Anatomie

OBIECTIVELE DISCIPLINEI

Disciplina contribuie la formarea şi unor competenţe generale şi specifice ale

absolventului domeniului de kinetoterapie şi motricitate specială. Prin parcurgerea programului

educaţional prevăzut la Disciplina Anatomie II, studentul va fi capabil să:

1. identifice elementele structurale ale componentelor anatomice studiate prin

observaţie şi palpare la subiectul de analizat;

2. utilizeze corect terminologia pentru descrierea componentelor sistemului nervos

central şi perifric, precum şi ale organelor interne studiate;

3. localizeze corect principalele zone topografice ale corpului;

4. localizeze corect principalele organe interne corespunzătoare zonelor topografice;

5. diferenţieze componentele viscerale ale organismului, rolul şi importanţa lor în

cadrul conceptului de mişcare biologică.

6.diferenţieze conformaţia anatomică normală, de conformaţia anatomică patologică,

precizând elementele anatomice afectate;

COMPETENŢE ASIGURATE PRIN PARCURGEREA DISCIPLINEI

Disciplina contribuie la formarea competenţelor praxiologice în legătură cu structura

sistemului nervos, aparatelor şi a competenţelor specifice în legătură cu: observarea

conformaţiei anatomice şi a semnelor diverselor categorii de indivizi şi sesizarea

abnormalităţilor.

FOND DE TIMP ALOCAT, FORME DE ACTIVITATE,

FORME DE VERIFICARE, CREDITE

Forma de activitate Număr ore semestru Număr credite Seminar 24

Studiu individual 41

Verificare finală Examen Validare total credite: 5

STABILIREA NOTEI FINALE

Forma de verificare (Examen, Colocviu, Verificare pe parcurs)

Modalitatea de susţinere (Scris şi Oral, Oral, Test grilă, etc.) Puncte sau procentaj

Răspunsuri la examen / colocviu 5 (50%)

Verificări practice / Evaluarea activităţii la seminar 4 (40%)

Verificări pe parcursul semestrului 0,5 (10%)

Teme de control 0,5 (10%)

Alte cerinte NO

TA

RE

TOTAL PUNCTE SAU PROCENTE 10 (100%)

TIMP MEDIU NECESAR PENTRU ASIMILAREA FIECĂRUI MODUL

Timp mediu

necesar Nr.

Crt. Denumire modul

SI S Total

1 Sistemul nervos de relaţie - generalităţi. Anatomia măduvei

spinării. Configuraţie externă. 2 -

2 Structura măduvei spinării. Substanţa cenuşie. Substanţa albă.

Substanţa reticulată. 2 -

3. Anatomia bulbului rahidian. 2 -

4. Anatomia punţii. 2 -

5. Anatomia cerebelului. 2 -

6. Anatomia pedunculilor cerebrali. Anatomia diencefalului. 2 -

7. Anatomia emisferelor cerebrale. 2 -

8. Analizatorii. 4 -

9. Aparatul respirator. 2

10. Aparatul cardiovascular. Inima (configuraţie externă şi structură). 2

11. Principalele vase de sânge şi limfatice. 2

12. Aparatul digestiv. 2

13. Glandele anexe ale tubului digestiv. 2

Timp total necesar 28 28

INSTRUCŢIUNI PENTRU PARCURGEREA RESURSEI DE

INVĂTĂMÂNT

Prezenta resursă de învăţare conţine toate informaţiile necesare însuşirii cunoştinţelor teoretice referitoare

la anatomia umana.

Conţinutul este structurat în module, în cadrul fiecărui modul regăsindu-se unul sau mai multe unităţi de

studiu, în aşa fel încât să eşaloneze şi să faciliteze parcurgerea materialului şi însuşirea sa.

Pentru parcurgerea resursei de învăţământ se recomandă următoarea succesiune :

1. Citirea, cu atenţie, a unităţii de studiu şi, consultarea recomandărilor bibliografice în legătură cu aceasta.

2. Parcurgerea rezumatului unităţii de studiu.

3. Rezolvarea testului de autocontrol.

4. Pregătirea schemei de discuţie pentru seminar.

ANATOMIE

Lector. univ. drd. Marinela Raţă

Asist. Univ. drd. Şlicaru Adina

Cuprins

Unitatea de curs 1 Sistemul nervos de relaţie

Unitatea de curs 2 Sistemul nervos central. Anatomia măduvei spinării

Unitatea de curs 3 Encefalul. Anatomia trunchiului cerebral

Unitatea de curs 4 Anatomia cerebelului

Unitatea de curs 5 Anatomia diencefalului.

Unitatea de curs 6 Anatomia emisferelor cerebrale.

Unitatea de curs 7 Sistemul nervos periferic.

Unitatea de curs 8 Sistemul nervos vegetativ.

Unitatea de curs 9 Analizatorii

Unitatea de curs 10 Aparatul respirator

Unitatea de curs 11 Aparatul cardiovascular. Inima �i principalele vase de sânge şi limfatice.

Unitatea de curs 12 Aparatul digestiv. Glandele anexe ale tubului digestiv.

Unitatea de curs 13 Sistemul endocrin

Unitatea de curs 1 Sistemul nervos de relaţie

Conţinutul unităţii de studiu

Scopul unităţii de curs

Înţelegerea structurii, funcţionalităţii şi rolului sistemului nervos al organismului uman.

Obiectivele operaţionale

1. Prezentarea clasificării sistemului nervos

2. Prezentarea caracteristicilor dezvoltării sistemului nervos

3. Prezentarea rolului sistemului nervos

4. Prezentarea caracteristicilor nervilor şi al grupări lor

Sistemul nervos

Sistemul nervos reprezintă totalitatea organelor formate predominant din ţesut nervos

ce recepţionează, transmite şi integrează informaţiile primite din mediul extern sau intern şi

permite elaborarea unui răspuns adecvat mesajului primit. Recepţionarea mesajelor se

realizează prin intermediul receptorilor, specializaţi în transformarea stimulilot - ce poartă

diferite forme de energie - în impuls nervos, ce reprezintă energia internă specifică

organismului.

De la receptori, influxul nervos este transmis pe căile nervoase aferente (care aduc) spre

centrii nervoşi de integrare de la nivelul diferitelor etaje de la nivelul sistemului nervos central.

Integrarea nervoasă reprezintă prelucrarea de către centrii nervoşi, a mesajelor primite

şi elaborarea comenzilor pentru organele efectoare sau, aceste informaţii sunt stocate ca "acte

de memorie" (formarea de engrame) şi reactualizate ulterior. Răspunsurile care pleacă de la

centrii sunt conduse pe căile nervoase eferente (care duc) spre efectori, cărora le va determina

intrarea în activitate (contracţia muşchilor scheletici, contracţia musculaturii viscerale,

activitatea gleandelor cu secreţie internă şi externă).

Sistemul nervos este împărţit în:

- sistemul nervos al vieţii de relaţie sau somatic ce stabileşte legătura între

organism şi mediul extern;

- sistemul nervos al vieţii vegetative ce coordonează activitatea organelor

interne, în strânsă legătură cu sistemul nervos somatic şi cu sistemul endocrin (hormonii

amplifică, generalizează şi prelungesc în timp, reacţiile iniţiate de sistemul nervos vegetativ).

Sistemul nervos somatic este format din:

- sistemul nervos central (S.N.C.) sau axul cerebro-spinal sau nevrax,

reprezentat de encefal şi măduva spinării;

- sistemul nervos periferic (S.N.P.) ce cuprinde ganglionii nervoşi, nervii spinali

şi nervii cranieni.

Sistemul nervos vegetativ este format din:

- sistemul nervos central cu centrii nervoşi vegetativi situaţi în axul

cerebrospinal;

- sistemul nervos periferic cu ganglionii nervoşi vegetativi şi fibrelel nervoase

vegetative preganglionare şi postganglionare care intră în componenţa nervilor spinali şi

cranieni.

Dezvoltarea sistemului nervos

Dezvoltarea filogenetică a sistemului nervos

Sistemul nervos apare la celenterate ca o reţea nervoasă în care celule sunt cu

prelungirile în continuitate. Sinapsele apar la artropode la care sistemul nervos are aspectul

unor mase gelatinoase ce pot realiza reflexe simple. La vertebrate schema de organizare devine

mai complexă. Măduvei spinării care este centrul reflexelor simple segmentare, i se suprapun

centrii superiori de integrare. Treptat, apare cerebelul, creierul tectal (tuberculii cvadrigemeni),

creierul bazal (nucleii bazali), iar la mamifere şi om se dezvoltă preponderent creierul cortical,

care se suprapune la rândul său prin funcţii complexe şi coordonează în ultimă instanţă toată

activitatea lui. Scoarţa cerebrală împreună cu centrii subcorticali transformă omul într-un

animal sociabil şi constituie substratul material al personalităţii umane.

Dezvoltarea ontogenetică a sistemului nervos

Sistemul nervos (SN) se dezvoltă din ectodermul feţei dorsale (placa neurală) a discului

embrionar, care se invaginează şi formează şanţul neural, mărginit de două buze, denumite

creste neurale. Acesta se adânceşte şi se separă de ectoderm devenind tub neural. În pereţii

tubului neural prin multiplicarea celulelor se formează trei straturi: intern, este zona

germinativă cu celule în mitoză. Acestea vor genera neuroblaşti şi spongioblaşti care formează

zona de manta. Neuroblaştii devin neuroni, iar spongioblaşti celule gliale. În stratul extern sau

zona marginală, prelungirile neuroblaştilor dau naştere substanţei albe a SNC. Din lumenul

tubului neural la nivelul măduvei se formează canalul central (ependimar), iar la nivelul

encefalului apar ventriculii cerebrali. Prin îngroşarea pereţilor tubului neural, apar: lama

bazală, anterior; lama dorsală, posterior; lamele fundamentale, antero-lateral şi lamele aleare,

postero-lateral.

Măduva spinării ia naştere din partea mijlocie şi terminală a tubului neural. Fibrele

nervoase ale substanţei albe a măduvei sunt iniţial fără teacă de mielină. Aceasta apare în luna

a IV-a intrauterină la nivelul cordoanelor posterioare senzitive. Fibrele corticospinale încep să

se mielinizeze după naştere, fapt ce explică posibilitatea apariţiei mersului mai târziu după

naştere. Encefalul se dezvoltă din trei vezicule cerecbrale denumite prozencefal, mezencefal şi

rombencefal. Prima şi ultima se mai segmentează ulterior şi astfel se ajunge la stadiu de 5

vezicule cerebrale. Din prozencefal iau naştere telencefalul şi diencefalul. Mezencefalul

rămâne nesegmentat, iar prin segmentarea rombencefalului iau naştere metencefalul şi

mielencefalul.

Din mielencefal se dezvoltă bulbul; din metencefal puntea şi cerebelul; din mezencefal

pedunculii cerebrali şi tuberculii cvadrigemeni; din diencefal, talamusul, hipotalamusul cu

lobul posterior al hipofizei, subtalamusul, metatalamusul şi epitalamusul; din telencefal

emisferele cerebrale şi ganglionii bazali.

Datorită creşterii mai mari în lungime a veziculelor cerebrale decât a cutiei craniene

apar o serie de curburi (a vertexului, pentină şi nucală), iar emisferele ajung să acopere

celelelalte formaţiuni şi suprafaţa lor se cutează, adaptându-se la volumul cutiei craniene.

Sistemul nervos periferic şi cel vegetativ iau naştere din crestele ganglionare ce se

dezvoltă din crestele neurale. După formarea tubului neural crestele ganglionare se separă de

el, aşezându-se între acesta şi somite. Din crestele ganglionare se dezvoltă ganglionii spinali şi

ai nervilor cranieni; tot din celule migrate de aici se vor forma ganglionii vagetativi ai lanţului

simpatic, ai plexurilor prevertebrale şi ai plexurilor nervoase intramurale ale organelor cavitare.

Gruparea neuronilor în sistemul nervos

Pentru o mai bună înţelegere a unor termenilor specifici ai sistemului nervos este

necesară precizarea unor noţiuni ca: nuclei nervoşi, substanţă cenuşie, centrii nervoşi, gangioni

nervoşi, substanţa albă, nervi, plexul nervos.

Nuclei nervoşi sunt grupări de corpi neuronali, localizaţi în sistemul nervos central,

unde formează (împreună cu fibrele amielinice) substanţa cenuşie; noţiunea de centrii nervoşi

se referă la aspectele funcţionale ale nucleilor nervoşi.

Ganglionii nervoşi sunt grupările de corpuri neuronale situate în sistemul nervos

periferic; ei se împart în ganglioni senzitivi (spinali şi cranieni) şi ganglioni vegetativi.

Fasciculele sau căile nervoase sunt grupări de fibre nervoase dispuse în interiorul

sistemului nervos central (intranervraxial) unde formează substanţa albă.; în masa lor nu există

ţesut conjunctiv.

Nervii reprezintă gruparea fibrelor nervoase în sistemul nervos periferic

(extranevraxial) şi sunt înveliţi în teci conjunctive. Unii nervi conţin şi fibre mielinice şi

amielinice. În unele regiuni ale corpului ramificaţiile nervului se împletesc între ele şi

formează plexuri nervoase, ce conţin şi celule nervoase.

Din punct de vedere fiziologic nervii pot fi: senzitivi, motori sau micşti. Nervii senzitivi

sunt formaţi din fibre nervoase senzitive, reprezentate de dendritele neuronilor senzitivi din

ganglionii spinali sau cranieni; ei primesc excitaţiile de la receptori şi le transmit la sistemul

nervos central. Nervii motori conţin fibre nervoase motoare reprezentate de axonii neuronilor

motori din nucleii de substanţă cenuşie ai axului cerebrospinal; terminaţiile lor se distribuie la

diverse organe efectoare. Nervii micşti conţin fibre senzitive şi fibre motoare.

Unitatea de curs 2 Sistemul nervos central. Măduva spinării


Înţelegerea structurii, funcţionalităţii şi rolului măduvei spinării.


1. Prezentarea configuraţiei externe a măduvei spinării

2. Prezentarea structurii interne a măduvei spinării

3. Prezentarea căilor de conducere medulare

Măduva spinării

Sistemul nervos central este format din măduva spinării şi encefal care

alcătuiesc la un loc sistemul nervos cerebrospinal sau nevrax.

Configuraţia externă. Măduva spinării este partea SNC adăpostită în canalul vertebral

format din suprapunerea găurilor vertebrale, completat între corpurile vertebrale de discurile

intervertebrale, iar între arcuri de ligamentele galbene.

Se întinde de la nivelul arcului anterior al atlasului unde iese primul nerv cervical până

în dreptul discului L1-L2. La embrionul de 3 luni umple tot canalul vertebral până la coccis, dar

ulterior creşte mai puţin decât coloana vertebrală, realizându-se o ascensiune aparentă. La

bărbat are o lungime de 45 cm, iar la femei de 43 cm.

Fig. 1 Configuraţia externă a măduvei spinării

Măduva spinării este un

cordon cilindric antero-

posterior cu diametrul de 12 / 9

cm. Ea prezintă două regiuni

mai umflate: una cervicală

(intumiscentia cervicala) în

dreptul vertebrelor C3-T2 şi alta

lombară (intumiscentia

lumbalis) în dreptul vertebrelor

T9-T12.

Aceste umflături sunt

locul de unde pleacă nervii

pentru membre şi dezvoltarea

lor este condiţionată de

funcţionalitatea membrelor

respective. De exemplu,

cangurul nu are intumiscenţă

cervicală, foca pe cea lombară,

şarpele nu are nici o

intumiscenţă, iar la amputaţi

sau la cei cu lipsă congenitală a

unui membru dispare sau scade

intumiscenţa respectivă (fig. 1).

ajungă la gaura de conjugare respectivă,aşa că sub L1 vom În partea inferioară, măduva se

termină cu conul medular, care se prelungeşte până la coccis cu filum terminale din substanţa

albă. Rădăcinile nervilor spinali, datorită ascensiunii aparente a măduvei, vor coborî din ce în

ce mai oblic ca să găsi doar rădăcini ale nervilor lombari şi sacrali alături de firul terminal,

formând ceea ce se numeşte coada de cal.

Măduva spinării se împarte în mai multe segmente (miolomere) şi din fiecare iese câte

un nerv spinal. Sunt 8 perechi de nervi spinali cervicali, 12 perechi de nervi toracali, 5 perechi

de nervi lombari, 5 perechi de nervi sacrali şi 1 pereche de nervi coccigieni (fig. 19). Pe

suprafaţa măduvei se văd mai multe şanţuri longitudinale a căror denumire arată şi situaţia

lor: fisura mediană anterioară, şanţul median posterior, şanţul lateral anterior pe unde ies

rădăcinile anterioare ale nervilor spinali şi şanţul lateral posterior pe unde intră rădăcinile lor

posterioare. La nivelul măduvei cervicale se descrie şi un şanţ intermediar posterior ce

corespunde limitei între fasciculele Goll şi Burdach.

Structura internă. Pe secţiune transversală se constată că măduva spinării este alcătuită

din substanţa cenuşie situată central şi care pe secţiune are forma literei "H” şi subtanţa albă,

aşezată la periferie. Datorită fisurii anterioare şi a şanţului median posterior, care se

prelungeşte în interior cu un sept median posterior, măduva apare împărţită în două jumătăţi

legate între ele prin două comisuri: una cenuşie posterioară, formată de bara transversală a

"H”-ului şi alta albă anterioară, între fundul fisurii mediene anterioare şi comisura cenuşie.

- Substanţa cenuşie (fig. 2). Prezintă pe suprafaţa sa de secţiune două prelungiri

anterioare, numite coarne anterioare, care în lungul măduvei realizează coloanele anterioare.

Ele sunt mai umflate şi nu ajung până la suprafaţa măduvei. Prelungirile posterioare se numesc

coarne posterioare şi formează în lungul măduvei coloanele posterioare. Ele sunt mai subţiri

şi ajung până la şanţul colateral posterior de care sunt separate printr-o lamă de substanţă albă

numită zona marginală (Lissauer). Coarnele posterioare au un apex, un cap, un col şi o bază.

Coarnele laterale formează în lungul măduvei columna laterală întinsă între mielomerele C8-

L2. În grosimea comisurii posterioare este situat canalul central. Substanţa cenuşie este

formată mai ales din corpul neuronilor. Datorită legii neurobiotaxiei care afirmă că toţi

neuronii cu aceeaşi funcţie stau grupaţi la un loc, în substanţa cenuşie se vor descrie nuclei.

După funcţia neuronilor, în substanţa cenuşie se descriu patru zone:

- Zona somatomotorie, în cornul anterior cu nucleii motori pentru musculatura striată

scheletică. Se numesc şi neuroni radiculari deoarece axonul lor intră în rădăcina anterioară a

nervului spinal. Neuronii radiculari sunt de 2 tipuri: alfa care inervează fibrele contractile ale

muşchilor şi gama care sunt fusiformi (inervaţia fusurilor neuromusculare). Neuronii motori au

şi rol trofic asupra fibrelor musculare.

- Zona visceromotorie la baza conului anterior şi în cornul lateral, conţine nuclei

vegetativi. Între C8 şi L2 este nucleul intermedio-lateral în care sunt centrii simpatici pentru

tot

organismul începând cu nucleul ciliospinal (C8-T3) care produce midriaza (dilatarea pupilei) şi

terminând cu nucleul veziculo-spinal la L1 şi anorectul la L2.În măduva sacrată sunt nucleii

parasimpatici ai micţiunii, defecaţiei şi erecţiei. Axonii acestor neuroni trec prin cornul

anterior, rădăcina anterioară a nervului spinal şi din nervul spinal ajung prin ramul comunicant

alb la lanţul ganglionar simpatic laterovertebral.

- Zona viscerosenzitivă din partea posterioară a regiunii intermediare are neuronii care

recepţionează interoreceptivitatea şi care nu se grupează în nuclei. La ei vin fibrele nervoase

de la viscere, prin rădăcina posterioară a nervilor spinali.

- Zona somatoreceptivă din cornul posterior prezintă nucleul pericornual. În nucleul

pericornual, sub zona marginală (Lissauer), se găseşte stratul zonal Waldeyer, iar mai

profund, substanţa gelatinoasă Rolando. Acest nucleu are deutoneuronii pe calea

exteroceptivă. La baza cornului posterior, în partea medială se găseşte nucleul toracic (Clark-

Stilling), iar în partea laterală nucleul latero-bazilar (Bechterow). Aceşti doi nuclei

recepţionează stimulii proprioceptivi pentru coodonarea motorie fiind alcătuiţi din

deutoneuronii acestei căi. Pe lângă neuronii motori şi senzitivi, somatici şi vegetativi, se găsesc

şi numeroşi neuroni intercalari sau de asociere.

- Substanţa reticulată a măduvei este formată din grămezi de celule nervoase dispuse

“în reţea” în substanţa albă, între canalul posterior şi cel lateral, în vecinătatea imediată a

substanţei cenuşii.

-Substanţa albă este formată din 3 perechi de funicule sau cordoane. Cordonul anterior

între fisura mediană anterioară şi cornul anterior, cordonul lateral între cornul anterior şi septul

median dorsal. Cordoanele sunt alcătuite din fibre care pot fi grupate în: endogene care pleacă

de la neuronii din măduvă şi care pot fi scurte şi lungi. Cele scurte nu părăsesc măduva şi

alcătuiesc fasciculele de asociere intersegmentară a măduvei (fasciculele fundamentale). Cele

lungi sau de proiecţie ies din măduvă spre etajele superioare formând căi ascendente. Fibrele

exogene aparţin neuronilor din afara măduvei. Dacă provin de la neuronii ganglionului spinal

formează căi ascendente, pe când cele de centrii superiori, căi descendente.

A. Căile ascendente. Ele conduc sensibilitatea la etajele superioare. Primul neuron

(protoneuronul = N1) pe calea tuturor sensibilităţilor de la nivelul trunchiului şi membrelor este

neuronul pseudounipolar din ganglionul spinal de pe rădăcina posterioară a nervului spinal

aflat lângă gaura de conjugare unde cele două rădăcini se unesc spre a forma nervul. Pe căile

sensibilităţilor, deutoneuronul conduce mesajul la al III-lea neuron care cu excepţia

sensibilităţii olfactive se află în talmus, de unde stimulul ajunge la cortex în zona respectivă de

intergrare.

a) Căile sensibilităţii exteroceptive.

Dendrita protoneuronului se duce la periferie pe calea ramurilor nervului spinal de unde

culege stimulii de la exteroceptori (tactili, termici şi dureroşi), iar axonul pe calea rădăcinii

posterioare ajunge la nucleul pericornual. Axonul acestuia trece în jumătatea opusă a măduvei,

devine ascendent şi formează în cordonul anterior, tractul spinotalamic anterior, iar în cordonul

lateral tractul spinotalamic lateral şi spinorectal. Prin tractul spinotalamic anterior este condusă

sensibilitatea de presiune şi tactilă grosieră, afectivă, difuză sau protopatică pe când

sensibilitatea tactilă, fină gnostică sau epicritică este condusă prin fasciculele Goll şi Burdach.

Tractul spinotalamic lateral conduce termoalgezia. Fasciculul spinotectal conduce sensibilitatea

exteroceptivă la nivelul coliculilor optici din gama cvadrigemină.

b) Căile sensibilităţii proprioceptive.

Sunt diferite pentru stimulii ce deservesc coordonarea motorie de cei ce realizează

simţul kinestezic. Pentru sensibilitatea proprioceptivă kinestezică (aşa-zis "conştientă”, fig. 2.),

axonii protoneuronilor intră în măduvă, devin ascendenţi formând fasciculele Goll şi Burdach

din cordoanele posterioare şi merg să facă sinapsă cu al doilea neuron în nucleii omonimi din

bulb. De aici, pe calea lemnisculului medial mesajele ajung la talamus de unde sunt proiectate

pe cotex.

Pentru sensibilitatea proprioceptivă de coordonare motorie mesajele recepţionate de la

fusurile neuromusculare şi corpusculii tendinoşi Golgi, sunt trimise de protoneuron la nucelii

latero-bazilari şi toracici din măduvă. Axonii acestora fac două fascicule ascendente ce merg la

suprafaţa cordonului lateral. Tractul spinocerebelos posterior sau direct (Flechsig) pleacă din

nucleul toracic de aceeaşi parte, iar tractul spinocerebelor anterior încrucişat (Gowers) îşi are

originea în nucleul latero-bazilar din partea opusă.

c) Căile sensibilităţii interoceptive.

Ele nu au tracturi speciale la nivelul măduvei. Informaţiile culese de la viscere sunt conduse

prin fibrele tractului spinotalamic, dar mai ales din aproape în aproape cu multiple staţii în

substanţa reticulată prin căile ascendente nespecifice.

B. Căile descendente.

Aceste căi aduc comenzi de la etajele superioare pentru mişcări voluntare, automate,

reflexe de echilibru, ca şi pentru coordonarea lor. Cele pentru mişcări voluntare se numesc căi

piramidale, iar celelalte căi extrapiramidale.

Fig. 2 Căile de conducere ale măduvei spinării

a) Căile pentru mişcările

voluntare ale corpului şi ale

membrelor.

Pleacă din girusul precentral

din celulele giganto-piramidale

Betz. La măduvă, ele formează

tractul rticospinal anterior

(Türk) situat de o parte şi de alta a

fisurii mediene anterioare

(piramidal direct) şi tractul

corticospinal lateral (piramidal

încrucişat) din fasciculul lateral.

Fibrele tractului piramidal

încrucişat, au făcut decusaţia la

nivelul bulbului. Cele ale tractului

piramidal direct se încrucişează dar

pe parcurs şi merg şi ele să se

co

termine la nivelul neuronilor motori din coarnele anterioare de partea opusă.

b) Căile pentru mişcările automate. Sunt reprezentate de fasciculul tectospinal ce pleacă

de la coliculii cvadrigemeni superiori.c) Mişcările reflexe de echilibru.

Sunt comandate prin fasciculul vestibulospinal din cordonul anterior.

d) Alte căi extrapiramidale.

Sunt reprezentate de tractul rubrospinal de la nucleul roşu din mezencefal situat în

cordonul lateral; tractul olivospinal ce pleacă din oliva bulbară şi tractul reticulospinal. În

substanţa albă a măduvei spinării, pe lângă sistemele de fibre ascendente şi descendente sunt şi

fibre intersegmentare aparţinând aparatului elementar al măduvei spinării. Alături de

fasciculele fundamentale situate în fiecare cordon lângă substanţa cenuşie, mai se descriu cu

aceeaşi funcţie şi fasciculul triunghiular, septomarginal şi semiluna

Unitatea de curs 3 Encefalul. Anatomia trunchiului cerebral


Înţelegerea structurii, funcţionalităţii şi rolului măduvei spinării.


4. Prezentarea configuraţiei externe al trunchiului cerebral

5. Prezentarea structurii interne al trunchiului cerebral

6. Prezentarea căilor de conducere alr trunchiului cerebral

Encefalul reprezintă partea sistemului nervos central adăpostită în cutia craniană. Este

alcătuit dintr-o parte axilară denumită trunchi cerebral, înapoia căruia se găseşte cerebelul şi

din creier sau cerebrum situat superior de acesta.

Trunchiul cerebral.

Trunchiul cerebral este aşezat în etajul inferior al endobazei, pe clivus (faţa dorsală a

apofizei bazilare). Are aspectul unei fâşii longitudinale de fibre albe peste care trece ca o bandă

transversală, un alt mănunchi de fibre care formează puntea.

Configuraţia externă.

La nivelul trunchiului cerebral se distinge o faţă antero-laterală şi alta posterioară.

- Faţa antero-laterală. Pe această faţă se observă foarte bine cele 3 componente ale

trucnhiului cerebral: bulbul, puntea şi superior pedunculii cerebrali ai mezencefalului (fig. 3).

a. Bulbul este limitat

inferior de planul convenţional

de sub desucaţia piramidelor, iar

superior de şanţul bulbopontin.

Fiind în continuarea măduvei ale

cărei formaţiuni superficale se

continuă şi la acest nivel, se mai

numeşte şi măduva prelungită.

Se observă astfel fisura mediană

anterioară care este întreruptă

inferior de decusaţia

piramidelor. Superior ea se

termină cu o depresiune,

foramen caecum, la nivelul

şanţului bulbopontin. De o parte

şi de alta a fisurii mediane sunt

două cordoane de substanţă albă Figura 3 Trunchiul cerebral - faţa anterioară

proeminete, denumite piramide bulbare, situate în continuarea cordoanelor anterioare ale

măduvei. Lateral de acestea se află şanţul lateral anterior ce continuă pe cel din măduvă.

Mai lateral este cordonul lateral al bulbului în continuarea celui medular şi care va avea

ca limită posterioară şanţul lateral posterior.

În partea superioară a cordonului lateral se găseşte o umflătură ovoidală numită oliva

bulbară, limitată anterior de un şanţ retroolivar ce coincide cu şanţul retroolivar situat ceva mai

înaintea şanţului lateral posterior. De pe suprafaţa bulbului se descriu nervii cranieni de la

perechea a VI-a la a XII-a şi anume: nervul abducens (VI) din şanţul bulbopontin în dreptul

piramidelor, nervul facial (VII) şi acusticovestibular (VIII) tot din şanţul bulbopontin în dreptul

unei depresiuni numită foseta supraretroolivară. Nervul glosofaringian (IX), nervul vag (X) şi

nervul accesor (XI) din şanţul lateral posterior, iar nervul hipoglos (XII) din şanţul preolivar

sau lateral anterior.

b. Puntea este limitată inferior de şanţul bulbopontin, iar superior de un şanţ

transversal paralel cu acesta numit şanţul pontopeduncular care o separă de pedunculii

cerebrali. Pe linia mediană se găseşte un şanţ denumit şanţul artrei bazilare. Lateral de acesta

se văd piramidele punţii, mai puţin proeminente care se continuă lateral şi posterior cu braţele

punţii sau pedunculii cerebeloşi mijlocii. Din punte se desprinde nervul trigemen (V) la limita

dintre piramide şi braţele pontine.

Pedunculii cerebali sunt limitaţi inferior prin şanţul potopeduncular, iar superior se

continuă cu diencefalul. Au aspectul a două benzi divergente denumite picioarele pedunculilor

cerebrali, între care se formează o depresiune triunghiulară cu fundul perforat de vase sanguine

numită substanţă perforată posterioară. În această fosă, de pe faţa medială a picioarelor

peduculilor cerebrali se desprinde nervul oculomotor (III). La baza acestei fose se găsesc corpii

mamilari, două proeminenţe de mărimea unui sâmbure de cireaşă, care aparţin diencefalului.

- Faţa posterioară a

trunchiului cerebral nu poate fi

observată decât după ridicarea

cerebelului prin secţionarea celor 3

perechi de pedunculi cerebeloşi

(superiori, mijlocii şi inferiori). Pe

această faţă limita dintre cele 3

componente ale trunchiului cerebral

este mai puţin evidentă. Bulbul în

jumătatea inferioară prezintă în

continuare formaţiile de la măduvă.

Se observă şanţul median posterior

ce separă între ele cordoanele

posterioare formate de fasciculele

gracilla (Goll) şi cuneatus

(Burdach). Aceasta se termină

superior cu câte o proeminenţă ce

corespunde nucleilor Goll şi Figura 4 Trunchiul cerebral - faţa posterioară

Burdach. În jumătatea superioară, cordoanele posterioare par că se continuă cu două benzi

divergente numite corpi restiformi sau pedunculi cerebeloşi inferiori. Jumătatea superioară a

feţei posterioare a bulbului participă la formarea ventriculului al IV-lea (fig. 4).

Ventriculul al IV-lea este o dilatare a canalului ependimar care apare datorită curburii

pontine.

Este situat la nivelul trunchiului cerebral între bulb şi punte care îi formează podeaua şi

cerebel care îi formează tavanul. I se vor descrie o podea, pereţi laterali şi un tavan.

Podeaua este numită fosa romboidă, deoarece are o formă rombică. La nivelul

trigonului inferior sau bulbar se disting 3 zone: trigonul hipoglosului (aripa albă internă),

fovea vegi (aripa cenuşie) ce corespunde nucleului dorsal al vagului) şi cel mai lateral, aria

vestibulară (aripa albă externă), care se întinde şi în trigonul pontin şi la nivelul căreia se

găsesc nucleii cohleari şi vestibulari. Fisura mediană posterioară împreună cu nişte filamente

superficiale de substanţă albă întinse lateral şi numite strii medulare formează calamus-ul

scriptorius.

La nivelul triunghiului superior sau pontin se observă de o parte şi de alta a fisurii

mediene, două proeminenţe mediale fiecare având în partea inferioară câte o proeminenţă

rotundă, numită coliculul facialului. În profunzime la acest nivel se găseşte nucleul

abducensului (VI). Mai lateral se găseşte o depresiune numită fovea rostralis căreia îi

corespunde în profunzime nucleul motor sau masticator al trigemenului. Pereţii laterali ai

ventriculului al IV-lea vor fi corpii restiformi în trigonul inferior, iar pentru trigonul pontin vor

fi pedunculii cerebeloşi mijlocii (braţele punţii) şi superiori (braţele conjunctive) (fig.23).

Tavanul, în trigonul pontin între breţele conjunctive este format de o lamă de substanţă

albă numită văl medular anterior. Pe diagonala mică a rombului, între braţele punţii este

cerebelul, iar în trigonul bulbar este un înveliş subţire – membrana tectoria care are 3 orificii: 2

laterale (Luschka) şi 1 median (Magendie), prin care sistemul cavitar al nevraxului comunică

cu spaţiul subarahnoidian la nivelul cisternei medulocerebeloase. La nivelul membranei

tectoria, vasele din piamater formează plexurile coroide ale ventriculului IV. Acestea sunt nişte

franjuri vasculare ce proemină în interiorul ventriculilor de lumenul cărora sunt separate prin

învelişul lor ependimar. Ele formează lichidul cerebrospinal.

c. Mezencefalul prezintă pe faţa posterioară tectum-ul mezencefalic sau lama

cvadrigemină format din 2 coliculi superior sau optici şi 2 inferiori sau acustici separaţi între ei

printr-un şanţ cruciat. Coliculul superior este legat prin braţul coliculului superior de corpul

geniculat, iar cel inferior prin braţul colicului inferior de corpul geniculat. Corpii geniculaţi

sunt nucleii diencefalici (aparţin metatalamusului). Sub coliculul inferior se desprinde nervul

trohlear (IV) singurul care îşi are originea pe faţa posterioară a trunchiului cerebral şi care se

încrucişează în nevrax.

Structura internă.

Substanţa cenuşie este la interior, iar cea albă la exterior. Substanţa cenuşie nu mai este

compactă ci datorită fribrelor care se încrucişează este fragmentată în nuclei. Datorită apariţiei

ventriculului IV zonele de substanţă cenuşie care la măduvă erau suprapuse, aici sunt juxta-

puse.

- Substanţa cenuşie. Se disting nuceli ai aparatului elementar consideraţi omologi cu

cei formaţi de substanţa cenuşie a măduvei şi fromaţiuni ale paratului supraelementar ce sunt

reprezentate de nucelii şi de centri supraelementari ce determină acte complexe, prin

intermediul aparatului elementar.

- Aparatul elementar este alcătuit din următorii nuclei din coloana somatomotorie. În

mezencefal sunt nucleul oculomotorului (III) şi al trohlearului (IV), iar în punte nucleul

abducensului (VI), toţi nervi motori pentru musculatura extrinsecă a globului ocular. În bulb

este nucleul hipoglosului (XII) motor pentru muşchii limbii.

Din coloana visceromotorie specială sau branhiomotorie, deoarece inervează

musculatura striată derivată din arcurile branhiale se descriu în punte nucleul motor al

trigemenului şi al facialului, iar în bulb nucleul ambiguu. Trigemenul inervează musculatura

masticatoare, facialul pe cea a mimicei, iar nucelul ambiguu care îşi trimite fibrele prin nervii

IX, X şi XI este motor pentru muşchii laringelui, faringelui şi ai esofagului superior.

Din coloana vegetativă motorie (viscereomotorie generală) în mezencefal este

nucleul accesor al nervului oculomotor (Eddinger Westfall) cu rol iridoconstrictor; în punte se

găsesc nucleii lacrimo-nazal şi salivar superior. Primul determină secreţia glandelor lacrimale

şi a glandelor mucoasei nazale, iar celălalt este secretor pentru glandele submandibulară şi

sublinguală. În bulb se găsesc nucleii salivar inferior secretor pentru glanda parotidă şi nucelul

dorsal al vagului numit şi centru cardiopneumoenteric deoarece inervează parasimpatic aceste

viscere. De fapt, nucleii din această coloană reprezintă şi centrii parasimpaticului cranian.

Din coloana viscerală aferentă se găsesc în bulb nucelul tractului solitar care culege

gustul prin nervii VII, IX şi X şi interoceptivitatea prin nervul IX şi X.

Din coloana somatică aferentă specială sunt nucleii cohleari şi vestibulari care culeg

stimulii de auz şi echilibru. Nucleii cohleari dorsali şi ventrali sunt în punte, iar nucleii

vestibulari: superior, medial, lateral şi inferior, atât în punte, cât şi în bulb.

Din coloana somatică aferentă generală nucleul tractului mezencefalic al trigonului

culege proprioceptivitatea kinestezică de la cap, iar nucleul principal senzitiv al trigemenului

din punte şi nucleul tractului spinal al trigemenului din bulb, pe cea exteroceptivă de la pielea

feţei şi mucoasele cavităţilor feţei.

- Aparatul supraelementar este alcătuit din nucleii proprii şi centri supraelementari

situaţi în formaţia reticulată, a trunchiului cerebral. În bulb se găsesc nucleii Goll şi Burdach

staţie pe calea proprioceptivă kinestezică “conştientă” şi oliva bulbară, staţie pe calea de

coordonare motorie. Se descriu apoi centrii unor funcţii vitale ca cel respirator, vasomotor şi

cardiomotor; centrii unot funcţii digestive ca: deglutiţia, salivaţia, suptul; centrii unor reflexe

de apărare ca: centrul vomei, tusei, strănutului, clipitului (corneean); centrii ai unor funcţii

metabolice ca. Centrul glicozuric şi centrii ai tonusului muscular.

În punte, ca nuclei proprii sunt nucelii pontini, staţie pe calea de coordonare motorie

corticopontocerebeloasă. Centrii supraelementari sunt reprezentaţi de centrul masticator,

centrul salivar superior, centrul lacrimal, centrul clipitului auditivo-palpebral, centrul reflexului

audiooculocefalogir, centrii ai tonusului muscular etc.

Figura 5. Secţiune prin mezencefal

În mezencefal se descriu ca nuclei

proprii, nucleul roşu, substanţa

neagră şi coliculii cvadrigemeni.

Lama cvadrigemină formează tectum-

ul mezencefalic şi este limitată inferior

printr-un plan convenţional ce trece

prin apeductul lui Silvius (fig. 5). Sub

tectum, este tegumentul mezencefalic

limitat inferior de substanţa neagră care îl separă de picioarele pedunculilor cerebrali situaţi sub

substanţa neagră.

Substanţa neagră are celule bogate în pigmenţi. Ea este un centru al motilităţii

extrapiramidale şi este legată şi de substanţa reticulată a trunchiului cerebral.

Nucleul roşu este situat în tegumentul mezencefalic şi are o formă ovalară. Funcţional

este un centru al motilităţii, reglând tonusul centrilor inferiori. Secţiunea sub nucleul roşu dă o

hipertonie marcată, determinată de centrii inferiori pontini şi bulbari, care nu sunt inhibaţi

(rigiditate prin decerebrare).

Coliculii cvadrigemeni constituie un organ superior de integrare la vertebratele

inferioare. La om, funcţiile lui au fost preluate de centrii superiori. Coliculii optici (superiori)

sunt legaţi de reflexele oculocefalogire, fotomotorii, reflexul retinopalpebral, ca şi de o serie de

mişcări automate pentru care trimit comanda prin fasciculele tacospinal şi tectonuclear. Au o

structură laminată şi primesc aferenţe vizuale de la retină, exteroceptive prin tractul tractul

spinotectal, proprioceptive de la cerebel şi de auz de la coliculul acustic. Coliculii optici trimit

fibre eferente către nucleii motori din trunchiul cerebral şi măduvă prin tracturile tectobulbar şi

tectospinal; către cerebel prin tracturile tectocerebelos superior şi inferior şi către cortex, de la

care primeşte şi aferenţe corticotectale.

Coliculii acustici (inferiori) au o structură ganglionară. Ei primesc aferenţe de la

lemniscul lateral şi sunt centrii pentru reflexele declanşate de stimulii acustici (reflexul

acusticooculocefalogir). Ca centrii supraelementari se descriu centru de veghe, centrul

reflexelor de redresare etc.

- Substanţa albă. Substanţa albă a trunchiului cerebral este alcătuită din căi ascendente

şi descendente care asigură funcţia de conducere a acestui segment.

Căile ascendente.

Cuprind fibrele ascendente ce duc sensibilitatea de la trunchi şi membre, fibrele ce duc

sensibilitatea de la nivelul extremităţii cefalice şi fibrele ascendente din căile de coordonare

motorie.

a) Căile senzitive de la măduvă sunt reprezentate de următoarele fascicule:

- pentru sensibilitatea exteroceptivă este tractul spinotalamic anterior şi lateral, care de

la punte formează un singur traiect spinotalamic ce se termină în nucleul ventral postero-lateral

talamic. Tractul spinotectal conduce exteroceptivitatea la coliculii optivi.

- sensibilitatea kinestezică (proprioceptivă "conştientă”) ajunge prin fasciculul Goll şi

Burdach la nucelii omonimi din bulb, unde este deutoneuronul acestei căi. Axonii

deutoneuronilor se încrucişează şi formează în continuare lemniscul medial (panglica Reil) care

urcă până la nucleul ventral postero-lateral talamic unde este al III-lea neuron.

- sensibilitatea proprioceptivă de coordonare motorie ce merge prin tractul

spinocerebelos posterior, urcă la cortexul cerebelos prin pedunculii cerebeloşi inferiori, iar cea

adusă de tractul spinocerebelos anterior străbate tot trunchiul cerecbral şi prin pedunculii

cerebeloşi superiori se îndreaptă spre cortexul cerebelos.

- sensibilitatea interoceptivă de la măduvă urcă prin substanţa reticulată cu multiple

staţii şi parţial prin tractul spinotalamic.

b) Căile senzitive de la extremitatea cefalică sunt reprezentate de următoarele fascicule:

- lemniscul trigeminal (fasciculul trigeminotalamic) conduce extero şi

proprioceptivitatea extremităţii cefalice. El este format din axonii deutoneuronilor din nucleii

senzitivi ai trigemenului situaţi în tot lungul trunchiului cerebral. El se termină la nucleul

ventral postero-medial (arcuat) talamic unde este al III-lea neuron.

- calea cohleară este formată din axonii deutoneuronilor din nucleii cohleari; aceşti

axoni se încrucişează la nivelul punţii formând corpul trapezoid care separă partea tegumentală

de cea bazilară a punţii, apoi devin ascendenţi şi alcătuiesc lemniscul lateral care urcă spre

corpii geniculaţi mediali. Din lemniscul lateral merg colaterale la coliculii acustici ce mijlocesc

reflexe ale trunchiului cerebral declanşate de auz.

- sensibilitatea gustativă şi cea interoceptivă culeasă de glosofaringian şi vag merg prin

fibre solitariotalamice la al III-lea neuron din talamus.

c) Căile ascendente fac parte din căile de coordonare motorie sunt reprezentate în bulb

de fasciculul vestibulocerebelos şi fibrele clivocerebeloase, iar în mezencefal de fasciculele

dentotalamic, dentorubric şi dentotectal.

Căile descendente.

Acest căi duc comenzile de la etajele superioare şi din trunchiul cerebral, pentru

mişcările voluntare, automate, reflexe de echilibru, ca şi pentru coordonarea lor. Cele pentru

mişcări voluntare se numesc căi piramidale, iar celelalte căi extrapiramidale.

a) Căile pentru mişcări voluntare ale trunchiului şi membrelor merg prin fasciculul

corticospinal, iar cele pentru mişcările voluntare de la nivelul capului, prin fasciculul

corticonuclear (fasciculul geniculat). Ambele fascicule pleacă din girul precentral. La nivelul

diencefalului fasciculul corticospinal trece prin braţul posterior al capsulei interne, o zonă de

substanţă albă situată între talamus şi nucleul lentiform, iar fasciculul corticonuclear prin

genunchiul capsulei interne şi de aceea este numit şi fasciulul geniculat. Fasciulul geniculat

merge în trunchiul cerebral la nucleii motori ai acestuia. La nivelul bulbului, peste 80 % din

fibrele fasciculului corticospinal se încrucişează (decusaţia piramidelor) aşa că în partea

inferioară a bulbului şi în măduvă se găseşte fasciculul corticospinal anterior (piramidal direct)

şi unul lateral (piramidal încrucişat).

b) Căile pentru mişcări automate ale trunchiului şi membrelor ca şi calea pentru

mişcările automate de la nivelul capului merg prin fasciculul tectospinal şi tectonuclear. La

origine în mezencefal, tracturile tectospinale se încrucişează formând decusaţia dorsală a

tegmentului (Meynert).

c) Mişcările reflexe de echilibru sunt comandate prin fasciculul vestibulospinal, ce va

străbate bulbul şi măduva.

d) Alte căi extrapiramidale sunt reprezentate de: tractul rubrospinal şi rubronuclear,

tractul corticopontin, tractul olivospinal şi tractul reticulospinal. Tracturile rubrospinale se

încrucişează în mezencefal formând decusaţia ventrală a tegmentului (Forel). De la nucleii

pontini unde se opreşte tractul corticopontin, pleacă fibrele pontocerebeloase prin pedunculii

cerebeloşi mijlocii, spre scoarţa cerebrală.

Căile proprii.

Căile proprii ale trunchiului cerebral sunt asociative între diferiţi nuclei ai acestuia.

Printre acestea se descriu:

- fasciculul longitudinal medial care asociază nucleii vestibulari cu nucleii nervilor

motori oculari şi cu nucleul accesorului, intervin astfel în menţinerea axului de prvire prin

coordonarea mişcărilor capului şi globilor oculari, în funcţie de stimulii veniţi de la receptorii

vestibulari din urechea internă.

- fasciculul longitudinal dorsal cu fibre de natură vegetativă ce pleacă de la centrii

vegetativi diencefalici spre nucelii vegetativi ai trunchiului cerebral.

- fasciculul central al tegmentului sau palidorubroolivar este pe calea extrapiramidală

de coordonare motorie.

Unitatea de curs 4 Anatomia cerebelului


Înţelegerea structurii, funcţionalităţii şi rolului cerebelului.


1. Prezentarea configuraţiei externe a cerebelului

2. Prezentarea structuriiinterne a cerebelului

3. Prezentarea căilor de conducere cerebelare.

Cerebelul

Configuraţia externă.

Cerebelul sau creierul mic este un organ nervos cu rol în coordonarea motorie. Se

dezvoltă din lamele alare ale metencefalului. Cerebelul are o formă de hemiovoid cu o faţă

superioară care este separată de lobii occipitali ai emisferelor cerebrale printr-o prelungire

orizontală a dureimater denumită cortul cerebelului. Faţa inferioară a cerebelului este în raport

cu fosele cerebeloase ale scuamei occipitalului, iar faţa anterioară vine în raport pe linia

mediană cu trunchiul cerebral de care o desparte ventriculul IV, iar pe lături cu faţa posterioară

a stâncilor temporalului.

Cerebelul este legat de trunchiul cerebral prin 3 perechi de pedunculi cerebeloşi.

Pedunculii cerebeloşi inferiori sau corpii restiformi îl leagă de bulb, pedunculii cerebeloşi

mijlocii sau braţele punţii îl leagă de punte, iar pedunculii cerebeloşi superiori sau braţele

conjunctive îl leagă de mezencefal.

Clasic este împărţit prin 2 şanţuri sagitale într-o parte mediană denumită vermis şi 2

părţi laterale, lăţite denumite emisferele cerebeloase. Mai recent, corespunzând şi din punct de

vedere fiziologic şi filogenetic, se descriu şanţuri orizontale care împart atât vermisul, cât şi

emisferele în lobi. {anţurile primare separă între ei, lobul anterior (paleocerebelul) de lobul

mijlociu care este mai recent apărut (neocerebelul), iar fisura postero-laterală separă lobul

mijlociu de lobul floculonodular care este cel mai vechi filogenetic (arhicerebelul) (fig. 6).

Figura 6. Cerebelul - faţa superioară (stânga), faţa inferioară (dreapta)

Fisura orizontală separă faţa superioară de faţa inferioară a cerebelului. şanţurile mai

puţin adânci determină o lobulaţia a vermisului căreia îi corespunde o lobulaţie a emisferelor

cerebeloase. În final şanţuri şi mai puţin adânci separă suprafaţa cerebelului în folii sau lamele,

mărind astfel suprafaţa acestuia. Dinainte înapoi se disting în vermis lobuli, care au

corespondentul în emisferele cerebeloase.

În lobul anterior se descrie lingula cu frâurile lingulei, lobulul central cu aripa lobulului

central, culmen cu lobul cvadrangular anterior, posterior de care este şanţul primar.

În lobul mijlociu sunt declive cu lobul cvadrangular posterior (culmen şi declive

formează împreună monticulus), iar lui folium îi corespunde lobul semilunar superior. Faţa

superioară este separată de faţa inferioară prin fisura orizontală.

În continuare pe faţa inferioară, dar în sens postero-anterior se disting: tuber, vermis cu

lobul semilunar inferior, piramida cu lobulul biventer, uvula cu tonsila sau amigdala

cerebelului, iar după fisura postero-laterală nodulus cu floccus ce aparţin arhicerebelului. De

remarcat, că piramidele şi uvula sunt formaţiuni paleocerebeloase.

Structura cerebelului.

Cerebelul este alcătuit din substanţă cenuşie dispusă la suprafaţă formând scoarţa sau

cortexul cerebelos, iar substanţa albă formată din fibre se află la interior. În substanţa albă se

mai găsesc grămezi de neuroni care formează nucleii cerebelului.

- Substanţa cenuşie. Cortexul cerebelos este alcătuit dint 3 straturi celulare. Stratul

superificial sau stratul molecular, pentru că este format din celule mici are printre celulele sale

unele denumite "în coşuleţ”. Acestea îşi trimit axonii către stratul următor unde colateralele lor

se ramifică în jurul celulelor Purkinje, cuprinzându-le ca într-un coş.

Al doilea strat este denumit stratul ganglionar sau al celulelor lui Purkinje, cu cele mari

piriforme, bipolare care trimit dendritele în stratul molecular, iar axonii în substanţa albă spre

nucleii cerebelului. Cel mai profund este stratul granular format din celule mici, stelate al

căror axon urcă în stratul molecular unde se ramifică în "T”, făcând sinapsă cu dendritele

neuronilor Purkinje.

Nucleii cerebelului sunt reprezentaţi de nucleii fastigiali în dreptul vermisului şi lateral

de ei, spre emisferele cerebeloase sunt nucleii globoşi, emboliformi şi dinţaţi. Toţi sunt

paleocerbeloşi cu excepţia unei părţi din dinţat care este de apariţia neocerebeloasă.

- Substanţa albă. Este situată la interior şi apare pe o secţiune medio-sagitală cu un

aspect ramificat caracteristic, care a fost numit "arborele vieţii”. În ea se disting fibre

asociative intracerebeloase care leagă puncte din aceeşai emisferă cerebeloasă, fibre

comisurale care leagă zone simetrice şi fibre de proiecţie aferente şi eferente. Aferenţele ajung

la cortexul cerebelos, iar eferenţele pleacă de la nucleii cerebelului. Toate conexiunile

cerebelului se realizează prin intermediul pedunculilor cerebeloşi.

Pentru a înţelege conexiunile cerebelului trebuie să amintim că cerebelul are rol

principal în coordonarea motorie. El poate realiza această coordonare datorită faptului că

centrii care comandă mişcările voluntare, automate şi de echilibru (cortexul cerebral, coliculii

optici, nucleii vestibulari) informează în derivaţie şi cerebelul prin căile

corticopontocerebeloase, tectocerebeloase superioare şi inferioare şi respectiv, vestibulo-

cerebeloase.

În acelaşi timp prin fasciculele spinocerebeloase anterioare şi posterioare, cerebelul este

informat de ceea ce s-a executat din mişcarea comandată. El integrează aceste aferenţe şi

printr-un mecanism de feed-back (conexiune inversă) reinformează centrii care au dat

comanda, ca să şi-o modifice în funcţie de gradul ei de executare. Această informare şi

modelare a centrilor motori se face prin: fasciculul cerebelo-dento-talamo-cortical pentru

centrii corticali ce au comandat mişcări voluntare; prin fasciculul cerebelo-dento-tectal pentru

coliculii optici care au determinat mişcările automate; şi prin fasciculele cerebelo-fastigio-

vestibular pentru nucleii vestibulari care au imprimat mişcări reflexe de echilibru.

Concomitent cerebelul intervine şi direct la periferie acţionând asupra grupelor de

muşchi antagonişti pentru a bloca mişcarea la momentul necesar, fapt care se realizează prin

multiple căi, ca de exemplu cerebelo-dentro-rubro-spinală şi rubrospinală, cerebelo-fastigio-

recticulo-spinală, cerebelo-fastigi-oolivo-spinală, cerebelo-fastigio-olivo-spinală etc.

În pedunculii cerebeloşi inferiori, aferente sunt fibrele din fasciculele spinocerebelos

posterior, tectcerebelos inferior, vestibulocerebelos, olivocerebelos, iar eferente cele din

fasciculele fastigiovestibular, fastigioolivar, fastigioreticular.

În pedunculii cerebeloşi mijlocii se descriu doar fibre aferente pontocerebeloase. În

pedunculii cerebeloşi superiori fasciculul spinocerebelos anterior şi tectocerebelor superior

sunt aferente, iar fasciculele dentotalamic, dentorubric şi dentotectal sunt eferente.

Unitatea de curs 5 Anatomia diencefalului


Înţelegerea structurii, funcţionalităţii şi rolului diencefalului.


1. Prezentarea configuraţiei externe a diencefalului.

4. Prezentarea structuriiinterne a diencefalului.

5. Prezentarea căilor de conducere diencefalice.

Diencefalul sau creierul intermediar se dezvoltă din vezicula diencefalică ce rezultă din

segmentarea prozencefalului. Din diencefal se desprind veziculele optice care vor da naştere

tracturilor, chiasmei şi nervilor optici, ca şi unei părţi din globul ocular (retina). În vezicula

primitivă se vor evidenţia cele 3 straturi (ependimar, paleal şi marginal), care se dezvoltă mult

şi fac la nivelul diencefalului, mase mari cenuşii, cu substanţă albă redusă.

Diencefalul este aşezat în

continuarea mezencefalului sub

emisferele cerebrale care îl acoperă

lăsând vizibilă la exterior doar faţa

inferioară ce corespunde

hipotalamusului. În interiorul său se

găseşte ventriculul al III-lea.

Diencefalul este alcătuit din talamus,

metatalamus, subtalamus, epitalamus

şi hipotalamus, situate în jurul

ventriculului al III-lea (fig. 7).

Configuraţia exterioară.

Pe singura faţă vizibilă la exterior sau

faţa bazală care corespunde

hipotalamusul (HT) se observă în

partea anterioară chiasma optică de la

care pleacă spre corpii geniculaţi Figura 7. Regiunea habenulară şi faţa superioară a talamusului

laterali, tracturile optice ce limitează lateral această faţă bazală. Pe linia mediană, înapoia

chiasmei optice se găseşte o formaţiune proeminentă denumită tuber cinerum, cu o prelungire

în formă de pâlnie denumită infundibulum de care printr-o tijă este prinsă glanda hipofiză.

Posterior se găsesc 2 mici proeminenţe denumite corpi mamilari (fig. 8). Faţa

superioară a diencefalului este făcută de talamus, ce participă la formarea ventriculilor laterali.

Feţele laterale sunt separate prin capsula internă de corpii striaţi.

Ventriculul al III-lea situat median este o dilatare care provine din cavitatea primitivă a

tubului neural. Podeaua ventriculului este formată de hipotalamus, pereţii laterali sunt formaţi

în cea mai mare parte de talamus, dar o porţiune mică inferioară unui şanţ numit şanţ

hipotalamic este formată de hipotalamus.

Tavanul este format de pânza coroidiană epitelială a ventriculului III, căptuşită de

piamater. La nivelul tavanului se găsesc plexurile coroide ale acestui ventricul. Pânza

coroidiană este întinsă între 2 benzi subţiri de substanţă albă numite strii medulare

(habenulare) care se află la marginea ce separă faţa superioară de cea medială a talamusului. În

partea posterioară, ventriculului III comunică prin apenductul Syvius cu ventriculul al IV-lea,

iar anterior şi lateral prin 2 orificii denumite găurile interventriculare (Monroe) cu ventriculii

laterali (I şi II) din interiorul emisferelor cerebrale.

Figura 8. Hipotalamusul

Structura diencefalului.

Talamusul este format din 2

mase mari cenuşii, cu o formă

ovoidă cu polul anterior mai ascuţit

numit rosturm, iar cu cel posterior

mai rotunjit numit pulvinar. Lateral,

braţul posterior al capsilei interne îl

separă de nucleul lentiform. În

interior o lamă medulară internă de

substanţă albă, bifurcată anterior ca

un “Y”, îl separă în nuclei. Se

descriu următorii nuclei: rostral,

posterior, medial, lateral şi ventral.

În nucleul ventral sunt 3

subdiviziuni: nucleul ventral

anterior, nucleul ventral lateral şi

nucleul ventral posterior, care la

rândul său este împărţit într-un nucleul lateral şi altul medial sau arcuat. Tot în talamus,

majoritatea specialiştilor include şi corpul geniculat lateral şi cel medial, metatalamusul

rămânând mai mult o noţiune topografică.

Aferenţele talamusului cu excepţia căilor olfactive, toate celelalte căi ascendente către

cortex, cu al III-lra neuron în talamus. Fasciculul spinotalamic cu exteroceptivitatea şi

lemniscul medial cu proprioceptivitatea kinestezică de la corp, merg la nucleul ventral

posterolateral. Exteroceptivitatea şi proprioceptivitatea kinestezică de la extremitatea cefalică,

ca şi stimulii gustativi, ajung la nucleul ventral postero-medial sau arcuat prin lemniscul

trigeminal.

Interoceptivitatea vine din hipotalamus la nucleii rostrali. Auzul condus prin lemniscul

lateral ajunge la corpul geniculat medial, iar stimulii optici prin tractul optic ajung la corpul

geniculat lateral.

Eferenţele talamusului. Fibrele care pleacă de la talamus formează pedunculii sau

radiaţiile talamice, care merg spre aria corticală de integrare a sensibilităţii respective şi care

vor fi studiate la emisferele cerebrale. Se descriu radiaţii optice, acustice, gustative etc.

Substalamusul este situat între talamus şi mezencefal. La nivelul lui se găsesc: nucleul

subtalamic, zona incertă şi câmpul lui Forell cu 2 fascicule de substanţă albă, formaţiunile lui

sunt staţii de legătură ale sistemului extrapiramidal, strâns legate funcţional de corpii striaţi de

la baza emisferelor cerebrale.

Epitalamusul este situat în partea posterioară şi superioară a diencefalului şi este format

din:

- glanda epifiză legată printr-o tulpină de comisura habenulei;

- trigonul habenulei cu nucleul habenular;

- striile habenulei.

Prin comisura şi striile habenulare nucleul habenulei se leagă de centrii olfactivi de la

baza emisferelor cerebrale constituind un centru al reflexelor olfactivo-somatice.

Hipotalamusul este situat în partea inferioară a diencefalului unde formează podeaua şi

partea inferioară a pereţilor laterali ai ventriculului al III-lea. Este alcătuit dintr-o porţiune

supraoptică unde se individualizează NPV, din tuber cinerum unde se găsesc nucleii tuberali

regiune căreia îi aparţin şi neurohipofiza, iar posterior din corpii mamilari.

În rest nucleii din hipotalamus (HT) nu pot fi bine individualizaţi, dar sunt

parasimpatici în hipotalamusul antero-posterior şi simpatici în hipotalamusul posterior, deci

hipotalamusul poate fi considerat ca un creier vegetativ. În plus în hipotalamus se află şi

centrul somnului, centrul matabolismului glucidic, protidic, lipidic şi al apei; centrul setei,

centrul foamei, centrul saţietăţii. Tot în el sunt centrii ce intervin în funcţiile sexuale şi în

coportamentul individului.

Conexiunile hipotalamusului sunt internucleare sau asociative şi de proiecţie.

Hipotalamusul primeşte aferenţe de la centrii vegetativi inferiori, pe care la proiectează pe

cortexul cerebral direct sau prin intermediul nucleilor rostrali talamici în ariile 14, 15, 24, 28,

32 (interoceptive) de pe faţa medială a emisferelor cerebrale, în girus cinguli. Hipotalamusul

primeşte informaţii şi comenzi de la cortex, trimiţând eferenţe spre centrii vegetativi inferiori

(fasciculul dorsal Schütz).

Din punct de vedere funcţional, hipotalamusul apare ca un tablou central de comandă

pentru reglarea majorităţii funcţiuinilor din organism.

El este informat prin 2 căi: umorală şi nervoasă. Umoral prin calităţile sângelui care-l

irigă, iar nervos prin căile aferente atât ascendente, cât şi desendente de la cortex. El

prelucrează mesajele şi ia decizii pe care le trimite la organele efectoare tot prin cele 2 căi

(nervoasă şi umorală).

Calea nervoasă este realizată de căile descendente către centrii vegetativi inferiori, care

prin fibrele simpatice şi parasimpatice modifică activitatea efectorilor, dar şi prin intervenţia pe

componenta somatică (ex. frisonul termic).

Calea umorală prin care hipotalamusul intervine la periferie este reprezentat de

secreţiile hipofizei, glandă cu care are strânse legături. De la nucleul supraoptic şi

paraventricular care secretă ADH şi ocitocina prin axonii tractului hipotalamohipofizar aceste

neurosecreţii ajung în neurohipofiză unde sunt depozitate. De aici ele sunt eliminate în sânge în

funcţie de necesităţi. Rolul de depozit al neurohipofizei a fost dovedit prin ligatura tijei care a

făcut să scadă cantitatea de hormoni din glandă şi să se acumuleze în tijă deasupra ligaturii.

Nucleii tuberali reglează activitatea adenohipofizei. Ei secretă factori de eliberare (RF

= releasing factors) care pe calea adenohipofiză, determinând secreţia de hormoni tropi a

acesteia. Sistemul venos porthipofizar are reţeaua primară în HT, venele în tija hipofizei, iar

reţeaua capilară secundară în adenohipofiză.

Secreţia nucleilor tuberali este reglată printr-un mecanism umoral de conexiune inversă

de către concentraţia hormonilor specifici secretaţi de glande sub acţiunea hormonilor tropi

adenohipofizari.

Unitatea de curs 6 Anatomia emisferele cerebrale


Înţelegerea structurii, funcţionalităţii şi rolului emisferelor cerebrale.


1. Prezentarea configuraţiei externe a emisferelor cerebrale

2. Prezentarea structuriiinterne a emisferelor cerebrale

3. Prezentarea ariilor şi ai centrilor de comandă ai emisferelor cerebrale.

Emisferele cerebrale în număr de două sunt separate de fisura interemisferică, se

dezvoltă din vezicula telencefalică şi formează, împreună cu diencefalul, creierul sau

cerebrum. La om scoarţa cerebrală are întinderea maximă şi o structură complexă, devenind

centrul superior de integrare a tuturor funcţiilor somatice şi vegetative ale organismului.

Emisferele sunt legate prin comisuri, graţie cărora ele funcţionează simultan, iar în interior

conţin cavităţi denumite ventriculi laterali.

Configuraţia exterioară.

Emisferele cerebrale de formă ovoidă şi cu axul mare antero-posterior, au 3 feţe:

convexă, medială, bazală şi 3 poli: frontal, temporal şi occipital. Pe suprafaţa lor se văd şanţuri

mai adânci care delimitează lobii, iar la nivelul lobilor şanţuri mai puţin adânci care separă

între ei girii cerebrali. Fisuraţia şi giraţia duc la creşterea suprafeţei scoarţei cerebrale (fig. 9).

Figura 9 Faţa laterală a encefalului

Faţa convexă prezintă 2 şanţuri mai adânci: şanţul lateral şi şanţul central. {anţul lateral

(Sylvius) separă lobul temporal situat dedesubt de lobii frontal şi parietal situaţi deasupra lui.

{anţul lateral începe pe faţa bazală înconjură marginea laterală şi se îndreaptă oblic în sus şi

posterior. În fundul şanţului se vede o proeminenţă numită lobul insulei. {anţul central aproape

perpendicular pe cel precedent separă între ei lobul frontal situat anterior, de lobul parietal

situat posterior. Capul şanţului parietooccipital separă incomplet lobul parietal de cel occipital.

Lobul frontal are 2 şanţuri orizontale – şanţul frontal superior şi inferior care sunt

biturcate posterior, formând şanţul precentral. Aceste şanţuri delimitează girii frontal, superior,

mediu, inferior şi precentral.

Lobul parietal prezintă un şanţ postcentral care limitează posterior girul postcentral şi

un şanţ intraparietal care separă lobulul parietal superior de cel inferior care prezintă girul

supramarginal la capătul şanţului lateral Sylvius şi mai posterior girul angular în jurul capului

şanţului temporal superior.

Lobul temporal are la nivelul buzei inferioare a şanţului lateral Sylvius 2 şanţuri

temporale transverse, care delimitează girii temporali transverşi, iar pe faţa convexă se află

şanţurile temporal superior şi mediu, ce separă girii temporal superior, mijlociu şi inferior.

Lobul occipital are şanţul transvers şi lateral ce mărginesc girii occipitali superior şi

laterali. Faţa medială este vizibilă după secţionarea formaţiunilor comisurale interemisferice.

Pe faţa superioară a corpului calos este şanţul corpului calos. Superior şi lateral cu acest şanţ se

află şanţul cingului ce devine ascendent în partea sa posterioară. Din el se desprinde şanţul

paracentral cu traiect ascendent. În lobul parietal se observă şanţul subparietal, iar posterior

şanţul perietooccipital.

Sub aceste şanţuri delimitează următorii giri: girul cinguli, paralel cu corpul calos care

în partea posterioară printr-un istm se continuă cu girul parahipocampal ce aparţine feţei

bazale. Deasupra şanţului cingului se găseşte girul frontal superior (intern). Posterior de el este

lobulul paracentral. Înaintea şanţului parietoocipital este o parte a lobulului parietal numită

precuneus, iar acest şanţ şi fisura calcarină se află cuneusul ce aparţine lobului occipital

(fig.10).

Figura 10. Faţa medială a emisferei cerebrale

Faţa bazală a emisferelor cerebrale este formată de faţa inferioară a lobilor: frontal,

temporal şi occipital. La nivelul lobului frontal se găseşte şanţul olfactiv, cu direcţia antero-

posterioară care adăposteşte bulbul şi tractul olfactiv. Medial de acest şanţ se află girul drept

(fig. 11). Lateral de el se găsesc şanţurile orbitale, de forma literei "H”, care delimitează girii

orbitali al lobului frontal. În partea temporooccipitală, girul temporal inferior este separat prin

şanţul temporal inferior de lobul temporooccipital. Acesta este împărţit printr-un şanţ colateral

în 2 giri temporooccipitali.

Figura 11. Faţa bazală (inferioară) a emisferei cerebrale

Girul temporooccipital lateral se numeşte şi girul fusiform, iar cel medial se

subdivizează în girul lingual situat posterior, care formează buza inferioară a şanţului calcarin

şi girul parahipocampic situat anterior, care prezintă o formaţiune ca un cârlig numită uncus

(lat. uncus = cârlig). Girul parahipocampic este limitat medial de şanţul hipocampului care

proemină în interiorul ventriculului lateral unde formează cornul lui Ammon sau hipocampul.

Structura emisferelor cerebrale.

- Substanţa cenuşie ca şi la cerebel este dispusă la suprafaţă, formând scoarţa cerebrală

şi la baza emisferelor alcătuind nucleii bazali sau corpul striat.

Scoarţa cerebrală (pallim).

Scoarţa cerebrală este organul superior de integrare a funcţiilor întregului organism.

Prin giraţie şi fisuraţie suprafaţa ei a crescut ajungând la 1300-2300 cm2, cuprinzând un număr

de cca. 14 miliarde de neuroni. Cortexul cerebral are o regiune mai veche, netedă şi redusă ca

întindere denumită paleocortex, corespunzătoare riencefalului şi alta de achiziţie recentă, cu

giraţie şi figuraţie bogată şi cu întindere mare în suprafaţă, denumită neocortex.

Structura scoarţei cerebrale.

La microscop se constată că scoarţa cerebrală este alcătuită din neuroni şi prelungirile

lor, dispuşi în mai multe straturi. Există o regiune cu 2-3 straturi numită allocortex şi alta mai

întinsă, alcătuită din 6 straturi, denumită izocortex. La nivelul allocortexului care corespunde în

mare parte riencefalului, se disting 2 straturi celulare: unul superficial, stratul granular, format

mai ales din celule receptoare şi altul profund, stratul piramidal, cu celule motorii şi de

asociere.

La nivelul izocortexului se descriu începând dinspre suprafaţă următoarele straturi:

- stratul molecular, alcătuit din celule mici cu numeroase prelungiri dendritice şi axoni

care formează o reţea;

- stratul granular extern, format din celule mici poligonale sau tringhiulare, cu nucleu

mare, care îi dau aspect granular;

- stratul piramidal extern, cu celule piramidale mici, cu o dendrită care pleacă de la vârf

şi ajunge în stratul molecular. Celelelalte dendrite rămân la nivelul acestui strat. Axonii trec în

substanţa albă;

- stratul granular intern, cu celule asemănătoare stratului granular extern şi ale căror

prelungiri nu părăsesc scoarţa;

- stratul piramidal intern sau ganglionar, alcătuit din celule piramidale mari şi altele

foarte mari (giganto-piramidale Betz) ale căror prelungiri se comportă ca şi acelea ale stratului

piramidal extern;

- stratul polimorf, format din celule numeroase, cu aspecte variate. Unele dintre ele,

celulele lui Martinotti îşi trimit axonul în stratul molecular.

Celulele granulare au rol receptor, iar cele piramidale un rol efector. Izocortexul la

nivelul căruia cele 6 straturi sunt dezvoltate proporţional se numeşte homotipic, spre deosebire

de cortexul heterotipic în care predomină dezvoltarea mai mare a unor straturi. Astfel, se

descrie un izocortex heterotipic piramidal sau granular în zonele cu funcţie motorie şi un

izocortex heterotipic granular sau coniocortex, în zonele senzitive şi senzoriale.

Se descriu la nivelul scoarţei cerebrale o citoarhitectonică ce se ocupă de celulele din

cortex şi dispoziţia lor şi a mieloarhitectonică ce analizează dispoziţia fibrelor din scoarţa

cerebrală. Scoarţa cerebrală cuprinde zone sau câmpuri corticale cu structură şi funcţii

specifice, între care nu există limite nete. Brodmann, bazându-se pe citoarhitectonică, a descris

la nivelul cortexului 52 de câmpuri sau arii corticale, cu funcţii specifice.

1. Ariile senzitive şi senzoriale sunt locul de proiecţie a sensibilităţii generale şi

senzoriale. În ceea ce priveşte fiziologia la nivelul ariilor receptoare se disting 2 zone: una

primară de maximă specializare, zona receptoare propriu-zisă şi a cărei distrugere duce la

dispariţia sensibilităţii respective, iar una în jurul acesteia aşa-zisa arie senzitivă secundară sau

psihosenzorială, de asociaţie. Lezarea ei duce la pierderea posibilităţilor de asociere a senzaţiei

primare cu informaţii de la ceilalaţi analizatori, la incapacitatea de formare de reprezentări şi

noţiuni. La nivelul ariilor receptoare se găseşte coniocortex.

Câmpurile 3, 2 şi 1 din girul postcentral reprezintă aria somestezică unde sunt centrii de

integrare a sensibilităţii generale somatice. Aici ajunge sensibilitatea tactilă epicritică, termică,

dureroasă şi kinestezică (proprioceptivă "conştientă”). Unii proiectează kinestezia şi la nivelul

ariei 4 care este însă predominant motorie. Se descrie şi o somatotopie a neuronilor ce

realizează aşa numitul homunculus senzitiv.

Câmpurile 5 şi 7 din lobul parietal sunt arii de asociaţie ce deservesc somestezia.

Câmpurile 13, 14, 24, 25, 32 de pe faţa medială a emisferelor şi din girus cinguli reglează

funcţiile vegetative, fiind în strânsă legătură cu centrii vegetativi diencefali (HT). Câmpurile

17, 18, 19 reprezintă aria vizuală situată de o parte şi de alta a fisurii calcarine. Câmpul 17 se

numeşte şi arie striată pentru că la nivelul lui scoarţa are şi o strie de substanţă albă. Ariile 18 şi

19 se numesc peristriată şi respectiv parastriată (fig. 12, 13). Câmpurile 41, 42, 22 reprezintă

aria de integrare a mesajelor acustice. Câmpul 43 de la piciorul girului postcentral este centrul

gustativ.

Figura 12 Cortexul feţei externe a emisferei cerebrale stângi (Brodmann)

2. Ariile motorii sunt acelea de la care pleacă comenzi pentru mişcările voluntare ca şi

pentru coordonarea lor. Câmpul 4 din girul precentral este locul de origine a tracturilor

corticospinale şi corticonucleare. La acest nivel se găseşte izocortex heterotipic piramidal cu

numeroase celule gigantopiramidale. Excitarea la nivelul câmpului 4 produce contracţia

muşchilor scheletici, iar distrugerea sa dă paralizii musculare.

Există o somatotropie a neuronilor motori care realizează aşa-zisul homunculus motor

(Penfield) cu reprezentare răsturnată deoarece de la piciorul girului pleacă inervaţia pentru cap

(1/3), din partea mijlocie cea pentru membrul superior şi trunchi (1/3), iar cea din partea

superioară a girului (1/3) şi chiar de la nivelul feţei interemisferice, pentru membrul inferior şi

perineu.

Reprezentarea este inegală datorită raportului de inervaţie al unităţilor motorii. Un

neuron din cortex inervează numai 3-6 fibre la muşchii care execută mişcări fine cum sunt cei

ai globului ocular sau ai policelui şi 300-600 fibre de la nivelul muşchilor spatelui.

Câmpurile 6 şi 8 sunt arii motorii de asociere, coordonând mişcări complexe ca

oculocefalogiria, masticaţia, deglutiţia, etc. Distrugerea lor duce la lipsa de coordonare a

mişcărilor complexe şi nu dă paralizie. Acste câmpuri reprezintă şi segmentul cortical al căilor

extrapiramidale.

3. Ariile de asociere sau zonele psihice, care se formează în cursul veţii, se împart în

zone de asociaţie motorie ca centrii vorbirii şi ai scrisului şi arii de asociere senzitivă ca centrul

înţelegerii cuvintelor scrise sau vorbite.

Câmpurile 44 şi 45 din girul frontal inferior reprezintă centrul limbajului articulat

(câmpul 44 este centrul lui Broca). La stângaci se află în hemisfera dreaptă. Lezarea lui dă

tulburări de vorbire (disartrie). Centrul scrisului se dezvoltă lanivelul girului frontal mijlociu,

lezarea lui produce incapacitatea de a scrie sau agrafia.

Câmpul 22 este şi locul înţelegerii cuvintelor vorbite. Lezarea lui dă surditatea verbală

(deşi aude nu înţelege ce vorbeşte). Câmpurile 39 şi 40 au funcţii complexe de analiză şi de

sinteză, lezarea lor produce şi incapacitatea de a înţelege cuvintele scrise sau alexia. Câmpurile

9, 10 şi 11 de la nivelul lobului frontal, reprezintă sediul integrării sentimentelor, de stăpânire a

emoţiilor etc. Lezarea lor produce tulburări de comportament. În general lobul frontal este

sediul personalităţii umane.

Figura 13 Zonele senzoriale de pe faţa internă a emisferei cerebrale drepte.

Nucelii bazali.

Sunt mase de substanţă cenuşie, situate la baza emisferelor cerebrale, superior şi lateral

de talamus. Din cauza aspectului pe care îl au pe secţiune se numesc şi corpul striat. Sunt

formaţi din: nucleul caudat înfăşurat în jurul talamusului şi din nucleul lentiform alcătuit la

rândul său dintr-o parte laterală numită putamen şi alta medială mai decolorată numită globus

pallidus. Nucleului caudat i se descriu un cap, un corp şi o coadă, care se termină în nucleul

amigdalian. Anexat nucelilor bazali este şi claustrum care apre ca o lamă cenuşie lateral de

putamen.

Prezenţa nucleilor bazali datermină în substanţa albă de la baza emisferelor formarea

unor lame de substanţă albă. Acestea sunt reprezentate de capsula internă, externă şi extremă.

Capsula internă are un braţ anterior între capul nucleului caudat şi nucleul lentiform şi unul

posterior între talamus şi nucleul lentiform. La unirea celor 2 braţe se găseşte genunchiul

capsulei interne. Ea este străbătută de fibre de proiecţie ale emisferelor cerebrale. Capsula

externă este situată între nucleul lentiform şi claustrum, iar capsula extremă este între

claustrum şi scoarţa lobulului insulei. Nucleii bazali se leagă prin fibre nervoase între ei şi au

conexiuni şi cu scoarţa cerebrală, talamusul, hipotalamusul, subtalamusul, nucleul roşu,

substanţa neagră, nucleul olivar şi formaţiunea reticulată.

- Substanţa albă a emisferelor cerebrale.

Formează cemtrul emisferelor, masa de substanţă albă, denumită centrul semioval. Este

formată din fibre nervoase: de asociere, comisurale şi de proiecţie.

- Fibrele de asociere leagă între ele puncte din aceeaşi emisferă cerebrală. Cele scurte

se întind între 2 giri. Fibrele mijlocii fac legătura între 2 lobi sau între 2 giri ceva mai

îndepărtaţi, iar cele lungi leagă regiuni îndepărtate ale scoarţei ce de exemplu, fasciculul

longitudinal superior care uneşte scoarţa lobului frontal cu cea a lobilor parietal şi occipital.

Fornixul sau trigonul este formaţiunea care în majoritate este constituită din fibre asociative

între hipocamp sau cornul lui Ammon şi corpul mamilar de aceeaşi parte. Fornixul este aşezat

sub corpul calos şi între aceste 2 formaţiuni, anterior, pe linia mediană se găseşte o membrană

denumită septum pellucidum care desparte cei 2 ventriculi laterali. El are un corp central

triunghiular cu vârful anterior, din dreptul căruia pleacă spre corpii amilari 2 tracturi numite

columnele fornixului. Din unghiurile posterioare se desprind alte 2 tracturi numite picioarele

fornixului care se îndreaptă spre hipocamp. Prin intermediul picioarelor şi a părţii posterioare a

corpului fornixului trec şi fibre comisurale între cei 2 hipocampi (comisura interamoniană sau

comisura fornicis).

- Fibrele comisurale sunt acelea care leagă între ele cele 2 emisfere cerebrale, realizând

funcţia lor simultană. Ca formaţiuni comisurale se descriu corpul calos, comisura albă

anterioară şi comisura fornicis.

Corpul calos este un sistem de fibre care în interiorul emisferelor formează tavanul

ventriculilor laterali. Pe o secţiune medio-sagitală este ca o lamă care descrie un arc cu

concavitatea inferioară. I se descriu o prelungire anterioară sau rostrum care schimbându-şi

direcţia, formează genunchiul corpului calos, după care urmează corpul corpului calos care la

extremitatea posterioară este mai îngroşată şi se numeşte splenium. Comisura albă anterioară

este subţire şi leagă între ei bulbii olfactivi şi scoarţa lobului temporal.

În interiorul substanţei albe se găsesc ventriculii laterali I şi II, cavităţi pline cu lichid

cefalorahidian. Ventriculii laterali sunt separaţi între ei prin septum pellucidium şi comunică

prin găurile interventriculare (Monroe) cu ventriculul III. Tavanul ventriculilor laterali este

format de corpul calos. Fiecare ventricul are câte o prelungire în lobul frontal, occipital şi

temporal denumite respectiv, corn anterior, posterior şi inferior. {i la nivelul acestor ventriculi

există o pânză coroidiană ca va produce lichidul cefalorahidian din interiorul ventriculului.

Sistemul limbic (Rinecefalul).

Este partea cea mai veche ca apariţie filogenetică a emisferelor cerebrale, îndeplinind la

animalele inferioare funcţii olfactive. Este alcătuit din bulbul olfactiv aşezat în şanţul omonim

al lobului orbital. În bulbii olfactivi se termină nervii olfactivi. Bulbul olfactiv se continuă cu

tractul olfactiv care merge posterior până la trigonul şi tuberculul olfactiv. Aceste formaţiuni se

leagă cu centrii corticali ai rinencefalului: aria parolfactorie, nucelii septali, substanţa perforată

anterioară, nucleul amigdalian. Scoarţa cerebrală a acestor centrii este reprezentată de

allocortex.

Sistemul cavitar al nevraxului.

În interiorul sistemul nervos central se găsesc o serie de canale sau regiuni mai dilatate

numite ventriculi, care sunt derivate din lumenul tubului neural primitiv. În interiorul măduvei

spinării, în grosimea comisurii cenuşii se găseşte canalul central. Acesta are un diametru de

cca. 1-2 mm, putând însă să fie astupat pe alocuri. În dreptul conului medular prezintă o mică

dilataţie numită ventricul terminal. În partea superioară, canalul central se continuă cu

ventriculul IV situat între bulb şi punte care-i formează podeaua şi cerebel care-i formează

tavanul.

Formaţiunile care-l delimitează au fost descrise la trunchiul cerebral. La unghiul său

anterior, ventriculul al IV-lea se continuă cu apeductul lui Sylvius săpat în grosimea

mezencefalului la limita dintre tegment şi tectum. La capătul său anterior apeductul se deschide

într-o nouă dilataţie situată în diencefal, numită ventriculul III (fig. 14).

Figura 14. Ventriculii encefalului - vedere sagitală

Prin găurile interventriculare (Monroe) situate anterior şi lateral se face comunicarea

între ventriculul III şi ventriculii laterali I şi II din interiorul emisferelor cerebrale şi care au

fost descrişi odată cu substanţa albă a emisferelor. În sistemul cavitar al nevraxului ca şi în

spaţiul subarahnoidian se găseşte un lichid incolor, lichidul cefalorahidian (LCR). Acesta este

secretat incontinuu de pânza coroidiană a fiecărui ventricul. Plexurile coroide sunt franjuri

vasculare ale vaselor pieimater care proemină în interiorul ventriculilor, dar rămân separate de

cavitatea ventriculară printr-o lamă epitelială de natură ependimară (interventriculare şi

extraventriculare).

Din ventriculul I şi II, LCR trece în ventriculul III unde se adaugă cel secretat aici şi

prin apeductul lui Sylvius dernează mai departe în ventriculul IV. De aici prin găurile laterale

(Luschka) şi mediană (Megendie) din membrana tectria a acestui ventricul, LCR trece în

spaţiul subarahnoidian la nivelul cisternei medulocerebeloase. Din spaţiul subarahnoidian este

incontinuu resorbit şi trecut în circulaţia venoasă de către granulaţiile arahnoidale (Pachioni).

El se mai absoarbe şi la nivelul tecilor durale ale nervilor spinali. Dacă congenital sau în urma

unei meningite la copii se astupă parţial găurile din tavanul ventriculului IV, LCR se

acumulează în sistemul cavitar destinde encefalul şi apare hidrocefalia internă. Când la copii

posibilităţile de resorbţie sunt afectate poate apare o hidrocefalie externă. LCR este deci, într-o

continuă reînnoire.

Meningele.

Mengele sunt 3 membrane conjunctive de protecţie, care învelesc măduva spinării şi

encefalul. Meningele spinal se continuă la nivelul găurii occipitale cu meningele cerebrale.

Membrana exteriară denumită duramater (lat. dura = tare + mater = mamă), formată din ţesut

fibros şi elastic dens, este mai groasă. Arahnoida (gr. Arachne = păianjen + eidos = aspect)

situată sub duramater, împreună cu piamater (lat. pia = bună + mater = mamă) care înveleşte la

suprafaţă măduva spinării şi encefalul sunt mai subţiri.

Duramater spinală este despărţită de peretele osteofibros al canalului vertebral printr-un

spaţiu plin cu ţesut adipos şi numeroase vene, denumit spaţiul extradural sau epidural. Acest

spaţiu este străbătut de rădăcinile nervilor spinali în jurul cărora duramater formează teci

radiculare, care se continuă la periferie cu perinervul. În acest spaţiu se fac anesteziile

rahidiene epidurale.

Duramater cerebrală, spre deosebire de cea spinală aderă strâns de oasele cutiei

craniene, formând periostul intern al acestor oase şi se continuă la nivelul suturilor cu periostul

extern. În interiorul cutiei craniene ea trimite o prelungire orizontală care separă emisferele

cerebrale de cerebel, denumită cortul cerebelului care se inseră pe buzele şanţului transvers şi

pe marginea superioară a stâncii temporalului.

De pe faţa inferioară a acestuia pleacă o mică prelungire sagitală, denumită coasa

cerebelului care proemină între emisferele cerebeloase. O altă prelungire a membranei

duramater, cu direcţia sagitală şi perpendiculară pe faţa superioară a cortului cerebelului este

coasa creierului, care părtunde în fisura interemisferică şi ajunge în profunzime, până la faţa

superioară a corpului calos. Aceasta desparte cele 2 emisfere cerebrale. O prelungire a

membranei duramater acoperă şaua turcească, formând loja glandei hipofize. Ea poartă

denumirea de diafragma şeii şi prezintă în centru un orificiu prin care trece tija glandei

hipofize.

În grosimea membranei duramater craniene sunt cuprinse şi sinusurile venoase ale

acesteia. Între duramater şi arahnoidă se află un mic spaţiu capilar, străbătut de tracturi fibroase

şi vase sanguine, denumit spaţiul subdural.

Piamater aderă de suprafaţa măduvei şi a encefalului şi este o membrană vasculară. Prin

ea şi prelungirile pe care le trimite, pătrund în sistemul nervos central, vasele sanguine. Între

piamater şi arahnoidă se află spaţiul subarahnoidian, plin cu lichid cafalorahidian.

Măduva spinării este ancorată de duramater în părţile laterale prin prelungiri ale

membranei piamater situate în plan frontal, între rădăcinile anterioare şi posterioare ale nervilor

spinali, denumite ligamente dinţate. Piamater cerecbrală trimite prelungiri bogate în vase

sanguine, în ventriculii cerebrali, care formează plexurile coroide ale ventriculilor, cu rol în

secreţia lichidului cefalorahidian. Spaţiul subarahnoidian cerebral este mult mai neregulat decât

cel spinal. Astfel, la baza encefalului el prezintă, în dreptul depresiunilor, lacuri pline de LCR

denumite cisterne aubarahnoide, cum sunt: cisterna pontină, cisterna interpedunculară,

cisterna chiasmatică, cisterna cerebelomedulară din dreptul găurii Megendie, cisterna şanţului

lateral şi cisterna corpului calos.

Unitatea de curs 7 Sistemul nervos periferic.


Înţelegerea structurii, funcţionalităţii şi rolului sistemului nervos periferic.


1. Prezentarea structurii sistemului nervos periferic

2. Prezentarea clasificării sistemului nervos periferic.

3. Prezentarea rolului sistemului nervos periferic

Sistemul nervos periferic este alcătuit din 12 perechi de nervi cranieni şi 31 de perechi

de nervi spinali.

Nervii cranieni.

Din punct de vedere funcţional pot fi:

-receptori: olfactivul (I); opticul (II); acusticul (VIII);

-motori: oculomotor comun (III); pateticul (IV); oculomotor extern (VI); spinal (XI);

hipoglosul (XII);

-micşti: trigemenul (V); facialul (VII); pneumogastricul (IX); glosofaringianul (X).

În afară de primele 2 perechi care sunt derivate ale veziculelor cerebrale, restul ies din

trunchiul cerebral şi au o origine reală şi alta aparentă dacă au fibre motorii şi o terminare

aparentă şi alta reală dacă au fibrele senzitive. Nervii senzitivi ca şi nervii micşti pentru fibrele

lor senzitive, vor avea pe traiectul lor cel puţin un ganglion unde se vor găsi protoneuronii

receptori ai sensibilităţii culeasă de nervul respectiv. Nucleii motori din trunchiul cerebral vor

fi originea reală, iar cei senzitivi vor reprezenta terminarea reală a nervilor cranieni.

Originea sau terminarea aparentă va fi locul unde nervii se desprind din trunchiul

cerebral.

I. Nervii olfactivi. Sunt reprezentaţi de un număr de 20-30 de filete nervoase formate

din axonii neuronilor din mucoasa olfactivă, care este singurul epiteliu senzorial propriu-zis,

adică un neuroepiteliu. Axonii se termină la celulele mitrale din bulbul olfactiv.

II. Nervul optic este alcătuit din axonii neuronilor multipolari din retină. Fibrele care

vin de la retină nazală se încrucişează cu cele simetrice formând chiasma optică de la care

pleacă apoi tracturile optice, care se termină în corpii geniculaţi laterali.

III. Nervul oculomotor are fibre somatomotorii cu originea reală în nucleul

oculomotorului din tegmentul mezencefalic în dreptul coliculilor optici sub apeductul lui

Sylvius. Originea aparentă este situată pe faţa medială a picioarelor pedunculilor cerebrali.

Ei inervează cea mai mare parte a muşchilor exterinseci ai globului ocular, respectiv:

muşchiul drept superior şi muşchiul ridicător al pleoapei superioare, muşchiul drept medial,

muşchiul drept inferior şi muşchiul oblic inferior. Nervul oculomotor are şi fibrele vegetative

parasimatice cu originea în nucleul accesor al oculomotorului (Edinger-Westphal), care sunt

iridoconstrictoare. Ele fac sinapsă în ganglionul ciliar ataşat ramurei oftalmice a trigemenului,

cu neuronul postganglionar.

IV. Nervul trohlear are fibrele somatomotorii cu originea reală în nucleul trohlearului

din tegmentul mezencefalic în dreptul coliculilor acustici. Originea aparentă este dorsal de

coliculilor acustici. Originea aparentă este dorsal de coliculii acustici, fiind singurul nerv

cranian care se încrucişează în SNC şi iese de pe faţa dorsală a trunchiului cerebral. Prin fisura

orbitală superioară pătrunde în orbită şi inervează muşchiul oblic superior.

V. Nervul trigemen este nerv mixt. Pe traiectul lui se află ganglionul semilunar (Gasser)

de la care pleacă cele 3 ramuri ale lui: oftalmicul, maxilarul şi mandibularul, care se distribuie

în teritoriile feţei corespunzătoare denumirii lor.

- Fibrele motorii pleacă din nucleul branhimotor din tegumentul pontin şi merg prin

ramura mendibulară la muşchii masticatori, muşchiul tensor al vălului palatin şi la muşchiul

tensor timpanic.

- Culege sensibilitatea exteroceptivă de la pielea feţei şi de la mucoasele cavităţilor feţei

prin toate cele 3 ramuri. Protoneuronul este situat în ganglionul Gasser, iar deutoneuronul în

nucleii senzitivi din bulb şi punte.

- Culege sensibilitatea propioceptivă de la aparatul masticator prin ramura mandibulară.

Protoneuronii sunt situaţi în ganglionul Gasser, iar axonii lor merg la nucleul tractului

mezencefalic al trigemenului unde sunt deutoneuronii.

Pe ramurile trigemenului se găsesc ganglionii vegetativi parasimpatici şi fibrele

vegetative ale parasimpaticului cranian.

VI. Nervul abducens este motor pentru muşchiul drept extern al globului ocular.

Originea reală a fibrelor este în nucleul somatomotor al abducensului din dreptul coliculului

facialului (eminenţa rotundă) din fosa romboidă. Originea aparentă este din spaţiul bulbopontin

în dreptul piramidelor.

VII. Nervul facial este nerv mixt şi pe traiectul lui are ganglionul geniculat:

– fibrele motorii pleacă din nucleul branhiomotor din tegmenul pontin şi merg la

muşchii mimicii, muşchiul stilohiodian şi la muşchiul scăriţei;

- fibrele senzitive culeg gustul de la 2/3 anterioare ale limbii. Protoneuronul este situat

în ganglionul geniculat. Axonii se duc la nucleul tractului solitar (din bulb);

- fibrele visceromotorii (vegetative) pentru glanda lacrimală şi glandele mucoasei

nazale pleacă din nucleul lacrimonazal, iar cele pentru glandele submandibulară şi sublinguală

sunt situaţi în tegmentul pontin.

Nervul se desprinde la nivelul şanţului bulbopontin în dreptul fosetei supraretroolivare.

Fibrele vegetative şi senzoriale sunt descrise de unii autori ca nervul VII bis (nervul

intermediar Wriesberg).

VIII. Nervul acusticovestibular este senzorial. El are pe traiectul său 2 ganglioni: Corti

şi Scarpa.

- culege excitaţiile acustice de la organul lui Corti prin dendritele neuronilor situaţi în

ganglionul spinal Corti (protoneuronul). Axonii lor fac ramura cochleară şi merg să se termine

în nucleii cochleari din punte (deutoneuronul);

- culege excitaţiile de echilibru de la receptorii vestibulari. Protoneuronul se află în

ganglionul Scarpa, iar axonii lor fac sinapsă ramura vestibulară a perechii a VIII-a care se

termină în nucelii vestibululari din dreptul unghiului lateral al fosei romboide. Nervul se

termină în şanţul bulbopontin (originea aparentă) în foseta supraretroolivară, lateral de nervul

facial.

IX. Nervul glosofaringian este mixt şi pe traiectul lui se găsesc 2 ganglioni: intra şi

extracranian.

– fibrele motorii pentru muşchii faringelui pleacă din nucleul ambiguu din bulb

(originea reală);

- fibrele senzoriale ale protoneuronului din ganglionul extracranian culeg gustul de la

"V-ul” lingual şi de la o îngustă zonă posterioară acestuia;

- fibrele interoceptive de la sinusul carotidian îşi au protoneuronl în ganglionul

extracranian şi ca şi cele gustative se duc în bulb la nucleul tractului solitar;

- culege sensibilitatea exteroceptoare de la 1/3 posterioară a limbii şi sensibilitatea

faringelui. Protoneuronul este în ganglionul intracranian, iar axonul se duce la nucleii

exteroceptivi ai trigemenului din punte şi bulb (deutoneuronul);

- fibrele visceromotorii (vegetative) pleacă de la nucleul salivator inferior din bulb şi

determină secreţia parotidei.

Nervul glosofaringian se desprinde din dreptul şanţului lateral posterior al bulbului

(originea aparentă).

X. Nervul vag este nerv mixt şi pe traiectul lui se găsesc 2 ganglioni: jugular (superior)

şi nodos (inferior). Are cel mai mare teritoriu de inervaţie viscerală, distribuindu-se în torace şi

apoi la nivelul abdomenului unde ajunge până la unghiul splenic al colonului:

– fibrele motorii pentru o parte din muşchii faringelui şi pentru cei ai laringelui şi ai

esofagului superior îşi au originea în nucleul ambiguu;

- fibrele senzoriale ale neuronilor din ganglionul nodos culege gustul din regiunea

posterioară a limbei şi de la valecule (cele 2 fosete gloso-epiglotice);

- fibrele interoceptive de la zonele reflexogene cardiovasculare de la aparatul respirator,

de la tubul digestiv până la unghiul splenic, şi de rinichi şi căile urinare până la ureter inclusiv,

îşi au originea în protoneuronul din ganglionul nodos. Ca şi cele de gust ele se duc în bulb la

nucleul tractului solitar;

- culege sensibilitatea exteroceptivă de la pielea conductului auditiv extern.

Protoneuronul este în ganglionul jugular, iar axonii se duc la nucleii exteroceptivi ai

trigemenului din punte şi bulb;

- fibrele visceromotorii pleacă de la nucleul dorsal al vagului din bulb (coloana visceral

eferentă generală). Acest nucleul, datorită teritoriului său de distrtibuţie este denumit şi centrul

cardio-pneumo-enteric şi asigură inervaţia parasimpatică a organelor respective.

Nervul vag se desprinde din dreptul şanţului lateral posterior al bulbului (originea

aparentă), sub glosofaringian şi deasupra accesorului.

XI. Nervul accesor este motor. El are o dubllă origine: bulbară şi medulară. După

unirea celor 2 rădăcini, el se împarte într-un ram intern şi altul extern:

- fibrele care provin din nucleul ambiguu vor părăsi nervul prin ramul intern care se

alătură nervului vag şi ajung la laringe prin nervul laringean inferior;

- fibrele din nucleul spinal (medular) merg prin ramul extern la muşchii trapez şi

sternocleidomastoidian.

XII. Nervul hipoglos este motor pentru muşchii limbii. Originea reală este în nucleul

somatomotor din fosa romboidă în dreptul aripii albe interne (trigonul hipoglosului). Originea

aparentă este în şanţul preolivar.

Nervii spinali.

Nervii spinali sunt 31 de perechi metamerice care se subîmpart în: 8 perechi cervivali,

12 perechi toracali, 5 perechi lombari, 5 perechi sacrali şi 1 nerv coccigian pereche.

Fiecare nerv spinal este un nerv mixt, ce se formează prin unirea în apropierea găurii de

conjugare a rădăcinii ventrale cu rădăcinea dorsală. Pe traiectul ădăcinii posterioare se află

ganglionul spinal unde sunt situaţi protoneuronii receptori pe calea extero, proprio şi

interoceptivă. Axonii acestor neuroni pseudounipolari merg prin rădăcina posterioară şi intră

prin şanţul lateral posterior la nucleii senzitivi din nevrax (fig.15).

Funcţional rădăcina posterioară este senzitivă, aferentă, iar cea anterioară eferentă sau

motorie, deşi s-au descris fibre, care fac excepţie de la regulă. Rădăcina anterioară este formată

din axonii neuronilor somato şi visceromotorii din măduvă, care ies prin şanţul lateral anterior

şi merg la organele efectoare. Trunchiul comun, format prin unirea celor 2 rădăcini este foarte

scurt şi imediat ce iese prin gaura intervertebrală se împarte în 4 ramuri periferice.

- Ramura meningeală care reintră în canalul vertebral prin gaura intervertebrală

asigurând sensibilitatea meningelor. Tot pe ea merg şi fibrele vasomotorii.

- Ramura comunicantă conduce fibrele vegetative. Poate fi albă şi cenuşie. Cele albe

conţin fibre preganglionare simpatice şi fibre aferente vegetative. Ramura comunicantă cenuşie

are fibre postganglionare ce vin la nervul spinal din lanţul simpatic.

Figura 15. Schema structurii nervului spinal (rahidian)

- Ramura posterioară. Aceste ramuri nu se anastomozează între ele păstrându-si

dispoziţia metamerică, segmentară. Ramurile posterioare prin fibrele lor senzitive culeg

exteroceptivitatea de la pielea cefei şi a spatelui în interiorul ariei delimitată de linia parieto-

acromio-trochantero-coccigiană. Prin fibrele lor motorii inervează musculatura autohtonă a

spatelui. Ceilalţi muşchi ai spatelui care deservesc membrele sunt inervaţi de ramurile

anterioare ale nervului spinal. Primul nerv cervical nu are fibre senzitive, iar fibrele celui de-al

doilea nerv, alcătuiesc marele nerv occipital.

- Rădăcina anterioară. Ramurile ventrale se distribuie cutanat şi motor la peretele

antero-lateral al trunchiului şi la membre. Dintre ele, îşi păstrează dispoziţia segmentară numai

cele ale nervilor toracici, care formează nervii intercostali. Celelalte ramuri se anastomozează

între ele şi formează 5 plexuri nervoase: cervical, brahial, lombar, sacral şi coccigian.

Plexul cervical.

Este format de anastomozele ramurilor anterioare ale primilor 4 nervi cervicali spinali

(C1, 2, 3, 4.). De la el pronesc anastomoze pentru nervul hipoglos (XII) şi nervul accesor (XI).

Acest plex dă 2 feluri de ramuri: ramuri profunde care formează plexul cervical profund;

ramuri cutanate (superficiale) care formează plexul cervical superficial.

- Ramurile profunde sunt ramuri motorii. Ele alcătuiesc ramurile musculare şi

inervează muşchii gâtului (muşchiul lung al capului, muşchiul lung al gâtului, muşchiul scalen

mediu, muşchiul sternocleidomatsoidian) şi unii muşchi ai spatelui (trapezul, ridicătorul

scapulei).

Ansa hipoglosului este formată dintr-o ramură descendentă laterală (ramura nervului

hipoglos, provenită din C1) şi o ramură descendetă medială, provenită din C2 şi C3. Ea

inervează muşchii subhioidieni (omohiodianul, sternohioidianul şi sternotiroidianul).

Nervul frenic este format din fibre provenite din C3,C 4, şi C5 şi coboară prin gât, apoi

prin torace şi traversează diafragmul, prin orificiul venei cave inferioare şi orificiul esofagian.

Nervul frenic dă ramuri pentru diafragm şi alte ramuri frenico-abdominale traversează

diafragmul prin orificiile amintite, se anastomozează cu ramuri ale nervilor intercostali şi

împreună cu fibre simpatice alcătuiesc plexul diafragmatic, situat pe faţa inferioară a

diafragmului.

- Ramurile cutanate sunt ramuri senzitive şi se împart în 2 grupuri: un grup de 3 nervi

şi alt grup format care formează un trunchi.

Primul grup se compune din:

- nervul occipital mic, care inervează pielea din regiunea parietală şi occipitală a

capului;

- nervul auricular mare, care inervează pielea de pe feţele anterioară şi posterioară ale

pavilionului urechii;

- nervul cutanat al gâtului, care inervează pielea din regiunile suprahioidiană,

subhioidiană şi cervicală.

Al doilea grup formează un trunchi ce se divide în 3 ramuri: ramura suprasterală,

ramura supraclaviculară şi ramura supraacromială care inervează pielea din regiunea antero-

superioară a toracelui şi antero-laterală a umărului.

Plexul brahial.

Este format prin anastomoza ramurilor anterioare ale ultimilor 4 perechi de nervi

cervicali (C5 ,C 6, ,C7, ,C8 ) şi ale primei perechi de nervi toracali (T1). El prezintă o porţiune

supraclaviculară şi o porţiune infraclaviculară (axilară) şi este format din 3 trunchiuri primare:

superior (C5 -C 6, ), mijlociu (C7 ) şi inferior (C8 ,T1,), care dau fiecare ramuri ventrale şi dorsale.

Ramurile dorsale ale celor 3 trunchiuri formează fasciculul posterior al plexului

brahial.

Ramurile ventrale ale trunchiului primar, superior şi mijlociu, formează fasciculul

lateral, iar ramura ventrală a trunchiului inferior, fasciculul medial al plexului brahial.

Ramurile colaterale ale plexului brahial sunt: nervul dorsal al scapulei, nervul toracic

lung, nervul subscapular, nervul subclavicular, nervul pectoral medial şi lateral, nervul

suprascapular şi nervul toracodorsal.

Ramurile terminale ale plexului brahial sunt: nervul median, care ia naştere prin 2

rădăcini (una din fasciculul medial şi alta din fasciculul lateral), nervul musculo-cutanat (din

fasciculul lateral), nervul ulnar, nervul cutanat brahial medial, nervul cutanat antibrahial medial

(din fasciculul medial), nervul radial şi axilar (din fasciculul posterior).

Plexul brahial inervează, prin ramurile colaterale şi terminale tegumentul umărului şi al

membrului superior, muşchii centrurii scapulare şi ai extremităţii libere al membrului superior.

Nervii intercostali.

În regiunea toracală, ramurile anterioare ale nervilor spinali nu formează plexuri. Sunt

12 perechi de nervi toracali, dintre care numai 10 (T2-T11) alcătuiesc nervii intercostali,

deoarece T1 participă la formarea plexului brahial, iar T12 la formarea plexului lombar. Nervii

intercostali formează ramuri intercostale şi ramuri cutanate. Ei străbat spaţiile intercostale

mergând împreună cu vasele omonime în şanţul costal. Inervează muşchii peretelui toracic şi al

jumătăţii superioare a peretelui abdominal, ca şi pielea aceleiaşi regiuni prin ramurile lor

cutanate. Pentru abdomen merg ultimii 6 nervi intercostali.

Plexul lombar.

Este format din anastomozele ramurilor anterioare ale T12 şi ale primilor 4 nervi

lombari (L1, L2, L3, şi parţial L4). Ramurile plexului lombar sunt ramuri colaterale (nervul

patratul lombelor şi nervul psoas) şi terminale.

Ramurile colaterale formează:

- nervul iliohipogastric prin ramura muscuară inervează muşchii laţi ai abdomenului şi

drepţi abdominali; o altă ramură este cutanată şi inervează pielea din regiunea şoldurilor, din

regiunea pubiană şi a scrotului la bărbat şi a labiilor mari la femeie;

- nervul ilioinghinal inervează pielea scortului la bărbat sau a labiilor mari la femei;

- nervul femurocutanat lateral inervează pielea regiunii fesiere şi pielea regiunii laterale

a coapsei;

- nervul genitofemural inervează pielea feţei mediale a coapsei şi pielea scrotului sau a

labiilor mari.

Ramurile terminale formează:

- nervul obturator care are o ramură anterioară şi alta posterioară; ramura anterioară

inervează muşchiul obturator extern, muşchiul pectineu, muşchii adductor lung şi scurt,

precum şi pielea din regiunea genunchiului şi a feţei mediale a coapsei; ramura posterioară

inervează muşchiul adductor mare şi articulaţia coxofemurală.

- nervul femural este cel mai voluminos nerv al plexului lombar; în cavitatea pelviană

dă ramuri pentru muşchiul psoas iliac, muşchiul pectineu şi formează ramuri pentru muşchii

din loja antero-medială a coapsei, ca şi pielea acestei regiuni.

Plexul sacral.

Rezultă din anastomozele ramurilor anterioare ale trunchiului lombosacral (anastomoză

L4-parţial L5) şi ale primilor 3 nervi sacraţi (S1, S2, S3). Este cel mai voluminos plex şi se află

situat în bazin. Are forma unui triunghi a cărui baze corespunde găurilor sacrale anterioare, iar

vârful situat în scobitura sciatică (incizura ischiatică) a osului coxal.

Ramurile plexului sacral sunt: nervul fesier superior, nervul fesier inferior, nervul

cutanat femural posterior (micul sciatic), nervul ridicătorului anal, nervul obturatorului,

gemenului superior şi inferior, piramidalului şi nervul ischiatic (marele sciatic), cel mai

voluminos nerv din organism.

Ramurile terminale ale marelui sciatic sunt: nervul peronier comun şi nervul tibial.

Nervul peronier comun dă nervul cutanat sural lateral (ca ramură colaterală) şi ca

ramuri terminale nervul peronier superficial (nervul musculo-cutanat) şi nervul peronier

profund (nervul tibial anterior).

Nervul tibial dă nervul cutanat sural medial (nervul safen extern) ca ramuri colaterale

musculare şi ca ramuri terminale nervul plantar medial şi nervul plantar lateral.

Nervul marele sciatic provine deci din toate componentele plexului sacral şi părăseşte

bazinul prin gaura ischiatică, inervând tegumentul regiunii fesiere (neinervat de plexul lombar)

şi muşchii din grupul posterior al coapsei, precum şi muşchii gambei şi ai piciorului (muşchiul

biceps femural, muşchiul semitendinos, semimembranos şi aductorul mare).

Plexul ruşinos

Rezultă din anastomozele ramurilor anterioare ale celui de-al patrulea nerv sacral (S4);

el este o anexă a plexului sacral cu care se leagă printr-o ramură a nervului S3, iar cu plexul

următor, coccigian prin unirea unei ramuri a nervului S4, cu o ramură a nervului S5.

Acest plex conţine întreg parasimpaticul pelvian, având ramuri musculare şi viscerale

(motorii şi senzitive).

Prin ramurile musculare inervează muşchii ridicători anali şi ischiococcigianul.

Prin ramurile viscerale formează nervii rectali inferiori (nervi hemoroidali inferiori),

nervii perineali, nervii scrotali posteriori, nervii labiali posteriori, nervul dorsal al penisului şi

nervul dorsal al clitorisului.

Plexul coccgian.

Ia naştere din anastomozele ramurilor anterioare ale lui S5 cu nervul coccigia. Ramurile

cutanate inervează muşchiul ischiococcigian şi pielea cuprinsă între vârful coccisului şi

orificiul anal. Ramurile viscerale intră în alcătuirea plexului hipogastric.

Unitatea de curs 8 Sistemul nervos vegetativ


Înţelegerea structurii, funcţionalităţii şi rolului sistemului nervos vegetativ.


4. Prezentarea structurii sistemului nervos vegetativ

5. Prezentarea clasificării sistemului nervos vegetativ.

6. Prezentarea rolului şi căilor de conducere ale sistemului nervos vegetativ

Sistemul nervos vegetativ (SNV) integrează şi coordonează, în strânsă legătură cu

SNC, funcţiile viscerale. El este alcătuit din centrii nervoşi vegetativi cu rol de integrare, din

căi nervoase aferente care conduc mesajele spre centrii nervoşi şi din căile eferente care

transmit organelor efectoare, comenzile centrilor.

În cadrul SNV se disting o parte simpatică şi alta parasimpatică cu acţiune antagonistă

la nivelul organelor efectoare, în sensul că acolo unde simpaticul este excitat, parasimaticul

este inhibitor şi invers. Baza structurală şi funcţională a SNV o constituie arcurile reflexe

vegetative.

A. Calea aferentă.

Pentru viscerele pelvine colonul stâng o parte din organele retro-peritoneale şi din

mediastinul posterior, ca şi pentru interceptorii din muşchi, protoneuronul receptor este

reprezentat de neuronul pseudounipolar situat lanivelul genglionului spinal. Se mai găsesc însă

neuroni receptori la nivelul lanţului simpatic, a plexurilor prevertebrale şi chiar intramurali.

Cea mai mare parte a viscerelor toracice, a celor abdominale incluzând tubul digestiv

până la unghiul splenic, ca şi a zonelor reflexogene vasculare au sensibilitatea recepţionată de

nervul vag. Protoneuronul este situat în ganglionul nodos, iar axonul lui se duce nucleul

tractului solitar. De la sinusul carotidian, excitaţiile sunt culese de neuroni din ganglionul

extracranian al glosofaringianului şi conduse tot la nucleul tractului solitar.

B. Centrii vegetativi.

În ordinea apariţiei lor filogenetice se disting centrii nervoşi inferiori în trunchi şi

măduvă, centrii supraetajaţi subcorticali în hipotalamus şi centrii vegetativi corticali.

- Centrii vegetativi inferiori se numesc şi centrii preganglionari. De la ei pleacă spre

periferie calea eferentă. Se disting centrii parasimpatici în trunchiul cerebral şi în măduva

sacrată şi centrii simpatici în măduva toracolombară.

- Centrii vegetativi subcorticali sunt situaţi în hipotalamus. Cei parasimpatici la nivelul

regiunii lui antero-laterale, iar cei simpatici în partea posterioară. Hipotalamusul este

principalul centru subcortical de reglare a activităţii simpaticului şi parasimpaticului. El este

informat de la centrii inferiori prin căi ascendente nespecifice, multineuronale, iar influenţa lui

se exercită prin căile descendente ca fasciculul dorsal Schütz şi prin substanţa reticulată.

Proiectează informaţiile directe pe scoarţa cerebrală sau prin intermediul nucleilor rostrali

talamici şi este controlat de cortexul cerebral prin căi descendente corticohipotalamice.

- Centrii vegetativi corticali au fost menţionaţi mai sus. Se descriu cu funcţii viscerale

câmpurile corticale 13, 14, 24, 25, 32, de pe feţele orbitală şi medială ale lobului frontal ca şi

cornul lui Ammon. Astăzi se crede că în scoarţa cerebrală există centrii în raport cu inervaţia

simpatică şi parasimpatică.

C. Calea eferentă.

Calea eferentă a reflexului vegetativ spre deosebire de cea a reflexului somatic este

formată din 2 neuroni: unul situat în centrul vegetativ preganglionar din măduvă sau trunghiul

cerebral, a cărui prelungire formează fibra preganglionară care face sinapsă cu al doilea neuron

numit neuron postganglionar, situat într-un ganglion periferic.

Fibra postganglionară merge la organul efector pe calea nervilor somatici, prin nervii

vegetativi proprii sau pe calea vaselor sanguine cu plexuri perivasculare. Neuronii

postganglionari simpatici sunt aşezaţi în apropierea nervraxului, în lanţul latero-vertebral sau

într-un plex prevertebral, pe când cei parasimatici se află cel mai frecvent în imediata apropiere

sau chiar în peretele viscerului respectiv (intramurali).

Sistemul nervos simpatic.

Centrii preganglionari simpatici se întind între mielomerele C8-L2, la nivelul cornului

lateral, unde formează nucelul intermedio-lateral. Începând cu centrul ciliospinal de la C8-L2,

care produce iriodilataţie se înşiră toţi centrii simpatici în succesiunea lor firească, terminându-

se cu centrul vezicospinal la L1 şi ano-raectal la L2.

Fibra preganglionară merge prin cornul anterior, rădăcina anterioară a nervului spinal,

nervul spinal, ramura comunicantă albă şi ajunge la lanţul ganglionar latero-vertebral. Dacă

fibra se distribuie la viscerele supradiafragmatice sau la partea somatică, face sinapsă în lanţul

simpatic. Dacă este pentru viscerele subdiafragmatice trece fără oprire în nervii splahnici

abdominali şi pelvini către plexurile prevertebrale.

Nervul postganglionar este situat aşa cum se poate deduce după comportarea fibrei

preganglionare fie în lanţul latero-vertebral simpatic, fie în plexurile prevertebrale.

Fibra postganglionară se comportă diferit după organul efector la care se distribuie.

Cele pentru partea somatică merg prin ramura comunicantă cenuşie înapoi la nervul spinal şi

cu ramificaţiile acestuia se distribuie la periferie.

Pentru viscerele supradiafragmatice părăsesc lanţul simpatic ca nervii vegetativi prorpii

(ex. nervii cardiaci) sau ca plexuri perivasculare (plexul subclavicular, plex vertebral,

carotidian etc.). Desigur că la viscerele corpului va ajunge ca plexuri perivasculare cu ramurile

carotidelor. Pentru viscerele subdiafragmatice pleacă de la plexurile prevertebrale celiac şi

hipogastric ca plexuri perivasculare şi cu arterele care irigă viscerul respectiv ajung la

destinaţie.

A. Lanţul simpatic.

Lanţul ganglionar simpatic latero-vertebral este alcătuit din 22-23 ganglioni alungiţi,

uniţi prin cordoane de substanţă albă ca un şirag. În ganglioni se găsesc neuroni

postganglionari pentru partea somatică şi viscerele supradiafragmatice ca şi neuronii receptori.

Aferenţele lui sunt reprezentate de fibrele senzitive de la viscere şi de ramuri

comunicante albe. Eferenţele pleacă prin ramul comunicant cenuşiu şi prin nervii splanhnici.

Din punct de vedere funcţional i se descriu mai multe porţiuni:

-partea cervicală alcătuită din 3 ganglioni, superior, mijlociu şi inferior. Fibrele lor

eferente se distribuie la viscerele capului, gâtului şi ale mediastinului anterior. Ultimile

realizează un plex cardiac la care se adaugă şi o componentă parasimatică vagală.

-partea toracică este alcătuită din 10-11 ganglioni. Primii 5 ganglioni toracici trimit

eferenţe la viscerele toracice din mediastinul posterior formând plexurile pulmonar, esofagian

şi aortic. Ultimii 6 dau fibre abdominale sub forma nervului mare şi mic splanhnic abdominal

ce merg spre plexul celiac.

-partea lombară este formată din 3-4 ganglioni ale căror eferenţe merg la plexul aortic

şi apoi cu ramurile aortei ajung ca plexurile perivasculare la viscere.

-partea pelvină este formată din 3-4 ganglioni. Nervii splanhnici sacrali, merg în plexul

hipogastric şi de aici cu vasele laperiferie.

B. Plexurile prevertebrale.

La nivelul aortei abdominale se descrie în partea superioară plexul celiac, iar inferior şi

în continuarea lui plexul hipogastric.

Plexul celiac este alcătuit din ganglionii celiaci, mezenteric superior, aortico-renali şi

mezenteric inferior legaţi între ei prin cordoane nervoase. Sunt formaţi din neuronii

postganglionari simpatici şi din neuronii receptori. Aferenţele sunt reprezentate de fibrele

preganglionare din marele şi micul nerv splanhnic abdominal, de fibre senzitive, dar şi din

fibre preganglionare parasimpatice vagale ce trec fără oprire spre a face sinapsă cu neuronul

postganglionar care este situat intramural. Eferenţele merg ca plexuri parietale spre viscere

fiind alcătuite din fibre simpatice postganglionare şi parasimpatice preganglionare.

Plexul hipogastric are componenta simpatică adusă de nervii splanhnici pelvini

(erectori). {i aici fibrele parasimpatice trec prin plex fără oprire, iar cele ale splanhnicilor

simpatici sacrali fac sinapsă cu neuronul postganglionar. Calea spre viscere este tot ca plex

imtramural.Sistemul nervos parasimpatic.

După situaţia neuronului preganglionar se descrie un parasimpatic cranian şi altul

sacrat.

A. Parasimaticul cranian.

Centrii preganglionari sunt reprezentaţi de nucleii din trunchiul cerebral: nucleul

accesor al nervului oculomotor (Eddinger-Westphal) din mezencefal, nucleii lacrimali şi

salivator superior din tegmentul pontin, nucleul salivator inferior şi nucleul dorsal al vagului

din bulb.

Fibrele preganglionare merg pe calea nervilor cranieni formând aşa-zisele cabluri

vegetative. De exemplu de la nucleul Eddinger-Westphal merg pe calea oculomotorului; de la

nucelul salivator superior spre glandele submandibulară şi sublinguală pe calea nervului facial,

coarda timpanului şi apoi ramul mandibular al trigemenului, iar de la nucleul salivator inferior

pe calea nervului glosofaringian.

Nervii postganglionari sunt situaţi în nişte ganglioni de lângă nervul oftalmic în orbită;

ganglionul pterigopalatin lângă nervul maxilar şi ganglionul otic şi submandibular alăturaţi

mandibularului.

Fibrele postganglionare merg fie ca nervi proprii, fie sub forma unor fascicule

vegetative spre organele efectoare.

Vagul are o situaţie deosebită deoarece fibrele lui preganglionare merg să facă sinapsă

cu neuronii postganglionari situaţi în imediata vecinătate a viscerelor inervate de el sau chiar în

pereţii acestora.

B. Parasimpaticul sacrat are centrii preganglionari în nucleii micţiunii, erecţiei şi

defecaţiei din măduva sacrată. Fibrele preganglionare trec prin cornul anterior, rădăcina

anterioară, nervii sacrali şi se desprind din aceştia din urmă dub numele de nervi errectori

(nervul splachnici pelvini), care se duc la plexul hipogastric. În continuare la plexuri

perivasculare (perirectale, perivezicale etc.), împreună cu fibrele postganglionare simpatice

ajung la rect în vezică, vasele peniene etc.

Unitatea de curs 9 Analizatorii


Înţelegerea structurii, funcţionalităţii şi rolului analizatorilor.


7. Prezentarea structurii analizatorilor

8. Prezentarea clasificării analizatorilor.

9. Prezentarea rolului şi căilor de conducere ale analizatorilor

Analizatorii sunt formaţiuni anatomo-funcţionale prin care sistemul nervos

recepţionează informaţiile din mediul înconjurător sau din interiorul organismului şi le

integrează în centrii nervoşi, transformându-le în senzaţii. Analizatorii reprezintă canalele

informaţionale ale sistemului nervos şi anatomic. Se compun din 3 părţi:

- segmentul periferic sau organul de simţ propriu-zis, care recepţionează stimulii;

- segmentul intermediar cu rol de conducere a excitaţiilor spre centrii nervoşi;

- segmentul central reprezentat de centrul nervos cortical care integrează informaţiile şi le

transformă în senzaţii.

Segmentul periferic. Receptorii periferici percep stimulii fizici sau chimici din mediul

intern sau extern şi îi transformă în impuls nervos. După locul de unde preiau informaţiile se

disting trei categorii de receptori: exteroceptori, proprioceptori şi interoceptori.

- Exteroceptorii culeg stimulii din mediul extern şi se împart în: exteroceptorii de contact

(receptorii cutanaţi tactili, termici, de presiune, durere, olfactivi, gustativi), exteroceptorii de la

distanţă sau telereceptori (receptorul vizual şi receptorul acustic).

- Proprioceptorii sau receptorii profunzi ai aparatului locomotor, sunt reprezentaţi de fusurile

neuromusculare, corpusculii tendinoşi Golgii, corpusculii Vater-Pacini; ei dau informaţii

privind poziţia corpului sau a segmentelor lui în repaus şi în mişcare.

- Interoceptorii (visceroceptori) culeg stimulii de la organele interne (viscere) şi sunt

reprezentaţi de terminaţii nervoase intraepiteliale, din mucoasa organelor cavitare, de

terminaţiile nervoase difuze din seroase şi vase sanguine, de corpusculii Vater-Pacini din

viscere, de corpusculii genitali din organele genitale externe.

Segmentul intermediar (de conducere) este format din căile nervoase prin care influxul

nervos este transmis la scoarţa cerebrală. Căile ascendente sunt directe şi indirecte. Căile de

conducere directe, cu sinapse puţine, conduc rapid impulsurile ce sunt proiectate pe o arie

corticală specifică fiecărui analizator. Calea de conducere indirectă, utilizează sistemul

reticulat ascendent activator, prin care impulsurile nervoase sunt conduse lent şi proiectate

cortical, ţn mod difuz şi nespecific.

Segmentul central este reprezentat de aria din scoarţa cerebrală, la care ajunge calea de

conducere şi la nivelu căreia excitaţiile sunt transformate în senzaţii conştiente specifice. În

mijlocul segmentului central există o zonă de specializare maximă (arie primară); lezarea ei

duce la pierderea simţului respectiv. Zona din jur este o zonă asociativă şi este denumită arie

psiho-senzorială (arie secundară); lezarea ei duce la pierderea posibilităţii de asociere a

senzaţiei, cu informaţii de la ceilalţi analizatori. Date recente au stabilit că din centrii corticali

ai analizatorului prin sisteme de fibre cortico-fugale, poate fi influenţată direct activitatea

celulelor receptoare, modificând pragul de excitabilitate al acestora.

9.1. Analizatorul cutanat.

Pielea

Segmentul periferic a analizatorului cutanat este situat în piele. Pielea este învelişul

extern la organismului, de natură conjunctivo-epitelială, care îl separă de mediul extern şi se

continuă la nivelul orificiilor naturale cu mucoasele. Pielea este un organ de protecţie faţă de

agenţii fizici, chimici, microbieni; organ de excreţie prin secreţie sudorală, eliminând apă, uree

şi produşi de catabolism; organ de absorbţie a unor substanţe medicamentoase; organ cu rol în

termoreglare; organ cu funcţii hemodinamice, depozitând sânge în reţeaua capilară. Pe lângă

toate acestea, datorită receptorilor pe care-i conţine, pielea are un important rol de organ de

simţ.

De la suprafaţă spre profunzime, pielea este alcătuită din 3 straturi: epidermul, dermul

şi hipodermul (ţesutul subcutanat). Pielea are o dublă origine embrionară provenită din

ectoderm (epidermul) şi din mezoderm (dermul şi hipodermul). Suprafaţa pielii la omul adult

este de cca. 1,5 m2, iar greutatea cca. 18 kg. Mobilitatea pielii pe planurile subiacente este mai

mare pe feţele de extensie ale articulaţiilor (cot, genunchi, partea dorsală a mâinii) şi redusă sau

chiar absentă pe feţele de flexiune (plica cotului, palma, planta piciorului).

Epidermul este format dintr-un epiteliu pluristratificat pavimentos, cheratinizat, aşezat

pe o membrană bazală. În partea sa profundă se află pătura germinativă (constituită din stratul

bazal şi stratul spinos), iar deasupra ei pătura cornoasă (ce curpinde stratul glanular, lucid şi

stratul cornos).

- Stratul bazal format dintr-un singur rând de celule prismatice, aşezate pe membrana bazală

care le desparte de derm.

- Stratul spinos format din 6-20 de rânduri de celule poliedrice, legate între ele, prin prelungiri

în formă de spini (desmozomi). În ambele straturi se găsesc celule cu pigment melanic produs

de melanocite, care sunt localizate în derm. Pigmentul melanic dă culoarea mai închisă sau mai

deschisă a pielii. Celulele din pătura germinativă se divid activ, asigurând reînnoirea straturilor

superficiale ale epidermului.

- Stratul granular este format din 1-5 rânduri de celule aplatizate, care conţin granulaţii de

keratină în citoplasmă. Nucleii se fragmentează deoarece la nivelul acestui strat celulele

epidermului încep să moară.

- Stratul lucid este format din celule turtite, cu nucleul degenerat, cu citoplasmă omogenă şi

transparentă datorită eleiedinei, pe care o conţine şi care provine din degradarea keratinei.

- Stratul cornos conţine celule foarte turtite, cu un înveliş de keratină, o proteină bogată în sulf,

rezistentă şi elastică; acest strat este foarte gros pe palme şi pe planta piciorului. Celulele

keratinizate sunt celule moarte, iar legăturile dintre ele slăbesc încet şi se descuamează (se

desprind şi cad). În epiderm nu pătrund vase de sânge, în schimb se găsesc numeroase

terminaţii nervoase libere.

Dermul (corionul) este stratul de sub epiderm, mai gros decât acesta şi format din ţesut

conjunctiv dens. Dermul este alcătuit dintr-un strat papilar superficial şi un strat rticular

profund.

- Stratul papilar ridică spre epiderm o serie de proeminenţe conice, numite papile dermice, cu

aspect ondulat pe suprafaţa de secţiune. Pe suprafaţa degetelor, în palmă şi în talpa piciorului

papilele sunt mai proeminente şi formează ridicături cunoscute sub numele de creste papilare, a

căror întinpărire constituie amprentele digitale. Stratul papilar este format din ţesut conjunctiv

cu substanţă fundamentală abundentă, fibroblaşti, melanoblaşti, fibre elastice şi de reticulină,

capilare şi fibre nervoase.

- Stratul reticular continuă stratul precedent, care este mai bogat în fascicule de fibre colagene

şi lame elastice, care dau rezistenţă pielii. Conţine de asemenea capilare sanguine şi limfatice,

fibre nervoase.

În derm sunt glande sebacee, canalele de excreţie ale glandelor sudoripare, partea

superficială a foliculilor piloşi, reţeaua vasculară a dermului şi numeroşi receptori nervoşi.

Hipodermul (stratul subcutanat) este format din ţesut conjunctiv lax, bogat în celule

adipoase, grupate în lobuli adipoşi (paniculi adipoşi) printre care se găsesc fibre conjunctive.

În stratul subcutanat se află glomerulul glandelor sudoripare, partea profundă a foliculilor

piloşi, reţeaua vasculară subcutanată, nervii subcutanaţi, receptorii nervoşi (corpusculii Vater-

Pacini, Ruffini, Golgi-Mazzoni).

Anexele pielii sunt cornoase (firele de păr şi unghiile) şi glandulare (glandele

sudoripare, sebacee, glandele mamare).

Receptorii cutanaţi.

Receptorii cutanaţi (tactili, dermici, dureroşi şi de presiune) sunt exteroceptori de

contact situaţi la nivelul pielii. Din punct de vedere structural receptorii cutanaţi sunt de 2

tipuri: terminaţii nervoase libere şi receptorii incapsulaţi.

Terminaţii nervoase libere sunt arborizaţii dendtritice ale neuronilor senzitivi din

ganglionii spinali, distribuite printre celulele păturii geminative a epidermului. La om au fost

descrise două varietăţi morfologice de terminaţii nervoase intraepidermice:

- reţeaua intraepidermică e formată din fibre amielinice situate în profunzimea epidermului

din care se desprind expansiuni nervoase ce se termină la suprafaţa celulelor sub formă de

butoni ce recepţionează excitaţiile dureroase;

- expansiunile iederiforme (discurile tactile Merkel) fac trecerea către receptorii incapsulaţi şi

sunt reprezentate prin fibre mielinice provenite din plexul nervos din derm, care se termină sub

forma unui disc neurofibrilar concav în care este aşezată o celulă epitelială modificată;

recepţionează stimulii tactili.

Receptorii incapsulaţi sunt expansiuni nervoase în care terminaţiile senzitive sunt

izolate în interiorul unei capsule conjunctive, ansamblul numindu-se corpuscul senzitiv.

Capsula este formată din mai multe lamele concentrice, iar porţiunea axială este reprezentată

de una sau mai multe fibre nervoase amielinice.

- Corpusculii Meissner sunt situaţi în papilele dermice, mai numeroşi la nivelul palmei şi

plantei piciorului. Au formă ovoidă şi o lungime de cca. 100μ (microni); recepţionează

excitaţiile de presiune şi tactile.

- Corpusculii Krausse sunt situaţi la nivelul papilelor dermice, au formă sferoidală, în interiorul

lor fibra nervoasă este bogat ramificată realizând aspect de reţea. Recepţionează stimulii

termici reci.

- Corpusculii Ruffini sunt localizaţi în dermul profund şi în hipoderm, fibra nervoasă, cu

ramificaţii fine este cuprinsă într-o stromă conjuctivă acoperită la exterior de o capsulă subţire

din lamele concentrice. Recepţionează stimulii termici calzi, dar şi tracţiunile şi deformările

care se exercită asupra fibrelor conjunctive din straturile profunde ale dermului.

- Corpusculii Vater-Pacini sunt corpusculi lamelari, de formă ovoidală, cu lungimea de 1-5

mm., vizibili şi cu ochiul liber. Recepţionează stimulii daţi de presiunea şi tracţiunea pielii şi

sunt foarte numeroşi la nivelul pulpei degetelor. Sunt formaţi din multiple lame concentrice în

axul lung urcând fibra nervoasă.

- Corpusculii Golgi-Mazzoni au o structură asemănătoare celor precedenţi, dar sunt mai mici,

localizaţi în hipodermul pulpei degetelor. Recepţionează stimulii daţi de presiuni mai mici

decât corpusculii Vater-Pacini.

Segmentul de conducere. Sensibilitatea tactilă protopatică, grosieră se transmite prin

fasciculele spinotalamice anterioare, iar cea tactilă epicritică, pe calea fasciculelor Goll şi

Burdach. Sensibilitatea dureroasă este condusă pe calea fasciculuui spinotalamic lateral. Toate

acest căi de conducere după încrucişare ajung la talamus, unde este al treilea neuron.

Segmentul central este situat în aria senzitivă primară, din lobul parietal, de partea

opusă celei receptoare.

9.2. Analizatorul kinestezic.

Segmentul periferic e reprezentat de proprioreceptori situaţi în muşchi, tendoane,

capsule articulare şi periost. Receptorii kinestezici din capsule articulare, tendoane, periost şi

articulaţii sunt corpusculii Vater-Pacini, identici cu cei din piele; sunt sensibili la mişcări şi

modificări de presiune.

-Corpusculii Ruffini sunt situaţi în stratul superficial al capsulei articulare şi recepţionează

informaţii în legătură cu poziţia şi mişcările din articulaţii.

-Terminaţiile nervoase libere se ramifică în toată grosimea capsulei articulare şi transmit

sensibilitatea dureroasă articulară cauzată de amplitudinea excesivă a mişcării.

-Corpusculii neuro-tendinoşi Golgi sunt situaţi la limita dintre corpul muşchiului şi tendon.

Sunt formaţi dintr-o reţea de fibre nervoase terminate sub formă de butoni, printre fasciculele

tendinoase. La exterior fasciculele sunt înconjurate de o capsulă subţire conjunctivă. În

corpuscul pătrund 1-3 fibre mielinice, care la intrare îşi pierd teaca de mielină (fig. 34).

Terminaţiile nervoase sunt excitate de întinderea puternică a tendonului în timpul contracţiei

musculare.

- Fusurile neuro-musculare sunt formate din 5-10 fibre musculare modificate numite fibre

intrafusale, învelite într-o capsulă conjunctivă. Fibrele musculare intrafusale sunt de 2 tipuri:

fibre cu sac nuclear, lungi, groase cu o parte centrală, dilatată, fără striaţii, ce conţin 40-50

nuclei şi fibre cu lanţ nuclear, subţiri şi scurte cu nucleii aşezaţi în şir pe toată lungimea lor.

Capetele fusului neuro-muscular, care conţin fibre extrafusale contractile, primesc terminaţii

nervoase motorii.

Fusurile au inervaţie senzitivă şi motorie.

Inervaţia senzitivă este asigurată de dentritele neuronilor senzitivi din ganglionul

spinal. Unele dintre ele se numesc anulospirale şi se rulează în jurul ecuatorului fibrelor cu sac

nuclear, alte terminaţii nervoase "în buchet" se termină pe ecuatorul cu lanţ nuclear.

Inervaţia motorie este asigurată de axonii motoneuronilor γ (gama) din cornul anterior

al măduvei. Excitarea neuronului γ, activează zonele polare ale fibrelor intrafusale, care prin

contracţie excită receptorul situat în zona ecuatorială.

Segmentul de conducere. Impulsurile aferente de la proprioceptori sunt conduse pe 2

căi:

-pentru sensibilitatea kinestezică (simţul poziţiei şi al mişcării în spaţiu), prin fasciculele

spinobulbare (sensibilitatea proprioceptivă conştientă); excitaţiile sunt colectate de la

corpusculii Golgi, Ruffini, Pacini şi terminaţiile nervoase libere;

-pentru sensibilitatea proprioceptivă de control a mişcării (simţul tonusului muscular), prin

fasciculele spinocerebeloase ventrale şi dorsale (sensibilitatea proprioceptivă inconştientă);

receptorii acestei căi sunt fusurile neuro-musculare;

9.3 Analizatorul olfactiv.

Segmentul periferic este situat în mucoasa olfactivă ce acoperă lama ciuruită a

etmoidului, faţa medial a cornetului nazal superior şi o mică parte din septul nazal. Epiteliul

mucoasei olfacive este format din celule de susţinere, celule nervoase senzitive bipolare şi

celule bazale. Celulele bipolare au rol de receptor sunt fusiforme, iar dendrita lor se termină la

suprafaţa mucoasei cu un buton olfactiv de la care pleacă 5-6 cili olfactivi. În corionul

mucoasei sunt glande seroase care menţin umedă mucoasa.

Segmentul de conducere. Axonii celulelor olfactive străbat lama ciuruită se

înmănunchează şi formează 10-20 nervi olfactivi, ce fac sinapsă cu deutoneuronul căilor

olfactive reprezentat de celulele mitrale multipolare din bulbul olfactiv. Axonii acestor neuroni

mitrali formează tractul olfactiv, care se termină prin trigonul olfactiv, de la care pleacă stria

olfactivă medială, laterală ce delimitează substanţa perforată anterioară. Calea olfactivă nu are

legături directe cu talamusul.

Segmentul central. Centrii primari unde ajung fibrele deutoneuronilot sunt formaţi de

trigonul olfactiv, substanţa perforată anterioară şi nucleii septali. Aceşti centri au legătură cu

centrii olfactivi secundari, din hipocamp (lobul temporal) şi nucleul amigdalian.

9.4. Analizatorul gustativ.

Segmentul periferic. Receptorii analizatorului gustativ sunt reprezentaţi de mugurii

gustativi situaţi în mucoasa linguală (papilele caliciforme, fungiforme şi foliate). Mugurii

gustativi se prezintă ca formaţiuni ovoide formate de celeule de susţinere, între care se găsesc

5-20 de celule senzoriale, ce au la polul apical câte 3-6 cili, care pătrund în orificiul de la

suprafaţă numit porul gustativ al mugurului; cilii vin în astfel în contact cu substanţele sapide

dizolvate. La polul bazal celulele gustative vin în contact cu terminaţiile nervoase senzitive ale

nervilor facial, glosofaringian şi vag.

Segmentul intermediar. Primul neuron se află situat în ganglionii de pe traiectul

nervului VII (ganglion geniculat), IX (ganglion extracranian) şi X (ganglion plexiform al

vagului). Axonii protoneuronilor ajung la nucleul solitar din bulb, unde fac sinapsă cu

deutoneuronii, iar al treilea neuron este în talamus.

Segmentul central se găseşte în aria 43 din lobul parietal din porţiunea inferioară a

girusului postcentral.

9.5. Analizatorul vizual.

Segmentul periferic al analizatorului vizual este alcătuit din globul ocular şi organele

anexe ale acestuia.

Globul ocular

Este alcătuit dintr-un perete format din 3 tunici concentrice şi o cavitate în care se află

mediile refringente (transparente) ale ochiului.

Tunica externă este fibroasă şi formată din 2 porţiuni inegale: posterior se află

sclerotica este opacă şi mai mare ca întindere şi anterior corneea, redusă ca suprafaţă şi

transparentă. Sclerotica este membrana albă-sidefie, dură, care prezintă în partea postero-

mediană lama ciuruită, o zonă perforată prin care trec fibrele nervului optic. Corneea este o

membrană conjunctivă transparentă, care nu are vase de sănge, dar conţine fibre nervoase

amielinice. Între sclerotică şi cornee, se află şanţul sclerocorneean, în profunzimea căruia se

află canalul Schlemm, prin care trece umoarea apoasă spre sistemul venos.

Tunica medie sau vasculară este bogată în celule pigmentare şi vase de sânge, cuprinde

3 părţi: coroida, corpul ciliar şi irisul.

- Coroida este o membrană abundent vascularizată şi are un rol important în nutriţia globilor

oculari. Coroida căptuşeşte sclerotica şi prin celule pigmentare pe care le conţine contribuie la

formarea camerei obscure. Posterior, coroida prezintă un orificiu cu diametrul de 1,5 mm, prin

care iese nervul optic; el corespunde lamei ciuruitei a sclerei.

- Corpul ciliar continuă anterior coroida şi este o formaţiune conjunctivo-vasculară; în

structura sa intră procesele ciliare şi muşchii ciliari. Procesele ciliare sunt alcătuite din cute

vasculare în număr de 60-80, printre care se găseşte ţesut elastic; ele secretă umoarea apoasă.

- Muşchii ciliari sunt alcătuite din fibre musculare netede dispuse longitudinal, circular şi

radial, ce acţionează asupra cristalinului prin intermediul ligamentului suspensor (Zinn), care

se întinde de la corpul ciliar la cristalin.

- Irisul reprezintă partea anterioară a tunicii mijlocii şi are forma unui disc, în centrul căruia se

află orificiul numit pupilă. Muşchii irisului sunt alcătuiţi din fibre musculare netede, circulare

şi radiale, cu rol în micşorarea sau mărirea diametrului pupilei. În iris se găsesc celule

conjunctive ce conţin pigment care dă culoarea ochiului: un număr mare de celule pigmentare

realizează culoarea brună, în timp ce o cantitate mică de pigment determină culoarea albastră.

Tunica internă sau nervoasă este reprezentată de retină (de origine nervoasă),

responsabilă de recepţia şi transformarea stimulilor luminoşi în influx nervos. Din punct de

vedere funcţional i se disting 2 regiuni: retina oarbă care vine în raport cu corpul ciliar şi cu

irisul şi nu conţine celule fotosensibile; retina vizuală situată în partea posterioară, ce prezintă

2 regiuni importante (pata galbenă şi pata oarbă).

Pata galbenă (macula luteea) situată în dreptul axului vizual prezintă în centrul său o scobitură

de 1,5 mm.2 numită foveea centralis în care se găsesc numai celule cu conuri.

Pata oarbă (papila optică) situată medial şi inferior de pata galbenă, reprezintă locul de ieşire

a nervului optic din globul ocular şi de intrare a arterelor; aici nu există elemente fotosensibile.

Retina are o structură stratificată datorită aşezării în lanţ a neuronilor şi a legăturilor lor

sinaptice. Se deosebesc 10 straturi (fig. 37) în care se găsesc 3 feluri de celule funcţionale,

aflate în relaţii sinaptice: celule fotoreceptoare cu prelungiri în formă de con şi celule cu

prelungire în formă de bastonaş, celule bipolare şi celule multipolare. În afara acestora se mai

găsesc celule de susţinere şi celule de asociaţie. Începând de la coroidă, cele mai importante

sunt:

-stratul celulelor pigmentare alcătuit dintr-un rând de celule încărcate cu pigment melanic; ele

trimit prelungiri citoplasmatice ce se dispun în jurul cornurilor şi bastonaşelor, formând camere

obscure;

-stratul celulelor vizuale constituit din elemente fotoreceptoare (celule cu bastonaşe şi celule

cu conuri).

Celulele cu bastonaşe sunt celule nervoase modificate în număr de 125 milioane. Sunt

mai numeroase în partea periferică a retinei, iar în pata galbenă numărul lor este mic, lipsind în

foveea centralis. Celulele cu bastonaşe sunt adaptate pentru vederea nocturnă, la lumină slabă.

Mai multe celule cu bastonaşe fac sinapsă cu o celulă bipolară şi mai multe celule bipolare fac

sinapsă cu o celulă multipolară (fenomenul de convergenţă a impulsurilor) ceea ce explică

faptul că la o celulă multipolară corespund circa 200 celule cu bastonaşe. Celulele cu bastonaşe

conţin o substanţă fotosensibilă numită rodopsină.

Celulele cu conuri şi ele sunt celule nervoase modificate în număr de 7 milioane; mai

numeroase în pata galbenă, iar în foveea centralis sunt numai cele cu conuri. Fiecare celulă cu

conuri face sinapsă cu o singură celulă bipolară, iar aceasta cu o singură celulă multipolară;

acestea permit vederea diurnă, colorată, la lumină intensă. Celulele cu conuri conţin o

substanţă fotosensibilă numită iodopsina.

- stratul neuronilor bipolari, format din celule bipolare care reprezintă primul neuron al căii

optice. Dendrtitele lor fac sinapsă cu prelungirile interne ale celulelor cu conuri şi bastonaşe.

Axonii acestor celule fac sinapsă cu dendritele celulelor multipolare;

- stratul neuronilor multipolari, format din celule multipolare care reprezintă al doilea neuron

al căii optice. Dendritele lor fac sinapsă cu axonii celulelor bipolare, iar axonii lor formează

fibrele nervului optic.

Mediile refringente au rolul de a refracta razele de lumină, proiectând imaginea pe

retină. În afară de cornee, care face parte din tunica externă a globilor oculari, mediile

transparente sunt: umoarea apoasă, cristalinul şi corpul vitros.

Umoarea apoasă este un lichid transparent, secretat de procesele ciliare care umple

camera anterioară a ochiului între cristalin şi iris şi de aici prin pupilă ajungând în spaţiul dintre

cornee şi iris.

Cristalinul este organul cel mai important al aparatului dioptric, el are forma unei

lentile biconvexe aşezat în plan frontal, între iris şi corpul vitros. La exterior este acoperit de o

membrană subţire dar rezistentă numită capsula cristalinului. Marginile capsulei sunt fixate

prin intermediul ligamentului suspensor de procesele ciliare. Muşchiul ciliar prin intermediul

ligamentului suspensor, modifică curbura cristalinului (în special a feţei anterioare) intervenind

astfel în acomodarea la distanţă.

Corpul vitros este o substanţă gelatinoasă, omogenă şi transparentă, secretată tot de

procesele ciliare. Ocupă camera posterioară a globilor oculari dintre cristalin şi retină. La

exterior el prezintă un strat dens, subţire ce se numeşte membrană heloidă.

Anexele globului ocular.

Se împart în anexe de mişcare şi anexe de protecţie.

Anexe de mişcare asigură mişcarea globilor oculari în diferite direcţii. Ele sunt

reprezentate de muşchii extrinseci ai globilor oculari care sunt muşchi striaţi (spre deosebire de

muşchii intrinseci (irisul şi corpul ciliar) care sunt muşchi netezi). Sunt 4 muşchi drepţi şi 2

muşchi oblici.

Muşchi drepţi (superiori, inferiori, externi şi interni) au formă de trunchi de con, cu

baza (inserţia) pe sclerotică, înaintea zonei ecuatoriale a globilor oculari şi vârful (originea) pe

un inel tendinos comun (tendonul Zinn) fixat în vecinătatea orificiului optic din orbită.

Muşchi oblici superiori au aceeaşi origine cu muşchii drepţi, dar trec mai întâi printr-un

inel fibro-cartilaginos situat în unghiul intern al orbitei şi se inseră în partea latero-superioară a

scleroticii. Muşchi oblici inferiori au originea pe osul lacrimal şi inserţia pe partea latero-

inferioară a scleroticii.

Mişcările globilor oculari sunt conjugate prin acţionarea bilaterală a unui număr de

muşchi. Mişcarea de lateralitate, dreaptă sau stângă, se efectueză prin contracţia dreptului

extern de la un ochi împreună cu dreptul intern de la ochiul opus. Mişcarea de convergenţă a

ochilor se realizează prin contracţia ambilor muşchi drepţi interni. Mişcarea în sus se realizează

prin contracţia muşchilor drepţi superiori şi a celor oblici inferiori, bilateral. Mişcarea în jos se

realizează prin contracţia drepţilor inferiori şi a oblicilor superiori, bilateral.

Nervul III (oculomotor) inerează muşchii: muşchii drept superior, drept inferior, drept

intern şi oblic inferior. Nervul IV (tohlear) inervează muşchiul oblic superior, iar nervul VI

(abducens) inervează muşchiul drept extern.

Anexe de protecţie sunt reprezentate de sprâncene, pleoape, conjunctiva, aparatul

lacrimal.

Sprâncenele sunt formate din fire de păr situate deasupra orbitei, care împiedică

scurgerea transpiraţiei pe globul ocular.

Pleoapele sunt două cute (superioară şi inferioară) musculo-fibroase acoperite de piele

şi căptuşite pa faţa internă de conjunctivă cu rolul de a proteja corneea transparentă. Pe

marginile pleoapelor se găsesc genele ce reţin particulele de praf. Pleoapele delimitează

deschiderea palpebrală şi conţin glande sebacee modificate (Mebomius) dispuse la baza

genelor, glande sudoripare modificate (Moll) şi glande ciliare care se deschid pe marginea

liberă a pleoapelor.

Conjunctiva este o membrană fină, transparentă ce tapetează faţa posterioară a

pleoapelor şi cea anterioară a globilor oculari, până la periferia corneei, unde se continuă cu

epiteliul acesteia. În unghiul intern al ochiului acoperă o proeminenţă numită caruncula

lacrimală, iar lateral de aceasta se află plica semilunară (rest al celei de a treia pleoapă de la

păsări).

Aparatul lacrimal cuprinde glandele lacrimale şi conductele lacrimale. Glandele

lacrimale sunt localizate în partea latero-superioară a orbitei. Sunt glande tubulo-acinoase ce

secretă lacrimile eliminate prin 18-20 canalicule excretoare la nivelul conjunctivei. Prin

mişcarea pleoapelor lacrimile sunt dirijate către unghiul intern al pleoapelor, în lacul lacrimal,

de unde sunt preluate de canalele lacrimale care încep pe marginea liberă a pleoapelor;

canalele lacrimale conduc lacrimile spre sacul lacrimal şi de aici prin canalul nazo-lacrimal

ajung în fosele nazale, la nivelul meatului nazal inferior.

Segmentul intermediar al analizatorului vizual (calea optică) este alcătuit din

înlănţuirea a 3 neuroni: protoneuronul este reprezentat de celule bipolare, care primesc

excitaţiile de la celulele cu conuri şi cu bastonaşe, iar deutoneuronul este reprezentat de celule

multipolare. Axonii celulelor multipolare formează nervul optic. La nivelu chiasmei optice,

fibrele ce vin din jumătatea nazală a retinei se încrucişează, mergând în tractul optic în partea

opusă. Fibrele din jumătatea temporală a retinei, nu se încrucişează şi merg în tractul optic de

aceeaşi parte. Deci, nervul optic conţine fibre de la un singur ochi, iar tractul optic conţine fibre

de la ambii ochi. Axonii deutoneuronilor (din tractul optic) ajung la metatalamus în corpul

geniculat extern, unde fac sinapsă cu al treilea neuron.

Segmentul central. Axonii neuronilor din corpul geniculat extern se îndreaptă spre

scoarţa cerebrală şi se termină în lobul occipital, de o parte şi de alta a scizurii calcarine, în

câmpurile 17, 18, 19, ce reprezintă aria vizuală, în care excitaţiile luinoase se transformă în

senzaţii vizuale.

9.6. Analizatorul acustico-vestibular.

Analizatorul acustic (pentru auz) şi analizatorul vestibular (pentru poziţia spaţială a

corpului în repaos şi mişcare) sunt două aparate receptoare situate în urechea internă. Fiecare

au însă receptorii, căile de conducere şi segmentele centrale separate; receptorii sunt însă

situaţi împreună în urechea internă. Perfecţionarea aparatului acustic a determinat dezvoltarea

unor anexe importante (urechea externă şi urechea medie) care nu au nici o relaţie cu aparatul

vestibular. Urechea este alcătuită din 3 părţi cu structură şi funcţii distincte: urechea externă,

urechea medie şi urechea internă.

Urechea externă.

Această porţiune este alcătuită din pavilionul urechii şi contuctul auditiv extern.

Pavilionul urechii este situat în partea laterală a capului în spatele articulaţiei temporo-

mandibulare, având o formă de pâlnie şi prezintă pe suprafaţa sa proeminenţe şi depresiuni cu

rolul de a dirija undele sonore spre conductul auditiv extern. În centrul său se găseşte o

depresiune numită concă. În structura sa are un schelet fibrocartilaginos, învelit pe ambele feţe

de piele. În partea inferioară există o prelungire numită lobul urechii, lipsită de cartilaj.

Pavilionul este legat de oasele din jur de către muşchii auriculari (extrinseci), care la om sunt

rudimentari; mai conţine ligamente şi muşchi intrinseci (muşchii tragusului, helisului etc.) care

au rol în menţinerea pliurilor.

Contuctul auditiv extern are o lungime de 3 cm. şi se întinde de la conca auriculară la

membrana timpanică. În partea laterală, are o structură fibro-cartilaginoasă, iar în partea

medială, osoasă. Este acoperit cu piele, ce prezintă peri şi glande ceruminoase (glande sebacee

modificate) al căror produs de secreţie, cerumenul, are rol de protecţie împotriva pătrunderii

corpurilor străine.

Urechea medie.

Este o cavitate situată în interiorul stâncii temporalului, care prezintă central cavitatea

timpanică, cu rolul de a transmite vibraţiile aerului spre urechea internă. Anterior cavitatea

timpanică comunică cu nazofaringele, prin trompa lui Eustachio, ce contribuie la egalizarea

presiunii de o parte şi de alta a timpanului. Peretele posterior are un orificiu prin care cutia

timpanică comunică cu cavităţi din interiorul apofizei mastoide, numite celule mastoidiene.

Peretele medial corespunde urechii interne şi prezintă în centru o proeminenţă numită

promontoriu, care separă 2 orificii: superior, fereastra ovală (vestibulară), acoperită de talpa

scăriţei, iar inferior fereastra rotundă.

Peretele extern este reprezentat de membrana timpanică, formată dintr-un strat fibros cu

fibre circulare şi radiare, învelit lateral spre conductul auditiv de piele, iar medial de mucoasa

cavităţii timpanice. Pe timpan se inseră mânerul ciocanului. Între timpan şi fereastra ovală se

află un lanţ de 3 oscioare articulate între ele: ciocan, nicovală şi scăriţă. Ciocanul se sprijină cu

mânerul pe membrana timpanică şi se articulează cu nicovala, iar aceasta cu scăriţa care se

fixează cu talpa pe membrana ferestrei ovale. Rolul acestor oscioare este de a transmite

vibraţiile timpanului spre membrana feretsrei ovale şi de aici prin perilimfă, receporilor

acustici.

Urechea internă.

Este formată dintr-un sistem de cavităţi ce comunică între ele, săpate în stânca

temporalului care în ansamblu alcătuiesc labirintul osos, în interiorul căruia, mulându-se pe el,

este labirintul membranos, în care sunt receptorii acustici şi vestibulari. Între labirintul osos şi

membranos se află un lichid numit perilimfă, iar în labirintul membranos, endolimfă.

Labirintul osos este format din vestibul, canale semicirculare şi melcul osos.

- Vestibulul este o cavitate centrală, cu şase pereţi. Pe peretele lateral se găseşte fereastra ovală

(acoperită de talpa scăriţei) şi rotundă (acoperită de membrana elastică). Peretele posterior şi

superior prezintă 5 orificii de deschidere ale canalelor semicirculare. Vestibulul comunică şi cu

melcul osos.

- Canalele semicirculare osoase sunt în număr de 3, în formă de potcoavă, dispuse

perpendicular între ele, în cele 3 planuri ale spaţiului; canalul anterior şi posterior sunt

verticale, iar cel lateral este orizontal. Din cele 2 extremităţi ale unui canal, una este mai

dilatată şi se numeşte ampulă, capetele neampulare (lipsite de dilataţii) ale canalelor anterior şi

posterior, sunt fuzionate aşa încât în vestibul sunt 5 orificii.

- Melcul osos este situat anterior de vestibul şi este format dintr-un canal spiralat, care descrie 2

spire şi jumătate în jurul unui ax central, numit columelă (modiol). De pe columelă pleacă o

lamă subţire, numită lama spirală osoasă (mai lată la bază şi îngustată spre vârf) ce separă

incomplet canalul osos într-un compartiment superior, numit rampa vestibulară şi altul inferior

numit rampa timpanică. Separarea celor 2 rampe este completată de o formaţiune fibroasă

numită membrana bazilară, care se întinde de la marginea liberă a lamei spirale osoase, până la

peretele lateral al melcului osos.

Comunicarea între cele 2 rampe se face printr-un orificiu numit helicotremă, situat la

vârful melcului. La baza lamei spirale este un canal spiral în care se găseşte ganglionul spinal

al lui Corti. În acest canal, se deschid canalicule aferente din lama spirală, prin care trec

dendritele neuronilor receptori şi canale eferente, cu traiect longitudinal în columelă, prin care

plecă axonii ce alcătuiesc ramura cohleară a nervului VIII.

Labirintul membranos este situat în interiorul labirintului osos şi este format din 2

vezicule mici, utricula şi sacula, 3 canale semicirculare membranoase şi melcul membranos

(canalul cohlear).

- Utricula are o formă elipsoidală în ea deschizându-se cele 3 canale semicirculare

membranoase prin 5 orificii. Printr-un canal endolimfatic, comunică cu un mic diverticul, plin

cu endolimfă, numit şi sac endolimfatic care ajunge până la duramater; din acesta pleacă un alt

canal ce stabileşte legătura cu sacula.

- Sacula este o veziculă sferică, mai mică decât utricula şi situată inferior faţă de aceasta.

- Canalele semicirculare membranoase corespund celor osoase deschizându-se prin 5 orificii

în utricule (2 se contopesc) dintre care 3 sunt mai dilatate şi se numesc ampulele canaelor

semicirculare membranoase.

- Melcul membranos (canalul cohlear) descrie ca şi melcul osos 2 spire şi jumîtate. Pe o

secţiune transversală are o formă triunghiulară, cu un perete format din membrana vestibulară

(Reissner), care-l separă de rampa vestibulară, altul format de membrana bazilară care-l separă

de rampa timpanică şi un perete lateral opus lamei spirale osoase. În ambele rampe se găseşte

perilimfă şi comunică între ele prin helicotremă, iar în canalul cohlear se găseşte emdolimfa.

Canalul cohlear cumunică printr-un mic canal cu sacula.

Segmentul periferic.

Receptorii acustici se găsesc în canalul cohlear şi sunt reprezentaţi de organul spiral

(Corti) aşezat pe membrana bazilară. La nivelul său se descriu 2 stâlpi extern şi intern, formaţi

din celule de susţinere înalte, depărtate la bază şi apropiate la vârf, care delimitează tunelul lui

Corti. Celulele senzoriale acustice sunt aşezate în 3 şiruri laterale şi un şir medial faţă de

tunelul Corti, sprijinite pe celule de susţinere mai mici numite celule Deiters; celule de

susţinere internă sunt dipuse pe un singur rând, iar cele externe pe 3 rânduri ca şi celulele

auditive. Celule de susţinere interne sunt continuate spre lama spirală osoasă, de un epiteliu

cubic simplu, în timp ce celulele de susţinere externe sunt continuate spre peretele extern al

canalului cohlear, de celule înalte numite celulele Hensen; acestea la rândul lor diminuă şi se

continuă cu celule cubice numite celulele Claudius.

Celulele auditive sunt mici şi la polul apical prezintă cili (80-100 pentru cele externe şi

40-60 pentru cele interne), care străbat o membrană subţire numită membrana reticulară; iar la

polul bazal sunt înconjurte de terminaţii dendritice ale neuronilor senzitivi din ganglionul spiral

Corti (situat în columelă). Deasupra organului lui Corti se află membrana tectoria, care printr-o

extremitate aderă de lama spirală osoasă, iar cu cealaltă pluteşte liberă în endolimfă. Toate

formaţiunile organului Corti descriu cele 2 spire şi jumătate ca şi canalul cohlear.

Receptorii vestibulari se găsesc în utriculă, saculă şi ampulele canalelor semicirculare

membranoase.

- În utriculă şi saculă se găseşte câte o proeminenţă numită macula utriculei şi macula saculei,

ambele alcătuite dintr-un epiteliu cu celule senzoriale, ciliate aşezate pe celule de susţinere.

Cilii celulelor senzoriale, situate la polul apical, pătrund într-o substanţă gelatinoasă

care se găseşte la suprafaţa maculei şi care prezintă granule de carbonat de calciu numite

otolite, de unde şi denumirea de organe otolitice. La polul bazal al celulelelor senzoriale sosesc

dendritele neuronilor senzitivi din ganglionul vestibular Scarpa. Gravitaţia deformează

membrana otolitică şi astfel, mişcându-se cilii, se excită celulele senzoriale. Maculele

recepţionează deci, stimulii declanşaţi de poziţia capului (simţul static)

- Canalele semicirculare prezintă la nivelul ampulelor nişte proeminenţe transversale pe planul

canalului, numite creste ampulare. Acestea prezintă de asemenea, celule de susţinere şi celule

senzoriale vestibulare cu cili ceva mai groşi. Creasta este acoperită de o masă gelatinoasă sub

formă de cupolă, din care lipsesc otolitele. La polul bazal al celulelor senzoriale sosesc de

asemenea dendrite ale neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa. Crestele ampulare

recepţionează stimulii declanşaţi de mişcarea capului, în timpul căreia, datorită inerţiei, în

canalul semicircular apare un curent de endolimfă care înclină cupola ampulară şi îndoaie cilii

celulelor senzoriale care vor fi excitate. Curentul apare doar atunci când canalul semicircular

este deplasat în lungul axului lui.

Segmentul de conducere.

Calea acustică (cohleară). Primul neuron este situat în ganglionul spinal Corti şi

dendritele ale ajung la polul bazal al celulelor auditive din organul Corti; axonii

protoneuronilor formează nervul cohlear, care împreună cu nervul vestibular constituie nervul

VIII cranian (acustico-vestibular), care străbate stânca temporalului, prin meatul auditiv după

care pătrunde în trunchiul cerebral la nivelul şanţului bulbo-pontin, în dreptul şanţului

retroolivar. Axonii se termină în nucleii cohleari (ventral şi dorsal) din planşeulul ventricului

IV, unde se găsesc deutoneuronii căii acustice.

Axonii deutoneuronilor se încrucişează pe linia mediană, formând corpul trapezoid, în

vecinătatea căruia se găseşte nucleul olivar pontin. După încrucişare axonii capătă un traiect

ascendent, formând lemniscul lateral, care se îndreaptă spre coliculul inferior, unde se găseşte

al III neuron. Urmează al patrulea neuron al căii acustice este situat în metatalamus, în corpul

geniculat medial; axonul acestuia formează radiaţiile acustice, ce se proiectează pe scoarţa

cerebrală.

Calea vestibulară. Protoneuronii se găsesc în ganglionul vestibular Scarpa, situat pe

traiectul nervului, în urechea internă. Dendritele primului neuron, merg la celulele senzoriale

vestibulare din macule şi crestele ampulare, iar axonii constituie ramura vestibulară a nervului

VIII cranian, care pătrunde în trunchiul cerebral prin şanţul bulbopontin la nivelul fosetei

retroolivare. Deutoneuronii se găsesc în nucleii vestibulari bulbari (superior, inferior, lateral şi

medial) şi prin axonii lor constituie următoarele fascicule:

- fasciculul vestibulo-spinal, spre măduvă;

- fasciculul vestibulo-cerebelos, spre cerebel;

- fasciculul vestibulo-nuclear, spre nucleii de origine ai nervilor III, IV (din mezencefal) şi VI

din punte;

- fasciculul vestibulo-talamic, spre talamus de unde prin fibrele talamo-corticale se proiectează

spre scoarţa cerebrală (probabil în girusul temporal superior);

Segmentul central.

Centrii corticali ai auzului sunt situaţi în ariile 41, 42 din girusul temporal superior,

unde există o somatotopie (corespondenţă spaţială) între cohlee şi zona corticală. Centrii

auzului au ample conexiuni cu câmpurile 6 şi 8 din lobul frontal şi mai ales cu centrul vorbirii

din aria 44, vorbirea fiind strâns legată de simţul auditiv.

Centrii corticali vestibulari sunt mai puţin cunoscuţi. Unii îi consideră în girurusul

temporal superior, alături de aria auditivă. Cercetări recente au decelat impulsuri vestibulare,

tot cu proiecţie controlaterală în girusul postcentral, ceea ce sugerează că la nivel cortical

proiecţia ar putea fi legată de aferenţele proprioceptive.

Unitatea de curs 10 Aparatul respirator


Înţelegerea structurii, funcţionalităţii şi rolului aparatului respirator.


1. Prezentarea structurii aparatului respirator.

2. Prezentarea clasificării aparatului respirator.

3. Prezentarea rolului şi motilităţii aparatului respirator.

10.1. Structurile şi modalităţile prin care se realizează transportul

gazos

Respiraţia este o funcţie vitală a organismelor vii, prin care se realizează schimbul de

oxigen şi dioxid de carbon al acestora cu mediul înconjurător, astfel asigurându-se homeostazia

gazoasă implicată în metabolismul celular (I. Hăulică).

Componentele

aparatului respirator sunt

reprezentate de către căile

aeriene superioare şi

inferioare şi plămânii.

Căile aeriene

superioare sunt alcătuite din:

cavitatea nazală, faringele

şi laringele. Căile aeriene

inferioare sunt reprezentate

de trahee şi de bronhii.

Toate aceste căi sunt

aerovectoare, cu rol de a

conduce aerul atmosferic în

Figura 16 Căile aeriene superioare plămâni, precum şi de a-l

încălzi şi cu asigurând şi

vid şi cu dublu

rol fun

Î aerul inspirat până la temperatura corpului

Căptuşeala mucoasă are celule

brana mucoasă tinde să se usuce, astfel că organismul secretă mai mult mucus.

torită uscării mucusului.

scade gradul de umezire a

e de la C-3 la C-6

şi, prin contracţia sa rapidă, previne pătrunderea în căile

este un tub elastic, între laringe �i

bronhii

răţa de anumite particule străine, funcţii speciale (fonaţia şi

olfacţia).Nasul şi cavitatea nazală formează primul segment al acestui aparat.

Nasul, formaţiunea mediofacrală cu caracteristici specifice fiecărui indi

cţional (respirator şi olfactiv) îmbracă forma unei piramide cu baza în jos. Este alcătuit

dintr-un schelet osteocartilaginos compus din oasele nazale, cartilajele laterale, cartilajele aripii

nasului (alare mari şi mici), ca şi altele accesorii, mai mici. Fosele nazale comunică cu

exteriorul prin două orificii, numite narine, iar cu faringele, prin două orificii largi, meaturi

nazofaringiene, choane pe schelet. Cavităţile nazale sînt căptuşite de o mucoasă foarte bogat

vascularizatâ şi împărţită funcţional în două regiuni: una în treimea superioară, mucoasa

olfactivă, şi una în partea inferioară, mucoasa respiratorie.

Faringele

• Funcţie

a. ncălzeşte

b. Filtrează şi înlătură impurităţile din aerul inspirat.

care secretă mucus (caliciforme) şi celule ciliate. Cilii şi mucusul reţin particulele străine. Prin

strănut se elimină mare parte din aceste particule. În caz de boală sau de temperatură ridicată a

organismului:

a. Mem

Acest mucus se usucă şi ciclul se reia.

b. Acţiunea cililor este inhibată da

c. Pacientul are tendinţa de a respira pe gură, ceea ce

mucusului şi îi creşte vâscozitatea.

Laringele

1. Se întind

2. Controlează curentul de aer

aeriene a alimentelor, lichidelor şi a obiectelor străine.

Traheea are lungimea de 10-12 cm (C7-T4),

. Pereţii antero-laterali au forma unui C �i sunt alcătuite din cartilaj hialin (inele

cartilaginoase). Peretele posterior închide cartilajul prin muşchi �i ţesut conjunctiv, ca un inel.

Mucoasa prezintă celule cilindrice care prezintă cili vibratili

Plămânii sunt constituiţi din arborele bronşic şi din parenchimul pulmonar. Aceştia sunt

organiz

Arborele bronşic

ee rezultă cele două bronhii principale care pătrund prin hil în

plămân

-funcţională a plămânului şi este alcătuit dintr-o

bronhi

iile lobare şi segmentare (fig.17) au în structura lor schelet cartilaginos, bronhiile

lobular

le primesc aer prin căile respiratorii superioare şi ramificaţiile acestora, dar mai

pot prim

bazală,

format

aţi în lobi, segmente, lobuli şi acini pulmonari.

Prin bifurcaţia trah

i, unde se împart în bronhii lobare (trei pentru plămânul drept şi două pentru plămânul

stâng). Acestea la rândul lor se divid în bronhii segmentare proprii segmentelor pulmonare.

Segmentele au aeraţie, vascularizaţie şi patologie proprie. Bronhii segmentare se divid în

bronhiole lobulare care deservesc lobulii pulmonari. Bronhiolele lobulare dau bronhiole

respiratorii se continuă cu canalele alveolare ai căror pereţi reprezintă dilataţii sub formă de

saci în care se deschid alveolele pulmonare.

Acinul pulmonar este unitatea morfo

olă respiratorie împreună cu canalele alveolare care derivă din ea şi cu alveolele

pulmonare.

Bronh

e şi respiratorii îşi pierd scheletul cartilaginos, pereţii lor fiind fibroelastici şi cu

musculatură netedă circulară, aceasta scăzând treptat în profunzime, la nivelul ductului alveolar

fiind absentă.

Alveole

i şi de la alveolele din cadrul unui acin pulmonar vecin sau de la acelaşi acin.

Peretele alveolar este format dintr-un singur strat celular aşezat pe o membrană

din celule epiteliale, numite pneumocite 1 şi 2. La acest nivel se secretă o substanţă

lipidică denumită surfactant alveolar cu rol important în dinamica respiratorie care va deprima

tensiunea de la suprafaţa alveolelor şi deci colapsul lor va fi prevenit. În inspir nu permite

distensia exagerată a alveolelor ce ar putea fi periculoasă într-un inspir forţat, iar în expir nu

permite colabarea alveolelor.

Figura 17 Căile aeriene inferioare

Schimbul gazos alveolo-capilar

Alveolele sunt înconjurate de o reţea de capilare pericapilară, alcătuind bariera alveolo-

capilară. Aceasta este formată din epiteliul alveolar şi membrana fibroelastică, membrana

bazală a capilarului şi endoteliului capilar.

Molecula de oxigen va străbate straturile:

- surfactantul alveolar;

- celula epitelială alveolară;

- membrana bazală alveolară;

- spaţiul interstiţial;

- membrana bazală a endoteliului capilar;

- celulele endoteliului capilar;

- plasma sanguină;

- membrana eritrocitului.

Trecerea gazelor se face în funcţie de gradientul presional de o parte şi de alta a

membranei. Acestea sunt:

Aer alveolar Sânge capilar

pO2 = 100mm Hg 40 mm Hg

pCO2 = 40 mm Hg 46 mm Hg

Oxigenul trece din aerul alveolar în sângele capilar, iar dioxidul de carbon trece din

sânge în alveole, până ce presiunile se egalizează. Deşi gradientul de presiune este pentru CO2

doar de 6 mm Hg, acesta difuzează de 20 de ori mai repede, deoarece este de 25 de ori mai

solubil decât O2 . astfel, la plămâni soseşte sânge venos, adus de arterele pulmonare şi după

efectuarea schimbului de gaze, sângele încărcat cu CO2 se oxigenează, se transformă în sânge

arterial. Acesta, îmbogăţit cu oxigen, părăseşte plămânul pentru a ajunge în circulaţia

sistemică.

Vascularizaţia plămânilor

Plămânii prezintă o vascularizaţie dublă: nutritivă şi funcţională.

Vascularizaţia nutritivă este parte a marii circulaţii şi este asigurată de arterele şi venele

bronşice. Arterele bronşice, ramuri ale aortei toracice, aduc sânge oxigenat pentru arborele

bronşic, parenchimul pulmonar şi pereţii arterelor pulmonare. Ele pătrund prin hil, însoţind

arborele bronşic până la nivelul bronhiolelor respiratorii, nivel la care se capilarizează. De aici

pornesc venele bronşice care colectează sângele încărcat cu CO2 pe care îl drenează, vărsându-l

în vena cavă superioară prin intermediul venelor azigos.

Vascularizaţia funcţională sau mica circulaţie asigură schimburile gazoase pulmonare.

Originea micii circulaţii este ventriculul drept de unde pleacă trunchiul pulmonar care aduce la

plămân sânge încărcat cu CO2. acesta se împarte în arterele pulmonare dreaptă şi stângă care

pătrund prin hil în plămân, însoţind arborele bronşic până la nivelul alveolelor, unde formează

reţeaua capilară perialveolară. La acest nivel este cedat CO2 şi preluat O2. în continuare, se

formează venele pulmonare, câte două pentru fiecare plămân, care aduc oxigen în atriul stâng.

Inervaţia plămânului provine din plexul bronho-pulmonar. Simpaticul produce

bronhodilataţie şi parasimpaticul are efecte inverse – bronhoconstricţie. Pleura este o seroasă ce acoperă plămânii şi care prezintă o foiţă viscerală, în raport cu

plămânii, şi una parietală care tapetează cavitatea toracică. Între cele două pleure se află un

strat fin de lichid pleural ce le ţine în contact intim şi permite alunecarea lor în timpul

mişcărilor respiratorii. Presiunea din interiorul acestor foiţe este mult mai scăzută decât cea

atmosferică.

Sistemul toraco-pulmonar are rolul de a asigura realizarea schimbului de gaze între

mediul extern şi cel intern.

10.2. Motilitatea sistemul toraco-pulmonar

Mişcarea sistemul toraco-pulmonar este asigurată de grupe musculare care prin

contracţia lor scot acest sistem din starea lui de repaus – aceasta fiind considerată poziţia 0 la

nivelul capilarelor reziduale funcţionale (CRF).

Acest sistem se află în echilibru, deşi toracele şi plămânul se dezvoltă inegal, iar forţele

lor elastice tracţionează în sensuri opuse. Pentru a se produce respiraţia este necesar ca grupele

musculare să se contracte, determinând variaţii ale celor trei diametre ale cutiei toracice:

- vertical: cranio-caudal prin coborârea diafragmului;

- sagital: prin ridicarea sternului (muşchii scaleni şi sternocleidomastoidieni –

ridicarea a şase coaste);

- transversal: ridicarea coastelor 2-6 determină ascensiunea şi rotarea pe un ax antero-

posterior a coastelor 7-10.

Coastele 11 şi 12 nu participă la respiraţie, ci constituie punct fix pentru musculatura

care realizează mişcările respiratorii. Coloana vertebrală nu participă la respiraţia obişnuită

ci numai la cea forţată, se extinde în inspir şi se flectează în expir.

Din punct de vedere funcţional, musculatura se va împărţi în patru grupe principale:

1. musculatura inspiraţiei liniştite;

2. musculatura inspiraţiei profunde;

3. musculatura inspiraţiei forţate;

4. musculatura expiraţiei forţate;

1. Musculatura inspiraţiei liniştite

Tradiţional se poate vorbi de o respiraţie diafragmatică şi una costală, dar în practică

se întâlneşte o combinaţie a acestora.

Musculatura inspiraţiei liniştite este reprezentată de diafragm, muşchii intercostali şi

scaleni.

Diafragmul are forma unei cupole, cu o bază de inserţie largă, în jurul bazei toracale,

anterior pe faţa posterioară a apendicelui xifoid, pe faţa internă a ultimelor două arcuri costale,

şi posterior se inseră pe coloana lombară prin două pliuri, dreapta şi stânga. Fibrele converg

spre o formaţiune aponevrotică numită tendon central sau centrul frenic, ce formează o cupolă

ce priveşte antero-inferior (în repaus) în dreptul coastelor 5-7.

Diafragmul este străbătut de artera aortă, vena cavă inferioară şi esofag şi este inervat

de nervul frenic. Când se contractă se produce o coborâre a tendonului central. Mişcările

diafragmului pot fi sistematizate în trei timpi (L. Barnier):

a) fibrele muşchiului sunt relaxate şi centrul frenic atinge cel mai înalt nivel –

expiraţia;

b) stâlpii se contractă şi centrul frenic este uşor tras în jos – începutul inspiraţiei;

c) fibrele anterioare şi laterale se contractă, centrul frenic rămâne imobilizat –

inspiraţie completă.

Muşchii intercostali sunt în număr de 11 perechi de muşchi pentru fiecare hemitorace.

Sunt situaţi între marginea inferioară a coastei supraiacente şi marginea superioară a coastei

subiacente. Se descriu trei categorii de muşchi intercostali: externi, mijlocii şi interni.

Fasciculele externe sunt orientate de sus în jos şi dinapoi – înainte, cele interne tot de sus în jos

şi dinainte – înapoi. Rolul lor este încă discutabil, însă importanţă majoră au în inspiraţie.

Scalenii sunt în număr de trei perechi de muşchi: anteriori, mediani şi posteriori. Au

inserţie posterior, pe apofizele spinoase C2 – C7 şi inserţi este anterioară, pentru fasciculele

anterioare şi mediene pe prima coastă, iar scalenul posterior pe coasta a doua. Pot interveni în

inspiraţia liniştită printr-o contracţie izometrică, fixând toracele şi favorizând mişcările

diafragmului. În inspiraţia forţată contribuie la ridicarea toracelui.

2. Musculatura inspiraţiei profunde

În cadrul inspirului forţat se produce o intensificare a activităţii musculaturii

prezentate anterior, la care se adaugă:

- sternocleidomastoidienii ce acţionează prin ridicarea toracelui, luând punct fix pe

mastoidă;

- ridicătorii coastelor vor ascensiona coastele şi vor extinde coloana vertebrală

mărind amplitudinea inspiraţie;

- micul dinţat postero-superior, ce ridică porţiunea superioară a primelor coaste;

- muşchii toracospinali intervin secundar în inspiraţie, ei extinzând coloana

vertebrală şi contrabalansează aplecarea trunchiului în faţă, în condiţiile în care

există un abdomen mărit de volum sau când este purtată o greutate.

Inspiraţia profundă poate fi definită ca fiind inspiraţia unei persoane sănătoase când

execută un efort mediu.

3. Musculatura inspiraţiei forţate

Inspiraţia forţată apare în condiţiile unui efort de intensitate mare sau la bolnavii

bronhopulmonari.

Muşchii care contribuie la acest tip de inspiraţie sunt reprezentaţi de: marele şi micul

pectoral, trapezii, romboizii şi marele dinţat, având rol în ridicarea coastelor, mărind

diametrul transvers.

4. Musculatura expiraţiei forţate

Expiraţia este un proces pasiv, devenind un proces activ, forţat, în condiţii patologice sau în

cadrul unui efort fizic intens, la o persoană sănătoasă. Cercetări anterioare au demonstrat,

prin plasarea unor electrozi pe grupele musculare inspiratorii, că expiraţia are loc ca urmare

a relaxării treptate a acestei musculaturi.

Aceşti muşchi sunt situaţi la nivelul peretelui abdominal.

- Muşchii transverşi abdominali care inseră pe faţa posterioară a ultimelor două coaste,

pe apofizele transverse L1 – L5, pe faţa internă a crestelor iliace şi 1/3 internă a arcadei crurale,

având ca punct de origine linia albă. Acţiunea sa este sinergică, ca o chingă presând asupra

viscerelor abdominale şi va împinge în sus diafragmul. Când se contractă atât diafragmul cât şi

transversul, respiraţia va fi blocată, situaţie întâlnită în: defecaţie, ridicarea de obiecte grele,

ţipăt, tuse.

- Muşchii drepţi abdominali

- Muşchii oblici interni şi externi

- Muşchiul dinţat mic postero-inferior

- Muşchiul pătratul lombelor

Toţi aceşti muşchi contribuie la coborârea coastelor şi la scăderea diametrul transvers,

facilitând expirul.

Unitatea de curs 11 Aparatul cardiovascular. Inima �i principalele vase de

sânge şi limfatice


Înţelegerea structurii, funcţionalităţii şi rolului aparatului cardiovascular.


1. Prezentarea structurii aparatului cardiovascular.

2. Prezentarea clasificării aparatului cardiovascular.

3. Prezentarea rolului şi motilităţii aparatului cardiovascular.

Aparatul circulator sanguin este alcătuit dintr-un organ central, cu rol de pompă

aspiro-respingătoare, inima sau cordul şi un sistem organizat de canale tubulare, numite vase

sanguine, cuprinzând artere şi vene, iar între ele o bogată reţea de vase intermediare foarte

fine, numite vase capilare. Acestea au un rol considerabil în contextul schimburilor nutritive de

la nivelul ţesuturilor, în cadrul metabolismului celular prin importul unor materii folositoare

organismului şi eliminarea altora, spre organele de excreţie. Integritatea sistemului circulator

condiţionează o bună funcţionalitate a organismului.

În cadrul aparatului circulator sanguin, deosebim două circuite deosebite ca

funcţionalitate: unul între cord şi plămâni, care asigură oxigenarea sângelui, reprezentând mica

circulaţie – sau circulaţia pulmonară – şi altul între cord, viscere şi periferia organismului,

reprezentînd marea circulaţie sau circulaţia generală.

Pentru circulaţia limfatică organismul dispune de un sistem de capilare limfatice, vase

şi ganglioni limfatici cu originea la nivelul lichidului interstiţial al ţesuturilor şi cu sens

centripet, prin două trunchiuri colectoare limfatice, spre sistemul venos al marii circulaţii.

Inima este un organ cavitar, eminamente muscular, numit muşchiul cardiac sau

miocardul, căptuşit la interior de endocard şi la exterior de epicard şi care se află în continuă şi

ritmică activitate. Inima este situată în treimea inferioară a mediastinului toracic anterior,

sprijinindu-se pe diafragm şi învelită într-un sac fibros – sacul pericardic. Acesta prezintă la

exterior pericardul fibros, iar în interior pericardul seros, care căptuşeşte, pe de o parte, sacul

fibbros şi formează foiţa parietală seroasă, iar apoi se răsfrânge pe inimă şi formează foiţa

viscerală, denumită epicard.

Inima are forma unui trunchi de con globulos, cu axul lung îndreptat oblic în jos şi spre

stânga, o capacitate medie la adult de 500-600 ml şi o greutate de 250-300g.

Ea prezintă:

- o faţă anterioară (sternocostală),

- una posterioară (pulmonară) şi

- alta inferioară (diafragmatică);

- o bază la nivelul careia se găsesc vasele mari,

- un vârf (apex) care aparţine ventriculului stâng şi care se proiectează în spaţiul V intercostal

stâng şi

- două margini.

Din punct de vedere morfologic, inima este împărţită de un sept longitudinal, în:

- inima dreaptă, conţinând sânge venos pe care îl trimite în mica circulaţie

- inima stângă, cu sânge arterial care este trimis pe calea aortică în marea circulaţie.

De asemenea, un sept transversal împarte fiecare sector în câte două cavităţi:

- una atrială situată spre baza inimii, cu pereţi mai subţiri şi cu o prelungire exterioară –

urechiuşa sau auricula

- una ventriculară, situată spre vârful inimii şi cu pereţii mult mai groşi.

La nivelul septului transversal se află orificiile de comunicare atrioventriculare,

prevăzute cu câte un aparat valvular: la stânga valva bicuspidă (mitrală) cu două valvule şi la

dreapta valva tricuspidă cu trei valvule, de vârful cărora se prind cordajele tendinoase ale

muşchilor papilari.

Ventriculul stâng mai prezintă un orificiu pentru artera aortă, prevăzut cu trei valvule

semilunare, iar ventriculul drept, un orificiu pentru artera pulmonară, prevăzut cu trei valvule

semilunare. Buna funcţionare a aparatului valvular favorizează umplerea cu sânge a inimii în

perioada de repaus (diastolă) şi propulsarea sângelui după contracţie în marea şi mica

circulaţie.

Inima conţine şi un aparat propriu de conducere, format din ţesutul nodal, care asigură

funcţional automatismul cardiac.

Inima este singurul organ muscular care se contractă ritmic, fără întrerupere din viaţa

embrionară şi până la naştere.

a. Miocardul – peretele muscular al inimii.

În structura miocardului se disting două varietăţi de ţesut muscular:

- Ţesut cardiac – formează cea mai mare parte a miocardului. Este format din fibre striate

cardiace; în atrii fibrele sunt dispuse circular iar în ventricule sunt dispuse oblic-

spiralat. Nu există continuitate între miocardul atriilor şi al ventriculelor, separarea fiind

făcută prin ţesut conjunctiv-fibros.

- Ţesut nodal - aparatul de conducere al inimii. În inimă există doi noduli: nodulul

sinoatrial, în atriul drept, în vecinătatea vărsării venei cave superioare şi nodulul

atrioventricular care pleacă din peretele atrioventricular şi se împarte în două ramuri,

stângă ţi dreaptă, ce coboară în ventricule. Cele două ramuri se divid formând reţeaua

Purkinje.

Proprietăţile miocardului sunt comune cu ale muşchilor striaţi scheletici (excitabilitatea,

conductibilitatea, contractilitatea) şi proprii (automatismul).

Excitabilitatea – proprietatea miocardului de a răspunde printr-o contracţie la stimuli

adecvaţi.

Conductibilitatea – proprietatea miocardului , în special a ţesutului nodal de a conduce

unde de contracţie de la nodulul sinoatrial în întreg cordul.

Contractilitatea – proprietatea miocardului de a se contracta atunci când este stimulat

adecvat.Contracţiile se numesc sistole iar relaxările diastole.

Automatismul (ritmicitatea) – proprietatea cordului de a se contracta succesiv ca urmare

a impulsurilor generate de nodulul sinoatrial. Aceste impulsuri sunt urmarea unor modificări

metabolice care au loc în ţesutul excito-conductor.

Vascularizaţia inimii - foarte bogată, asigurată de cele două artere coronare ce se

desprind de la originea aortei.

Inervaţia inimii – realizată prin fibre vegetative simpatixce şi parasimpatice, formând

plexul cardiac.

Vasele sanguine - sunt reprezentate de artere, arteriole, capilare, venule şi vene.

Arterele sunt vase care conduc sângele de la inimă spre ţesuturi.

Capilarele – formează o reţea foarte fină la nivelul ţesuturilor, realizând legătura între

arteriolă şi venulă.

Venele – colectoare convergente ale sângelui de la periferie spre atriul drept. Venele în

care circulaţia se face în sens opus gravitaţiei (membre şi vena cavă inferioară), prezintă în

interior cute valvulare.

Vasele sanguine prezintă 3 tunici: endotelială (intima), musculo-elastică (media) şi

adventicea (externă).

Sistemul circulator este reprezentat de:

- mica circulaţie

- marea circulaţie

Mica circulaţie sau sistemul circulator pulmonar – conduce sângele venos din

ventriculul drept la plămâni prin artera pulmonară, care se divide în artera pulmonară dreaptă

cu trei ramuri lobare şi artera pulmonară stângă cu două ramuri lobare.

Marea circulaţie sau sistemul circulator aortic – conduce sângele oxigenat din

ventriculul stâng, pe calea arterei aorte în întreg organismul.

Artera aortă prezintă la ieşirea din ventriculul stâng o dilataţie – bulbul aortic – din care

pleacă cele 2 artere coronare dreaptă şi stângă, pentru muşchiul cardiac.

În continuare se află aorta ascendentă, arcul/cârja aortică, apii aorta descendentă cu o

porţiune toracică şi una abdominală. Aorta abdominală ţine pâna la vertebrele L4-L5, unde se

bifurcă în cele 2 artere iliace.

Din trunchiul aortic pornesc:

- Trunchiul brahiocefalic arterial care se bifurcă în: artera carotidă comună dreaptă şi

artera subclaviculară dreaptă;

- Artera carotidă comună care se ramifică în:

- carotida externă, care se ramifică în a.tiroidiană, linguală, facială, auriculară,

faringiană şi occipitală;

- carotida internă, care irigă creierul şi globul occipital.

- Artera subclaviculară irigă: encefalul, gâtul şi umărul.

- Artera axilară dă ramuri pentru umăr şi se continuă cu artera humerală (brahială) care se

bifurcă la nivelul cotului dând artera radială şi ulnară

- Aorta toracică dă ramuri parietale (artere intercostale) şi ramuri viscerale pentru esofag,

pericard, mediastin şi frenice superioare

- Aorta abdominală irigă organele abdominale

- Artera iliacă comună se bifurcă în:

- artera iliacă internă/hipogastrică, cu ramuri parietale şi viscerale

- artera iliacă externă care se continuă cu artera femurală şi irigă membrul

inferior, prin artera poplitee, artera tibială anterioară, artera dorsală a piciorului şi trunchiul

tibio-fibular, arterele plantare, arcul plantar şi arterele digitale.

Sistemul venos al marii circulaţii – conduce sângele venos prin cele 2 vene cave

superioară şi inferioară către atriul drept.

Vena cavă superioară (cranială) – colectează sângele de la cap, gât, membrul superior

şi torace.

Vena cavă inferioră (caudală) – colectează sângele din regiunea supradiafragmatică a

corpului.

Sistemul venos porthepatic – colectează sângele venos de la nivelul tubului digestiv, din

regiunea subdiafragmatică, prin venele mezenterică superioară, mezenterică inferioară şi vena

splenică.

Vena iliacă comună – formată din iliaca internă şi iliaca externă, colectează sângele

venos de la nivelul bazinului şi al membrului inferior.

Unitatea de curs 12 Aparatul digestiv. Glandele anexe ale tubului digestiv


Înţelegerea structurii, funcţionalităţii şi rolului aparatului digestiv şi al glandelor anexe.


2. Prezentarea structurii aparatului aparatului digestiv şi al glandelor anexe.

2. Prezentarea clasificării aparatului aparatului digestiv şi al glandelor anexe.

3. Prezentarea rolului şi motilităţii aparatului digestiv şi al glandelor anexe.

Aparatul digestiv este alcătuit din totalitatea organelor în care are loc transformarea

alimentelor în substanţe simple asimilabile de către celule.

Este alcătuit din două părti: tubul digestiv şi glandele anexe.

Tubul digestiv este alcătuit din mai multe segmente: cavitatea bucală, faringele,

esofagul, stomacul, intestinul subţire şi intestinul gros. Aceste segmente se înlănţuie sub forma

unui tub continuu de calibru diferit, începând de la orificiul bucal până la orificiul anal.

De la orificiul bucal până la orificiul anal, tubul digestiv străbate craniul viscerial,

gâtul, toracele(mediastinul), cavitatea abdominală, marele şi micul bazin. Cea mai mare parte a

tubului digestiv este în cavitatea abdominală, care este delimitată de partea superioară de

muschiul diafragm, iar în cea inferioară comunicând cu cavitatea pelviană, de unde şi

denumirea de cavitate abdomino-pelviană.

Glandele anexe ale tubului digestiv.

În tubul digestiv se găsesc numeroase glande, unele în pereţii săi, altele constituind

organe glandulare anexe. Glandele anexe din peretii tubului digestiv sunt răspândite îndeseobi

în tunica mucoasă şi în unele segmente (esofag şi duoden), acestea pătrund până în tunica

submucoasă.

Figura 17 Tubul digestiv şi glandele anexe

Glandele mari dinafara pereţilor

tubului digestiv, numite glande anexe,

comunică cu cavitatea segmentului digestiv

respectiv prin conducte excretoare. În această

categorie intră glandele salivare, ficatul şi

pancreasul. Glandele salivare sunt: mici şi

mari (glanda parotidă, submandibulară,

sublinguală).

Tractul gastrointestinal superior este

format din:

- cavitatea bucală - aici alimentele sunt

marunţite cu ajutorul dinţilor şi limbii şi sunt

amestecate cu salivă. Este delimitată de 5

pereţi: unul anterior – buzele, doi laterali –

obrajii, unul inferior – planşeul bucal şi unul

superior – bolta sau vălul palatin.

- esofag - parte a tractului digestiv, este

un tub musculomucos, lung de 25-30 cm cu

funcţia de transport a hranei şi care leagă

faringele de stomac. Pereţii săi musculari produc contracţii ondulatorii, care ajută la

transportarea alimentelor.

- stomac - aici hrana este transformată în pastă, cu ajutorul acizilor existenţi la acest

nivel.

Tractul gastrointestinal inferior este format din:- intestinul subţire - reprezintă

segmentul aparatului digestiv, situat între stomac şi intestinul gros. Aici sunt absorbite

majoritatea lichidelor şi mineralelor din mâncare. Prezintă o serie de inflexiuni, numite anse

intestinale şi este format din 3 părţi:

o duoden - segment iniţial al intestinului subţire cu lungime de 25 – 30 de cm şi

formă de potcoavă deschisă, ce leagă stomacul de jejun. Aici incepe procesul de

http://www.medipedia.ro/Anatomie/tabid/96/articleType/ArticleView/articleId/220/Stomac.aspx

digestie al mâncării, rolul duodenului fiind acela de a neutraliza aciditatea din

hrană.

o jejun - partea centrală a intestinului subţire, fiind situat între duoden şi ileon.

Rolul lui este de a absorbi substantele nutritive;

o ileon - ultima parte a intestinului subţire. Aici are loc absorbţia nutrienţilor

rezultaţi în urma digestiei.

- intestinul gros - parte a aparatului digestiv, cuprins între intestinul subţire şi

anus. Aici are loc absorbţia apei şi a mineralelor neabsorbite. Intestinul gros este format din:

o cecum (cecul) - prima parte a intestinului gros, situat între ileon şi colon. De

cecum este ataşat apendicele. În cecum se află flora intestinală;

o colon (colon ascendent, colon transvers, colon descendent, colon sigmoid) – la

acest nivel este absorbită apa ramasă în alimente;

o rect - canal cu pereţi musculoşi unde sunt depozitate materiile fecale;

- anus - partea finală a rectului, folosit pentru eliminarea materiilor fecale.

Organele anexe ale aparatului digestiv au rol doar în digestie. Prezentăm ficatul, vezica

biliară şi pancreasul:

- ficatul - produce bila, neutralizează toxinele din organism, prelucrează şi depozitează

numeroase vitamine şi o serie de microelemente esenţiale;

- vezica biliară (colecistul) - rezervor temporar al bilei. Este unită cu ficatul, de unde

primeşte bila, şi cu duodenul, unde eliberează bila, necesară digestiei grăsimilor;

- pancreasul (figura 18) - organ care îndeplineşte două funcţii majore: exocrină

(produce sucul pancreatic care conţine enzime digestive) şi endocrină (produce mulţi

hormoni importanţi, incluzând şi insulina).

Figura 18 Pancreasul

Unitatea de curs 13 Sistemul endocrin


Înţelegerea structurii, funcţionalităţii şi rolului sistemului endocrin.


3. Prezentarea structurii aparatului sistemului endocrin.

2. Prezentarea clasificării aparatului sistemului endocrin.

3. Prezentarea rolului şi motilităţii sistemului endocrin.

Glandele endocrine (endo = înăuntru, krino = a secreta) sau glandele cu secreţie

internă sunt organe specializate în secreţia unor substanţe cu acţiune specifică, denumite

hormoni (ormao = a excita), pe care-i varsă direct în sânge. Prin hormoni se înteleg substanţe

elaborate de un anumit organ sau de anumite teritorii celulare, care acţionează la distanţă

asupra altor organe sau ţesuturi, exercitând o acţiune caracteristică metabolică sau

morfogenetică, în sens stimulator sau inhibitor.

Acest sistem prin elaborarea hormonilor specifici, realizează coordonarea hormonală a

funcţiilor organismului, în strânsă dependenţă cu coordonarea nervoasă. Coordonarea nervoasă

este complexă, mult diferenţiată şi rapidă, în timp ce coordonarea endocrină, controlată la

rândul său de sistemul nervos, este auxiliară reglării nervoase, continuuă şi lentă. Buna

funcţionare a glandelor endocrine este o condiţie esenţială pentru realizarea coordonării

umorale. Glandele endocrine sunt: hipofiza, epifiza, tiroida, paratiroidele, timusul,

suprarenalele, partea endocrină a pancreasului şi a glandelor genitale.

Hipofiza.

Glanda hipofiză sau creierul endocrin are un rol important în reglarea funcţiilor

metabolice ale organismului, atât prin legăturile sale intime cu sistemul nervos central, cât şi

prin interrelaţiile cu majoritatea celorlaltor glande endocrine. Ea este situată în cutia craniană,

la baza diencefalului, înapoia chiasmei optice şi înaintea corpilor mamilari, îm şaua turcească a

osului sfenoid. Hipofiza are mărimea unui bob de fasole, este legată de partea bazală a

hipotalamusului (tuber cinereum), printr-o formaţiune numită tija hipofizară şi este formată din

3 lobi (fig. 19): anterior (adenohipofiza), posterior (neurohipofiza) şi lobul intermediar care la

om este rudimentar.

Figura 19 Hipofiza Figura 20 Tiroida

Adenohipofiza.

Adenohipofiza reprezintă partea secretorie a glandei şi cuprinde 75 % din întreaga

glandă. Este alcătuită din cordoane celulare neregulate, ce vin în relaţie strânsă cu reţeaua de

capilare sinusoide dintre ele. În funcţie de afinitatea pentru coloranţi se disting 2 tipuri de

celule: cromofobe şi cromofile. Celulele cromofobe sunt considerate celulele secretorii imature,

iar celulele cromofile sunt celule mature, secretoare ale hormonilor şi sunt la rândul lor

acidofile şi bazofile. Produsul de secreţie al fiecărui tip de celulă este un hormon specific,

numit hormonul trop. Aceşti hormoni influenţează atât creşterea, cât şi activitatea celorlaltor

glande şi sunt reprezentaţi de: hormonul de creştere sau somatotrop (STH), hormonul tireotrop

(TSH), hormonul adenocorticotrop (ACTH) şi hormonii gonadotropi (PSH şi ICSH).

Între adenohipofiză şi hipotalamus există o strânsă corelaţie funcţională, realizată

printr-o legătură vasculară denumită sistemul port-hipotalamo-hipofizar descris în 1929 de

românul Gr. T. Popa şi englezul Aiuna Fielding. Acest sistem îşi are originea într-un plex

capilar din hipotalamus, din care iau naştere vase portale, care la rândul lor se vor capilariza în

hipofiză. Unii neuroni hipotalamici elaborează diferite substanţe chimice (neurosecreţie) pe

care le descarcă în capilarele hipotalamice şi care prin vasele portale, ajung în hipofiza

anterioară, de unde neurosecreţiile ajung în ţesutul gandular. Produşii de neurosecreţie au

proprietatea de a stimula secreţia celulelor adenohipofizare (hormoni hipotalamici de

eliberare) sau de a inhiba secreţia celulelor adenohipofizare (hormoni hipotalamici inhibitori).

Lobul intermediar.

Lobul intermediar este o lamă subţire de ţesut epitelial glandular care aderă de lobul

anterior şi de neurohipofiză şi reprezintă numai 2 % din masa hipofizei. Secretă homonul

stimulator al melanocitelor (MSH).

Neurohipofiza.

Neurohipofiza este alcătuită dintr-o stromă conjunctiv vasculară, din celule gliale şi din

numeroase fibre nervoase care sunt prelungiri axonice ai neuronilor hipotalamici (nucleul

supraoptic şi nucleul paraventricular) care au proprietăţi neurosecretoare. Produsul de

neurosecreţie reprezentat de hormonul antidiuretic (ADH) şi ocitocină, este condus pe cale

axonilor neuronilor secretori ce alcătuiesc tractul hipotalamo-hipofizar, către hipofiza

posterioară, unde este depozitat şi de unde este eliberat îm sânge după necesităţi.

Epifiza.

Epifiza are formă conică asemănătoare unui con de pin (glanda pineală) şi este situată

în şanţul median dintre tuberculii cvadrigemeni superiori. La exterior este învelită într-o

capsulă, formată din piamater, ce trimite în interior septuri ce împart parenchimul glandei în

lobi. Prin baza sa aderă de o regiune diencefalică cu care alcătuieşte epitalamus. Parenchimul

este format din celulele principale (pinocite), celule gliale, celule pigmentare şi celule

nervoase, la care se adaugă celule conjunctive, vase de sânge, fibre vegetative postganglionare

simpatice. După naştere în epifiză au loc depuneri treptate de săruri de calciu şi de magneziu,

astfel că după pubertate ea poate fi calcifiată în întregime. Epifiza secretă mai mulţi hormoni,

dintre care cel mai cunoscut este malatonina.

Glanda tiroidă

Glanda tiroidă (fig. 20) este cea mai mare dintre glandele endocrine, având la adult o

greutate de 40-60 g. (la femeie este puţin mai voluminoasă decât la bărbaţi); situată în regiunea

anterioară şi laterală a gâtului în loja tiroidiană, pe faţa anterioară a laringelui şi traheei. Are

forma literei "H" şi prezintă 2 lobi laterali (stâng şi drept), legaţi printr-o porţiune numită istm.

La exterior prezintă o capsulă fibroasă care trimite la interior septuri conjunctive, ce împart

parenchimul tiroidian în lobuli. În structura unui lobul se găseşte ţesut conjunctiv (stroma

conjunctivă) şi ţesut glandular propriu-zis (parenchimul glandular). Lobulii sunt alcătuiţi din

vezicule sau foliculi tiroidieni. Peretele foliculului este mărginit la periferie de o membrană

bazală pe care spre interior sunt aşezate celule epiteliale tiroidiene, de formă cubică în perioada

de secreţie redusă, dar care devin înalte în perioada de activitate crescută. În cavitatea

foliculului se găseşte o substanţă gelatinoasă, omogenă care poartă numele de holoid, care este

în cantitate redusă când glanda este foarte activă; el conţine iod, care este legat chimic de o

proteină denumită tiroglobulina ce conţine hormonul tiroidian (tiroxina) şi alte substanţe iodate

(diiodotironina şi triiodotironina). În stroma conjunctivă dintre foliculii tiroidieni se găsesc

celule C, ce sintetizează calcitonina (secretată şi de paratiroide).

Glandele paratiroide.

Glandele paratiroide sunt 4 formaţiuni mici, ovoidale, cu diametrul de 0,5 cm., de

culoare galbenă-brună, aşezate perechi pe faţa posterioară a lobilor glandei tiroide, în afara

capsulei acesteia. Două corespund lobului stâng şi două corespund lobului drept al tiroidei.

Glandele paratiroide sunt învelite la exterior de o capsulă fibroasă proprie ce trimite în interior

septuri conjunctive, care împart glanda în lobuli. Celulele glandulare ce alcătuiesc

parenchimuri sunt de două tipuri: celule principale, care secretă hormonul paratiroidian şi

celule oxifine, dispuse în cordoane care probabil sunt formele îmbătrânite ale celor principale.

Există şi celule parafoliculare identice cu celulele C de la tiroidă, secretoare de calcitonină.

Timusul.

Timusul este un organ cu funcţie limfoidă şi endocrină, situat în etajului superior al

mediastinului anterior, retrosternal. El începe să se dezvolte în săptămâna 6 a vieţii

intrauterine, creşte până la pubertate, cănd începe să involueze transformându-se în cea mai

mare parte într-o masă de ţesut adipos, în care se mai păstrează la adult mici zone de ţesut

timic. La naştere timusul are 5-6 cm. lungime, greutate 10-15 g., culoarea roşie-cenuşie şi este

alcătuit din 2 lobi (drept şi stâng) uniţi între ei pe linia mediană şi acoperiţi de o capsulă

conjunctivă care trimite în interior prelungiri delimitând lobuli.

Lobulul timic prezintă o zonă corticală la periferie constituită din limfocite speciale

numite timocite şi o zonă medulară spre interior mai deschisă la culoare în care se află celulele

reticulare şi limfoblaşti. Pe lânga funcţia limfopoetică şi imunitară, timusul are o funcţie

endocrină (deşi nu a fost încă individualizaţ hormonul timic), prin care influenţează creşterea şi

maturarea sexuală.

Pancreasul endocrin.

Pancreasul endocrin este alcătuit din insulele de celule răspândite în interiorul lobulilor

pancreasului exocrin, numite insulele Langerhans. Aceste insule sunt alcătuite din cordoane

celulare care se anastomozează formând o reţea în ochiurile căruia se găsesc capilare sanguine.

Cordoanele glandulare se compun din 2 tipuri de celule: celule alfa, puţine la număr, ce secretă

glucagonul şi celule beta, ce reprezintă 75 % din celulele insulare şi sunt dispuse în zona

periferică a pancreasului endocrin, secretoare de insulină.

Glandele suprarenale.

Glandele suprarenale sunt 2 mase mici (10-12 g), de formă tringhiulară, situate

deasupra polului superior al rinichiului, de care sunt separate printr-un sept conjunctiv. Glanda

este alcătuită din 2 porţiuni: una situată la exterior în zona corticală, denumită

corticosupraranală şi alta în partea internă denumită medulosuprarenală. Corticala este de

origine mezodermică, ca şi glandele sexuale, iar medulara de origine nervoasă (ectodermică),

provenind din celulele crestelor ganglionare din care se dezvoltă şi sistemul nervos simpatic.

La exterior, glanda suprarenală este învelită într-o capsulă fibroasă din care pleacă tracturi

conjunctive în parenchimul glandular.

Corticosuprarenala. Are parenchimul format din celule epiteliale, dispuse în cordoane

separate prin sinusuri venoase. După modul cum sunt dispuse cordoanele, se disting 3 zone

care de la exterior spre interior sunt:

-zona glomerulară, mai subţire, alcătuită din celule mici dispuse în grupe ovoide sau

glomerulare şi secretă hormonii mineralocorticoizi, cel mai activ fiind aldosteronul;

-zona fasciculată, la mijloc, cea mai groasă, alcătuită din celule poliedrice, dispuse în

cordoane paralele şi anastomozate; secretă hormonii glucocorticoizi (cortizolul);

-zona reticulată, alcătuită din cordoane celulare anastomozate, între care se află o

bogată reţea capilară; prezintă cea mai mare dezvoltare la pubertate şi secretă hormonii 17-

cetosteroizi (androgeni şi estrogeni).

Medulosuprarenala. Este formată din cordoane celulare scurte ce reprezintă neuroni

simpatici postganglionari, care nu mai prezintă axoni, dar care secretă adrenalina şi

noradrenalina, pe care le varsă în reţeaua de capilare sinusoide, foarte densă la acest nivel.

Glandele sexuale.

Ovarul endocrin este reprezentat de celulele tecii interne a foliculilor ovarieni, care

secretă hormonii estrogeni - foliculina şi de celulele corpului galben care secretă progesteronul

sau luteina.

Testiculul endocrin este reprezentat de celulele interstiţiale Leydig, care se găsesc în

ţesutul conjunctiv dintre tubii seminiferi contorţi. Totalitatea celulelor interstiţiale secretă

testosteronul.

BIBLIOGRAFIE

Obligatorie:

1. Albu I., Georgia R., Anatomie topografică, Bucureşti, Ed. All, 1998

2. Baciu C., Anatomia funcţională şi biomecanica aparatului locomotor, Bucureşti, Ed. Sport-

Turism, 1977

3. Ifrim M. - Atlas de anatomie umană. vol. III - Sistemul nervos şi organele de simţ, Ed.

{tiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985

4. Maxim Gh., Anatomie II - Note curs, Bacău, 2003

5. Mişcalencu D., Maxim Gh. şi colab. - Anatomia omului, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1983

6. Mogoş Gh., Ianculescu A. - Compendiu de anatomie şi fiziologie, Ed. {tiinţifică, Bucureşti,

1973

7. Papilian V., Anatomia omului, Vol. I şi II, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1982

8. Raveica G., Anatomie funcţională, Note de curs, Bacău 2004

9. Ranga V., Teodorescu-Exarcu I. - Anatomia şi fiziologia omului, Ed. Medicală, Bucureşti,

1969

10. Sbenghe T., Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Bucureşti, Ed. Medicală, 1999

11. Voiculescu I.C., Petricu I.C. - Anatomia şi fiziologia omului, Ed. Medicală, Bucureşti,

1971

12. Zaharia C., Îndreptar de anatomie practică şi chirurgicală a membrelor, Bucureşti, Ed.

Paideia, 1994

Suplimentară, facultativă:

1. Moţet D. şi colab., Îndrumător terminologic pentru studenţii secţiilor de kinetoterapie,

Bacău, Ed. Deşteptarea, 1997

2. Popescu M., Artrologie şi biomecanică, Bucureşti, Ed. Scaiul, 1998

3. Pernkopf E., Atlas of topgraphical and applied human anatomy, Vols. 1 and 2, 3rd Ed. W.

Platzer, Munich, Ed. Urban & Schwarzenberg, 1989

4. Sbenghe T., Kinetologie profilactică, terapeutică şi de recuperare, Bucureşti, Ed. Medicală,

1987

5. Colecţia revistei Kinesitherapie scientifique.

Adrese internet: http:// www.ama_assm.org/atlas/newatlab

7. http:// www.bmj.com

8. http://www.ptcentral.com/muscles/musclehead.html

9. http://www.bartleby.com/107/

10. http://www.bio.psu.edu/faculty/strauss/anatomy/biology29.htm

11. http://www.exrx.net/Exercise.html

12. http://www.innerbody.com/tutorial2/tutorial.html

13. http://medlib.med.utah.edu/WebPath/HISTHTML/ANATOMY/ANATOMY.html

14. http://www.ptcentral.com/

15. http://www.rad.washington.edu/anatomy/index.html

16. http://www.scoi.com/index.html

17. http://www.sportsknee.com/kneeanatomy.htm

18. http://sportsmedicine.about.com/

19. http://www.swarminteractive.com/subscriptions/hip/hipânăt.html

20. http://www.wolf-heidegger.com/english/

http://www.ama_assm.org/atlas/newatlab

http://www.ptcentral.com/muscles/musclehead.html

http://www.bartleby.com/107/

http://www.bio.psu.edu/faculty/strauss/anatomy/biology29.htm

http://www.exrx.net/Exercise.html

http://www.innerbody.com/tutorial2/tutorial.html

http://medlib.med.utah.edu/WebPath/HISTHTML/ANATOMY/ANATOMY.html

http://www.ptcentral.com/

http://www.rad.washington.edu/anatomy/index.html

http://www.scoi.com/index.html

http://www.sportsknee.com/kneeanatomy.htm

http://sportsmedicine.about.com/

http://www.swarminteractive.com/subscriptions/hip/hipanat.html

Anatomie

Documents

Transcript of Anatomie