Adrian Severin

STABILITATEA ŞI SFIDĂRILE MULTICULTURALISMULUI

CIVIC ÎN EUROPA

Trăim într-o lume traversată de conflicte interetnice şi de crize identitare. Lucrul este atât de evident încât el nu mai trebuie demonstrat. Tragicele evenimente din 11 septembrie 2001 se încadrează în aceeaşi fenomenologie.

După prăbuşirea sistemului mondial bipolar, omenirea trăieşte în cadrul procesului globalizării efectele contradicţiei dintre integrarea politică pe baza solidarităţii de interese şi dezintegrarea statală pe criterii identitare, dintre omogenizarea economică şi pulverizarea culturală. Globalizarea modelului societăţii deschise şi libere a facilitat contactul intim al unor culturi diferite. Incrucişarea lor a generat uneori fenomene periculoase precum crima organizatä, fundamentalismul religios sau terorismul. Ele pun astăzi în discuţie întregul sistem de securitate şi stabilitate al lumii. Fără a nega susbstratul lor economic şi social, este totuşi imposibil să nu observăm că motorul care pune în mişcare factorii de destabilizare amintiţi este mai puţin foamea cât alienarea indusă de sentimentul implicării forţate în experienţe moral-culturale eşuate, precum şi teama că acceptarea complicităţii cu protagoniştii unor asemenea experienţe nu va rămâne nesancţionată. Sărăcia crează doar cadrul favorabil recrutării celor care formează armatele luptătoare sub diferite steaguri identitare. Aceste armate sunt finanţate, însă, din belşug, nu numai de strategii cinice ai politicilor de manipulare ci şi de lideri carismatici care îşi asumă proiecte mesianice.

Trebuie observat, de asemenea, că globalizarea a mai permis şi accesul reprezentanţilor unor anumite comunităţi culturale la tehnologii pe care numai reprezentanţii altor culturi le-au putut produce. Cultura este un mod specific de a crea. Aceasta este legată de o înţelegere particulară a lumii şi a ordinii universale. Când o anumită cultură îşi însuşeşte tehnologii pe care nu le-a creat şi nici nu le-ar fi putut crea — potrivit logicii sale interne — atunci există riscul ca respectivele tehnologii să fie utilizate în scopuri diferite faţă de cele pentru care au fost create. (Într-adevăr, este dificil să credem că cei care au inventat avioanele cu reacţie şi care au construit zgârie-norii, şi-ar fi închipuit că avioanele ar putea fi folosite pentru a demola zgârie-norii. Motivul pentru care tehnologia de vârf per se nu ar putea coexista cu terorismul care utilizează această tehnologie, este acela că nimeni nu ar putea fi de acord să trăiască într-o eră în care îmbarcarea într-un avion să reprezinte un pericol, construirea unui zgârie-nori un exerciţiu riscant, iar progresul în chimie sau biologie o ameninţare pentru aer sau pentru apă). Identificăm aici sursa unui mare pericol pentru stabilitatea lumii şi desigur, pentru cea europeanä.

Traversăm în prezent o eră modernă în care se oferă mult. Cu toate acestea, multe grupuri culturale care, aparent, ar fi putut accede la promisiunile acestei ere noi, scăpând astfel de neregulile şi eşecurile vechii ere, nu au făcut-o. De ce se întâmplă aşa? Scuza clasică că neprogresarea şi sărăcia au fost cauzate de forţele imperiale şi de intenţiile coloniale este insuficientă, dacă nu chiar nesatisfăcătoare. Răspunsul principal rezidă într-un set de valori culturale care sunt caracteristice diferitelor comunităţi umane. Şi după cum preciza odată Ministrul de Externe israelian Shimon Peres: “Nu poţi avea potenţialul pentru o tehnologie înaltă

dacă nu adopţi libertatea reală şi decenţa reală. Nu poţi avea o economie bazată pe ştiinţă acolo unde ştiinţa există laolaltă cu minciuna. Stiinţa nu poate fi alăturată dictaturii. Nu poţi minţi ştiinţific. Ştiinţa şi tehnologia cer căutarea adevărului neîntrerupt, fără compromisuri. Nu poţi avea investiţii dacă nu ai transparenţă. Nu poţi avea cercetare liberă dacă nu ai o societate liberă. Nu poţi avea o economie modernă dacă nu ai porţile şi spaţiul aerian deschise pentru comerţ şi pentru schimbul onest”.

A acumula modele de viaţă şi tehnologii circumscrise lor, este un lucru. A le asimila este cu totul altceva. O asemenea asimilare — mai ales dacă este superioară şi constructivă - schimbă inevitabil ceva din paternul identitar. Cel mai adesea aceste schimbäri se produc pe linia convergenţei mai multor culturi. De aici rezultă că identitatea nu este, nu poate fi şi nu trebuie să fie imuabilă. De-a lungul evo1uţiei istorice orice cultură pierde unele trăsături şi câştigă altele. Un astfel de proces trebuie acceptat şi nu are nimic negativ în sine. Culturile sunt vii şi este necesar să rămână vii. Păstrarea identităţii nu trebuie să însemne mortificarea culturală. Problema este — aici găsim una dintre marile sfidări ale lumii de astăzi — cum să facem ca să accelerăm şi să controlăm evoluţiile diverselor culturi pe direcţia convergenţei şi să punem astfel convieţuirea interculturală în locul conflictelor interculturale, fără riscul siluirii diversităţii culturale pe calea asimilării unei culturi de către alta? De asemenea o altă provocare este legata de nevoia construirii - în sânul diferitelor comunităţi organizate (statal) - a unor instituţii compatibile folosind elementele tradiţionale specifice culturii fiecăreia dintre ele.

Pentru Europa se pune şi o chestiune suplimentară: Cum să fie conciliate o identitate europeană înca destul de indefinită cu identităţile naţionale care au fost motor al dezvoltării dar care nu au reuşit să rezolve cu bine tema garantării păcii şi eliminării războiului ca modalitate de soluţionarea divergenţelor?

Soluţionarea problemei identitate europeană versus identitate naţional-statală constituie piatra de temelie pentru dezvoltarea noii arhitecturi instituţionale europene. Cu cât viziunea asupra Europei viitoare promovează o integrare mai profunda a actualelor state-naţiune europene, cu atât mat mare este teama celor din urma în faţa “pericolului” de a-şi pierde identitatea. În ce constă, de fapt, această identitate şi de ce ar fi o nenorocire atât de mare dispariţia ei? Cum s-ar putea pierde identitatea naţională şi cum ar putea fi ea înlocuită de o identitate europeană? lată doar câteva întrebări care frământă astăzi conştiinţele europenilor.

PROCESUL EUROPEAN CA UN DRUM CU DOUĂ SENSURI CULTURALE

Procesul european — proces constând în proiectarea şi edificarea unei Europe unite apte de a depăşi stadiul “Europei-Piaţă” spre a deveni o “Europă — Putere” - trebuie privit ca rezultat al unei deplasări cu sens dublu. Pe de o parte este vorba despre mişcarea Vestului european către Estul continentului — realitate numită “extinderea UE” - iar pe de altă parte avem în vedere mişcarea universului de o complexă şi adesea conflictuală diversitate al Europei Centrale şi Orientale către Occident — realitate care ar putea fi numită “expansiunea dezordinii orientale”.

Cele două Europe (orientală şi occidentală) işi au izvoare culturale comune în literatura elină, religia iudaică şi dreptul roman. Fluviile plecate dintr-un loc unic s-au despărţit, însă, spre a iriga teritorii spirituale şi istorii diferite, ajungând să se verse în două mări însemnând două modele de viaţă distincte.

2

Europa Occidentală a parvenit la o identitate caracterizată prin pluralism politic, participare socială, respect al diversităţii, concurenţă liberă şi loială, supremaţia legii şi primordialitatea drepturilor omului. (Aceste valori sunt frecvent sintetizate ca find democraţia pluralistă/participativă, statul de drept şi drepturile omului, la care credem că trebuie adăugată şi ceea ce am numi “democraţia economică”, respectiv caracterul sacru al proprietăţii private şi formarea liberă a preţurilor pe piaţă. Ele includ, evident, egalitatea şanselor şi laicitatea statului.) În paralel cu aceste trăsături considerate a fi pozitive, Occidentul european a acumulat şi vulnerabilităţi avându-şi rădăcinile în modele comportamentale negative. Consumismul, egoismul şi lipsa de flexibilitate a pieţei muncii — consecutivă unui exces de protecţie socială - sunt doar câteva dintre ele. La nivelul structurilor comunitare (instituţiile Uniunii Europene) li se adaugă birocratismul, lipsa de transpanenţă şi de sisteme de răspundere faţă de cetăţean, precum şi un anume deficit de legitimitate. Dincolo de toate acestea, statele Occidentului, chiar dacă mai sunt afectate de unele puseuri naţionaliste, au părăsit într-o foarte mare măsură cultura independenţei spre a trăi în cultura interdependenţei. Pentru Răsăritul european, în schimb, independenţa statului naţiune şi caracterul absolut al suveranităţii sale rămân trăsături esenţiale ale identităţii atât la nivelul elitei politice cât şi la acela al mentalului popular.

Europa Centrală şi Orientală este caracterizată, încă, prin insecuritate — existenţială şi cultural-identitară, individuală şi colectivă, naţională şi internaţională — şi prin sărăcie. Adică exact ace1eaşi realităţi care au făcut din Europa Occidentală, la finele celui de al doilea război mondial, o adevărată “Uniune a Fricii” transformată apoi într-un proiect politic realizat prin mijloace economice – “Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului” - spre a deveni o “Uniune de Valori” întrupată în Uniunea Europeană de astăzi. Insecuritatea şi disparităţile economico-sociale, dar şi lipsa unei societăţi civile dezvoltate şi, mai ales, a unei clase de mijloc puternice, au imprimat popoarelor şi statelor din jumatatea estică a continentului mentalităţi şi atitudini circumscriind modele de viaţă cartacterizate printr-o combinaţie ciudată de individualism şi colectivism, printr-o slăbiciune cronică a spiritului raţional şi pozitiv. Individualismul îşi are originile in experienţa rezistenţei pasive împotriva totalitarismului şi explică o redusă participare socială, fiecare încercând să se “salveze” pe sine prin practicarea unui joc de sumă nulă. El nu a ajuns în faza spiritului de întreprindere şi a excelenţei competiţionale, ci se manifestă prin energia consumată în acumularea primitivă de capital. Colectivismul este o expresie inerţială a experienţei sociale comuniste şi se manifestă prin lipsa spiritului de iniţiativă şi teama asumării de riscuri, ca şi prin tendinţa de a transfera întreaga răspundere şi întreaga grije pentru rezolvarea problemelor comunităţii, către stat. Colectivismul este tot atât de departe de comunitarismul occidental şi de solidaritatea socială, precum este şi individualismul. El este responsabil pentru menţinerea centralismului în admnistraţie şi modesta evoluţie a principiului subsidiarităţii, precum şi pentru ineficienţa economică consecutivă unor cereri de protecţie socială fără legătură cu productivitatea muncii. În fine, lacunele spiritului raţional şi pozitiv face din Europa Centrală şi Orientală locul unei religiozităţi necunonoscute astăzi în Occident (uneori chiar ordinea de stat este marcată de clericalism), al practicării unui naţionalism de secol XIX — retoric în formă şi retrograd în conţinut - ca şi al recurgerii la confruntare violentă ca formă de rezolvare a unor conflicte etnice (cultural-identitare) şi religioase. Aşa se face că pentru cetăţenii ţărilor respective încrederea în Biserică şi Armată trece înaintea încrederii în instituţiile specifice democraţiei dintr-un stat laic. Iredentismul, războaiele religioase şi gândirea soluţiilor la problemele politico-economice în termeni etnici — ca, de

3

altfel, şi celelalte trăsături evocate anterior - sunt parte a identităţii acestei bucăţi de Europă (inclusiv cât priveşte statele din Grupul de la Vişegrad) ele fiind cu atât mai accentuate cu cât ne deplasăm mai la Est. De aici nu ar trebui, însă, să se ajungă la concluzia superiorităţii absolute a Europei occidentale. Aceasta, în primul rând, întrucât în materie de identitate este periculos a se judeca în termenii morali de “bine” şi de “rău”, ori în cei, tot subiectivi, de “superior” şi “inferior”, ci trebuie să se raţioneze în context ontologic şi pragmatic, fiind vorba despre opţiuni referitoare la modul de a exista şi de adecvarea la provocările şi oportunităţile oferite de mediul înconjurător. În al doilea rând, pentru că est europenii aduc în patrimoniul identitar comun atuuri certe deduse dintr-o istorie relativ mai vitregă, precum un nivel ridicat de adaptabilitate (flexibilitate), imaginaţie mai dezvoltată, un spirit de sacrificiu cu mult mai accentuat — consecinţă a obişnuinţei cu lipsa de confort şi a religiozităţii sporite -, un mai mare devotament pentru familie, o rată oarecum mai accentuată a natalităţii (importantă mai cu seamă în condiţiile în care scăderea de populaţie în Occident va genera un tot mai acut deficit de forţă de muncă educată susceptibil, în lipsa aportului est-european, a atrage migraţie din spaţii culturale mai depărtate de standardele europene), o mai mare rezistenţă la efort şi o disponibilitate sporită pentnu muncă, în special cea grea — chiar dacă travaliul lor nu este şi foarte disciplinat.

Aşa cum stau lucrurile în prezent, se poate afirma că “extinderea UE”-- despre care am putea vorbi şi ca despre un “imperialism pozitiv occidental” - are un caracter pseudo sau cvasi globalizator — evident menţinându-ne la scara continentului european. Aceasta întrucât Uniunea concepe integrarea europeană exclusiv ca pe un transfer al modelului său — aquis-ul comunitar — către ţările Europei Centrale şi Orientale. Dimpotrivă, mişcarea integratoare care se deplasează de la Est la Vest — “expansionismul dezordinii orientale” dispunând de o proteicitate similară migraţiunilor barbare care au dărâmat cu peste un mileniu în urmă Imperiul Roman de Apus — are un cert caracter globalizator. Într-adevăr ea tinde — chiar dacă lucrul nu este totdeauna conştient iar intenţia, de cele mai multe ori, nu este declarată - spre o sinteză a modelului Occidental cu tradiţiile, experienţele, valorile şi abilităţile caracterizând viaţa europeană care a existat şi continuă să existe în afara Uniunii Europene. Din perspectivă vestică procesul european este limitat la o extindere, ceea ce pune accentul pe aspectul cantitativ al problemei. Din perspectivă estică procesul vizează realizarea unei sinteze identitare ceea ce deplasează accentul pe latura calitativă, rezultatul final urmând a consacra schimbarea în toate componentele noii Uniuni. Întrebarea care se pune este care dintre aceste două tentative va izbândi ?

Integrarea europeană (construcţia unei Europe unite) nu este un exerciţiu de fantezie ci o încercare vitală menită a oferi o securitate şi stabilitate durabile pentru ambele jumătăţi ale Europei. Principala cale spre stabilizarea securtăţii este fobosirea puterii pentru exportul propriului model de viaţă. Cu alte cuvinte este vorba despre construirea unei identităţi comune a “Marii Europe” bazate pe un set unic de valori şi pe instituţii compatibile integrate unui sistem de gestiune unitar conceput la nivel continental. Procesul european este, deci, o chestiune de putere şi de cultură. Cine are puterea să transfere altora propria paradigmă cultural-identitară işi măreşte puterea necesară spre consolidarea securităţii proprii. Privit din acest unghi de vedere aquis-ul comunitar este, în fapt, un aquis identitar.

Problema este că în prezent UE nu are capacitatea nici de voinţă şi nici de efort spre a-şi impune modelul în afara frontierelor sale deşi securitatea sa, într-o lume aflată în plin proces de globalizare, cere mai mult ca oricând o astfel de extindere. Capacitatea de voinţă ar implica

4

renunţarea la confortul actual şi la sentimentul de superioritate care caracterizează Europa Occidentală spre a face din integrarea europeană un proces preponderent politic menit să conducă spre o entitate continentală dotată cu o structură de instituţii politice unitară. Capacitatea de efort se referă la mobilizarea resurselor economico-financiare apte a consolida unitatea politică prin echilibrarea dezvoltării sub-regionale în interiorul ei şi prin lichidarea disparităţilor economico-sociale dintre naţiunile europene care ar intra în componenţa Europei unite.

Nefiind, aşadar, în măsură să conjuge securitatea prin integrare cu securitatea prin dezvoltare, UE va fi, inevitabil, în situţia de a constata nu doar că nu-şi poate consacra identitatea ca atare în jumătatea estică a continentului ci şi că tăria defensivei sale împotriva invaziei cu care o ameninţă actuala “dezordine orientală` este depăşită de forţa de atracţe a standardelor sale de viaţă. Împinşi de disperarea pe care insecuritatea şi sărăcia prelungite şi fără de perspective le-o alimentează, pe de o parte, şi seduşi de civilizaţia apuseană, pe de alta parte, europenii de est vor găsi, cu siguranţă, energia spre a dărâma zidurile de apărare cu care acest Apus a înlocuit demolatul Zid at Benlinului. Din acest punct de vedere UE este cu mult mai îndreptăţită să se gândească la “pericolul” ca identitatea sa să se modifice în urma acţiunii de extindere. În fapt nu va fi vorba despre o Uniune mai mare ci despre o altă Uniune. În discuţie nu este extinderea UE ci unificarea Europei.

Pentru ca intâlnirea Vestului cu Estul şi sinteza lor în cadrul procesului de integrare europeană să nu conducă la convulsii, la anarhie şi instabilitate, sau pentru ca ele să nu genereze fenomene nocive de felul celor rezultate din încrucişarea culturii (identităţii) de clan cu cultura (identitatea) statului-naţiune, în unele părţi ale lumii şi chiar în Europa (în Balcani — în special în Kosovo şi Macedonia --, în Sicilia, în Ţara Bascilor, în Corsica, precum şi în Orientul Apropiat şi Asia Centrală), va fi nevoie ca viziunea asupra Europei unite de mâine să fie dezvoltată în comun de către toţi europenii, deopotrivă din Apus şi din Răsărit. UE nu poate fi unica responsabilă pentru derularea procesului european. Iar acest proces nu poate şi nu trebuie să fie unul de transfer identitar ci unul de sinteză identitară. Impactul cultural al unificării Europei trebuie acceptat şi asumat de toţi participanţii la proces. Pentru moment se pare că Europa Centrală şi Orientală este mai dispusă la aceasta.

O ECUAŢIE POLITICĂ DE REZOLVAT

Statele moderne au de rezolvat o ecuaţie complexă (de fapt, un sistem de ecuaţii cu mai multe necunoscute) în care intră următoarele componente principale: omul (ca valoare supremă şi măsură a tuturor lucrurilor); comunitatea (ca grupare reală, concretă de oameni ce se simt legaţi între ei printr-o identitate comună circumscrisă de tradiţii, mod de viaţă, interese, eventual cultură similară); teritoriul (asupra căruia se exercită prerogativele aferente suveranităţii); drepturile (ce sunt recunoscute omului şi comunităţii pe teritoriul şi în legătură cu teritoriul pe care trăiesc).Ordinea enumerării nu este întâmplătoare. Ea exprimă ordinea importanţei componentelor ecuaţiei într-o concepţie democratică modernă. În cadrul unei asemenea concepţii omul (fiinţa umană) şi fericirea sa sunt principala raţiune de a fi a statelor, după care urmează protecţia stabilităţii, identităţii şi prosperităţii comunităţilor, iar apoi apărarea şi administrarea teritoriului. Drepturile acordate, recunoscute şi protejate de state, ca şi cele pe care ele se exercită în raporturile cu cetăţenii, trebuie să fie astfel concepute încât să respecte ierarhia respectivă. Aceasta trebuie să se reflecte în construcţia sistemului subsidiarităţii naţionale menit a integra interesele în concurs şi a stabili pricipiile care îndrumă alegerea între ele. (Concepţia descrisă este

5

opusă celei pentru care statul — reprezentat mai ales prin teritoriu, bunurile materiale şi popor ca abstracţiune — constituie principala valoare de apărat, dupa care vin, în ondine, colectivităţile umane locale şi persoana umană considerată individual.)

În lumina celor de mai sus, legătura dintre elementele componente ale ecuaţiei politice date spre rezolvare statelor poate fi exprimată prin următoarele principii:

a) viaţa omului/fericirea omului este valoarea primordială care depăşeşte în importanţă capacitatea de a controla/administra un teritoriu;

b) caracterul unitar al organizării şi controlului unui teritoriu este garantat nu de declaraţii politice (fie ele chiar ridicate la rang de lege), ci de satisfacţia populaţiei/comunităţii care locuieşte acel teritoriu, în legatură cu drepturile ce-i sunt necunoscute şi pe care le poate exercita efectiv;

c) statul care nu dă drepturi, dă (pierde/cedeaza) teritorii (adică statul care nu este gata să recunoască anumite drepturi persoanei umane spre a-i determina satisfacţia, trebuie să se pregătească la a pierde teritorii).

Aparent paradoxal, ecuaţia schiţată mai sus ar putea fi rezolvată mai uşor prin complicarea ei, adică prin includerea în calcul a componenţei suprastatale. Aceasta ridică problema suveranităţii ca şi aceea a integrării sistemului subsidiarităţii naţionale într-un sistem al subsidiarităţii globale.

Având în vedere extraordinara interdependenţă practică a nivelului naţional cu cel internaţional, ca şi extinderea considerabilă a normelor care descriu obligaţiile ori angajamentele naţionale faţă de comunitatea internaţională, clasica evaluare a suveranităţii, ca manifestare neîngrădită a deciziei în treburile interne şi externe, arată asemenea scheletului unui dinozaur. Numai un concept suficient de relativizat poate pilota problema suveranităţii. Am invoca, în acest context, propunerea lui Jean Tuscoz, care descrie suveranitatea drept “ansamblul de competenţe ale statelor reglementate de dreptul internţional“1. Este evident că ramâne doar un pas de făcut, pentru a gândi suveranitatea unui stat în raport cu o organizaţie inter- ori supra guvernamentală: “acel set de competenţe ale statelor-membre definite în raport cu dreptul comunitar”.

Un fruct al acestei perspective este imediata conexiune care se poate face cu principiul subsidiarităţii, ca mecanism care fondează Uniunea Europeană. Să invocăm conţinutul acestui principiu, aşa cum apare el în Tratatul de la Maastricht (Titlul II, art. 3b): “În domenii care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea va acţiona în concordonanţă cu principiul subsidiarităţii, numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii propuse nu pot fi atinse suficient de statele-membre şi de aceea, datorită amplorii sau efectelor acţiunii propuse, ea ar putea fi mai bine îndeplinită de către Comunitate”2. Vedem de aici, că principiul subsidiarităţii nu este decât un complement al principiului suveranităţii şi nu împotriva lui. Suveranitatea statelor se construieşte - şi în sensul în care este relativizată - conform principiului subsidiarităţii. Desigur, într-o federaţie europeană, “suveranitatea statelor” are un sens. Dar ea este relativă la competenţele federaţiei. Iar conţinutul suveranităţii se construieşte conform schemei pe care o impune o concepţie inteligentă a aplicării principiului subsidiarităţii.

1 Jean Touscoy, Droit international, Presses Universitaires de France, Paris, 19932 Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii europene”, sub coordonarea lui Valentin Constantin, Polirom, 1999

6

Deci, nimic dramatic, a gândi suveranitatea statetor membre ale unei eventuale viitoare federaţii europene. Ea îşi pierde însă caracterul mitic-metafizic, prelungire până astăzi a unei viziuni hegeliene şi fichtiene, pentru a căpăta o dimensiune practică şi contextuală. Având în vedere universalitatea principiului subsidiarităţii, suveranitatea statelor-membre va fi un etaj între alte etaje, de la cel inferior al suveranităţii locale până la etajul însuşi al suveranităţii Federaţei Europene, la rândul ei relativă la ansamblul de competenţe pe care i le rezervă dreptul internaţional.

Suveranitatea statelor se va actualiza în timp, în funcţie de competenţele pe care, tot firesc, au de ce să le delege la nivelul Uniunii3. “Construcţia” suveranităţii statelor membre ale federaiţei va fi esenţialmente problema practică a aplicării principiului subsidiarităţii. În acest sens putem spune că formula de ,,suveranitate limitată” cu care ar rămâne statele naţionale în urma procesului de integrare europeană, sau chiar aceea de ,,transfer de suveranitate” către structuri supranaţionale, nu sunt cu totul corecte. De fapt, suveranitatea nici nu se limitează şi nici nu se transmite ci exerciţiul ei se reorganizează ţinând seama de datele obiective ale lumii înconjurătoare, pentru a mări eficienţa demersului politic spre satisfacţia deţinătorului primordial de putere şi a celui care este sursa originară a puterii: cetăţeanul. Dintr-o atare perspectivă Europa unită a viitorului va fi Europa cetăţenilor liberi şi a comunităţilor culturale tolerante.

NAŢIUNEA MODERNĂ - GEOPOLITICĂ ŞI CULTURĂ

Apariţia naţiunilor moderne este fie rezultatul unei evoluţii geopolitice, fie al uneia culturale. În primul caz este vorba despre o experienţă comună acumulată de populaţia trăitoare pe un anumit teritoriu supus unei anume suveranităţi statale. În cel de al doilea caz referirea se face la construirea unui anumit fel de viaţă, de raportare la lumea exterioară şi de creaţie, comun unor persoane pentru care, ca grup, legatura cu un teritoriu statal nu are nici o relevanţă.

De aici, pe aceste două linii de evoluţie diferite, a rezultat conceptul teritorial şi conceptul organic al naţiunii. Conceptul teritorial are caracter obiectiv întrucât el aşează în plan central elementul palpabil, material al teritoriului, privind naţiunea ca pe o comunitate umană ce locuieşte un teritoriu, ce trăieşte între frontierele teritoriale ale unui stat. Aşa s-a format naţiunea franceză şi pe această bază generalul De Gaulle a putut identifica republica cu naţiunea şi a vorbit despre ea ca despre o entitate ,,unică şi indivizibilă”. Din concepţia teritorială asupra naţiunii s-a desprins conceptul de ,,naţiune civică”, membrii naţiunii distingându-se doar prin raportul juridic care îi leagă de statul pe teritoriul căruia trăiesc.

Conceptul organic are caracter subiectiv întrucât el pleacă nu doar de la om şi de la realitatea abstractă a spiritualităţii, ci de la cultura care este un produs al gândirii şi simţirii umane, iar nu un dat precum pământul. Acest produs s-a dezvoltat în timp şi potrivit unei logici intrinseci care îi explică elementele de identificare. Naţiunea este, astfel, o comunitate caracterizată prin anumite relaţii spirituale între indivizii care îi sunt membri, relaţii incluzând tradiţie, limbă, tendinţe culturale, interese, eventual religie,comune. O astfel de comunitate — apărută în afara ideii de 3 Nu trebuie uitat însă, nici o clipă, ca spre deosebire de frontierele unităţi1or locale, frontierele statelor nu pot fi modificate printr-o decizie la nivel federativ. Iată de ce suveranitatea statelor membre ale federaţiei, relativă cum este, păstrează în orice caz suveranitatea asupra graniţe1or sale.

7

stat şi lipsită, deci de statalitate — pe măsură ce şi-a stabilizat caacteristicile culturale şi a devenit conştientă de sine, a început să dorească protecţie statală şi, prin urmare, să-şi caute un stat. Aşa s-a născut naţiunea germană, dar şi cea română. Unificarea principatelor române ca o consecinţă a conştiinţei naţionale formate în afara unui stat unitar şi iridenta română transilvană, bucovineană şi basarabeană reflectă exact modelul descris. Conceptul organic a evoluat către acela de ,,naţiune culturală”. Naţiunea culturală trăieşte pe teritoriul mai multor state iar pe teritoriul unui anumit stat trăiesc părţi ale mai multor naţiuni culturale care împreună alcătuiesc o naţiune civică.

Naţiunea franceză s-a desăvârşit prin transformarea statului feudal centralizat şi unitar al francezilor într-un stat naţional francez.

Naţiunea română, ca şi cea germană, s-au desăvârşit prin adunarea tuturor comunităţilor de români împărtăşind aceeaşi cultură într-un stat unic (naţional) care, din raţiuni istorice, în cazul României este un stat unitar, iar în cel al Germaniei este stat federal.

Provocarea cu care Europa de astăzi este confruntată se leagă de întrebarea asupra modului în care poate fi făcută sinteza între naţiunea civică şi cea culturală, în condiţiile în care statele naţiune nu sunt pure din punct de vedere ethic.

Imperialismul European rezolvase până în secolul al XIX-lea în mod satisfăcător problema dezvoltării prin integrare (pe părţi întinse ale teritoriului Europei — comparabile cu cele ale UE de astăzi — existau pieţe interne unice, moneda unică, politica externă şi de apărare comună, libera circulaţie a persoanelor, sisteme judiciare şi de administraţie unitare) dar s-a prăbuşit sub lovitura conflictelor cultural-identitare pe care nu a ştiut să le rezolve. Statele-naţiune născute pe ruinele vechilor imperii au asigurat o anume democratizare a vieţii interne şi internaţionale dar nu au reuşit să rezolve garantarea păcii şi excluderea războiului ca mijloc de soluţionare a disputelor internaţionale. Astăzi, în contextul unei dezvoltări tehnologice care conduce implacabil spre globatizare, statele-naţiune se dovedesc prea mari spre a rezolva problemele mici ale comunitătilor pe care le guvernează şi prea mici spre a rezolva problemele mari ale lumii. Măreţia viziunii părinţilor fondatori ai UE a constat în înţelegerea faptului că pacea, ca obiectiv politic, poate fi asigurată prin soluţia economică a punerii şi gestionării în comun a resurselor economice cu caracter strategic. Această modalitate de a-i aduce împreună pe foştii inamici a generat apoi un set de valori comune care au creat fundaţia pentru un edifiu politico-economic şi cultural al Europei occidentale. După prăbuşirea bipolarismului şi triumful libertăţii în Europa s-au întâlnit cultura Occidentului şi a Orientului, cultura comunitara şi cea etnocrată, cultura integraţionistă şi cea independentistă, precum şi cultura statului naţiune şi cea a statului tribal (cultura de clan). Intâlnirea a fost uneori şi continuă a fi explozivă. Cum se pot include toate aceste contrarii într-o combinaţie stabilă?

8

MODERNISM CONTRA NATIONALISM

Naţionalismul a fost, neândoielnic, motorul, factorul dinamizator al progresului în secolele trecute. Creaţia sa perenă, dacă nu chiar eternă, cea mai importantă a fost „naţiunea” concept şi realitate care şi astăzi se află în centrul proceselor caracterizând evoluţa lumii.

Statul naţional - deşi în momentul naşterii sale a reprezentat un progres — nu a reuşit să rezolve pe deplin nici problema dezvoltării, nici problema păcii, nici, mai ales, problema armoniei şi solidarităţii inter-etnice. Crizele şi conflictele identitare care par a fi deficienţe intrinseci ale naţionalismului, au făcut ca această concepţie, şi totodată practica politică, să fie supusă unor severe critici.

Criticile respective nu au condus nici la distrugerea ideii naţionale şi nici a statului naţiune. Ceea ce s-a intâmplat, în mare măsură, şi ceea ce se mai întâmplă în continuare, este modernizarea vechilor concepte care au stat la originea statului naţional unitar, în lumina oportunităţilor, ameninţărilor şi provocărilor care se văd deja la orizontul lumii globalizate. În principal, conceptul de stat naţional şi-a pierdut înţelesul de etnic iar conceptul de stat unitar şi-a pierdut înţelesul de centralizat.

Liniile pe care modernismul a acţionat împotriva naţionalismului clasic (primitiv) pot fi prezentate sintetic astfel:

1) Trecerea de la democraţia majoritară la democraţia participativă. Democraţia majoritară a asigurat primatul numărului şi astfel, prin „dictatura majorităţii”, a alimentat conflictul dintre cei mulţi şi cei puţini.

În prezent această concepţie asupra democraţiei a fost depăşită în cea mai mare parte a Europei în favoarea democraţiei pluraliste (bazată pe respectul şi valorificarea diversităţii), democraţiei liberale (bazată, printre altele, pe asigurarea egalităţii reale a şanselor prin acceptarea discriminărilor pozitive), democraţiei paritare (bazată pe mecanisme care să asigure reprezentarea egală a persoanei umane indiferent de deosebirile de sex sau de alte deosebiri similare, la actul de decizie politică) şi a democraţiei participative (bazată pe participarea directă a cetăţenilor la iniţierea, formularea, aplicarea şi controlul deciziei politice, inclusiv prin transferul unora din competenţele statului către societatea civilă).

Deşi aceste progrese sunt resimţite pretutindeni în Europa, din păcate, mentalităţile vechi înrădăcinate în conceptul democraţiei majoritare sunt încă vii şi ele conduc, printre altele, la transformarea actului electoral în element central al mecanismului democratic (respectiv exacerbarea electoralismului şi promovarea democraţiei electorale), la minimizarea şi minimalizarea rolului societăţii civile şi la tratarea minorităţilor în general — a celor naţionale, în special — ca pe nişte corpuri străine care infectează organismul sănătos al naţiunii.

2) Abandonarea centralismului (descentralizarea). Statele (unitare) au abandonat centralismul şi l-au înlocuit printr-un mecanism agregat din subsidiaritate, solidaritate şi legitimitate democratică.

9

Descentralizarea s-a produs atât prin transferul unor competenţe de la autorităţile centrale către cele locale (autonomia locală) dar şi de la autortăţile de stat către societatea civilă (dcmocraţia participativă generatoare de legitimitate democratică).

În acest context regionalizarea internă nu reprezintă doar o formă de organizare a subsidiarităţii, ci şi o soluţie pentru creşterea solidarităţii intra- şi inter-comunitare.

3) Protecţia comunităţilor minoritare. Statele (naţionale şi unitare) au sesizat că una din cele mai mari ameninţări la adresa coerenţei şi liniştii lor lăuntrice sunt mişcări1e centrifuge şi “anarhismul” grupurilor minoritare. S-a remarcat, de asemenea, ca astfel de mişcări nu pot fi contracarate — decât, cel mult, temporar şi cu costuri uriaşe — prin măsuri de forţă. În fine, s-a constatat că, în măsura în care neliniştile minoritare sunt calmate, diversitatea creată prin convieţuirea majorităţii cu diferite minorităţi, reprezintă un factor de bogaţie, dinamism şi eficienţă ale statului în ansamblul său.

Toate acestea au fost motive care au dus la dezvoltarea unei concepţii tot mai cuprinzătoare asupra “protecţiei comunităţilor minoritare” (concepţie care nu include doar minorităţile naţionale ci şi toate tipurile imaginabile de minorităţi). Amintita concepţie este bazată, în principal, pe următoarele principii:

a) principiul respectului diversităţii, într-o mare măsură diferit de principiul toleranţei care presupunea aroganţa raportului ierarhic între tolerant şi tolerat (minorităţile nu sunt tolerate întrucât ele au un drept originar egal în valoare cu cel al majorităţii);b) principiul convieţuirii parteneriale (al parteneriatului) care presupune asocierea minorităţilor la actul de conducere general (de guvernământ, în special) fără a se ţine seama de ponderea lor în totalitatea populaţiei;c) principiul discriminării pozitive care presupune acordarea, în favoarea minorităţilor, a unor privilegii, atunci când acestea sunt necesare spre a compensa inegalitatea numerică dintre ele şi majoritate (asemenea privilegii privesc, printre altele, dreptul de iniţiativă în diverse domenii sau drepturi speciale de control asupra funcţionării instituţiilor statului sau drepturi de vot pe plan local pentru necetăţeni etc.);d) principiul conservării identităţii culturale care priveşte crearea condiţiilor pentru păstrarea elementelor de identificare ale comunităţii în cauză (limbă, religie, tradiţii etc.);e) principiul integrării multiculturale (multiculturalismul) care depăşeşte simpla coexistenţă şi, refuzând, în egală măsură, atât asimilarea minorităţilor cât şi izolarea (insularizarea, ghetoizarea) lor, urmăreşte ca membrii fiecărei entităţi, fie ea majoritară sau minortară, să-şi însuşească, să înţeleagă, să respecte şi să se exprime conform valorilor specifice culturii celorlalte comunităţi culturale colocuitoare. (Societatea multiculturală nu numai că respectă diversitatea dar, în acelaşi timp, păstrează şi sintetizează valorile culturale ale tuturor grupurilor cu identitate proprie care coexistă pe teritoriul unui stat dat.)4) Autodeterminarea internă. Practica a arătat că simpla legiferare a unai norme nu este suficientă spre a disciplina realitatea potrivit normei respective. Astfel, faptul că în dreptul internaţional autodeterminarea a fost recunoscută numai popoarelor nu a împiedicat minorităţile naţionale — uneori din motive temeinice, alteori ca rezultat al unor manipulări politice — să ceară separarea de statul în care trăiesc.Acestei autodeterminări externe care operează prin excludere şi secesiune i s-a opus autodeterminarea internă care implică includerea minorităţilor într-un tot neconflictual unde,

10

odată temerile identitare calmate, cetăţenii — aparţinând fie majorităţii fie minorităţilor — îşi pot stabili o identitate comună pe bază de elemente apte a face obiectul unor compromisuri raţionale. (De regulă, aceste elemente aparţin domeniului economic şi social.)

Autodeterminarea internă presupune conferirea unui set de drepturi de definit în fiecare caz concret, care îngăduie minorităţilor naţionale să-şi organizeze liber viaţa fără a prejudicia unitatea statală în interiorul căreia trăiesc şi cu care au raporturi de cetăţenie activă funcţionând potrivit regulilor democraţiei participative. Potrivit acestui tip dc autodeterminare drepturile recunoscute de stat comunităţilor umane minoritare sunt nelegate de teritoriu. Prin conferire de drepturi se păstrează, astfel, integritatea teritorială, întrucât tot practica a dovedit că statele care nu dau drepturi dau (pierd) teritorii.

5) De la statul naţional la statul civic. Statul naţional în sensul de stat organizat pe baze etnice cedează tot mat mult locul statului civic bazat pe îmbinarea între laicitate, garantarea drepturilor individuale şi multiculturalism. Într-un asemenea stat etnocraţia este înlocuită de meritocraţie, conceptele de majoritate şi minoritate, înseşi, dispar din raţonamentul politic, iar deosebirile identitare pot fi observate numai la sărbători după Dumnezeul la care se roagă fiecare om.

Pronunţându-se împotriva oricărei autonomii teritoriale pe baze etnice, Europa ar trebui să combată şi conceptul statului etnic, discriminările economico-sociale pe criteriu etnic, soluţiile politice cu caracter etnic adoptate pentru stingerea conflictelor culturale şi totodată, să militeze în favoarea statului civic multicultural precum şi a modelului de convieţuire specific acestuia.

SOCIETATEA MULTICULTURALĂ A EUROPEI UNITE4

Cele prezentate mat sus aveau în vedere evoluţia multiculturalismului civic în cadrul statelor naţionale existente, ca efect al modernizării ideii naţionale. Cum stau lucrurile dacă analizăm perspectivele societăţii multiculturale în cadrul unei viitoare Europe unite?

Au fost aduse argumente în sensul că federalizarea Europei “sugerează dezirabilitatea descentralizării autorităţii politice la nivelul acceptabil, atât în cadrul fiecărui stat în parte cât şi în cadrul UE“, dar “tot ele par să indice că a presa descentralizarea până la punctul unde statele existente, în special cele multinaţionale, se dezmembrează, ar putea fi grav, în defavoarea minorităţilor culturale”5.

Este totuşi puţin probabil să obţinem concluzii asupra efectelor federalizării Europei pornind de la experienţe circumscrise cum este Canada (folosită drept studiu de caz de către Peter Leslie, autorul citat). Observaţii importante asupra societăţii multiculturale a Europei Federale pot fi obţinute însă din studiul logicii raporturilor etno -politice, o dată cu amorsarea unui astfel de proces.

Societăţile de astăzi trăiesc sub tensiunea celor 2 determinaţii care sunt, pe de o parte norma dreptului internaţional şi, pe de altă parte, realitatea practică a statului naţional. În măsura în care dreptul internaţional postbelic garantează - la nivel de principiu - drepturile şi libertăţile individuale iar acestea includ principiile egalităţii şi non - discriminării, atunci popoarele care se 4 Idem 125 Peter M. Leslie, “The Cultural Dimension”, Joachim Jens Hesse şi Vincent Wright, pg. 154-155

11

bucură astăzi de drepturi la autodeterminare sunt concepute ca fiind formate din cetăţeni liberi şi egali între ei6.

Norma dreptului internaţional lucrează , drept urmare, cu un concept abstract de societate în care solidaritatea comunitară ar avea la bază, cumva, patriotismul constituţional în sensul lui Habermas.

Realitatea este, evident, diferită. Ea reflectă nu numai faptul că statele actuale s-au format (în marea majoritate istoric), ca manifestare a etosului naţional, ci şi faptul practic că limba şi cultura majorităţii asigura acesteia un ascendent în raport cu celelalte identităţi etno-culturale. Această diferenţă este astăzi echilibrată de o altă componentă a dreptului internaţional, prin care s-au codificat drepturile minorităţilor naţionale şi protecţia identităţilor culturale minoritare. Statele în care principiul non discriminării este aplicat consecvent alături de alte instrumente de protecţie a minorităţilor naţionale au reuşit să “acorde” norma de drept cu realitatea practică a ascendenţei culturii majoritare. Frontiera statelor naţionale actuale “decupează” un teritoriu prin care, pe de o parte se determină o anumită majoritate naţională şi anumite minorităţi; pe de altă parte se stabileşte o jurisdicţie a unor autorităţi publice obligate să preserveze principiile unui stat civic7.

Echilibrul dintre aceste două tipuri de determinaţii este păstrat la un nivel decent în (practic) toate statele-membre ale Uniunii Europene actuate. Dezechilibrul dintre ele a generat în restul Europei reale probleme inter-etnice (în tări precum România, Slovacia, Bulgaria) până la tragedia fostei Iugoslavii. Dar, şi în cazul “modelelor bune”, cu atât mat mult în cazul “modelelor negative”, tensiunea dintre egalitatea de principiu a cetăţenilor statului naţional - în care cetăţenia este chemată să statueze egalitatea abstractă a locuitorilor - şi etosul majorităţii se păstrează8. În Europa de astăzi, comunităţile etno-culturale au fost “tăiate” de către frontiere pentru a fi distribuite în rolul de majorităţi şi minorităţi (naţionale).

Federalizarea Europei aduce (sau poate aduce) cu sine o schimbare fundamentală. Dacă suveranitatea statelor naţionale nu va mai “administra” drepturile şi libertăţile individuale (incluzând statutul cetăţeniei europene şi principiul egalităţii între cetăţeni, acestea intrând sub competenţa federală), atunci frontierele statelor federate nu vor mai exista pentru a face distincţii etno-culturale, nu vor mai fi separate în minorităţi şi majorităţi de către frontiere. Desigur,

6 Există o distincţie “fină” între discriminarea care se produce în raport cu drepturile şi libertăţile fundamentale (prohibită, spre exemplu , de art. 14 al CEDO) şi discriminarea în sensul larg - în raport cu egalitatatea în muncă , la servicii, etc. - care presupune dezvoltarea sistemului actual de protecţie (“Race Directive” adoptată în iunie 2000 de către Comisia Europeană, sau Protocolul 12, ratificat recent de către ţările -membre ale Consiliului Europei). De abia instrumentele oferite de codificarea sensului larg al non-discriminării oferă autentica egalitate între cetăţeni. În ceea ce prieşte re1aţia dintre autodeterminare şi drepturile omului, vezi Gabriel Andreescu , Renate Weber, Self- Determination ans Secession, Memorandum drawn up in consultation with the Rapporteur Adrian Severin , Political Affairs Comittee, Parliamentary Assembly, AS/Pol (1996) 24.7 Vezi dezbaterea Gabriel Andreescu - Caius Dobrescu, despre “Statul civic”: Provincia, Cluj, nr. 5/2000.8 Germania, unde Bundestag-ul a adoptat o rezoluţie de interpretare a Constituţiei federale care sublinia că ţara este “patria tuturor locuitorilor ei“ indiferent de originea etnică, acordă totuşi cetăţenia pe baza criteriului naţional.

12

comunităţile multiculturale ale Europei Federale aflate între graniţele statelor federate îşi vor administra viaţa conform competenţelor specifice (conform principiului subsidiarităţii). Dacă însă o majoritate locală (la nivel de stat federat ori de unitate administrativă) va încerca să îşi creeze un avantaj în dauna altor comunităţi (minoritare între frontierele statului federat sau unităţi administrative), atunci actul de justiţie va fi asigurat la nivel federal. La nivelul federal nu are cum să existe, în principiu, partis pris-ul cu care se judeca la nivelul statelor naţionale. Alegerea administratorilor actului de justiţie la nivel federal nu mai este expresia unei voinţe naţionale.

În acest sens, însuşi conceptul juridic de “minoritate naţională” îşi va pierde încet, relevanţa9. Complementar, însuşi conceptul nejuridic dar cu substanţă practică, de “majoritate naţională” , nu va mai fi la fel operant în cadrul statelor federate. Măsurile non-discriminatorii şi afirmative vor rămâne, desigur, instrumente necesare pentru asigurarea egalităţii de fapt a diferitelor categorii de persoane. Dar ele vor fi motivate mai ales prin dimensiunea lor socio-economică şi nu prin asimetria de putere dintre grupuri etno-culturale care se consideră în competiţie.

SECURITATEA/ STABILITATEA PRIN MULTICULTURALISM(În loc de concluzii)

S-a vorbit mult despre stabilitatea/securitatea prin dezvoltare, prin integrare, prin cooperare. Este timpul să recunoaştem valabilitatea unui nou concept: securitatea/stabilitatea prin multiculturalism. Pe de o parte este vorba despre multiculturalismul realizat la nivel naţional (mai exact la nivelul statului-naţiune evoluat până la faza de stat civic) iar pe de altă parte, despre multiculturalismul global.

Într-un atare context se impune şi distincţia între culturile înrudite (e.g. catolicism, protestantism, ortodoxism etc.), de familie şi culturile neînrudite. Deşi din punct de vedere politic nu pare a fi foarte corect, din punctul de vedere al unei analize obiective se poate afirma că avem de a face cu culturi compatibile şi culturi incompatibile. Primele sunt culturile surori. Cele din urmă sunt culturile de filiaţie sau cele complet străine una alteia. Multiculturalismul în privinţa culturilor surori se poate realiza prin ,,strategia proiectelor comune”, adică prin aducerea reprezentanţilor acelor culturi la identificarea unor interese comune în sfere extra-culturale pentru ca prin cointeresarea la efort constructiv comun să se ajungă la cunoaştere, acceptare şi respect reciproc.

În cazul culturilor de filiaţie ori lipsite de legături genetice, construcţia stabilităţii trebuie să înceapă de la dialogul intercultural menit să asigure cunoaşterea reciprocă. Într-un asemenea cadru de cunoaştere şi acomodare se poate trece la edificarea de instituţii compatibile. În acest sens, Europa va fi indispensabil să observe că problema ei nu este aceea de a-şi transfera modelul — odată găsit — în jumătatea estică a continentului sau în alte părţi ale lumii ci de a asista state sau societăţi partenere de acolo în realizarea de instituţii compatibile bazate pe un set împărtăşit de valori şi executate cu ,,cărămizile tradiţiilor naţionale”.

9 Se poate imagina şi o perspectivă opusă, dar e esenţă culturală, nu juridică. O Europă federală ar fi o Europă a minorităţilor - în primul rând etnice, însă nu numai etnice - fiind obligată dar şi aptă să construiască un model de convieţuire multiculturală/multi-identitară. (Adrian Severin, pg. 37, “Federalism-federalizare-separatism “, în Europa 2000. Contribuţii la dezbaterile privind viitorul Europei, Ed. InterGraf, 1999.

13

Dialogul multicultural devine, aşadar, un instrument al stabilităţii. Ecumenismul - religios dar şi cel laic — apar ca find absolut necesare atât spre a se evita globalizarea urii cât şi spre a se crea bazele unei societăţi — naţionale şi/sau globale — care să asocieze dreptul la solidaritate cu dreptul la diversitate.Acestea fiind spuse trebuie să notăm de asemenera care sunt principalele pericole ale politicilor multiculturale. În primul rând, acestea se referă la folosirea protecţiei comunităţilor culturale ca mijloc pentru realizarea obiectivelor geo-politice. În al doilea rând, există pericolul evitării asimilării culturale prin (auto)izolare. Ambele pot fi depăşite prin crearea legăturii/uniunii între multiculturalism şi civism.

Statul civic este opusul statului etnic. În acest sens, trebuie menţionat că aşa numitul stat multinaţional este de asemenea un stat etnic, dar un stat care recunoaşte existenţa câtorva grupuri etnice. În consecinţă, acesta nu este un alt tip de stat faţă de cel creat pe baze etnice şi acesta promovează aceeaşi calitate a relaţiilor interculturale. Din contră, statul civic realizează solidaritatea indivizilor (personalităţilor) depăşind frontierele culturii (grupurile culturale). Cu toate că stabilitatea sa poate fi subminată de mândria identitară care ar putea duce la apariţia frustrărilor, a ambiţiilor şi a cererilor specifice, adesea inspirate sau încurajate de aşa-numitele „naţiuni mamă” (statul naţiune care îşi asumă rolul de integrator cultural şi de protector cultural al tuturor minorităţilor naţionale de peste hotare care au aceeaşi origine etnică cu majoritatea etnică/grupul cultural), care la rândul lor, de multe ori, au acţionat prin prisma obiectivelor de politică internaţională sau a înclinaţiei de a exporta problemele lor interne prin vehicule naţionaliste. De aceea, statul civic trebuie să accepte diversitatea cuturală şi astfel să devină multicultural, prin multiculturalism înţelegându-se coexistenţa comunităţilor culturale (diferitele grupuri culturale duc o viaţă normală) şi nu doar o coabitare culturală (diferitele grupuri culturale care trăiesc împreună în acelaşi stat, dar sunt separate, i.e. trăiesc separat).

Ce garanţii ar putea exista pentru funcţionarea normală a unui stat multicultural civic? În primul rând, trebuie să observăm în maniera cea mai realistă faptul că politicile multiculturale nu trebuie să ignore mândria şi ambiţiile comunităţilor etnice majoritare. Acestea nu dispar doar pentru că societatea se globalizează. Nu ne putem imagina o societate globală nestructurată. În consecinţă, sistemul societăţii globale va avea în continuare subsisteme la nivelul cărora vom putea găsi o majoritate etnică şi minorităţi etnice. Relaţiile lor trebuie să fie ghidate de spiritul cooperării şi coexistenţei, adică fiecare să pună în comun punctele lor forte specifice pentru a putea realiza împreună un proiect comun (am putea vorbi despre un „animus cooperandi” sau mai bine, un „animus cohabitandi” sau chiar şi mai bine, un „animus convivendi”), iar nu de un spirit de comerţ şi de târguială, adică părţile să fie implicate într-un joc cu sumă nulă, fiecare încercând să ceară mai mult şi sperând să ofere cât mai puţin. Pentru realizarea acestor obiective trebuie să pregătim majorităţile naţionale (care la nivel global vor fi, ele însele, minorităţi) să înţeleagă şi să accepte conceptul de „naţiune cosmopolită”. Acest lucru va comporta un efort intens şi lung de educaţie publică dublată de dezvoltarea solidarităţii civice.

În al doilea rând, o altă garanţie constă în combinarea dintre stat/naţional şi protecţia internaţională a modelului cultural. Adică, în etapa actuală, fiecare stat ar trebui să fie responsabil, ca actor principal la nivelul jurisdicţiei sale teritoriale, pentru păstrarea multiculturalismului civic. Dacă acesta eşuează, ar trebui recunoscut dreptul la acţiune al comunităţii internaţionale ca actor subsidiar. Aceasta ar însemna dezvoltarea la nivel internaţional, a unui sistem subsidiar eficient pentru protecţia drepturilor minorităţilor/culturii în

14

spiritul unui multiculturalism civic adevărat. In acest fel, putem elimina pe cât de mult posibil intervenţia directă a unui anumit stat („naţiunea mamă”) care ar putea avea interese părtinitoare în protejarea unui anumit grup cultural/etnic. Desigur, cu cât integrarea europeană şi societatea globală vor evolua, cu atât va avea loc o diviziune a muncii între entităţile statale şi entităţile federale/regionale/globale. Prima se va ocupa (cel puţin în principiu) de aspectele civice ale problemei, iar cea din urmă se va ocupa de aspectele culturale ale problemei. Acest lucru înseamnă frontiere spiritualizate care nu mai separă grupurile culturale în majorităţi şi minorităţi.

La aceste remarci putem adăuga şi problema drepturilor emigranţilor. Un set comprehensiv de reguli privind drepturile culturale ale emigranţilor ar trebui realizat la nivel internaţional. Acest lucru ar fi şi mai important pentru o viitoare Europă unită (posibil federală) care va deveni o atracţie pentru fluxurile migratoare ce îşi au originea culturi diferite faţă de cea europeană. Aceasta este, însă, o problemă specială pentru care nu avem aici spaţiul necesar de a intra în detalii. Putem indica numai nevoia de a o studia mai în profunzime.

În finalul acestei treceri în revistă a problemei foarte sensibile privind stabilitatea Europei din perspectiva provocărilor multiculturalismului civic, trebuie pus accentul, încă o dată, pe rolul educaţiei şi a dialogului intercultural. Nu ne putem aştepta ca o schimbare spontană în modelul existent şi o recunoaştere generală a unui model civic multicultural al societăţii să aibă loc fără ameninţări serioase la adresa stabilităţii internaţionale, dacă procesul/progresul natural nu este însoţit de un efort consistent de educaţie. De aceea am sugera crearea unei reţele de universităţi multiculturale, care ar putea să se concentreze, fiecare, pe o anumită sub-regiune (unele dintre acestea ar putea fi: Universitatea pentru Europa Centrală; Universitatea pentru Europa de Sud-Est; Universitatea Mării Negre; Universitatea Danubiană; Universitatea Mediteraneană; Universitatea Mării Baltice etc.). În acelaşi timp am sugera organizarea unei conferinţe Multiculturale Internaţionale care ar putea evolua eventual într-un sistem de Forumuri Interculturale îndreptate către dezvoltarea dialogului şi înţelegerii între culturi şi religii, şi către îndrumarea lor pe liniile respectului şi înţelegerii reciproce, cât şi către acelea ale coexistenţei şi convergenţei în diversitate.

Diversitatea culturală înseamnă bogăţie. Ar trebui păstrată întocmai. Dar această diversitate nu trebuie să submineze şansele unei vieţi civice în cadrul unei civilizaţii coerente, consolidată de solidaritatea membrilor săi. Multiculturalismul civic ar putea acorda Europei stabilitatea dorită, permiţând tuturor şi fiecărui individ să atingă satisfacţia deplină de a avea posibilitatea să trăiască, în acelaşi timp, în cadrul unei civilizaţii şi a câtorva mii de culturi.

15

Călin Rus

Relaţiile interculturale din România – o perspectivă psihosociologică

O analiză a discursurilor cu referire la relaţiile majoritate – minorităţi practicate în România după 1989 scoate în evidenţă existenţa a trei tipuri distincte: un discurs majoritar, un discurs minoritar conformist şi un discurs minoritar revendicativ. Minoritarii conformişti sunt cei ce au grijă să integreze sistematic în discursul lor referiri la faptul că sunt cetăţeni loiali ai României, că se simt acasă în România, accentuând de asemenea bunele relaţii pe care le au, atât cu instituţiile statului român, cât şi cu concetăţenii lor majoritari. O mare parte a raporturilor între majoritate şi minoritarii revendicativi se structurează pe ideea că minoritarii cer, revendică, cât mai mult posibil, în timp ce majoritarii acordă, cedează, cu grija însă de a ceda cât mai puţin posibil. Totul ca într-un joc cu sumă nulă în care orice câştig al minoritarilor echivalează cu o pierdere pentru majoritari.

Un leitmotiv al discursului minoritar îl reprezintă dreptul la o viaţă internă proprie a comunităţii respective, recunoscută public. Se folosesc în acest context termeni variaţi: separare, autonomie, privatitate comunitară, sau se face referire la ideea de protecţie, menţinere, prezervare a identităţii culturale/naţionale proprii, identitate ameninţată cu asimilarea de către societatea majoritară. Esenţa discursului minoritar revendicativ ar fi deci: „suntem diferiţi şi vrem să rămânem diferiţi şi să fim recunoscuţi ca atare”.

In cadrul discursului majoritar cu referire la minorităţi, dominant este însă leitmotivul comunicării, al deschiderii spre relaţionarea cu celălalt, oferită cu generozitate de majoritari şi solicitată minoritarilor, pericolul avut în vedere, la scara întregii societăţi, fiind definit în termeni de izolare sau segregare a grupurilor minoritare. Esenţa unui astfel de discurs ar fi deci: „trăim în aceeaşi ţară, prin urmare trebuie să comunicăm, orice tendinţă de izolare fiind un pericol pentru stabilitatea societăţii”.

Dincolo de ceea ce afirmă explicit sau implicit cele două tipuri de discurs, ambele au în subsidiar o idee fundamentală: comunicarea interculturală subminează afirmarea identităţii, favorizând asimilarea, iar afirmarea identităţii în lipsa comunicării interculturale subminează coeziunea şi stabilitatea societăţii. O alegere ar fi deci necesară din această perspectivă: favorizarea fie a identităţii, fie a comunicării. Am putea astfel vorbi de un continuum având la cele două două extremităţi identitatea, respectiv comunicarea1.

Discursurilor practicate de reprezentanţii celor două grupuri, majoritarii şi minoritarii revendicativi, li se agaugă însă cele ce îşi propun să se situeze deasupra clivajelor majoritate/minoritate, ele aparţinând în principal specialiştilor în domeniu şi politicienilor, puţin numeroşi, focalizaţi pe ideea reconcilierii ca singură soluţie pentru stabilitatea socială durabilă. Acestea sunt discursurile de tip multicultural şi intercultural2 care, plecând de la recunoaşterea

1 Gabriel Andreescu confirmă existenţa unei astfel de viziuni: « ideea separării - ca şi a termenului pereche, de segregare - poartă cu ea sugestia unei atitudini anti-integraţioniste, adică, aflată în competiţie cu integrarea şi coabitarea. Ca şi cum ar măsura aceeaşi dimensiune, una crescând sau descrescând pe seama celeilalte ».2 Nu vom dezvolta aici distincţia dintre cele două concepte şi nici sensurile variate ce sunt atribuite multiculturalismului. In textele lor, atât Adrian Severin cât şi Gabriel Andreescu utilizează acest concept. Ne

16

diversităţii culturale, propun modele de societate în care sunt valorizate în egală măsură, atât păstrarea şi dezvoltarea identităţilor specifice, cât şi comunicarea interculturală. Din perspectiva tipurilor de discurs analizate mai sus o astfel de opţiune poate fi însă recepţionată de cele două grupuri în două moduri distincte. Astfel, în prima variantă, opţiunea multiculturală/interculturală va fi privită ca idealistă şi lipsită de corespondent în realitate, rămânând deci un discurs steril ce va continua să fie interpretat selectiv de cele două părţi: minoritarii accentuând aspectele legate de identitate, iar majoritarii pe cele legate de comunicare. Nici cealaltă variantă nu este însă satisfăcătoare, ea presupunând înţelegerea multiculturalităţii/interculturalităţii ca un compromis, un punct median în continuumul identitate – comunicare în care ar exista şi puţină identitate, şi puţină comunicare, desigur spre frustrarea reprezentanţilor ambelor grupuri.

Vom încerca în cele ce urmează să argumentăm posibilitatea reală ca o societate, cum este cea a României contemporane, să favorizeze simultan dezvoltarea identităţilor specifice şi comunicarea interculturală, fără ca acest lucru să presupună vreo pierdere pentru majoritari sau minoritari. Ne vom baza pe ipoteza că cele două dimensiuni, identitatea şi comunicarea, nu reprezintă extremităţile unui continuum ci două variabile independente ce permit însă o mai clară analiză a raporturilor dintre diferitele grupuri din cadrul unei societăţi multiculturale. In acest scop, propunem adaptarea unor concepte elaborate în cadrul a două teorii din psihologia socială şi, respectiv, psihologia interculturală. Este vorba despre modelul TILT (Teaching individuals to live toghether) elaborat de Kalman J. Kaplan şi de teoria strategiilor de aculturaţie a imigranţilor elaborată de J. W. Berry.

Modelul TILT a fost elaborat de Kaplan pornind de la critica perspectivei unidimensionale asupra distanţei interpersonale. Modelul unidimensional al distanţei presupune un continuum pe o axă ce are la o extremitate contopirea cu celălalt, iar la cealaltă separarea totală. Extremitatea caracterizată prin apropiere oferă maximum de intimitate dar presupune pericolul pierderii conştiinţei sinelui. Extremitatea ce reprezintă îndepărtarea oferă spaţiu pentru afirmarea sinelui dar presupune singurătate şi izolare. Intre cele două extremităţi reciproc exclusive se situează un punct median ce permite un grad mediu de intimitate şi de afirmare a sinelui.

mărginim la a afirma preferinţa personală pentru interculturalitate şi la a constata că, din perspectiva descrisă mai sus, aceasta este compatibilă cu viziunile asupra multiculturalismului propuse de cei doi autori. Astfel, Adrian Severin vorbeşte despre „principiul integrării multiculturale (multiculturalismul) care depăşeşte simpla coexistenţă şi, refuzând, în egală măsură, atât asimilarea minorităţilor cât şi izolarea (insularizarea, ghetoizarea) lor, urmăreşte ca membrii fiecărei entităţi, fie ea majoritară sau minoritară, să-şi însuşească, să înţeleagă, să respecte şi să se exprime conform valorilor specifice culturii celorlalte comunităţi culturale colocuitoare”. La rândul său, Gabriel Andreescu consideră că „multiculturalismul exprimă conceptul/atitudinea care afirmă că echilibrul şi corectitudinea relaţiilor interetnice presupun recunoaşterea nevoii de integrare, alături de nevoia de privatitate comunitară a grupurilor etnoculturale şi susţine dezvoltarea lor reciprocă, pe care o consideră şi posibilă”. Se utilizează deci, nu totdeauna cu acelaşi sens sau cu sens clar precizat, concepte precum asimilare, izolare, ghetoizare, privatitate, integrare, şi de un echilibru considerat dezirabil la nivel social. In continuare ne propunem sa oferi o serie de clarificări conceptuale şi să argumentăm tocmai posibilitatea unui astfel de echilibru.

17

Criticând acest model, Kaplan propune o viziune bidimensională a distanţei interpersonale, considerând că acest concept conţine două dimensiuni distincte: distanţa faţă de celălalt şi distanţa faţă de sine. Prima dimensiune este pusă în legătură cu conceptul de „ataşament”, înţeles ca reprezentând capacitatea de a relaţiona cu ceilalţi, spre exemplu, capacitatea de a întinde mâna pentru a primi sau da ajutor. Cea de-a doua dimensiune este asociată conceptului de „individuaţie”, înţeles ca un construct intrapersonal legat de capacitatea de a se diferenţia de ceilalţi.

Modelul TILT suprapune peste viziunea tradiţională, unidimensională, o viziune bidimensională a distanţei interpersonale, eliminând astfel şi ambiguităţile din definirea termenilor de „apropiere” şi „îndepărtare” interpersonală. Astfel, dacă modelul tradiţional presupune o relaţie de proporţionalitate inversă între ataşament şi individuaţie (cu cât ataşamentul este mai puternic, individuaţia va fi mai redusă şi reciproc), modelul bidimensional nu implică o astfel de relaţie, considerând cele două dimensiuni ca find independente.

Apropiere (A)

Depărtare (C)

Contopire

SeparareModeraţie (E)

18

In acest spaţiu bidimensional rezultă patru poziţii ce includ cele două extremităţi ale modelului unidimensional dar şi două poziţii ce nu sunt puse în evidenţă de modelul anterior. Astfel, acest model defineşte distanţa interpersonală sănătoasă, nu printr-un nivel mediu de individuaţie şi de ataşament, ci ca un echilibru între cele două dimensiuni, echilibru corespunzător poziţiei D din figura de mai sus, caracterizată atât prin individuaţie cât şi prin ataşament.

O altă componentă a modelului TILT, relevantă pentru discuţia noastră, este legată de conceptele de „ziduri” şi de „frontiere”3. Zidurile se referă la barierele dintre persoane şi au rolul de a-i menţine pe ceilalţi în afară, în timp ce frontierele se referă la conturul sinelui, având rolul de a marca diferenţierea sinelui. Prin analogie, zidurile pot fi asociate cu un bandaj, în timp de frontierele corespund pielii de pe mână. Zidurile sunt legate de capacitatea de a se conecta, de a relaţiona cu ceilalţi, aceasta însemnând diferite poziţii pe axa ataşamentului: zidurile permeabile corespund unei capacităţi ridicate de relaţionare, iar zidurile opace unei capacităţi reduse de relaţionare. Frontierele, legate de capacitatea de diferenţiere faţă de ceilalţi, reprezintă puncte diferite pe axa individuaţiei: frontiere puternice corespund unei capacităţi ridicate de diferenţiere, iar frontiere slabe unei capacităţi reduse de diferenţiere.

In fine, un alt set conceptual al modelului TILT la care facem referire este cel al nevoilor şi temerilor de relaţionale şi de diferenţiere. Şi acestea sunt asociate modelului bidimensional descris mai sus. Astfel, ataşamentul sănătos corespunde cadranului în care individul are atât nevoie de relaţionare, cât şi nevoie de diferenţiere, celelalte trei cadrane corespunzând unor stări în care individul are cel puţin un tip de temere, fie de individuaţie, fie de ataşament. Individul matur sănătos este cel capabil de a-şi afirma cele două categorii de nevoi. Astfel, nevoia sa de ataşament va determina apariţia de ziduri permeabile, iar nevoia de individuaţie va duce la constituirea de frontiere puternice. Pe măsură ce individul se maturizează, zidurile vor fi înlocuite

3 Termenul orginal est „boundary”, dificultăţile de traducere a acestuia în contextul nostru fiind identice cu cele descrise de Poutignat & Streiff-Fenart (1995) cu referire la conceptul utilizat de Barth în definirea conceptului de „ethnie”.

Ataşament

Individuaţie

ATAŞAMENT SĂNĂTOS(D)

Apropiere (A)

Depărtare (C)(B)

19

de frontiere. Astfel, menţinând analogia cu bandajul, sa ne gândim că, în cazul unei răni, bandajul (zidul) are rolul de a proteja zona în care pielea (frontiera) a fost distrusă. Pe măsură însă ce pielea se vindecă, bandajul îşi va pierde necesitatea. Situaţia în care, la un individ, zidurile sunt menţinute în mod nenecesar, chiar şi după ce frontierele au fost bine conturate corespunde unei stări patologice, la fel cum tot unei stări patologice îi corespunde şi situaţia menţinerii la individul matur a unor frontiere slabe ale sinelui.

Dacă vom transfera modelul TILT de la nivel psihologic la nivel social, trecând de la distanţa interpersonală la distanţa socială între grupurile ce compun o societate dată, vom obţine un model perfect compatibil cu perspectiva interculturală4. Intr-un astfel de model, individuaţia ar corespunde capacităţii grupului de a-şi menţine, afirma şi dezvolta o identitate culturală proprie, iar ataşamentul ar reprezenta echivalentul capacităţii de a relaţiona cu celelalte grupuri, de a comunica şi coopera. Prin analogie cu modelul TILT şi pe baza argumentelor furnizate de acesta, se poate concluziona că, o societate în care grupurile culturale ce o compun îşi afirmă propria identitate, găsind în acelaşi timp mecanisme de comunicare şi cooperare, nu este doar posibilă ci reprezintă chiar situaţia dezirabilă corespunzătoare unei societăţi „sănătoase”.

Celălalt model care oferă, credem, un cadru conceptual adecvat analizei problematicii relaţiilor interculturale în România este cel propus de John W. Berry pentru analiza strategiilor de aculturaţie ale imigranţilor. Berry consideră că membrii unui grup de imigranţi trebuie să răspundă, afirmativ sau negativ, la două întrebări ce definesc raportarea lor la societatea majoritară: (1) Este importantă conservarea identităţii şi a caracteristicilor culturale? şi (2) Este important să se stabilească şi să se menţină relaţii cu alte grupuri? Răspunsurile la aceste întrebări determină patru variante ce reprezintă poziţia grupului imigrant: integrare, asimilara, separare/segregare şi marginalizare. Termenul de separare este utilizat pentru a desemna o dorinţă a grupului imigrant, iar cel de segregare cu referire la presiunea grupului dominant. O serie de cercetări realizate mai întâi în Canada şi apoi în mai multe ţări ale lumii au confirmat validitatea modelului şi au permis elaborarea unor instrumente de măsurare a poziţiei diferitelor grupuri în acest sistem.

4 Şi Gabriel Andreescu foloseşte argumente de această factură atunci când afirmă că « situaţia comunităţii este considerată analoagă cu situaţia persoanei care tinde să-şi circumscrie un spaţiu privat, în care are dreptul să rămână cu sine însăşi, fără intervenţii din afară. Nevoii recunoscute de viaţă privată îi corespunde, în cazul persoanei, "dreptul la privatitate". În acelaşi sens, se poate vorbi despre nevoia comunităţii de "privatitate comunitară" şi despre dreptul comunităţii "la privatitate comunitară" »

20

Deşi, fără îndoială, situaţia imigranţilor din ţările occidentale este semnificativ diferită faţă de situaţia minorităţilor naţionale şi religioase din România, conceptele utilizate şi modul lor de definire sunt în măsură să faciliteze înţelegerea situaţiei din ţara noastră. Astfel, în context românesc, vom utiliza aceste concepte cu referire, pe de o parte la atitudinile predominante ale membrilor grupurilor minoritare (etnice sau religioase) dar şi, pe de altă parte, cu referire la atitudinile dominante ale grupului majoritar faţă de minorităţile respective. Mai mult, dacă vom rearanja schema propusă de Berry, fără a-i afecta conţinutul, vom obţine o reprezentare analoagă modelului bi-dimensional al lui Kaplan.

Această analogie nu face decât să reconfirme validitatea opţiunii multi/interculturale. Astfel, integrarea ar reprezenta echivalentul la nivel social al ataşamentului sănătos, aceasta fiind starea în care tendinţele spre comunicare interculturală, dar şi spre menţinerea identităţii culturale, se

INTEGRARE ASIMILARE

SEPARARE MARGINALIZARE

Este considerată importantă menţinerea identităţii şi a caracteristicilor culturale?

DA NU

Este considerată DA importantă menţinerea relaţiilor cu celelalte grupuri? NU

INTEGRARE

SEGREGAREMARGINALIZARE

ASIMILARE

Comunicare

Identitate

21

Cele patru tipuri de aculturaţie, după Berry (1980)

manifestă pozitiv. Utilizând conceptele modelului TILT putem spune că în cazul integrării avem prezenţa nevoii de relaţionare şi a nevoii de diferenţiere şi absenţa temerii de relaţionare şi a temerii de diferenţiere. Alături de argumentarea integrării ca şi caracteristicădefinitorie a unei „societăţi sănătoase” modelul rezultat clarifică raporturile dintre integrare5 şi asimilare, concepte deseori confundate, motiv pentru care unii autori preferă, pentru a preciza distincţia, utilizarea unor concepte de genul „integrare pluralistă” sau „integrare non-asimilaţionistă”. Termenul „integrare” are, conform celor de mai sus, o conotaţie legată de acceptarea grupului minoritar ca parte integrantă a societăţii dar şi o conotaţie legată de crearea unui spaţiu la nivelul societăţii pentru grupul respectiv in integrum, deci fără pierderea identităţii proprii.

Cele două modele propuse, adaptarea modelului TILT la relaţiile dintre grupurile sociale ce compun o societate dată, respectiv, adaptarea modelului aculturaţiei propus de Berry la situatia minorităţilor naţionale, se dovedesc aşadar nu doar compatibile ci chiar convergente. Ambele aduc argumente pentru ideea că o societate interculturală este nu doar dezirabilă ci şi posibilă: deschiderea spre comunicarea cu celălalt nu reprezintă în sine o ameninţare la adresa identităţii grupurilor, iar menţinerea şi afirmarea unor identităţi specifice nu implică în mod necesar riscuri pentru coeziunea şi stabilitatea societăţii.

Pentru a putea aplica conceptele descrise la realitatea concretă a relaţiilor interculturale din România contemporană este necesară mai întâi circumscrierea mai precisă a conţinutului acestor relaţii. In acest sens, considerăm că două sunt dimensiunile fundamentale ce definesc comunităţile şi polarizează relaţiile interculturale în România: apartenenţa etnică, în fapt apartenenţă naţională în sens etnic, reflectată de conceptul de „minoritate naţională”, şi apartenenţa religioasă, fără ca între cele două dimensiuni să existe o suprapunere totală. In ceea ce priveşte relaţiile interetnice, distingem trei categorii bine diferenţiate: cazul relaţiilor cu minoritatea maghiară, cel al relaţiilor cu minoritatea romilor şi, respectiv, relaţiile cu toate celelalte minorităţi naţionale afirmate public. In privinţa relaţiilor interconfesionale, avem în vedere, pe de o parte, relaţiile bisericii majoritare ortodoxe cu celelalte confesiuni în general şi, pe de altă parte, relaţiile ortodoxie – catolicism, reflectate în primul rând prin relaţiile cu biserica greco-catolică. Desigur, această clasificare este inevitabil simplificatoare dar o considerăm pertinentă pentru a orienta analiza cauzelor şi a dinamicii relaţiilor interculturale, recunoscând totodată gradul mare de variabilitate prezent în interiorul fiecăreia dintre categoriile avute în vedere. Vom analiza în continuare fiecare caz în parte, din două perspective: cea a majorităţii şi cea a minorităţii. Aprecierile făcute au la bază în mare măsură activităţile realizate de Institutul Intercultural Timişoara, reflectarea în presă a acestei problematici dar şi unele studii empirice. Ele trebuie considerate ca puncte de plecare, ca ipoteze ce necesită o validare mai riguroasă.

Relaţiile interconfesionale sunt privite diferit de majoritari şi minoritari, în primul rând datorită marii asimetrii numerice între biserica majoritară şi celelalte confesiuni. Dacă prima propune argumente, în principal de natură simbolică, pentru legitimarea unei poziţii dominante, cele din urmă luptă pentru afirmarea publică pe baze de egalitate, mizând pe principiul dreptului la diferenţă. Acestea au tendinţa de a se situa în cadranul C al schemei propuse mai sus, corespunzând tendinţei de separare şi pun accentul pe construirea şi menţinerea unor ziduri cât mai opace, în vederea constituirii unor frontiere ferme. 5 Sensul acordat de noi acestui concept se distinge astfel, spre exemplu, de cel pe care îl utilizează Gabriel Andreescu în textul său din prezentul volum.

22

In privinţa relaţiilor interetnice, este importantă distincţia între nivelul reprezentanţilor politici şi cel al comunităţilor locale6. In general însă, rolul primordial în definirea raporturilor între grupurile etnice aparţine, în opinia noastră, liderilor politici. Lucrurile vor continua să rămână aşa atâta vreme cât societatea civilă nu va ajunge într-o fază mai avansată de maturizare. In prezent, după cum reiese şi din mai multe studii empirice7, tendinţa este de a considera relaţiile directe, la nivel local, ca fiind bune, în timp ce relaţiile generale dintre comunităţi sunt descrise prin preluarea temelor şi poziţiilor din discursul politic.In cazul relaţiilor dintre majoritatea română şi minoritatea maghiară cea mai frecvent întâlnită atitudine la majoritari este de a reproşa minorităţii, sau chiar de a denunţa ca pe o încălcare a îndatoririlor de cetăţean român, tendinţele de a dezvolta o viaţă comunitară separată. Percepţia separării este accentuată desigur de inaccesibilitatea limbii maghiare pentru români, şi în special pentru cei ce au migrat dintr-o zonă fără populaţie maghiară în zone în care maghiarii au, nu doar o pondere demografică semnificativă, ci şi o conectare profundă la patrimoniul cultural al zonelor respective. Această contestare a dreptului la privatitate comunitară are desigur la bază motivaţii complexe legate de dinamica socio-istorică a raporturilor de putere dintre cele două comunităţi. Dacă ne referim însă la tematica şi tonul discursurilor actuale, deşi s-a estompat probabil în ultimii ani, rămâne valabilă logica de tipul: acordăm drepturi minoritarilor pentru că suntem buni şi generoşi, ei însă cer tot mai mult, pentru a-şi dezvolta o viaţă internă proprie care nu va întârzia să conducă la instituţii paralele, la separare tot mai accentuată şi apoi la secesiune8. Altfel spus, majoritarii au tendinţa de a considera că minoritatea maghiară alunecă periculos în cadranul C al schemei prezentate, corespunzător separării, caracterizat printr-un nivel ridicat de individuaţie şi un nivel redus de ataşament. Ei acuză deci menţinerea inutilă a zidurilor în condiţiile unor frontiere bine conturate. Discursul tipic al minorităţii maghiare este, în schimb, unul de revendicare a dreptului la individuaţie, acuzând majoritatea de tentative de a o împinge în cadranul A, corespunzător asimilării9, caracterizat prin individuaţie redusă şi ataşament la nivel ridicat. Ei denunţă deci tendinţele de subţiere a frontierei, ceea ce justifică construirea unor ziduri puternice. Discursurile bazate pe promovarea interculturalităţii sunt asociate în acest context, de minoritari, cu tendinţele asimilaţioniste, iar promovarea multiculturalismului este în general asociată, de majoritari, cu tendinţele separaţioniste. Interesantă este însă compromiterea multiculturalismului prin recuperarea lui de către politicienii majoritari în cazul refuzului înfiinţării unei universităţi maghiare de stat10.

Situaţia este diferită în cazul minorităţii romilor şi al relaţiilor acesteia cu majoritatea. Astfel, schema propusă ne ajută în acest caz să distingem categorii diferite de atitudini, fiecare

6 Această distincţie est făcută şi de alţi autori ce contribuie la prezentul volum, spre exemplu, Gabriel Andreescu şi István Horváth. Primul, subliniază, pe bună dreptate, rolul esenţial pe care-l au pentru definirea relaţiilor interetnice interacţiunile dintre liderii politici, iar cel de-al doilea scoate în evidenţă influenţa atitudinilor publicului, relevate de sondajele de opinie, asupra poziţiilor şi deciziilor clasei politice. Nu este însă, credem, suficient luată în considerare influenţa discursului politic asupra temelor de discuţie şi a opiniilor vehiculate în raport cu aceste teme la nivelul membrilor comunităţilor în cauză.7 Vezi textul lui Mircea Kivu din acest volum: „Cei din Transilvania situează conflictul în altă parte decât în zona în care trăiesc.Cu alte cuvinte, conflictul este perceput de regulă ca pe ceva care se întâmplă undeva, mai rar ca pe o experienţă directă”.8 Christian Giordano (1997 şi textul din acest volum) analizează foarte pertinent rolul teritoriului în raporturile dintre comunităţile naţionale din Europa de Est.9 Printre argumentele invocate se numără instalarea de funcţionari români în zone cu populaţie maghiară compactă, dificultatea ocupării locurilor la şcolile şi secţiile cu predare în limba maghiară în anumite zone sau, recent, rezultatele ultimului recensământ ce confirmă scăderea numerică a populaţiei maghiare. 10 István Horvath se referă pe larg la acest subiect în textul său din acest volum.

23

corespunzătoare unui cadran din schemă. In primul rând, există cu siguranţă în cazul romilor un grup deosebit de semnificativ numeric ce a optat pentru situarea în cadranul A, al asimilării, cu individuaţie redusă şi ataşament ridicat. Această opţiune11 este, desigur, determinată de decalajul de statut social dintre romi şi restul populaţiei şi de riscurile expunerii la discriminare. Există, în al doilea rând, două categorii de romi ce tind să se situeze în cadranul C, al separării, caracterizat prin individuaţie ridicată şi ataşament redus. Este vorba, pe de o parte, de comunităţi de tip tradiţional ce îşi bazează în mare măsură coeziunea pe delimitarea clară între romi şi gadjii şi pe menţinerea priorităţii normelor interne ale grupului faţă de normele societăţii majoritare. Pe de altă parte, din această categorie fac parte activiştii romi ce militează pentru construirea unei identităţi rome de tip naţional după modelul european al construcţiei naţionale din secolul XIX. Acţiunea lor este centrată pe definirea unor repere identitare de tip esenţialist, între care redescoperirea şi punerea în valoare a tradiţiei ocupă dealtfel un loc important, alături de limbă, spre exemplu, ca şi pe revendicarea în faţa societăţii majoritare a dreptului la diferenţă. În al treilea rând, există în cazul romilor un grup cu pondere semnificativă ce se încadrează perfect în cadranul B, al marginalizării, ce corespunde unui nivel de ataşament şi de individuaţie redus. Este vorba, în primul rând, de grupurile de romi ce au suferit de pe urma politicilor de „integrare socială” (în fapt de asimilare forţată) ale regimului comunist şi, ulterior, de pe urma lipsei unor politici şi măsuri adecvate de protejare în contextul tranziţiei la economia de piaţă. Au fost astfel generate grupuri ce au fost rupte în mod brutal de reperele identitare tradiţionale, fără însă a putea asimila normele culturale ale societăţii majoritare şi fără a fi acceptate de aceasta. Mai mult, membrii acestor grupuri reprezintă ţinta predilectă a discriminărilor şi a manifestărilor de tip rasist. Atitudinea majoritarilor faţă de romi este şi ea foarte diferită de cea descrisă în cazul maghiarilor. Astfel, asimilarea, încurajată în cazul maghiarilor, nu este în general privită la romi cu ochi buni, refuzul declarării identităţii etnice la recensământ sau în alte contexte oficiale (spre exemplu în mediul şcolar) fiind perceput ca o înşelăciune. Dimpotrivă, separarea, în sensul de afirmare a propriei identităţi este încurajată iar segregarea este deseori practicată, voluntar sau involuntar în numeroase situaţii şi este recomandată ca soluţie de naţionaliştii extremişti. In cazul liderilor romilor, atitudinile faţă de interculturalitate converg cu cele ale majoritarilor. Este semnificativ faptul că termenul de interculturalitate este utilizat în mai multe rânduri în textul Strategiei Guvernului României de îmbunătăţire a situaţiei romilor, elaborată prin participarea activă a unui grup de organizaţii ale romilor şi aprobată prin hotărâre de guvern12. Ambele grupuri, minoritar şi majoritar, par a fi astfel de acord cu posibilitatea şi dezirabilitatea situării în cadranul D, al integrării. În ceea ce priveşte calea de ajungere într-o astfel de situaţie, unii lideri ai romilor13 susţin necesitatea trecerii din cadranele A (asimilare) şi B (marginalizare) mai întâi în C (separare) şi doar ulterior în D (integrare).

Această perspectivă asupra relaţiilor interculturale permite, după cum s-a văzut, pe de o parte, argumentarea posibilităţii unei societăţi interculturale şi, pe de altă parte, analiza raporturilor dintre grupurile ce compun o anumită societate. O astfel de analiză facilitează atât înţelegerea cauzelor şi a mecanismelor relaţiilor „problematice” cât şi formularea de strategii pertinente

11 Opţiune bine ilustrată de decalajul semnificativ între rezultatele ultimelor două recensăminte, bazate pe libera declaraţie, şi rezultatele studiilor sociologice, spre exemplu cele realizate de Institutul pentru Cercetarea Calităţii Vieţii, care se bazează în primul rând pe autoidentificare în context privat.12 HG 430/2001, Monitorul Oficial nr 252/mai 200113 Spre exemplu, organizaţiile şi reţelele coordonate de Vasile Ionescu şi Delia Grigore, deosebit de active, pe de o parte în combaterea rasismului şi, pe de altă parte, în stimularea unei construcţii identitare de tip naţional

24

pentru stimularea unei evoluţii care să conducă la satisfacerea nevoilor legitime atât la nivel individual cât şi comunitar.

In ceea ce priveşte motivarea dezirabilităţii unei societăţi interculturale, a promovării drepturilor minorităţilor, ca şi legitimarea revendicarilor acestora şi a strategiilor utilizate pentru obţinerea realizării lor, avem în faţă două opţiuni fundamentale14. Una este cea a fundamentării acestei perspective pe recunoaşterea de principiu a egalităţii culturilor şi pe importanţa căutării şi menţinerii stabilităţii sociale. Cealaltă constă în situarea drepturilor fundamentale ale persoanei umane, între care figurează şi cele legate de recunoaşterea şi afirmarea identităţii (inclusiv a drepturilor ce permit aceste lucruri), ca sursă a legitimării unor raporturi societale echitabile15. In ceea ce ne priveşte, suntem susţinătorii celei de-a doua variante, considerând respectul pentru demnitatea umană, şi deci drepturile persoanei umane, ca sursă necesară şi suficientă pentru legitimarea viziunii unei societăţi interculturale. Este însă o astfel de societate, chiar argumentată ştiinţific, o utopie? Credem că nu. Dimpotrivă, ea reprezintă în opinia noastră o tendinţă naturală a societăţii contemporane16. Este însă vorba, nu despre o societate în care protecţia diferitelor identităţi este asigurată şi garantată prin reguli echitabile, ceea ce ar permite limitarea, evitarea sau eliminarea conflictelor, ci despre una în care există în permanenţă un echilibu dinamic între afirmarea identităţilor şi promovarea comunicării interculturale, o societate ce recunoaşte conflictele şi caută permanent mecanisme eficiente de gestionare constructivă a acestora.

Afirmaţia că avem de-a face cu o tendinţă naturală spre o astfel de societate poate fi uşor contrazisă cu exemple multiple din lumea contemporană. Este astăzi larg împărtăşită ideea că, dacă perioada constituirii şi consolidării statelor naţionale a fost caracterizată în mod esenţial printr-un proces de agregare, perioada actuală este caracterizată printr-un dublu proces, de coagulare omogenizare dincolo de graniţele statelor naţionale, pe de o parte, şi de afirmare a diversităţii culturale prin intermediul unui tot mai pronunţat discurs de natură disociativă şi diferenţialistă. O serie de exemple concrete pot însă ilustra şi depăşirea viziunii bazate pe o permanentă luptă între tendinţele asimilaţioniste şi cele de separare, pe baza acceptării principiilor integrării aşa cum au fost definite mai sus. Un exemplu de acest tip îl poate reprezenta dezvoltarea cooperării trans-frontaliere în zona de contact între Serbia, Bosnia-14 Ar mai fi, de fapt, o a treia opţiune, pe care o considerăm inacceptabilă: aceea a considerării drepturilor minorităţilor doar ca o obligaţie asumată de state în virtutea unor tratate bilaterale cu statele înrudite cu minorităţile respective. 15 Adrian Severin este explicit susţinătorul celei de-a doua variante, el afirmând că „statele moderne au de rezolvat o ecuaţie complexă (de fapt, un sistem de ecuaţii cu mai multe necunoscute) în care intră următoarele componente principale: omul (ca valoare supremă şi măsură a tuturor lucrurilor); comunitatea (ca grupare reală, concretă de oameni ce se simt legaţi între ei printr-o identitate comună circumscrisă de tradiţii, mod de viaţă, interese, eventual cultură similară); teritoriul (asupra căruia se exercită prerogativele aferente suveranităţii); drepturile (ce sunt recunoscute omului şi comunităţii pe teritoriul şi în legătură cu teritoriul pe care trăiesc). Ordinea enumerării nu este întâmplătoare. Ea exprimă ordinea importanţei componentelor ecuaţiei într-o concepţie democratică modernă”. Gabriel Andreescu pare a înclina, în schimb, spre prima variantă atunci când se declară susţinătorul unui „liberalism modern, în măsură să facă faţă cerinţelor diversităţii etnoculturale şi să asigure echilibrul dintre stabilitatea societală şi exigenţele echităţii etnoculturale”.16 Deşi în esenţă Adrian Severin şi Gabriel Andreescu par a fi de acord că asistăm la o serie de evoluţii pozitive, perspectivele celor doi autori sunt diferite. In primul rând, dacă Severin are în vedere mai degrabă nivelul european, Andreescu se referă la situaţia din România. In al doilea rând, din textul lui Adrian Severin transpare clar şi perspectiva politicianului angajat la nivel internaţional, pe baza unor principii clar formulate şi asumate, şi preocupat de găsirea de soluţii, nu doar de înţelegerea proceselor sociale, ci şi de influenţarea lor, în timp ce perspectiva lui Gabriel Andreescu este mai degrabă cea a intelectualului critic, a analistului ce observă cu neutralitate sau chiar scepticism realitatea socială.

25

Herţegovina (în special cantonul Tuzla) şi Croaţia. Aici, deşi rănile conflictelor sângeroase nu sunt complet vindecate, deşi persistă la toate părţile puternice tendinţe naţionaliste, poate fi totuşi constatată o deschidere reală spre colaborare, o conştientizare a avantajelor cooperării faţă de izolare. Un alt exemplu îl reprezintă desigur evoluţia din ultimul deceniu a relaţiilor interculturale din România17. Inclinăm să credem că vom asista în continuare la evoluţii pozitive în această privinţă. Este dealtfel semnificativ faptul că această problematică este din ce în ce mai mult abordată, atât în mediul ştiinţific cât şi în discursul public, în mod deschis, fără complexele şi tabu-urile specifice primilor ani ai deceniului trecut.

Bibliografie

Berry, J. W., 1980, Acculturation as varieties of adaptation. In A. Padilla (ed.), Acculturation: Theory, models and some new findings, 9-25. Boulder, CO: Westview.

Berry, J. W., 1989, Acculturation et adaptation psychologique. In J. Retschitykz, M. Bossel-Lagos et P. Dasen (Eds) La recherche interculturelle. L’Harmattan.

Berry, J. W., Poortinga, Y. H., Segalll, M. H., Dasen, P., 1992, Cross-cultural psychology – Research and applications. Cambridge University Press.

Giordano, C., 1997, Affiliation, Exclusion and the National State: „Ethnic Discourses” amd Minorities in East Central Europe. In H.-R. Wicker (ed.) Rethinking Nationalism and Ethnicity. Berg.

Kaplan, K. J., 1988, TILT: Teaching individuals to live together. Transactional Analysis Journal, 18, 220-230.

Kaplan, K. J., 1998, TILT: Teaching individuals to live together. Philadelphia: Brunner-Mazel.

Kaplan, K. J., 2001, TILT and Structural Pathology. Transactional Analysis Journal Internet, vol 4.

Kaplan, K. J., 1984, A bidimensional distancing approach to transactional analysis: A suggested revision of the OK corra 1. Transactional Analysis Journal, 15, 114-119.

Mahler, M. S., Pine, F., Bergman, A., 1975, La naissance psychologique de l’être humain. Payot.

Ogay, T., 2000, De la compétence à la dynamique interculturelles. Des théories de la communication interculturelle à l’épreuve d’un échange de jeunes entre Suisse romande et alémanique. Bern: Peter Lang

Poutignat, Ph., Streiff-Fenart, J., 1995, Théories de l’ethnicité. Paris PUFSalat, L., 2001, Multiculturalismul liberal. Polirom, Iasi

17 Gabriel Andreescu descrie foarte pertinent succesiunea mai multor faze în special în relaţiile româno-maghiare şi ilustrează această tendinţă pozitivă la nivelul discursurilor şi acţiunilor politice. Studiile sociologice, de tipul celor prezentate de Mircea Kivu şi Horváth István, redau şi ele o tendinţă pozitivă la nivelul publicului.

26

Taylor, C., 1992, Multiculturalism and „The Politics of Recognition”. Princeton University Press.Wieviorka, M. (ed.), 1996, Une société fragmentée? Le multiculturalisme en débat, La Découverte, ParisWillet, C. (ed.), 1998, Theorizing Multiculturalism – A Guide to the Current Debate. Blackwell Publishers

27