C1. Sociologia ca ştiinţă – deschideri epistemologice  

Obiectul de studiu al sociologiei. Concepte, probleme şi specializări.  Premisele vieţii sociale – sociabilitatea şi socialitatea.  Caracteristicile proceselor asociative. 

 

 

ociologia este ştiinţa despre societate şi studiază omul în multitudinea formelor de a fi alături 

de ceilalţi. Societatea se defineşte ca ansamblul indivizilor şi al relaţiilor dintre aceştia. 

 

Concepete cheie în sociologie: 

alienare,  anomie,  birocraţie,  coeziune,  comunicare,  comunitate,  conflict,  cultură, 

demografie, devianţă, discriminare, eşantionare, familie, feminism, fluctuaţie, gender, 

grup,  habitus,  instituţie,  interacţiune,  lideranţă,  migraţie,  mobilitate,  mulţime, 

natalitate, naţiune, observaţie, organizaţie, predicţie, public, relaţie, reţea, rol social, 

rural, socializare, societate, stat, statistică, urban, zvon. 

 

Specializări: 

Sociologia comunicării de masă  Sociologia opiniei publice Sociologia dreptului  Sociologia politicului Sociologie economică  Sociologia populaţiei Sociologia educaţiei  Sociologie rural‐urbană Sociologia familiei  Sociologia religiei Sociologie medicală  Sociologia timpului liber... 

 

Relaţiile cu alte ştiinţe:  

Domeniul  vieţii  sociale  se  constituie  parţial  sau  integral  ca  obiect  de  studiu  pentru mai multe 

discipline  ştiinţifice:  sociologie,  psihologie,  antropologie,  drept,  economie,  jurnalism,  asistenţă 

socială etc. Sociologia se focalizează pe comportamentul asociativ (trăirea  laolaltă a  indivizilor) şi 

consecinţele  acestuia,  adică ansamblul de  resurse  sociale  generate de  alăturarea  a doi  sau mai 

mulţi indivizi. 

 

 

 

 

 

S 

Exemple de resurse sociale: norme, convenţii, acorduri mutuale,comportamente dezirabile, valori şi orice alte lucruri rezultate în urmaconvieţuirii unor indivizi. Resursele sociale sunt relative, adică diferă de la ocomunitate la alta („câte bordeie, atâtea obiceie”).Dispariţia unei comunităţideterminăşidispariţiaresurselorsocialegenerateîncadrulacesteia.Se diferenţiază de resursele naturale care sunt date şi independente decomunitateacarelefoloseşte.

Arhitectură IV  C1. Sociologia ca ştiinţă: deschidere epistemologiceSociologie Generală 

2

 

OMUL reprezintă un univers complex alcătuit din patru dimensiuni interconectate: 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Implicit, interacţiunile umane din cadrul societăţii prezintă 4 paliere de realizare: 

‐ nivel biologic, fizic: contacte directe 

‐ nivel psihologic: schimburi de emotii, sentimente, afecte pozitive sau negative etc. 

‐ nivel socio‐cultural: schimburi simbolice, educaţie, norme şi convenţii sociale etc. 

‐ nivel spiritual: conţinuturi valorice, transcendenţă etc. 

 

Aceste patru paliere se pot manifesta independent unul de altul sau simultan, în funcţie de relaţia 

angajată:  contactul  fizic  într‐un meci  de  box  (doar  planul  biologic)  sau  o  relaţie  de  dragoste 

(biologic,  psihologic  şi  socio‐cultural)  sau  o  relaţie maestru‐discipol  într‐o  şcoală  de  yoga  (nivel 

spiritual) şamd. 

 

La baza existenţei societăţii se află: 

 

Sociabilitatea  = capacitatea  indivizilor de a convieţui, de a  trăi  împreună, a  interacţiona  şi a 

adopta un comportament asociativ 

Socialitatea  = capacitatea structurilor asociative de a integra noi indivizi. 

 

 

 

BIOLOGIC 

 

 

 

PSIHOLOGIC 

 

 

 

SOCIO‐CULTURAL 

 

 

SPIRITUAL 

 

 

 

Arhitectură IV  C1. Sociologia ca ştiinţă: deschidere epistemologiceSociologie Generală 

3

 

Până  în  prezent  au  fost  dezvoltate  mai  multe  teorii  care  urmăresc  înţelegerea  şi  explicarea 

existenţei societăţii şi a diverselor moduri de viaţă asociativă.  

Perspectiva  etologică  –  promovează  importanţa  definitorie  a  comportamentului  şi  a  factorilor 

biologici determinanţi. Consacrată  ca o  ramură distinctă a biologiei, etologia  reprezintă 

studiul  comportamentelor animalelor  în mediul  lor de viaţă. Etologia umană urmăreşte 

determinarea  gradului  în  care  comportamentul  omului  este  programat  prin  adaptare 

filogenetică.  Cu  alte  cuvinte,  perspectiva  etologică  accentuează moştenirea  genetică  a 

omului  ca  verigă  ultimă  într‐un  lanţ  evolutiv  complex.  Prin  supralicitarea  (exagerarea) 

condiţionărilor biologice asupra manifestărilor umane etologia riscă să devină etologism  

= un curent care încearcă să explice omul doar prin componentele sale biologice. 

 Perspectiva  psihologică  –  susţine  prioritatea  absolută  a  resurselor  individuale  şi  a  structurilor  de 

personalitate  specifice  fiecărui  individ  uman. Angrenarea  acestor  componente  individuale 

(prin  interacţiuni  şi  relaţii)  are  ca  o  consecinţă  directă  constituirea  diverselor  forme  de 

structurare  şi  manifestare  a  socialului.  Supralicitarea  condiţionărilor  psihologice  definesc 

psihologismul = un  curent  care  încearcă  să  explice  omul  doar  prin  componentele  sale 

psihologice).  

 Perspectiva sociologică – afirmă existenţa apriorică a unor structuri supraindividuale localizate în 

ansamblul  reprezentărilor  colective,  socialul  fiind  determinant  pentru  formarea  şi 

evoluţia  oricărui  individ.  Realitatea  socială  se  plasează  astfel  pe  un  nivel  exterior 

individului,  acţionând  asupra  acestuia  permanent  prin  conţinuturi  culturale  specifice. 

Exagerarea determinărilor de factură socială (supra‐individuală) conturează sociologismul 

=  un curent care încearcă să explice omul doar prin trăirile sale socio‐culturale). 

 În  mod  similar,  supralicitarea  dimensiunii  spirituale  determină  alunecarea  într‐o  extremă  de 

fanatism  religios  care este  la  fel de  îngustă  şi de  limitativă  în  înţelegerea omului  ca  şi 

etologismul, psihologismul sau sociologismul. 

 

Sociologia,  ca  ştiinţă  multi‐paradigmatică  construieşte  reprezentări  complexe  asupra  realităţii 

sociale,  angrenând  într‐o  manieră  unitară  conţinuturi  biologice,  psihologice,  sociologice  şi 

spirituale. 

Arhitectură IV  C1. Sociologia ca ştiinţă: deschidere epistemologiceSociologie Generală 

4

  

Caracteristicile proceselor asociative.  

iversele modalităţi ale oamenilor de a fi laolaltă se bazează pe două componente fundamentale 

pentru  existenţa  oricărui  spaţiu  social:  interacţiunea  socială  şi  relaţia  socială.  Interacţiunea 

socială reprezintă o formă specifică de acţiune socială şi poate fi definită ca o rezultantă a interferenţei 

acţiunilor iniţiate de persoane, grupuri sau comunităţi, prin care se influenţează condiţiile specifice de 

manifestare precum  şi  finalităţile aferente  (Zamfir, Vlăsceanu, 1993).  Între acţiunea  şi  interacţiunea 

socială pot fi puse în evidenţă o serie de similitudini, cum ar fi: 

ambele  sunt  concepte  relaţionale,  implicând  existenţa  a  cel  puţin  două  entităţi  sociale  

(indivizi, grupuri, colectivităţi); 

se desfăşoară  într‐un context social şi poartă amprenta unei experienţe asociative formată în 

cadrul unor grupuri şi comunităţi; 

determină o serie de reacţii (feed‐back‐uri) mai mult sau mai puţin consistente. 

 Interacţiunile  sociale  sunt  elaborate  deci  în  continuarea  acelor  acţiuni  care  generează  un  răspuns 

(feed‐back)  semnificativ  din  partea  “obiectului”  asupra  căruia  se  manifestă  (indivizi,  grupuri, 

comunităţi). Pe de altă parte, continuitatea  în  timp a  interacţiunii  (sau, cu alte cuvinte, dezvoltarea 

unei  serii extinse de acţiuni  reciproce) determină  transformarea acesteia  în  relaţie  socială.  În acest 

context, interacţiunea socială poate fi acceptată ca o etapă intermediară între acţiune şi relaţie, sau ca 

o fază premergătoare constituirii relaţiilor sociale. 

 Relaţia socială (din latinescul relatio = “ducere repetată”) reprezintă o legătură, conexiune sau raport 

între două sau mai multe entităţi sociale,  indiferent de structura acestora  (Zamfir, Vlăsceanu, 1993). 

Noţiunea a fost formulată de către E. de Roberty în 1876 (“La Sociologie”) în cadrul ipotezei biosociale 

bazate pe ideea că fenomenele sociale reprezintă manifestarea unor interacţiuni intercerebrale. Astfel, 

relaţiile sociale reciproce între mentaluri individuale generează forme sociale de gândire, reprezentare 

şi  acţiune  care  devin  independente  de  indivizii  propriu‐zişi.  Fiind  un  concept  central  în  arealul 

disciplinelor socio‐umane, în jurul său au fost conturate o serie extinsă de teorii şi paradigme relative la 

diverse componente şi implicaţii specifice. Într‐o structurare schematică, aceste abordări se distribuie 

pe  un  continuum  dezvoltat  între  perspectiva  sociologistă  (Durkheim,  Tonnies,  Sorokin)  şi  cea 

psihologistă (hormismul, behaviorismul, sociometria). 

 

D 

Arhitectură IV  C1. Sociologia ca ştiinţă: deschidere epistemologiceSociologie Generală 

5

O  contribuţie  deosebită  în  structurarea  conţinutului  acestui  concept  a  avut‐o  şcoala  formală 

germană  prin Georg  Simmel  care  a  abordat  atât  problematica  relaţiilor  cât  şi  a  interacţiunilor 

sociale. Acesta considera că există un număr de relaţii sociale care trebuie studiate  în forma  lor, 

indiferent de contextul social‐istoric  în care apar (dominaţie, subordonare, rudenie, comunicare), 

ele  constituind  nucleul  domeniului  de  studiu  al  sociologiei  (Zamfir,  Vlăsceanu,  1993).  Un  alt 

reprezentant de  seamă al  şcolii  formale germane,  continuator al perspectivei  lui Simmel, a  fost 

Leopold  von Wiese  care  încercând  să  sistematizeze  ansamblul  relaţiilor  sociale  delimitabile  în 

spaţiul social a conturat o reprezentare cuprinzând aproximativ 650 de tipuri de relaţii, grupate pe 

următoarea structură:  

(a) relaţii interindividuale – cu următoarele sub‐categorii: 

(a.1.)  îndreptate  spre  altul  (de  apropiere):  contact,  apropiere,  adaptare,  combinare  şi 

uniune; 

(a.2.) în comparaţie cu altul (de distanţare): concurenţă, opoziţie şi conflict; 

(a.3.) mixte (atât de apropiere cât şi de distanţare). 

(b)  relaţii  între  grupuri  ‐  abordate  ca  procese  sociale  supraindividuale  (ireductibile  la  relaţii 

interindividuale) prezintă următoarele forme: 

(b.1.)  procese  de  diferenţiere:  mobilitatea  socială,  dominaţia,  stratificarea,  selecţia, 

individualizarea; 

(b.2.) procese de integrare: uniformizarea, stabilizarea, socializarea; 

(b.3.) procese de destrucţie socială: exploatarea, favoritismul, corupţia, radicalizarea; 

(b.4.) procese de modificare şi construcţie: instituţionalizarea, profesionalizarea etc. 

   

Bibliografie: 

Giddens, Anthony (2000) Sociologie. Bucureşti: All. 

Ionescu, Ion şi Stan, Dumitru (1997) Elemente de sociologie. Iaşi: Editura Universităţii “A.I.Cuza”. 

Mihăilescu, Ioan (2003) Sociologie generală, Iaşi: Polirom. 

Roth, Andrei (1986) Individ şi societate. Bucureşti: Editura Politică. 

Zamfir, C., Vlăsceanu L., Dicţionar de sociologie, Babel, Bucureşti, 1993