despre bazilica şi Sfinţii martiri de la Niculiţel, în „Îndrumătorul bisericesc, misionar şi patriotic” (Galaţi) nr. 4, 1988, p. 83-90.

52

Gherasim Cristea Constănţeanul (ajuns mai târziu episcop titular la Râmnicu-Vâlcea -30

septembrie 1984).

În timpul păstoririi sale ca arhiereu-vicar al episcopiei Dunării de Jos (1970-1975),

Prea Sfinţitul Gherasim s-a ocupat mai ales de activitatea pastoral-misionară, impulsionând

îndeosebi lucrarea culturlală şi gospodărească a clerului dobrogean. Astfel, a sfinţit mai multe

biserici, între care amintim: „Sf.Gheorghe” din Isaccea, judeţul Tulcea, (la 10 octombrie 1971);

Satul Nou, comuna Mircea Vodă din judeţul Constanţa (la 23 aprilie 1972), Adormirea I din

distanţa (la 13 mai 1973); Băneasa, din judeţul Constanţa (la 20 mai 1973); Seimenii Mici,

judeţul Constanţa (la 2 iunie 1974); Grădina, judeţul Constanţa (la 13 octombrie 1974)93.

După pensionarea episcopului Chesarie, la 10 iunie 1973, este ales ca titular al

Episcopiei Dunării de Jos, episcopul-vicar patriarhal Antim Nica, fiind instalat la reşedinţa

din Galaţi în ziua de 19 august (acelaşi an)94. Aşa cum am mai amintit, din septembrie 1947

până în primăvara anului 1950, episcopul Antim a funcţionat ca locotenent eparhial la Dunărea

de Jos, apoi timp de 23 ani a onorat funcţia de Vicar patriarhal cu titlul de „Târgovişteanul” şi

Secretar al Sfântului Sinod, fiind colaborator apropiat al patriarhului Justinian Marina.

După doi ani de la alegerea episcopului Antim Nica ca titular ai eparhiei Dunării de

Jos, la data de 16 octombrie 1975, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ridică această

eparhie la rangul de „Arhiepiscopie”, cu titulatura ”Aarhiepiscopia Tomisului şi Dunării de

Jos”. Titularul eparhiei este ridicat la demnitatea de arhiepiscop. Festivitatea proclamării

Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, ca veritabilă continuatoare a străvechii eparhii

tomitane (din secolul III), a avut loc în lua de 9 noiembrie 1975, în Catedrala Sf. Apostoli Petru

şi Pavel din Constanţa95. Cu acest prilej a fost instalat şi primul episcop-vicar al Arhiepiscopiei

Tomisului şi Dunării de Jos, cu sediul la Constanţa, purtînd titlul de „Tomitanul”, în persoana

Prea Sfinţitului Epifanie Norocel (astăzi episcop titular la Buzău). Pentru meritele şi bogata

activitate bisericească şi socială, Înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Antim a fost decorat cu mai

multe ordine şi medalii româneşti şi străine. De asemenea, a făcut parte din mai multe delegaţii

93 Idem, Ierarhi şi preoţi de seamă la Dunărea de Jos (1864-1989), Galaţi, 1990, p. 70.94 Pr. N. Grosu, Alegerea, recunoaşterea în funcţie şi înscăunarea Prea Sfinţitului Dr. Antim Nica, episcopul Dunării de Jos - Galaţi, în „Glasul Bisericii”, nr. 7-8, 1973, p. 805-829; Pr D. Păunescu, Instalarea P.S. Episcop De. Antim Nica al Episcopiei Dunării de Jos, în „Mitropolia Olteniei”, nr.7-8, 1973, p. 664-666.95 Reînfiinţarea Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 11-12, 1975, p. 1482-1515; St Reşceanu, Întronizarea Înalt Prea Sfinţitului Antim Nica, Arhiepiscopul Tomisului şi al Dunării de Jos; Hirotonia şi instalarea Prea Sfinţitului Episcop-Vicar Epifanie Tomitanul, în „Mitropolia Olteniei”, 1 nr. 11-12, 1975, p. 900-901, Pr. Buzdugan, Ridicarea Eparhiei Dunării de Jos la treapta de Arhiepiscopie, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, 1975, nr.9-12, p. 653-667.

53

ale Bisericii Ortodoxe Române la diferite întruniri interbisericeşti peste hotare. Înalt Prea

Sfinţitul Arhiepiscop Antim a publicat lucrări de istorie bisericească, pastorale, articole şi studii

în revistele centrale bisericeşti şi în periodicele eparhiale. Prin purtarea sa de grijă, au apărut, în

Editura Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, câteva volume de interes istoric-bisericesc,

dintre care amintim: De la Dunăre la Mare, Bucureşti, 1977 (Ed. a II-a, Bucureşti, 1979);

Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos, în trecut şi astăzi, Galaţi, 1981; Mănăstirea Cocoş,

Bucureşti, 1986; Monumente istorice şi izvoare creştine, Galaţi, 1987; Biserica Mavramol din

Galaţi, 1987; Gala Galaction, Bucureşti, 1989.

Una din preocupările de bază ale arhiepiscopului Antim Nica a fost ridicarea,

repararea şi împodobirea bisericilor dobrogene, în urma cutremurelor din 1977 şi 1986. Dintre

acestea vrednice de amintit sunt bisericile: Mahmudia, judeţul Tulcea (1973); Sf. Ioan

Botezătorul din Constanţa (1973); Sabangia, judeţul Tulcea (1974); Ciocârlia, judeţul

Constanţa (1975); 23 August (azi - Unirea), judeţul Constanţa (1975); Oltina, judeţul Constanţa

(1976); Eforie Nord, judeţul Constanţa (1978); Siminoc, judeţul Constanţa (1981); Cuvioasa

Paraschiva din Constanţa (1985); Văcăreni, judeţul Tulcea (1987); Valea Seacă, judeţul

Constanţa (1987); General Scărişoreanu, judeţul Constanţa (1988). Din iniţiativa înalt Prea

Sfinţiei Sale s-au ridicat sediile Protoieriilor Tulcea (sfinţit în 1986) şi Medgidia (sfinţit în

1989). Însemnate lucrări s-au realizat şi la mănăstirea din nordul Dobrogei96.

Aşa cum aminteam mai sus, ridicarea Episcopiei Dunării de Jos la rangul de

Arhiepiscopie, cu titulatura ”Arhiepiscopia Tonusului şi Dunării de Jos”, a dus la înfiinţarea

unui post de episcop-vicar care îşi avea reşedinţa la Constanţa. Primul titular al acestui scaun a

fost Prea Sfinţitul Epifanie Norocel Tomitanul. La data de 9 noiembrie 1975 a fost hirotonit

arhiereu în Catedrala „Sf.Apstoli Petru şi Pavel” din Constanţa, în cadrul festivităţilor

proclamării Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, primind numele de Tomitanul. După 7

ani de activitate la Tomis, la 4 iulie 1982 este înscăunat ca episcop titular la Buzău (unde

păstoreşte şi în prezent)97.

În cei şapte ani de activitate rodnică la Tomis episcopul-vicar Epifanie Tomitanul a

oficiat, din încredinţarea Arhiepiscopului Antim Nica, slujbe de sfinţire şi resfinţire a multor

locaşuri de cult dobrogene, dintre care amintim: „Sf. Ioan Botezătorul” din Constanţa (la 26

96 Pr.E.Drăgoi, Op. cit, p. 71.97 Pr. Gh. Bogdan, Alegerea, recunoaşterea şi instalarea Prea Sfinţitului Epifanie Norocel ca Episcop al Eparhiei Buzăului, Bucureşti, 1982.

54

octombrie 1977); Sarinasuf, judeţul Tulcea (la 4 decembrie 1977); Ivrinezu, judeţul Constanţa

(la 26 februarie 1978); Dunărea, judeţul Constanţa (la 3 decembrie 1978); Balabancea, judeţul

Tulcea (la 22 februarie 1981); Siminoc, judeţul Constanţa (la 19 aprilie 1981); Mihail

Kogălniceanu, judeţul Constanţa (la 1 noiembrie 1981).

Odată cu alegerea episcopului Epifanie Norocel ca titular al Episcopiei Buzău,

scaunul de episcop vicar al Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos rămâne vacant timp de

trei ani (1982-1985), după care este ocupat de către Prea Sfinţitul Lucian Florea, cu acelaşi

titlu de ”Tomitanul”. În acest post, Prea Sfinţitul Lucian a fost instalat în Catedrala

„Sf.Apostoli Petru şi Pavel” din Constanţa, la data de 24 noiembrie 1985, de către înalt Prea

Sfinţitul Arhiepiscop Antim Nica98. Reşedinţa sa a rămas în continuare la Constanţa, purtînd

grijă îndeosebi clerului şi credincioşilor din Dobrogea.

Ca episcop-vicar al Tomisului şi Dunării de Jos, Prea Sfinţitul Lucian a oficiat slujbe

la parohii şi mănăstiri, a hirotonit preoţi, a prezidat conferinţe preoţeşti, a făcut vizite canonice,

a îndrumat viaţa clerului şi a credincioşilor (îndeosebi cei dobrogeni), a sfinţit şi resfinţit

biserici, a participat la diferite întruniri social-obşteşti. După decembrie 1989, pentru clerul şi

credincioşii din Dobrogea se deschide o nouă filă de istorie şi viaţă bisericească, prin

reînfiinţarea Arhiepiscopiei Tomisului, cu reşedinţa la Constanţa (1990), avându-l ca titular pe

înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Lucian Florea.

5. Viaţa bisericească din Dobrogea de la reînfiinţarea Arhiepiscopiei

Tomisului (1990) până în prezent

Arhiepiscopia Tomisului, moştenitoarea zestrei spirituale a străvechii episcopii din

cetatea Tomis, devenită în secolul al IV-lea arhiepiscopie şi apoi mitropolie, capătă, prin

reînfiinţarea ei, o nouă dimensiune, legată de misiunea ei de a sluji ca mărturie a vechimii

creştinismului şi a continuităţii neamului nostru pe aceste meleaguri. Este cunoscut faptul că

98 Pr. N. Ionescu, Alegerea şi instalarea P.S. Lucian Tomitanul ca Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, în „Îndrumător bisericesc, misionar şi patriotic” (Galaţi), II, 1986, p. 21-24; Vicar. I. Motoc, Instalarea P. S. Lucian Tomitanul în postul de Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, în „Glasul Bisericii”, nr. 10-12, 1985, p. 739; Editorialul: Reînfiinţarea Arhiepiscopiei Tomsiului. Alegerea şi înscăunarea înalt Prea Sfinţitului Lucian Florea ca Arhiepiscop al Tomisului, în „Tomisul Ortodox” (Constanţa), I, nr. 6, noiembrie-decembrie, 1990, p. 1-4.

55

noua eparhie dintre Dunăre şi Mare este continuatoarea celei mai vechi organizaţii creştine de

pe teritoriul Patriei noastre, care merge până în veacul apostolic, datorită strădaniilor Sfântului

Apostol Andrei şi ale succesorilor săi în aceste ţinuturi. Acţiunea misionară de la Tomis a adus

o importantă contribuţie la răspândirea creştinismului în toate ţinuturile străromânilor. Prin

reînfiinţarea Arhiepiscopiei Tomisului s-au pus bazele noului cadru organizatoric corespunzător

pentru realizarea plenitudinii acestei misiuni istorice şi pentru menţinerea spiritului de unitate

sufletească şi a conştiinţei româneşti în ţinutul dobrogean.

În cele ce urmează vom prezenta câteva date privitoare la actul reînfiinţării acestei

eparhii: În şedinţa sa de lucru din 12 februarie 1990, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe

Române a aprobat punerea în aplicare a hotărârii sale anterioare, nr. 12053/1982, aprobată

atunci de Adunarea Naţională Bisericească din 5 decembris 1982, referitoare la: „Reînfiinţarea

Arhiepiscopiei Tomisului, cu reşedinţa în municipiul Constanţa, cuprinzând judeţele Constanţa

şi Tulcea, ca sufragană a Mitropoliei Ungro-Vlahiei”, urmînd ca...”Arhiepiscopia Tomisului şi

Dunării de Jos să poarte titulatura de Episcopia Galaţilor..., cuprinzând judeţele Galaţi şi

Brăila, ultimul provenind de la Episcopia Buzăului, tot ca sufragană a Mitropoliei Ungro-

Vlahiei”. După îndeplinirea procedurii prevăzută de articolul 7, aliniatul 2 din Statutul pentru

organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (modificat prin Decretul nr.

1066/1967), la mijlocirea Ministerului Cultelor a fost emis Decretul-Lege nr. 86/21 februarie

1990 de către Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, privind confirmarea modificării adusă

de Adunarea Naţională Bisericească articolului 5 din Statutul pentru organizarea şi

funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, care în paragraful I, în noua formulare aprobată prin

respectivul Decret-Lege, are următorul conţinut:

„Art.5 - Biserica Ortodoxă Română, organizată ca Patriarhie cu titulatura

„Patriarhia Română”, sub raportul orânduirii canonice administrative, cuprinde:

1. Mitropolia MUNTENIEI şi DOBROGEI, cu eparhiile:

1. Arhiepiscopia Bucureştilor, cu reşedinţa în municipiul Bucureşti;

2. Arhiepiscopia Tomisului, cu reşedinţa în municipiul Constanţa;

3. Episcopia Argeşului, cu reşedinţa în oraşul Curtea de Argeş;

4. Episcopia Buzăului, cu reşedinţa în municipiul Buzău;

5. Episcopia Galaţilor, cu reşedinţa în municipiul Galaţi...”

56

Hotărârea Sfântului Sinod privind reînfiinţarea Arhiepiscopiei Tomisului a fost adusă

la cunoştinţa Consiliului Eparhial provizoriu prin adresa nr. 12053/1982, respectiv nr.

1224/1990, în vederea delimitării circumscripţiilor electorale din cuprinsul Arhiepiscopiei

Tomisului, în noua ei organizare, şi pentru a putea fi aleşi membri Adunării Eparhiale la datele

stabilite prin Decizia nr.5/1990 a Locotenenţei Patriarhale, potrivit art. 65 din Regulamentul

organelor deliberative şi executive din Patriarhia Română.

Pentru bunul mers al activităţii noii eparhii, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist,

prin Decizia nr. 6/1990, a încredinţat Prea Sfinţitului Episcop-Vicar Lucian Tomitanul

„Locotenenţa de Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Tomisului, începând cu data de 4 aprilie 1990

până la alegerea şi instalarea titularului acestei eparhii, împreună cu toate îndreptăţirile şi

îndatoririle ce decurg din aceasta”.

Ca Locţiitor de Arhiepiscop, Prea Sfinţitul Lucian Tomitanul a depus o susţinută

activitate pentru formarea tuturor sectoarelor de activitate din administraţia Arhiepiscopiei

Tomisului. De asemenea, pe plan cultural, a pus bazele periodicului Eparhiei „Tomisul

Ortodox” şi a dat îndrumările necesare privind tipărirea unei Cărţi de rugăciuni, cu

binecuvântarea Prea Sfinţiei Sale. Totodată, a dat Pastorala învierii pentru anul 1990. Tot în

această perioadă s-a implicat în multe acţiuni de interes obştesc pentru ajutorarea

handicapaţilor, bolnavilor şi a celor orfani. A organizat activităţi pastoral-misionare în spitale,

şcoli şi penitenciare.

Activitatea de Locţiitor de Arhiepiscop al Tomisului a fost desfăşurată de Prea

Sfinţitul Lucian Tomitanul până în luna noiembrie 1990, când prin Actul Sinodal nr.

8688/1990, a fost atestată alegerea şi recunoaşterea Prea Sfinţiei Sale în demnitatea de

Arhiepiscop al Tomisului.

A. Înalt Prea Sfinţitul Lucian Florea

Înalt Prea Sfinţitul Lucian Florea s-a născut la 3 aprilie 1923, în comuna Stremţ,

judeţul Alba, la botez primind numele de Simion. După cursurile primare, urmează Seminarul

Teologic din Mănăstirea Neamţ, iar apoi, în perioada anilor 1955-1956, frecventează cursurile

institutului Teologic din Bucureşti. A absolvit, de asemenea, Academia Teologică din Zagorsk

57

(Moscova), iar cursurile de doctorat le-a urmat în cadrul Institutului Teologic din Bucureşti şi

Ierusalim în perioadele 1960-1963 şi 1971-1974.

În luna decembrie 1949, cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Episcop Antim Nica,

Locotenent de Episcop la acea dată la Dunărea de Jos, a fost închinoviat la Mănăstirea

Sihastru, judeţul Vrancea. La 13 martie 1950, a fost tuns in monahism, primind numele de

Lucian. În ziua de 17 iulie 1950 episcopul Cherasie Păunescu, de la Dunărea de Jos, îl

hirotoneşte ierodiacon în Mănăstirea Sihastru, iar la 15 august 1958, a fost hirotonit ieromonah

în catedrala episcopală din Buzău de către episcopul Antim Angelescu al Buzăului, deoarece

din anul 1953 era deja închinoviat la Mănăstirea Ciolanu, din judeţul Buzău.

Între anii 1960-1963 a fost profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti. La data de 5

martie 1963 este numit Superior la Aşezămintele Româneşti din Ierusalim şi Iordan şi

reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române la Locurile Sfinte, în acelaşi an fiind hirotesit

arhimandrit la Sf. Mormânt de către Prea Fericitul Benedict, Patriarhul Ierusalimului. Aici a

activat până în luna decembrie 1974. Timp de 12 ani a slujit în această calitate cu multă râvnă

şi pricepere, ocupându-se, între altele, şi de fondarea şi editarea, ca şef redactor, a revistei

„Învierea”. În Ţara Sfântă a reprezentat Biserica Ortodoxă în relaţiile cu Patriarhia Ortodoxă a

Ierusalimului, a fost membru activ al Comisiei de cercetări ecumenice, realizând contacte cu

diferiţi ierarhi şi conducători de Biserici. A refăcut biserica română din Ierusalim, distrusă de

războiul din 1947, îngrijindu-se de pictarea şi mobilarea ei. Locaşul a fost redat cultului în luna

mai 1975, la slujba de sfinţire participând şapte ierarhi din ţară şi numeroşi clerici şi pelerini, în

prezenţa unui mare număr de credincioşi din Ţara Sfântă. De asemenea, s-a îngrijit de

refacerea Căminului bisericii din Ierusalim şi al Schitului românesc de la Iordan. Sfântul Sinod

al Bisericii Ortodoxe Române, analizînd prodigioasa activitate depusă de arhimandritul Simion

(Lucian) Florea, în şedinţa sa din 13 decembrie 1974, 1-a ales Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei

Ortodoxe Române pentru Europa Centrală şi Occidentală, cu sediul la Paris. A fost hirotonit

arhiereu la 22 decembrie 1974, în catedrala Patriarhală din Bucureşti de către Prea Fericitul

Patriarh JUSTINIAN. După decesul titularului Eparhiei Europei Centrale şi Occidentale

(Arhiepiscopul Teofil Ionescu (9 mai 1975), Prea Sfinţia Sa a condus această Arhiepiscopie

până la întoarcerea în ţară (septembrie 1980). Ca Episcop-Vicar pentru Europa Centrală şi

Occidentală, a înfiinţat parohii pentru comunităţile române din diferite ţări europene, a

organizat Arhiepiscopia, a reeditat seria a doua a revistei „Vestitorul” la Paris, a luat parte la

58

mai multe întruniri ecumenice, a activat în cadrul Asociaţiei „Alpi-Carpaţi”, fiind preşedinte de

onoare al acesteia etc. La 16 iulie 1980 a fost ales Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, cu

titlul de „Făgărăşanul”, activând în această calitate până în octombrie 1985. La solicitarea înalt

Prea Sfinţitului Arhiepiscop Antim al Tomisului şi Dunării de Jos, Prea Sfinţitul Lucian Florea

a fost ales Episcop-Vicar la această eparhie, cu titlul de „Tomitanul”, cu reşedinţa în municipiul

Constanţa. În această calitate a fost instalat în Catedrala „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din

Constanţa la 24 noiembrie 1985, de către Înalt Prea Sfinţitul Antim Nica99.

Cu acest prilej, Prea Sfinţitul Lucian Tomitanul, între altele, exprima următoarele

gânduri: „Trăiesc astăzi momente deosebite legate de înscăunarea smereniei mele ca al doilea

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos. După cum este firesc, în aceste

clipe importante din viaţa mea încerc sentimente de bucurie, dar mai ales sentimente de

emoţie, când mă gândesc pe de o parte la şirul lung de ierarhi, telogi şi mucenici, care au

predicat, au scris ori au pătimit pe aceste meleaguri, iar pe de altă parte când mă gândesc la

răspunderea care apasă pe umerii mei pentru a mă rdica şi eu la înălţimea acestora şi mai ales

pentru a fi vrednic de încrederea pe care mi-o arată clerul şi credincioşii din această eparhie,

în frunte cu înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Antim”.

Ca Episcop-Vicar Prea Sfinţitul Lucian a participat la întruniri ecumenice în ţară şi

peste hotare, iar ca membru al Comisiei de istorie eclesiastică din România a publicat articole,

studii, recenzii etc. în revistele centrale bisericeşti şi în alte reviste şi periodice eparhiale. În

calitate de Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos a oficiat slujbe la

parohii şi mănăstiri, a hirotonit preoţi, a făcut sfinţiri de biserici, a prezidat conferinţe preoţeşti,

a făcut vizite canonice, îndrumând viaţa clerului şi a credincioşilor din întreaga Dobroge. A

fost îmbisericit la Catedrala „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din Constanţa, reşedinţa Sa aflându-

se în apropierea acesteia, pe strada Sf. Constantin Brâncoveanu nr. l.

Bogata activitate desfăşurată de către Prea Sfinţitul Lucian Tomitanul l-a recomandat

Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca un vrednic ierarh care poate sta cu multă

demnitate şi cinste în fruntea Arhiepiscopiei Tomisului. După alegerea Sa ca Arhiepiscop al

Arhisepiscopiei Tomisului, de către Colegiul Electoral Bisericesc, în ziua de 27 septembrie

1990, şi recunoaşterea în această funcţie prin Decretul 55/7 noiembrie 1990, a urmat

99 Pr. Prof. Dr. Nechita Runcan, Aspecte din viaţa creştină dobrogeană de la începuturi până în zilele noastre , în Valori ale civilizaţiei româneşti în Dobrogea, , Constanţa, 1993, p. 227.

59

festivitatea înscăunării, stabilită pentru data de 25 noiembrie 1990, în Catedrala „Sf. Petru şi

Pavel” din Constanţa.

Din data de 12 februarie 1990 până în anul 2001, Arhiepiscopia Tomisului a fost

condusă cu multă înţelepciune şi dăruire de către Înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Lucian

Florea.

B. Înalt Prea Sfinţitul Teodosie Petrescu

Încă de la începutul exercitării misiunii sale harismatice, Înalt Prea Sfinţitul Teodosie

s-a impus prin ţinută arhierească, înţelepciune, pricepere şi râvnă păstorească pe plan teologic

şi pastoral-misionar.

Ca arhiepiscop în scaunul vlădicesc de la Tomis, pe planul activităţii pastoral-

misionare I.P.S. Teodosie, asistat de colaboratorii săi din Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei

Tomisului şi protopopiatele componente, s-a aflat permanent alături de clerul şi credincioşii din

parohii unde s-au efectuat vizite canonice, s-au oficiat slujbe arhiereşti cu prilejul sfinţirii şi

resfinţirii de biserici, capele, paraclise şi troiţe, şi a participat la hramuri de biserici şi

mânăstiri, Te-Deum-uri, slujbe misionare, la inaugurări de edificii, sfinţiri de drapele militare şi

binecuvântarea jurământului militar, oficiind slujbe de pomenire a eroilor în zile cu

semnificaţie naţională.

Au fost sfinţite locuri de închinăciune de pe lângă aşezăminte de ocrotire socială, cum

sunt capela „Sfântul Ierarh Nicolae”, prima într-un centru de plasament din judeţul Constanţa,

capela din centrul de plasament „Cristina” şi capela căminului de bătrâni din Poarta Albă.

Asistenţa religioasă în armată, penitenciare şi spitale a îmbrăcat, din anul 1990, un

caracter oficial. Reluându-se tradiţia din perioada interbelică, s-au constituit capele sfinţite

pentru săvârşirea cultului divin public în unităţile militare din Mangalia, Topraisar, Schitu,

Mihail Kogălniceanu, Corpul 9 Armată Constanţa, nava militară Mărăşeşti, şi încadrate cu

primii preoţi militari.

În locurile de detenţie de la Poarta Albă şi Tulcea, prezenţa preotului are menirea să

aline suferinţa, dar şi să aducă nădejdea pierdută şi îndrumarea spre bine. În anul 2003, însuşi

I.P.S. Teodosie s-a aflat în mijlocul deţinuţilor de la Penitenciarul Poarta Albă, ducându-le

cuvântul de mângâiere al Bisericii.

60

În vara anului 2002, Arhiepiscopul Tomisului a săvârşit slujba de pomenire în cinstea

eroilor neamului la Monumentul „Crucea Marinarilor” şi la Monumentul din Cimitirul Militar

Central.

Tot asemenea, în spitalele din Tulcea, Constanţa şi Medgidia, preotul aduce

bolnavilor Sfintele Taine, oficiind ierurgii şi rugăciuni. În localităţile unde se găsesc orfelinate

şi cămine de bătrâni au fost desemnaţi preoţi pentru a fi sprijin sufletesc celor aflaţi în nevoie şi

singurătate.

Acţiunile misionar-filantropice, de caritate şi asistenţă socială s-au desfăşurat în

cooperare cu instituţii ale statului şi societăţii civile, atrăgând şi vechi ţinuturi româneşti aflate

astăzi în afara hotarelor României. Arhiepiscopia Tomisului a acordat ajutoare băneşti eparhiei

Covasnei şi Harghitei pentru susţinerea salariului clerical, într-o regiune a ţării unde

românismul şi ortodoxia îndură suferinţe, Mitropoliei Basarabiei şi diferitelor categorii de

persoane defavorizate. I.P.S. Teodosie însuşi a primit un grup de copii proveniţi din familii

sărace din Basarabia, pentru a petrece sărbătorile Paştelui în staţiunea Costineşti şi s-a întâlnit

cu 30 de copii din Bucovina, invitaţi de Arhiepiscopia Tomisului să petreacă 10 zile de vacanţă

la Constanţa. De asemenea, ca parte a programului de prevenire a abandonului şcolar,

Arhiepiscopia Tomisului a deschis pe lângă aşezământul „Sfântul Ioan cel Milostiv” din

comuna Cobadin o nouă cantină socială. Chiar I.P.S. Teodosie a participat la deschiderea

Centrului de plasament „Micul Rotterdam” din cartierul Tomis Nord al Constanţei, a oferit

obiecte de necesitate celor 100 de copii aflaţi în centrele de plasament „Delfinul” din Agigea şi

„Cristina” din Constanţa, s-a aflat în mijlocul locatarilor Căminului de bătrâni din Poarta Albă,

cărora le-a împărţit daruri. Activitatea pastoral-misionară a fost susţinută an de an prin

contribuţia benevolă a credincioşilor la Fondul Central Misionar, prin colecte organizate în

toate bisericile din cuprinsul Arhiepiscopiei.

Un vechi deziderat al clerului şi credincioşilor de la limanul Mării a fost înfiinţarea,

în bătrâna cetate a Tomisului, a unui aşezământ teologic superior. Odată cu fondarea

Universităţii „Ovidius” din Constanţa s-a născut şi Facultatea de Litere şi Teologie Ortodoxă,

ale cărei prime promoţii de preoţi au şi încadrat parohiile vacante ale diecezei. Şi la Tulcea

funcţionează Seminarul Teologic Liceal Ortodox „Sfântul Apostol Andrei şi Sfântul Ioan

Casian”.

61

În anii din urmă, s-a reluat firul tradiţiei româneşti de educaţie religioasă în şcoli,

acolo unde sufletul încă fragil şi conştiinţa în formare ale copiilor şi tinerilor au nevoie de un

suport spiritual şi de repere morale, oferite generos de învăţătura creştină. Peste 400 de

profesori din judeţele Constanţa şi Tulcea (preoţi cu studii superioare şi zeci de laici, dintre

care unii au studii teologice superioare sau seminariale) încadrează orele de Religie în toate

formele de învăţământ: primar, gimnazial, profesional şi liceal.

Tânăra Arhiepiscopie a Tomisului a iniţiat şi a sprijinit viaţa culturală şi ştiinţifică

locală care şi-a propus să-i apropie pe oameni de valorile morale propovăduite de Biserică.

Astfel, în septembrie 1987, Simpozionul de la Constanţa consacrat sistemului ecologic al Mării

Negre s-a desfăşurat cu participarea unor înalţi prelaţi ecleziastici: Prea Fericitul Părinte

Teoctist, Patriarhul Biserici Ortodoxe Române, Bartolomeu I, Patriarhul ecumenic al

Constantinopolului, reprezentanţi ai Patriarhiilor Georgiei, Rusiei, Bisericii Greceşti şi ai

Comunităţii Anglicane din Marea Britanie.

O întreagă generaţie de preoţi erudiţi, fie din eparhia Dunării de Jos, fie din cea a

Tomisului, s-a aplecat cu râvnă asupra trecutului vieţii bisericeşti dintre Dunăre şi Mare,

publicând lucrări de o indiscutabilă valoare. Pe acest plan, din 1990, se publică, având o

apariţie trimestrială, „Tomisul ortodox”, tribună de propagandă ortodoxă şi de studiere a

istoriei Bisericii noastre naţionale.

O preocupare deosebită a întregii ierarhii eparhiale constă în a reda uzului public

excepţionalul patrimoniu istoric de care Arhiepiscopia Tomisului dispune. Ea are în

administrare edificii bisericeşti, adevărate monumente de artă şi arhitectură.

La 12 mai 2003, Palatul Arhiepiscopal a găzduit întâlnirea reprezentanţilor a 16 state

europene, membri ai Societăţii Europene de Cultură, care au purtat dezbateri pe tema „Cultura

şi Culturile în Europa şi dincolo de ea”, prilej cu care I.P.S. Teodosie a vorbit despre valorile

europene ale creştinismului dobrogean.

Din punct de vedere juridic, canonic şi administrativ, eparhia tomitană este suftagană

a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, ocupând locul cel dintâi după cele cinci scaune

mitropolitane ale Bisericii Ortodoxe Române. Jurisdicţia acestei eparhii se întinde asupra

tuturor unităţilor de cult ortodoxe din Dobrogea. Reşedinţa eparhială este stabilită în

municipiul Constanţa.

62

În aceast capitol am încercat să realizez o frescă a trăirii creştineşti de la limanul

Mării, acolo unde s-a scris cea dintâi pagină a creştinismului românesc. De aproape 2000 de

ani, cultul divin, biserica cu podoabele ei, slujbele solemne, cântările obşteşti, sărbătorile au

oferit credincioşilor prilejuri de satisfacere a trebuinţelor lor sufleteşti. În conştiinţa lor,

biserica a sădit floarea virtuţilor creştine: iubire de aproape, într-ajutorarea, armonia, dreptatea,

cinstea şi binele obştesc. Se poate afirma, de aceea, că Arhiepiscopia Tomisului şi-a îndeplinit

lucrarea ca moştenire a vechilor Mitropolii creştine, trudind la cultivarea valorilor perene ale

învăţăturii Evangheliei. Ea şi-a dobândit maturitatea ce o face aptă să joace rolul la care o

îndreptăţeşte tradiţia, fapta şi viitorul acestui important colţ de ţară.

Viaţa religioasă a credincioşilor dobrogeni este mulţumitoare. Majoritatea lor au

sentimente nobile şi de apreciere faţa de Biserică şi slujitorii ei. Preoţii, diaconii şi cântăreţii

bisericeşti se disting prin comportare duhovnicească, oficierea serviciului divin public şi

particular cu evlavie, regularitate şi conform tipicului bisericesc, prin susţinerea de predici şi

cateheze, bine pregătite, de servirea cu promptitudine a credincioşilor, tact pastoral, relaţii bune

cu organele parohiale - obşteşti, şi, cu toţi credincioşii.

CAPITOLUL III

SISTEMUL DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ AL

BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

1. Obiectivele sistemului bisericesc de asistenţă socială

Obiectivele sistemului bisericesc de asistenţă socială sunt următoarele:

- organizarea şi dezvoltarea de servicii de asistenţă socială, în special la nivel

comunitar, pentru diverse categorii de persoane defavorizate, aflate în situaţii de risc social;

- derularea de programe de asistenţă socială cu caracter preventiv şi de suport până la

depăşirea situaţiei de criză şi evitarea instituţionalizării;

- înfiinţarea de noi tipuri de instituţii de asistenţă socială ca alternative la instituţiile

clasice de tip rezidenţial ale statului;

63

- derularea de programe de informare şi conştientizare a opiniei publice în legătură cu

diferite probleme privind protecţia copilului şi drepturile acestuia, în scopul asumării

răspunderii şi implicării comunităţii în programele de reintegrare socială a copiilor aflaţi în

dificultate.

2. Organizarea sistemului

Sistemul de asistenţă socială este grefat pe structurile administrativ organizatorice ale

Bisericii, cuprinzând până în prezent un Birou de asistenţă socială la nivel central şi 16 Birouri

teritoriale în municipiul Bucureşti şi în următoarele judeţe: Alba, Arad, Caraş-Severin, Cluj,

Constanţa, Dolj, Galaţi, Ialomiţa, Iaşi, Neamţ, Sibiu, Suceava, Teleorman, Timiş şi Vaslui.

La nivelul Patriarhiei Române, în cadrul Sectorului „Biserica şi Societatea”

funcţionează Biroul de Asistenţă Socială al Patriarhiei Române, cu următoarele atribuţii:

- coordonează şi îndrumă activitatea de asistenţă socială în cuprinsul Patriarhiei

Române, potrivit îndrumărilor Sfântului Sinod;

- analizează problemele legate de activitatea socială şi filantropică a Bisericii şi

prezintă Sfântului Sinod propuneri în vederea intensificării şi îmbunătăţirii acesteia.

- elaborează un sistem coerent de programe naţionale şi activităţi profesionalizate de

suport şi protecţie în funcţie de caracteristicile şi nevoile specifice diferitelor categorii de

persoane sau grupuri;

- identifică surse de finanţare pentru susţinerea programelor de asistenţă socială ale

Bisericii;

- monitorizează legislaţia în domeniul asistenţei sociale şi informează centrele

eparhiale cu privire la aceasta;

- reprezintă Biserica Ortodoxă Română în relaţiile de colaborare, asociere şi

parteneriat cu organele competente de stat şi particulare, cu fundaţii şi asociaţii, precum şi cu

organisme internaţionale specializate în activităţi de asistenţă socială.

Activitatea de asistenţă socială la nivel eparhial este asigurată şi organizată prin

Biroul de Asistenţă Socială de la Centrul Eparhial care elaborează şi coordonează programele

de asistenţă socială ce se desfăşoară în cuprinsul întregii eparhii adaptate la realităţile socio-

64

economice şi la caracteristicile categoriilor de persoane aflate în situaţii de risc din fiecare zonă

geografică.

3. Cadrul legislativ de desfăşurare a asistenţei sociale

de către Biserică

 

 

În Ţările Române încercarea de a asocia Biserica finanţării operei de binefacere, strict

juridic, este prevăzută pentru prima dată în ediţia din 1831 a Regulamentului Valahiei, care

prevedea că ,,Mitropolia, episcopiile, toate mănăstirile închinate la cele străine sau neînchinate,

vor contribui la cheltuielile statului pentru aşezări publice şi pentru faceri de bine [...] precum

se va hotărî” (cu excepţia Colţei şi a Pantelimonului ale căror venituri fuseseră deja destinate

de ctitori pentru întreţinerea respectivelor spitale). După secularizarea din 1864, deoarece

Biserica nu a mai putut să mai susţină această operă, a apărut prima lege a statului de

reglementare a asistenţei sociale: Legea de reorganizare a comunelor urbane din 1894 care

fixa obligaţia comunelor şi judeţelor de a se ocupa de copiii găsiţi, de infirmi, de alienaţi, de a

înfiinţa azile de noapte şi ospătării comunale pentru cei fără lucru. În ţara noastră activitatea de

asistenţă socială începe însă în mod organizat abia din anul 1920, odată cu crearea Ministerului

Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor sociale.

După secularizarea averilor mănăstireşti, care a dus la încetarea activităţii

instituţionalizate de asistenţă socială a Bisericii, doar după anul 1990 situaţia se schimbă, însă

posibilitatea reală ca Biserica să activeze „legal” apare doar cu anul 2004 şi se intră în vigoare

cu 1 ianuarie 2005 deoarece cadrul legislativ nu a fost până atunci finalizat. Cadrul general în

materie este constituit de Ordonanţa de Guvern nr. 68 din 28 august 2003 privind serviciile

sociale100, modificată şi completată prin Ordonanţa de Guvern nr. 86 din 19 august 2004101. În

conformitate cu acest act normativ (art. 11 al. 3 lit a) cultele sunt nominalizate ca furnizori

privaţi de servicii sociale cu condiţia de a fi îndeplinit procedura de acreditare.

100 M.O. nr. 619 din 30 august 2003, p. 68.101 M.O. nr. 799 din 30 august 2004, p. 35.

65

Metodologia de acreditare a furnizorilor de servicii sociale, aprobată prin Hotărârea

de Guvern nr. 1024 din 25 iunie 2004 pentru aprobarea Normelor de aplicare a O.G. 68/2003

privind serviciile sociale şi a Metodologiei de acreditare a furnizorilor102 stabileşte că aceasta se

acordă gratuit, la cererea furnizorului, pentru o durată de maximum 3 ani. Art. 22 stabileşte că

poate fi acreditat furnizorul care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

a) este constituit în condiţiile legii şi se încadrează în prevederile art. 11 alin.1 din

ordonanţă;

b) are prevăzute în actul de înfiinţare scopurile şi obiectivele, precum şi acordarea de

servicii sociale;

c) scopurile şi obiectivele urmărite respectă principiile fundamentale ale drepturilor

omului, legislaţia românească şi actele internaţionale aplicabile;

d) durata de funcţionare, conform actului de înfiinţare, îi permite dezvoltarea

serviciilor sociale pentru care solicită acreditarea;

e) are posibilitatea de a susţine material sau demonstrează capacitatea de a atrage

resursele financiare necesare acordării serviciilor sociale pentru care solicită acreditarea;

f) dispune de personal cu pregătire profesională adecvată tipului de servicii sociale

pentru care solicită acreditarea;

g) respectă sau demonstrează că poate respecta standardele de calitate existente

pentru serviciile pentru care solicită acreditarea;

h) acordă sau va acorda servicii sociale pe baza unor criterii de selecţie

nediscriminatorii şi conform prevederilor art. 35 din ordonanţă;

i) a elaborat proceduri de evaluare periodică a serviciului şi a satisfacţiei

beneficiarului.

Aşadar, în Metodologia de aplicare a prevederilor OG nr. 68/ 2003 se prevede expres

că „Furnizorii de servicii sociale trebuie să aibă prevăzut în mod obligatoriu, ca obiect de

activitate în actul de înfiinţare, acordarea de servicii sociale.”

Se impune deci o analiză atentă dacă Statutul BOR conţine reglementarea acordării de

servicii sociale. Astfel se stipulează că la nivelul parohiei. art. 53 lit.f stabileşte între atribuţiile

Adunării Parohiale şi „înfiinţarea de fonduri cu scop filantropic”, iar art. 68 reglementează

expres între sarcinile Comitetului Parohial „ajutorarea săracilor şi ocrotirea orfanilor şi a

102 M.O., nr. 682 din 29 iulie 2004, p. 34.

66

văduvelor; cercetarea şi ajutorarea bolnavilor, înfiinţarea şi susţinerea oricăror opere de milă

creştină“.

La nivelul mănăstirilor reglementarea este mai puţin precisă, art. 77 lit.b stabilind ca

datorie a mănăstirilor să dovedească o „dragoste împreunată cu fapte bune faţă de obştea

ţării”.

Pentru Centrele Eparhiale astfel de prevederi lipsesc din Statutul B.O.R aprobat în

şedinţele Sfântului Sinod din 19-20 octombrie 1948 dar în şedinţa din 19-20 februarie 2001, a

fost aprobat Regulamentul de organizare şi funcţionare a sistemului de asistenţă socială în

Biserica Ortodoxă Română, în conformitate cu prevederile Statutului pentru organizarea şi

funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (art.53 lit.c,d,g; art. 69,70,72; art. 94 lit.f;

art.100,170). Art. 2 al acestui Regulament prevede că „Sistemul de asistenţă socială este

integrat şi organizat profesional în cadrul structurilor administrativ-organizatorice ale

Bisericii Ortodoxe Române”. Pentru serviciile sociale specializate pe care le vor înfiinţa

unităţile de cult vor trebui să întocmească un regulament de organizare şi funcţionare.

Conţinutul său general fiind reglementat de către Ordinul Ministerului Muncii, Solidarităţii

Sociale şi Familiei nr. 422 din 9 august 2004 pentru aprobarea Standardelor obligatorii de

calitate privind serviciile sociale specializate din România, furnizate în sistem public, privat şi

parteneriat public-privat103.

Odată acreditate unităţile de cult pot încheia contracte de acordare a serviciilor sociale

cu serviciile publice de asistenţă socială organizate la nivel local sau judeţean pot încheia

convenţii de parteneriat, sau pot încheia contracte directe cu beneficiarii.

În ce priveşte finanţarea de la bugetele judeţene se finanţează integral sau în

parteneriat instituţiile de asistenţă socială iar de la bugetele locale se face subvenţionarea

serviciilor sociale realizate de furnizorii acreditaţi (art. 53).

Prin Ordinul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei nr. 71 din 17

februarie 2005 privind aprobarea modelului furnizării de servicii sociale104 s-a aprobat modelul

contractului încheiat între serviciile publice şi furnizori.

Toate aceste reglementări sunt foarte recente în domeniu, iar actuala reglementare

este una de pionierat. Rămâne ca Biserica, prin acţiunile pe care le va întreprinde, să

dovedească că este capabilă să se plieze acestui sistem şi să-şi dezvolte în cadrul lui opera de

103 M.O. nr. 760 din 19 august 2004, p. 78.104 M.O. nr. 176 din 1 martie 2005, p. 73.

67

asistenţă socială. Până în prezent, realizarea de activităţi în regim de parteneriat, în principal cu

autorităţile publice locale, era reglementată, într-o modalitate mai generică, de către Legea nr.

215 din 23 aprilie 2001 -Legea administraţiei publice locale105. Astfel, prin aplicarea cumulată

a prevederilor de la art. 38 lit. s: „consiliul local contribuie la realizarea măsurilor de protecţie

şi asistenţă socială; asigură protecţia drepturilor copilului potrivit legislaţiei în vigoare;

aprobă criteriile pentru repartizarea locuinţelor sociale; înfiinţează şi asigură funcţionarea

unor instituţii de binefacere de interes local” şi lit. x: „consiliul local...hotărăşte, în condiţiile

legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine, cu organizaţii

neguvernamentale şi cu alţi parteneri sociali, în vederea finanţării şi realizării în comun a

unor acţiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public local” permitea şi cultelor,

nominalizate expres, să participe la astfel de activităţi.

Ordonanţa de Guvern nr. 82 din 30 august 2001 privind stabilirea unor forme de

sprijin financiar pentru unităţile de cult aparţinând cultelor religioase recunoscute din

România106, aprobată prin Legea nr. 125 din 18 martie 2002107 stabileşte în art. 3 alin. 1

susţinerea statului „pentru sprijinirea activităţilor de asistenţă socială organizate de cultele

religioase în spitale, centre de plasament, cămine pentru bătrâni şi alte forme de asistenţă”.

Reglementarea, prin formularea ei restrictivă, nu a putut constitui un sprijin real în

acest sens. Astfel, fondurile insuficiente puse la dispoziţie nu puteau fi folosite pentru

edificarea de aşezăminte sociale şi nici pentru dotarea lor cu aparatură costisitoare. Cât despre

reglementările ce vizează la modul generic posibilităţile de finanţare a activităţilor de asistenţă

socială ale cultelor, acestea sunt prevăzute în Codul Fiscal, modificat şi completat. Astfel, art.

21 al. 4 lit.p privitor la impozitul pe profit dă posibilitatea contribuabililor care efectuează

sponsorizări să scadă din impozitul pe profit sumele aferente, dacă sunt în limita a 3 la mie din

cifra de afaceri şi nu depăşesc 20% din impozitul pe profit datorat. Cel mai important

eveniment legislativ în acest domeniu îl constituie adoptarea pachetului de legi din domeniul

protecţiei copilului în iunie 2004, pachet care a reformat sistemul de protecţie a copilului.

În acest cadru, pentru prima dată, atât Biserica cât şi preoţii sunt menţionaţi în mod

expres ca putând desfăşura anumite activităţi în sprijinul copiilor aflaţi în nevoie. O direcţie

strategică a noii reforme în domeniul protecţiei copilului o reprezintă creşterea

105 M.O. nr. 204 din 23 aprilie 2001, p. 68.106 M.O. nr. 543 din 1 septembrie 2001, p. 92.107 M.O. nr. 198 din 25 martie 2002, p. 26.

68

responsabilizării comunităţilor locale. În acest sens, în temeiul art. 103 din Legea nr. 272 din

21 iunie 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului108 va fi susţinută înfiinţarea,

la nivelul comunităţilor locale, a Consiliului comunitar consultativ, organism independent,

format pe bază de voluntariat din persoane reprezentative pentru comunitate (preoţi, cadre

didactice, medici etc.). Biserica, în calitate de instituţie, este nominalizată în mai multe acte

normative care reglementează rolul ei şi alte aspecte din domeniul protecţiei copilului.

Un rol aparte îi revine Bisericii în prevenirea şi combaterea exploatării prin muncă a

copiilor. În Hotărârea de Guvern nr. 1769 din 21 octombrie 2004 privind aprobarea Planului

naţional de acţiune pentru eliminarea exploatării prin muncă a copiilor109 Biserica este

menţionată de două ori.

În primul rând, Biserica este menţionată în cadrul obiectivului 2 al planului ce vizează

„dezvoltarea de programe de acţiune directă în vederea prevenirii implicării premature în

muncă a copiilor, precum şi a retragerii din muncă, reabilitării şi (re)integrării educaţionale şi

sociale a copiilor care muncesc”, respectiv în „acţiuni comunitare, cu precădere în mediul

rural (primărie, şcoală, Biserică, poliţie, organizaţii neguvernamentale etc.) pentru

identificarea celor mai grave forme de muncă a copiilor şi a exploatării, precum şi a căilor de

prevenire a abandonului şcolar”.

În al doilea rând, Patriarhia Română apare ca responsabilă, alături de structurile

teritoriale ale instituţiilor membre ale Comitetului Director pentru prevenirea şi combaterea

exploatării copiilor prin muncă, sindicate, patronate şi organizaţii neguvernamentale, pentru

activitatea de derulare a campaniilor de informare şi mediatizare privind dimensiunea, natura şi

implicaţiile formelor grave ale muncii copiilor. Biserica este menţionată şi în două ordine ale

Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi Autorităţii Naţionale pentru Copil şi

Adopţie, ordine ce aprobă anumite standarde minime obligatorii din acest domeniu. Astfel,

conform Ordinului Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie nr. 24 din 4

martie 2004 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii pentru centrele de zi110, ca o

cerinţă pentru implementarea standardului «Activităţi de informare la nivelul comunităţii»,

Centrul de Zi „colaborează cu instituţiile relevante de la nivelul comunităţii (primăria, şcolile,

unităţile sanitare, Biserica, poliţia etc.) în vederea identificării potenţialilor beneficiari”. De

108 M.O. nr. 557 din 23 iunie 2004, p. 35.109 M.O. nr. 1028 din 8 noiembrie 2004, p. 12.110 M.O. nr. 247 din 22 martie 2004, p. 23.

69

asemenea, ca furnizor de servicii sociale, Biserica poate înfiinţa, cu aprobarea Consiliului

Judeţean, servicii de tip rezidenţial (centre de plasament, centre de primire a copilului în regim

de urgenţă, centre maternale, case de tip familial) conform Hotărârii de Guvern nr. 1438 din 2

septembrie 2004 pentru aprobarea regulamentelor cadru de organizare şi funcţionare a

serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa, precum şi a celor de protecţie

specială a copilului lipsit temporar de ocrotirea părinţilor săi111, art. 3 alin. 1 lit. b: „Serviciile

tip rezidenţial pot fi înfiinţate prin hotărâre a unor organisme private autorizate”.

Hotărârea de Guvern nr. 329 din 20 martie 2003 pentru aprobarea regulamentelor-

cadru de organizare şi funcţionare a instituţiilor de protecţie specială a persoanelor cu

handicap112 prevede posibilitatea înfiinţării, de către cultele recunoscute, de centre-pilot, centre

de îngrijire şi asistenţă, centre de recuperare şi reabilitare, centre de integrare prin terapie

ocupaţională şi centre de zi pentru persoanele cu handicap. Totodată se impune ca Biserica

Ortodoxă Română să fie reprezentată în cadrul Consiliului Consultativ de Dialog Social pentru

Problemele Persoanelor cu Handicap ce funcţionează pe lângă Secretariatul de stat pentru

Persoanele cu Handicap, dar şi pe lângă consiliile consultative constituite la nivel de judeţ.

Biserica, în temeiul art. 2 din Ordinul Ministerului Muncii, Solidarităţii

Sociale şi Familiei nr.304/385/1018/2004 privind aprobarea Instrucţiunilor de organizare şi

funcţionare a unităţilor pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie113, poate înfiinţa, cu

avizul „Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei” unităţi de prevenirea şi combaterea

violenţei în familie. Cadrul legislativ creat constituie o provocare pentru Biserică, ieşirea fără

discernământ în acest câmp de activitate putând duce la riscul ca aceste activităţi să înlocuiască

misiunea centrală a Bisericii, care este mântuirea oamenilor, şi la crearea unei filozofii

umaniste, ispită subtilă dar foarte periculoasă. De aceea multe asociaţii deja cuprind în

conducerea lor persoane laice care preiau cu succes responsabilităţile deţinute până acum de

către cler, un exemplu fiind „Asociaţia PROVITA pentru născuţi şi nenăscuţi” cu filială în

Bucureşti şi în Valea Screzii114.

111 M.O. nr. 872 din 24 septembrie 2004, p. 11.112 M.O. nr. 228 din 4 aprilie 2003, p. 4.113 M.O. nr. 818 din 6 septembrie 2004, p. 9.114 http: //www. provitaortodoxa.ro

70

4. Asistenţa Socială în Bisrica Ortodoxă Română

în timpurile noastre

Creştinul este permanent chemat să-i urmeze lui Hristos în iubire, slujind lui

Dumnezeu în rugăciune, post şi fapte bune. O iubire care cere creştinului trăiri şi fapte

veritabile, zămislite în adâncul sufletului, dar niciodată închise acolo, ci mereu şi mereu dăruite

palpabil semenilor săi.

România de după 1989 a cunoscut o multiplicare şocantă a fenomenului sărăciei,

precum şi o accentuare fără precedent a discrepanţelor sociale, a diferenţelor dintre cei foarte

bogaţi şi cei foarte săraci. Toate acestea înseamnă pentru creştini că românii au nevoie de

iubirea creştinească, de ajutor pentru cele ale trupului şi zidire întru cele ale sufletului.

A discuta despre sărăcie presupune, inevitabil în timpurile noastre, a face apel la date

statistice, demers pe care, regretabil, nu îl întâlnim prea des atunci când ascultăm predici

savante despre verbul a face bine. Căci, oricât am fi de dornici a încălzi cu rostiri duhovniceşti

sufletele celor din jur, ritmul existenţei realităţilor sociale contemporane ne cere să folosim

matematici seci, lipsite aparent de viaţă, dar care aproape întotdeauna poartă lacrimile şi

durerile a mii de drame umane115.

Ciferele oferă oricui doreşte să acţioneze global împotriva sărăciei dimensiunea

exactă a suferinţei dintr-un anumit areal, la o dată de timp precisă. Biserica lucrează într-adevăr

cu fiecare persoană din spaţiul spiritual, geografic şi temporal pe care îl deţine, însă,

deopotrivă, Biserica poartă cu sine şi responsabilitatea pentru întregul neam omenesc,

raportându-se la acesta într-un mod atotcuprinzător şi fără să-şi diminueaza astfel, în vreun fel

iubirea pe care o dăruieşte fiecărei persoane umane în parte.

Orice creştin va fi cutremurat de faptul că aproximativ jumătate din populaţia ţării era

afectată de sărăcie în anul 2000. Acest 44.0 % înseamnă aproximativ 10 milioane de români

aflaţi în stare de sărăcie – o cifră pe care nu o poate asimila nici sistemul statului de asistenţă

socială, nici sistemul, încă firav şi în formare, de filantropie al Bisericii.

Cifrele ne înfăţişează şi locul real pe care îl ocupăm ca popor în dramaticul tablou al

sărăciei din Europa Centrală şi de Est. Astfel, aproximativ în aceeaşi perioadă (anii 1995 –

1999) rata sărăciei în acest spaţiu geopolitic se caracteriza prin următoarele procente:

115 Buzdugan Doru, Aspecte contemporane în Asistenţa Socială, Ed. Polirom, Bucureşti, 2005, p. 63.

71

În România anului 1996, paritatea puterii de cumpărare / zi / persoană adultă era

echivalată - la 2 USD pentru 6.8 % şi la 4 USD pentru 44.5 % din populaţie. Altfel spus, 6, 8 %

din români trăiau într-o sărăcie extremă, situaţie care ne transformase la acea dată într-un

vector al sărăciei est-europene, România fiind a patra ţară săracă a zonei.

Sărăcia loveşte în primul rând fundamentele familiei, astfel că ideea de familie

creştină rămâne pentru mulţi dintre români doar pură teorie. Dacă în anul 1995 aproximativ 70

% dintre familiile româneşti cu patru copii erau afectate de sărăcie, în anul 1998 procentul a

crescut la peste 80 % din numărul acestora .

Sărăcia se corelează inevitabil cu nivelul de educaţie. Într-o familie săracă unde capul

de familie nu a frecventat vreo formă de învăţământ, va exista constant o atitudine defavorabilă

până la respingere faţă de orice dorinţă ca unul dintre copii să urmeze şcoala. Există o rată a

sărăciei în funcţie de nivelul educaţional al capului de familie. Astfel, aproximativ 43 % din

familiie în care capul de familie nu a frecventat şcoala se aflau în stare de sărăcie în anul 2001,

dar şi aproximativ 6 % din familiile al căror cap de familie absolvise o formă de învăţământ

superior erau afectate de sărăcie .

Există şi o sărăcie calculată în funcţie de ocupaţia capului de familie. Astfel, în anul

2001 erau afectate de sărăcie 60 % din familiile româneşti în care capul de familie era şomer,

aproximativ 56 % din familiile în care capul de familie era agricultor, dar şi aproape 30 % din

familiie în care capul de familie era angajat.

Fiecare cifră de 1 reprezintă o persoană, un semen al nostru aflat în suferinţă.

Zăbovim încă pentru câteva fraze în lumea uscată a cifrelor.

În faţa realităţii crunte a sărăciei din România, Biserica se prezintă cu propriile cifre.

Astfel, în cuprinsul Patriarhiei Române funcţionează un număr de 14.100 unităţi

bisericeşti, din care: un centru patriarhal, cinci mitropolii, zece arhiepiscopii, 14 episcopii, 161

protopopiate, 11.007 parohii şi 2.313 filii, 386 mănăstiri (5.896 existente şi 260 în construcţie),

precum şi 12.052 cimitire bisericesti .

Tot în cuprinsul Patriarhiei Române sunt deschise cultului şi funcţionează 14.574

locaşuri de cult, din care: 63 catedrale (24 catedrale eparhiale şi 23 biserici-catedrale); 10.580

biserici parohiale, 2.072 biserici filiale, 433 biserici de mănăstiri, 208 biserici de cimitir, 12

biserici fundaţionale, 48 biserici izolate, 298 capele parohiale, 171 capele de cimitir, 74

paraclise parohiale, 182 paraclise de mănăstiri, 403 biserici şi capele în instituţiile bugetare (89

72

- în Armată şi Ministerul de Interne, 37 în penitenciare, 166 în spitale, 50 în unităţi de

învăţământ, 61 în aşezăminte ocrotire socială).

La unităţile bisericeşti (Patriarhie, eparhii, protopopiate, manastiri, schituri) sunt

încadraţi şi activează 841 personal de conducere şi 12.855 preoţi şi diaconi.

Aceste cifre nu au o legătură directă cu fenomenul sărăciei. Totuşi, ele ne vorbesc

despre faptul că Biserica Ortodoxă Română este un sistem dezvoltat, complex care cel puţin

teoretic, are capacitatea materială şi umană de a reacţiona faţă de sărăcie. Fiecare biserică este

un potenţial centru social, fiecare preot sau diacon reprezintă un posibil filantrop, deci resursele

nu lipsesc.

14.574 de locaşuri de cult pot fi 14.574 de mini-centre sociale, locuri de unde se poate

aplica o necesară strategie naţională de filantropie a Bisericii, prin iubirea de Dumnezeu şi de

oameni a celor 12.855 de preoţi şi diaconi.

La nivel naţional, Biserica patronează activitatea a cinci mari organizaţii

neguvernamentale creştine ortodoxe şi anume: Asociaţia Studenţilor Creştin-Ortodocşi

România (ASCOR), Liga Tinerilor Creştini Ortodocşi Români (LTCOR), Societatea Naţională

a Femeilor Ortodoxe Române (SNFOR), Asociaţia Medical-Creştină “Cristiana” şi Asociaţia

“PRO-VITA” pentru născuţi şi nenăscuţi.

Aproape fiecare eparhie din cuprinsul Bisericii noastre deţine cel puţin un ONG

propriu. Ca exemple amintim: Arhiepiscopia Bucureştilor care patronează zece organizaţii,

Episcopia Iaşilor care patronează şapte organizaţii, Episcopia Vadului, Clujului şi Feleacului

care patronează şapte organizaţii, Arhiepiscopia Craiovei care patronează şapte astfel de

organizaţii neguvernamentale de binefacere. În prezent, funcţionează 75 de organizaţii

neguvernamentale patronate de Biserică, acoperind majoritatea regiunilor istorice ale ţării.

Servicii de sprijin şi asistenta destinate copiilor aflaţi în dificultate infiinţate de

Biserica Otodoxă Română şi care se află sub patronajul acesteia.

Obiective generale ale acestor servicii:

- prevenirea instituţionalizării copilului a cărui familie înregistrează dificultăţi în

asigurarea unei îngrijiri şi educaţii corespunzatoare;

- prevenirea abandonului copilului;

73

- prevenirea delincvenţei juvenile şi a abandonului şcolar;

- diminuarea fenomenului de violenţă domestică;

- prevenirea disoluţiei familiilor care prezintă disfuncţionalităţi.

Obiective specifice:

- îmbunătăţirea relaţiei copil - familie;

- dobândirea sau dezvoltarea capacităţilor de relaţionare şi comunicare ale copiilor,

precum şi a deprinderilor de viaţă cotidiană;

- suport acorat copiilor pentru continuarea sau reluarea pregătirii scolare;

- pregătirea familiei şi a mamei în vederea reintegrării familiale a acesteia împreună

cu copilul;

- suport acordat mamelor în găsirea unui loc de muncă.

Biserica Ortodoxă Română deţine şi un sistem de aşezăminte sociale: 57 pentru copii,

20 pentru vârstnici, 74 cantine şi brutării sociale, 29 aşezăminte medicale şi farmacii sociale,

21 centre de diagnostic, tratament şi asistenţă pentru familii aflate în dificultate. În anul 2004,

în aşezămintele de urgenţă au fost îngrijiţi 649 de copii aflaţi în dificultate, iar în centrele

sociale au fost îngrijiţi permanent 633 de bătrâni, alţi 2587 de bătrâni beneficiind de tratament

medical şi medicamente gratuite. Şi ca o ultimă cifră – aproximativ 200 de miliarde de lei au

fost alocaţi de Biserică în 2004 pentru activitatea de filantropie.

Biserica Ortodoxă Română a dezvoltat în ultimii cinci, zece ani un sistem de

filantropie caracterizat prin: prezenţă în fiecare regiune a ţării, activitate permanentă, înzestrare

cu fonduri, bază materială şi personal din partea Bisericii şi/sau Statului, accedere la finanţări

externe şi realizarea de parteneriate cu instituţii ale Statului şi/sau comunităţii locale.

Gradul de sărăcie atins în România şi ritmul de relaţionare dintre sistemul de

filantropie al Bisericii şi comunităţile sărace impun reaşezarea bazelor teoretice şi practice ale

actului filantropic creştin.

Dinamica activităţii filantropice desfăşurate în Biserică prezintă riscul de a se

profesionaliza actul filantropic astfel încât acesta să fie golit de esenţa filantropiei creştine şi

anume iubirea de Dumnezeu şi de oameni.

74

Cifrele sunt nu numai expresia seacă a dramelor umane, dar şi repere ce

caracterizează contextul discuţiei pe care în mod necesar o purtăm în legătură cu a alege între

asistenţă socială şi filantropie.

Filantropia creştină nu se opreşte doar la a dărui săracilor şi bolnavilor cele de

trebuinţă pentru trup. Filantropia este mereu însoţită de actul de catehizare, este purtătoarea

mesajului lui Hristos, are ca finalitate nu trupul, ci mântuirea sufletului celui pe care îl ajutăm

în sărăcia sau boala sa. O mare eroare este a confunda demersul firesc de cunoaştere şi aplicare

a normelor de asistenţă socială stabilite pentru această activitate de legile Statului cu fialntropia

însăşi.

Sărăcia din România face necesare astfel de demersuri cu caracter strict tehnic, de un

grad înalt de eficienţă unde contează cifrele. Uităm însă că sărăcia şi boala îşi au cauzele nu în

cele ale trupului, ci în cele ale sufletului. Actul de ajutorare a aproapelui neînsoţit de zidirea

sufletească nu înlătură cauzele sărăciei sau bolii, ci doar efectele acestora. Filantropul creştin

merge dincolo de locul unde s-a oprit asistentul social laic, alină suferinţa trupului doar pentru

a pătrunde către adevărata suferinţă, aceea din adâncul sufletului116.

Evident, între asistenţă socială şi filantropie vom alege pe aceasta din urmă. Asistenţa

socială, cu toate noţiunile teoretice şi cerinţele sale practice poate fi înnobilată, asimilată de

către filantropie. Posibil să fie mai lesne să alegem remodelarea sistemului nostru filantropic

după chipul cerut de societatea laică şi secularizată, în locul unui efort de catehizare uriaş şi

permanent. Însă, coabitarea Stat/Biserică aşa cum o cunoaştem noi pe pământurile româneşti se

află la apusul său, căci Uniunea Europeană care ne va primi ca stat membru după 2007, are o

altă filosofie a relaţiei cu Biserica, astfel că acest compormis este inutil. Valorile creştinismului

sunt aşezate pe făgaşul subordonării faţă de valorile unui umanism cu pretenţii universale,

orice demers făcut în afara acestei subordonări decalnşând izolarea celui care a cutezat la

aceasta.

Statul sau comunitatea vor susţine şi pe mai departe financiar instituţiile Bisericii, dar

este foarte probabil ca pentru fiecare bănuţ primit să fie cerută acceptarea unui compromis. Un

astfel de compromis se face şi atunci când filantropiei se preferă asistenţa socială, gândindu-se

cu superficialitate că nu există vreo importanţă, vreo semnificaţie a noţiunilor utilizate.

116 Buzdugan Doru, Aspecte contemporane în Asistenţa Socială, Ed. Polirom, Bucureşti, 2005, p. 67.

75

Filantropiei din parohie i se preferă asistenţa socială enclavizată fie în jurul unor

proiecte finanţate de Stat ori instituţii din străinătate, fie în jurul unor centre sociale înfiinţate la

iniţiativa ierarhului locului ori a unui preot mai doritor de misiune. Asupra acestor enclave sunt

exercitate presiuni sporite din partea mediului social, căci săracii şi bolnavii sunt numeroşi, aşa

că locul relaţiei personale dintre filantropul creştin şi semenul aflat în suferinţă este luat de

liste, tabele şi raportări care înşiruie cifre despre număr de beneficiari, număr de pachete

distribuite, număr de seminarii organizate etc. În multe locuri, cu preţul unor sacrificii

dureroase din partea celor implicaţi în actul filantropic respectiv, s-a reuşit şi dezvoltarea unei

relaţii personale cu cei ajutaţi, dar aceste locuri parcă sunt prea puţine ca să fie definitorii.

Filantropia se face în parohie, unde preotul şi preoteasa sunt cei dintâi filantropi. Însă,

multe parohii, mai ales la sate, sunt pustii, iar prin parohiile bogate mai degrabă întâlnim casele

mândre şi semeţe ale preoţilor, afişarea averii acestora în maşini de lux, proprietăţi şi alte

însemne ale bogăţiei lumeşti smintitoare, decât centre filantropice. Vremurile în care parohiile

ofereau burse de studii pentru copiii săraci şi silitori la învăţătură ori rânduiau trusoul vreunei

fete sărace din mahala ori slujeau prin preotul lor la masa săracilor în cantina pentru săraci a

parohiei, aceste vremuri au apus şi s-au pierdut în istorie. Astăzi, abia câte o fundaţie a vreunei

eparhii mai încearcă firav astfel de gesturi.

Bisericii i se cere de către realităţile sociale actuale să deţină un sistem bine organizat

de filantropie, constituit din ONG-uri naţionale ori din centre filantropice puternice, numai că

niciodată nu vor exista resursele necesare extinderii acestui sistem în toate colţurile afectate de

sărăcie ale ţării. Cât despre a face catehizare prin intermediul unui astfel de sistem, aşa cum se

prezintă astăzi, este inutil să mai discutăm.

Soluţia rămâne în parohie, unde preotul este chemat să fie filantropul, modelul

manifestării iubirii de aproapele, întâiul slujitor al săracilor şi ostenitor al celor bolnavi, cel

care dăruind o pâine sau un medicament dăruieşte simultan şi un cuvânt de învăţătură.

Activitatea socială

Următoarele instituţii sociale se află sub patronajul Bisericii Ortodoxe Române:

91 pentru copii;

32 pentru bătrâni;

92 cantine şi brutării sociale;

76

37 centre de diagnoză şi tratament;

23 centre de asistenţă pentru familiile în dificultate.

Biserica Ortodoxă Română asigură asistenţa socială permanentă pentru aproximativ

270.000 de persoane.

În caz de dezastre naturale, Biserica Ortodoxă Română organizează campanii

umanitare la nivel naţional, pentru a asigura asistenţă imediată persoanelor afectate. În acelaşi

timp, în parteneriat cu autorităţile centrale şi naţionale, precum şi cu organizaţiile internaţionale

non - guvernamentale, Biserica Ortodoxă Română este angajată în programe pentru:

- lupta împotriva sărăciei;

- prevenirea violenţei familiale;

- prevenirea traficului de persoane;

- prevenirea abuzului de droguri;

- prevenirea răspândirii virusului HIV/SIDA;

- promovarea integrării sociale a celor în situaţii de risc, etc.

În prezent, pe lângă Biroul de asistenţă socială al Patriarhiei Române funcţionează

încă 50 de birouri eparhiale: 25 birouri de asistenţă socială la nivel de centru eparhial, 16

birouri în cadrul protopopiatelor şi 9 birouri la nivel de parohie. Personalul care îşi desfăşoară

activitatea în cadrul acestor Birouri de Asistenţă socială este alcătuit din: 24 consilieri

eparhiali, 27 inspectori eparhiali, 207 de asistenţi sociali teologi sau cu studii de specialitate,

altele decât teologice, 87 preoţi misionari, 40 de lucrători sociali, 57 de voluntari şi alte 294 de

persoane (medici şi asistenţi medicali, educatori şi personal de supraveghere, kinetoterapeuti,

psihologi, bucătari, brutari, îngrijitori, etc. Unul dintre principalele obiective ale programelor

sociale iniţiate şi derulate de Biserica îl reprezintă înfiinţarea de noi instituţii sociale ca

alternative la serviciile de asistenţă socială pentru persoanele defavorizate care nu sunt

cuprinse în sistemul asistenţei sociale de stat, precum şi în scopul prevenirii instituţionalizării

copiilor din familii cu risc social şi a bătrânilor singuri.

Biserica Ortodoxă Română, atât prin structura administrativ-organizatorică, cât şi prin

potenţial uman deosebit, este singura instituţie capabilă să asigure diversificarea şi amplificarea

sistemului de servicii sociale existent.

Prin sistemul propriu se realizează o asistenţă socială personalizată de tip preventiv,

focalizată în special pe familie, în cadrul familiei.

77

De aceea majoritatea programelor de asistenţă socială se derulează în cadrul unor

parohii - unitatea administrativă de bază, ce se doreşte a fi “familia largită” - pentru a sprijini

persoanele aflate în dificultate să depaşească situaţia de criză şi să se reintegreze în comunitate.

Prin intervenţia sa, Biserica sensibilizează şi constientizează societatea civilă asupra

problematicii sociale grave cu care se confruntă numeroşi membri ai săi, pentru a-şi asuma,

împreună cu aceştia răspunderea în soluţionarea situaţiilor dificile din cadrul comunităţii.

Astfel, se produce o autentică înnoire spirituală şi morală care conduce la

îmbunătăţirea relaţiilor interumane şi accentuarea solidarităţii sociale.

5. Programe de asistenţă socială desfăşurate de

Biserica Ortodoxă Română

Prin sistemul propriu de asistenţă socială, Biserica realizează o asistenţă socială de tip

preventiv, personalizată, dublată de suport afectiv, adaptată nevoilor şi caracteristicilor

specifice beneficiarilor. Majoritatea problemelor se derulează în cadrul unor parohii, la nivel

comunitar, pentru a sprijini persoanele în dificultate să depăşească situaţia de criză şi să se

reintegreze în societate, evitând pe cât posibil instituţionalizarea. În acest fel, se realizează

sensibilizarea comunităţii asupra situaţiilor dificile în care se află o parte din membrii ei,

urmată de asumarea responsabilităţii şi implicarea activă în soluţionarea lor.

Dintre programele derulate menţionăm:

- Programul de prevenire a abandonului şcolar;

- Programul de asistenţă spirituală şi materială adresat copiilor cu deficienţe neuro-

psiho-motorii;

- Programul cultural-recreativ destinat copiilor din familii defavorizate;

- Programul de consiliere şi sprijin acordat bătrânilor instituţionalizaţi;

78

- Programul social-educativ şi religios acordat adolescenţilor din familii defavorizate

şi persoanelor vârstnice, fără susţinători legali;

- Programul „Împreună” constând în plasamentul temporar al copiilor

instituţionalizaţi;

- Servicii sociale la domiciliu pentru persoanele vârstnice, greu deplasabile şi care

locuiesc singure;

- Programul de asistare socială a studenţilor fără posibilităţi materiale;

- Programul de mediatizare a problemelor sociale cu care se confruntă copiii

abandonaţi;

- Programul de asistenţă şi sprijin în perioada post-detenţie;

- Programul de asistenţă socio-medicală la domiciliu pentru persoane de vârsta a treia;

- Programul „Speranţă pentru bătrâni”;

- Programul de prevenire şi combatere a delicvenţei juvenile.

CONCLUZII

Asistenţa socială nu s-a realizat conform unui plan global, aceasta având o istorie

foarte diferită în lume, purtând amprenta factorilor sociali, economici, istorici sau politici

existenţi într-o naţiune dată.

Ea, asistenţa socială, a apărut ca răspuns la nevoile şi suferinţele umane. Nevoia

socială şi, implicit, nevoia de asistenţă socială au existat şi vor exista întotdeauna. Sunt

arhicunoscute exemplele referitoare la civilizaţia aztecă ce promova grija pentru orfani şi

infirmi, civilizaţia hindu, care proteja grupurile vulnerabile; iar în timpul împăratului creştin

Constantin cel Mare s-au creat primele instituţii de asistenţă socială destinate tinerilor şi

copiilor abandonaţi, văduvelor, săracilor, etc. De fapt, toate tipurile de societăţi existente de-a

lungul istoriei au acordat, sub o formă sau alta, sprijin persoanelor aflate în situaţii limită.

Biserica Ortodoxă Română, atât prin structura administrativ-organizatorică, cât şi prin

potenţialul uman deosebit, este singura instituţie capabilă să asigure diversificarea şi

amplificarea sistemului de servicii sociale existent.

79

Prin sistemul propriu se realizează o asistenţă socială personalizată, de tip preventiv,

focalizată în special pe familie, în cadrul familiei.

De aceea, majoritatea programelor de asistenţă socială se derulează în cadrul unor

parohii – unitate administrativă de bază, ce se doreşte a fi „familia lărgită” – pentru a sprijini

persoanele aflate în dificultate să depăşească situaţia de criză şi să se reintegreze în comunitate.

Prin intervenţia sa, Biserica sensibilizează şi conştientizează societatea civilă asupra

problematicii sociale grave cu care se confruntă numeroşi membrii ai săi, pentru a-şi asuma,

împreună cu aceştia, răspunderea în soluţionarea situaţiilor dificile din cadrul comunităţii.

Astfel, se produce o autentică înnoire spirituală şi morală care conduce la

îmbunătăţirea relaţiilor inter-umane şi acceptarea solidarităţii sociale.

Într-un final de mileniu al mercantilului dezlănţuit, a acumulării de bunuri materiale -

de multe ori cu orice preţ, dincolo de respectul unor norme morale îndeobşte acceptate şi

neluînd în seama preemţiunea legii sau a interesului public -, într-o lume marcată tot mai

puternic de patimile politice şi intoleranţa interumană, confesională sau etnică, a contestărilor

de tot soiul şi a reevaluărilor diferite venite deopotrivă din partea acelora cărora

profesionalismul şi experienţa de viaţă le creează apanajul unei anume înţelepciuni, şi

credibilităţi, dar şi din partea imberbilor agresivi ai zilei, într-o lume copleşită de grijile

supravieţuirii, atât individuale cât şi de grup etnic, statal, profesional sau naţional -,

preocupările întru ajutorarea aproapelui îşi găsesc şi ele, totuşi, un statornicit rost şi utilitate.

Din acest motiv am căutat în lucrarea de faţă să evidenţiez slujirea socială a unor remarcabili

ierarhi tomitani, care au păstorit cu înţelepciune ţinutul dintre Dunăre şi Mare în perioada

interbelică.

În contextul istoriei, chiar din perioada primului mileniu creştin şi în decursul celui

următor, Biserica, fără îndoială, prin complexitatea ei, prin evenimentele istorice şi

preocupările sale de formare morală, cultural-istorică şi spirituală a poporului roman, ocupă un

loc important în menţinerea conştiinţei şi unităţii sale.

Biserica-mamă, în special în Dobrogea, rămîne martora vie a continuităţii credinţei şi

tradiţiilor apostolice neîntrerupte pe acest pămînt străbun. Atât Biserica cât şi păstoriţii săi

rămân adevăraţi păstrători ai cuvântului Evangheliei lui Hristos, cuvânt care a apărut în zorii

Răsăritului european, chiar din primul veac creştin.

80

Din cele prezentate în lucrarea de faţă concluzionăm că, adus pe pământul Dobrogei,

încă din secolul I d.Hr, prin propovăduirea Sfântului Apostol Andrei, creştinismul a fost

îmbrăţişat de populaţia autohtonă romanizată şi a fost apărat, în unele cazuri, chiar cu preţul

vieţii şi a fost transmis nealterat, din generaţie în generaţie până în zilele noastre. Poporul

român a păstrat şi a transmis generaţiilor sale creştinismul primar în toată curăţia lui ortodoxă.

Creştinismul ortodox român devine astfel o veridică şi valoroasă probă a continuităţii daco-

romane şi a poporului nostru pe acest binecuvântat ţinut dintre Dunăre şi Mare, numit

Dobrogea, şi, prin acesta, pe întreg teritoriul României de azi.

Dacă istoria creştinismului în primele veacuri este şi istoria populaţiei daco-greco-

romane de pe teritoriul de azi al României, atunci şi teologia din Scythia Minor este un element

de etnogeneză al dacoromânilor şi al urmaşilor lor, care sunt românii. Credinţa şi teologia

noastră ortodoxă au contribuit, inclusiv prin aportul ierarhilor şi teologilor tomitani, la

continuitatea daco-romanilor, respectiv a românilor pe pământul strămoşesc.

Şirul ierarhilor tomitani de la Evanghelicus şi până la Înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop

Teodosie, care păstoreşte cu vrednicie străvechea Arhiepiscopie a Tomisului, a străjuit şi

garantat Ortodoxia pe pământul dintre Dunăre şi Mare. Constanţa de azi este vechiul, istoricul

şi însemnatul Tomis de altădată, iar Arhiepiscopia Tomisului de astăzi, este străvechea eparhie

(mitropolie) a Tomisului (din secolele III-XI) - şi în aceasta constă legătura firească cu numele

dat astăzi acestei organizaţii bisericeşti de pe cuprinsul Dobrogei întregi. Astfel, Arhiepiscopia

Tomisului dispune astăzi de un cadru organizatoric corespunzător pentru îndeplinirea misiunii

sale istorice, ca moştenitoarea vechii eparhii a Tomisului şi a celorlalte eparhii care au

continuat-o, de a unifica sufleteşte şi a păstra trează conştiinţa românească în aceste ţinuturi.

Concluzionăm, aşadar, că Biserica-mamă, prin ierarhii de seamă pe care ni i-a dăruit,

prin viaţa şi cultura sa, a adus în toate timpurile şi tuturor neamurilor, cele mai mari servicii.

Nouă, românilor, pe lângă darul mântuirii. Biserica ne-a adus o mulţime de daruri spirituale.

Din produsul minţii şi simţirii lor, slujitorii Bisericii Ortodoxe Române, au ajutat pe cei în

nevoi, punând bazele primelor aşezăminte de asistenţă socială.

81

LISTA IERARHILOR

CARE AU PĂSTORIT ÎN DOBROGEA

EPISCOPIA CONSTANŢEI (Constanţa) – 1923 - 1950

Avea la înfiinţare în componenţa sa judeţele Constanţa, Durostor, Caliacra şi Ialomiţa

(conform împărţirii administrative din perioada interbelică).

Ilarie Teodorescu (1923 - 1925)

Gherontie Nicolau (în anul 1925 în calitate de episcop-locotenent; 1926 - 1942)

- În timpul său, în anul 1940, Episcopia Constanţei a pierdut teritoriul Cadrilaterului,

cedat Bulgariei

Locţiitor: Eugenie Laiu Suceveanul (1942 - 1944)

Chesarie Păunescu (1944 - 1950)

82

- În anul 1949 jurisdicţia Episcopiei Constanţei s-a extins şi asupra judeţului Tulcea,

preluat de la Episcopia Dunării de Jos.

DUPĂ CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

În anul 1950 Episcopia Constanţei a fost contopită cu nou înfiinţata Episcopie a

Galaţilor sub vechea denumire de Episcopia Dunării de Jos. Întreg teritoriul Dobrogei a intrat

acum în componenţa nou organizatei Episcopii.

EPISCOPIA DUNĂRII DE JOS (Galaţi)

Chesarie Păunescu (fost la Constanta; 1950 - 1973)

Locţiitor: arhiereul-vicar Gherasim Cristea Constănţeanul (martie-august 1973)

Antim Nica (1973-1975).

ARHIEPISCOPIA TOMISULUI ŞI DUNĂRII DE JOS (Galaţi; arhiereu-vicar

la Constanţa)

- prin ridicarea Episcopiei Dunării de Jos la rang de Arhiepiscopie

Antim Nica (1975 – 1990);

În anul 1990 Dobrogea a intrat în componenţa Arhiepiscopiei Tomisului)

ARHIEREI-VICARI AI ARHIEPISCOPIEI TOMISULUI ŞI DUNĂRII DE

JOS (cu sediul la Constanţa)

Epifanie Norocel Tomitanul (1975 - 1982)

Lucian Florea Tomitanul (1985 - 1990)

ARHIEPISCOPIA TOMISULUI (Constanţa) – reînfiinţată în anul 1990

83

Lucian Florea (1990 - 2001)

Teodosie Petrescu (din 2001)

BIBLIOGRAFIE

I. ARHIVE

Arhiva Arhiepiscopiei Tomisului, Constanţa

II. PERIODICE

Biserica Ortodoxă Română (1879 – 1999)

Glasul Bisericii, Mitropolia Ungrovlahiei (1941 – 1982)

Ortodoxia (1949 – 1975)

Studii teologice (1949 – 1975)

Tomis, foaie oficială a Eparhiei Tomisului şi Durostorului (1926 – 1946)

Tomisul Ortodox (1990 – 2000)

84

III. LUCRĂRI GENERALE ŞI SPECIALE

1. *** Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos în trecut şi astăzi, Ed. Arhiepiscopiei

Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi, 1981

2. *** Activitatea de asistenţă socială în Biserica Ortodoxă Română, Bucureşti 2000.

3. *** Politici Sociale, Curs pentru Facultatea de Asistenţă Socială, Editura Institutului Biblic

şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1995.

4. *** Biserica şi Problemele Sociale, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1933.

5.

6. *** Codul etic al profesiei de asistent social, http://www.fnasr.ro/codetic.htm

7. *** Codul deontologic al asistentului social, în Revista de Asistenţă Socială, 1/2002

(http://www.revistadeasistentasociala.ro/index.pl/numarul-1-2002-ro).

8. Acriş, Corina, Mihăiţă Daniela, Pedagogia socială teoretică, Fundaţia Pestalozzi, 2003.

9. Acriş C., Dumitru A.C. Pedagogie socială aplicată. Intervenţie în munca socială,

Bucureşti, Cartea Universitară, 2005.

10. Alexandru Moraru, Ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2005.

11. Apostolu, Drd.George, Lucrarea socială a Bisericii, în Studii Teologice, An. XLIV (1992),

Nr. 3-4, p. 104-130.

12. Bitoleanu Ioan, Runcan Nechita, Dobrogea, vatră a creştinismului românesc, Ed. „Ex

Ponto”, Constanţa, 2001.

13. Bocancea C., Neamţu G., Elemente de asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi, 1999.

14. Cernăianu C., Biserica din Regat 1908 – 1918, Bucureşti, 1920.

15. Chelcea, S., Un secol de cercetări psihosociologice, Iaşi: Polirom, 2002.

16. Constantin C. Giurăscu, Formarea poporului român, Ed, Scrisul Românesc, Craiova, 1973,

Pg. 113-119.

17. Covacef, Z., Însemnări pe vechi cărţi bisericeşti aflate în patrimoniul Muzeului de Istorie

Naţională şi Arheologie Constanţa, în „Comunicări de istorie a Dobrogei”, Constanţa,

1980.

18. Copcelea, Valeriu, Etica. Manual pentru instituţiile de învăţământ superior, Editura Arc,

2003.

85

19. Drăgoi, Preot E., Aspecte ale vieţii bisericeşti din Episcopia Dunării de Jos, în anii 1864 –

1886, în „Monumente istorice şi izvoare creştine, mărturii de străveche existenţă şi izvoare

de continuitate a românilor de pe teritoriul Dunării de Jos şi Dobrogei”, Galaţi, 1987

20. Idem, Ierarhi şi preoţi de seamă la Dunărea de Jos (1864 – 1989), Galaţi, 1990.

21. Doise, W., Deschamp, J. C., Mugny, G. Psihologie socială experimentală, Iaşi, Polirom,

1996.

22. Grasu, Pr. Nicolae, Viaţa bisericească în Dobrogea şi la Dunărea de Jos după Războiul de

Independenţă, în „De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice şi monumente de artă creştină”,

Galaţi, 1977.

23. Gheţău Rodica, Rădulescu Ana, Deontologia profesiei de asistent social, în revista

Asistenţa Socială, 1/2002.

24. Gîrleanu-Şoitu Daniela Tatiana, Asistenţă Socială, Iaşi, Ed. Universităţii

„Alexandru Ioan Cuza”, 2006.

25. Grigorescu, Econ. I., Biserica Dobrogei după 50 ani, în „Tomis”, V, nr. 10/1928.

26. Iustinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Apostolat Social, Ediţia II-a, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1949.

27. Ioniţă, Alexandru M., Episcopia Constanţa, în „Studii Teologice”, nr. 7 – 10/1976.

28. Iorga, N., Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ed. a II a, vol. II,

Bucureşti, 1928.

29. *** Înscăunarea P.S. Ilarie Teodorescu, Episcopul Dunării de Jos, în B.O.R. LXVIII

(1950), Nr. 3-6, pp. 201-213.

30. *** Viaţa Bisericii Ortodoxe Române în cei zece ani de la eliberarea patriei noastre, în

B.O.R. LXXII (1954), Nr. 8, P. 813-819.

31. *** De la Dunăre la mare, Mărturii istorice şi monumente de artă creştină, Arhiepiscopia

Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi, 1977.

32. Iosif Constantin Drăgan, Mileniul imperial al Daciei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1986, P. 241-242.

33. Ioan Ică Jr. şi Germano Morani (editori), Gândirea socială a Bisericii. Fundamente,

documente, analize, Ed. Deisis, Sibiu, 2002.

86

34. Mateescu, T., Biserica Ortodoxă Română din Dobrogea în timpul stăpânirii otomane (1417

– 1877), în „Monumente istorice şi izvoare creştine. Mărturii de străveche existenţă şi

continuitate a românilor pe teritoriul Dunării de Jos”, Galaţi, 1987.

35. Idem, Slujitori ai bisericii româneşti din Dobrogea în timpul stăpânirii otomane, în

„Îndrumătorul bisericesc misionar şi patriotic”, Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos,

Galaţi, nr. 5/1989.

36. Miftode, Vasile, Tratat de Asistenţă Socială, vol. 1, Fundamente teoretice şi metodologice,

Editura Axis, Iaşi, 2003.

37. Idem, Dimensiuni ale asistenţei sociale, Ed. Eidos, Botoşani, 1995.

38. Miroiu Mihaela, Blebea Nicolae Georgeta, Introducere în etica profesională, Editura Trei,

Bucureşti, 2001.

39. Moşteanu, Preot Marius, Organizarea şi activitatea actuală a arhiepiscopiei Tomisului şi

Dunării de Jos, în „Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos în trecut şi astăzi”, Galaţi,

1991.

40. Motoc, Arhim. Ieronim, Organizarea şi activitatea actuală a arhiepiscopiei Tomisului şi

Dunării de Jos, în „Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos în trecut şi astăzi”, Galaţi,

1981.

41. Nechita, Pr. Prof. Dr., Runcan, Două milenii de viaţă creştină neîntreruptă în Dobrogea,

Ed. Exponto, Constanţa, 2003.

42. Idem, Libertatea religioasă în România interbelică – Consideraţii istorice şi teologice -, în

Analele Universităţii Ovidius, Constanţa, Seria Drept şi Stiinţe Administrative, Nr. 1, 2006,

p. 237-149.

43. Idem, Ierarhi de seamă ai Tomisului, în „Actualitatea ortodoxă” (publicaţie de spiritualitate

creştin-ortodoxă a Eparhiei Dobrogei), Constanţa, anul V, nr. 38, Februarie, 2005, p. 12.

44. Idem, Episcopia Tomisului în perioada interbelică: Episcopul Ilarie Teodorescu, în

„Actualitatea ortodoxă” (Publicaţie de spiritualitate creştin-ortodoxă a Eparhiei Dobrogei),

anul VI, Constanţa, nr. 51-52, aprilie-mai, 2006, p. 9.

45. Idem, Episcopul Gherontie Nicolau al Tomisului şi al Durostorului, în „Actualitatea

ortodoxă” (Publicaţie de spiritualitate creştin-ortodoxă a Eparhiei Dobrogei), anul VI,

Constanţa, nr. 53, iunie, 2006, p. 8.

87

46. Idem, Ierarhi de Tomis: Episcopul Eugeniu Laiu, în „Actualitatea ortodoxă” (Publicaţie de

spiritualitate creştin-ortodoxă a Eparhiei Dobrogei), anul VI, Constanţa, nr. 54, iulie, 2006,

p. 8.

47. Idem, Ierarhi de Tomis: Episcopul Chesarie Păunesc, în „Actualitatea ortodoxă”

(Publicaţie de spiritualitate creştin-ortodoxă a Eparhiei Dobrogei), anul VI, Constanţa, nr.

55, august, 2006, p. 8.

48. Neamţu, Gheorghe, Tratat de asistenţă socială, Edit. Polirom, Bucureşti, 2004.

49. Idem, Managementul serviciilor de asistenta sociala, Editura Motiv, Cluj-Napoca, 2001.

50. Norocel Tomitanul, Episcop vicar Epifanie, Figuri luminoase de slujitori bisericeşti din

sec. al XIX-lea, luptători pentru cultura şi unitatea neamului, în „Arhiepiscopia Tomisului

şi Dunării de Jos în trecut şi astăzi”, Galaţi, 1981.

51. Păcurariu, Preot prof. dr. M., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992 (vol. I –

II), 1997 (vol. III)

52. Idem, Viaţa bisericească în Dobrogea şi în părţile Dunării de Jos în secolele XV – XIX, în

„De la Dunăre la Mare, mărturii istorice şi monumente de artă creştină”, Galaţi, 1977

53. Idem, M., Viaţa creştină şi organizarea bisericească în ţinuturile Tomisului şi Dunării de

Jos de la începuturi până în anul 1864, Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi,

1981.

54. Pavel Apostol, Ion Banu, Adela Becleanu, Dicţionar de filosofie, Ed. Politica, Bucureşti,

1978.

55. Plămădeală, Dr. Antonie, Mitropolitul Ardealului, Coordonate pentru o teologie a slujirii,

Ortodoxia, XXXI (1979), nr.1.

56. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Hristos, Biserică, Societate, Editura Institutului Biblic şi de

Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1998.

57. Popescu, Emilian, Începuturile îndepărtate ale autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române:

Tomisul, Arhiepiscopie autocefală, în „Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe

Române”, Bucureşti, 1987.

58. Rădulescu Adrian, Bitoleanu Ioan, Istoria Dobrogei, Ed. „Ex Ponto”, Constanţa, 1998

59. Idem, Istoria românilor dintre Dunăre şi mare – Dobrogea, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1979.

60. Stan, Pr. Prof. Liviu, Instituţiile de asistenţă socială în Biserica Veche, în Ortodoxia, An IX

(1957), nr.1, p. 94-118.

88

61. Roth-Szamosközi Maria, Perspective teoretice şi practice ale asistenţei sociale, PUC, Cluj,

2003.

62. Stan Dumitru, Fundamentarea asistenţei sociale în spaţiul românesc, Bucureşti, 2003.

63. Sorescu Maria Emilia, Asistenţă socială: sistem şi profesie, Craiova, Ed.

Universitaria, 2005.

64. Şerbănescu, Nicolae, 1600 de ani de la prima mărturie documentară despre existenţa

Episcopiei Tomisului, în „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti LXXXVII (1969), nr. 9 –

10.

65. Vizitiu, Pr. Mihai, Filantropia Divină şi Filantropia Bisericii după Noul Testament, Ed.

Trinitas, Iaşi, 2002.

89