Univeritatea Tehnica a Moldovei Facultatea Urbanism si Arhitectura Catedra Design Interior

Referat la Filosofie Tema: Aristotel si Filosofia lui Aristotel

A efectuat:st.gr.Din-093

Lapusneanu L

A verificat: l.s.

Lozovanu E.

Chisinau 2010

Portretul lui Aristotel, sculptură de Lysippos, Muzeul Luvru, Paris

Aristotel si filosofia lui Aristotel

Aristotel

Aristotel- Αριστοτέλης, Aristotelēs (n. 384 î.Hr. - d. 7 martie 322 î.Hr.) a fost unul din cei mai importanți

filosofi ai Greciei Antice, clasic al filosofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al școlii peripatetice. Deși

Platon a pus bazele filosofiei, Aristotel este cel care a tras concluziile necesare din filosofia acestuia și a

dezvoltat-o, putîndu-se cu siguranță afirma că Aristotel este întemeietorul științei politice ca știință de sine

stătătoare. A întemeiat și sistematizat domenii filosofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica. De

asemenea, forma aristotelică aștiințelor naturale a rămas paradigmatică mai mult de un mileniu în Europa.

Gandirea lui Aristotel a influentat in foarte mare masura cultura universala  din antichitate si pana in epoca

moderna.

Date biografice

Aristotel s-a nascut in 384 i.Hr. in Grecia in Stagira, care azi poarta numele Sta-vro, in nord-estul

peninsulei Calcidice, pe teritoriul Macedoniei. Stagira era in  adevaratul sens al cuvantului un

oras grecesc, colonizat, in care se folosea o varianta a dialectului ionian. Tatal lui era medic la

curtea lui Filip II al Macedoniei. Preocuparile familiei sale sunt realiste. Tatal sau a fost medicul si

prietenul lui Amyntas al II-lea al Macedoniei si e posibil  ca o parte din copilaria sa ,Aristotel sa si-

o fi petrecut la Pella, resedinta regala. Este normal sa-i atribuim lui Aristotel interesul pentru stiinta

fizica si mai inainte de toate pentru biologie, datorita descendentei sale dintr-o familie de

medici. La varsta de optsprezece ani el revine in Atena si intra in scoala lui Platon, unde va

ramane timp de 20 ani ca elev si profesor a tinut prelegeri de filosofie. Va pleca in anul mortii lui

Platon in Asia Mica si in statele grecesti din jur. Nu trebuie sa presupunem ca ceea ce l-a indrept

spre Academie a fost atractia spre filosofie, ci pur si simplu el dorea sa capete cea mai buna

educatie pe care i-o putea oferi Grecia.Insa indiferent de motivele care l-au determinat sa aleaga

aceasta scoala, este limpede ca a gasit in filosofia lui Platon influenta dominanta a vietii sale, in

lucrarile sale filosofice neexistand pagina care sa nu  poarte amprenta platonismului.  A fost o

perioada in care Platon l-a apreciat foarte mult , numindu-l cititorul prin excelenta spiritul scolii ;

mai tarziu cand conceptia sa a luat un contur mai diferit,s-ar putea ca relatiile dintre ei sa fi fost

mai putin cordiale. Atat timp cat a trait Platon ,Aristotel a fost loial Academiei. In timpul petrecut

alaturi de Platon si de ceilalti discipoli ai acestuia, Aristotel  a invatat, ajungand sa stapaneasca

stiinta epocii si sa tina el insusi cursuri in Academie. S-a axat cu prioritate pe cercetarea vechilor

filosofi, incepand cu Tales. Despre ei, Aristotel stia si putea spune foarte multe lucruri: ce

probleme i-au framantat, ce raspunsuri au dat problemelor cercetate, prin ce se aseamana

conceptiile lor si prin ce se deosebesc a ajuns chiar sa le judece critic ideile.  In anul 348-347

i.Hr., la conducerea Academiei vine Speusippos, cu care Aristotel era intr-o continua

polemica ,Speusippos fiind un reprezentant al tendintelor din platonism cu care Aristotel se afla

intr-un puternic dezacord in special tendinta de a transfoma filosofia in matematica.  Astfel,

Aristotel paraseste Academia ,acceptand invitatia unui coleg din tinerete, Herneias  care era

conducator al cetatilor Atarneus si Assos din Mysia si stransese in jurul sau un mic cerc

platonician.Aici Aristotel petrece trei ani. Se casatoreste cu Pythia, nepoata si fiica adoptiva a lui

Hermeias ,care i-a nascut o fetita ce a primit acelasi nume ca al mamei sale. Se pare ca Pythia a

murit curand .Dupa moartea ei, Aristotel a intretinut o relatie permanenta si plina de afectiune ,

desi nelegalizata cu Herpyllis , originara din Stagira, si a avut de la ea un copil, Nicomah,dupa al

carui nume isi va intitula opera sa “Etica nicomahica”. Dupa trei ani de zile,el se muta la

Mitylene,in vecinatatea insulei Lesbos. Aici face numeroase cercetari in domeniul biologiei. In

anul 343 sau 342 i.Hr.,regele Filip al Macedoniei,care-l cunoscuse pe Aristotel probabil de copil, si

auzind de el de la Hermeias, l-a invitat sa se ocupe de educatia fiului sau Alexandru, pe atunci in

varsta de treisprezece ani. Aristotel accepta invitatia, dorind sa reinnoiasca legaturile la curtea

macedoneana, si acordand o mare importanta viitorilor conducatori, dupa cum vom vedea in

“Politica”. În ceea ce privește înfățișarea sa, se știe că avea ochii mici, picioare subțiri, vorba

cepeleagă, însă avea îmbrăcăminte plăcută, tunsoare minunat îngrijită și inele cu pietre scumpe

de o rară frumusețe. Referitor la viața sa personală se afirmă că s-a îndrăgostit de amanta

(concubina) prietenului său, s-a căsătorit cu ea, și-i aducea daruri care se aduceau doar

divinităților  În 340 î.Hr. s-a întors la Stagira, dar nu pentru multă vreme. Pacea impusă de

Macedonia cetăților grecești i-a dat prilejul să revină la Atena, unde a înființat propria lui școală –

Liceul (Lykeion sau școala peripatetică), școală ce va rivaliza cu Academia lui Platon. Va preda

aici timp de treisprezece ani și își va continua neobosit cercetările. În 323 î.Hr., odată cu moartea

lui Alexandru, la Atena a răbufnit vechea dușmănie față de macedoneni. Aristotel s-a refugiat la

Chalkis, în insula Eubeea, unde a murit un an mai târziu. La conducerea școlii îi

succede Theofrast, cel mai important discipol al său.

Filosofia lui Aristotel

Aristotel este intemeietor aproape universal a tuturor stiintelor, teoria. logica, etica, retorica, economia

politica, poetica, psihologia, al naturii. De la Aristotel inainte termenul de Metafizica va avea si sensul

de Ontologie, dar va mai avea o acceptie de metoda filozofica opusa celei dialectice. Opera

aristotelica cuprinde toate domeniile, impresioneaza prin amploarea si adancimea, prin contributiile

originale. In toate domeniile s-a comportat ca un adevarat om de stiinta, impresionand prin eruditia sa.

6 In conceptiile sale filosofice Aristotel o mare importanta a acordat stabilirii obiectului filosofiei si

sistematizarii stiintelor. Dupa aristotel filosofia se imparte in:

1. Filozofie teoretica-scopul careia este capatarea cunostintelor de dragul cunsotintelor.

2. Filosofia practica, scopul careia este capatarea cunostintelor pentru activitatea practica

3. Filosofia creativa, scopul careia este capatarea cunostintelor pentru creatie

Filosofia teoretica la rindul ei se imparte in : filozofie fizica, filozofie matematica, prima filozofie.

1. Obiectul de studiu al filosofiei fizice este : ceia ce exista aparte si este in miscare.

2. Filosofia matematica studiaza aceea ce nu exista aparte, adica abstractul care este nemiscator.

3. Obiectul primei filosofii este ceia ce exista aparte, adica substantial sau material si este nemiscator.

Filosofia practica include in sine: etica si politica.

Filosofia creativa include: retorica si poetica

Metafizica in sistemul Aristotelic

Obiectul de studiu al primei filosofii este dublu:

1. metafizica generala

2. metafizica speciala

metafizica generala spre deosebire de alte stiinte studiaza esentialul sau principiile universale

„arha” sau cauza existentei

Metafizica speciala care se mai numeste filosofia teologica studiaza o forma speciala a existentei

si anume substanta statica sau vesnicul primul imbold.

La baza ontologiei lui Aristotel stau 3 teorii:

1.analiza categoriala a esentei „existenta cu ce”

2.analiza cauzala a subsistemului

3.invatatura despre posibilitatile si realitate sau teoria „inca non-existentei”

4.invatatura depsre categorii are caracter dublu logico- ontologic si se bazeaza pe clasificarea

semantica a predicatelor esentialului, care tot o data sunt si termeni folositi in judecata.

Aristotel stabileste 10 clase semanticepredicatelor :

1. Esenta

2. Cantitate

3. Calitate

4. Relatie

5. Loc

6. Timp

7. Stare

8. Posedare

9. Actiune

10. suferinta

dintre ele numai prima categorie ne arata sfera esentialului substantial, iar celelalte sfera

esentiallui accidental.

Cifra 10 este o rezonanta a filosofiei pitagorice, I-au scapat o serie de categorii lui Aristotel : efect,

cauza, miscare si cu tot schematismul acestei teorii, teoria categoriilor este foarte importanta atat

pentru filosofie cat si pentru stiinta. Teoria acestei miscari considera ca natura este de neconceput

fara miscare si ca nu exista miscare in afara lucrurilor. Este importanta incercarea lui de a clasifica

forme de miscare; cresterea sau descresterea – miscare in raport cu cantitatea, schimbarea

calitativa - miscare in raport cu calitatea, deplasarea – miscarea in raport cu locul. S-a ocupat si de

cauzele miscarii. Stim ca Heraclit din Efess lega miscarea de dedublarea unitarului (contradictie)

dar Heraclit nu a avut raportul stiintific si logic pentru a demonstra aceasta problema logica.

Aristotel leaga miscarea de contradictie numai ca el intelege contradictia ca un fenomen de

suprafata, liniar, ca un fenomen care explica aparitia unuia si disparitia altui fenomen. Cum se

ajunge la aflarea cauzei miscarii ? Aristotel da un exemplu : bila A care se misca intr-o directie

constatam ca a fost pusa in miscare de mana noastra sau de bila A1 tot in miscare. Daca mergem

in aceasta directie impingem cauza miscarii la infinit. De aceea Aristotel afirma ca exista un

miscator initial nemiscat. Se intreaba : aceasta poate fi materie ?

Raspuns : nu, pentru ca a demonstrat ca materia este pasiva. Acest miscator initial nemiscat se

afla in afara materiei,este imaterial.

Nu poate fi decat Dumnezeu, care apare in sistemul filozofiei a lui Aristotel ca fiind izvorul

permanent al materiei – Primul motor spiritual, unic, absolut care se afla in nemiscare, dar care

genereaza miscarea in lume.

Teoria cauzelor prin care el vrea sa explice factorii diferiti care trebuie sa participe la aparatia unei

entitati determinate. Exemplu : statuia care este facuta dintr-un bloc de marmura. Pentru ca statuia

sa fie facuta trebuie sa existe blocul de marmura (cauza materiala), trebuie ca in mintea

sculptorului sa existe imaginea a ceea ce el vrea sa faca (cauza formala). Sculptorul trebuie sa

faca ca forma din capul lui sa se concretizeze in blocul de marmura (cauza eficienta), in toate

acestea trebuie sa existe vointa sculptorului (cauza finala). Concluzia lui Aristotel pentru aparitia

unei entitati determinate trebuie sa existe 4 cauze.

Idei social – politice. Le gasim in “Politica” – 8 carti

Studiul asupra constitutiilor pe care el le-a facut l-a dus la ideea ca statul este primordial fata de

individual. Apare in aceeasi lucrare – ideea istoricitatii vietii sociale. El sustine ca statul este o

institutie naturala, omul de la natura fiinta sociala. Omul se deosebeste insa de animalele ce

traiesc izolat, cat si de cele ce traiesc in grup prin aceea ca omul face parte dintr-o comunitate de

munca. Considera comunitatea de munca ca forma politica a activitatii naturale. Aristotel

analizeaza formele diferite de stat, tipuri de stat, aratand avantajele si dezavantajele fiecaruia in

parte. Idei actuale – ideea ca omul este un zoon politikon.(fiinta omeneasca este prin esenta sa

membru unei societati organizate, a unui polis – oras, stat, cetatean). Aceasta celebra teza

exprima ideea de sociabilitate a omului. Dupa cum Aristotel nu se limiteaza la constatarea faptului

ca omul este fiinta sociabila ci implica si ideea ca omul este asa de la natura, este subordonat

statului.

Daca Platon a admis o egalitate limitata in sfera conducatorilor statului, Aristotel dimpotriva, i-a

apararea proprietatii private si a familiei, considera ca forma ideala de stat este aceea in care

puterea politica apartine celor cu stare mijlocie. El admite ca pot fi alte forme de stat: monarhie,

aristocratie si democratie. Aristotel face o pledorie remarcabila in favoarea democratiei. Arata ca

multimea are capacitatea de a judeca mai bine in orice imprejurare decat un grup restrans de

oameni. Vorbeste de faptul ca omul trebuie sa se supuna legii, ca legea are putere suprema in

stat. Este intemeietorul eticii, esteticii, este acela care a stat la inceputul majoritatii

stiintelor.Aristotel – primul filozof la care gasim o constructie teoretica minutioasa, un adevarat

sistem filozofic, este importanta analiza conceptelor pe care le face, a categoriilor, de asemenea

cu Aristotel se produce primul moment al desprinderii unor discipline stiintifice de filosofie

constituindu-se in stiinte de sine statatoare care studiaza realitatea din diferite perspective. Analiza

critica facuta , filosofia lui Platon.

Filosofia moderna si contemporana nu se poate lipsi de el fie pro sau contra se discuta cu respect

de el si filosofia sa.

Aristotel va dezvolta filozofia dar nu dinauntrul platonismului ci din alta perspectiva. El si-a dat

seama ca nu poate merge pe urmele lui Platon, el se îndoise, iar Aristotel nu putea merge, dar

Aristotel se comporta respectuos, dar nu face compromisuri adevarului. Aceasta pozitie este

exprimata în celebra exclamatie : “Amicus Plato sed magis amica veritas “ ( Mi-e prieten Platon,

dar mai prieten îmi este adevarul ). Filozofia lui Aristotel deschide cai noi, meditatii filozofice. El

arata erorile lui Platon : ca a separat generalul de particular, a considerat ca esentele generale ar

exista independent de cele particulare, teza participarii ( lucrurile sensibile participa la ideea în sine

de lucru ), teza reamintirii. Aristotel arata legatura dialectica dintre general si particular,

generalitatea nu poate exista prin ea însati,ci se afla într-un continuu proces de miscare si

transformare. Filozofia aristotelica are ca obiect determinarea participarilor de baza ale existentei

universale. El socoteste metafizica ( ontologia ) ca fiind stiinta principiilor si cauzelor. Prin cauza

principala intelege cauza fundamentala. Astfel ni se infatiseaza o scurta monografie a vietii si

operelor celui ce a fost Aristotel,o minte geniala si revolutionara, personalitate marcanta a intregii

istorii a omenirii.

Metafizica lui Aristotel

Filozofia aristotelica isi are originea in cea platonica. Dar este curios ca acesta si-a

dezvoltat conceptia despre lume si viata in opozitie cu aceea a maestrului sau. Ceea ce a

determinat aceasta dezvoltare a filozofiei aristotelice a fost mai ales conceptia platonica despre

Idei. Aristotel considera viziunea platonica despre Idei, pe care Platon le considera a fi singura

realitate adevarata si temeiul determinant al lumii aparitiilor, ca fiind o conceptie pe nimic

fundamentata si care are ca urmare o dublare a realitatii, fara sa poata insa explica cum este

posibil ca lumea ideilor sa produca lumea reala. Conceptia platonica despre idei nu poate lamuri

de unde isi are originea deosebirea caracteristica prin care lumea aparitiilor se deosebeste de

lumea ideilor, asadar ea nu poate lamuri originea devenirii si a evolutiei, fiindca la Platon ideile

planau in transcendent. Desigur ca si Aristotel tine la convingerea ca lumea ca totalitate este un

organism urias fundamentat pe un temei unitar spiritual. El impartaseste si conceptia platonica

despre idei, dar aceasta numai cu o corectura importanta-ce face posibila depasirea greutatii de

mai sus-ca acestea nu mai snt niste entitati supra-senzoriale, ci ele sunt potente, ce sunt active in

lucruri; ideile sunt in lucruri si fara de acestea nu este posibil nici un lucru. Ideile, lucrurile si

materia nu sunt trei grade deosebite ale realitatii, ci factori corelativi ai aceleiasi realitati, factori ce

colaboreaza pentru a produce ceea ce este esential in evolutia naturii si a vietii. Ideile sunt,

desigur, acelea care fac sa apara lucrurile din lume si care le dau acestora forma lor. Ca lumea

este un proces evolutiv presimtisera si Heraclit, Empedocle, Democrit si Anaxagora si chiar Platon.

Dar acestia nu putusera sa explice originea acestei deveniri. Acest lucru ii reuseste lui Aristotel.

 

Pentru el ideile nu duc o existenta linistita in transcendent, cum credea Platon, ci ele sunt puteri

active in aceasta lume ; ele sunt principii ale formarii, ce sunt imanente lumii si din aceasta pricina

Aristotel inlocuieste notiunea de"idee" cu aceea de forma. Substratul tuturor schimbarilor din lume

il constituie materia. Fara materie nu poate exista nimic : exceptie face numai Divinitatea. In

aceasta materie actioneaza factorul creator, principiul formarii ce structureaza si formeaza materia

haotica. Fiecare obiect este de aceea un produs al materiei si al formei. Si forma, ca o putere

creatoare a tipului gen, nu se afla deasupra sau dincolo de materie, ci in materie, fara sa fie insa la

randul ei un produs al materiei, sau determinata de materie. Este in fiinta, in substanta materiei ca

ea sa fie proprie, ca in ea sa actioneze forma, sa aiba asadar plasticitate. Asa se poate explica ca

forma este puterea imanenta ce misca si formeaza fiecare lucru si-i da acestuia o configuratie

conforma cu ideea lui. Din acest motiv forma este in acelasi timp si cauza lucrurilor. Ba ceva si mai

mult, ca o cauza interioara a lucrurilor, forma este totodata si scopul lucrului. Acest fapt inseamna

ca, ca forma externa a lucrului, cu aceasta este data si menirea si scopul acestuia. Scopul unui

lucru constituie esenta interioara a acestuia, asa ca la Aristotel notiunea de forma este sinonima

cu aceea de scop.

 

Dar pentru ca procesul de devenire sa aiba loc mai este necesar si un al treilea factor, pe care

Aristotel il numeste"cauza externa" sau, cum zice el,"miscatorul", fiindca forma (ideea) este cauza

interna, de care depinde ce va deveni materia. In acest raport metafizic conceput de Aristotel se

afla ceea ce modernii numesc legitatea devenirii.

 

Forma sau formele sunt principiile active in lucruri : ele constituie esenta lucrurilor, fara sa fie insa

lucrurile insele. Pentru a se forma un lucru este necesara si materia. Fara de materie-ca si fara

forma-nu este posibila nici devenirea si nici lucrurile. Forma este principiul activ, miscator, dinamic

in lucruri. Materia este principiul mort, nemiscat; ceea ce trebuie miscat si format. De aceea este

necesara prezenta atat a formei, cat si a materiei pentru a se forma un lucru, caci forma nu poate

aparea decat prin materie, iar materia prin forma, ceea ce este in sine scop si realizarea scopului.

Materia n-are o realitate in sine: ea este posibilitate pura, substratul gol, ce poate deveni orice,

care, insa, singura nu este nimic decat spatiul neformat ca la Platon. Materia este substanta

nemiscata si lipsita de forma, iar"enteleheia" formatoarea acesteia. Ca sa existe, materia are

nevoie de forma, de activitate. Bronzul si marmura sunt materia, statuia gata forma ; pamantul,

lemnul si pietrele sunt materia, iar casa este forma acestora. La om corpul este materia in timp ce

sufletul si viata forma acesteia. Materia, deci, nu poate exista fara forma, dar exista un principiu al

formarii independent de materie. Uneori insa Aristotel lasa impresia ca ar exista totusi un fel de

materie originara, nedeterminata,"prima", ultima ce poate fi gandita. Aristotel face astfel

deosebirea intre o materie"perceptibila" si alta ce este numai gandita.

 

Atata timp cat procesul de devenire, nu este pus in miscare de cauza externa lucrul nu exista in

realitate, el nu este actual, prezent. Dar fiindca acesta are in sine, ca predispozitie, nazuinta,

impulsul intern sa aspire la forma, asteptand numai sa fie tradus in procesul de realizare, se poate

spune ca lucrul exista deja potential sau ca posibilitate. Deosebirea aceasta intre conceptul

de"posibilitate" si"realitate" este hotaratoare pentru intelegerea filozofiei aristotelice. Filozofului ii

este necesara aceasta deosebire, pentru a depasi opozitia dintre materie si forma si pentru a

putea prezenta totalitatea materiei ca un ce structurat din forme existentiale inferioare si

superioare, ca o totalitate stapanita de tendinta de a se misca inspre forme din ce in ce mai

superioare. Conceptul"posibilitate" este la Aristotel identic cu acela de materie, iar

conceptul"energie" sau realitate este identic cu acela de forma. Toate lucrurile sunt potential

cuprinse in materie, materia fiind potenta generala-reala a lucrurilor, iar cu aparitia unei forme

anumite dimpotriva se trece de la potentialitate la realitate. Notional formele sunt cele mai inalte si

mai pure actualitati sau activitati prin care lucrurile pot fi chemate la aparitie, ca fenomene.

Realitate nu poseda, de aceea, decatt materia formata, asadar lucrurile. Acestea singure constituie

realitatea. Ele sunt existenta insasi sau substanta. Ele sunt prin aceea ca forma pune stapanire pe

materie, pe care o misca si o formeaza.

 

Atat forma cat si materia sunt absolut necesare pentru formarea lucrurilor, totusi formei ii revine o

importanta mult mai mare decat materiei. Caci, in timp ce materia este ceva pur pasiv, forma este

dimpotriva partea activa : ea este"entelechie". Entelechia este actul ce realizeaza un anumit scop,

ea este actul intentional, care, prin configuratie, isi gaseste realizarea sa. Configuratia externa si

cu scopul intern sunt intr-un raport reciproc foarte strans. S-a ajuns la o forma, s-a realizat in

acelasi timp si un scop. Se schimba forma exterioara, se schimba si scopul, sau, mai corect, forma

se schimba fiindca se schimba si scopul, fiindca in natura stapaneste tendinta inspre scopuri din

ce in ce mai superioare. In felul acesta lucrurile se schimba mereu, ele gasindu-se intr-o evolutie,

ce se misca inspre forme tot mai superioare. Curios este faptul ca, in decursul acestei evolutii,

fiecare lucru ia o pozitie dubla : in raport cu materia din care el este format, lucrul este forma, dar

pentru scopurile mai inalte lucrul este iarasi numai materie. Acest lucru inseamna la Aristotel ca in

natura nu exista o materie fara forma, ci orice materie are o forma, bunaoara blocul de marmura

avea el insusi o forma, mai inainte de a fi transformat intr-o opera de arta. De aici se vede ca, la

Aristotel, materia si forma sunt niste termeni relativi: ceea ce este forma pentru o materie, poate

deveni din nou materie pentru o alta forma superioara. Deci concluzia este ca fiecare lucru si

fiecare fiinta nu-si este siesi scop in sine, ci acestea slujesc, alaturi de alte fiinte, unor scopuri si

structuri superioare, in raport cu care fiecare dintre acestea nu este iarasi decat materie. Asa,

bunaoara, pietrele si lemnul, ce au un scop al lor, sunt pentru scopul superior"casa", numai

materie ; casele, materie pentru strada; strazile, materie pentru oras etc. In felul acesta, pe fiecare

scop se fundamenteaza alte scopuri mai inalte, pe acestea altele si mai inalte si asa mai departe

pana la un scop ultim, cu care toate celelalte se unesc pentru a sluji lumii ca totalitate. Asa se face

ca Aristotel gandeste lumea ca fiind o ierarhie uriasa de scopuri, in care atat singularul, cat si

totalitatee lumii se gasesc intr-o evolutie continua spre forme superioare. Care este insa, dupa

Aristotel, scopul ultim al acestei evolutii ? Raspunsul la aceasta intrebare Aristotel il da prin aceea

ca el indica raportul dintre forma si materie. Intrucat lucrurile ajung la forme si scopuri superioare

raportul acesta se schimba in favoarea formei. Pe masura ce evolutia aceasta progreseaza,

materia dispare din ce in ce mai mult. Daca, buna oara, un sculptor daltuieste dintr-o bucata de

marmura o statuie, materia dispare in masura in care forma sau ideea se reliefeaza mai mult, pana

cand noi nu mai privim marmura, ci numai forma pura. Acelasi lucru se intampla in orice evolutie,

asadar o depasire a materiei, ce are ca urmare ca scopul ultim al lumii nu este altul decat o

eliberare absoluta a acesteia de materie si deci o spiritualizare desavarsita a intregii existente.

Aceasta este, dupa Aristotel, forma cea mai inalta posibila a lumii scopul ei ultim si cel mai inalt.

 

Aristotel prezinta ideea ca trecerea de la posibilitate la realitate este dependenta in chip necesar

de miscare, care nu este schimbarea exterioara a lucrului, asadar schimbarea locului, ci procesul

de trecere de la materie la forma. Miscarea este, in acest sens, realitatea nedesavarsita ,- o

realitate ce se afla, daca ne putem exprima asa, inca pe drumul ce duce la desavarsire. Miscarea

este energie si nu entelechie, din pricina ca energia ca miscare este realizarea ca proces in timp

ce entelechia dimpotriva semnifica scopul ajuns al procesului insusi, care, ca atare, are fenomenul

miscarii inapoia sa. Ca tot ceea ce este dat in experienta si ceea ce este in miscare trebuie sa-si

aiba cauza sa. Asa se face ca, daca urmarim mereu acest lucru si intrebam care este cauza

miscarii, ajungem, deoarece timpul si spatiul sunt fara de sfarsit, la un"Prim miscator", care este

nemiscat, imobil si etern; el este o Fiinta desavarsita, nemateriala, asadar rationala, ceea ce

inseamna o Fiinta divina, sau, cum mai zice Aristotel, un spirit divin. Acesta este act pur :"actus

purus". Aristotel ii atribuie acestei Fiinte toate atributele pe care Platon i le dadea Ideii de bine. Ea

este eterna neschimbabila, in sine si pentru sine, despartita de toate celelalte fiinte si totusi cauza

suprema a acestora. Ii lipseste acesteia numai calitatea etica, din pricina ca aceasta forma pura,

identica cu Divinitatea, aceasta energie ce-si are temeiul in sine insasi, este cea mai buna si cea

mai inalta, dar ea este o gandire pura, care nu este ocupata decat cu sine insasi si cu

contemplarea fiintei sale proprii. Esenta Divinitati este, pentru Aristotel, spiritul pur si, ca atare,

gandirea pura, sau, cum se exprima el insusi,"gandirea gandirii", ceea ce inseamna o gandire in

care deosebirea intre subiect si obiect este suspendata. Spiritul pur n-are nevoie de om si nici de

lucruri, ci dimpotriva lumea este chinuita de nostalgia dupa el. Spiritul pur isi este siesi suficient si

nici nu are alt scop in afara de sine insusi. Autocontemplatia reprezinta vesnica sa fericire. El este

de aceea inaintea lumii-asadar vesnic spirit pur, forma cea mai pura si cu aceasta actualitatea cea

mai pura.

 

Este interesant ca Aristotel nu numeste nicaieri Divinitatea cu epitetul de "Creatorul", ci numai cu

acela de "Miscator al lumii", in sensul amintit mai sus, ca Divinitatea misca lumea, intrucat aceasta

nu poate sa faca altceva decat, ca chinuita de nostalgia dupa Divinitate, sa tinda spre Aceasta, ca

fiind scopul ei cel mai frumos si mai bun. Divinitatea este ordonatoarea lumii; o ordine ce nu se

sustine prin sine si in sine, ci numai prin ceea ce este divin. Cu aceasta idee, Aristotel s-a ridicat

deasupra opozitiei dintre teism si panteism. El poate fi interpretat panteist, intrucat esenta

Divinitatii este identica cu gandirea ce actioneaza in lume si tine lumea laolalta, asadar ca

totalitatea ideilor, legilor, formelor sau valorilor ce sunt date in procesul lumii si prin care acestea

ajung la realizare. Dar caracteristica teista a ideii de mai sus este ca Dumnezeu, ca activitate pura,

se deosebeste cu totul de lume, prin aceea ca El este inaintea si in afara acesteia.

El socoteste metafizica ( ontologia ) ca fiind stiinta principiilor si cauzelor prime. Prin cauza

principala = cauza fundamental, si definidu-o ca stiinta primelor inceputuri si a primelor cauze,a

realitatilor si principiilor acestora.

Ex. de Metafizica : statuia lui Hermes este facuta din piatra, piatra insasi este o materie dar si

o forma, forma pentru ca se individualizeaza cu celelalte forme dar in raport cu statuia este

materia iar statuia este forma pietrei.

Filosofia naturiiAristotel vede universul ca pe o scară situată între cele două extreme: formă fără materie este pe

un capăt, şi materia fără formă este de la celălalt capăt. Pasajul de materie într-o formă trebuie să

figureze în diversele sale stadii în lumea naturii. Pentru a face acest lucru este obiect al fizicii lui

Aristotel, sau filosofia naturii. Este important să se ţină seama de faptul că trecerea de la forma la

chestiunile care ţin de natura este o mişcare spre a capata scopuri. Totul în natură are sfârşitul său

şi funcţia, şi nimic nu este fără scopurile sale. Peste tot găsim dovezi ale planului de proiectare şi

raţională. Nici o doctrină de fizica poate ignora noţiunile fundamentale de mişcare, spaţiu, şi de

timp.Mişcare este trecerea de materie în formă, şi este de patru feluri: (1), mişcare care afectează

substanţa unui lucru, în special de la începutul şi încetarea sa; (2), mişcare care aduce cu privire la

schimbările de calitate; (3) mişcare care aduce cu privire la modificările de cantitate, prin creşterea

acesteia şi scăderea acesteia; şi (4), mişcare care aduce cu privire la locomotie, sau schimbarea

locului. Dintre acestea din urmă, este fundamentală şi cea mai importantă.

Aristotel respinge definiţia de spaţiu gol este o imposibilitate. Prin urmare, de asemenea, nu este

de acord cu punctul de vedere al lui Platon şi a lui Pitagora că elementele sunt compuse din figuri

geometrice. Spaţiul este definit ca limita a corpului din jur faţă de ceea ce este înconjurat. Timpul

este definit ca măsură de mişcare în ceea ce priveşte ceea ce este mai devreme şi mai târziu. Prin

urmare, depinde de existenţa ei asupra mişcarii. În cazul în care nu există nici o schimbare în

univers, nu ar exista nici timp. Deoarece este de măsurare sau numărare de mişcare, de

asemenea, depinde de existenţa acesteia pe o minte de numărare.Dacă nu ar exista minte pentru

a conta, nu ar putea fi cel mai scurt timp. Sufletul uman nu este altceva decât organizarea

corpului. 

Sufletul şi PsihologieSufletul este definit de Aristotel ca expresia perfectă sau realizarea unui organism natural. Din

această definiţie rezultă că există o legătură strânsă între statele psihologice, şi procesele

fiziologice. Trupul şi sufletul sunt unite în acelaşi. Metafizicieni înainte de Aristotel discutat sufletul

abstract, fără nici o în vedere mediul corporale; aceasta, Aristotel crede, a fost o greşeală. În

acelaşi timp, Aristotel ceea ce priveşte sufletul sau mintea nu ca produs al condiţiilor fiziologice ale

organismului, dar ca adevar a corpului - substanţa din care numai condiţiile corporale câştig sensul

lor real.

Sufletul manifestă activitatea în anumite "facultăţi" sau "părţi", care corespund cu etapele de

dezvoltare biologică, şi sunt facultăţile de nutriţie (specifice plante), că de circulaţie (specifice la

animale), şi că a raţiunii (ciudat la om). . Mintea rămâne tot o unitate: şi este absurd să se

vorbească despre ea, Ca subiect de impresie, percepţia implică o mişcare şi un fel de schimbare

calitativă, dar percepţia nu este doar o afectiune pasiv sau receptiv. Este în acte la rândul său, şi,

distincţie între calităţile lucrurilelor exterioare, devine "o mişcare a sufletului prin intermediul

corpului." Obiectele de simţurile pot fi fie (1) speciale, (cum ar fi culoarea este obiectul speciale de

vedere, şi sunet de audiere), (2) comune, sau reţinute de către mai multe simţuri în combinaţie

(cum ar fi de mişcare sau figura), sau (3) accidentale sau inferenţiale (cum ar fi atunci când de la

senzaţia imediată de alb ajungem să cunoaşteţi o persoană sau un obiect care este de culoare

albă. Aristotel defineşte imaginaţia ca "mişcarea care rezulta pe o senzatie de real." Cu alte

cuvinte, este procesul prin care o impresie a simţurilor este înfăţişată şi reţinută înainte de minte, şi

în consecinţă, este baza de memorie. Imagini reprezentative care le prevede forma materialelor de

motiv. Iluzii şi vise sunt ambele la fel din cauza unei emoţie în organul de simţ similară cu cea care

ar fi cauzată de prezenţa efectivă a fenomenului de sensibile. Memoria este definită ca deţinerea

permanentă a imaginii senzual ca o copie care reprezintă obiectul care este o imagine. Amintire,

sau chemarea înapoi în minte reziduurilor de memorie, depinde de legile care reglementează

asocierea ideilor noastre. Noi ne trasăm asociaţiile de către începând cu gândul de a obiectului de

faţă pentru noi, atunci având în vedere ceea ce este similar, contrar sau învecinate.

Opera lui Aristotel

Ca și magistrul său, Aristotel a scris foarte mult, iar scrierile sale au ca și autorul o istorie

interesantă. Ele au fost redescoperite treptat, dintre care Poetica abia în perioada Renașterii, deci

unele dintre ele pot rămîne necunoscute și pînă în prezent. După moartea lui Teofast, urmașul lui

Aristotel la conducerea școlii, lucrările marelui filosof sînt duse în Asia Mică, unde putrezesc în

subsoluri, fiind readuse la Atena pe la 100 î.e.n. În 86 î.e.n., sînt aduse la Roma și ajung mai tîziu

pînă la Andronicus din Rodos. Vastul sistem filosofic și științific conceput de Aristotel, uimitor prin

diversitate (logică, teologie, politică, estetică, fizică, astronomie, zoologie etc.) și profunzime, a stat

la baza gândirii medievale creștine și islamice și a fost axul culturii Occidentului până la

sfârșitul secolului al XVII-lea. Din cele peste 150 de lucrări care îi sunt atribuite (Diogenes

Laertios menționa 145), s-au păstrat 47.

Opera sa cuprinde:

Discursuri cu caracter retoric

Elogiul lui Platon

Elogiu către Alexandru

Elegia pentru Eudemos

Dialoguri în genul celor platonice

Despre filosofie

Despre justiție

Despre poeți - păstrate fragmentar

Tratate de erudiție

Constituția atenienilor

Istoria animalelor (Historia Animalium)

Despre cer (De caelo)

Lucrările lui Aristotel sunt împărțite în cinci categorii și formează Corpus Aristotelicum

Scrieri de logică

Organon Organon  – scrierile de logică (titlul "Organon" nu îi apartține lui Aristotel)

Categorii (Categoriae)

Despre interpretare (De Interpretatione)

Analitica Primă (Analytica Priora)

Analitica Secundă (Analytica Posteriora)

Topica (Topica)

Respingerile Sofistice (De Sophisticis Elenchis)

Scrieri despre știință

(184a) Fizica (Physica)

(268a) Despre cer (De Caelo)

(314a) Despre generare și corupere (De Generatione et Corruptione)

(338a) Meteorologicele

(391a) Despre Univers (De Mundo) *

(402a) Despre suflet (De Anima)

(436a) Scurte tratate naturale (Parva Naturalia):

 (Historia Animalium)

(639a) Despre părțile animalelor (De Partibus Animalium)

(698a) Despre mișcarea animalelor (De Motu Animalium)

(704a) Despre deplasarea animalelor (De Incessu Animalium)

(715a) On the Generation of Animals (De Generatione Animalium)

(791a) Despre culori (De Coloribus) *

(800a) Despre lucruri auzite (De audibilibus)*

(805a) Fizionomica (Physiognomonica) *

(815a) Despre plante (De Plantis) *

(830a) Despre minuni auzite (Mirabilibus Auscultationibus) *

(847a) Probleme mecanice (Mechanica) *

(859a) Probleme sau Întrebări (Problemata) *

(968a) Despre liniile indivizibile (De Lineis Insecabilibus) *

(973a) Despre poziția și denumirile vânturilor (Ventorum Situ et nominibus) *

(974a) Despre Melissus, Xenophanes și Gorgias (MXG) *

Scrieri metafizice

(980a) Metafizica (Metaphysica)

Scrieri etice

(1094a) Etica Nicomahică (Ethica Nicomachea)

(1181a) Etica Mare (Magna Moralia) *

(1214a) Etica eudemică (Ethica Eudemia)

(1249a) Despre virtuți și vicii (De Virtutibus et Vitiis Libellus) *

(1252a) Politica (Politica)

(1343a) Economicele (Oeconomica)

Scrieri estetice

(1354a) Retorica (Ars Rhetorica)

Retorica lui Alexandru (Rhetorica ad Alexandrum) *

(1447a) Poetica (Ars Poetica)

Scriere în afara Corpus Aristotelicum

Constituția atenienilor (Athenaion Politeia)

Copii după manuscrise au fost păstrate în bibliotecile arabe; gânditorii arabi l-au readus pe Aristotel

în Europa în sec. XII – XIII.

Concepte:

Filosofia = știință a cauzelor prime, o cercetare a ființei ca ființă

Substanță = Ființa în sine, imuabilă (identică cu sine). Acel tip de realitate a cărei existență nu este

dependentă de altceva. În acest sens, substanța poate fi universală, adică substanță secundă (ca

gen, specie, esență), respectiv particulară sau substanță primă (înțeleasă ca individual).

Materia = "Forma în potență" sau "potențialitate pură". Ființa în potență, în stare nedeterminată

(virtualitate).

Forma = ființa în act, determină materia (energie)

Primul Motor = cauza mișcării din lume; este mișcătorul nemișcat, Act pur, imaterial, gândire pură

(divinitatea supremă)

Omul = este un compus din materie și formă. Corpul nu este materie decât într-un sens metaforic

deoarece, ca substanță primă, și corpul trebuie înțeles tot ca un compus formă-materie. Astfel, tot

ceea ce este perceptibil ca și corp este act al corpului, adică formă în act. De asemenea, sufletul

individual este la rândul său un compus care are drept formă intelectul. În concluzie, omul este o

substanță având ca formă sufletul intelectiv.

= ființă morală, capabilă de acțiuni în vederea binelui

= ființă socială "zoon politikon" (viețuitoare socială), tinde în mod natural să trăiască în stat și

folosește statul drept mijloc pentru dobândirea autarhiei, adică a condiției necesare practicării virtuții

dianoetice.

= caută frumosul, arta fiind o imitație a realității cu rol de Katharsis (purificare a sufletului prin

disciplinarea pasiunilor)

Statul = anterior familiei și individului, este un organism natural; ideal este statul având clase

sociale bine determinate

Statul = scopul său este fericirea, dobândită ca stare ce însoțește practicarea virtuților; statul

condus de omul cel mai virtuos este monarhia (poate degenera în tiranie). Alte forme de

guvernământ sunt aristocrația (poate degenera în oligarhie), republica (poate degenera în

demagogie – guvernarea celor inculți)

Științele = sunt:

Teoretice (matematică, fizică, metafizică)

Practice (etică, politică, economie)

Poetice (arte tehnice, retorica, poetica)

Adevărul = corespondența conceptelor cu realitatea

Logica = introducere și pregătire a tuturor științelor, analiză a legilor gândirii (care sunt și legi ale

realității)

Categoriile = modalitățile de exprimare a ființei: Substanța, Cantitatea, Calitatea, Relația, Locul,

Timpul, Poziția, Averea, Pasiunea, Acțiunea. Substanța semnifică faptul de a fi (ființa

nedeterminată), în timp ce restul de nouă categorii exprimă determinații ale substanței. Substnța

este o realitate care nu are nevoie de altceva ca să existe, în timp ce categoriie desemnează

realități a căror existență depinde de substanță ("nu pot fi în afara unui substrat")

Silogismul = procedeul dialectic de gândire care ne duce necesar la adevăr