Anul IV. Budapesta, 1 Februarie st. v. 1905. Nrul 3. ^0mmm...

Anul IV. Budapesta, 1 Februarie st. v. 1905. Nrul 3. , *.*»;,-ri»;ii»ïf»t,>vr

^0mmm^$ki#w^ ;*äf«^$&//4.w

©BCU Cluj

„LUCEAFĂRUL" Anul IV. o o o o o o o Budapesta, 1 Februarie st. v. 11)05. o o o o o o o Nrul 3.

APARE SUPT DIRECŢIA D-LOR:

ALEXANDRU C1URA, OCTAVIAN GOGA, OCTAVIAN C. TÄSLÄUANU.

.i•iimiMifiiHiuililBii- • • •'• '!•"'• ' !'' ü «"' inimi«!»»' » '"'im năimi»«

« Aviz preoţi lor şi învăţătorilor. « Temelia culturală a unui neam fiind poporul şi mai ales conducătorii lui

fireşti, preoţii şi învăţătorii, ne-am dat seama că la noi orice mişcare literară nu poate avea chezeşia trăiniciei şi-a dreptei căi, pînă cînd nu pătrunde şi în această pătură socială. Am dori deci ca revista noastră să-şi aibă rădăcinile în acest pămînt bogat şi sănătos. Această dorinţa a noastră numai atunci se va întrupa, cînd grosul cetitorilor noştri îl vor forma cărturarii delà sate. Ne-am hotărît aşadar să facem acestor cetitori favoruri şi anume :

Preoţii, învăţătorii şi ţăran;i fruntaşi cari nu ' sînt şi n'aü fost abonaţii revistei noastre vor primi gratuit „Luceafărul" pe anul curgător 1905, dacă în cursul lunilor Februarie şi Martie a. c. vor trimite abonamentul de 7 cor. pe anul 1906. Astfel revista îi va costa pe doi ani numai 7 cor., în loc de 14 cor. — Numărul exemplarelor ce le putem da în aceste condiţiuni, fiind numai cincizeci, rugăm să se grăbească cei interesaţi. Acest favor se dă numai pentru Ungaria. R e d ş j Adm_ r e v i s t d w L u c e a f ă r u i u i «

Abonament. Abonamentul se plăteşte înainte ! Ediţia de lux, supt bandă de car

ton, pe an : în monarchie : 20 cor. ; în străinătate : 25 cor. Ediţia obicinuită, în monarchie: pe un an: 12 cor.; pe Va an: 6 cor. Pentru învăţători, preoţi săraci şi studenţi: numai pe un an : 7 cor. ; — în străinătate : un an : 16 cor. ; Va an: S cor. Pentru preoţi, învăţători şi studenţii din România: numai pe un an : 12 cor. — Un număr : 50 bani ; în străinătate : 65 bani.

= s Oncr. cetitori sînt rugaţi a-şî relnoî abonamentele I ^=

Autorii, cari voesc sä li se anunţe apariţia publicaţiunilor In revistă, sînt rugaţi a trimite Redacţiei noastre cîte-un exemplar.

Aviz redacţiilor. Reproducerea articolelor din „Luc." — fără indicarea izvorului — e

oprită. Reproducerea ilustraţiilor e permisă numai cu învoirea prealabilă a redacţiei noastre.

©BCU Cluj

EMINESCU LA BUCURESTÏ ÎN A. 1868/69.

în vara anului 1868 un concurs al societăţii român spre Teatrul naţional, pe mîna stingă se «Transilvania» din Bucureşti atrase un număr însemnat de studenţi transilvăneni în capitala României.

Unii făcuseră atunci bacalaureatul, alţii îşi urmau studiile pela academiile de drept din Sibiiü şi Cluj. între ceşti din urmă eram şi eü.

în decursul acestei veri Emi-nescu nu s'a arătat prin Bucureşti. Tîrziu toamna, cînd dăduse ploi şi vremuri slabe, se iveşte şi el. Azi, după 35 de ani, nu-mi aduc aminte de unde sosise, mi-se pare, că peste vara anului aceluia el a umblat prin provincii cu trupa teatrală a lui Pascali. Acum, că se începură reprezentaţiunile la Teatrul Naţional, se întoarse şi el. Era al doilea sufler al teatrului celui mare şi locuia la Pascali.

Unii vor fi curioşi a şti strada şi casa unde şedea tînărul Emi-nescu. După descr erea ce voiü încerca, generaţiunea mai bă-trînă, cunoscătoare a Bucureştilor delà 1868— 1869, va putea conchide uşor unde şedea; generaţiunea tînără mai cu greu, pentru marile schimbări făcute în decursul vremii. în anul 1900, mergînd la Bucureşti, am umblat să găsesc şi să mai văz casa unde era micul cuib al tînărului poet, dar vremea toate le schimbase. O altă casă era în locu-i.

Eminescu la 19 ani

făcea o stradă, drept în colţul pieţii teatrului. Pe această stradă, mergînd cam 100 de paşi, se deschidea un larg spaţiu, pe-atunci încun-jurat cu case rele şi dărîmături. în mijlocul acestui spaţiu gol se afla gimnaziul «Mihaiü-bravul.» Cam la spatele hotelului „Huges" se

afla locuinţa lui Pascali, drept în faţa gimnaziului «Mihaiü-bravul.» In casa unde locuia acest vestit artist dramatic, sus în etagiul de sus, după ce treceai printr'un coridor îngust şi întunecos, ajungeai la odaia lui Eminescu, aproape de odaia unui frate a lui Pascali, amploiat în Bucureşti. Odaia lui Eminescu, numai cu o fereastă mică, era în lăţime cam de 4 paşi, în lungime cam de 5 paşi. Cum intrai din coridor în odaie, în faţă cu uşa, în fund, era fereastă. Intrînd pe uşă, deastînga în colţul odăii era un cupto-raş făcut din cărămizi. De două

palme delà cuptoraş, de-alungul păretelui din stingă, o canapea mică, care servea de pat; în el durmia cu picioarele la foc, fără alt aşternut. Canapeaua fusese odinioară roşie, dar acum de tot descolorată. înaintea canapelei era o masă mică de brad, iar lingă masă, de ceia-laltă parte, un scaun de b-ad, nevăpsit ca şi mas\ Acesta era tot mobiliarul din odaie. Căr-

Cum vii pe calea Victoriei, dinspre Pasagiul ţile şi le ţinea întinse pe jos, delà fereastă

©BCU Cluj

60 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1905

pînă lîngă masă, pe padiment. Vor fi fost pînă la 200 de volume, maî cu samă cărţi vecin, nemteştî cea maî mare parte. Pe masă eraü tot felul de hîrţuliî scrise şi nescrise. O maşină mică de tinichea de făcut cafea turcească, — icî cafea, colo zahăr pulverizat, de lipsă pentru cafeaua cu caimac, caiete şi cărţi şi alte multe şi mărunte, toate îndisordinea cea mai frumoas . în odaie nu se ştergea, nu se mătura, pe sus şi prin ughiuri se ţesuse pajenjiniş, aşa cum spune el în poezia «Singurătate.» — Am petrecut multe nopţi cu dînsul In această odaie, f i-cînd împreună munţi de aur şi cetăţi în văzduh lîngă cafea cu caimac, ce ne-o făceam noi inşine.

Cum am zis, el era unul din cei doi sufleri ai teatrului naţional din Bucureşti. Ce leafă va fi avut, din registrele teatrului s'ar putea constata. O săptămînă era sufler sara la reprezen-taţiuni, în ceea săptămînă sufler zua la repetiţii şi astfel se perindau necontenit cu celalalt sufler al teatrului. De această slujbă nu se plîngea, căci fiind el un mare ceteţ, se simţia în elementul lui, dar îi era impus să estragă în caete de • osebite şi să transcrie toate rolurile din fiecare piesă ce se studia la teatru. Această treabă îi făcea zile negre. Caetele şi piesa pururea-î slaü pe masă şi—1 chiemaü la lucru, iar el nu-şi putea călca pe inimă să se apuce. Afară de-acestea Pascali îi încredinţase o carte nemţească, asupra artei dramatice, ca să o traducă în româneşte. Numele autorului nu-1 ţin minte, dar cartea nu era apărută de mult şi trata o materie de care Pascali se interesa foarte mult, şi-ar fi vrut să o conzulteze tu orice preţ; dar nemţeşte nu ştia. După cum spunea Eminescu, era peste măsură greu a face o traducere, mai cu seamă pentru terminii tehnici ce-i lipsaü în limba română. Cartea aceea încă-i sta într'un corn de masă, şi-1 înghimpa la inimă decîteori se întîlnea cu Pascali, şi se întîlnea mai de multe ori pe zi. Pascali era de-o înfăţişare impunătoare: înalt, binefăcut, cu păr negru şi lung dat înapoi pînă pe umere, şi umbla cu capul pe sus, privind vultureşte. Eminescu avea mare iubire şi stimă, dar şi oarecare sfială faţă de dînsul, ceea ce-i uşor de înţeles dacă vom socoti: că pe el, pe atunci un tînăr nebăgat în samă, Pascali-1 luase sub aripile sale.

Din celea spuse pînă acum se vede că sar

cina tinăruluî poet nu era tocmai uşoară Chiar de nu şi-ar fi împlinit-o întreagă, de-apăsat îl apăsa toată.

Cit am stat la Bucureşti cu el, numai odată l-am văzut pe scenă, în micul rol al ciobanului din „Răzvan-vodă" al dlui Hasdeü (aclul II scena a Ii-a).— Rar să vezi un cioban atît de frumos şi roşcovan. A douazi întîlnindu-1 mai mulţi de ai noştri, l-am încunjurat gratulîndu-i care de care, numai Moise Pompiliu, un bun amic de-atunci şi de mai tîrziu a-lui Eminescu, glumeţ curiera, se prefăcea a cîrti şi zicea : «Se vede, măi, că n'ai fost păcurar, cum am fost eu, că-mi venea să sar pe scenă, să-ţi iaubitaşi traista din spate, să-ţi arăt eü, cum să calcă ciobăneşte, cu bîta şi traista de-a umăr.» Avînd a se da «Răzvan-Vodă» din noü, i-am propus că avem să mergem atunci toţi la teatru să-1 aplaudăm. Bine, fte zise, şi apoi astfel aşi ajunge artist, cum a ajuns maimuţa împărat. îmi spunea adese: că a fi artist dramatic, e lucru greü. Cînd îl vezi pe scenă jucînd îţi pare că aceea-i numai jucă-r.e. Aceasta aparinţă pe mulţi înşală.

Eminescu la Bucureşti se alătura şi umbla bucuros cu „transilvănenii." Poate fiindcă studiase şi trăise mult la Cernăuţi, şi călătorise mult in părţile noastre, ca vermeié 'n hrean se dedase în act st «mediu». Se simţia mai acasă. Aici nelegat de multe forme, era la largul lui. Aici rîdea din toată inima. Pe unul dintre noi îl puse păcatele să-şi tipărească versurile. Să fi văzut pe Eminescu cît haz făcea din aceasta. Versurile eraü slăbuţe. Aceasta a fost şi-a trecut, dar tinărul merse mai departe. Căută vreme cu răgaz, se puse în mare ţinută, şi mergînd prezentă un exemplar din ele unui mare şi bogat boier din Bucureşti: — „Cum ai umblat?" îl întrebarăm la reîntoarcere. „Cum să umblu?" ne răspunse — „Am pus să-mi facă din cele vechi un rînd de haine nouă." — Fireşte că noi l-am rîs multă vreme, iar Eminescu îi zise : Aşa-ţi ţitrebue; ai socotit că boerii noştri româneşti vor fi nişte naivi ca boerii voştri cei ungureşti.

Cu tonul lui de un timbru profund, dar dulce, cîte-odată vorbia ca de pe catedră. Zicea:„Aeşi în publicitate nu-i glumă. Mai de multe ori îmi pare rău, c'am publicat ceea ce-am publicat. Este o zicală din bătrînî : Gura să aibă trei lacăte : în

©BCU Cluj

Nrul 3, 1905. LUCEAFĂRUL 61

inimă, în gît şi a treia pe buze ; cînd îţi va scăpa cuvîntul din inimă, să nu scape de ceea-laltă, că dacă ai scăpat odată vorba din gură, n'o mai prinzi nici cu calul, nici cu ogarul ba nici cu şoimul. Trebue să cumpeneştî de-o suti de ori o scriere pînă o dai publicităţii.»

Nedobindind eü în a. 1868 delà societatea «Transilvania» nici o bursă, şi aflînd la Bucureşti at'tea de văzut şi de învăţat, am rămas acolo da student la litere. Mă susţineam singur ca meditator într'o casă boerească, şi ca profesor de limba română într'o şcoală germană de fete.

Se produsese atunci un curent, a cărui ţintă era să se crească pe seama Românilor ungureni o falangă de bărbaţi bine instruiţi, cu vederi largi, şi cu stări sociale independente, cari ar fi în stare a ridica iarăşi şi a duce mai departe steagul cauzei româneşti. Aşa se vorbia pe-atunci cu emfază. Pe urmele acestui curent răşăriră. societăţi ca „Transilvan a" şi „Românizmul". La începutul ei scopul acestei din UT nă era : să se ofere un punct de razim şi tineretului transilvănean venit aici pentru studii.

Mi-aduc aminte, cît entuziasm aveam pentru aceste două socetăţi.

Eminescu, deşi mai tînăr decît mine, dăduse mai din vreme cu capul de pragul cel din sus. Era mai sceptic. Nu se aştepta la mari rezultate. Să deie Dumnezeu, îmi zicea, ca cei veniţi aici pentru studii, ca porumbul lui Noe, să se întoarcă la barcă cu ram de finie în gură.

Eminescu la 1868—1869 era un tînăr cam de 19 ani: Statură de mijloc, bine legat. Frunte naltă, trăsuri frumoase si regulate, păr bogat şi negru dat înapoi pînă pe umere, cum poartă artiştii. Cu un cuvînt, un tip roşcovan foarte frumos. Mustăţile şi barba le rădea. Cine a văzut portretul pus în fruntea romanului „Geniu-Pustiü"1 îşi poate face idee cum era Eminescu la 1868—1869. Acesta-i portretul lui de pe acele vremuri.

Umbla în ;et şi vorbia rar şi dulce, pare-că auziai o melodie. în vorbă nu se 'mpedeca, nu se coregea nici odată, se părea că spune un lucru învăţat de rost.

Pe strade umbla foarte des fredonînd cu gîn-

•) li publicăm şi noi în acest număr. Red.

dul dus, şi nu-i plăcea să-1 deştepţi din această reverie. Altcum şi în societatea amicilor, cînd se vorbesc multe verzi-uscate, el deobieeiü fredona.

Noi studenţii transilvăneni cam obicînuiam a juca cărţi şi a chiefui cînd numai aflam ocazie, iar cînd n'aîlam o căutam. Eminescu pe aceea vreme nu bea, nu fuma, nu juca cărţi, nu prea ducea grija femeilor, ba nici nu vorbia de ele, decît de celea de prin cărţi. Nu era lumeţ, ca să zic aşa.

Odată eram mai mulţi adunaţi, buni cunoscuţi şi amici, oameni tot de o pănură, şi vorbeam aventuri de amor. Fiecare se lăuda cu cîte una. Fiind cunoscută nepăsarea lui Eminescu faţă de sexul frumos, după-ce fiecare îşi spuse aventura, cum ştiu mai bine, l-am încun-jurat cu toţii şi-1 luarăm de scurt : el care era la teatru unde sînt atîtea «ispite» frumoase, si nu ne dee de ruşine, să ne facă şi el un mic roman, o bună aventură de amor. Rămase tulburat. Unul dintre noi zise : el şi C. . . aşteaptă să umble fetele după ei, nu ei după fete.

Era ca o fată mare. Nu l-am auzit nici odată să fi spus un lucru obscen, nici chiar între patru ochi, în rîs ori într'adins.

Era ca vremea : cînd senin, cînd înotat. Cîte odată senin şi mulţumit, umbla povestind ori fredonînd voirs, par'că lumea toată era a lui, dincontră altădată era înorat şi tăcut, tăcerea ce premerge furtunii. Atunci, dacă deschideal o discuţie, era vehement, tuna şi ;fulgera, dar nu pentru persoana lui. Nu-Ï păsa de sine. Era cu casa 'n spate, n'avea nicï ce perde nici ce cîş-tiga. Năcazurile neamului îl făceau să se revolte şi să izbucnească Atunci vorbea ca un tribun. Aprins strîngea pumnul şi gesticula. „Pentru răzbunarea neamului e sfînt orice mijloc", zicea adeseori. în astfel de stare îl auziai răcnind : „Bată-i mînia lui Dumnezeu". Aceasta era sudalma lui.

El, neavmd a-şi bate capul cu învăţăturile de prin şcoli, de şi tînăr încă, pe teren literar ajunsese departe încît noi ăştialalţî nici nu ne prindeam cu el. Aici îl recunoşteam de autoritate. Ştiam că el a avut vreme să se oprească cu mintea pela astfel de chestiuni, cetind ori meditînd. îl vedeam adeseori bătîndu-şî capul cu rimele, tot căutîndu-le şi împărechindu-le şi

©BCU Cluj

62 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1905.

înşirîndu-le pe hîrtie. Prin întrebări ştiricea delà noi că cutare şi cutare lucru cum se zice în diverse părţi locuite de Români. El încă pe atunci avea fondul şi forma poeziilor sale de mai tîrziu, numai n'avuse timpul si le scrie. Dovadă că peste un an, cînd nu mai trebui să fie sufler, îşi începe la Viena activitatea literară cu succesul ştiut. Multe idei şi vorbe din poeziile lui le auziam delà el, aşa că cetindu-le azi pare că din noü le aud din gura lui. Eu socotesc că lui îi trebuia linişte absolută şi viaţă fără griji ca să poată produce. Firea lui cerea aceasta.

Avea o fire ascetică. îşi bătea capul cum s'ar putea inventa ciobote şi haine cari să nu se mai strice. «Noi sîntem robii trupului. Ce n'am putea face de n'ar cere trupul haine şi gura de mîncare» — îmi zice adeseori.

N'avea obiceiü să mînînce la timp şi loc anumit. Unde îl ajungea foamea, la acel restaurant intra şi mînca, dar acel restaurant era întot-deuna mai de rînd. Un rînd de haine îl purta continuu pînă se strica ori se murdărea, pînă atunci altul nu-şi cumpăra. Haine de sărbători nu ţinea. Şi ghetele le purta pînă se rodeau binişor. Se îmbrăca fără pic de vanitate, nu ca să placă, ci ca să poată cît de cît ieşi cuviincios între oameni. Din toaletă mai tot dea-una-i lipsea un amănunt, deşi nu neapărat de lipsă, dar totuşi necesar d. p. un nasture, ori batista. Odată fiind invitat la masă la Pascali, n'avea batistă în buzunar. Ce să facă ? în pripă luă şervetul de lîngă farfurie şi strănută, apoi se şterse cu el. Aceasta mi-o spunea el cu mult haz; eü întrebam: — «Ei bine, ce a zis Pascali?» — «A făcut ochi mari de broscoiü». — Şi rîdea şi rîdea înfundat, cum îi era obiceiul. Plăcerea lui era să iasă la şosea, unde şedeam pînă sara tîrziu. îi plăcea să meargă în Cişmegiu şi să se oprească pela anticari, unde cetea, dar mai nici odată nu cumpăra. Acasă şedea puţin, mai mult noaptea trăgea acolo; ziua, cînd nu era la repetiţii, îl întîlneai pe strade.

Zicea: limbă trebue să aibă un scriitor. Limba face pe scriitor, precum unealta bună face pe maestru. Noi ardelenii preamăream pe Mureşanu, el nu. Zicea că-I puţin poet. Se mira

de deosebirea mare ce era, în privinţa limbei, între Treb. Laurean şi Ilarian. ambii transilvăneni, ambii istorici şi oameni politici de aceleaşi principii, de acelaşi partid. Era pentru limba lui Papiu Ilarian pe care o încărca de laude. Dintre bărbaţii politici ţînea cu Kogăl-n'ceanu. Dintre artişti mai mult îl avea la inimă pe Milo, dintre poeţi pe Alexandri, dar zicea că acesta e de un timbru atît de dulce şi delicat în^ît nu crede că ne-ar putea da epopeia literaturii române. Acestea le grăia el cînd ne sfătuiam noi că cine ar fi să scrie drama şi cine epopeia la noi, şi nu găsia oameni cui să le 'mpartă atîtea role. Se vede că pe atunci Emi-nescu cetea mai mult drame. Unele le cetise de atîtea ori încît le ştia de rost, şi-mi declama din ele ceea ce îi plăcea mai tare. Apoi şi în slujba lui tot cu drame avea de lucru — Nu se putea mira destul cum se face că unii actori, şi cu deosebire actriţe, dintr'o dramă întreagă să nu cetească şi să nu ştie nimic decît numai chiar rolul lor?

Din toamna anului 1868 pînă în toamna anului 1869, după cît ştiu eu, Eminescu n'a publicat nimic, dar poate să fi scris. El lucra ca albina în coşniţă. Era greű să ştii ce lucrează. Cum se spune, că şi Ia «Junimea» trebuia să-1 caute prin buzunare şi să-i iee manuscriptele, că altcum singur nu le-ar fi scos Ştiu însă că se apucase să scrie din noü, după gustul Iui, pe «Arghir şi Ileana» lui Barac. îl ispitea mult această frumoasă poveste. Scrisese vre-o 50—60 de versuri delà început, dar întrerupse lucrarea. Zicea că-i greü a o scrie aşa cum trebue. Ne îndemna pe noi cei ieşiţi delà sate s'o facem ; pentrucă, vezi doamne, am avea mai la îndemînă tezaurele limbii populare decît dînsul. Faptul era: că el studia limba populară şi peste tot limba română necontenit. De aveai vreo colectiune de poezii populare în manuscris, nu te lăsa pînă nu i-o dădeai, şi se aflau Ia mulţi astfel de colecţiuni. Cronicarii români nu-i avea, dar îi cunoştea. Cu deosebire-i plăceau Neculcea şi Miron Costin. Se 'nţelege de sine că avea 'n degete pe toţi poeţii români, noi şi vechi, pînă şi pe cei mai neînsemnaţi. Ca să se poată folosi în cari-era-i literară ştia limba germană perfect. Mai ştia ceva din limba franceză şi din limba

©BCU Cluj

Nrul 3, 1905 LUCEAFĂRUL 63

latină, dar nu în aşi măsură ca să se poată folosi. — Ce filozof îî va fi plăcut, nu ştiu câcî filozofie nu prea grăiam împreună.

Eminescu şi pe vremea aceea £ra stricat cu familia sa. Avea în Bucureşti un frate, dar se încunjurau unul pe altul. Acest frate aluî era ofiţer în armată. îmi spunea despre o soră a

Eü mă plimbam cu Eminescu prin public în sus şi în jos. Un domn, mie necunoscut, îl ia de lîngă mine şi-1 trage 'nlâturî. Ce vor fi vorbit nu ştiu, pentrucă eü n'am stat în vorbele lor, ci am păşit, încet, înainte. Peste cîteva minute m'ajunge Eminescu înfuriat şi-mi spuse că aï lui nu-ï daü pace, că de ce se lasă el

Războiul

sa că, fiind copilă mică, a căzut de sus cu capul în jos şi dintr'aceia a rămas nebună. Despre lucrurile de acasă nu vorbea nici odată bucuros. Am băgat de samă că familia îl spiona şi îî umbla în picîor, cercînd să-1 adune din lume şi să-1 silească să-şi continue clasele ca să poată ajunge om. Odată, în vara anului 1869, era muzică şi lume multă în Cişmigiu.

maî pe jos ca alţii atîţia ce fac cariere strălucite. — «Ce aü cu mine ? Pînea nu le-o mî-nînc, pragul nu li—1 calc. Lese-mă să-mi merg calea mea şi să trăesc din puţinul meü». — Astfel îmi grăia indignat. — Dar în urmă găsiră mijlocul de a-1 zmulge din Bucureşti. Tatăl său îi promise că-1 trimite în străinătate să facă studii înalte la universităţi. — Aici era călcîiul

©BCU Cluj


lui Achile. Cum să nu meargă el să studieze unde a studiat şi scris Schiller şi Goethe şi să vază lumea descrisă de aceştia cu atîta farmec ? In acel an, 1869, toamna se duse din Bucureşti acasă la Botoşani şi de acolo la Viena, la Universitate. In anul 1871, toamna, eü încă am mers la Universitatea din Viena. Colegii mei îmî spuneau, că 'n anul scolastic ce trecuse, Eminescu încă fusese acolo, dar cît am stat eü acolo, un an, Eminescu n'a fost în Viena. Cînd

De cîtăva vreme feciorii cari umblau răzleţi după veşti, se opreau o clipă numai în sat, din goana calului, cu aceleaşi cuvinte: Războiul în Ţară s'aprinde tot mai tare, honvezii ard satele şi omoară lumea! Puţinii bărbaţi, femeile şi copiii, rămaşi la vetre, ascultau cu inimile strînse şi tăceau într'o aşteptare plină de amărăciune, pe cînd vestitorii dădeau pinteni cailor şi porneau acolo unde tot tineretul se adunase, în fund, în cetăţuia munţilor bâtrîni.

Zi după zi trecea, un vînt de pustiu şi nenorocire sufla în Munţii-apusenî, în bogata ii străvechea ţară a Moţilor. Oamenii dormeau noaptea epureşte, şi străjile vegheau totdeauna neadormite spre culmile dealurilor depărtate, aşteptînd din clipă în clipă să izbucnească focurile de alarmă, mari, roşii, ca nişte zori de sînge.

Puţinii bărbaţi se adunau deseori la sfaturile de seară în curtea părintelui Marcu. în liniştea de pustie vorbeau încet, se întrebau, răspundeau cu glasuri potolite, apoi tăceau, cu ochii duşi. Iar părintele îşi mîngîia barba albă, şi 'ntr'un tîrziu prindea să povestească despre cruntele vremuri în care se înălţase cu zeci de ani în urmă, ca un arhanghel deasupra poporului răsculat, neîmblînzitul Horia, spaima domnilor. Şi o nestăpînită mînie încălzea iar, ca altădată, inimile cărunţilor şi întunecoşilor Moţi, cari se înturnau cu gindurile şi cu sufetele îndărăt, la anii viforoşi, cînd ca şi acum, leul — poporul — se trezise, îşi scuturase lanţurile şi cu răcnetul lui îngrozise pe vechii stă-pînl. — Tîrziu tăcea blajinul părinte Marcu; în suflete rămînea o aşteptare, un fior, un dor mare. Şi sătenii se îndreptau pe uliţele mute spre casele singuratece, unde vegheau muerile, după rugi arzătoare, cu ochii mari negri cufundaţi în necunoscut, în necunoscutul şi 'n amarul pe care-1 pregăteau zilele viitoare.

ne-am luat ziua bună în Bucureşti, mî-a dat spre aducere aminte «Răzvan-Vodă» ce-1 avea dar delà Pascali, iar eü i am dat «Faust» de Goethe, tradus în româneşte de N. N..;.. şi Scheletti.

Pe titlul exemplarului din Răzvan-Vodă, primit ca dar delà Eminescu, e scris : «Amicului meü, Pascali eminentului interpret al lui Răzvan-Vodă. Autorul recunoscător Hasdeü m. p.

Ştefan Cacovcan.

Şi iată că într'o noapte răsăriră pe culmile munţilor, departe, zorile sîngeroase.

Străjile strigau, poporul prin întunerec se l strîngea, se îndrepta spre casa popii. Femeile. : cu pruncii după ele, se chemau, se îndemnau : cu glasuri speriate. Era pe toate uliţile o îm

bulzeală de trupuri negre, un schimb de glasuri pline de teamă, în care, ici-colo, tresăreau ţipetele de jale ale copiilor.

Clopotul de primejdie prinse a bubui în turnul bisericii. Mulţimea grămădindu-se într'acolo,

i spre casa părintelui Marcu, ajunsă pe culme, i dintr'odată văzu semnul depărtat al primejdiei, i în zare, cine ştie unde, clipeau, crescînd şi , scăzînd, ca bătute de vînt, focuri vioaie. Şi mai i departe, la dreapta lor, în fund, o rumeneală : slabă, tainică, ca un răsărit de lună, lumina o

parte de cer. încolo noaptea era neagră şi . împrejurimile zăceau într'o tăcere adîncă.

Joldea, ginerele preotului, ridică glasul: «Acolo sînt semnele, zise el. Dincolo în fund,

i ard satele. Să ştiţi că ne vine primejdie mare! , — Adevărat, răspunse un glas din mulţime, î Cine ştie ce hală ne mai vine pe cap!» ; Prin grămezi trecu un murmur, ca un fior. - Apoi cîteva făclii de pae şi păcură se aprinseră,

se înălţară, v rs nd în jurul lor lumină roş-- cată. Capetele întunecate ale bărbaţilor izvorîră

par'că din întunerec, în rîndurile dintîiu, iar ; îndărăt femeile se arătară, cu mînile la gură, 1 cu cununile mari de păr deasupra frunţilor şi - ochilor arzători.

Preotul bătrîn se g'ndea. într'un răstimp în-; nalţă capul şi rosti: r «Primejdia vine şi la noi. Nu-i alt chip: să t luăm ce-avem mai scump şi să ne tragem la :, deal. Cel puţin vieţile să ne scăpăm.

— Sus, pe pisc, sîntem ca 'n cetate!» strigă i şi Jo'dea, ginerele popii.

O clipă oamenii tăcură, gîndindu se, cu ochi

SENINUL PE PRIMEJEIE. Reproducerea oprită.

©BCU Cluj


aţintiţi spre zarea de unde le venea vestea primejdiei. Apoî începură să murmure şi să se frămînte. Vorbeau, se întrebau, glasurile maî subţiri ale femeilor amestecau în murmurul acesta adine îngînări de jale, pe cînd făcliile îşî tremurau nînza de lumină deasupra freamătului.

Intr'un tîrziu, înţeleşi fiind, se risipiră în grabă. Şi în tot satul porni frămîntarea plecării.

Porţile ţipau din încheeturi, bufneau uşile, mugeau vitele, pasările speriate din somn băteau din aripi, se învălmăşeau, glasuri puternice izbucneau, cîte-un ţipăt prelung de copil sfredelea ici-colo întunerecul, şi cînii, în zvonul aceasta de jale, urlau prelung în bltăt-jrile care trebuiau să rămîe pustii.

La Joldea acasă, femeile adunau în grabă lucrurile mai de preţ. Eşeau, intrau, cu suspine înăbuşite şi cu ochii plini de lacrimî. Românul cerceta hamurile la cai, se învîrtea prin curte, se uita întunecat la femei:

«Umblaţi mai repede! strigă el. Ce vă tot bociţi? Acuşi neapucă ziua mare.

— Cum n'oiü plinge, Ioane? se tîngui nevasta. Dacă ne lăsăm vatra şi pornim! Dumnezeu ştie de mai găsim ce lăsăm.

— Nu grăi zadarnic, muere! rosti Joldea. Lasă plinsul şi 'ndeamnă şi pe ale fete să se mitte mai sprinten...»

La vorbele acestea fetele se opriră deodată în prag, puseră lucrurile jos, ridicară şorţurile la ochi si prinseră a suspina cu amar.

Joldea îşi trinti înciudat un pumn în căciulă : «Ho! nu luaţi, mă, vint!» Dar fetele se jeleau mai tare: «Ce ne facem noi! ce ne facem! lăsăm casa

şi florile si ne 'nstrăinăm ! . . . Tată, tată, unde ne duci tu?»

Moţul scuipă într'o parte şi scoase o înjurătură straşnică.

«Nu-i chip să faci cu muierile o treabă cum se caJe! Hai! Sus, că vin la voi! Mie-mi crapă inima de năcaz şi voi vă booţi!»

Fetele se opriră speriate din plîns. Lumina din lăuntru, eşind prin cadrul uşii, le învăluia într'o rumeneală slabă, descoperindu-Ie părul bogat, feţele albe şi ochii mari.

Românul, cu mustăţile şi sprîncenele zbîrlite, se uita mîniat la ele.

«Hai! mugi el. Puneţi mîna pe lucruri, că nu-i veme!»

Voi să mai zică ceva, dar tăcu. Şi prin întunerecul ochilor lui (recea poate o undă de înduioşare, o părere de rău după o muncă de viaţă, prăpădită.

Surorile porniră repede; femeia, în urma lor, eşea încărcată pînă peste cap.

Aşezară lucrurile cum putură, se întoarseră mai grăbite, şfichiuite de glasul gospodarului,

iar eşiră, — pe cînd noaptea caldă de vară se umplea din ce în ce mai mult de zvonul plecării satului şi de glasul de jale al clopotului de la turnul din deal.

Apoi deschiseră poarta. Toţi-patru îşi simţeau inimile strînse, ca în apropierea unei mari nenorociri. Căruţa uşoară trasă de caii mărunţi se urni, — şi femeile iar gemură în tremur de glasuri stăpînite. Moţul oftă numai adînc şi-şi îndesă mai tare cuşma pe ochi.

Pe uliţă, prin întunerec, se strecurau din curţi cai încărcaţi şi cară, şi se rînduiau în şiragul care se mişca domol la deal, spre biserică. Zvonul contenise, numai cînii mai lă-traü jalnic pe ici, pe colo. Oamenii grăiau cu glasuri stăpînite, rar un strigăt, un îndemn, o pleznitură de biciü sfîşiau noaptea.

Joldea mergea înaintea căluţilor, nevasta cu fetele îndărăt. Se gîndea Românul, cu mai mult năcaz decît altădată, la multele suferinţi îndurate.

Se gîndea la viaţa lui dusă anevoie, odată cu a fraţilor, la rătăcirile lui îndelungi prin ţară, la crunta muncă de rob în pămîntul strămoşilor lui. Ca el mulţi trăiau şi sufereau în sat De 20 ue ani munceau, el şi cu nevasta, într'o gospodărie care stăruia să rămîie săracă. Acum tîmplele i-se înălbeau. fetele îi eraü de măritat şi vremuri liniştite nu se arătau. Vin iar vifo-ruri să-i spulbere ce brumă a agonisit. Vin stă-pînitorii cu săbiile cruşite de sânge şi cu faclele în mini. Cei rămaşi pleacă alungaţi de semnul de primejdie, — şi ce va fi cel de sus ştie!

Tîrziu Joldea tresări şi-şi ridică capul pletos la murmurul de glasuri care creştea rupt ici-colo de strigăte aspre. Cîteva facle luminau iar. Aü ajuns în deal la biserică. Oameni, femei, cai, căruţe pline de copii cari pHngeaü înnă-buşit, seîmbulziauprin întunerecul în care fîlfăiau pînzele de lumină ale faclelor. Şi de-acolo de sus, din frămîntarea şi durerea stăpînită a oamenilor, zările depărtării acum se vedeau mai pline de lumina sîngeroasă de zori. Focul depărtat crescuse şi înroşea cerul. Şi satul adunat pe culme, privia cu ochii mari, murmurul adine slâbia. Şi deodată glasul părintelui Marcu se înalţă domol de undeva din întunerec, şi mulţimea tăcu ca pnn farmec.

«Să mergem sus. Acolo vom aştepta voia Domnului! Mîne duşmanii vor veni să pustiască satul : noi vom face ce se vom putea, dacă nu ne va sosi ajutorul. Iancu e'n munţi, şi trebue să aibă ştire de primejdia care sue cătră noi. Unde-i Ion Joldea?

— Aici, părinte ! răspunse Moţul, înălţîndu-se. — Meri înainte si deschide calea. In cetăţue,

sus, sîntem la adăpost. — Acolo-î puterea noastră ! — răspunsă cu

pătrundere Joldea.

©BCU Cluj

LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1905

Clopotul bisericii tăcuse, luminile satului se stinseseră. Şiragul de oameni înainta tăcut şi cu linişte pe calea pietroasă a muntelui. Făcliile trimeteau făşii mari de lumină în adîncurile prăpăstioase de pe laturi. Mulţimea se înălţa prin lumina fumurie, roşcată, ca un abur de sînge. Văile, munţii zăceau într'o linişte de moarte.

Si tîrziu după miezul nopţii oamenii, ajunşi în Poiana-Cerbului, prinseră iar a se îmbulzi. Strigătele crescură, căruţele mici scîrţăiau, copii se deşteptaseră plîngînd, femeile îşi înălţau glasurile ca într'un bocet, şi larma bubuind umplea întunerecul pădurilor adînci.

Un glas, glasul lui Joldea răzbătu apoi, dînd porunci. Grămezile se rînduiră, zvonul se potoli. Cîteva focuri pîlpîiră şi crescură zbătîndu-se în fundul poeniî, supt arborii străvechi, lutni-nînd zidul întunecos al desişurilor. Joldea şi fruntaşii se adunară în jurul părintelui Marcu, la sfat.

Tăcerea se întinse încet-încet. Femeile stăteau pe gînduri, cu ochii aţintiţi în flăcări, cu copii adormiţi pe braţe. Bărbaţii ascultau glasul preotului şi al lui Joldea, cu sufletele pline de amărăciune.

în codrul bătrîn nici un freamăt de vînt nu deştepta nemărginita mare a frunzişului. Era o tăcere de moarte, în care rar răzbătea din funduri depărtate ţipătul de spaimă al huhurezilor.

Şi părintele Marcu grăia cu glas moale. Spunea despre toate nevoile şi durerile pe

care le-aü îndurat ei acolo, în munţii lor. Vi-foruri au venit, să le spulbere bogăţiile. Crîn-cene călcări, sîngeroase nedreptăţi i-aű înge-nunchiat. Dar ei s'aű ridicat, n'aü mai putut răbda şi mînia lor a fost foc năpraznic care a

aprins cerul şi a pustiit pămîntul. Şi i-aü do-borît cei tari, şi ei aű tăcut, cu ochii plini de întunerec, cu sufletul clocotind de răzbunare. Vremuri amară se deşteptau la glasul preotului, umbrele luptătorilor cari muriseră veneau par'că în lumină ; din trupurile sfîşiate curgea încă sîngele şi ochii arzători spuneau o durere ne-mărg nită.

Şi iată că murmurele care slăbiseră, care se strînseră aproape, cresc şi mînia stăpînită prinde iar a fierbe. Iată că focul a intrat din noü în munţi şi vremurile viforoase se întorc. S'aü dus feciori, s'aü dus bărbaţi spre Iancu, iar cei de la căminuri aşteaptă.

Şi popa Marcu prinse a povesti despre Iancu, despre acest Craiü al Munţilor care a răsărit ca un răzbunător din sîngele Iui Horia. Acum sabia lui scînteia ca un fulger în nourii munţilor . . .

«La Cîmpeni, zise la urmă preotul, — în ziua de Florii, Iancu s'a arătat între ai noştri şi a zis : De azi înnainte numai de mine şi de împăratul o să ascultaţi ! Şi de atunci noi nu-1 mai avem decit pe el mai mare, i-ar flăcăii noştri trebue să lupte cu el pentru împăratul. — Iar pentru Craiü pot să plătească ei mii şi mii de galbeni, — cine dintre ai noştri se va găsi să-1 vîndă» ?

Oamenii din jur zîmbiră tăcuţi în lumina focului.

«Dintre-ai noştri, nu, — zise Joldea. Dar George păgînul ce-a făcut?

— Eh ! oftă cu durere popa Marcu ; doară ştiu că el multă vreme a umblat să răpue capul lui Incu al nostru ; şi cu el mulţi dintre nemeşii noştri ne-aü părăsit... Dar pentru toate este o pedeapsă... Are să-i ajungă blăstemul

i femeilor văduve şi-al orfanilor! Şi 'n morminte, durerea noastră le va buciuma Ia ureche !

— Da, zise apăsat Joldea, ne-aű părăsit şi aü călcat cu caii peste pepturile fraţilor noştri...»

Şi înflăcărat, începu Moţul a da drumul prin vorbe urgiei care-i bântuia sufletul. Cei din jurul lui, tăcuţi, frînţi de oboseală, tresăreau, se însufleţeau, arşi de vîn-tul arzător al răscoalei sufleteşti. Pînă şi femeilor li se aprinseseră ochii şi obrajii şi

Biserica si reşedinţa Vicarului din Sighet. strîngeau mai tare cu

©BCU Cluj


braţele, la sín, copiii cari tresăreau, scínceaü şi se potoleau apoi în mîngîerile luminei.

Şi în sufletele tuturora tulburarea pătrunsese, tăcerea grea a răbdării se rupsese ca supt un trăsnet, toţi numărau nedreptăţi după nedreptăţi, aminteau valurile de sfnge vărsat, valurile de smge hrănind pămîntul care, totuşi, nu era al lor ! Şi preotul bălrîn, luat de şuvoiul turbure, îşi mîngăia barba cu mîna tremurătoare, şi deodată izbucni cu tărie.

«Da ! cînî am fost pentru stăpînii nedrepţi, cîni şi animale! Nici mormintele n'aü fost cruţate: pe ţărna lor aü zugrumat femei şi copii ! Acuma pe drept iarăşi îi va îngrozi mînia noastră. . . Să ştie că mînia noastră îi va arde mai cumplit de cît un vifor de foc, căci D-zeu din ceruri îi ceartă pentru fără-de-legile lor» !

Şi după glasul preotului se întinse o tăcere adîncă în codru, ca într'o biserică. Focurile fîlfîiau cu aripi mari de flăcări în poiană. Unele din femei oftară greu, alte suspinară cu amar.

Aproape de bărbaţi, cele două fete ale lui Joldea, umăr la umăr, aşezate pe pajişte"şi fulgerate de licăririle luminii, ascultau înfiorate.

într'un tîrziu, întrebă un glas : «Oare sa ne vie lancu în ajutor?

•— Poate o veni...» rosti pe gînduri Joldea. "Iar fetele se gîndeau în lumina focurilor la

cele ce spuseră bătr'niî şi visau pe lancu cu cetele de flăcăi luptînd în munţi cu duşmanii.

i M. Sadoveanu.

Vicarul TU Buda din Signet.

P 0 I N Ä.

ÇJ Mă crezî copilă ? ! . . . Nu mă crezi ! Eram şi eű odată —

Doar eu ţineam prin şezători De rîs şi fete şi feciori, Cu cîntece şi zicătorl, Din faptul sării pină 'n zorî , . . . A fost, ca nici odată . . .

Şi crezî copilă ? ! . . . Nu mă crezi ! Azî plîng ce-a fost cdată: Că — vaï, vaï, vai inimă vai,

La cîte rele tu mă d a i . . .

Mă crezi copilă ? ! . . . Nu mă crezi ! Azi nu-s ce-am fost odată —

Eram copil neştiutor Şi 'n suflet dac'aveam un dor II povesteam încrezător Şi frunzelor şi florilor, Cu inimă curată. . .

Dar crezi copilă ? ! . . . Nu mă crezi ! Că plîng ce-am fost odată: Doar' tu mi-aî scos vestea pe vînt,

Că eü's om fără crezămînt...

3

Mă crezi copilă ? ! . . . Nu mă crezi ! A fost ca nici odată —

Credeam în visuri şi 'n poveşti Şi 'n zîmbetele fecioreşti Şi 'n fericirea că iubeşti Şi 'n focul aştrilor cereşti Şi 'n ochi şi într'o fată.

Şi crezi copilă ? ! . . . Nu mă crezi ! Azi plîng ce-a fost odată : Că — şi eü multe-aşî şti să spui

Şi nu spun nimărui. . . Haţeg. Victor Bontescu.

©BCU Cluj


DOMNIŞOARA DOCTOR. Doctorul Radu lăsă gazeta să-i lunece pe

genunchi şi-şi lipi faţa de geamul cupeului. Era o zi posomorită de Noembre. Din cerul

plumburiu, încărcat cu nori grei, cădea o ploaie măruntă, una din acele ploi cari, pe aceste şesurî întinse, ţîn zile întregi şi dacă mai eşti şi nervos, cu monotonia lor te duc la di«perare.

Iar Doctorul Radu era nervos. Parte delà fire, parte în urma vieţii lui zbuciumate.

Crescuse şi el în străini, se adăpase la izvorul culturei puternice din apus, visase de un viitor stiălucit, de o activitate roditoare dezvoltată în careva centru românesc : o dragoste nefericită, însă, îi curmă firul viselor frumoase şi-1 făcu moros, iubitor de singurătate. Acum era medic într'un orăşel destul de mare, dar cu puţini Români, şi 'n atari împrejurări, nu putea conta la clientelă străină.

Cu vremea se mai potoli şi el, şi sătul de viaţa de burlac, era pe cale să se însoare. Intr'o comună învecinată făcuse cunoştinţa urei familii româneşti cu fată mare la casă. Fata, fireşte, nici că sămăna cu idealul lui de odinioară, dar era frumuşică, destul de cuminte, casnică şi gospodină bună. N'o ceruse încă, dar era hotărît s'o facă încă astăzi.

Acum se ducea în comuna ei, unde avea de gînd să stea pînă poimîni, Luni dim neaţa.

Doctorul Radu privea perdut prin geam la cîmpia tristă, cînd un foşnet de rochii, un fin parfum de viorele îl făcură să-şi îrtoarcă capul. Faţă în faţă cu el se aşezase o damă tînără, cu tip pronunţat românesc. Nu era o frumseţă desăvîrşită, dar în ochi, în mişcări, în zimbetul ce-i înviora faţa avea ceva inexprimabil ce te fermeca pe nesimţite.

Doctorul Radtu era ca electrizat ; de ani de zile nu îndurase aşa senzaţii plăcute, ca cele ce i le procura acum vederea acestei necunoscute.

In călătorii cunoştinţele se fac uşor, mai ales dacă ţinuturile prin cari zboară terenul nu-ţi oferă, caşi acum, nicî o distracţie.

Dama zărise gazeta românească în mînile Doctorului Radu şi îi ceru voie să arunce o privire în ea.

Trecînd resfe formalităţile plictisitoare ale primului schimb de vorbe, conversaţia lor deveni mai vie, mai ales că în cursul ei descoperiră că aü aceiaşi ţîntă.

— Mă duc şi eü la Corbu să văd o prietină de şcoală, măritată după preotul Ionescu. Poate o cunoşti şi D-ta ? Eram prietinele cele mai bune şi nu ni-am văzut de 6 ani. Ea se măritase, iar eü plecasem la universi+ate . . .

Deodată se opri şi-1 privi lung.

— îmi pari atît de cunoscut, domnule Radu. N'ai studiat acu-s 3—4 ani în Viena?

— Mă simt nespus de măgulit că mă ţii aşa de tînăr. Eü am absolvat de mult, dar de fapt, acu-s trei ani, prin Aprilie-Mai, petreceam la Viena.

Ea roşi puţin, apoi urmă veselă : — Acum îmi aduc aminte. Pe vremea aceea

eram şi mai emancipată decît acum, — o, nu protesta ! mă simt destul de cu judecată să-mi pot cumpăni voi bele . . . Intr'o seară — de-ar fi ştiut-o mama! — veneam singură delà o prietină. Intîrziasem, nu era în apropiere nici o birjă, şi în urma mea auziam paşii unei cete de studenţi zgomotoşi, cari păreau a fi înghiţit cîteva halbe de prisos. Eraü nemţi şi cîntau şi zberaű în gura mare. Mă cuprinse groaza. Nicăieri o poartă deschisă după care m'aşi fi putut furişa, nicäiri o ulicioară în care aşi fi putut intra. Deodată aud nişte paşi regulaţi. Mă întorc : era un domn liniştit şi senos. Mi a părut vrednic de încredere ; l-am aşteptat şi l-am rugat să mă treacă pe lîngă ceata acestor nemţi zgomotoşi. Pe urmă . . .

— Pe urmă te-a petrecut acasă şi zile întregi a căutat să te întîlniască, dar înzădar. — Şi era-i Dta? Româncă? De-o ştiam, aşi fi ghicit numai decît că eşti domnişoara Geni Pope-scu, geniala noastră colegă, în care întreaga colonie românească era îndrăgostită foc. . .

D-şoara Geni Popescu începu să rîză. Un ris argintiu de un accent nespus de dulce.

— Aşa sîntem noi Românii. Ne cunoaştem cu toţii, cel puţin din auzite. Şi apoi adunările «Astrei», tîrgul de fete cum le numesc unii, ne daü cel mai bun prilej să facem cunoştinţă unii cu alţii. Sora mea încă a făcut cunoştinţă cu soţul ei la adunarea delà Băile Erculane.

Conversaţia se curmă, căci trenul sosi la Corbu. La gară nu aştepta decît o damă, care zărindu-1 pe Radu roşi adînc.

— D-ta ac i? — Da, m'a rugat Mărioara să vin la gară

că-i soseşte o prietină Ea nu poate veni deoarece băiatul ei e bolnav de pojar.

Doctorul Radu prezintă d-şoarei Geni pe dşoara Elena Marcovicî şi-i explică cauza de ce nu venise prietina ei.

Geni Popescu era desamăgită. Făcuse, pe semne, călătoria înzădar, căci precum îi spunea dşoara Marcovicî, prietina ei nu putea s'o primească.

— Să pofteşti însă lă noi, dşoara Popescu, pînă ce domnul Doctor va constata ce boală are Ionel. Peste o zi doauă, poate ii va trece.

©BCU Cluj


Urcară cu toţii în trăsura care îî aştepta. Călătoria pe acest vehiclu puţin comod mări indisp iziţia dşoareî Geni. Era năcăjită pe sire însăşi că venise fără să se informeze maî întîî dacă prietina ei o poate primi. Din vreme în vreme se uita la Doctorul Radu, care nu-şî lua ochiï delà ea, decit cind vorbia cu Elena. Geni ghicise îndată că de dragul Elenei venise Doctorul la Corbu. Făcură calea pînă 'n sat în tăcere.

Şi ce mai sat ! Case mici, copaci răsfiraţi ; grădinile părăsite, şi peste tot întinsul o monotonie nespusă de un ton trist, posomorît. Numai în apropierea bisericii se înălţau cîteva case mai măricele, încolo aproape numai colibe.

— Unde şede Mărioara ? Nu trecem pe lingă casa ei ? — Aceste eraü cele dinţii vorbe ce le adresă Geni d-şoareî Marcovici. Nu-i era simpatică. Ea căuta în fiecare fiinţă spirit, gene Jitate, şi Elena era numai mediocră, iar perplexitatea o f.'cea şi mai neisteaţă.

— E vecină cu noi. Sos ră. Stăpîna casei, soţia notarului Marco

vici făcu impresie mai bună decit fata ei. Avea o ţinuta surprinzător de bună. Trebue să fi fost foarte f umoasă odinioară. In casă era cald. Odăile scunde, mobil rul simplu. Ici-coîea lucruri de mină.

*

Pină să se 'ntoarcă doctorul, care plecase numai decit la Mărioara să-î vază cop Iul, Geni se puse la voibe cu doamna Marcovici. Se mai încălzise ; căsnicia din jurul eî o mai împăcase şi, apoi, ducea nidejdc că boala copilului n'o va împiedeca să-şi vază piétina.

Doctorul se reîntoarse. Prietenele nu se puteau vedea decît prin fereastră, de oarece copilul suferea de pojar.

Delà casa notarului pînă la casa preotului doi paşi.

Mărioara o aştepta la fereastră, cu ochii plînşi ţînînd un băieţel frumos în braţe. La vederea pretinei sale, Mărioara lăsă băiatul şi-şi lipi buzele de geam, cum făcu, din afară, şi Geni.

— Puiule, — îi zise Mărioara, — cit îmi pare de rău, că înt mplarea asta neplăcută ne împiedecă să ne vedem mai de-aproape.

Geni era emoţionată. — Eü sînt neîmpăcată. Am venit să fiü me

reu la tine, !să vorbim multe, multe. . să-ţî văz fdmilia şi fericirea şi să mă bucur împreună cu tine. Las', voi veni la primăvară c nd nu băntuie bolile, cînd nu-î nici imală (noroiü).

Mărioara zîmbi. — Aï şi învăţat bănăţeneşte? — Delà Elenuţa voastră. — E fată bună, biata. De mult iot stau de

mamă-sa s'o dea pe un an doî la şcolile «Asociaţiunii», câcî pînă acum a crescut-o în « loster». Acum, probabil, se va mărită. Doctorul nu vine de flori de măr.

Şi cum îşi povesteau viaţa petrecută de cînd nu se văzuseră, Geni nici nu luă sama că ploaia care odinioară contenise, porni din noü s lind-o să intre în casă. Încă un sărut aruncat din vîrful degetelor şi prietenele se despărţiră.

Doctorul care toată vremea o privise din depărtare se apropie. Abia maî putea fi fără dinsa. in casă, în vreme ce doamna Marcovici şi Elena eraü ocupate în bucătărie, Geni începu să-i povestească Doctorului despre viaţa ei delà universitate.

— Aü fost ani frumoşî. Zile întregi studiam în biblioteca siatuluî. Cu doî col gî, adevărate molii de càrtï, nâsfoiam foliantele vechï de prin veacurile trecute. Unul dintre eï s'a dus la Paris. M'aşi fi dus şi eü cu tot sufletul, dar nu se putea . . . Nu, nu trebue să crezi că din cauza colegului; înzădar zimbeşti. Inima mea n'a bătut încă pentru nici un bărbat.

— Şi nu te-ai ocupat nicî odată cu idea cum ar trebui să fie bărbatul pe care ţi l-ai alege de soţ?

— Cum ar trebui să fie? înainte de toate om genial, să le ştie toate, să fie desăvîrşit întru toate. Fiecare zi se pot descoperi în el noi bogăţii... Prietinele mele îşi găsiau idealurile între colegii lor, între profesori saü ofiţeri. Eü eram altminteri. Eü mil căutam în alte cercuri, între savanţi, între artişti, — înzădar pînă as:ăzi, şi poate pentru totdeauna.

Doctorul se aprindea din ce în ce maî mult. — Poate te vei mulţumi şi d-ta cu maî pu

ţină minte şi mai multă inimă. Pină acum vorbise maî în glumă, acum de

veni deodată serioasă. — Eü? Nicî-odată! Eü nu mă voi mărita.

Voiü să mă dedic cu desâvirşire carierei de profesoară. Am planuri mari. Mă frămînt cum s'ar putea modifica educdţia fetelor noastre cari nu studiază la gimnaz, ci numai la şcolile superioare de fete. Să înveţe mai puţine lucruri de prisos, în schimb însă mai cu temeiü alte lucruri de mai mare folos practic.

Şi-i espuse apoi un şir întreg de reforme, încît doctorul râmase uimit.

Ca în zbor le trecu vremea pînă la masă. Era de faţă şi Ionescu, bărbatul Mărioareî, om simpatic şi deştept. Aspira la postul de protopop în Văleni şi avea şanze mari, deşi avea de contracandidat un profesor de teologie, dar cu puţine simpatii. Notarul Marcovici era om maî în vrîstă şi vorbia puţin, pînă nu-î dezlega vinul limba.

©BCU Cluj


în cursul mesei doamna Marcovici o rugă să stea pînă mîne, să vază poporul în zi de sărbătoare. Geni, spre bucuria doctorului, primi invitarea.

* După masă, la dorinţa doamnei Marcovici,

Geni se puse la pian şi cîntă citeva din vrăjitoarele noastre doine româneşti. Parte le ştia de pe vremea când făcuse parte din corul lui Dima, parte le învăţase din «Muza română», între pauze le povestia, cu vioiciunea ei drăgălaşă, de petrecerile din Vierià;' de cooserva-loristele române Adelina-«Tantchen», Aglaia, Lili, Aurica, de garda lor de cavaleri: Nichi cel pururea bine dispus Tavi cel fercheş, Alexandru cel sarcastic şi alţii mulţi. . .

După cină, cînd toţi se retrăseseră, Geni eşi în pridvor. Pierdută în privirea cerului înstelat, uită pe un moment unde se află. Dar hămăitul cînilor, necontenit şi neobosit, mirosul grajdurilor apropiate, întunerecul în care era scăldat întreg satul, o deşteptară în curînd şi-o făcură săi sestnngă inimadeunsen-timent de frică necunoscut...

Nu, niciodată n'ar putea să se hotărască să-şi petreacă viaţa într'un astfel de mediu. Bărbaţii păreau că n'aü altă vocaţiune decit să-şi vază de rotunzirea burţii, femeile de a spori familia. Nici un interes mai inalt, nici o legătură între inteligenţă şi ţărani. O unguroaică din satul vecini, părintele o spusese la masă, umbla din sat în sat de aduna, pe bani puţini, cu- AH. Anăacoca un săturile ţărancelor româneşti şi le vindea Ia oraş cu bani grei. Şi între Români? Nimic. — Geni simţia că n'are să se mărite, că n'are să găsiască idealul ce-1 visa. De ce nu era ea bărbat ? ! Unui bărbat îi sînt deschise toate căile, îi este dată putinţa să munciască ori unde, pe orice teren.. . şi ea era o femeie slabă . . . Dar nu, ea nu va avea soartea celora-lalte femei. Ea are planuri mari, are minte, are judecată, are dorul propăşirii neamului românesc şi va munci, va lupta . . .

Alăturea visa Doctorul, lîngă fereastra deschisă, un vis mîndru, a cărei regină era Geni. Se vedea cu ani înainte; venea aela bolnavi şi

cu paşi dornici grăbia către casa sa unde îl aştepta cu vorbe dragi — Geni.

De Elenuţa abia îşi mai aducea aminte, saü de-şi aducea aminte îi părea o umbră, un nor ce întuneca soarele strălucitor...

Notarul sforăia de mult într'o atmosferă sa-ţiată de alcohol...

Doamna Marcovici şi Elenuţa povesteau încet de noul oaspe.

— Şi ce mîndră e, mamă, ce frumos vorbeşte! — şopti Elenuţa şi-şî ascunse faţa între psrini să nu-i vază mama faţa udată de la-crămi.. .

Mama iubitoare observase însă schimbarea Do torului, observase şi gelozia fetei sale şi adurmi cu un regret adine, că nu-şi dase şi

ea fata de mică la şcoală românească, să înveţe acolo şi ea limba româneasca, atit de frumoasă, atît de dulce şi melodioasă, cum o vorbia Geni.

* A doua zi soare cald şi

luminos. Uliţele drepte, ţăr-murite de frăgari în floare, nu mai păreau aşa mono-toane şi posomorite ca ieri.

Toată familia notarului merse la biserică. Geni avu aici prilej să vază mai de-aproape portul local. Bărbaţii cu sumanele lor albe, cămeşile simple brodate numai în alb, cu părul scurt la tineri, lung şi pieptănat cu îngrijire la bătrîni, — îi făcură cea mai bună impresie. Femeile însă, cu feţe ca de păpuşe, cu rochii largi de crinolină rustică, cu mî-

prietin..(i874.) necele brodate în aur după modele străine, împăunate cu panglici în toate culorile, o indignară adînc, şi-o durere amară îi cuprinse sufletul românesc, văzînd cum femeia română, în loc să ţînă cu sfinţenie la strămoşescul port de o fiumseţă fără pâreche, în loc să-şi împodobească hainele cu ţesături şi cusături româneşti, împrumută obiceiurile şvăboaicelor, pun pe faţa lor sănătoasă sulem-neală de un deget.

La «joc», care se ţînea în uliţa de lîngă biserica, nu se putea stăpîni să nu facă citeva observaţii.

«Apoi şie să faşi, — îi răspunse una mai guralivă, — ni-e plaşie şi noauă şie-i mai nou, că şi Voi, orăşienele, Vă ţîniţi dă modie şi iacă noi încă vriem şi fim frumoase.

©BCU Cluj


— Da spune-mi, ţucu-te-aşi, — se apropie alta mai bătrînă, — cu şie ce faşi pră obraz dă eşti aşa de mîndră? Că am o fată şi tarie mi-ar plăşie să aibă şi ea obraz aşa dă frumos.

— Cu apă curată şi cu săpun. — Nu cried; că voi avieţî dă alea fainie şi

noi dă alea liezne.» Pornite spre decadenţă. Şi vina? A conducă

torilor fireşti, a preoţilor şi învăţătorilor. Se întoarseră acasă. Popa, dascălul şi nota

rul se puseră la «calabăr», iar notăraşiţa, Elena şi o prietină a ei şi Radu intrară în salon unde Geni se puse să ţină o prelegere despre educaţia poporului.

— Ian duceţi-vă odată în frumoasa şi în-floritoarea comună S. Ce popor vrednic, ce bunăstare pretutindeni ! Scoale de model, încît inspectorul moare de năcaz că nu le poate găsi nici un cusur; şi pentu ce? Pentrucâ popii şi dascălii, notarii şi fruntaşii trăiesc cu trup cu suflet pentru poporul încredinţat lor. Bărbaţii sínt cumpătaţi şi muncitori, femeile mame de model şi gospodine bune. Acolo să vedeţi horă lomâneascâ! îţi ride sufletul!

«E bună de gură, se vede că e doctor! — zicea în cealaltă odaie notarul.

— Deşteaptă fată, — adaogă popa —. Contra, trul şi ultimo!»

Din întreaga societate, venise şi d-na preu-teasi Adam şi popa Ionescu, poate numai pe lonescu şi Elena îi impresionară cuvintele spuse de Geni. în sufletul Elenei se trezi dorul sâ fie ea cea care să dea aici vieţii o direcţie nouă. Geni vorbise de o şcoală de industrie şi economie de casă ce se înfiinţase la Sibiiü, unde toate aceste se puteau învăţa cu temeiü. Dacă n'ar fi să se mărite acum.. .

O săgeată îi trecu deodată prin inimă. Să se mărite? Privi la Doctorul Radu care nu-şi mai lua ochii de la Geni şi părea că-i soarbe vorbele de pe buze. îşi plecă capul şi eşi în pripă să n'o podidiască lacrămile în faţa tuturor. Şi pe urmă avea dreptate Doctorul. Nu se potrivia ea cu el; lui îi trebuia o fată ca Geni, mîndră şi cultă, cu cunoştinţe şi spirit. Şi ce e a ea? O fată sărmană delà ţară, care abia părăsise casa pentru un an doi. Dar aşa se imprietinise cu gindul că va trăi veşnic alăturea de Radu, pe care îl iubea . . . Da, îl iubea; o simţia acum cînd îl pierdea pentru totdeauna. Nu-şi învinuia părinţii că nu-i daseră şi ei o altă creştere. Părinţii o iubiaü, dar poate nici ei nu puteau altminteri.

* De ce se temuse, se împlini. Geni observase

impresia ce-o făcuse asupra Doctorului, dar nu se aşteptase ca declaraţia so facă aşa de iute.

După cină, — eşiră în grădin\ — Doctorul

se folosi de un moment potrivit şi-i mărturisi dragostea lui neţărmurită. Ii vorbea cu atîta desnădejde de viaţa lui din trecut, de prezentul său posomorit, încît o prinsese mila. Dar ar fi putut să-I dea alt răspuns decît cel dat? Un răspuns negativ însoţit de cîteva vorbe de mîngăiere?

Un gînd amar o frămînta, însă. Ce vor zice cei din casă? Vor ţinea-o de o cochetă, care prin un joc premeditat, prin o purtare neiertată se furişase în inima Doctorului, spulberînd visele frumoase ale unei fete nevinovate.

înzădar cerca să-şî liniştească conştiinţa., că Doctorul, cu firea lui, ar fi dus alăturea de Elena o viaţă nefericită, că Elena însăşi se va mîngăia încurînd ; mustrările de conştiinţă n'o slăbiră, şi s'ar fi simţit poate, cu toată nevinovăţia ei, şi mai neliniştită, dacă ar fi putut auzj în odaia alăturată plînsul înăbuşit al Elenei, pe care mamă-sa înzădar se încerca s'o mîngăie.

— Şi aşa mi-a fost de drag, măicuţo dulce ! *

Trecuseră zece ani. O trăsură uşoară trecea printre lanurile de

grîu scăldate 'n razele soarelui de vară. în trăsură şedea Doctorul Radu, în drum spre moşia proprietarului Stoian. Deja se zăreşte parcul din jurul casei şi doctorul zîmbeşte, că inima nu-î bate mai repede, că e rece de tot.

Doi copilaşi, o fetiţă mai mărişoară şi un băieţel, atraşi de uruitul trăsurii, grăbesc la poartă să vadă cine soseşte. La vederea unui necunoscut o iaü în grabă spre casă.

— Mamă, mamă, vine cineva ! Pe terasa casei, cu un băieţel în braţe, se

iveşte — Geni. Copilaşii s'aü prins de rochia ei şi cu ochii mari se uită la Radu, care priveşte şi el, liniştit şi zimbind, la ceea, care acu-s 10 ani îl încătuşase, de pornise în lume sâ uite icoana femeii adorate.

Ea încă 1-a recunoscut. înviorată ca o fată mare, îi întinde mîna.

— Bine-aï venit. Radu nu se poate desface delà privirea tab-

loului frumos, ce-î prezintă mama fericită în toată splendoarea tinereţii şi-a sănătăţii, încun-jurată de doi cop laşi rumeni.

— Dacă aşi fi pictor, doamnă, nu mi-aşi putea alege subiect mai frumos.

— Ai venit pe neaşteptate, domnule Doctor, şi m'ai surprins aşa cum mă vezi. Dar asta e fericirea mea, asta e lumea mea. Aşa-i că se schimbă oamenii?

Intră în casă. Radu rămîne uimit. Odaia e adevărat românească-ţărănească. Prosoape, covoare, cearşafuri, farfurii, ulcioare, patul din un-gliier, masa, scaunele, perdelele, toate, toate sînt

©BCU Cluj

72 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1905.

originale româneşti şi de-o frumsete cum nu mai văzuse.

— Şi d-ta îmi admiri odaia ? Sînt mîndră de ea; dacă doreşti putem rămînea aici. — Ileano, strigă apoi după servitoare, vino de ia puiul mamei ! — Dar puiul mamei simte că bine ca la sînul mamei nu-i nicăiri, şi strîmbă din guriţă, şi mama nu se'ndurâ să-1 dea din braţe.

Geni pare fericirea întrupată. Çum o vede plecată spre copilaşii ei, cari înlănţuifidu-i grumazii cu braţele lor moi, o întreabă de-i iertat iă meargă iarăşi în grădina, — Doctorului îi pare că tot aşa o cunoscuse. Apoi îşi aduce aminte de trecut. Oare şi-a găsit în adevăr idealul visat?

Geni pare că-i citeşte gîndurile. — Te întrebi, cum m'am putut schimba?

Nici eü nu ştiu. Pe atunci şi eü mă gîndeam Ia toate, dar să mă mărit după un econom, să-mi trăiesc zilele la ţară, şi să fiü cu toate acestea atît de fericită, — nu !

— Am auzit că te-ai măritat acu-s 6 ani. Dl Stoian e bănăţean.

— Da, George e bănăţean, dar nu din părţile aceste. Studia drepturile, şi era băiat frumos, deştept, dar tînăr, fără trecut, fără nume; nu întrunea condiţiunile ce le aveam eü — în teorie. M'a cucerit delà întîia vedere. Un an întreg m'am luptat, dar m'a învins. Eram hotă-rîţi să amînăm nunta un an doi, pînă-şi va termina studiile, cînd îi muri un unchiű, care-i testă lui toată averea. Idealul lui George fusese să aibă o moşie; acum şi-1 putu realiza. Mo-şioara asta tocmai era de vînzare, a cumpărat-o şi de-atunci trăim aici la ţară — fericiţi.

— Ei, şi dta ? — întrebă ea apoi. — Ştiu, că te-ai dus la Bucureşti.

— Da, mi-am găsit acolo un post potrivit, îmi merge bine şi sînt mulţămit. Acum venii să-mi văz nişte rude.

Nici Doctorul nu s'a schimbat mult. Ici-co-lea cîte un fir de pâr alb, dar încolo tot ca acu-s 10 ani. îi veni o idee. Ar trebui însurat Doctorul.

— Să vezi cum s'aü schimbat aici şi ceia-lalţi oameni, — începu Geni zimbind — spre pildă Elena, Elenuţa pe care o judecasem atit de greşit. Cîtă energie, ce inteligenţă zăceau ascunse în fata aceea! Zguduită odată din letargia ei şi ajunsă într'un mediu potrivit calităţilor ei, a făci't minuni. După plecarea d-tale a intrat, — îndemnată de cuvintele mele, după cum spune ea — în şcoala de industrie şi economie din Sibiiü. Aici a început apoi metamorfozarea ei. Directoara, dîndu-şi seamă de genialitatea Elenei, a luat-o sub ari

pile ei. După doi ani s'a întors în sat diamant cizelat ! Acuma satul şi-a schimbat întreaga fizono-mie. Elena a înfiinţat scoli speciale pentru cusut şi ţesut, şi ajutată de Mărioara, — visurile cu proto-popianu sau realizat, — ainstruat femei, fete şi copii, obţînînd cele mai frumoase rezultate. Bunăstarea ţăranilor dă înainte, căci frumoasele ţesături româneşti se vînd a c m pretutindeni supt numirea lor adevărată şi nu ca mai nainte, supt contrabandă săcuiască. Existenţa şcoalelor e aşa de asigurată, încît Elena în orice moment şi-ar putea ceda locul alteia, şi să se mărite.

— Are poate peţitor? — Doctorul pare a se interesa.

— Unul ? Mulţi, mulţi, dar nu vrea să se mărite !

Strigătele de bucurie ale copiilor întrerup conversaţia lor.

— Vine tata! Un bărbat înalt, voinic, cam ars de soare,

adevărat tip românesc. Geni, — îl invitase pe Radu la masă — iese să

dea porunci servitoarelor. Scrie degrabă un bilet, îl dă vizitiului şi-i spune să prindă caii la trăsură.

Masa e aşternută pe terasă. De-aici puteai cuprinde cu privirea toată moşioara lui Stoian. Un model de fermă. Pretutindeni o curăţenie şi o rînduială cari dovedeau, că între cei cari conduc această căsnicie, stăpîneşte cea mai frumoasă înţelegere.

La masă Geni pare impacientă de tot. Mereu îşi plimbă ochii peste drumul de ţară. Stoian şi 1?adu adînc ţi în discuţii, nu observă nimic. Geni se scoală de-odată şi coboară scările. O trăsură se opreşte înaintea casei şi din ea coboară Mărioara, bărbatul ei şi — Elena, dar nu Elena cea veche, ci o Elena nouă, cu mişcări armonioase, în ochi cu o inteliginţă şi bunătate vădită.

Geni era cam îngrijată. îi părea bine că Elena a primit invitarea ei, dar nu ştia cum are să se facă revederea. Cînd să se întoarcă să-l cheme pe Doctorul, rămase surprinsă.

Doctorul coborise şi el scările şi apropiin-du-se de Elena, îi sărută mîna. Elena se pleacă puţin înspre el şi-i şopteşte ceva.

Ce-i asta ? După zece ani, azi vă vedeţi pentru întîiadată şi deja şi aveţi tain^?

Doctorul zîmbeşte. — Te înşeli, frumoasă intrigantă. Te înşeli,

fiindcă ni-am revăzut şi eri şi azi, şi sufleteşte sîntem de mult un i ţ i . . . Şi taina ce-o avem ? Nu mai e taină. Elena mi-a şoptit răspunsul la o întrebare ce i-am pus-o eri : Voieşte să fie a mea. Lia.

©BCU Cluj

ADAOS LA „LUCEAFĂRUL" NRUL 3.

SUMARUL Şt. Cacoveanu: Eminescu la Bucureşti în 1868/69.

— Mihal Sadoveanu: Semnul de primejdie. — Victor Bontescu: Doină (poezie). Lia: Domnişoara Doctor.

ADAOS: Taina. — Dr. E. Dăianu: Artemie Anderco. — Cronică. — Dări de seamă. — Ilustraţii : Eminescu la 19 ani, Art. Anderco, vicarul Tit Budu, casa paro-chială din Sigh'et, Războiul de Fr. Stuck.

M0RAVURÏ.

T a i n a . Domnul A. întîlneşte pe B. în colţul stradei.

, — Bună dimineaţa! — Servus ! — Ce ştii noü? Ce-aï visat azî-noapte? B. ridică din umeri: — Nimic, am durmit bine, slavă Domnului. — AI durmit tun ; de aia nu auzi tu nimic. B. face ochi mari, îl măsoară pe A. cu privirea, pe

urmă rischează. — ËÏ, de auzit mal auzim şi noi cîte ceva, dar lu

mea spune prea de tot multe... E o manevră din partea lui B., o manevră care

prinde. A. îl ia de braţ, şoptindu-I : — AI auzit de Viorean, că astă-noapte, — dar frate

dragă, să-mi dai cuvîntul, că nu merge mal departe... — Bine, dragă, îl ştiu eű pe Viorean, pe onoarea

mea. . . — Bine. Viorean a pus în cărţi azî-noapte o sută

de zloţi. B. zîmbeşte fără surpriză. — Să nu meargă vorba, ori cum, Viorean ne e

prieten. — Lasă pe mine! La încrucişarea drumurilor B. o ia la dreapta, A.

la stânga. Şi celui dintîl om, care îl iese în cale, B. i-se je-

lueşte. — AI auzit de bietul Viorean? — Ce-I? — AI auzit ce-a păţit azî-noapte? — Nu ştiu nimic. — Dar rămîne vorba aici, că nu mi-ar plăcea să

se ştie. îţi spun numai ţie. — Bine, frate. Pei cuvîntul meü.., — EI bine ; a pierdut nenorocitul în cărţi treî-sute

de zloţi.

Domnul C. —aşa se numia stimabilul — bate tn palme, se miră, strănută, şi trece înainte,

întîlneşte pe D. '----• — AI auzit, mă ? — Ce? — Viorean... dar să-ţi ţii gura.. .

•— Lasă pe mine. — Nu aşa, ci să-mi dai cuvîntul 1 — Bine, frate, pe onoarea mea.. . — A pierdut în cărţi trei ori patru sute de zloţi,

nu ştiu anumit, dar e grozav. — Teribil. — Sa nu meargă vorba. Orî-cum ne-e prieten. — Mie-mi spui ? Fii liniştit.

Cetitorul va şti că domnul D. a trecut la E. şi aşa mal departe.

Şi domnul Z. căruia i se împărtăşise, că nenorocitul Viorean şi-a pus în cărţi toată averea în b singură noapte, a clătinat din cap, a bătut în palme şi ş'a grăbit acasă, să povestească neveste-si de această ne mal pomenită decadenţă... " ' Alfa.

I0AN ARTEMIE ANPERÇ0. — Conferinţă despre un scriitor din Maramureş. — :

(Sfîrşit). Artemie Anderco s'a născut la 16 Februarie

1853 şi a fost botezat în 4 Martie supt numele duplu de loan Artemie. Işî şi exprimă mirarea într'un loc al scrierilor sale, că de ce nu l-au chemat aï săi pe numele loan; de altă parte dînsul se numeşte in.scrierile ungureşti consecvent Arthur. Tatăl său era preot în Borşa, aceasta comună mare, care acum are doi preoţi şi:numără peste 6000 suflete, purtînd altfel şi ea toate semnele caracteristice ale stărilor din Maramureş, în deosebi Jidovizmul foarte nu-măros şi puternic reprezentat. Am avut oca-ziune, să azist la adunarea «composesoratulul» din Borşa, o organizaţiune proprie a Maramureşenilor, cam analoagă cu organizaţia foştilor iobagi din Ardeal Dl Dr. Florantin Mihályi este preşedintele acestui composesorat şi în afacere oficioase ca preşedinte a trebuit să vină la Borşa, în şedinţa «comitetului central» tot au-ziam pomenindu-se de '«domnii munţilor»: că procesul cu «domnii munţilor» stă aşa şi aşa, că «domnii munţilor pretind şi pădurea», că «ar trebui să ne împăcăm cu domhiî munţilor». Eram curios să ştiu, cari magnaţi sînt domnii

©BCU Cluj


munţilor din jurul Borşei şi am întrebat pe vecinul meu, cine sînt domnii munţilor? —-«Iată ceia», trai răspunse interlocutorul meü, arătînd spre cei 6—7 Jidani, cari eraü de faţă în şedinţa comitetului. Erau nişte figuri tipice de parveniţi printre boierii strănepoţi ai lui Dragoş Vodă. Deşi perciunaţi — ca toţi conaţionalii lor sărîntocî — erau bine hrăniţi, surprinzător de voluminoşi şi îndrăzneţi, con-ştil de toată gravitatea puterii banului, ce o reprezentau în mijlocul boierilor de naştere, dar fără parale. Deşi ştiau foarte bine româneşte, cînd lua cîte unul cuvîntul, o dădea pe ungurie, arătînd, că ei reprezintă ceva mai nnilt decît tradiţia istorică, pe care — cum se ştie — Jidanul nu dă nimic, cînd e vorbă de alţii. Mai ţîrziu s'a ţinut adunarea generală a com-posesörafului în curtea largă a impunătorului palat comunal. Preşedintele composesordtului a adresat mulţimii în care eraü reprezentanţii comunei întregi, un discurs călduros, agrăin-du-î cu cuvintele «cinstiţi boieri şi fraţi!» Aceste cuvinte sunau — pare- că — ca un echoü din divanul oare cărui voivod Moldovean. Numai cît părea-că ş'aude în urma lor răspunsul ironic ál «domnilor munţilor», cari nu Voiau să fie — şi nu püteaű să fie — nici «cinstiţi boieri», nici «fraţi».

în comuna aceasta, în atmosfera aceasta socială s'a născut şi şi-a trăit copilăria Artemie al nostru. Tatăl său se vede că -era un preot învăţat şi serios. — El însuşi îl descrie ca foarte serios şi aminteşte, că avea multe cărţi latineşti, iierriţeştf, româneşti şi ungureşti. El a fost şi cel dintîi dascăl al copiilor săi, destul de nUmăroşi. Artemie ni-o spune, că «profesorul cel dintîi mi-a fost tătă-meu, şi conşcolarul cel


colegii săi asupra acestei teme, cu toate că era zelos pentru limba românească şi cu curaj neobicînuit la o vrîstă aşa fragedă a luptat, ca limba româneasca să cîştige catedră în gimnaziul din Sighet, totuşi necunoscînd el litera tura românească şi istoria Românilor era pătruns de spiritul unguresc, aşa încît chiar şi memoriile, în cari îşi eterniza cele mai dulci amintiri ale unei inimi, tinere şi îşi fixa impresiile cele mai intime şi-Ie scria în limba aceea, despre care spunea el însuşi, că în Cluj îşi ţinea de glorie a nu o vorbi, decît cînd era silit, să răspundă în clasă. A trebuit să vină pe pămîntul Italiei, pentru ca noblul fiu al Maramureşului să revie la brazda limbei materne. Revenirea aceasta hotărîtoare şi sinceră o şi face pe prima pagină a ziarului său început în Turin eu o splendidă dedicaţie «câtră geniul limbe!.» Ţin să fixez aci această primă pagină scrisă de Anderco în limba maicii sale cu datul de Turin, Ianuarie 1872. Iată-o:

«Câtră tine geniul limbei... Cătră tine geniul limbei noastre, câtră tine

mă întorc acuma, cînd îmi iaü înt'ia oară condeiul în mînă, ca să depun cugetele mele în limba cea dulce maternă.

Am comis crime; am fost păcătos: te-am neglijat. Fu un timp, în care eü mai nu uitasem darul tău, ce mi-aï conces cu laptele maicii. Fu un timp, în care mi se prezentă cu toată golimea lipsirea ta, şi sosî un timp, care: îmi fu martorele ruşinei mele, timpuri, ce?Bii deferă şi pocăinţa şi pedeapsa.

' Şi acuma, clnd cu paginele acestea îţi aduc oferta, te rog, o genie al limbei noastre, ca să primeşti incensul debil al meü: uită trecutul, revarsă-ţi darul asupra reîntorsului.

Să fii îndurător;" tu ştii că sămînţa sub altă climă în pămînt străin produce flori de coloare schimbată, de frumseţe pierdută, fără miros. Eű fui plantat în pămînt străin: doi-spre-zece ani limbi străine m'aü încunjurat.

Să fii îndurător; Tu ştii că cu alte limbi nu m'aü înveninat simţămintele străine. Tu ai văzut disputînd micul «vad oláh» în club în şcoală, în societatea de lectură despre originea, despre gloria acelora, pe cari contrarii lui îi numeau «Zagyvalék.»

Să fii îndurător; Tu ştii, că am lucrat pentru altarele tale: catedra, prelecţiunile un-silor tăi Botezan şi Mihályi. Tu ştii că «Dra-goşiana» ţie s'a consacrat.

Si fii îndurător; dacă mă vezi oferind acuma pentru altarele tale părţile celea mai nobile din mine; dacă-ţi promit ecatombă măreaţă în viitor: considerare, onoare, glorie.

Ţie, geniule, ţie toate acestea pentru iertare, pentru darurile tale.»

După o astfel de întoarcere, Anderco devine iarăşi cu trup cu suflet Român. Schimbarea cea mare, ce a produs'o în sufletul său Italia, cuuoştinţa limbii şi literaturii, cunoştinţa personală cu studenţii Români din Turin, între ei şi entuziastul Drăgescu, care de pe atuncî îşi înscria numele în analele publicităţii române, toate acestea se vădesc limpede în această pagină zguduitoare care pare că-I scrisă cu lacrămi de pocăinţă. — Dacă n'armai fi scris Anderco nimic altceva decît această pagină, care e o adevărată perlă literară, şi dacă n'ar mai fi făcut nimic altceva decît aceaotă întoarcere umilită şi înălţătoare, încă ar merita ca să fie relevat şi pus drept model înaintea compatrioţilor săi Maramureşeni şi a tuturor celor ce sînt cercaţi de aceleaşi ispite, caşi el. Dar el a mai scris mult şi scrierile lui sînt lucrări serioase si fapte de remarcat.

Timp de cinci ani, cît a fost student la universitate, Anderco se interesa de tot ce e bun şi frumos, de tot ce-i putea fi folositor pentru cultivarea sa în senzul, ce îşi propuse de a fi un membru activ şi recunoscător naţiunii sale. El face călătorii prin Italia, cercetînd aproape toate oraşele mai însemnate şi în oraşe toate monumentele de artă, galeriile de tablouri, bibliotecile, în cari putea găsi ceva de profitat pentru cultivarea sa şi pentru Românizm. In deosebi el cercetează Roma şi mai tîrziu se înscrie ca student la facultatea de medicină a capitalei eterne, îmbogăţîndu-şi sufletul cu toate comorile acelea de idei şi sentimente, pe cari Roma le inspiră tuturor, celor ce o înţeleg, mai ales însă Românilor. Afară de Italie el face călătorii în Franţa, în deosebi la Paris, unde petrece timp mai îndelungat. Apoi în România, în deosebi în Bucureşti, şi în alte oraşe ale ţării .Toate aceste cMătorii şi toate impresiile cîştigate delà oameni şi delà lucruri, diH jna-tură şi din artă, din cărţi şi din inima şa, toate le descrie şi le înregistrează în «Ziarul» său. Aceste sînt scrierile lui Artemie Anderco, scrieri, în cari se oglindează şi viaţa lui scurtă şi personalitatea lui întreagă.

Iată pe scurt o schiţare a acestor scrieri, volum de volum:

1. Primul volum, în format 16 cuprinzînd vre-o 200 de pagini, scrise ungureşte, e întitulat «Naplóm» —1867—1868. — E provăzut cu portretul lui din 8 Februarie 1869. Se începe cu însemnări din Cluj, scrise cu creionul. Cuprinde apoi descrierea impresiilor cîtor-va zile petrecute în munţii Marmaţiei, din 15 Iulie — 23 Iulie 1867; — apoi descrierea alor şase zile petrecute în Bedeă (tot Maramureş) înce-pînd din 25 Februarie 1868, — apoi descrierea mai multor escurziuni prin felurite alte sate ale patriei sale restrînse, — între aceste

©BCU Cluj

76 LUCEAFĂRUL Nrol 3, 1905

şi petrecerea dînsuluî, pentru cură în Iood la scalda numită «Păcura», din 22 Aprilie — 18 Maiu 1868. Tot asemenea înseamnă, cum şi-a petrecut feriile de vară în 1868, precum şi vacantele de Crăciun şi de Paşti, cuprinzînd descrierea tuturor călătoriilor făcute în diferitele părţi ale Marmaţieî pe la rudenii, înze-strînd aceste escurziuni studenţeşti şi cu trei mape lucrate de mîna luî destul de interesant şi de detailat. Orî cît de naive sînt multe părţi din aceste pagini ale primului ziar, ele cuprind şi părţi frumoase, cari trădează pe scriitorul de mai tîrziu.

2. Volumul al doilea, format 8° cu 185 pag. e întitulat: «Visszaemlékezések» şi e scris cu condeiul într'un stil frumos literar unguresc în 1871 în Borşa. Cuprinde aşa zicînd autobiografia lui Anderco pînă la anul acesta. Volumul e împodobit cu tabloul conşcolarilor săi din clasa VIII, pe cari îi numără pe toţi ca-racterizînd pe fiecare în cîteva şire. O scriere, care ar merita să se tipărească şi ungureşte în vre-un jurnal şi pe care am de gînd s'o traduc întreagă în româneşte, cuprinzînd interesante date asupra stări'or din Maramureş.

.3. «Ziarul Iul Artemiu Anderco Homorodeanul stţidentîn.anul I. de medicină. 1872. Turin.» — Acesta e titlul primului volum de memorii cu care începe a scrie româneşte. Cuprinde 256 pagini 8o mare şi e împodobit cu portretul din 14 Februári 872; Compactat frumos, ea şi celelalte, ziarul e provăzut şi cu indice din care amintesc numai cîţiva titli, pentru a se vedea; cam ce cuprinde:

Cătră tine, geniul limbei. Istoria lunei Ianuarie. — Carnevalul. — Amurit Rivoli. — Escurziune ştienţifică. — Ultima lecţiune din limba română. — Instrucţiunea noastră (Ideile autorului asupra instrucţiunei din gimnazii, critică, care şi astăzi îşi are valoarea).

' — «Dorul şi speranţe». (O cartealui Drăgescu). — Pistoia. — Turnul lui Catilina. — Dante. — Evreii. — Florenţa. — Despărţirea de Drăgescu. — Studiile mele. — în Decembre.

.—. Ultima zi a anului. în scrierile aceste se resimte foarte mult

influinţa limbei italiane. învăţînd deodată şi româneşte şi italieneşte autorul de multe ori e prea influinţat de limba italiană, ceea ce e es-plicabil dar cam supărător. Ideile lui sînt însă atît de originale şi expunerea atît de vie, încît cetitorul trece uşor peste aceste italianizme şi simte o plăcere cetind. . 4 «Ziaruh pe anul 1873. Cuprinde mai ales

călătoriile prin România. Fiind scris cu ceruză şi în grabă mare, e greû de cetit,, mai cu samă că nu e nici purizat, nici compactat.

5. «Mozaic literar», 1871— 1873, astfel se înti

tulează volumul al 5-lea compactat, tot aşa de mare ca şi cei de sub nr. 3. E un adevărat mozaic, cuprinzînd tot feliül de notiţe, excerpte şi studii. La început are un dicţionărel de cuvinte străine şi cuvinte poporale. Se vede, că datează, de cînd studia limba română şi italiană' îşi în-samnă apoi pe paginile următoare, fraze din poveşti poporale şi diri tot feliül de scrieri celebre clasice şi moderne, streine şi româneşti. Pe cîteva pagini însamnă material folcloristic din Maramurăş şi provincializme din Maramu-răş. în «abecedarul femeilor» găsim înşirate în ordine alfabetică toate epitetele plăcute şi neplăcute, galante şi negalante ce se daü, ori s'aü dat femeilor. în «absurdităţi linguistice» notează frazele acelea în adevăr urîte, pe cari mulţi din inteligenţii noştrii le mai întrebuinţează şi astăzi gîndind ungureşte şi traducînd servil româneşte. Urmează apoi o serie lungă de excerpte, cari dovedesc edspre bogăţia lecturei sale, din Virgil, Horaţiu, Mazzini, Mantegăza, Dante, Ossian, Odobescu, Bolintinean etc. în cea mai curioasă amestecare vin aci citate din articole de ziare şi din opere seculare, în-dicînd pretutindenea izvorul. Astfel se întîlnesc unul după altul în ordine capriţioasă: Omerşi Moise, Drăgescu şi Ieremie Profetul, Mihaul Cirlea, Dante, lösif Vulcan, Slavici, Mazzini, Bolintinean, şi Ciro Spontoni. Cartea lui Giro Spontoni tipărită în Veneţia la 1658 a căutat-o în „ biblioteca naţională din Florenţa şi notează din ea toate pasagiile, ce ne interesează. Tot asemenea se vede, că a stdiat şi cartea lui Sempliciano Bizozeri: «Notitia particolare di Regio d' Ungheria, Croaţia, e Principate di Transilvania». în sfîrşit «Mosaicul literar» se încheie cu un dicţionar etimologic medical, ceea ce unui medicinist îi sade foarte bine. i

6. Tot din 1872 are un volnm micuţ de note istorice «cercetări asupra originii Românilor», «Studii asupra Românilor împrăştiaţi» apoi notiţe foarte felurite, printre cari mai cu samă un catastich de cărţi interesante linguistice şi istorice în diferite limbi, pe cari saü le-a cetit, ceea ce ar fi prea mult, saü şi le-a însemnat anume, ca să le conzulteze.

Din aceste notiţe se vede cît de adînc şi cu ce pasiune mare s'a dedicat studiului limbei române şi preste tot filologiei. Din ele apare c* a studiat zeci de opere celebre, d ntre cari voiü aminti cîteva : C. von Reinhardstödner : Die italienische Sprache und ihre Dialekte ; Halle A/S. 1869. — A Zuccagni-Orlandini : Dialetti italiani, 1864 (Firenze.— T. Mommsen: Die unteritalienischen Dialekte. Leipzig 1850. — D. Camarda: Gramatologia comparata sulla l'albanese. Livorno 1864. —: F. Rossi : Règole grammafecali della l'albanese. Roma 1866. — I. von Hahn: Albanezische Studien, lena 1854.

©BCU Cluj


— Apoï scrieri filologice de Leskien, Miklosich, Chodzko, Aichow, Mallouf, Fr. Bopp (Gram-mafica comp.), W. Corsen (Limba Etruscilor), Hugo Suchardt (Vocalizmul vulgarei latine), E. Renan (originea limbeï), E. Stengel, «România» lui Gaston Paris (1872), Biondeli, A. Dante (1529), Gelmetti (Dialectul Florentin), H. Co-cheris, G. Spann, etc. etc.

7—8 Aci trebue să număr «Ziarul» pe anii 1874—1875—1876, cîte un volum puternic cuprinzând mal ales descrieri şi impresii din călătoriile sale : Roma, Paris şi. alte părţi. Aceste constituesc grosul activităţii literare a lui Anderco, dar se citesc cu greű pentru scrisoarea nervoasă şi piţigăiată, care arată o grabă estra-ordinară a autorului. . 10. «Ziarul» din 1877, ultimul an al activităţii şi vieţii sale, care însă nu este complet şi nici nu este legat.

Pentru a se vedea stilul Iul Anderco în acest din urmă an al scrierilor sale voi cita începutul ziarului din 1877, o scrisoare, pe care o adresază din Roma în 4/16 ianuar cătră sora sa Izabela măritată Dan din Bacîcoice(Maramrăş).

Şi din aceste cîteva pagini se poate cunoaşte sufletul delicat, simţitor, dulce şi românesc a lui Anderco. Aşa ni-se prezintă în toate scrierile sale. O personalitate marcantă, cu toată tinereţa sa, un spirit viu, ager şi agil, care nu se îndestuleşte cu studiile carierei, ce avea să-I dee pînea, ci se adînceşte în problemele grele şi tainice ale limbilor, mal ales ale limbii şi istoriei Românilor.

Maî pre sus de toate reese energia sentimentului său naţional, românizmul acela viguros, avîntat spre orizonturile largi ale rasei, care caracterizează epoca anilor 1870.

Orî în cătrău umblă, el se simte un reprezentant al intereselor româneşti. Cu bărbăţie caută să se pună în relaţii cu bărbaţi importanţi din Italia, spre a le cîştiga simpatia pentru Români'; cultivă prietinie caldă cu colegii săi italieni, cărora le resfiră preocupaţiunile greşite despre Români, şi ca să le dee convingeri nouă să face instructorul lor de limbă românească, şi îl introduce în cunoştinţele literaturii noastre modeste.

. Mal pe sus de toate însă Anderco este un sublim fenomen al conştiinţei naţionale. Crescut într'o atmosferă străină, e aproape să adoarmă şi în el, ca în mulţi, conştiinţa neamului s$ü, cînd la adierea aerului dulce, de libertate şi latinitate, al Italiei, renvie schinteea străbună, înnabuşită, şi ca recunoscută în fiinţa sa sufletească, el îmbrăţlşază cu devotament şi cu o ardoare cauza, care era să-I peardă şi de care inconştient era să se depărteze de tot.

A observa acest fenomen în toate fazele lui, în toată dezvoltarea lui, şi a azista pas de pas

la triumful sufletului românesc deşteptat la o nouă viaţă, — iată ce ne îmbie toate scrierile acestui blînd şi curat suflet de Român mara-mureşan.

Revelaţia deplină a acestui fenomen va face, o sper, publicarea în volum a scrierilor lui Anderco. Atunci, cred, mal ales Românii din Maramureş vor primi cu drag şi cu mulţămire glasul de chemare, ce le va suna ca dintr'altă lume, dar în graiul lor de pe paginile scrise de fiul mîndru al nobilului sol din patria lui Dragoş. Şi vor înţelege doar, din graiul lui, că se cade să se rentoarcă cu toţii la comunitatea românească, Ia «composesoratul» acela al culturii româneşti, unde le este rezervat locul, ca al unor «cinstiţi boerl şi fraţi».

Dr. E. Dăianu.

CR0MKÄ Şl NOTIŢE.

Moartea Doctorului Felix. Ştiinţa români a îmbrăcat doliu : unul dintre fruntaşii el, dr. Iacob Felix, membru al Academiei române şi o podoabă a corpului medical, ä încetat din viaţă în Bucureşti, la 19 Ianuarie (1 Februarie n.). Doctorul Felix a fost de origină străină. S'a născut la 1832 în Horschitz (Boemia) şi la 1858, după terminarea studiilor la Viena şi Praga, a trecut în România, unde la 1860 fu numit profesor de igienă şi de poliţie sanitară la şcoala naţională de medicină din Bucureşti, transformată mal apoi, la 1869, în universitate. Alăturea de drul Davila a contribuit mult la organizarea serviciului sanitar civil, aducînd scoale! române o îndrumare simţită prin lecţiile sale universitare, iar poporului de jos o hrană intelectuală necesară prin cărţile sale de igienă poporală. Aceste lucrări, vreo 15 la număr, aü atras atenţia scriitorilor români şi acelor din străinătate, şi dr. Felix fü ales, rînd pe rînd, membru al Academiei române (1880), decan al facultăţii de medicină din Bucureşti (1883—1887) şi membru al maî multor corpuri savante din • Londra, Viena, Paris şi Madrid. Inmormîn-tarea i s'a făcut Vineri la 3 Februarie n. Discursul funebru, din partea Academiei române, a fost rostit de cătră dl dr. C. I. htrati.

* * * Din Maramurăş. In legătură cu conferinţa

dlul dr. E. Daianu despre Art. Anderco, credem de nimerit a prezenta cetitorilor biserica şi reşedinţa Vicarului din Sighet, precum şi fotografia acestui bărbat vrednic din părţile Mara-murăşuluî. Despre neamul românesc din acele părţi ne vom da silinţa să dăm de acu înainte cît mal multe informaţii, atrăgînd astfel

©BCU Cluj


luarea aminte asupra fraţilor noştri astăzi aproape uitaţi. Facem deci apel la toţi sprijinitorii cauzei să binevoiască a ne trimite ştiri despre viata românească de acolo, a ne pune la dispoziţie fotografiile bisericilor maî frumoase, ale ţinuturilor pitoreşti şi ale portului ţărănesc, precum şi ale tuturor aşezemintelor, monumentelor etc., cari ar putea interesa un cerc maî larg.

* * * Tinerimea Artistică. Membrii soc. «Tine

rimea artistică» aü ales comitetul pe 1905—1906, compus din dnii Kimon Loghi pictor, delegat special ; Fritz Storck sculptor, secretar ; C. Arta-chino pictor, casier.

Afară de aceasta dl A. Simu, mare proprietar, dăruind societăţii suma de 200 lei, a fost proclamat membru donator şi pictorul I. Mărcu-lescu a fost ales-membru asociat.

Deschiderea expoziţiei anuale de artă s'a fixat pentru ziua de Duminecă 31 Martie; ea va fi organizată ca în anii trecuţi la Atheneü.

Sínt invitaţi a lua parte toţi artiştii aflători în ţară precum şi artiştii români din străinătate.

Despre această expoziţie vom aduce la timp informaţii mai amănunţite şi mai multe reproduceri după pînzele expuse.

* * #

ţ Vasile Petri, cunoscutul pedagog, a încetat din viaţă în ziua de 1 Februarie (noű). Născut în 2/14 Februarie 1833 în comuna Mo-cod, şi-a făcut studiile pedagogice la Prága. A fost profesor la pe

Nful 3, 1905. LUCEAFĂRUL 79

A spune lucruri de acestea într'o revistă semită se poate. Dar a le publica şi în volum, înseamnă cel puţin înd

Anul IV. Budapesta, 1 Februarie st. v. 1905. Nrul 3. ^0mmm...

Documents

Transcript of Anul IV. Budapesta, 1 Februarie st. v. 1905. Nrul 3. ^0mmm...