Geografie economicăCurs anul I

Specializarea Cartografie şi Meteorologie-Hidrologie

Tematica cursuluiConceptul de geografie economică. Corelaţii între ştiinţele

geografice şi celelalte ştiinţe în determinarea potenţialui natural şi uman.

Evoluţia economiei mondiale în perioada modernă şi contemporană. Procesul de globalizare economică.

Criterii economice de ierarhizare a statelor.Societățile transnaționale și investițiile străine directe. Distribuție

geografică, structură, rol în economia globală, regională, locală.Competitivitatea economică şi dezvoltarea economică.Revoluţiile industriale şi modificările intervenite în structura şi

repartiţia activităţilor economice . Teorii privind localizarea activităților industriale.

Evoluţia şi structura căilor de comunicaţii şi impactul lor asupra dezvoltării economice.

Relaţiile economice internaţionale. Zonele libere, zonele off-shore, bursele de mărfuri.

Bibliografie curs Bari I., (2001), Globalizare şi probleme globale, Ed. Economică,

Bucureşti. Brown L., (2004), Eco-economia, Ed. Tehnică, Bucureşti. Caraiani Gh., Cazacu C., (1995), Zonele libere, Ed. Economică,

Bucureşti. Claval P., (1976), Élements de géographie économique, Paris. Dobrescu E. (2001), Integrarea economică, Ed. All Beck,

Bucureşti. Dumitrescu S., Bal Ana, (1999), Economie mondială, Ed.

Economică, Bucureşti. Erdeli G., coord., (1999), Dicţionar de geografie umană, Editura

Corint, Bucureşti. Erdeli G., Braghină C., Frăsineanu D., (2000), Geografie

economică mondială, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. Gamblin A., (2004), Economia Lumii - 2004, Ed. Ştiinţelor Sociale

şi Politice, Bucureşti. Iaţu C., Muntele I., (2002), Geografie economică, Editura

Economică, Bucureşti. Wallerstein I., 1991-1993, Sistemul mondial, vol I-IV, Edit.

Meridiane, Bucureşti. *** (1990-2007), Human Development Report, UNDP, New York. *** (1990-2007), World Investment Report, UNCTAD, New York.

Bibliografie extinsă Aliber R., (1970), A theory of foreign direct investment, în The International

Corporation, Cambridge University Press Bari I., (2001), Globalizare şi probleme globale, Ed. Economică, Bucureşti Braghină C., (1998), Foreign Direct Investments in Post-Comunist Romania, in

Romanian - British Geographical Interchange, Editura Corint Braghină C., Zamfir Daniela., (2000), Aspecte privind evoluţia recentă a

siderurgiei mondiale. Terra, nr 1, Societaea de geografie din România, Bucureşti Braghină C., (2002), Criterii de ierarhizare economică a naţiunilor, Terra 1-2/2001,

SGR Braghină C., Peptenatu D., (2003), Consideraţii privind conceptul de Geografie

economică pe plan mondial, Comunicări de geografie vol. VII, Ed. Universităţii din Bucureşti.

Braghină C., Zamfir Daniela, (2003), Investiţiile străine directe. Indicele de potenţial şi

indicele de performanţă, Comunicări de geografie vol. VII, Editura Universităţii din Bucureşti

Braghină C.,(2004), Aspecte actuale în distribuţia geografică şi sectorială a investiţiilor străine

directe, Comunicări de geografie vol. VIII, Editura Universităţii din Bucureşti Braghină C., (2005), Energia geotermică. Prezent şi perspective, Terra, XXXII –

XXXIV, Societatea de Geografie din România Braudel F., 1987, Timpul lumii, Edit. Meridiane, Bucureşti Brown L., (2002), Politica ecologică a Planetei, Editura Tehnică, Bucureşti Brown L., (2004), Eco-economia, Ed. Tehnică, Bucureşti Brown L., (2005), Depăşind resursele Planetei, Editura Tehnică, Bucureşti

Bibliografie extinsă Cândea Melinda, Peptenatu D., (2002), Geografia agriculturii. Cultura plantelor, Editura Universităţii din Bucureşti Caraiani Gh., Cazacu C., (1995), Zonele libere, Ed. Economică, Bucureşti Claval P., (1976), Élements de géographie économique, Paris. Dobrescu E. (2001), Integrarea economică, Ed. All Beck, Bucureşti Dumitrescu S., Bal Ana, (1999), Economie mondială, Ed. Economică, Bucureşti. Erdeli G., coord., (1999), Dicţionar de geografie umană, Editura Corint Erdeli G., Braghină C., Frăsineanu D., (2000), Geografie economică mondială, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti Gamblin A., (2004), Economia Lumii -2004, Ed. Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti Iaţu C., Muntele I., (2002), Geografie economică, Editura Economică, Bucureşti Marin I., Nedelcu A., (1994), Geografie mondială, Editura Prahova S.A., Ploieşti Matei H., Neguţ S., Nicolae I., (2003), Enciclopedia statelor lumii, Editia a 9-a, Meronia, Bucureşti Muntele I., (2000), Geografia agriculturii, Edit.Univ.”Al.I.Cuza”, Iaşi Negoescu B.,Vlăsceanu Gh., (2001), Geografie economică. Resursele Terrei, Ed.itura Meteora Press.

Bucureşti Sută., N., Sută- Selejan Sultana, (1997), Istoria comerţului mondial şi a politicii comerciale, Ed. All, Bucureşti. Ţigu Gabriela (coordnator), (2003), Resurse şi destinaţii turistice pe plan mondial, Ed. Uranus, Bucureşti Velcea I., Ungureanu Al., (1993), Geografia economică a lumii contemporane, Editura Şansa SRL, Bucureşti Vlăsceanu Gh., Negoescu B., (2005)., Geografia transporturilor, Edit. Meteora Press. Bucureşti Wallerstein I., 1991-1993, Sistemul mondial, vol I-IV, Edit. Meridiane, Bucureşti 

Bibliografie extinsă*** (2000 - 2004), Coal Information, International, Energy

Agency, Paris*** (2000-2004), The Steel Market, U. N. New York*** (2005), BP Statistical Review of World Energy, London*** (2004), Handbook of International Trade and Development

Statistics, U.N., New York*** (1987), Forum du Development, Raportul Brundtland. *** (1990-2005), Human Development Report, UNDP, New York.*** (1990-2005), World Investment Report, UNCTAD, New York*** (2000-2004), International Energy Outlook, Energy

Information Administration, Washington*** (2000-2005), Review of maritime transport, UNCTAD,

Geneva

Evaluare Examen scris, sesiunea din ianuarie-februarie

2011Notare: 7 puncte lucrarea scrisă + 3 puncte

activitatea la lucrările practicePrezenţa la orele de lucrări practice este

obligatoriePrezenţa la curs, minim 10 cursuri din cele

14 semestriale.

Geografia – ştiinţă şi obiect de învăţământGeografia este o ştiinţǎ foarte veche, care a evoluat în

funcţie de progresele înregistrate de societate de-a lungul timpului.

Pentru a fi consideratǎ ştiinţǎ trebuie sǎ îndeplineascǎ condiţiile impuse de definiţia ştiinţelor, definiţie generalǎ şi unanim consemnatǎ în majoritatea lucrǎrilor.

O ştiinţǎ este un ansamblu de cunoştinţe veridice despre realitatea obiectivǎ sau subiectivǎ. Orice ştiinţǎ are un obiect de studiu, o teorie şi o metodologie. Din perspectiva acestei definiţii rezultǎ cǎ geografia îndeplineşte condiţiile impuse, acestea fiind prezentate în cele ce urmeazǎ.

Geografia ca disciplinǎ de învǎţǎmânt are menirea de a transmite datele esenţiale ale ştiinţei cu scopul creerii unei gândiri specifice şi a dezvoltǎrii personalitǎţii umane.

Obiectul de studiu al Geografiei Geografia este o ştiinţǎ veche, ale cǎrei începuturi dateazǎ din Antichitate. Denumirea provine de la douǎ cuvinte din limba greacǎ veche: geo = Pǎmânt şi grafos =

descriere. Cu alte cuvinte geografia se ocupǎ cu descrierea Pǎmântului, privit ca un întreg. Dacǎ am pǎstra

aceastǎ definiţie se constatǎ cǎ mai existǎ şi alte ştiinţe care au ca obiect de studiu Pǎmântul şi deci geografia ar intra în contradicţie cu acestea. Care sunt acestea ?

Asupra definiţiei geografiei, a obiectului sǎu de studiu şi a ramurilor (diviziunilor) sale au existat, de-a lungul timpului, numeroase discuţii.

Literatura geograficǎ româneascǎ şi cea strǎinǎ cuprind numeroase studii cu caracter teoretico-metodologic referitoare la obiectul de studiu al geografiei.

Interpretǎrile şi conţinutul acestuia diferǎ de la autor la autor în funcţie de conceptele existente şi de viziunea fiecǎruia, dar şi de stadiul dezvoltǎrii ştiinţelor, în ansamblul lor, la un moment dat.

Caracteristica comunǎ a tuturor autorilor români, (dar şi a celor strǎini), începând cu fondatorul Geografiei moderne româneşti, Simion Mehedinţi (Terra, 1931), apoi Vintilǎ Mihǎilescu (Geografie teoreticǎ, 1968), Ioan Donisǎ (Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, 1977), Alexandru Roşu şi Irina Ungureanu (Geografia mediului înconjurǎtor, 1977), Ioan Ianoş (Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, 1987), este viziunea integralistǎ asupra obiectului de studiu al geografiei, fie cǎ acesta se numeşte:

mediu geografic, întreg teritorial – de la localitate la planetǎ, socio-geosistem, mediu înconjurǎtor, spaţiu geografic.

Obiectul de studiu al Geografiei Cea mai uzitatǎ definiţie pentru geografie este: ştiinţa care se ocupǎ cu

studiul mediului geografic. Acesta (mediul geografic) reprezintǎ locul de interferenţǎ al învelişurilor Pǎmântului inclusiv societatea umanǎ. Se au în vedere o multitudine de componente (naturale şi antropice), precum şi multiplele şi complexele relaţii care se stabilesc între aceste componente, care conferǎ caracterul de întreg mediului geografic.

Viziunea integralistǎ asupra obiectului de studiu al geografiei se regǎseşte foarte bine în definiţia sistemului (teoria sistemicǎ - Ludwig von Bertalanffy, 1954).

Prin aceastǎ prismǎ mediul geografic este un sistem format din n elemente (componente) între care existǎ multiple şi complexe relaţii reciproce. Componentele au aceeaşi organizare sistemicǎ. Pe baza acestei teorii generale a sistemelor Ioan Donisǎ, în lucrarea sa Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, 1977, propunea ca obiect de studiu al Geografiei denumirea de socio-geosistem, denumire ce sugereazǎ organizarea sistemicǎ a mediului geografic şi faptul cǎ acesta este format din douǎ subsisteme majore: omul şi totalitatea activitǎţilor sale (sociosistem) şi subsistemul natural (geosistem).

Obiectul de studiu al GeografieiPotrivit definiţiei ştiinţei rezultǎ cǎ Geografia este un

ansamblu de cunoştiinţe veridice (adevǎrate) despre realitatea obiectivǎ (mediul geografic).

Are deci un obiect de studiu. Analizele întreprinse asupra mediului geografic – în ansamblu sau pe anumite componente – au permis, în timp, generalizarea şi abstractizarea lor şi elaborarea unor teorii adecvate.

De asemenea, Geografia utilizeazǎ un ansamblu de principii şi metode specifice, dar şi unele împrumutate, în contextul necesitǎţii existenţei unui transfer de noţiuni, legi, principii, metode de la o ştiinţǎ la alta, proces care a marcat şi marcheazǎ de fapt progresul ştiinţelor în lumea de astǎzi.

Ramurile Geografiei 

Potrivit definiţiei date geografiei ca ştiinţǎ, precum şi mediului geografic rezultǎ cǎ geografia cuprinde douǎ mari ramuri: geografia fizicǎ şi geografia umanǎ.

Dar mediul geografic poate fi studiat atât la scarǎ planetarǎ precum şi la scarǎ regionalǎ. Din acest punct de vedere existǎ o geografie generalǎ (fizicǎ şi umanǎ) şi o geografie regionalǎ (fizicǎ şi umanǎ).

Geografia fizicǎ este definitǎ ca ramura geografiei care se ocupǎ cu studiul componentelor naturale ale mediului geografic (geosistemul).

Componenta cea mai importantǎ atât pentru celelalte elemente naturale, dar şi pentru activitatea antropicǎ este suportul acestora, respectiv: relieful (totalitatea neregularitǎţilor scoarţei terestre). Subramura geografiei fizice care se ocupǎ cu studiul reliefului poartǎ denumirea de geomorfologie (sau morfogeografie).

Componetele atmosferei, precum şi evoluţia şi repartiţia proceselor şi fenomenelor atmosferice constituie obiectul de studiu al climatologiei (climatogeografiei).

Apele, în totalitatea diversitǎţii lor, fac obiectul de studiu al hidrologiei (hidrogeografiei). La rândul lor elementele de vegetaţie şi faunǎ formeazǎ obiectul de studiu al biogeografiei.

Vegetaţia şi fauna sunt analizate prin prisma influenţei factorilor climatici (evoluţia în timp şi spaţiu a temepraturii aerului, a cantitǎţilor de precipitaţii atmosferice, a caracteristicilor vânturilor ş.a.) şi hidrologici (prezenţa sau absenţa apelor), dar şi în funcţie de caracteristicile reliefului (în principal altitudine şi orientare).

O altǎ subramurǎ a geografiei fizice este pedogeografia sau geografia solurilor, care studiazǎ repartiţia solurilor în funcţie de parametrii climatici, hidrologici şi de vegetaţie, la care se adaugǎ roca care constituie baza de formare a solului.

Ramurile Geografiei Geosistemul a avut, în timp, o evoluţie îndelungatǎ. Pentru a înţelege caracteristicile actuale, dar şi pentru a

prognoza evoluţia sa viitoare este nevoie sǎ se cunoascǎ toate aspectele legate de evoluţia tuturor componentelor (relief, climǎ, ape, vegetaţie, faunǎ, soluri). Acesta este obiectul de studiu al paleogeografiei, ca subramurǎ a geografiei fizice.

Raportul dintre geodiversitate şi biodiversitate. Ce reprezintă cele două concepte. Geografia umanǎ este cea de-a doua ramurǎ a Geografiei. Are ca obiect de studiu sociosistemul sau omul şi totalitatea activitǎţilor sale strâns legate însǎ de mediul natural

(geosistem). Subdiviziunile sale sunt: Geografia populaţiei, Geografia aşezǎrilor umane, Geografia activitǎţilor umane. Geografia populaţiei se ocupǎ cu studiul caracteristicilor şi a repartiţiei teritoriale a populaţiei în strânsǎ concordanţǎ cu factori sociali, istorici, politici, demografici, economici, naturali ş.a.

Geografia aşezǎrilor umane are drept preocupǎri studiul caracteristicilor, evoluţiei şi repatiţiei teritoriale a aşezǎrilor rurale şi urbane.

Geografia activitǎţilor umane este o subramurǎ complexǎ care cuprinde: Geografia economicǎ, Geografie socialǎ şi culturalǎ, Geografia politicǎ.

Geografia economicǎ se impune ca o subramurǎ ce studiazǎ raporturile dintre producţia socialǎ, societatea umanǎ şi mediul geografic. În cadrul sǎu se individualizeazǎ mai multe diviziuni: Geografia resurselor, Geografia agriculturii, Geografia industriei, Geografia transporturilor, Geografia schimburilor economice şi Geografia turismului.

Geografia socialǎ are ca subdiviziuni: Geografia comportamentalǎ, Geografia lingvisticǎ şi Geografia medicalǎ. Geografia culturalǎ cuprinde Geografia confesionalǎ şi Geografia culturilor umane.

Geografia politicǎ are în componenţǎ Geografia electoralǎ şi Etnogeografia. Un loc aparte în structura Geografiei umane îl ocupǎ Geografia istoricǎ şi toponimia geograficǎ ramuri care prin

obiectul lor de studiu încearcǎ sǎ ofere informaţii pentru înţelegerea corectǎ a proceselor şi fenomenelor legate de societatea umanǎ actualǎ, dar şi elemente de prognozǎ. Nu se poate explica prezentul decât printr-o cunoaştere temeinicǎ a trecutului.

Geografia umană – diviziuni şi inter-relaţii cu alte ştiinţe sau discipline

Principii ale Geografiei Principiile sunt definite ca legi fundamentale ale unei ştiinţe. Pentru geografie sunt operaţionale urmǎtoarele: principiul

repartiţiei spaţiale, principiul cauzalitǎţii, principiul integrǎrii geografice, principiul istorismului, principiul regionalismului, principiul ecologic, principiul sociologic şi principiul antropic (Donisǎ I., 1977).

Principiul repartiţei spaţiale stabileşte în mod clar cǎ orice fenomen sau proces geografic are o anumitǎ poziţie spaţialǎ în limitele mediului geografic. Precizarea poziţiei are o importanţǎ deosebitǎ deoarece aceasta are influenţǎ asupra caracteristicilor fenomenului şi influenţeazǎ relaţiile acestuia (fenomen, component sau proces) cu alte componente aflate în imediata vecinǎtate. De aceea se precizeazǎ întotdeauna poziţia pe Glob, dar şi poziţia faţǎ de mari unitǎţi geografice (forme majore de relief, oceane, mǎri, fluvii). Când existǎ mai multe fenomene geografice de acelaşi tip este necesarǎ precizarea arealului pe care acestea sunt repartizate. În mod extrem de simplu acest principiu se poate rezuma doar la întrebarea: UNDE se petrece un fenomen ?

Principiul cauzalitǎţii precizeazǎ cǎ orice fenomen sau proces care se petrece în mediul geografic are una sau mai multe cauze. Este un principiu care decurge din succesiunea cauzǎ-efect. Depistarea cauzei sau a cauzelor care determinǎ un anumit proces poate fi simplǎ sau deosebit de complexǎ. În cazuri complexe se face apel la metode matematice care permit analiza exactǎ a legǎturilor din fenomene. În mod simplu principiul se reduce la întrebarea DE CE ?

Principiul integrǎrii geografice precizeazǎ cǎ fiecare fenomen sau proces din mediul geografic trebuie analizat şi încadrat într-un ansamblu de elemente aflate în interacţiune. Acesta este de fapt principiul organizǎrii sistemice a mediului geografic, în care fiecare component are aceeaşi organizare sistemicǎ fiind integrat într-un sistem de rang superior.

Principiul istorismului cere ca orice fenomen sǎ fie studiat prin prisma evoluţiei sale în timp. Numai aşa se pot descifra şi explica caracterele actuale ale unor procese geografice şi totodatǎ se pot preciza tendinţele de evoluţie.

Principiul regionalismului permite cunoaşterea faptelor geografice în condiţionarea lor, rezultatǎ dintr-o anumitǎ configuraţie a elementelor naturale şi social-economice ce se manifestǎ în interacţiunea lor, pe un anumit teritoriu.

Principiul ecologic constǎ în recunoaşterea legǎturilor dintre vieţuitoare, inclusiv omul, şi mediul natural. Principiul sociologic are în vedere rolul pe care îl joacǎ factorii sociali în evoluţia şi repartiţia geograficǎ a proceselor şi

fenomenelor. Principiul antropic presupune evaluarea activitǎţii umane ca element de transformare a mediului natural, dar şi a

societǎţii umane.

Metode folosite în Geografie Metodele cele mai utilizate în studiile geografice sunt (Erdeli G., şi colab., 2000): metoda inductiv-

deductivǎ, metoda analizei şi sintezei, metoda istoricǎ, metoda cartograficǎ, metoda statistico-matematicǎ, metoda modelǎrii. Alǎturi de acestea se cuvin a fi menţionate şi douǎ procedee larg rǎspândite şi anume: observaţia şi descrierea geograficǎ.

Metoda inductiv-deductivǎ a fost introdusǎ în secolul XVII. Ea este o îmbinare a douǎ metode. Metoda inductivǎ se bazeazǎ pe cunoaşterea realitǎţii geografice concrete. Pe baza studiului unor elemente singulare se încearcǎ, logic, sǎ se generalizeze. În metoda deductivǎ se porneşte de la generalizare şi pe calea deducţiilor logice se caracterizeazǎ un element singular. Spre exemplu pentru studiul unei zonei montane, prin metoda inductivǎ se constatǎ prezenţa unor înǎlţimi diferite, pante accentuate, o reţea de ape bogatǎ, o vegetaţie de pǎdure de conifere ş.a. Pe aceastǎ bazǎ se poate generaliza cǎ regiunile montane sunt înalte, bine împǎdurite, cu ape curgǎtoare bogate ş.a. Metoda se poate aplica foarte bine şi în studiul caracteristicilor orizontului local de cǎtre elevii din ciclul primar. Iniţial ei vor observa toate elementele caracteristice mediului în care trǎiesc, iar ulterior, prin organizarea unei excursii într-o altǎ zonǎ, vor constata cǎ o mare parte din caracteristicile orizontului local sunt specifice şi zonei vizitate.

Metoda analizei şi sintezei este, de asemenea, o metodǎ compusǎ din metoda analizei şi metoda sintezei.

Metoda analizei constǎ în descompunerea în pǎrţi componente a proceselor şi fenomenelor geografice cu scopul cunoaşterii lor în amǎnunt, pentru a înţelege mecanismele de desfǎşurare, precum şi relaţiile care se stabilesc cu alte pǎrţi sau procese. Este evident cǎ aceastǎ metodǎ este în cele mai multe cazuri o metodǎ mentalǎ.

Metoda sintezei este metoda inversǎ de recompunere a proceselor şi fenomenelor şi se completeazǎ cu metoda analizei. Cele douǎ metode sunt specifice atât geografiei, cât şi altor ştiinţe.

Metode folosite în GeografieMetoda istoricǎ decurge din principiul istorismului şi stipuleazǎ cǎ orice proces

sau fenomen geografic poate fi înţeles şi explicat prin evoluţia sa atât în timp cât şi în spaţiu.

Metoda cartograficǎ este o metodǎ specific geograficǎ, dar este utilizatǎ şi de alte ştiinţe pentru reprezentarea unor elemente. Aceastǎ metodǎ se foloseşte atât pentru cunoşterea faptelor geografice, dar şi pentru reprezentarea graficǎ a caracteristicilor acestora cunoscute ca urmare a utilizǎrii celorlalte metode.

Metoda statistico-matematicǎ permite utilizarea formulelor şi a calculelor matematice pentru prelucrarea observaţiilor, a înregistrǎrilor de date referitoare la procesele şi fenomenele studiate. Este o metodǎ care permite mǎsurarea cu exactitate a acestora, precum şi realizarea unor corelaţii specifice teoriei sistemice.

Metoda modelǎrii permite realizarea materialǎ sau mentalǎ a unui model (element care imitǎ realitatea) cu scopul înţelegerii evoluţiei sale. Aceastǎ metodǎ este legatǎ şi de metoda experimentalǎ, o metodǎ mai puţin uzitatǎ în domeniul geografiei, dat fiind faptul cǎ este foarte greu sǎ realizezi experimente în naturǎ sau în cadrul societǎţii umane.

Geografia economicăGeografia economică este o componentă a Geografiei umane care

studiază răspândirea spaţială a comunităţilor umane şi relaţiile dintre acestea şi mediul natural.

Ea include şi elemente din alte ştiinţe: sociologie, demografie, economie, dar impune o viziune globală ce trebuie analizată în fiecare loc şi moment în funcţie de jocul de forţe care se opun între ordinea genezei şi alte forme de ordine şi are menirea de a sesiza toate elementele revoluţionare nu numai pe plan cultural, social, politic, dar şi în plan tehnologic. Geografia umană păstrează grija pentru comparaţie şi explicaţie, în scopul găsirii cauzelor, modalităţilor şi efectelor acţiunilor umane.

Scopul geografiei umane este acela de a determina extensiunea spaţiului uman, popularea acestuia, peisajele determinate de habitat, de activităţile productive şi de modurile de viaţă. (Erdeli G., 2000).

Geografia economică studiază spaţiul unde se produc bunurile şi serviciile, fluxurile pe care le produc acestea, ca şi factorii de producţie, condiţiile şi resursele punerii lor în valoare.

Conturarea obiectului Geografiei economice

Conturarea unui obiect al geografiei economice s- făcut datorită contribuţiei economiştilor , într-o primă etapă, şi geografilor, îndeosebi după 1850.

Înainte de 1850 interesul geografiei pentru aspectele teritoriale ale economiei era redus, în timp ce analiza fenomenelor economice în repartiţia lor teritorială, la economişti, ocupa un rol deosebit de important. Se remarcă aici interesul pentru a explica bogăţia statelor, dezvoltarea activităţilor materiale prin prisma principiilor care le favorizează. Se disting, în această perioadă, trei puncte de vedere (curente): al mercantiliştilor, al fiziocraţilor şi cel al clasicilor.

Mercantilismul Mercantilismul este un sistem teoretic caracteristic secolelor XV-XVIII care

consideră că statul este cel care trebuie să regleze viaţa economică pentru a urmări interesele naţionale apelând la protecţionism şi deţinerea monopolurilor. Statul este cel care trebuie să favorizeze un excedent comercial prin intermediul căruia să permită intrarea în ţară a metalelor preţioase.

Mercantiliştii identificau bogăţia cu banii şi considerau comerţul exterior principala sursă pentru sporirea avuţiei. Considerau că profitul se obţine din a vinde mai scump un produs. În realitate prin procesul de circulaţie a mărfurilor nu se creează plusvaloare, ci doar se repartizează plusvaloarea iniţială obţinuta prin producerea bunurilor.

Apariţia acestui curent a fost determinată de un complex de factori care au generat dezvoltarea comerţului: marile descoperiri geografice şi progresele spectaculoase în domeniul transporturilor. Acţiunea diferenţiată a acestor factori a determinat conturarea a trei arii geografice: centrală, mediană şi periferică (Wallerstein, 1974).

În aplicarea politicii economice mercantiliste au existat patru etape: mercantilismul timpuriu, mercantilism bazat pe industrie, mercantilism monetarist, mercantilismul dezvoltat (bazat pe comerţ).

FiziocraţiaFiziocraţia sau “guvernarea naturii” este un curent

promovat de şcoala franceză începând cu 1758, când F. Quesnay a publicat Analiza Tabloului economic în care a prezentat, sub forma unei scheme doctrina fiziocrată care analizează posibilitatea reproducerii şi repartiţiei produsului social total în condiţiile capitalismului. Tabloul reprezintă reprezintă repartiţia avuţiei societăţii franceze pe care autorul o împărţea în trei categorii: producători, proprietari şi industriaşi şi comercianţi. Fiziocraţii considerau că fenomenele economice se desfăşoară potrivit unor legi naturale, deci independent de voinţa oamenilor şi a statului şi că unicul izvor al avuţiei este producţia agricolă, singura clasă productivă fiind arendaşii şi muncitorii salariaţi care lucrează în agricultură.

Liberalismul Perioada liberalismului economic clasic. Teoriile liberalismului

clasic au fost elaborate de reprezentanţii şcolii engleze la sfârşitul sec. al XVIII şi începutul sec. al XIX-lea. Ei studiază producţia, circulaţia şi repartiţia bogăţiilor materiale, axându-se pe rolul motor al interesului individului, pe existenţa unei ordini naturale şi pe funcţia reglatoare a pieţei şi a liberei concurenţe.

Liberalismul economic este o noţiune care se diferenţiază atât de etatism (controlul total al statului) cât şi de anarhie şi presupune intervenţia statului între anumite limite, care sunt stabilite prin negociere de părţile implicate în actul economic.

Principalele caracteristici ale liberalismului clasic sunt: concentrarea atenţiei pe producţie şi doar în plan secundar pe

circulaţie; identificarea cauzelor care au condus la îmbogăţirea naţiunilor prin

abstractizare; ordonarea societăţii şi economiei după legi naturale.

Liberalismul Cel mai important reprezentant al liberalismului economic clasic este A.

Smith (1723-1790) care se remarcă prin câteva teorii care au în vedere şi dimensiunea spaţială a fenomenelor economice.

Teoria diviziunii muncii, a comerţului între state şi a avantajului absolut are ca idee centrală specializarea dintre state în funcţie de favorabilităţile naturale şi artificiale conduce la accentuarea avantajelor reciproce. Această inegalitate a avantajelor creşte pe măsură ce se accentuează diferenţele de nivel, structură şi rentabilitate.

David Ricardo (1772- 1823) pune bazele unei noi teorii – avantajul comparativ relativ – care analizează rolul comerţului exterior ca factor de dezvoltare şi progres al ţărilor partenere în schimburi. Potrivit acestei teorii fiecare ţară trebuie să se specializeze în producţia şi exportul acelor bunuri pe care le produce cu costuri relativ mai scăzute Invers, fiecare ţară va căuta să importe acele bunuri pe care le produce la costuri mai mari. Pe această bază schimburile economice internaţionale pot fi reciproc avantajoase pentru toţi partenerii. Astfel apare liberul schimb, deplina libertate de concurenţă între ţări, indiferent de potenţialul lor economic. Acest principiu a reflectat mai mult economiile din sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX –lea.

Începuturile Geografiei economice

La sfârşitul sec. al XVIII-lea apar primele lucrări veritabile de Geografie economică ca urmare a dezvoltării statisticii. Aceste studii analizează datele statistice ce privesc populaţia, activităţile economice. Se poate vorbi de un asemenea interes pentru Geografia economică la C. Ritter (1779-1859) care depăşeşte viziunea statistică tradiţională, opera sa fiind centrată pe influenţa condiţiilor naturale asupra evoluţiilor istorice.

F. Ratzel este un urmaş al lui Ritter fiind la originea conceptelor de oicumenă şi de spaţiu vital precum şi la originea orientărilor de cercetare a raporturilor dintre pământ, societate şi stat. Teoriile sale sunt preluate apoi de suedezul Rudolf Kjellen.

Intre 1850 şi 1870 are loc o diminuare a interesului pentru spaţiu la economişti şi o dezvoltare progresivă a Geografiei economice.

Începutul perioadei este marcat de teoria marginalistă sau neoclasică.

Teoria marginalistă sau neoclasicăTeoria marginalistă a fost emisă de şcoala austriacă.

Potrivit acestei teorii, valoarea este o categorie subiectivă, rezultată din aprecierile “subiectelor economice” izolate. Reprezentanţii acestei teorii susţin că valoarea mărfii nu este creată în procesul producţiei, ci ia naştere în procesul schimbului pe baza aprecierilor participanţilor la actul vânzare-cumpărare. Aceste aprecieri depind de raportul dintre intensitatea nevoilor individuale ce trebuie satisfăcute şi volumul de bunuri. Cu cât nevoia este mai mare, cu atât utilitatea este mai mare.

După cum se poate observa dispare treptat interesul pentru analiza spaţială, în favoarea raţionalului. Excepţie fac studiile lui Alfred Marshall care insistă asupra factorilor de localizare ai activităţilor economice.

Secolul XXÎn prima jumătate a sec. al XX-lea situaţia

economică cunoaşte mutaţii profunde. Numeroase ţări revin la protecţionism, mecanismele capitaliste devin rigide, apar crizele economice în urma cărora creşte şomajul şi se amplifică supraproducţia. Apar, în aceste condiţii, alte modele economice (de ex. planificarea sovietică în 1928) pe fondul neîncrederii în mecanismele spontane ale pieţei.

În intervalul analizat se remarcă două momente în constituirea acestei ştiinţe:Geografie economică pragmatică (caracteristică

sfârşitului de secol XIX);Geografie economică teoretică (în prima jumătate a

sec. al XX-lea).

Secolul XX În prima etapă se remarcă Şcoala Franceză de Geografie prin fondatorul

său Paul Vidale de la Blache care acordă o atenţie deosebită progresului noilor regiuni industriale şi urbane. El evidenţiază rolul căilor ferate şi marilor centre industriale în noile forme de structurare a spaţiului. Printre succesorii săi cei mai de seamă, J. Brunhes consacră un capitol important al lucrării sale Geografie umană (1910) geografiei economice.

Se remarcă în această etapă dezvoltarea geografiei economice în învăţământul secundar şi practic, începând cu 1860. Astfel ia naştere geografia economică, ca răspuns la nevoile unui public interesat de transformarea lumii şi extinderea pieţelor. Devine în anii 1870-1880 ramura geografiei cu cel mai mare succes public. Apar în aceşti ani societăţi de geografie colonială, comercială sau maritimă.

Obiectul Geografiei economice este reprezentat în această etapă de inventarierea resurselor (minerale, energetice, agricole) din diferite ţări, de a descrie utilizarea lor productivă şi de a prezenta fluxurile de schimburi internaţionale corespunzătoare (rute ale comerţului mondial). Cadrul natural, care determină activităţile economice, deţine un rol foarte important.

Această geografie economică este empirică, ea prezintă fapte concrete, statistici şi nu utilizează fundamentul teoretic. Observaţiile sale cu privire la economie sunt mai ales descriptive.

Secolul XX Al doilea moment este marcat de contribuţia lui Pierre George care va exercita un

ascendent puternic asupra epocii sale. El încearcă să adapteze geografia la epoca sa considerând că această ştiinţă trebuie să servească mai ales în acţiunile de planificare. El se opreşte asupra problemelor de actualitate cum ar fi industrializarea, urbanizarea, legătura dintre modul de viaţă şi modul de producţie. Pentru P. George nu există mecanisme naturale care determină o anumită adaptare, ci doar concepţii guvernamentale care împart lumea în societăţi capitaliste şi socialiste. El plasează astfel, în centru regimurile economice şi politicile macroeconomice (legislaţie, infrastructură, protecţionism). Autorul privilegiază producătorul însă nu ignoră consumul care îi serveşte să măsoare nivelurile de dezvoltare ale ţărilor (George, 1956).

Paul Claval în lucrarea Eseu asupra evoluţiei umane-1964 propune o reorientare a geografiei economice prin apropierea de economie şi abordarea problemelor de microeconomie. În lucrarea Geografia generală a pieţelor-1963 el analizează dimensiunea spaţială a teoriei pieţelor, acordând un loc important cheltuielilor de transport şi costurilor de informare. Autorul, în lucrarea Regiuni, naţiuni, mari spaţii-1968, se opreşte asupra rolului mecanismelor macroeconomice în structurarea spaţiului.

Noile orientări ale geografiei economice, fondate pe luarea în considerare a comportamentelor raţionale au căpătat o asemenea importanţă în anii 1950-1970 încât geografii le-au considerat o bază pentru reorganizarea totală a Geografiei umane. Geografia economică era calificată, în Franţa anilor 1968, ca fiind noua geografie.

Secolul XX După 1970 curentul economiei spaţiale la economişti îşi pierde din

importanţă din cauza rolului secundar al costurilor de transport. În această perioadă capătă o importanţă deosebită

reintegrarea mediului în teoria economică, idee reluată în zilele noastre indirect prin reflecţiile asupra dezvoltării durabile şi căutarea unor soluţii noi în gestiunea mediului.

În economia internaţională s-au realizat dezvoltări teoretice importante, această ramură fiind printre puţinele care nu au eliminat dimensiunea spaţială a abordărilor, ea fiind consolidată pe baza teoriei ricardiene fondată pe heterogenitatea geografică.

Această evoluţie conferă o mare putere explicativă pentru progresele realizate în economia internaţională, pentru caracteristicile determinate de schimburile internaţionale sau localizarea unor activităţi, şi determină o creştere a interesului pentru noua geografie.

Economistul american Paul Krugman a devenit unul dintre cercetătorii actuali cei mai cunoscuţi pentru că a contribuit la o reorientare fundamentală a teoriei comerţului internaţional, în cursul anilor 1980. El a demonstrat că schimburile internaţionale ar putea exista şi în lipsa unui avantaj comparativ, datorită randamentelor ridicate realizate de economiile de scară. Această posibilitate justifică intervenţia publică în politicile industriale şi comerciale private.

Secolul XX Începând din 1990, cercetările lui Paul Krugman s-au reorientat către

Geografia economică, şi mai ales către problemele localizării. Una din sarcinile economiei, afirmă el, este de a înţelege de ce activităţile economice apar şi se dezvoltă într-un loc mai degrabă decât în altul. El mai arată că o regiune poate deveni prin efect cumulativ şi, plecând de la un demaraj aproape arbitrar, mai competitivă decât alta, datorită randamentelor crescute permise de concentrarea spaţială a activităţilor.

Lucrările de geografie economică, realizate de geografi sunt foarte numeroase, în această perioadă, ele fiind consacrate pieţelor internaţionale, localizărilor industriale, activităţilor de servicii, telecomunicaţiilor, economiilor regionale sau naţionale, meritul lor fiind acela de a depăşi caracterul explicativ, trecându-se la abordări teoretice. Acesta este un salt calitativ remarcabil ce plasează Geografia economică în rândul ştiinţelor indispensabile în abordarea realităţii economice contemporane. Complexitatea abordărilor creşte, aspectele economice fiind urmărite într-un context mai larg, în legătură cu discursul şi ideologiile grupurilor sociale, percepţia indivizilor asupra proceselor şi fenomenelor economice, optimizarea raporturilor între economie, ca dimensiune a dezvoltării economice, şi celelalte elemente ale teritoriului.