Anatol_lescu_-particip Romanilor in Armata Imperiului Rus in Sec 18

ACADEMIA DE STIINTA A REPUBLICII MOLDOVAINSTITUTUL DE ISTORIE

Cu titlu de manuscris CZU 94(= 135.1) “17/18” (043) L 52

ANATOL LESCU

PARTICIPAREA ROMANILOR IN CADRUL ARMATEI RUSE IN SECOLUL AL XVIII - lea – ANII 50 AI SECOLULUI AL XIX-lea

TEZA DE DOCTOR IN STIINTE ISTORICE

07.00.02 – Istoria Romanilor

CONDUCATOR STIINTIFIC: AGACHI ALEXEI

Doctor habilitat in stiinte istorice________________________

AUTORUL, Lescu Anatol______________________________

1

Easy PDF Copyright © 1998,2005 Visage SoftwareThis document was created with FREE version of Easy PDF.Please visit http://www.visagesoft.com for more details

http://www.visagesoft.com/easypdf/

CHISINAU

2005CUPRINS

INTRODUCERE 3

Cap. I. COLINISTII ROMANI SI UNITATILE ROMANESTI DIN CADRUL ARMATEI RUSE (SEC. AL XVIII-lea – PRIMA JUMATATE A SEC. AL XIX-lea) 30 I.I. Colonistii romani la est de Nistru (sec. al XVIII-lea - prima jumatate a sec. al XIX-lea). 30 I.II. Formarea unitatilor nationale romanesti in cadrul armatei ruse. 38 Cap. II. ROMANII IN CAMPANIILE MILITARE ALE IMPERIULUI RUS IN SEC. AL XVIII-LEA 53

II.1. Romanii in razboiul ruso-turc din anii 1735-1739 53 II.2. Romanii in razboiul ruso-suedez din anii 1741-1743 56

II.3. Romanii in razboiul de sapte ani (1756-1762) 57 II.4. Osteni si unitati militare romanesti in razboiul ruso-turc din anii

1768-1774. 64 II.5. Participarea romanilor la razboiul ruso-turc din anii 1787-1791 84

Cap. III. PARTICIPAREA ROMANILOR DIN CADRUL ARMATEI RUSE LA INABUSIREA MISCARILOR SOCIALE SI NATIONALE DIN RUSIA 96

Cap. IV. ROMANII IN CAMPANIILE MILITARE PURTATE DE IMPERIUL RUS IN PRIMA JUMATATE SEC AL XIX-LEA 103

IV.1. Participarea locuitorilor Principatelor Romane la razboaiele napoeloniene 103

IV.2. Participarea romanilor la razboiul ruso-turc din anii 1806-1812

120 IV.3. Situatia romanilor din componenta fortelor armate ruse in prima

jumatate al sec. XIX-lea.

2



142

IV.4. Romanii si razboiul Crimeei (1853-1856) 151

INCHIERE 164

NOTELE 171 BIBLIOGRAFIE 194

ADNOTARI 203

CUVINTE-CHEIE 205

INTRODUCERE

Istoria participarii romanilor si, indeosebi, a originarilor din Tara Moldovei in

componenta armatei imperiale ruse in secolele XVIII-XIX este pe cat de interesanta,

pe atat si necunoscuta. Odata cu destramarea Uniunii Sovietice si obtinerea

independentii statale de catre Republica Moldova, in prin plan a aparut problema

renasterii spirituale si revenirii la traditiile nationale, inclusiv in domeniul militar. In

decurs de peste 180 de ani, cu mici intreruperi, populatia bastinasa dintre Nistru si

Prut a fost supusa unui puternic proces de deznationalizare in toate domeniile vietii

sociale din partea regimului tarist si celui sovietic totalitarist, avand consecinte dintre

cele mai grave si pentru pastrarea traditiilor militare nationale. In aceasta perioada erau

sterse intentionat din memoria poporului amintirile despre faptele glorioase ale

stramosilor nostri, se vehicula in mod premeditat ideia pacifismului innascut al

romanilor basarabeni, incapacitatea lor naturala de a fi bravi ostasi si lipsa unor traditii

militare proprii etc. Toate acestea aveau un scop bine determinat, de a educa populatia

locala in spiritul supuseniei fata de guvernul central, abatandu-i astfel de la actiuni

indreptate impotriva asupritorilor sai. In unele cazuri moldovenilor li se recunostea

barbatia si vitejia personala, insa le era negata cu desavarsire capacitatea de a conduce

3



sau comanda mase mari de oameni. Toate aceste procese negative nu au putut insa

sterge din memoria neamului trecutul sau glorios.

In perioada totalitarista nu era cercetata nici istoria militara a poporului nostru, ea constituind o “pata alba” in istoriografia moldoveneasca, inclusiv participarea romanilor in cadrul armatei imperiale ruse. Mai multa atentie a fost acordata participarii voluntarilor romani la razboaiele ruso-turce, deoarece aceasta problema putea fi mai usor ajustata la postulatele istoriografiei marxiste despre “prietenia popoarelor rus si moldovenesc.” Instalarea regimului fanariot este marcat in istoria romanilor prin inasprirea dominatiei otomane in Moldova si Muntenia. Anume in aceasta perioada are loc desfiintarea de catre turci a sistemului militar national de aparare, fiind pastrate numai structurile necesare pazei domnilor si exercitarii functiilor politienesti. Practic Moldova si Muntenia au fost lipsite de forte armate proprii ca institut special al statului. Insa disparitia armatei nu insemna si disparitia traditiilor militare romanesti, disparitia artei militare nationale, disparitia barbatiei si vitejiei caracteristice acestui popor. Aceste calitati au continuat sa existe odata cu trecerea valurilor de migranti si colonisti romani din Moldova si Muntenia, Transilvania si Banat in armatele Suediei, statelor germane, dar mai ales in cele ale Austriei si Rusiei. De aceea consideram gresita opinia vehiculata in istoriografia romana conform careia sec. al XVIII-lea prezinta o perioada de decadere a artei militare romanesti, fiind mentionati numai voluntarii romani participanti la numeroasele razboaie ruso – turce si cateva familii de generali romani din armata rusa.1 Inrolarea masiva a romanilor in randurile armatei ruse necesita o studiere si o

analiza atenta a rolului jucat de romani in cadrul acestei armate. Importanta studierii

istoriei participarii romanilor in randurile armatei ruse este determinata de faptul, ca,

afara de eroismul si curajul aratate de compatriotii nostii in diferite razboaie din

secolele al XVIII-lea – sec. al XIX-lea, ei au contribuit nu numai la dezvoltarea artei

militare ruse, ci si a artei militare in general. Aceasta problema nu a fost studiata

practic de nimeni. Deci scopul acestei lucrari consta in cercetarea si elucidarea

obiectiva a problemei participarii populatiei romanesti in randurile armatei ruse, aportul

lor la formarea fortelor armate ale Rusiei si in dezvoltarea artei militare, participarea in

diferite razboaie si conflicte militare, la cresterea puterii si influentei Imperiului Rus in

Europa si lume. Una dintre sarcinile principale ale lucrarii consta in abordarea

procesului colonizarii de catre romani a stepelor adiacente Marii Negre, unde s-a

4



format un areal demografic romanesc si care era baza demografica a participarii

masive romanesti in cadrul armatei ruse. Istoria acestei colonizari, destinul de mai

departe a acestor oameni necesita o studiere aparte, ei constituind partea cea mai

estica si mai indepartata a neamului romanesc, goniti de vitrigiile timpului departe de

patrie.Valurile de colonizari romanesti coincid cu razboaiele ruso-turce si din aceasta

cauza lucrarea este alcatuita din compartimente care coincid cu desfasurarea acestor

razboaie, formand perioade intregi in istoria militara si civila a Rusiei. Nu mai putin

importanta este si sarcina de a reevalua opiniile tendentioase si falsificatoare ale

istoriografiei ruse si sovietice. Totodata, lucrarea ne arata si tragismul acestor oameni

care, goniti de vitrigiile soartei, paraseau vetrele strabune in speranta gasirii unui trai

mai bun si decent, indepartandu-se de tara si servind intereselor politice ale altor tari.

Din punct de vedere cronologic lucrarea cuprinde perioada de la inceputul sec. al XVIII-lea pana in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, deoarece anume la inceputul sec. al XVIII-lea Petru cel Mare incepe formarea armatei regulate ruse si inrolarea in randurile ei a specialistilor straini, inclusiv a romanilor din tarile romanesti. Practica aceasta a fost continuata si ulterior, cand din numarul mare de colonisti, in mare parte romani, erau formate unitati nationale in componenta armatei regulate ruse, romanii practic alcatuind intreaga cavalerie usoara rusa (corpul de husari). Limita cronologica superioara a lucrarii este determinata de faptul ca anume in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, dupa infaptuirea reformelor burgheze din Rusia de catre Alexandru al II - lea, armata rusa incepe a fi organizata pe principii radical noi, avand la baza principiul serviciului militar general obligatoriu. Daca de la inceputul sec. al XVIII-lea pana in anii 60 ai sec. al XIX-lea, cand a inceput sa fie promovata reforma militara, participarea larga a romanilor in randurile armatei ruse era bazata pe principii de voluntariat, nefiind obligatorie, iar populatia Basarabiei anexate era chiar scutita de prestatia serviciul militar, apoi din 1874 toti basarabenii erau obligati sa faca serviciu militar timp de 6 ani, ceea ce nu numai ca modifica modul de participare a romanilor in componenta armatei ruse, ci si marea simtitor numarul romanilor din randurile fortelor militare ruse. Din perioada aceasta participarea moldovenilor in armata rusa era unificata cu modul de participare a altor popoare din vastul Imperiu rus, fiind sterse particularitatile nationale existente pana atunci. Cadrul geografic al lucrarii cuprinde nu numai teritoriul Rusiei, ci si teritoriul intregii Europe, unde armatele Imperiului rus au purtat nenumarate razboaie.

5



In cercetarea problemei ne-am condus de principiul obiectivitatii, utilizand conceptiile stiintifice noi. Problema a fost studiata in cadrul evenimentelor globale petrecute in subcontinentul european cu aratarea aportului concret adus de romani in dezvoltarea artei militare. Suportul metodologic si teoretico-stiintific al lucrarii constituie conceptii noi despre dezvoltarea societatii. Totodata, ne-am condus si de principiile umaniste, elaborate de scoala Analelor, cercetarea fiind bazata pe metoda istorica de studiere a diferitelor razboaie si actiunilor militare, utilizand informatiile referitoare la problemele si evenimentele studiate si teritoriul concret legat de ele. Sursele folosite in lucrare ne-au permis se folosim si metoda statistica de studiere a aportului depus de romani in dezvoltarea artei militare a Rusiei si contributia lor la desfasurarea diferitelor campanii si actiuni militare. Descriind felul cum s-au desfasurat diferite razboaie si operatiuni militare, noi ne-am dezis de principiul “axiomatic”, atat de caracteristic istoriografiei marxiste, care din start diviza diferite tari in “bune” sau “rele”, neanalizand politica lor in timp concret promovata fata de romani. Totodata, ne-am condus si de principiul cercetarii globale a problemei participarii romanilor in cadrul armatei ruse in diferite actiuni si conflicte militare in strict raport cu microistorie, descriind diferite fapte, episoade, mentionand nume concrete, care, fiind analizate, contribuie la o mai profunda reconstituire a fenomenelor istorice. Procesul istoric a fost cercetat si elucidat urmarindu-se “succesivitatea fenomenelor, a cauzei si efectului” . Este necesar de mentionat ca, desi problema aceasta nu era studiata in mod special, ea totusi a fost abordata in mod fragmentar si tangential in literatura de specialitate rusa, sovietica si romana, indeosebi in cea rusa de pana la 1917. Stiinta istorica rusa de pana la 1917 se caracteriza printr-o relativa obiectivitate in studierea diverselor probleme legate de dezvoltarea artei militare in Rusia, apreciind aportul reprezentantilor nationalitatilor conlocuitoare din Imperiu. Cercetatorii de atunci acordau atentie aspectului national, spunand adesea adevarul fara ocolire, numindu-i pe moldoveni, romani, careli, finlandeji si altii cu numele lor proprii, elogiind faptele lor eroice daca ei manifestau atasament fata de dinastia rusa. Istoriografia rusa din epoca moderna.Una dintre primele lucrari consacrate

rolului moldovenilor in armata rusa a fost cartea scrisa de Dimitrie Cantemir si editata

la Moscova in 1783 consacrata vietei si operei lui Constantin Cantemir2. Totodata in

lucrare este aratata activitatea militara a fiilor lui Dimitrie Cantemir, Matei, Constantin si

Serban si a lui Constantin Cantemir–fiul lui Antioh Cantemir, intemeitorul regimentului

Moldovenesc de husari. Lucrarea contine date pretioase privitoare la primul val de

colonizare romaneasca pe teritoriul Imperiului Rus si despre serviciul militar a 60 de

6



persoane, reprezentanti ai celor mai nobile familii romanesti .

Problema colonizarii Ucrainei de catre romani a fost abordata in lucrarile cercetatorilor A. Skalikovski, D. Bagalei, D. Miller,I. Jitetkii. A. Skalikovski3 a aratat rolul colonistilor romani in popularea stepelor de langa Marea Neagra si desfasurarea acestui proces, fiind mentionate toate localitatile regimentului Moldovenesc de husari si oastei cazacesti de pe Bug, conflictele dintre cazaci zaporojeni si colonisti care participau la valorificarea acestor pamanturi. Lucrarea cuprinde perioada anilor 1730 – 1823, fiind oglindit succint si haotic procesul formarii unitatilor nationale romanesti in acest teritoriu si in Slavenoserbia. Un neajuns al lucrarii consta in lipsa surselor documentare, fiind utilizata doar colectia de Legi ale Imperiului Rus. Aceste lacune au fost lichidate partial de autor in lucrarea consacrata istoriei Secei Zaporojene4, scrisa deja pe baza unui solid material documentar, fiind evedentiat rolul romanilor in colonizarea teritoriilor fostei Secei Zaporojene. Lucrarea a fost scrisa insa de pe pozitii filocazace, iar procesul de colonizare al acestor teritorii de catre romani sub conducerea colonelului Lupul(Zverev) este vehement criticat. Autorul nu mentioneaza desele incursiuni armate de jaf ale cazacilor zaporojeni asupra localitatilor romanesti soldate cu pierderi de vieti omenesti si capturarea oamenilor din regimentul Moldovenesc (nou) de husari. Lucrarea contine si materiale interesante privitoare la formarea regimentului (nou) Moldovenesc de husari. Mai putin valoroasa este lucrarea lui I. Jitetkii5, desi gasim in ea date statistice

privind numarul absolut al populatiei romanesti in regiune si a altor popoare, romanii

din punct de vedere numeric situindu-se pe locul al treilea dupa ucraineni si rusi.

Cu mult mai valoroase sunt lucrarile coautorilor D. Bagalei si D. Miller6, consacrate cercetarii colonizarii si situatiei demografice in Slobodskaia Ucraina (regiunea Harkovului). Aceste lucrari, bazate pe un solid fundament documentar, arata greutatile si conflictele care apareau in procesul dificil de colonizare dintre colonisti romani si populatia locala. Este descrisa viata cotidiana a colonistilor, sunt caracterizati liderii colonistilor – fratii Tanschi, Apostol Chigheci, Culicovschi, spiritul de libertate caracteristic romanilor, atitudenea binevoitoare a guvernului tarist fata de colonisti si loialitatea colonistilor fata de guvern. Cu mult mai numeroase sunt lucrarile consacrate problemelor militare. Practic

fiecare etapa a dezvoltarii fortelor armate ale Rusiei, toate razboaie si conflictele

militare la care a participat Rusia, au fost oglindite in literatura de specialitate. Una

dintre cele mai profunde cercetari consacrate razboiului ruso–turc din anii 1736 –

1739 apartine general locotenentului Aleksei Baiov7. La scrierea lucrarii au fost

7



utilizate surse documentare importante, reproduse si in anexa. Autorul descrie

procesul formarii de catre colonistii romani sau volohi, cum erau numiti acestia in

Rusia, a Corpului Voloh de husari si rolul jucat de catre principele Constantin

Cantemir in procesul de formare a acestei unitati militare. Este descrisa campania

militara din anul 1739 in Moldova cu participarea Corpului Voloh si a moldovenilor

din randurile armatei ruse, nefiind omise nici faradelegile comise de catre rusi si

moldovenii din randurile armatei ruse in propria patrie. Cu toate neajunsurile legate de

idealizarea rolului feldmaresalului Munnich in aceasta companie si abundenta unor date

secundare, lucrarea lui Baiov ramane una dintre cele mai bune si complete lucrari in

elucidarea rolului romanilor in campania militara din anii 1736 – 1739.

Rolul moldovenelor in acest razboi este expus in mod tangential si in lucrarile lui A.Kociubinskii8, consacrate studierii istoriei diplomatice a Rusiei, din care cauza problemele militare sunt abordate in mod succint. Autorul a comis si unele greseli, confundandu-i pe fratii Dimitrie si Constantin Cantemir. Date pretioase, bazate pe bogate surse documentare, privind participarea unitatilor romanesti la razboiul de sapte ani si eroismul manifestat de romani sunt aratate in lucrarile lui D.Maslovskii9, P.Bilbasov10 si G.Repninskii11 . Razboaielor din a doua jumatate a sec. al XVIII-lea cu participarea Rusiei sunt consacrate un mare numar de lucrari scrise de A.Petrov, N.Dubrovin, Fridrich fon-Smith, N.Sakovici, A.Petrusevskii, M.Bogdanovici si altii, in centrul atentiei acestor autori aflandu-se descrierea campaniilor intreprinse de catre generalii P.Rumeantev, G.Potiomkin, A.Suvorov. Aceste lucrari sunt scrise in baza documentelor inedite, culese din arhive si introduse in circuitul stiintific. In ele este descrisa desfasurarea operatiunilor militare, fiind totodata oglindita obiectiv si activitate romanilor din cadrul armatei ruse si a voluntarilor romani in timpul razboaielor ruso-turce. In mod special se deosebesc lucrarile istoricului militar A.Petrov, care si-a consacrat toata viata studierii istoriei militare a Rusiei12. Prin bogatia materialului documentar si profunzimea abordarii problemelor, fiind aratata zi de zi practic toate, chiar si cele mai mici evenimente din aceste razboaie, lucrarile lui A. Petrov nu au egal in acest domeniu. Chiar daca studierea acestor lucrari poate fi putin plictisitoare din cauza abundentei de fapte si nume, totusi in ele sint larg descrise actiunele romanilor din componenta armatei ruse si din unitatile de voluntari. In cele mai multe cazuri formarea detasamentelor de voluntari si actiunele lor sunt aratate cu simpatie, fiind evidentiate faptele eroice savarsite de catre romani, nefiind omise si unele abateri de la disciplina militara, abateri caracteristice pentru acest gen de trupe.

8



Totusi, lucrarile lui A. Petrov nu sunt lipsite si de unele deficiente. Autorul foarte des nu indica sursa documentelor utilizate. Daca in prima sa lucrare descrie actiunele militare pana la companie – batalion, punand la dispozitia cititorului numele si faptele voluntarilor romani din cadrul armatei ruse, atunci in urmatoarea sa lucrare, consacrata razboiului din 1787 – 1791, el se limiteaza doar la descrierea evenimentelor numai pana la nivel de divizie, ceea ce este in detrimentul aspectului factologic-informativ. In aceasta lucrare sunt mentionate mai putine fapte si persoane concrete, actiunele voluntarilor fiind descrise sumar. Aceste neajunsuri au fost inlaturate de autor in lucrarea consacrata razboiului ruso-turc din 1806–1812, in care a aratat in mod detaliat procesul formarii unitatilor de voluntari si actiunele lor in timpul razboiului, ca si rolul romanilor din componenta armatei regulate ruse. Lucrarea lui N. Sakovici13 scrisa pe documente inedite si consacrata cuceririi

de catre feldmaresalul P. Rumeantev a Crimeei - desi este mai superficiala in

descrierea evenimentelor de epoca - completeaza totusi in mare masura ceea ce nu a

aratat A. Petrov. Autorul descrie foarte amplu activitatea regimentelor de husari,

compuse in mare parte din romani si activitatea comandantilor lor, generalilor Satin,

Ciorba, colonelului Bedreaga in campania din Crimeia si Kubani. Cu toate acestea, in

pofida faptului ca regimentul Elisavetgrad de husari era compus aproape in intregime

din romani, iar regimentele Bahmut, Ahtirsk si Harkov erau de la o treime pana la

jumatate romanesti, numarul romanilor fiind destul de mare si in regimentele Izium,

Sumsk si Ostrogojsk, totusi autorul, descriind actiunele acestora, nu mentioneaza nici

un nume sau episod concret din actiunele romanilor, limitindu-se la aratarea rolului

regimentelor intregi.

Lucrarile lui M. Bogdanovici14 si A. Petrusevski15 sunt consacrate descrierii campaniilor intreprinse si rolului jucat in istoria militara a Rusiei de catre P. Rumeantev, G. Potiomkin si, in mod special, de catre A. Suvorov. Lucrarile ambilor autori poarta un caracter biografic general, dar contin si date sumare despre aportul romanesc in actiunele militare conduse de acesti comandanti. Un aspect pozitiv al acestor lucrari consta in posibilitatea aprecierii rolului si locului unitatilor romanesti in ansamblul actiunelor militare si a planurilor generale ale comandamentului suprem rus, a rolului lor in dezvoltarea artei militare ruse in general. Informatii interesante privind rolul si evolutia regimentelor de husari, a voluntarilor romani si a cazacilor de pe Bug in diverse operatii militare sub comanda lui A. Suvorov in razboiul ruso – turc din anii 1787-1791 si cucerirea Poloniei contine

9



lucrarea lui Fridrich fon-Smith16. Lucrarea contine informatii pretioase despre locul de formare a unitatilor de arnauti (voluntari romani), numarul arnautilor si numele comandantilor lor, care au luat parte la operatiunile militare din aceste razboaie, ceea ce este important pentru determinarea aportului numeric a participarii romanilor la razboiul din 1787–1791. Lucrarea contine materiale interesante privind participarea romanilor in cucerirea Poloniei, tema putin cercetata in istoriografia romaneasca. Cu toate acestea, lucrarea poarta un caracter general, informatia privind participarea romaneasca fiind dispersata pe parcursul intregii lucrari. In pofida acestui neajuns, lucrarea arunca totusi o raza de lumina asupra participarii romanilor din cadrul armatei ruse si la inabusirea miscarilor nationale si sociale a popoarelor subjugate de catre tarism, problema care a fost abordata si de catre marele poet rus A. Puskin. In lucrarea sa, “Istoria lui Pugaciov”, poetul a aratat procesul inabusirii rascoalei lui E. Pugaciov la care au participat regimentele Moldovenesc, Bahmut, Izium de husari si generalul maior Ciorba. In mod deosebit A.S. Puskin a evidentiat rolul locotenent-colonelului Achim Bedreaga in urmarirea rasculatilor. Desi contine o importanta anexa documentara, lucrarea totusi nu poarta un caracter strict stiintific, ea fiind mai mult o incercare literara, romantica in care poetul isi expune propria viziune asupra acestei miscari sociale17. Mult mai fundamentala din punct de vedere stiintific este lucrarea istoricului N. Dubrovin18. Bazata pe un solid material documentar, lucrarea contine informatii factologice si multiple exemple privind participarea unitatilor romanesti si a unor persoane concrete in inabusirea acestei rascoale, inclusiv actiunile regimentului Moldovenesc. Printre lucrarile de sinteza consacrate istoriei Rusiei se evidentiaza in mod

deosebit lucrarea istoricului rus Serghei Soloviov19 care contine si date interesante

privind participarea romanilor in diferite actiuni militare si civile in favoarea Rusiei.

Aceasta lucrare clasica din istoriografia rusa este bazata pe un vast material

documentar inedit cules din diferite arhive centrale si provinciale ale Rusiei. Autorul

oglindeste in mod obiectiv rolul romanilor in istoria statului rus in sec. al XVIII-lea. In

calitate de neajuns al lucrarii poate fi mentionat faptul ca, citand diverse documente in

care sunt mentionati romanii, autorul foarte des nu indica sursa din care au fost

extrase documentele , din care cauza nu este posibila depistarea si verificarea acestor

documente pana in ziua de azi. In acelasi timp din cauza necunoasterii altor surse

documentare si a literaturii privind istoria romanilor, in afara celei rusesti, autorul, in

10



unele cazuri, ii confunda pe romani cu sarbi, atribuind ultimilor fapte savarsite de catre

romani, mai cu seama privind colonizarea din Novorossia de catre colonistii straini.

O alta lucrare de sinteza privind istoria formarii cavaleriei regulate rusesti este cartea lui P. A. Ivanov20, care prezinta in fond o schita istorica cu date statistice privind formarea cavaleriei regulate rusesti incepand cu epoca lui Petru I. Ea nu contine material documentar si nici nu abordeaza in mod detaliat formarea si participarea cavaleriei la diferite actiuni militare, fiind bazata in fond pe legile Imperiului Rus privind probleme militare si pe Cartea de state a unitatilor militare, fara vreo referinta la lucrarile si documente utilizate, in afara de unele memorii publicate si Cronicele armatei ruse, ceea ce diminuiaza valoarea ei stiintifica. Totusi, in carte este oglindita participarea romanilor la formarea cavaleriei usoare regulate ruse si procesul formarii si reorganizarii regimentelor de husari, inclusiv celor nationale romanesti, insa fara a acorda atentie istoriei regimentului Samara de husari si unitatilor de cavalerie formate de Raducan Cantacuzino, Gurjiu(Hirjeu), Ghica. Rar sunt mentionati comandantii regimentelor si diviziilor de cavalerie, iar cand aceste unitati sunt totusi mentionate, lipseste fisierul biografic, caracteristic istoriografiei ruse. Dar cel mai mare neajuns al lucrarii consta in opiniile tendentioase privind rolul elementului strain, inclusiv celui romanesc, in formarea cavaleriei regulate ruse, el fiind in fond neglijat de autor iar in unele cazuri ponegrit deschis, ceea ce nu corespunde adevarului istoric si este in contrazicere cu opiniile majoritatii istoricilor rusi de epoca. Razboaielor din prima jumatate a sec. al XIX-lea sunt consacrate lucrarile lui A. Mihailo – Danilevski21, M. Bogdanovici22, D. Buturlin23, P. Zubov24, N. Epancin25, E. Kovalevski26, Zaioncikovski27, N. Bergh28, A. Gheirat29, E. Totleben30 etc. Toate aceste lucrari sunt scrise pe baza documentelor de arhiva, iar in lucrarile lui Mihailo-Danilevski sunt utilizate si memoriile a insusi tarului Alexandru I si ale unor demnitari taristi de prim rang reproduse din convorbirile autorului cu persoanele mentionate. Toate aceste lucrari poarta un caracter general, descriu desfasurarea razboaielor din punct de vedere strategic, mai putin tactic si extrem de putin din punct de vedere operational, limitandu-se numai la unitati si operatii de avengura. Doar in unele cazuri romanii apar in atentia cercetatorilor datorita faptelor de vitejie iesite din comun savarsite de acestia in aceste razboaie. Cu toate acestea, in lucrarile acestor autori gasim date interesante privind armata regulata din Principatele Romane, colaborarea ei cu armata rusa, formarea unitatilor de voluntari si participarea lor, alaturi de romanii din armata rusa, la operatiunile militare, dar si unele incorectudini si opinii tendentioase. Daca in privinta romanilor din cadrul armatei ruse acesti autori nu au nici o obiectie, elogiind faptele lor eroice, ei fiind supusii Rusiei, atunci fata de voluntarii romani din Principate ei sunt mult mai rezervati, subestimand aportul lor in timpul luptelor, in pofida faptului ca autorii mentioneaza uneori faptele de eroism ale

11



voluntarilor savarsite in lupte impreuna cu trupele rusesti. Despre actiunele voluntarilor romani si a unitatilor regulate romanesti delegate pentru intarirea regimentelor rusesti se vorbeste foarte rar, in treacat si la modul general. O pagina aparte in istoriografia militara rusa ocupa lucrarile consacrate studierii istoriei unor regimente aparte ale armatei ruse. Cu toata abundenta faptelor si datelor putin interesante privind coloristica si forma uniformei ostasilor pana la ultimul bumb, despre problemele minore legate de procurarea si ingrijirea cailor etc, aceste lucrari ne prezinta un tablou viu al vietii interne ale regimentelor, componenta nationala a efectivului, istoria concreta a participarii acestor regimente la toate campaniile si operatiunile militare. Aceste studii sunt bazate pe documentele din arhivele unitatilor si memoriile persoanelor care au facut parte din componenta regimentelor, cea mai mare parte a carora sunt pierdute. Dintre unitatile militare care ne intereseaza cel mai mult si istoria carora a fost studiata in mod special, fac parte regimentele de husari Ahtirsk, Harkov, Lubensk si Izium31. Toate acestea regimente, formate dupa dizolvarea regimentului Moldovenesc de husari si a regimentului Lubensk, format in Muntenia in timpul razboiului 1806–1812, aveau un pronuntat caracter romanesc. Aceste studii contin materiale inedite privind viata cotidiana a moldovenilor din aceste regimente, faptele lor pline de eroism in diferite lupte si batalii. Un rol aparte in istoriografia problemei apartine memoriilor martorilor oculari a acestor evenimente, aparute din abundenta in Rusia in secolele al XVIII – al XIX-lea. Cu tot subiectivismul lor in tratarea diferitelor probleme, ele ne prezinta un tablou viu al evenimentelor mentionate. In linii generale, aceste scrieri memorialistice in dependenta de atitudinea autorilor lor fata de aportul romanesc in razboaiele purtate de Rusia in secolele al XVIII-lea – al XIX-lea pot fi impartite in doua categorii. Din prima categorie fac parte memoriile care oglindesc acest aport in mod obiectiv si pozitiv, iar din cea de a doua categorie – lucrarile care defaimeaza rolul romanesc in diferite actiuni si evenimente. Totusi, lucrarile din prima categorie sunt cu mult mai numeroase decat cele din categoria a doua. Mentionam amintirile lui Manshtein32, Enghelgardt33, A. Piscevici34, A. Butovski35, Ermolov36, D. Davidov37, P. Alabin38 si altele, care descriu cu multa simpatie si obiectivitate rolul jucat de populatia romaneasca in istoria Rusiei. Din categoria a doua fac parte lucrarile maiorului fon-Raan39 si a generalilor Langeron40 si I. Liprandi41, amintirile carora contin si opinii eronate la adresa moldovenilor, preluate din pacate si de catre unii reprezentanti ai istoriografiei sovietice. O importanta deosebita pentru cercetarea problemelor mentionate a avut

publicarea seturilor si colectiilor de documente din arhivele ruse referitoare la istoria

armatei ruse si la colonizarea stepelor ucrainene. Acest lucru s-a intensificat odata cu

12



aparitia revistelor istorice “Russkii Arhiv”, “Russkaia Starina”, “Kievskaia Starina”,

“Istoriceskie zapiski” si altele. Cu publicarea documentelor se mai ocupau diverse

Societati Imperiale din Petersburg, Moscova, Odesa, Societatea Imperiala de studiere

istoriei militare si alte societati care se ocupau cu studierea istoriei. O particularitate

importanta caracteristica tuturor lucrarilor acestei perioade consta in faptul ca ele

contineau anexe in care erau incluse numeroase documente, care majorau valoarea si

importanta stiintifica a acestor lucrari. Anume publicarea documentelor a dat

posibilitate stiintei istorice ruse din perioada respectiva sa oglindeasca in mod

obiectiv problemele abordate, spre deosebire de istoriografia sovietica.

Istoriografia sovietica nu s-a ocupat in mod special cu studierea problemei

aportului populatiei romanesti in dezvoltarea militara a statului rus, a artei militare in

genere, iar in cercetarea problemelor istoriei militare, a participarii Rusiei la diferite

razboaie a fost facut chiar un pas inapoi in comparatie cu istoriografia tarista. Din

cauza introducerii cenzurii, a limitarii accesului cercetatorilor la materialele

documentare din arhive nu apareau lucrari noi privind istoria militara, iar cele care

totusi erau publicate se bazau numai pe documentele editate pana la 1917 si nu

contineau informatii noi. Lucrarile autorilor sovietici erau scrise in conformitate cu

postulatele si schemele marxiste despre rolul maselor populare in razboaie. Elogiind

rolul maselor, autorii acestor lucrari nu aratau omul si faptele lui concrete in diferite

momente ale istoriei, din care cauza rolul factorului romanesc in istoria militara a

Rusiei este oglindit foarte vag. Din aceasta categorie fac parte lucrarile lui

N.Korobkov42, B. Telipuhovski43, P. Jilin44, E. Tarle si altii.

Lucrarea lui E. Tarle45, consacrata razboiului Crimeei, desi pretinde anume la

studierea problemelor militare, nu contine nimic nou privitor la acest razboi, atentia

principala fiind acordata studierii duelurilor diplomatice dintre statele participante la

conflict. Lucrarea contine si opinii eronate despre poporul roman ca un popor de

lenesi46 si elita militara rusa de origine romana, in pofida numeroaselor declaratii

despre fidelitatea autorului fata de teoria marxista, care are la baza si principiul

13



internationalismului.

Mai intemeiate si mai obiective sunt lucrarile consacrate elucidarii unor episoade

si operatiuni militare aparte din cadrul unor campanii militare sau razboaie si cele

consacrate unor persoane particulare care au participat la aceste actiuni militare. Mici

ca volum, reprezentand schite istorice, aceste lucrari sunt bazate pe documente inedite

de arhiva. Din aceasta categorie fac parte lucrarea lui de K. Osipov47, in care, in mod

documentat, este evidentiat rolul regimentului Moldovenesc de husari in ocuparea

Berlinului in timpul razboiului de sapte ani, si articolul foarte interesant al autoarei N.

Polonskaia–Vasilenko, bazat pe documente de arhiva privitoare la efectivul tuturor

regimentelor nationale romanesti 48.

Istoriografia sovietica a acordat o atentie deosebita razboiului din anul 1806-1812, care s–a terminat cu anexarea Basarabiei de catre Rusia,oglindind in anumita masura si rolul elementului romanesc in acest razboi. Se evidentiaza monografia lui B. S. Abalihin49, care contine materiale interesante privind participarea regimentelor romanesti de cazaci de pe Bug la acest razboi, insa din ignoranta autorul atribuie aceste regimente ucrainenilor, inducand in eroare cititorul privitor la apartenenta nationala a acestor unitati. Interesanta si unica in felul ei este lucrarea autorilor V. Glinka si A. Pomarnatkii50, care contine un bogat material ilustrativ-portrete generalilor de origine romana-eroi ai razboiului cu Napoleon din anii 1812 – 1814 aflate in Galeria militara a Palatului de Iarna(Ermitaj). Portretele sunt completate cu scurte schite biografice. Aceste portrete redau trasaturi tipice romanesti ale acestor generali in uniforma de parada, fiind pictate insignele si decoratiile primite pentru vitejie in diferite lupte. Este reprodusa si uniforma militara a unitatilor nationale romanesti comandate de catre acesti oameni – regimentele de husari Elisavetgrad si Olviopol. Cu regret, schitele biografice anume ale generalilor romani sunt foarte scurte si chiar bizare, iar imaginile - mici si in culori alb-negru, lipsind portretele generalilor Nanii si Iurcovschi. Un rol aparte in cercetarea problemelor legate de formarea si afirmarea armatei ruse ii apartine colonelului L. Beskrovnii, care in lucrarile sale a studiat istoria formarii armatei regulate ruse incepand cu epoca lui Petru cel Mare si pana in 1917, adica timp de peste 200 de ani51.Aceste lucrari bazate pe materiale documentare din arhivele militare poarta un caracter multilateral, in ele fiind abordate aspectele legate de functionarea armatei, inclusiv sistemul de recrutare, baza tehnico-materiala, tactica, strategia etc. Sunt descrise campaniile militare concrete, fiind aratat si rolul romanilor in formarea armatei regulate ruse si a unor reprezentanti ai neamului romanesc in

14



diferite actiuni militare. Cu regret, autorul nu totdeauna mentioneaza originea si nationalitatea romanilor, ceea ce nici nu era scopul lucrarilor sale, deminuind astfel rolul romanesc in istoria armatei ruse, creand cititorului impresia ca acesti oameni erau rusi de origine sau reprezentantii ai altor nationalitati, numai nu romani. O atentie sporita a fost acordata de istoriografia sovietica studierii procesului colonizarii stepelor din nordul Marii Negre si situatiei demografice din aceasta regiune. Aceste probleme sunt abordate in lucrarile lui V. Kabuzan52, care a cercetat profund procesele migrationiste din sudul Rusiei si din Basarabia, inclusiv colonizarea regiunilor sudice ale Imperiului Rus de catre romani unde ei au populat tinuturi intregi, cunoscute sub numele de Serbia Noua si Slavenoserbia, aratand totodata numarul de colonisti veniti din Moldova si ponderea lor in intreaga populatia a regiunii . In baza datelor statistice autorul spulbera mitul “sarb”, conform caruia populatia Serbiei - Noi era alcatuita din sarbi, demonstrand ca in aceasta regiune numarul sarbilor era foarte mic, in timp ce populatia romaneasca constituia 78 % din numarul colonistilor. Lucrarile acestui autor nu sunt insa lipsite de unele deficiente. Abordand problema formarii unitatilor militare din randul colonistilor el incurca in mod haotic datele cronologice si succesiunea formarii acestora. Mentionand componenta romaneasca a regimentului Moldovenesc de husari, autorul nu evidentiaza componenta nationala romaneasca si a altor unitati de husari si lancieri, in pofida faptului ca in paginele anterioare mentioneaza ca teritoriile, unde a avut loc formarea acestor unitati,erau populate de romani. Neajunsurile enumerate au fost depasite de catre V. F. Sismariov53, a carui lucrare este consacrata in mod special studierii colonizarii sudului Rusiei de popoarele romanice. Aceasta lucrare fundamentala este bazata pe documente din arhivele Moscovei, Petersburgului, Odesei, Nikolaev, Herson si din alte orase din sudul Imperiului, materialele documentare fiind foarte pretioase, deoarece cea mai mare parte a documentelor privitoare la procesul colonizarii de catre romani a acestor regiuni a fost distrusa in timpul celui de al doilea razboi mondial. In monografie este aratat procesul colonizarii de catre populatia romaneasca a regiunilor din sudul Ucrainei, formarea regimentelor de husari, repartizarea lor pe companii si dislocarea in asezari rurale, cu mentionarea faptelor si numelor concrete. Cu toate acestea, autorul nu totdeauna evidentiaza elementul romanesc, confundand elementele romanesti cu cele sarbe. Procesul colonizarii Serbiei - Noi este expus tot in linii generale, fara evidentierea cotei procentuale a populatiei romanesti, constatandu-se doar ca ea era foarte mare, in pofida faptului ca autorul dispunea de listele efectivului acestor regimente, ceea ce ii permitea lesne sa stabileasca cifra fara mari dificultati. Aceasta monografie contribuie in mare masura la cunoasterea istoriei colonizarii romanesti a regiunei vaste din nordul Marii Negre. Cu regret, acest lucru nu a fost continuat de catre alti cercetatori, cu exceptia

15



istoricilor din Ucraina, cercetarile carora s-au soldat cu aparitia ”Istoriei Ucrainei”54 si

a “Istoriei oraselor si satelor RSS Ucrainene”55. Din ele aflam despre istoria asezarilor

din toate regiunile Ucrainei. Volumele, consacrate regiunilor Kirovograd, Odessa,

Nikolaev, Harkov si Donetk ne vorbesc despre istoria asezarilor romanesti din aceste

regiuni. Insa, in contrazicere cu faptul evidentiat inca de istoriografia rusa veche

despre formarea unui mare numar de sate si orase de catre romani, autorii acestor

lucrari afirma ca aceste asezari au fost fondate de catre ucraineni, iar colonistii romani

au fost asezati in sate ucrainene, formand majoritatea absoluta a populatiei. Autorii

impartasesc aceiasi opinie si despre localitatile din fosta stepa salbatica, nepopulata

practic in trecut de nimeni, unde populatia romaneasca a format un intreg areal

romanesc.

Problemele abordate in teza au fost cercetate si de istoriografia sovietica

moldoveneasca. Unul dintre primii autori care a acordat atentie aceastor probleme a

fost E. Suliman56. In lucrarea sa, consacrata razboiului ruso-turc din 1735 – 1739,

gasim materiale interesante privind formarea Corpului Voloh in componenta armatei

ruse, despre activitatea militara si administrativa a lui Constantin Cantemir, Bulatel,

Stefan Chifa, Dionisie Codreanu, Anton Tanschi si a altor personalitati mai putin

cunoscute cititorului larg. Cu regret, istoria formarii Corpului Voloh este expusa

sumar, fara evedentierea rolului elementului romanesc in campaniile din anii 1736 –

1739. Nu este aratat rolul si ponderea elementului romanesc in regimentele de husari

Sarb si Ungar, in care numarul romanilor era foarte insemnat. Cu toate aceste

neajunsuri, brosura lui Suliman a contribuit la elucidarea problemei participarii

populatiei romanesti in rindurile armatei ruse.

In “Istoria RSS Moldovenesti” sunt compartimente consacrate razboaielor ruso – turce, care contin si unele materiale de sinteza privind participarea populatiei Moldovei si Munteniei in componenta armatei regulate ruse si despre detasamentele de voluntari57. Fiind o lucrare de sinteza, acest volum nu aduce nimic nou la elucidarea problemei, participarea populatiei romanesti in randul armatei tariste fiind expusa la modul general. Mai substantial a contribuit la studierea acestei probleme I. E. Semionova58.

16



Cercetand arhivele militare din Moscova, autoarea a publicat doua lucrari bine documentate, consacrate in exclusivitate cercetarii problemelor militare si relatiilor militare ruso-moldovenesti. Pentru prima data in istoriografia sovietica a fost analizata componenta nationala a regimentelor de cavalerie ale armatei ruse si evidentiat rolul elementului romanesc in formarea acestui gen de unitati militare. Autoarea indica susrsele din care au fost depistate documentele privitoare la elementul romanesc din aceste regimente, ceea ce inlesneste enorm lucrul altor cercetatori ai problemei. Atentia principala a fost acordata razboaielor ruso-turce din 1768–1774 si 1787–1791, fiind abordate pe larg diverse aspecte ale participarii populatiei romanesti in aceste conflicte, inclusiv activitatea numeroaselor detasamente de voluntari. Date interesante privind participarea populatiei romanesti in razboiul ruso-turc din 1828–1829 contine si lucrarea lui V. Ia. Grosul59. In baza materialelor noi de arhiva, autorul descrie procesul formarii detasamentelor de panduri si voluntari, participarea lor la actiunele militare, fara a evidentia insa rolul elementului romanesc din componenta armatei regulate ruse. In articolul consacrat razboiului din anii 1806 - 1812 G.S. Grosul si R.V. Danilenko60 arata procesul formarii unitatilor de voluntari din ambele Principate, fara a descrie participarea lor in actiunele militare, in care scop ele si erau formate. Din lucrarile recent aparute mentionam lucrarile semnate de V.I. Tvircun61. In baza documentelor de arhiva, autorul pentru prima data abordeaza problema formarii unitatilor nationale romanesti in componenta armatei regulate ruse si participarea romanilor in campaniile militare purtate de armata rusa in anii 1812 – 1814. Cu regret, aceste cercetari nu au fost finalizate. Au ramas neelucidate rolul generalilor de origine romana in razboaiele cu Napoleon, activitatea militara a tuturor regimentelor de husari in care ponderea elementului romanesc era foarte inalta, si nici a regimentelor de cazaci de pe Bug, in exclusivitate romanesti. Cu toate aceste neajunsuri, articolele semnate de V. Tvircun prezinta prima incercare de a elucida rolul populatiei romanesti in istoria formarii si dezvoltarii armatei regulate ruse. Este interesanta si lucrarea lui I. Antupov62 , consacrata studierii istoriei ostilor cazacesti din regiunea Bugo-Dunareana. Oastei cazacesti de pe Bug este consacrat un capitol aparte, unde autorul arata provinenta romana acestei osti, insa in continuare afirma fara nici un temei ca componentul principal acestor cazaci o constituiau ucrainenii, ceea ce nu corespunde adevarului. Traditiile istoriografiei sovietice continua si lucrarea recenta lui V. Stati, care, in capitolul consacrat razboaielor ruso-turce, practic nu prezinta materialul, pentru a ilustra participarea moldovenilor la aceste razboaie63. Istoriografia romana. Tema abordata in teza a fost reflectata si in istoriografia romana, unele aspecte mai amplu, iar altele mai putin, ceea ce este si firesc, din lipsa

17



materialului documentar. Mai bine este oglindita colaborarea militara ruso-romana, formarea si desfasurarea serviciului detasamentelor de arnauti, voluntari, panduri etc. Cu mult mai slab este insa aratat rolul romanilor in componenta armatei regulate ruse. Cu studierea istoriei armatei romane s-au ocupat in mod special si clasicii istoriografiei romanesti – M. Draghici, V. Urechia, A. Xenopol si N. Iorga. De o valoare incontensabila este lucrarea lui V. Urechia64, care contine si materiale importante privind participarea romanilor la razboaiele ruso- turce, activitatea detasamentelor de voluntari. Autorul nu acorda insa atentie desfasurarii actiunelor militare, iar formarea detasamentelor de voluntari este aratata numai pe teritoriul Munteniei, dar nu si pe teritoriul Moldovei. Lucrarea lui M. Draghici65 este consacrata evenimentelor politice petrecute in Moldova si mau putin celor militare din a doua jumatate a sec. al XVIII-lea – inceputul sec. al XIX-lea . A. Xenopol, in lucrarea sa, consacrata razboaielor ruso-turce66, abordeaza mai pe larg problema influentei nefaste a acestor razboaie asupra Tarilor Romanesti, fara a acorda atentie problemelor pur militare. Mult mai larg a studiat problema istoriei militare a poporului roman Nicolae Iorga67, care, in lucrarea sa a aratat rolul romanilor in timpul razboaielor ruso-turce din componenta armatei regulate ruse, fiind mentionati si unii dintre generalii rusi de origine romana. Acelasi lucru se poate spune si despre lucrarile lui D. Georgescu68 si N. Arghirescu69, in care sunt reluate, in linii generale, opiniile lui N. Iorga. Influenta Rusiei asupra formarii armatelor regulate din Principatele Romane este oglindita in lucrarea lui I. Filitti70. Mult mai ample si interesante sunt lucrarile lui G. Bezviconi 71 , pline de date si fapte ciudate si pretioase pentru cetitorul contemporan, in care autorul ne prezinta un tablou amplu al participarii moldovenilor in randul armatei ruse, aratand in mici amanunte genealogia si istoria familiilor acestor oameni. La scrierea acestor lucrari au fost utilizate materialele din arhivele din Chisinau, Moscova, Bucuresti, Kiev, unele dintre care au disparut in timpul celui de al doilea razboi mondial. Prezinta interes si lucrarea lui Mihai Cantacuzino72, care contine si informatii privind participarea reprezentantilor familiei Cantacuzino in randurile armatelor ruse si austriece in diferite razboaie, formarea regimentului Voloh de husari si participarea acestuia la razboiul ruso-turc din anii 1768-1774, date biografice ale unor personalitati militare din secolul al XVIII-lea, dar contine mai putine informatii cu caracter militar, desi a fost scrisa de un militar de profesie, general-maiorul Mihai Cantacuzino. Merita a fi mentionata si lucrarea lui Radu Rosetti73, consacrata razboiului ruso-turc din 1806–1812 si Arhivei senatorilor din Chisinau, care contine material interesant privind formarea si activitatea detasamentelor de voluntari de pe langa unitatile regulate ale armatei ruse in Moldova si Muntenia, neajunsurile si neregulile existente in aceste detasamente. Autorul adesea nu indica sursa documentelor utilizate,

18



unele dintre aceste documente fiind lipsa in Arhiva senatorilor, lucrarea continand si unele inexactitati. Toate acestea impun utilizarea acestei lucrari cu multa atentie si precautie. Unele aspecte a participarii nobilimii basarabene in cadrul armatei ruse la diferite actiuni militare dupa anexarea Basarabiei de catre Rusia contine si lucrarea lui A. Boldur74. Problema razboaielor ruso-turce a fost studiata si abordata de C.C. Giurescu75. Insa, lucrarea sa fundamentala contine mai mult material din istoria politica, diplomatica si culturala ale Principatelor Romane, nefiind oglindite problemele pur militare ce tin de razboaiele ruso-turce. In unele cazuri autorul doar aminteste despre faptul participarii locuitorilor Principatelor in detasamentele de voluntari. Trebuie mentionate si articolele lui A. I. Vianu76 si N. Ciachir77, publicate in diferite reviste de specialitate. Bazate pe documente din arhivele romanesti si rusesti, aceste articole descriu unele aspecte privind participarea romanilor pe langa trupe rusesti in diferite campanii militare. Din studiile recente este necesar de mentionat lucrarea lui V. Tcaci78, consacrata relatiilor internationale ale Moldovei in perioada anilor 1763-1774. Desi autorul nu se opreste in mod detaliat la descrierea actiunilor militare din anii razboiului ruso-turc din anii 1768-1774, in lucrare este aratata pozitia populatiei Moldovei fata de acest razboi si fata de unitatile de voluntari formate pe teritoriul Principatelor Romane. Lucrarea “Istoria militara a poporului roman”79, bogat ilustrata si bazata pe ample surse documentare, consacrata istoriei militare a romanilor din cele mai vechi timpuri pana in perioada contemporana, nu contine date privind participarea romanilor, dar mai cu seama a basarabenilor in randul armatei regulate ruse. Spatiu mai mare este acordat numai activitatii detasamentelor de voluntari romani pe langa trupele regulate ruse. Acelasi lucru se poate spune si despre “Istoria Romaniei”80, care este o lucrare de sinteza, dar contine mai putin material de caracter militar. Cu mult mai importanta pentru cercetarea temei alese de autor este monografia lui Ion Mihai Cantacuzino, consacrata studierii istoriei neamului Cantacuzinestilor81,

care contine foarte multe date si fapte interesante legate de activitatea militara a acestui neam, majoritatea reprezentantilor fiind militari de profesie. La scrierea acestei carti autorul a utilizat documente inedite din arhivele familiei. De o importanta deosebita este arborele genealogic al acestui neam, anexat la lucrare, fiind mentionati toti militarii de cariera apartinand acestei familii. Cu regret, nu toti militarii reprezentanti ai acestui neam s-au bucurat de o egala atentie din partea autorului. Activitatea unora este oglindita mai putin, serviciul lor militar fiind aratat tangential, cu mari lacune, ceea ce se explica prin necunoasterea de catre autor a problematicii militare, in general, si a celei din sec. al XVIII-lea, in particular. Dintre lucrarile recent aparute pot fi mentionate cele, care apartin cercetatorilor

19



V. Osiac82, A.Stan83, Gh. Cristache84 care, in conformitate cu principiile metodologice noi, arata diverse aspecte ale formarii unitatilor regulate si iregulate romanesti, colaborarea lor cu autoritatile tariste, participarea lor la diferite actiuni militare, fara a oglindi si aportul romanesc in dezvoltarea armatei regulate ruse si in dezvoltarea artei militare europene. Autorii acestor lucrari au utilizat larg materialul documentar, publicat pe parcursul secolelor trecute. O lucrare interesanta este si cartea autoarei L. Bulat85, consacrata romanilor moldoveni din Ucraina. Aceasta opera, nefiind o lucrare stiintifica, este un eseu consacrat destinului tragic al acestor oameni care, in vitrigiile istoriei, au pastrat caracterul sau national. In ceea ce priveste istoriografia occidentala, ea nu s-a ocupat in mod special cu studierea problemelor militare ale poporului roman din perioada respectiva. Putem mentiona lucrarea lui R.W. Seton-Watson86, care este practic un manual al istoriei romanilor de la cele mai vechi timpuri pana la inceputul secolului al XX-lea. Din pacate, in capitolele consacrate razboaielor ruso-turce si relatiilor ruso-romane autorul nu abordeaza problemele militare, ele fiind date succint si din punct de vedere a luptei diplomatice. Acelasi lucru se poate spune si despre lucrarea lui L.S. Stavrianos87, care este consacrata studierii istoriei Balcanilor din antichitate pana la prima jumatate a sec. al XX-lea. Din lucrarile recente poate fi mentionata lucrarea istoricului american G.F. Jewsbury88, care este consacrata problemei anexarii Basarabiei de Rusia, dar care totusi nu contine material consacrat in special problemelor militare din perioada razboiului ruso-turc din anii 1806-1812. Analiza istoriografiei ne arata, ca este imperios necesara o lucrare aparte, consacrata problemei participarii romanilor in randurile armatei imperiale ruse. Izvoare si documente. Pentru cercetarea acestei teme, pe langa literatura analizata, au fost utilizate un sir de surse documentare, printre care un rol deosebit revine documentelor din Arhiva Nationala a Republicii Moldova, fondurile nr. 1, 88 si 220. Fondul nr. 1 contine documente importante din arhiva senatorilor, care contribuie la elucidarea problemelor formarii detasamentelor de voluntari, componenta lor nominala si sociala, administrarea Basarabiei in timpul razboiului ruso-turc 1806–1812, utilizarea resurselor economice ale Principatelor pentru aprovizionarea armatei ruse89 si un sir de alte probleme, inclusiv descrierea actiunelor militare ale unitatilor de voluntari. Fondul nr. 88 constituie arhiva Adunarii nobilimii din Basarabia, in care se afla si unele materiale despre participarea nobilimii basarabene la razboaiele purtate de Rusia. Fondul nr. 220 alcatiut din hrisoave moldovenesti contine documente care ne arata participarea populatiei bastinase in razboaiele ruso-turce din anii 1768 – 1774, 1788 – 1791. In perioada postbelica N.V. Berezneakov si V.A. Bogdanova90 au publicat

20



colectia de documente in care este reflectata activitatea generalilor M. Kutuzov si P. Bagration in calitate de comandanti-sefi ai armatei ruse in Principate in timpul razboiului ruso-turc din anii 1806-1812. Aceste colectii de documente sunt mici si fara aparat stiintific. In aceiasi perioada a fost publicata colectia de documente privind istoria desfasurarii razboiului de sapte ani91. Aceasta colectie contine materiale bogate privind componenta si participarea armatei ruse in acest razboi, fiind larg oglindita istoria formarii si pregatirii de lupta a regimentelor romanesti de husari, despre efectivul lor, corpul de comanda, continand fapte si nume concrete in legatura cu participarea lor la actiuni militare. Sunt indicate sursele documentelor utilizate. Lucrarea este inzestrata cu aparat stiintific, indice alfabetic si biografic, un scurt glosar de termini militari specifici secolului al XVIII-lea. Si mai voluminoasa este colectia de documente consacrata feldmaresalului

P.Rumeantev92. Ea contine materiale foarte bogate privind participarea la razboaiele

ruso-turce a unitatilor nationale romanesti si rolului lor in diferite actiuni militare,

diverse nume si fapte concrete. Este expus in mod amanuntit procesul formarii

unitatilor nationale de voluntari si participarea lor activa in razboaiele ruso-turce. Se

acorda atentie si procesului colonizarii de catre fostii voluntari ai tinuturilor sudice ale

Imperiului Rus. Important este si faptul, ca autorii au publicat extrase din Registrul

zilnic al actiunilor de lupta ale armatei, in care erau mentionate toate intamplarile

petrecute in armata pe parcursul zilei, inclusiv actiunele mai importante savarsite de

catre reprezentantii neamului romanesc. Documentele inregistreaza desfasurarea

actiunelor militare pe scara larga, de la intreaga armata pana la regiment sau

detasament de voluntari, ceea ce largeste posibilitatea cercetarii temei. Acelasi lucru se

poate spune si despre culegerea de documente consacrata lui A.Suvorov93.

Mai putin reusita este colectia de documente consacrata lui M. Kutuzov sub redactia lui L.G. Beskrovnii94. Structura si aparatul stiintific sunt identice colectiilor anterioare, compartimentul documentar este insa net inferior colectiilor mentionate. Foarte des documentele nu sunt integrale, continand doar extrase legate numai de activitatea militara a lui M. Kutuzov, fiind omise actiunile intreprinse de catre M. Kutuzov impreuna cu regimentele de husari sau a cazacilor de pe Bug, nu sunt publicate listele celor decorati etc. Majoritatea documentelor sunt de ordin general-strategic, mai ales in ceea ce priveste razboaiele cu Napoleon, actiunile militare sunt descrise numai de la divizie in sus, facand imposibila elucidarea actiunilor si faptelor intreprinse de romani, care erau concentrati in companii – batalioane -

21



regimente. Doar in rare cazuri romanii erau comandanti de brigazi si divizii. O sursa interesanta prezinta si hartile militare inserate in aceste culegeri in forma lor originala. In unele cazuri cand este vorba de lupte concrete, aceste harti contin multa informatie factologica, datorita schemelor concrete ale miscarilor trupelor pe etape, indicate pe harti si legendelor, care ne ofera date amanuntite privind componenta si numarul trupelor participante la actiunele militare, comandantii unitatilor, diverse fapte, actiuni din timpul luptelor. Merita a fi mentionata si culegerea de documente consacrata unitatilor iregulate in timpul razboiului cu Napoleon din 181295, in care sunt incluse documente privitoare la actiunele detasamentului de voluntari din Petersburg, condus de colonelul Semiot si raidurile partizanilor din regimentul 3 al cazacilor de pe Bug. Cu regret, numarul acestor documente este foarte mic si nu reda in intregime activitatea acestor unitati, continand doar unele aspecte ai activitatii lor. Acelasi lucru se poate spune si despre colectia de documente privitor la actiunele armatei ruse in Germania in anul 181396 , in care sunt incluse documente care elucideaza episoade din luptele purtate de catre regimentul 2 al cazacilor de pe Bug. Unele colectii de documente reflecta si procesul colonizarii Ucrainei de Sud97,

insa nu atat de catre romani, cat de catre sarbi si alte popoare slave, desi in unele

documente sunt mentionati anume romanii si nu slavii. Deci, documentele nu arata

obiectiv procesul colonizarii stepelor sudice ale Imperiului Rus, ci numai formarea

regimentelor de husari de la Petru cel Mare pana la sfarsitul sec. al XVIII-lea.

Important este ca in aceasta lucrare este elucidata activitatea administrativa a lui

Constantin Cantemir in administrarea tinuturilor de Est ale Ucrainei.

La publicarea documentelor privitoare la problema abordata a contribuit si istoriografia sovietica moldoveneasca. Mentionam colectia de documente redactate de I.E. Semionova98 in care sunt incluse materiale ample privind participarea moldovenilor in razboaiele ruso-turce, atentia principala fiind acordata doar detasamentelor de voluntari. Formarea si participarea lor la actiunele militare este expusa in mod detaliat, cu un mare numar de date si familii. Insa procesul formarii detasamentelor de voluntari si participarea lor la actiunele militare sunt elucidate fragmentar si mozaic, fara evidentierea rolului lor in contextul general ai razboaielor, fara indicarea razelor si raioanelor de actiune. Se acorda atentie si procesului colonizarii de catre moldoveni a Ucrainei. Nu este aratat insa rolul romanilor din unitatile militare regulate din componenta armatei ruse care au emigrat in Rusia cu cateva decenii mai inainte de inceperea acestor razboaie. Lipsesc cu desavarsire si hartile, care ar contribui la o mai profunda intelegere a desfasurarii razboiului. Cu toate

22



acestea, colectia contribuie la evidentierea rolului elementului romanesc in razboaie purtate de catre Rusia in secolele al XVIII-lea – al XIX-lea. Una dintre cele mai profunde lucrari in care este abordata si tema actualei teze este Letopisetul Tarii Moldovei de Ion Neculce99. Marele Hatman al Moldovei Ion Neculce nu numai descrie cursul evenimentelor din trecut la care a participat personal, dar si analizeaza in mod critic actiunele militare care au avut loc pe teritoriul Moldovei. Putem afirma cu certitudine ca Ion Neculce a fost primul cercetator militar in sensul modern al cuvantului din istoria Romaniei. El nu numai descrie evenimentele si actiunele militare, ci si evidentiaza intentiile strategice ale principalilor inamici, expune componenta nationala a participantilor la actiunele militare, utilizand terminologia militara a epocii, ceea ce ne permite sa-l consideram pe Ion Neculce ca fondator al istoriei militare romanesti. In aceiasi perioada istorica a fost scrisa si “Cronica Ghiculestilor”100. Fiind o apologetica a neamului Ghiculestilor, scrisa de un curtean grec, aceasta lucrare este plina de fapte, evenimente, nume, date care completeaza informatia despre acea epoca. Fiind scrisa de pe pozitii anticantemiresti, lucrarea poarta un caracter subiectiv, neglijand si tainuind in unele cazuri fapte reale, mai ales cand este vorba despre relatiile de colaborare intre guvernul tarist si Ghiculestii. Cu toate acestea, lucrarea prezinta un izvor important pentru studierea istoriei militare a Moldovei in prima jumatate a sec. al XVIII-lea. De aceiasi natura este si lucrarea lui Pseudo – Enache Kogalniceanu care, insa, descrie mai putin actiunele militare, acordand atentie principala evenimentelor politice din Moldova101. Unele aspecte ale problemei cercetate, mai cu seama privind participarea voluntarilor romani la razboaiele ruso-turce sunt expuse in Cronica paralela a lui Axintie Uricariul102. De o mare importanta este si Hronograful lui Dionisie Eclesiarhul, care cuprinde evenimentele din istoria tarilor romanesti, mai cu seama a Munteniei intre anii 1764-1815103. Descriind evenimentele din Principate, autorul arata procesul formarii unitatilor romanesti in razboaiele ruso-turce, participarea lor la diferite actiuni militare. Manifestand o atitudine negativa fata de detasamentele de voluntari, autorul nu le apreciaza la justa lor valoare, nu arata date concrete privind participarea lor la actiunile militare, comite unele inexactitati si greseli factologice anume in domeniul militar, ceea ce impune utilizarea in mod critic a acestui izvor. O sursa specifica reprezinta si folclorul: povestirile orale, versurile, cantecele, baladele, care, in forma populara, ne readuc la evenimentele epocii. Cu tot continutul lor mitologic, ele ne redau coloritul epocii, iar in unele cazuri, ca de exemplu cronicile si povestirile versificate romanesti din secolele al XVII-lea – al XVIII-lea, ne arata destul de complet si structura detasamentelor de voluntari din sec. alXVIII-lea, componenta lor sociala si nationala, armamentul, conducatorii si alte informatii

23



importante, care s-au pastrat in memoria poporului si nu s-au pastrat in documentele oficiale104 . De o rara importanta pentru cunoasterea istoriei militare a poporului roman sint si memoriile colonelului Ioan Solomon, participant activ la toate razboaiele ruso-turce din prima jumatate a secolului al XIX – lea, unul dintre organizatorii armatei regulate Romanesti. In aceste amintiri, pline de fapte, nume si date, sunt expuse unele actiuni militare si informatii care nu si-au aflat reflectare in istoriografia romaneasca din trecut105 . Informatii valoroase contine si colectia de documente privitoare la istoria romanilor de Eudoxiu Hurmuzaki106. In colectie sunt incluse documente din arhivele Austriei, Frantei, Rusiei, care completeaza tabloul evenimentelor din diferite puncte de vedere. Cu regret, informatiile despre problemele militare sunt foarte putine. Merita atentie si colectiile de documente turcesti, publicate recent in Romania, care caracterizeaza aceleasi evenimente, insa din unghiul de vedere al intereselor Turciei107. Cu regret, si in aceste culegeri este oglindita numai lupta diplomatica dintre marile puteri. Unele aspecte privind razboiul ruso-turc din 1806-1812 si cel din 1828-1829 sunt elucidate de documente incluse in colectia de documente consacrata rascoalei din 1821108. Unele aspecte din razboiul Crimeii contine si colectia de documente privind istoria militara a poporului roman109.

24



Cap. I. COLONISTII ROMANI SI UNITATILE ROMANESTI DIN CADRUL ARMATEI RUSE (sec. al XVIII-lea - prima jumatate a sec. al

XIX-lea)I.I Colinisti romani la est de Nistru ( sec. al XVIII-lea – prima jumatate a sec.

al XIX-lea) Formarea unor unitati romanesti in componenta armtei imperiale ruse este strans

legata cu procesul colonizarii teritoriilor de la est de Nistru de catre populatia

romaneasca. Acest proces a inceput inca in secolele al XVI-lea – al XVII-lea si a

purtat, initial, un caracter neorganizat, spontan. Populatia parasea Moldova fie din

cauza dominatiei otomane si a greutatilor materiale existente in tara, in cautarea unui lot

de pamant sau a unui destin mai usor, fie in urma intrigilor boieresti, fie pentru a se

angaja in serviciu tarilor vecine. Dintre personalitatile istorice marcante am putea numi

pe mitropolitul Kievului Petru Movila, colonelul din Mirgorod Pavel Apostol, tatal

viitorului Mare Hatman al Ucrainei, Danila Apostol 1, colonelul din Bratlav si Periaslav

Dumitrascu Raici 2. Unii dintre acesti demnitari se transmutau de regula insotiti de

oamenii lor, al caror numar ajungea uneori pana la 500-1000 de persoane.

Inainte de a trece la expunerea subiectului anuntat in titlu, vom urmari in mod succint procesul colonizarii stepelor din regiunele nordice ale Marii Negre de catre colonistii romani in sec. al XVIII-lea – al XIX-lea. Largirea statului rus in aceasta perioada, dezvoltarea lui economica si desele razboaie de cucerire a unor noi teritorii necesita un numar tot mai mare de oameni. Cresterea naturala a populatiei era insa limitata, incat regiuni intregi ramaneau slab populate sau mai mult pustii. Una dintre solutii in vederea rezolvarii problemei in opinia guvernantilor rusi consta in atragerea in aceste zone a populatiei din statele vecine, inclusiv din Principatele Romane. In scopul stimularii acestui proces, guvernul tarist a elaborat un sir de masuri indreptate spre momirea si protejarea colonistilor, acordandu-le diverse privilegii si inlesniri, scutindu-i de unele impozite fata de stat. Asemenea masuri creau Rusiei o imagine favorabila in randurile locuitorilor statelor vecine si atrageau noi valuri de colonisti. Persoanelor care aduceau cu ele oameni li se acordau diferite grade militare in dependenta de numarul celor adusi. Pentru 300 de insi se conferea gradul de maior, 150 – capitan, 80 – locotenent, 60 – plutonier si titlu de nobil rus, 30 – vahmistru etc. In cazul in care colonistii nu manifestau dorinta de a se inrola in armata, pentru obtinerea gradelor militare sus mentionate era nevoie de a stramuta un numar dublu de

25



oameni3. Cei sositi erau asezati compact si formau intregi regiuni nationale, pastrandu-si pana la un timp obiceiurile si legislatia autohtona si subordonandu-se exclusiv conducatorilor lor. Spre deosebire de bastinasi, ei beneficiau de un sir de privilegii cu caracter economic. Locuitorii care cadeau de acord se emigreze in Rusia primeau de la rezidentii rusi din tarile lor cate 2 copeici pe zi pentru o persoana. Celor sositi in Rusia li se repartizau loturi de pamant conform gradelor obtinute: capitanului - 100 sferturi*, locotenentului – 80, sublocotenentului – 70, plutonierului – 50, ostasilor de rand de la 20 pana la 30 sferturi de pamant pentru o familie4. Pe timp de pace acestia aveau dreptul sa intretina relatii comerciale cu Crimeea, Polonia si Moldova, sa infiinteze intreprinderi si sa se ocupe cu mestesugurile5. Pentru un timp indelungat colonistii erau scutiti de impozite, iar cei care doreau, beneficiau de un credit fara dobanda pe un termen de zece ani. Pe parcursul a sase luni pana la injghebarea propriilor gospodarii, ei erau cazati in mod gratuit de catre stat in gospodariile unor localnici6. Aceste facilitati erau acordate muntenilor si moldovenilor, sau volohilor, cum erau numiti de catre rusi. In 1706, emigreaza din Moldova Grigorie Ionencu, comandant de osti din Dubasari, care a primit din partea Marelui Hatman al Ucrainei, Mazepa, ingaduinta de a se stabil in localitatea Burci din regiunea Cighirin si de a o popula cu moldoveni veniti din regiunele nistrene. In vara anului 1708, conform ordinului lui Mazepa, el este desemnat comandant al regimentului din Bratlav cu permisiunea de a inrola in unitatea sa persoane venite din Moldova7. Tot atunci au trecut din Moldova in Ucraina fratii Anton si Vasile Tanschi, primul devenind in curand comandant al regimentului de cazaci Kiev, iar mai apoi al celui din Belaia Terkovi. Lui Anton Tanschi i-a fost data in stapanire o mosie in

* Sfert-unitate de suprafata egala cu 0,5 deseatina sau aprox. 0,5 ha.

localitatea Murafa din regiunea Harkovului8. Ofiterii sai au primit proprietati in urmatoarele localitati: horunjii Ion Proteanul trei case in satul Secereni, iar rotmistrul Ion Cucureanu opt case in satul Skripcini9. Primul mare val de populatie romaneasca stramutata in Rusia s – a stabilit in Slobodskaia Ucraina si este strans legata de numele lui Dimitrie Cantemir care, parasind Moldova dupa catastrofa de la Stalinesti, s-a retras cu tarul Petru I, fiind insotit de o suita de circa patru mii oameni. Oricare ar fi cifra reala a insotitorilor sai – patru mii, cum sustin majoritatea istoricilor10, sau mai putin, cum sustine cercetatorul Tvircun, - cert este faptul ca ei au contribuit la o simtitoare crestere a numarului colonistilor romani, majoritatea intrand in serviciul militar al Rusiei. Impreuna cu domnitorul pribeag au mai primit mosii: stolnicul Dimitrie Enache – satul Balakleika, spatarul Iurie Mecinic – satul Novomlinsk, vornicul Ilie Abaza – satul Volosskii Kut si

26



46 gospodarii in satul Dvurecinoie11. Rotmistrul Jitnicier a primit 55 de iobagi, brigadierul Bancescul – 49, brigadierul Bulatel – 139, Gredescul – 12, Ion Vetov detinea 3 iobagi in satul Murafa, Tudor Catargiu - 9 iobagi in acelasi sat, sutasul Ion Ursu stapanea satul Melovatka, iar satul Bolakleev apartinea capitanilor Sutu, Scrimet si Postelnic12. Colonelului Procopie Culicovschi, omul apropiat al lui D. Cantemir, comandant al regimentului de cazaci Harkov, i – au fost date in proprietate 41,8 desetine de pamant in satele Cantemirovka, Borki, Ternoven, Rаkitnoie si Mihailovka13. In total, moldovenilor veniti le-au fost date 710 gospodarii. Odata cu stabilirea lui D. Cantemir la Harkov au fost mutati aici fratii Tanschi si ofiterii Jiean si Bedraga, dandu-li-se in stapanire localitatea Murafa. Tot in acest sat a fost instalat si colonelul Apostol Chigheci cu moldovenii sai, primind in posesie satele Pena, Ugroedi si Zlodeevka14. Demnitarii moldoveni asezati pe pamanturi noi cu oamenii lor au obtinut de la Petru cel Mare permisiunea de a popula aceste teritorii cu compatrioti volohi, in care scop ei trimiteau emisari in Moldova15. Asa a aparut la inceputul secolului al XVIII-lea, in regiunea Harkovului, primul areal populat compact cu populatie romaneasca. Un moment caracteristic, demn de retinut: procesul de colonizare era dirijat de catre nobilii moldoveni in frunte cu Dimitrie Cantemir si era alcatuit din originari din Moldova. Valul de refugiati din anul 1711 a fost succedat de alte valuri, cauzate de razboiul ruso-turc din 1736-1739, cand romanii din Corpul Voloh al lui Constantin Cantemir au fost stramutati si asezati in regiunea Harkovului. Catre mijlocul secolului al XVIII-lea, procesul colonizarilor romanesti devine mai lent, iar valurile masive de colonizari coincideau, de regula, cu razboaiele ruso-turce. Din componenta colonistilor moldoveni faceau parte familiile marilor boieri ai Moldovei: Cantemir, Culicovschi, Chigheci, Abaza, Bantas, Zerul, C. Vetov, E. Parutici, M. Merescul, Braghin, Jiean, Armas, fratii Tanschi, Bancescul, Bedraga, T. Catargiu, I. Ursul, Braga, I. Vremev, I. Camaras si multi altii. Devenind proprietari de pamant si infiintand gospodarii proprii, colonistii isi duceau viata de nobili in propriile conace, ocolind orasele. Populand regiuni intinse in vecinatatea Harkovului, colonistii romani erau practic absenti in centrul acestei regiuni, orasul Harkov, ca, de altfel, si in celelalte orase ale regiunii. Colonistii romani erau intampinati de locuitorii bastinasi cu un sentiment de raceala si teama. Faptul se explica prin insusi caracterul celor veniti. Fiind oameni liberi in Moldova, deprinsi mai mult cu manuirea sabiei decat cea a plugului, iuti la manie si sustrasi de la viata pasnica in urma deselor razboaie cu turcii si tatarii, ei nu puteau sa-si schimbe brusc propriul mod de viata, sa se incorporeze in randurile bastinasilor. Fiind numit de catre Petru cel Mare comandant al regimentului de cazaci Harkov, colonelul Procopie Culicovschi destituie conducerea precedenta a

27



regimentului si dispune dupa bunul sau plac de sursele banesti ale unitatii, ceea ce a provocat nemultumirea cazacilor, acestia plangandu-se guvernului central ca "pot fi inrobiti nu numai de noul comandant strain si adus in regiment nu se stie de cine si de unde,… ci si de catre pamantenii sai – volohi, care… nu numai pe oameni simpli, ci si pe cei instariti ii injura, pricinuindu-le jigniri si… devastari in gospodarii. Daca acest Culicovschi va ramane la noi… atunci el cu noile sale proiecte straine, necunoscute poporului nostru, pe toti… o sa ne inlature. Obiceiurile lor si noua randuiala ne sunt insuportabile, totul fiind o consecinta a mandriei lor iesita din comun si a darzeniei, cruzimii, lingusirii si sireteniei. De aceea noi ne temem, ca el (Culicovschi)… are de gand… pe noi… sa ne nimiceasca… iar pe ai sai volohi sa-i inmulteasca si sa – i puna in posturile principale… El trimite pe volohii sai in cautarea infractorilor, dar nestiind limba rusa…fac cercetari prin traducatori nu se stie conform caror legi”16. Matei Culicovschi, care l–a urmat la conducerea regimentului pe tatal sau, Procopie Culicovschi, retinea leafa cazacilor, ii batea si–i aresta fara a cerceta cazurile concrete, impunandu–i sa cumpere de la el la un pret mare cai, iar in timpul cantonamentelor ii obliga sa procure toate cele necesare numai in pravalia lui, la preturi foarte inalte17. Si mai violent se comporta colonelul Vasile Tanschi care a format din randurile

moldovenilor o ceata de haiduci, cutreierand teritoriile invecinate si terorizand

populatia satelor Murafa si Sarovka. In timpul unei asemenea incursiuni, el a

disparut18. Nu mai pasnic era si comportamentul colonelului Chigheci, care a inceput

sa ia pamanturile, morile si pescariile localnicilor19.

Al doilea mare areal populat de catre colonistii romani era situat in stepele din nordul Marii Negre, in Novorossia, pamanturi care, atunci cand au fost cucerite, conform politicii guvernului tarist, au inceput a fi colonizate din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea. Colonizarea a inceput in decembrie 1751, cand colonelul Ivan Horvat Otkurtici, de nationalitate sarb, aflat in serviciul militar austriac, s-a transferat in Rusia si a format aici patru regimente de colonisti. In componenta lor urmau sa intre sarbi, macedoneni, bulgari si volohi, supusi ai reginei Maria - Tereza, in numar total de saisprezece mii de oameni20. Noii adusi au fost asezati pe un teritoriu vast in partea dreapta a Niprului, incepand de la gura raului Kovarlak pe linie dreapta pana la cursul superior al raului Tura, iar de aici spre gura raului Kamenka, apoi catre cursul superior al raului Berezovka pana la varsarea raului Amernik in Nipru. Acest vast teritoriu numit Serbia Noua a fost trecut sub administrarea lui Horvat, caruia i-a fost acordat gradul de general, fiind subordonat direct Senatului Rus. Desi colonistii erau numiti “sarbi”, ponderea numerica a acestora era mica. In primul val de imigranti, numarul sarbilor era de numai 218 de oameni. In 1752 au mai venit inca 2000 de colonisti21. In anul 1754, in Serbia Noua locuiau 2225 barbati si

28



1694 femei. Componenta nationala a colonistilor poate fi stabilita dupa apartenenta etnica a celor 2225 barbati, dintre care sarbii erau 257, macedoneni–124, bulgari–57, nemti–32, unguri–79, romani–1676, ultimii constituind 75,2% din numarul total22. La finele aceluiasi an, numarul romanilor a sporit atingand cifra de 2997 de barbati din numarul total de 3840 de colonisti, ceea ce constituia 78,05% 23. Conform hotararii Senatului din 24 decembrie 1751, in regiune aveau sa ramana numai colonistii, iar toti ceilalti locuitori, mai cu seama ucrainenii, urmau a fi stramutati in alte parti ale vastului Imperiu Rus. Asadar, practic, majoritatea populatiei acestei zone era de origine romaneasca. Deosebirea dintre Serbia Noua si regiunea Slobodskaia Ucraina consta in faptul ca in prima romanii constituiau majoritatea covarsitoare a colonistilor de rand, in timp ce sarbii, numeric minoritari, constituiau corpul de comanda, net depasandu-i in aceasta privinta pe romani. Totusi, printre conducatorii Serbiei Noi intalnim destule nume romanesti. In februarie 1760, din 45 de ofiteri superiori si inferiori atestati in Serbia Noua, 11 erau romani, ceea ce constituia a patra parte din umarul total al ofiterilor. Acestia erau: plutonierii Andrei Nicorita, Andronache Donu, Petru Gherman, Nicolae Tica, Constantin Turubijanu, Garvriil Bogdanovici, locotenentul Maxim Ciorba, capitanii Dumitru Merejan, Grigorie Bulatel, maiorii Lazar Serbul si Tudor Ciorba24. Colonistii, de obicei, erau impartiti in regimente, iar acestea, subdivizionate, in companii, fiecare companie alcatuind o localitate, numita si sant. Mentionam urmatoarele localitati – companii sau santuri: Novomirgorod (fost Treceaghi) – centrul administrativ al Serbiei Noi, Peci, Petroostrov, Nadlak, Kaniblat, Semlik, Arhanghelsk, Martonos, Pancev (Lihovatka), Kanij, Sentov, Bukovar, Fedvar, Subbotita, Versat, iar in regimentul de panduri : Kralovsk, Taburis, Kamenka, Zimuni, Cianat, Kovin, Blagovat, Slankameni, Becika, Varajdin, Galgovat, Ianov, Selkon sau Solnosi, Vingos, Iungrad, Pavlis, Mandorlak, Santomes. Majoritatea localitatilor s-au pastrat pana in zilele noastre, stramosii locuitorilor fiind de origine romana25. Concomitent cu colonizarea Serbiei Noi a avut loc si colonizarea regiunilor invecinate sub conducerea coloneilor Sevici si Preradovici. Din 1753 aceste regiuni au primit denumirea de Slavenoserbia, cuprinzand un vast teritoriu de la Bahmut pana la Lugani, trecand prin cursul superior al raurilor Seijarka, Mius si Belaia, ceea ce corespunde actualmente regiunii Donetk in Ucraina26. Si in aceasta provincie, care se subordona direct Colegiului Militar de pe langa imparateasa Elizaveta, majoritatea absoluta a populatiei o alcatuiau romanii. Conform ordonantei tarinei din 4 iulie 1756, toti emigrantii veniti din posesiunile Portii Otomane, mau cu seama grecii, volohii si bulgarii, urmau a fi asezati cu traiul in Slavenoserbia27. Pana la sfarsitul domniei Elizavetei au fost asezati in aceasta provincie circa 1300 de oameni, majoritatea

29



covarsitoare fiind moldoveni si munteni28. Incepand cu anul 1752, teritoriul dintre Serbia Noua si Slavenoserbia si pana la Nipru a fost populat cu mii de moldoveni si munteni adusi de catre maiorul Vasile Lupu si colonelul Sterici. In localitatile Kriukov, Krilovsk, Tibulev, Beci si Aleksandria, populate in exclusivitate cu romani, a fost formata o unitate noua administrativa cu denumirea de regiment nou de cazaci liberi – Novokazacii Slobodskoi polk, sub comanda colonelului Adabas (Odobas)29. Intre anii 1754 si 1755 emigrantii din Moldova de est au populat atat pamanturile din preajma raurilor Ingul Mare si Ingul Mic, cat si ambele maluri ale rauletelor Samotkani si Domotkani, inlaturandu-i din asezarile lor pe zaporojeni30. Asezarile-companii ale acestui regiment–erau: Murzinka, Versinokamenskii, Verblinjka, Zelionaia, Omelinik, Domotkani, Borodaievskii, Kamenskii II, Boiani, Misurin Rog, Gruzskaia, Viska, Pletionnii Taslik, Driesk, Novoarhanghelsk, Dobreanka, Orleansk, Popelinastaia si altele31. In martie 1764, dupa urcarea pe tron a Ecaterinei a II-a, teritoriul care cuprindea Serbia Noua, Slavenoserbia si regimentul de cazaci Novokazacii Slobodskoi a fost transformat in regiunea (gubernia) Novorossia cu centrul administrativ in orasul Kremenciug. Pe acest teritoriu la inceputul formarii noii regiuni locuiau 17,1 mii de romani. Procesul de colonizare romaneasca s-a intensificat in timpul razboaielor ruso-turce din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea. Numai intre anii 1771-1773 s-au mutat din Moldova in Novorossia 16 676 de oameni, numarul total al acestora catre sfarsitul secolului variind intre 106 000 – 154 000 de suflete32. In anul 1769 locotenentul Petru Lari a adus 1 700 de oameni, locotenentul Iurie Caracian – 210 oameni, locotenentul Petru Ciorba 150 de romani. In anul 1771, colonelul Vasile Lupu (Zverev) a adus cu sine 15 000 de oameni, plutonierul Constantin Stanisin –1 075 de volohi33. In baza asezarilor fondate de acesti colonisti au fost formate regimentele Negru si Galben de husari. In 1772, numarul locuitorilor regimentului Negru de husari era de 16 447 barbati si 14 332 femei, a regimentului Galben de husari – 13 214 barbati si 11 148 femei si a celui Moldovenesc – 16 790 barbati si 6 469 femei34. Regimentul Moldovenesc de husari, cuprinzand 16 companii–localitati (santuri), avea in posesie o suprafata de 14 000 – 15 000 desetine de pamant si cuprindea localitatile: Pavlovsk (Novoukrainka), Viska Mare, Pesciannii Brod, Taslikul Negru, Ternavka, Ingulsk, Dobreanka, Siniuhin Brod, Lipneajka, Pletionnii Taslik, Lisaia Gora, Tiskovka, Suhoi Taslik (Glodosi), Gruzskaia, Olisanka, Olviopol. Initial, romanii din Novorossia si–au pastrat limba materna, obiceiurile si traditiile nationale. Ei se autonumeau moldoveni, romani, munteni sau turcani35. Al treilea mare areal de asezare a populatiei romanesti era Transnistria, adica

30



teritoriile intre Nistru si Bugul de sud. Procesul colonizarii acestor pamanturi de catre moldoveni a inceput cu mult inainte de razboiul ruso-turc din 1768 - 1774 si a continuat practic fara intrerupere pana la anexarea Basarabiei de catre Imperiul Rus in 1812. Din randul celor asezati in Transnistria faceau parte si arnautii (moldoveni) din randurile carora turcii au format in 1769 un regiment crestin in vederea luptei cu Rusia, dar care in deplina lui componenta a trecut de partea rusilor. Ei au fost asezati in preajma Bugului, atingand in anul 1769 numarul de 3 796 de oameni, iar catre inceputul secolului XIX numarul lor a crescut pana la 6 383 barbati36, alcatuind oastea cazacilor de pe Bug. La inceput ei formau sapte localitati – companii (santuri): Novogrigoriesvskoie, Sokoli (Voznesensk), Racovat, Arnautovka, Skarjinka, Mihailovka si Troitkaia37 . Insa odata cu cresterea populatiei romanesti apareau din randul ei noi sate, al caror numar, la inceputul secolului alXIX-lea, a ajuns pana la 28, inclusiv: Mihailovka, Krasnoselie, Gumnitkaia, Lozovatka, Lagheri, Kucerovka, Nerubaika, Novogrigorievka, Serdecinaia, Rudaia, Uhovka, Vodeannaia, Troitkoie, Mihailovka II, Belousovka, Arnautovka, Novogrigorievka II, Voznesensk (Sokoli), Novopetrovka, Fiodorovka, Kasperovka, Balovnaia, Sebin, Matveevskaia, Konstantinovka, Guriev - toate avand in posesie o suprafata de 169 742 desetine de pamant38 . Totodata, in 1793, au fost asezati in regiunea transnistreana 654 de oameni dintre volintirii colonelului Cantacuzino, ai maiorului Ghirjev si locotenent-colonelului Nicorita, care au participat in razboiul ruso-turc din perioada 1787-1791, iar 1 135 transferati in satele moldovenesti din regiunea Donetkului si Bahmutului, fosta Slavenoserbia39 . Ultimul mare exod al populatiei romanesti din Principate a fost legat de desfasurarea razboiului ruso-turc din anii 1806-1812, cand mii de moldoveni s-au stramutat in stanga Nistrului, inrolandu-se in unitatile militare ruse. Numai dupa anexarea Basarabiei s-au asezat in judetul Tiraspol 1 272 barbati – moldoveni40 . In total, in regiunile sudice ale Imperiului Rus, catre a doua jumatate a secolului al XIX-lea, numarul romanilor atingea cifra de 244 100 de oameni, situandu-se pe locul al treilea dupa ucraineni si rusi41. Aceste valuri de migratii influenta negativ asupra starii demografice din Principatele Romanesti, scazand considerabil numarul populatiei.

I.2. Formarea unitatilor militare romanesti in cadrul armatei ruse Pe baza acestui proces demografic s-au format unitatile militare romanesti din

componenta armatei regulate a Rusiei. Daca in secolul al XVII-lea ponderea

moldovenilor in formatiunile militare din Rusia, dar mai ales in cele din Ucraina, era

neinsemnata si se limita la ocuparea de catre acestia a unor posturi inalte in ierarhia

militara, apoi la inceputul secolului al XVIII-lea fenomenul ia amploare, purtand un

31



caracter organizat, contribuind la aparitia unor intregi unitati alcatuite din romani. In

aceasta perioada, Petru cel Mare incepe activitatea de formare a armatei regulate in

cadrul careia un rol aparte revine cavaleriei. Primele insuccese ale rusilor in timpul

razboiului ruso-suedez au demonstrat tarului slabiciunea oastei sale, si asta din cauza

lipsei cavaleriei usoare regulate ca gen independent de armata, cu propriile

caracteristici. In vederea inlaturarii acestui neajuns, Petru I a luat hotararea de a forma

cavaleria usoara din regimente de husari. Cu atat mai mult, ca exemplul in acest

domeniu il ofereau chiar inamicii sai – suedezii, a caror cavalerie usoara era constituita

din volohi.

Or, in 1707, Petru I porunceste colonelului Apostol Chigheci formarea primului regiment de husari din istoria armatei ruse, alcatuit tot din volohi, in numar de 300 de oameni, care a primit denumirea de Horongva Voloha42 si s-a mentinut pana in anii 30 ai secolului al XVIII-lea43 . Din efectivul de comanda al Horongvei faceau parte 2 rotmistri, 3 locotenenti si 3 horunjii44 . Catre anul 1711, anul campaniei lui Petru cel Mare in Moldova, existau deja in componenta armatei ruse 6 regimente de cavalerie usoara si 2 horongve45 . Toate aceste unitati purtau denumirea comuna de regimente volohe, fiind comandate de catre Anton si Vasile Tanschi, Grigoras Ivanenco (Ionencu), Niculov (Nicu), Ghirjev (Hirjeu) si Abazin (Abaza)46. Catre anul 1721, din diverse considerente, mai cu seama de ordin economic, intretinerea regimentelor fiind costisitoare, efectivul acestor unitati a fost redus pana la 1 500 de oameni, iar dupa terminarea razboiului cu Suedia unitatile au fost desfiintate, cu exeptia Horongvei alcatuite din volohi. A doua incercare de constituire a cavaleriei usoare regulate a fost intreprinsa in anul 1723, cand maiorul sarb Albanez primi ordinul de a forma un nou regiment de husari din sarbi si alti colonisti veniti din peninsula Balcanica. In decembrie 1723, respectivul regiment numara de acum 161 ostasi de rand, inclusiv sarbi – 97, bulgari – 10, unguri – 2, arnauti (albanezi) – 1, volohi (munteni, moldoveni) - 4947; acestia din urma aflandu-se numericeste pe pozitia secunda dupa sarbi. Totodata, continua sa existe Horongva Voloha compusa tot din romani, care se completa cu ostasi din noile valuri de colonisti veniti din Principatele Romane. La inceputul anilor 30 ai secolului al XVIII-lea au trecut de partea rusilor 500 de moldoveni in frunte cu Vasile Bedraga, completand astfel efectivul Horongvei Volohe, comandata in perioada respectiva de maiorul Bulatel48. Odata cu declansarea razboiului ruso-turc din anii 1736-1739, toate detasamentele romanesti din componenta armatei ruse au fost unite intr-o structura

32



aparte sub denumirea de Corpul Voloh, care numara la inceput intre 200 – 300 de oameni, purtand haine nationale si nu uniforma stabilita pentru unitatile de husari. Procesul formarii Corpului Voloh a fost impulsionat odata cu fuga, in anul 1736, a lui Constantin Cantemir, fiul domnitorului Antioh Cantemir, din Moldova in tabara ruseasca din Ucraina. Au fost trimisi in Moldova patru ofiteri pentru a recruta noi voluntari. Intregul efectiv al unitatii si, mai ales, cel de comanda se completa cu moldoveni la demersurile personale ale lui Constantin Cantemir catre feldmaresalul Munnich, comandant-sef al fortelor rusesti. Concomitent se desfasura si procesul de asigurare logistica si inzestrare a Corpului cu armament. Husarii au fost inzestrati cu carabine, baionete si pistoale, scoase anterior de la evidenta din cauza uzurii. Conform ordinului feldmaresalului Munnich din 13 august 1739, Corpului i-au fost repartizate 1 037 carabine, 300 pistoale, 2 tunuri de camp, 400 de cai, 328 ruble, 300 arsini de stofa, 50 de corturi, 20 tobe, 8 steaguri cu simbolica nationala romaneasca49. C. Cantemir s-a ocupat personal de amplasarea simbolurilor pe steagul unitatii, pastrand insemnele si coloritul national: culorile rosu-auriu si vechea stema a Moldovei – capul de bour cu o stea intre coarne, timbrat de o coroana si sustinut de o sabie si un buzdugan incrucisate50. Daca la sfarsitul lunii ianuarie 1739 din componenta Corpului faceau parte doar 7 ofiteri si 265 de ostasi de rand, la 1 aprilie 1739 efectivul lui numara 700 de oameni, repartizati in 4 companii regulate de infanterie si 4 companii de husari. Din componenta Statului-Major faceau parte un colonel, un prim-maior, secund-maior si alti ofiteri51. Pentru sarguinta depusa la formarea Corpului Voloh, principele Constantin Cantemir a fost inaintat de catre Munnich la gradul militar de brigadier (general de brigada)52. Si dupa inchierea operatiunilor militare pe teritoriul Moldovei, inrolarea in Corp a noilor voluntari din randurile locuitorilor Principatelor Romanesti a continuat, astfel, catre 1 august 1739 mai adaugandu-se 7 ofiteri si 178 de ostasi53, iar dupa incheierea pacii de la Belgrad Corpul avea in randurile sale 770 de oameni. In 1739, dupa terminarea razboiului ruso-turc, au fost reluate actiunile de constituire a unitatilor regulate de husari, fiind formate regimentele Sarb si Ungar, in 1741 – cel Moldovenesc si cel Gruzin. La baza regimentului Moldovenesc de husari a stat Corpul Voloh, fondat de catre Constantin Cantemir. Conform ordonantei Colegiului Militar al Rusiei din 14 octombrie 1741, regimentul Moldovenesc urma sa fie alcatuit numai din moldoveni si munteni in numar de 1 063 de oameni54. Odata cu formarea regimentului a fost introdusa si uniforma respectiva: caftane si cusme albe, pantaloni rosii, epancia de albastrita, iar pe steagurile unitatii fiind pastrata, alaturi de simbolurile rusesti, si simbolica nationala romaneasca. Primul steag era de culoare azurie, ornamentat cu franjuri aurii, pe el fiind desenate un buzdugan auriu si un vultur bicefal rusesc, tinand in ghiare stema Moldovei cu cap de bour. Pe al doilea steag al

33



regimentului era imprimata o sulita aurie pe care statea un vultur bicefal, fiind amplasati si sfintii Constantin si Elena cu cruci in maini. Pe partea opusa a steagului era reprodusa stema Moldovei55. Au fost fixate si soldele banesti pentru gradatii militari: colonelul primea anual 381 de ruble, locotenent-colonelul – 320 ruble, maiorul – 245 ruble, locotenentul – 123 ruble, adjutantul – 117 ruble, auditorul si plutonierul – 88 ruble, vahmistrul – 36 ruble, caporalii si ostasii cate 28 ruble, preotul – 66 ruble. Guvernul a eliberat din contul statului 700 de ruble pentru procurarea uniformei. In mai 1741, regimentul numara 948 de oameni si 699 de cai56, fiind cantonat pe linia ucraineana de aparare la frontiera cu Imperiul Otoman, sediul cartierului general aflandu-se in localitatea Kovalevka57. Catre anul 1757, regimentul Moldovenesc numara deja 1 203 oameni. Istoria formarii regimentului Moldovenesc de husari este strans legata de numele primului sau comandant si fondator, Constantin Cantemir, un nume cunoscut in istoria militara nationala din perioada respectiva. Descendent din familia Cantemirestilor, el s-a nascut aproximativ in anul 1700 in capitala Imperiului Otoman, Istanbul (Constantinopole), fiind fiul al lui Antioh Cantemir. In timpul razboiului ruso-turc, in anul 1736, a fugit din Moldova in Ucraina, unde a infiintat Corpul Voloh, cu care a si participat la razboi, evidentiindu-se prin fapte de eroism in desele misiuni de recunoastere in spatele inamicului, dar si prin cruzimea manifestata fata de turci. Setos de razbunare, intreprinde o incursiune nelegitima in Polonia, arzand si ucigand totul din domeniile contelui Potoczki, care il arestase in timpul fugii sale in Rusia, cu gand sa-l predea turcilor ca pe un tradator58. In acelasi mod s-a comportat C. Cantemir in timpul operatiunilor militare din Moldova, facand totul “una cu pamantul”59. Pentru aceste fapte, intre anii 1742 – 1744 el a fost chestionat, in cadrul unei anchete, la care a fost supus feldmaresalul Munnich, dar a scapat neincriminat dand vina pe cazacii zaporojeni60. In anul 1744, a fost invinuit din nou de catre cvartirmaistrul regimentului Moldovenesc Alexei Semionov (Semion) de comiterea unor faradelegi in timpul campaniei militare, dar si de data aceasta a fost iertat de tarina Elizaveta si in acelasi an, 1744, este inaintat pentru merite in timpul campaniilor militare la gradul de general-maior. In toti acesti ani a comandat regimentul Moldovenesc, indeplinind misiuni de aparare a hotarului Rusiei cu Turcia. In 1756 i-a fost conferit gradul de general locotenent si este numit comandant al Diviziei Ucrainene in componenta careia intrau regimentele de cazaci din Ucraina – Ahtirsk, Harkov, Ostrogojsk, Sumsk, Izium, avandu-l in calitate de adjunct pe brigadierul Dumitru Dancescul, residinta diviziei aflandu-se in orasul Harkov. Timp de sapte ani a comandat cu mana de fier Ucraina, a inabusit in 1759 miscarea haidamacilor, fara sa uite o clipa de interesele materiale personale: comitea numeroase abuzuri, fapte caracteristice pentru toata birocratia rusa.

34



Odata cu ocuparea tronului Rusiei de catre Ecaterina a II-a incepe o campanie de lupta cu abuzurile comise de catre administratia locala, care nu l-a ocolit nici pe C. Cantemir. Pe 23 octombrie 1762, in urma unei plangeri a sutasului Konovetki, Senatul hotari deschiderea unei anchete privind activitatea generalului Constantin Cantemir61. Invinuit de acapararea pamanturilor subal, luare de mita si intrebuintarea subalternilor la diverse munci in propria gospodarie, conform ordinului Colegiului Militar din 16 martie 1763, general-locotenent Constantin Cantemir este eliberat din post si trecut in rezerva cu pastrarea gradului militar62. Dupa iesirea din serviciul militar, C. Cantemir se stabileste la mosia sa din localitatea Rogani, unde a si murit pe 6 octombrie 1776, fiind inmormantat in biserica Inaltarii Domnului din localitate63. Mai putin cunoscuta este istoria primului regiment Voloh de husari. Pe 29 mai 1717, Petru cel Mare porunceste lui Ion Merescul formarea acestuia in numar de 1 000 de oameni64. Insa el a existat mai mult pe hartie decat in realitate, fara a participa la operatiuni militare. Ulterior, imparateasa Elizaveta a hotarat sa-l desfiinteze, excluzandu-l din lista regimentelor de husari, formate in anul 1741. Asadar, pana la urcarea Elizavetei pe tronul Rusiei, in componenta armatei ruse au existat doua regimente romanesti – cel Moldovenesc si cel Voloh de husari. Un numar mare de romani se aflau in componenta regimentului Sarb de husari, format in 1737 de colonelul Stoianov din randurile locuitorilor veniti din Ardeal, Banat si Serbia. Regimentul Sarb era cel mai bine remunerat, salariile aici fiind de trei ori mai mari decat in cel Moldovenesc. In consecinta, s-a produs un flux constant al noilor recruti de origine romana in numitul regiment Sarb chiar si al ostasilor din regimentul Moldovenesc, incat ponderea acestora, catre anul 1741, devenise covarsitoare65. Printre romanii din acest regiment Sarb mentionam pe Ion Stanciul, Constantin Romascan, Gheorghe Furculita, Danilache Naum, Vasile Sorocean, Negru Muntean, Petru Bucuresan, Gheorghe Ursulescu, Petru Brancoveanu, Pinte Fagarasanu si multi altii66. Asadar, in timpul domniei Anei Ioanovna (1730-1740) si lui Ivan Antonovici (1740-1741), in Rusia existau cinci regimente de husari: Sarb, Unguresc, Moldovenesc, Voloh si Gruzin, iar dupa desfiintarea, in anul 1741, a celui Voloh, au ramas patru. Paralel cu organizarea regimentelor regulate de husari, in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea rusii au inceput constituirea asa-numitelor “regimente de husari asezate” pe pamanturile din stepele Ucrainei. Ele erau formate pe teritoriile deja ocupate de catre colonisti straini. Pe timp de pace acesti oameni, dispunand de loturi de pamant, se ocupau cu agricultura, iar in timpul razboaielor si cantonamentelor obligatorii de vara erau inrolati in regimente de husari. Aceasta forma de organizare unititilor militare a fost preluata de catre guvernul tarist din Austria, unde in vederea intaririi puterii militare centrale, franarea opozitiei nobiliare locale fata de guvernul

35



central din Viena si economisirea resurselor bugetare pentru intretinerea armatei, a fost organizat un intreg sistem de granita militara in componenta caruia intrau regimente formate din tarani care duceau serviciul militar permanent in schimbul unor sesii militare. Militarul singur isi asigura toate cele necesare pentru trai lui si familiei sale, ceea ce reducea considerabil costul intretinerii de catre stat acestor unitati. Este de mentionat faptul, ca in acest sistem de aparare austriac, care se intindea de la Marea Adriatica prin Banat pana in Transilvania erau si regimentele romanesti, numarul total al efectivului si membrilor familiilor lor depaseau cifra de 24 mii de oameni67. Primul regiment, in conformitate cu principiile asezarilor militare, a fost format de catre generalul Horvat in 1751, in Serbia Noua, efectivul fiind majoritatea sa de origine romaneasca. Mai apoi au fost constituite regimente de husari si de panduri, efectivul carora in mare parte era la fel alcatuit din romani, fiecare fiind compus din douazeci de companii68. Catre 1757 efectivul regimentului de husari se cifra la peste o mie de oameni69. In anul 1754, sarbii Preradovici si Sevici au incercat organizarea a doua regimente asezate de husari, alcatuite din romani, dar actiunea lor s-a limitat la cele cateva escadroane independente, ce numarau impreuna apoximativ 1 300 de oameni70. Catre anul 1757 erau inrolati in armata rusa circa 4 000 ostasi de origine romaneasca71. Asadar, in anul 1763, in randurile armatei ruse existau urmatoarele regimente, alcatuite din romani: regimentul de husari Moldovenesc, doua regimente de husari si doua regimente de panduri din Serbia Noua, doua regimente comandate de Preradovici si Sevici in Slavenoserbia in forma de escadroane independente, deci in total sapte unitati in diferite stadii de formare. Profitand de neregulile in gestionarea provinciei Serbia Noua, comise de generalul Horvat si scoase la iveala in urma plangerilor populatiei valahe din regiune, care nu dorea sa traiasca sub conducerea lui Horvat72, Ecaterina a II-a a desfiintat pe 22 martie 1764 Serbia Noua, formand in locul ei gubernia Novorossia73. In noua gubernie, in locul regimentelor de husari, au fost formate doua regimente a cate sase escadroane de husari – Galben si Negru. Ambele erau alcatuite in majoritate de romani: in cel de-al doilea, comandat de colonelul Mihai Ciorba, numarul lor constituind 90%, iar in primul, comandat de colonelul Tudor Ciorba – 90% dintre ofiteri erau romani de origine. Printre ofiterii regimentului Galben se numarau capitanii Egor Arapov (Arapu), Gheorghe Popovici, Constantin Morcovici, Moisei Anghelov (Anghel), Sidor Trandafilov, secund-maiorul Ion Radcovici, locotenentii Stefan Butovschi (Butu), Nicolae Manuilov, Dumitru Safran (Safran), Constantin Turun, plutonierii Gavriil Litvinov, Samoil Lupul, Ion Lupul, Ioan Popov, Semion Sazonov, Bucaristan, Osip Cadaev, subplutonier Vasile Talaghirie, adjutantul Mihai Suhanov (Suhan)74. Din efectivul de comanda al regimentului Negru faceau parte:

36



secund-maiorul Grigorie Varlam Bulatel, capitanii Maxim Ciorba, Marcu Nicolici, Constantin Pavlov, Mihai Stancovici (Stancu), Pavel Erdeli (Ardeleanu), locotenentii Adrian Nicorita, Petru Pavlov, Constantin Ivanov, Vasile Totovici (Totu), Gheorghe Nicolaev, Artemii Sand(u), Alexie Lutcovschi (Lutu), Manoil Ivanov, adjutantul Mihaila Sahaidakov (Sagaidac), plutonierii Gheorghe Iuriev, Damian Sabov (Sabau), Ion Popovici, Petru Ilin, Ion Vasiliev (Vasile), Luca Terchila, Gavriil Bandiur, Petru Stankov (Stancu), Iovita Chitana, Pavel Potlo…(Potlog?), Timoftei Nicorita, ofiterii in retragere, locotenentii(r) Grigoras Lefter, Marcu Voloh, Dimitrie Cusner, plutonierii(r) Ion Popov, Petru Rachin, Ion Pavin, Stefan Flora75. Regimentele incomplete de panduri au fost comasate in regimentul de lancieri Elisavetgrad, alcatuit in intregime din romani, in frunte cu colonelul Adabas (Odobas). In randul ofiterilor se aflau urmatoarele persoane: locotenent-colonel Vasile Mihalcea, secund-maiorul Grigorie Butovici (Butu), rotmistrii Vasile Molcianov, Vasile Gheghela, Filip Ustinovici, Mihail Avramescu, Ion Lisanevici (Lisanu), Chiril Vovc, locotenentul Vasile Rabota, cvartirmaistrul Ion Botezatul, adjutantul Nazar Cerneavschi, sublocotenentul Ion Levitchi, plutonierii Vlas Peterile, Ion Plecalo, Iachim Avramov, rotmistrul in rezerva Iosif Gherghela, sutasul in rezerva Pavel Comnin76. Escadroanele existente in Slavenoserbia au fost organizate si unite intr-un regiment asezat de husari Bahmut, in majoritate romanesc. Din randurile ofiterilor acestui regiment faceau parte: secund-maiorul Avraam Rascovici (Rascu), locotenentii Constantin Popov, Ion Brancovici, Miron Ivanovici, sublocotenentul Gheorghe Runici, plutonierii Tudor Adabas (Odobas), Apostol, Maxim Covalevschi, Ion Mihailov, Vladimir Buzocean, Dimitrie Miocovici, Tudor Sadnevici, Sidor Ivanovici, Vasile Levitchi, Gheorghe Sadobas77. Din ceilalti locuitori de origine romaneasca din Slavenoserbia, care nu au intrat in componenta regimentului Bahmut de husari au fost formate alte doua regimente de lancieri: Dnepr si Ekaterinoslav. Regimentele de lancieri erau similare celor de husari, efectivele lor beneficiind de anumite inlesniri: erau scutite de toate impozitele, li se permitea pe un termen de sapte ani comercializarea neimpozitata a vinului si sarii, mai avand si dreptul de a iesi din serviciul militar si de a trece in cel civil. Ostasii aveau dreptul de a umbla cu capul acoperit chiar si in fata nobilimii, descoperindu-se numai in biserica. Pentru a se deosebi de alte genuri de trupe, ei purtau pe cusme o panglica alba, ca semn distinctiv al apartenentei la corpul de lancieri. Regimentul de lancieri Dnepr, comandat de colonelul Alimov (Ulmu), cuprindea localitatile: Nehvoroscia, Maiacika, Kitaigorod, Oreli, Perevolocina, Kisenka, Sokola, Kobeleaki, Beliki, Starie Sanjari si Noviie Sanjari78. Conform ordonantei Colegiului Militar din 10 mai 1763, componenta regimentului

37



Moldovenesc de husari a fost modificata, numarul escadroanelor fiind redus pana la opt, fiind permisa inrolarea in componenta acestuia nu numai a populatiei romanesti, ci si a recrutilor de alte nationalitati in varsta de pana la douazeci de ani, cu exceptia serbilor. Tinand cont ca majoritatea populatiei Rusiei o constituiau serbii, este clar ca in regiment puteau fi inrolati numai colonisti straini, indeosebi din tarile romanesti. Asadar, respectiva ordonanta nu putea contribui la o schimbare rapida a componentei nationale a regimentului Moldovenesc, cu atat mai mult ca punctele de inrolare a noilor recruti erau situate in orasul Kiev si in localitatile de la hotarele cu Polonia, adica in vecinatatea apropiata cu Moldova, de unde veneau cei mai multi colonisti. Mai mult decat atat, erau inrolati si celibatari tineri din localitatile Serbiei Noi, ceea ce a intarit considerabil ponderea romanilor in componenta regimentului79. Tot atunci a fost stabilit definitiv si uniforma regimentului, de culoare albastra80. Asadar, catre anul 1764 in randurile armatei ruse existau sapte regimente in exclusivitate sau in mare parte compuse din romani. Acestea erau regimentele regulate de husari Moldovenesc, Galben, Negru, regimentul asezat de husari Bahmut, regimentele de lancieri Elisavetgrad, Dnepr, Donetk(Ekaterinislav). In mare parte romanesc era si regimentul Sarb de husari. In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, perioada de consolidare regimului absolutist din Rusia, si in conformitate cu principiile autoritar-centralizate in armata rusa incepe procesul de reorganizare a cavaleriei, de lichidare a particularitatilor existente in unitatile administrative si national - teritoriale si asimilare a nationalitatilor de catre elementul velicorus. In cadrul armatei, acest fenomen s-a manifestat prin desfiintarea unitatilor nationale si inlocuirea lor cu unitati mixte regulate, ostasii de alte nationalitati fiind dizolvati in numarul mare de recruti rusi, adusi din unitatile militare din guberniile interioare ale Rusiei. La lichidarea unitatilor militare nationale au contribuit si greutatile intampinate in dirijarea acestora de catre structurile centrale militare ale Imperiului. Fiind semiautonome, compuse din oameni straini rusilor, liberi, cu spirit curajos, caliti in bataliile cu turcii, practic necunascatori ai limbii ruse, aceste unitati se incadrau greu in schemele centralizate de dirijare si functionare a statului rus. Din aceste cauze, incepand cu anul 1765, demareaza procesul de reformare a acestor unitati. In vederea infaptuirii reformei, regimentul Moldovenesc de husari cu sediul la Kiev a fost transferat inca pe 11 iunie 1764 in Slavenoserbia si asezat pe Nipru, la confluenta cu raul Samara, primind denumirea de regiment de husari de Samara, alcatuit din sase escadroane81. Numai 1 600 de oameni din intreg efectivul sau au fost transferati in regimentul de Samara82, ceilalti, conform ordonantei Colegiului Militar din 3 martie 1765, fiind trecuti in alte cinci regimente de husari nou formate: Ostrogojsk, Harkov, Ahtirsk, Sumsk si Izium, a cate sase escadroane fiecare83. In

38



regimentul Ahtirsk dintre 874 ostasi de rand, 305 erau din fostul regiment Moldovenesc, inclusiv 58 de ofiteri inferiori, 17 ofiteri superiori si insusi comandantul regimentului Ivan Podgoricean. Din randul ofiterilor faceau parte capitanii Lalos, Balta, Gangheblov, locotenentii Bogdanovici (Bogdan), Voinovici, Cneajevici, Sutovici (Sutu), plutonierii Abaza, Petrovici, Bantis si altii84. O situatie similara s-a creat si in regimentele Harkov si Ostrogojsk, comandate de coloneii Nicolae Ciorba si Osip Satan. In continuarea procesului de reformare a unitatilor, 1 600 de oameni din regimentul Samara de husari au fost transferati in regimentul Bahmut, in primul ramanand numai 28 de ofiteri ai Statului-major si cativa ofiteri inferiori din fostul regiment Moldovenesc, printre care secund-maiorul Stanciu Adobas, Constantin Ciuter (Ciutu), capitanii Ion Petrov, Ion Stolt-Sokolov, auditorul Carp Gotovtev, plutonierul Vasile Veis, medicul Semion Revinschi85. Totusi, reorganizarile si transformarile initiate de catre autoritatile tariste nu au putut reduce importanta si ponderea elementului romanesc, care domina in cavaleria usoara rusa, cu exceptia unitatilor de cazaci. Si dupa anul 1765 numarul unitatilor militare cu o pronuntata componenta romaneasca nu numai ca nu a scazut, ci, in unele cazuri a si sporit in procesul formarii unora noi. Din numarul acestora faceau parte: regimentul de husari Samara care a existat pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea, indeplinind serviciul de paza a frontierei cu Turcia si Crimeea, regimentul Bahmut de husari, regimentele de husari Galben si Negru si regimentele de lancieri Dnepr, Elizavetgrad si Donetk. Toate aveau o componenta majoritar romaneasca. Si in regimentele de husari nou formate - Ahtirsk, Harkov, Izium si Ostrogojsk, elementul romanesc constituia o parte considerabila, variind de la o treime in regimentul Ahtirsk pana la 10-15% in regimentul Izium. Desigur, odata cu trecerea timpului ponderea romanilor scadea din cauza inrolarii ucrainenilor si rusilor, insa chiar si la inceputul secolului al XIX-lea ele au pastrat un colorit national romanesc, indeosebi corpul de ofiteri. In pofida tuturor masurilor intreprinse de catre autoritatile tariste, caracterul semiautonom al unitatilor de cavalerie usoara s-a mentinut. Razboiul ruso-turc intre anii 1768 – 1774 a demonstrat neputinta Rusiei de a-si apara teritoriile intinse si slab locuite cu fortele existente. Guvernantii taristi au fost nevoiti sa revina la vechea metoda de populare a teritoriilor cucerite cu colonisti straini si de formare a unor unitati paramilitare de aparare. In anul 1769, a fost luata hotararea de a forma in localitatile populate de romani din fosta Serbia Noua a unui nou regiment Moldovenesc de husari, comandat de colonelul Vasile Lupu (Zverev). Colonistii moldoveni au infiintat orasele Olviopol (Pervomaisk) si Voznesensk86. Tot in timpul acestui razboi, in 1770, colonelul Raducan Cantacuzino a format regimentul Voloh de husari de elita: “…dintre voinici romani – moldoveni, ardeleni”87, dislocat in vecinatatea regimentului Moldovenesc in gubernia Elizavetgrad88. Fiind intarit cu trei

39



escadroane din regimentul Unguresc de husari, catre anul 1774 el numara 977 de oameni. In 1776, aceasta unitate organizata pe principiile de regiment asezat se stabileste definitiv in regiunea Bahmut89, comandat fiind pana in 1784 de colonelul Gheorghe Bulatel. Asadar, in pofida masurilor luate de catre guvernul tarist, intre anii 1769 – 1783 numarul unitatilor romanesti nu numai ca nu a scazut, dar a si crescut in urma constituirii de noi regimente – cel Moldovenesc si cel Voloh de husari. Or, acestea erau: regimentele de husari Moldovenesc (nou) – 23 000 de oameni (militarii si membrii familiei lor), Galben – aproximativ 12 300 de oameni, Negru – circa 16 770 de oameni, De Samara – 29 de oameni, Bahmut – circa 9 100 de oameni, Voloh – peste 3 000 de oameni, regimentele de lancieri Elizavetgrad – aproximativ 17 200 de oameni, Donetk – circa 10 600 de oameni, Dnepr – circa 26 000 de oameni. Asadar, catre anul 1772 dintre cei 241 886 locuitori ai Novorossiei aproximativ peste 100 000 erau romani, ceea ce constituia 41%. In afara de aceste unitati, un umar mare de romani (pana la o treime din intregul efectiv) se aflau in regimentele Ahtirsk, Izium si ceva mai putin in regimentul Harkov, ceea ce sporea si mai mult ponderea romanilor90. Din anul 1783 incepe o perioada radical noua in istoria participarii romanilor in randurile armatei ruse. G. Potiomkin, comandant-sef al armatei ruse, initiaza o reforma militara, conform careia unitatile de cavalerie inceteaza sa mai fie organizate dupa principiile apartenentei nationale, fiind desfiintate si formate noi unitati dupa principiul limbii, religiei si traditiilor velicorusilor, limba de comunicare fiind rusa91. Printre unitatile noi figureaza regimentul Herson de cavalerie usoara, format din regimentele de husari Unguresc si Moldovenesc. Regimentul Olviopol s-a format in urma comasarii regimentelor Sarb si Bulgar, iar regimentul de cavalerie usoara Constantinograd din regimentele Iliric si Voloh. Regimentele de cavalerie usoara Pavlograd si Elizavetgrad au aparut prin comasarea regimentelor Dnepr – Donetk si Elizavetgrad – Herson. Au fost pastrate regimentele de cavalerie usoara: Ahtirsk, Izium si Harkov92. Dar nici aceasta nu a fost ultima reorganizare. In 1790, regimentele de cavalerie usoara Constantinograd si Elizavetgrad au fost unite, formand regimentul de vanatori Tavria. Deci, catre sfarsitul secolului al XVIII-lea, in rezultatul multiplelor reorganizari, unitatile nationale romanesti ca unitati separate au disparut. Nu a disparut insa elementul national roman in armata rusa. Dupa comasarea unitatilor, o mare parte de romani continuau satisfacerea serviciului militar in regimentele de cavalerie usoara Ahtirsk, Harkov, Izium, Herson, Olviopol, Pavlograd, Constantinograd, Elizavetgrad, Tavria. In aceste unitati romanii constituiau de la o treime pana la jumatate din intregul efectiv. Ultimele unitati pur romanesti la sfarsitul secolului al XVIII-lea, inceputul secolului al XIX-lea au fost cele patru regimente ale cazacilor de pe Bug si, in mare

40



parte, regimentul de ulani Volinsk, constituit in 1807 din regimentele de voluntari ai domnitorului C. Ypsilanti. Formata la sfarsitul secolului al XVIII-lea, oastea cazacilor de pe Bug numara catre anul 1788 in randurile sale 1 500 de oameni, iar in 1796 – 3 796 de insi. In anul 1797, regimentele cazacilor de pe Bug au fost desfiintate de catre tarul Pavel I, dar reinfiintate in 1803 de catre tarul Alexandru I: trei regimente de cazaci cu un numar de 6 383 oameni. Cazacii au primit dreptul de a inrola in randurile lor noi colonisti din Moldova si Muntenia, cu exceptia populatiei locale. Ei erau inarmati cu sabii, pistoale, carabine si lanci si purtau scurte de culoare albastra cu guler si nasturi albi, salvari albastri si cusme albe. Oastea cazaceasca de pe Bug a existat pana in anul 1817, cand a fost transformata in Divizia de ulani de pe Bug. Primul ataman al cazacilor de pe Bug a fost numit general-maiorul Krasnov, ataman al cazacilor de pe Don. Hotararea a provocat proteste energice ale cazacilor, dat fiind faptul ca generalul Krasnov, nefiind roman, nu putea sa inteleaga doleantele si necesitatile cazacilor. Protestele au fost inabusite prin arestarea instigatorilor. Peste trei ani ataman al cazacilor de pe Bug a fost numit principele moldovean Nicolae Cantacuzino, fapt care a potolit spiritele agitate. In randurile oastei cazacesti de pe Bug au intrat si unitatile militare romanesti formate in timpul razboaielor ruso-turce de la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, inclusiv detasamentul voluntarilor infanteristi sub comanda locotenent-colonelului Nicorita, regimentul de arnauti condus de maiorul Ghirjev, cohorta arnautilor sub comanda colonelului Ion Cantacuzino, patru regimente de cazaci formate din moldoveni de catre colonelul Nicolae Cantacuzino. Odata cu constituirea in anul 1817 a Diviziei de ulani de pe Bug, practic inceteaza existenta unitatilor nationale romanesti in cadrul armatei ruse, care a durat circa un secol. In concluzie, mentionam ca privilegiile acordate colonistilor straini de catre guvernantii taristi, cum ar fi: scutirea de plata impozitelor, improprietarea cu loturi de pamant, acordarea gradelor militare si a titlurilor de nobil, solda baneasca platita gradatilor militari, creditele banesti si ajutoarele acordate pentru intemeierea gospadariilor, dreptul de a practica comertul si de a pastra unele legaturi cu patria au constituit principala cauza a stramutarii cu traiul pe teritoriul Imperiului Rus si incadrarii in unitatile militare ale armatei ruse a unui mare numar de colonisti romani. Nu putem, desigur, neglija si unele cauze politice si economice legate de dominatia otomana, de greutatile materiale ale unor categorii de locuitori ai Principatelor Romane, dorinta de a intra in posesia unui lot de pamant, de a avea un trai mai bun care i-au impus pe unii locuitori ai Principatelor sa-si paraseasca patria. Plecarea unui mare numar de romani in Rusia a influintat negativ situatia demografica din Moldova si Tara Romaneasca. Asezarea unui mare numar de colonisti in adancul teritoriului ucrainean aducea prejudicii locuitorilor bastinasi.

41



Colonistii straini, beneficiind de toata sustinerea autoritatilor tariste, deveneau un sprijin de nadejde al tarismului rus. Colonistii erau abil utilizati pentru realizarea scopurilor economice, politice si expansioniste urmarite de catre tarismul rus. Romanii incadrati in unitatile militare ruse au pus temelia formarii cavaleriei usoare regulate in Rusia, contribuind in mare parte la dezvoltarea a artei militare ruse. Ei au raspandit faima numelui si eroismului romanesc departe de Patrie, in timp ce in Moldova si Tara Romaneasca in secolul al XVIII-lea armata regulata practic nu exista. Secolul al XVIII-lea este perioada cand romanii pe pamant strain au contribuit in mare masura la formarea armatei regulate ruse. Husarii romani au infiintat traditia cavalereasca tipica acestui gen de arma, care a devenit legendara, obsedanta chiar pentru tineretul din Rusia. Comportamentul husarilor ca gen de armata a devenit un mod de viata, reminiscentele caruia mai pot fi intalnite si in zilele noastre. Totodata, in procesele mentionate s-a manifestat tragismul natiunii romane, ai caror fiii au fost nevoiti sa se sacrifice in folosul si prosperare altor state si popoare, in primul rand al Rusiei.

Cap. II. ROMANII IN CAMPANIILE MILITARE ALE IMPERIULUI RUS IN SEC. AL XVIII-LEA

II.1. Romanii in razboiul ruso-turc din anii 1735-1739 Razboiul ruso-turc din anii 1735-1739 a avut la baza divergentele ruso-turce

aparute in urma campaniei lui Petru cel Mare in Moldova in anul 1711. Guvernantii rusi

considerau ca, pentru dezvoltarea economica a Rusiei, este necesar de a cuceri

litoralul nordic al Marei Negre, deschizandu-si astfel calea si spre Europa de Sud-Est.

Deci, interesele economice si politice ale Rusiei intrau in contradictie cu cele ale

Imperiului Otoman, care stapanea aceste teritorii, si nu intentiona sa le cedeze nimanui.

Actiunile militare, incepute in anul 1735, in pofida unor succese obtinute de rusi,

se desfasurau foarte anevoios si greu. Chiar si cucerirea Azovului, Kinburnului,

Ociakovului, a Crimeei, nu a pus capat razboiului, care parea a fi interminabil. In

cadrul armatei ruse in timpul desfasurarii acestui razboi participau si o seama de

munteni si moldoveni, printre care erau Matei Caraiman, brigadierul Constantin

42



Cantacuzino, colonelul Tanschi, capitanii Ofendic (Afendic) si Dimitrie Cantemir si

altii. Toti originarii din Moldova, Tara Romaneasca si Transilvania aflati in serviciul

armatei ruse au fost comasati in asa-numitul Corp Voloh. Pana in anul 1739

participarea romanilor in actiuni militare era sporadica si neansemnata.

Asa, de pilda, in actiunile militare din 2 septembrie 1738, ofiterul de serviciu de pe langa comandantul-sef al armatei ruse, brigadierul (general de brigada) Constantin Cantacuzino, nu a instructat suficient detasamentul colonelului Tiutcev, care a si fost distrus de tatari. Din aceasta cauza, feldmaresalul Munnich a ordonat degradarea pana la ostasi de rand a generalilor Zagreajinski si C. Cantacuzino. Acest ordin a fost mai tarziu anulat datorita victoriilor obtinute de rusi in acest razboi1. Mai mult decat atat, brigadierul C. Cantacuzino si-a ispasit pedeapsa prin eroismul aratat in luptele ulterioare, fiindu-i conferit gradul de general-maior. Insa soarta acestui om a fost tragica. Dupa terminarea razboiului, intorcandu-se in 1740 la Brasov cu sotia sa Anna Seremetiev si cei doi copii ai sai, el a fost invinuit in anul 1746 de guvernul Austriei de complot impotriva reginei Maria-Tereza si atatarea la ribeliune a popoarelor crestin-ortodoxe din Imperiu, fiind arestat si condamnat la moarte. In urma interventiilor rudelor din partea sotiei si autoritatilor tariste, in anul 1747 pedeapsa i-a fost schimbata in inchisoare pe viata. A murit in inchisoarea din Graz in anul 17682. Mult mai stralucitoare au fost actiunile sutasului Ofendic (Afendic), care a reusit cu detasamentul pe care il comanda sa ocupe la 26 iunie 1739 orasul Soroca, incendiind toate depozitele alimentare turcesti din oras3. Taraganarea actiunilor militare se datora subaprecierii de catre comandamentul suprem rus a importantei strategice a teatrului balcanic de razboi, care in caz de succes putea duce la schimbari cardinale in desfasurarea razboiului. Abia in 1739, intelegand in sfarsit importanta strategica a directiei balcanice, feldmaresalul Munnich a fost impus de cercurile guvernamentale din Sankt-Petersburg sa inainteze spre Hotin, si in lupte decisive sa-i impuna pe turci sa incheie pacea favorabila cu rusii. In aceste conditii a fost luata hotararea de a urgenta crearea Corpului Voloh. Catre inceputul anului 1739 Corpul Voloh intra in componenta diviziei comandate de catre generalul A. Rumeantev si era dislocat pe Nipru intre rauletele Trubet si Psel, fiind apoi transferat la frontierea fortificata din Ucraina, unde a continuat procesul organizarii Corpului, inchegarii efectivului si pregatirii pentru trecerea raului Nipru, care a si fost fortat la 13 mai 1739 langa Kiev. Avand in vedere complexitatea sarcinilor care avea sa rezolve aceasta unitate, mai ales dupa intrarea armatei ruse in Moldova, feldmaresalul Munnich a subordonat Corpul Voloh direct comandantului suprem al armatei4. Pe data de 18 iulie 1739 armata rusa a ajuns la Nistru, care a fost trecut in seara zilei de 19 iulie langa satul Sincovati, la care, pe 26 iulie, s-a alaturat si Corpul Voloh. La 26-29

43



iulie Constantin Cantemir, comandantul Corpului Voloh a fost trimis cu unitatea sa in recunoastere spre Prut, culegand informatii pretioase despre inamic5. Scopul principal ai Corpului Voloh era urmarirea si capturarea domnitorului Moldovei Gheorghe Ghica, organizarea agitatiei filoruse in randurile locuitorilor si boierimei, neutralizarea tatarilor din Bugeac. Inainte insa de a trece in Moldova, Constantin Cantemir a intrat in Polonia, prin domeniile contelui Pototki, incalcand astfel ordinul strict al lui Munnich de a nu trece hotarul acestei tari. Scopul acestei incursiuni era de a se razbuna pentru ca a fost arestat in timpul fugii sale din Moldova in Rusia de catre Pototki.Corpul Voloh ardea si nimicea totul in drumul sau6. Situatia a iesit chiar de sub control, indeosebi cand cetele de cazaci din detasament intentionau sa-l omoare pe colonelul Tanschi, care a incercat se puna capat acestor faradelegi7. Dupa aceasta abatere de la drum, la 1 septembrie 1739 Constantin Cantemir intra triumfal cu detasamentul sau in Iasi, fiind intampinat de boieri cu tot poporul la Copou “… infatasindu-i…si cheiele pe o tava de argint. Acesta (C. Cantemir) cu un numar insemnat de ostasi, toti cu sabiile scoase si trecand prin Iasi, a tras la palatul lui Grigorie-voda, numit Frumoasa”8. Dar si in Moldova C. Cantemir a continuat jafurile, facand totul “…asemenea cu pamantul, jafuind totul din jurul sau”9. Acest comportament brutal se poate explica numai prin trasaturile violente ai caracterului sau. Pentru aceste actiuni si neexecutarea ordinului feldmaresalului Munnich de a inainta cat mai curand posibil din Iasi spre Galati (inaintarea era atat de lenta, incat in patru zile Corpul s-a departat de Iasi la 6 verste)10, C. Cantemir a fost chiar pe un timp neandelungat inlaturat de la conducerea Corpului si inlocuit cu colonelul Bulatel11. Acest comoprtament brutal al moldovenilor pe propriul pamant isi are explicatie in faptul ca, intrand in serviciul militar rus, ei practic rupeau relatiile sale cu Patria, devenind militari de profesie, mercenari, pentru care onoarea de a fi militar inseamna mai mult decat sentimentele nationale si patriotice. In aceasta consta tragismul acestor oameni, care, in cautarea unui destin mai bun, si-au parasit vetrele stramosesti facandu-se slugi fidele unui stat strain. Dupa terminarea razboiului, Corpul Voloh a fost transformat in 1741 in asa-zisul regiment Moldovenesc de husari si dislocat in Ucraina cu sediul central aflandu-se in localitatea Kalinovka, langa Kiev12.

44



II.2. Romanii in razboiul ruso-suedez din anii 1741-1743

Razboiul ruso-suedez s-a declansat din cauza intentiei Suediei de a recuceri

pamanturile pierdute in timpul razboiului ruso-suedez din anii 1700-1721 si de a

inlatura Rusia de pe tarmul marii Baltice. La campania din anul 1741 regimentul

Moldovenesc nu a participat din cauza procesului de reorganizare a acestuia intr-o

unitate independenta, dar incepand cu anul 1742 a participat in cel mai activ mod la

operatiile militare.

La sfarsitul lunii mai 1742, armata rusa, in numar de 36 mii de oameni, sub comanda feldmaresalului Lassy, s-a concentrat langa orasul Viborg. In componenta armatei intra si regimentul Moldovenesc de husari sub comanda lui Constantin Cantemir, care, impreuna cu regimentele de husari Sarb si Ungar, erau pusi sub comanda generalului maior Vedel. Intrand in Finlanda, husarii indeplineau functia de cercetasi ai avangardei armatei, adunand informatii pretioase despre inamic, contribuind astfel in mare masura la luarea fara pierderi a taberii fortificate suedeze din Fridrichsgam1. Dar si in Finlanda husarii actionau in stilul lui C. Cantemir – jefuind sate intregi si luand prada de razboi2. La 24 august a capitulat Helsingfors (Helsinki), iar in luna septembrie 1742 regimentul Moldovenesc a ajuns in localitatea Laihia, langa orasul Vaasa, unde a stationat pana in vara anului 17433. Garnizoana numara 800 de ostasi si era comandata de Dimitrie Branzescu si Bedraga. Dupa terminarea razboiului si incheierea la 7 august 1743 a pacii de la Abo in urma carei Rusia a obtinut regiunea Kiumenogor si o parte a regiunei Savalak, regimentul Moldovenesc de husari s-a intors la locul permanent de dislocare din Ucraina. Pentru serviciile aduse Imperiului Rus in timpul razboiului ruso-suedez brigadierul Constantin Cantemir a fost inaintat la gradul militar de general-maior si decorat cu medalia comemorativa batuta in cinstea victoriei obtinute de catre armata rusa in acest razboi, mai fiind recompensat si material cu satele Goetovo si Abramovka din tinutul Mojaisk. Chiar de la inceputul infiintarii detasamentelor si unitatilor romanesti in cadrul armatei ruse, romanii au aratat ca sunt in stare sa lupte, contribuind substantial la victoriile obtinute de Rusia si la extinderea teritoriului ei.

II.3. Romanii in razboiul de sapte ani (1756-1762)

Unul dintre razboaiele in care s-au evidentiat in toata stralucirea lor regimentele nationale romanesti din cadrul armatei ruse a fost cel de 7 ani (1756-1762). Urmarind

45



scopul de a-si impune hegemonia in randul statelor germane si in regiunea Baltica, Prusia, in frunte cu regele Friedrich al II-lea, incepe, in a doua jumatate a sec. al XVIII-lea, sa promoveze o politica agresiva fata de vecinii sai. Cresterea potentialului militar si diplomatic al Prusiei a provocat ingrijorarea Austriei si Rusiei, acestea fiind sustinute de Franta, Saxonia, Suedia si chiar de Spania. Unicul aliat al Prusiei ramanea Anglia. Asa s-au format in Europa la jumatatea sec. al XVIII-lea doua coalitii militare: pe de o parte, Prusia si Anglia, pe de alta parte, Austria, Rusia, Saxonia, Suedia si Spania. Razboiul a inceput in 1756 prin atacarea Saxoniei. Printre regimentele de husari ale armatei ruse care au participat la operatiile militare erau cel Moldovenesc, Sarb si generalului Horvat din Serbia Noua, escadroanele de husari din Slavenoserbia. Conform planului elaborat, unitatile de husari urmau sa fie concentrate in localitatea Kokenghausen, situata pe raul Dvina (Daugava)1. Pe 17 noiembrie 1756, adica dupa sapte luni de la primirea ordinului de concentrare, generalul Apraxin, comandant sef al armatei ruse, raporta tarinei Rusiei Elizaveta ca nu stie unde se afla regimentul Moldovenesc de husari2, desi acesta la acea vreme era la Kursk3. Dispunand de un efectiv de 1 203 oameni, unitatea comandata de colonelul Ion Mihai Podgoricean intreprinde un mars fortat, si, in luna ianuarie 1757, se afla deja in Smolensk4. Toate regimentele de husari au fost subordonate generalului Petru Rumeantev, care, trecand in revista starea pregatirii lor, constata ca marsul fortat al regimentului Moldovenesc pe ruta Ucraina, Kursk, Smolensk, Kurlanda a influentat negativ asupra efectivului si, mai ales, asupra cailor si harnasamentului5. Au fost intreprinse masuri energice in vederea imbunatatirii procesului de instruire si pregatire de lupta a regimentului Moldovenesc. Astfel, la inceputul lunii aprilie 1757 au fost amenajate cantonamente, efectuate exercitii militare: defilarea pe plutoane, aliniere din mars, ocuparea pozitiei in mars pentru atac, retragere si aparare, urcarea si coborarea de pe cal. Rumeantev a dispus “in mod special” ca acest regiment, format in exclusivitate din straini, sa fie instruit cu mai mult tact si rabdare pentru ca oamenii “… sa inteleaga totul cat mai clar si fara suparare”6. Masurile intreprinse au contribuit la ridicarea moralului si nivelului pregatirii de lupta a ostenilor, astfel ca in vara lui 1757 ei erau in stare sa indeplineasca orice ordin parvenit de la comandamentul superior. Masuri similare au fost intreprinse si in regimentele Sarb si Serbia Noua a generalului Horvat, si acestea formate in majoritate din romani. In primavara anului 1757 corpul de cavalerie usoara s-a concentrat in or. Dinaburg (Daugavpils), iar pe data de 3 mai se afla deja in Skoruli pe raul Vilia din Lituania7. Regimentul Moldovenesc de husari facea parte din prima Divizie, fiind subordonat impreuna cu celelalte unitati de husari generalului Fermor. Pana la inceperea operatiunilor militare propriu-zise, regimentul Moldovenesc era considerat

46



printre cele mai bune din toata armata rusa. Iata ce raporta sefilor sai capitanul Lamerti, spion prusian, despre starea de lucruri existenta in armata rusa, si, in special, in cavalerie:”… husarii constituie partea cea mai buna a cavaleriei lor si, vazand in intregime regimentul Moldovenesc, trebuie sa recunosc ca este bine instruit… privitor la cai i-am vazut intr-o stare buna, deoarece din leafa sa 120 de ruble fiecare husar din Rusia isi procura singur cal, munitie, armament si altele… Ofiterii lor stiu prea putine lucruri despre patrulare, recunoastere si ambuscada, fiindca nu sunt invatati in privinta aceasta si nici nu li se cere indeplinirea unor atare lucruri”8. In luna august incepe inaintarea armatei ruse spre Konigsberg – capitala Prusiei de Est, in timpul careia langa satul Gross – Eghersdorf avu loc prima ciocnire mai importanta intre armatele rusa si prusiana in care un rol insemnat l-au jucat moldovenii din regimentele de husari. Acestia practic au inceput lupta, terminand-o prin urmarirea inamicului. Din totalul pierderilor inregistrate de armata rusa, care se cifrau intre 1 348 si 1 486 de morti9, din randurile romanilor au cazut numai trei osteni -– capitanii Ilie Ursus(Ursu) si Alexandru Vretov, din regimentul Moldovenesc, si plutonierul Ion Vereghi, din regimentul Sarb de husari10. Faptul vine sa demonstreze iscusinta comandantilor acestor unitati nationale, mai ales a colonelului Podgoricean din regimentul Moldovenesc de husari. Insa pierderile mari au facut sa scada moralul armatei ruse, inclusiv al regimentului Moldovenesc, la care a contribuit tradarea vahmistrului de regiment Keller, care, fiind delegat pe langa feldmaresalul Apraxin si indeplinind ordinele lui personale, reusea sa strecoare sistematic la inamic furnizandu-i informatii pretioase, reusind sa scape cu fuga in tabara prusiana11. Noul comandant al armatei ruse, generalul Fermor, a concentrat toata cavaleria usoara in localitatea Scuda(Scuda), apoi a atacat or. Tilsit(Sovietsk), care, la 1 ianuarie 1758, a capitulat. Alta parte a armatei inainta spre Konigsberg, capitala Prusiei Orientale. In componenta acesteia se afla regimentul de cazaci de elita – Ciuguiev, comandat de catre colonelul Bulatel, camaradul de arme al lui Constantin Cantemir. La 11 ianuarie avangarda compusa din husari si regimentul Ciuguiev a intrat in Konigsberg12. In scopul ocuparii Pomeraniei, generalul Fermor a ordonat cavaleriei sa puna stapanire pe punctele strategice de pe raul Visla – orasele Elbing (Elblong) si Marienverder. Pentru indeplinirea acestei misiuni a fost trimis regimentul colonelului Bulatel, intarit cu 500 de husari. In seara de 30 ianuarie 1758, orasul Elbing a capitulat fara sa opuna rezistenta13. Tot atunci o mie de husari din regimentul Serbia Noua au fost trimisi in Polonia, iar mai apoi in Prusia14, iar regimentul Moldovenesc pleca pe 26 mai 1758 intr-o misiune de acoperire a Corpului de armata condus de generalul Broun15. In toamna anului 1758 intreg efectivul armatei ruse a fost concentrat in

47



Pomerania. Regimentul de cazaci Ciuguiev al colonelului Bulatel si regimentul de husari Serbia Noua au fost dislocate in localitatea Morung, iar regimentul Moldovenesc si escadroanele slavenosarbe in localitatea Libshtat16. Aflati in cantonamente, husarii continuau sa adune informatii despre inamic. In timpul uneia dintre incursiunile intreprinse pe teritoriul inamicului, primier maiorul Fucher din regimentul Moldovenesc a atacat cu un detasament de husari si cazaci in numar de 80 de oameni pichetele inamice, taind cativa oameni, luand captiv un husar inamic, intorcandu-se in tabara fara pierderi17. Secund-maiorul Secu din regimentul Moldovenesc a fost numit comandant al oraselului Pirit. Curand insa oraselul a fost impresurat de catre prusaci si maiorul Secu s-a vazut nevoit sa-l paraseasca18. Concomitent, efectivul regimentului Moldovenesc a fost intarit cu 80 de ostasi transferati din regimentul Serbia Noua, in majoritatea lor de origine romana19. Tot in timpul acestei campanii pentru prima data este mentionat in documentele oficiale rusesti si un alt compatriot al nostru, maiorul Osip Satin(Satan), ruda apropiata a familiei Rahmaninov, descendent din spita neamului marelui domn Stefan cel Mare. In martie 1759 un puternic detasament de prusieni a atacat o subunitate de cazaci, nimicind-o. In ajutorul lor a fost trimis maiorul Satin cu un efectiv compus din 260 de oameni, care, unindu-se cu echipa brigadierului Krasnosciokov, a atacat, la 27 martie, suburbiile orasului Nei-Stetin(Szecziniek) cu o asemenea furie, incat, neputand rezista, inamicul a fugit spre zidurile orasului, unde a fost salvat de focul artileriei din cetate. In aceasta lupta inamicul a pierdut doi ofiteri, 14 husari, iar altii 19 husari, au fost capturati. Asa s-a petrecut botezul de lupta al maiorului Satin, care s-a dovedit de bun augur20. La sfarsitul lunii iunie 1759 toate regimentele de husari au fost iarasi incadrate in corpul de cavalerie usoara sub comanda generalului-maior Totleben, care a atacat din mars inamicul langa orasul Poznan. In aceasta ciocnire prusienii au pierdut 60 de oameni, dintre care 41 morti, 19 capturati, un mare numar de cai, armament si munitie. In lupta s-a evidentiat porucicul(locotenentul) din esadroanele Slavenosarbe Bedriga(Bedraga)21. In luna iunie, acelasi an, in vederea cautarii cailor de inaintare, a fost trimis in recunoastere colonelul Bulatel cu regimentul sau, care, observand doua escadroane de husari inamici, i-a atacat, alungandu-i spre propriile pozitii si ucigand 14 dintre ei22. Pentru faptele savarsite pe campul de lupta si merite fata de tarina Elizaveta, colonelul Bulatel a fost inaintat la 18 august 1759 la gradul de general de brigada cu continuarea serviciului in regimentul pe care-l comanda. Planul campaniei prevedea ca in anul 1760 armata tarista sa ocupe landul Branderburg, unde se afla capitala Prusiei, orasul Berlin. Anume atunci au fost scrise cele mai eroice pagini din istoria ostasilor moldoveni din componenta armatei ruse. In

48



timpul acestei actiuni, rolul principal a revenit regimentelor de husari, operatiunea intrand in istoria artei militare ruse si europene ca model de incursiuni rapide a cavaleriei usoare in vederea ocuparii unui mare oras european. Iata ce scria ziarul “Sanktpeterburgskie Vedomosti” la 7 aprilie 1760: “…colonelul Podgoricean cu detasamentul sau din regimentul Moldovenesc de husari a avut langa localitatea Slave o lupta cu o puternica grupare inamica ce a durat pana in noapte, partea adversa pierzand 14 ucisi si 42 de raniti..., iar a doua zi inamicul a fost urmarit de catre husari si cazaci spre Kolberg pana la localitatea Tinov"23. Cucerirea Berlinului a fost incredintata corpului de armata comandat de general-maior Totleben, compus din regimentele de husari Sarb, Moldovenesc, Serbia Noua, 3 regimente de cazaci, 2 regimente de grenadieri calareti si 2 000 de grenadieri pedestri cu 15 tunuri24. Marsul s-a desfasurat pe ruta Sagan – Berlin, pe o distanta de 190 kilometri25. Inaintarea propriu – zisa incepe la 16 septembrie 1760. La 19 septembrie 1760 Totleben l-a trimis pe locotenent-colonelul Ciorba din regimentul Serbia Noua cu trei escadroane de husari spre Firshtenvald in urmarirea unui porucic si a 20 de husari inamici, care au si fost capturati, mai fiind luata si o mare cantitate de faina26. La 22 septembrie corpul comandat de Totleben ajunge la portile Berlinului, deschizand foc de artilerie. Orasul fu cuprins de flacari27. A doua zi regimentul Moldovenesc era resubordonat general-locotenentului Cernisev28. In timpul luptei, trupele prusiene au capturat 4 tunuri, insa locotenent-colonel Tvetinovici si locotenent-colonel Ciorba cu escadroanele lor au atacat inamicul, redobandind piesele pierdute si luand 62 captivi29. In noaptea de 27 septembrie prusienii au inceput retragerea din oras in directia Spandau, unde era zona de actiune a regimentului Moldovenesc. Ariergarda inamica, compusa din regimentul colonelului Kleist, batalionul lui Vunshov, 300 de vanatori, 4 escadroane de cavalerie si 2 escadroane de husari, in total apoximativ 3 000 de oameni, a fost atacata de catre husarii moldoveni si cazacii, comandati de coloneii Podgoricean si Krasnosciokov, care, cu sabiile scoase din teaca, au atacat inamicul cu atata furie, incat prusienii au pierdut circa 3000 de oameni dintre care 2 000 ucisi si 1 000 captivi, ramasitele lor fiind gonite spre Spandau. Pierderile husarilor se cifrau la un plutonier, doi subofiteri si 30 ostasi ucisi. Tot in acea noapte Berlinul a capitulat30. Trupele rusesti au intrat in Berlin. In fruntea lor defilau regimentele de husari. Anume acest episod este reprezentat pe tabloul marelui batalist rus A. Kotebu care se pastreaza in Muzeul de Stat de Istorie din Moscova. In prim-planul panzei este imaginat pe un cal alb un husar roman, ceea ce se remarca prin caciula tipic romaneasca. Caderea Berlinului a avut un puternic ecou international. Insa operatiunea a fost gandita de la bun inceput ca una de scurta durata, ea avand un scop mai mult propagandistic decat militar. De aceea, dupa o scurta sedere in oras, trupele ruse au

49



parasit Berlinul, intreaga armata a revenit in tabara din Pomerania. In timpul retragerii aveau loc ciocniri cu inamicul, una dintre acestea producandu-se pe 20 octombrie 1760. In acea zi o grupare inamica a iesit din orasul Stetin si navigand pe 15 barci cu tunuri spre localitatea Greifendgaghen (Grifino din Polonia) a atacat pichetele regimentului Moldovenesc. Acestea au fost nevoite sa se retraga, pozitiile lor incepand sa fie ocupate de 4 batalioane inamice de infanterie. Timp de o ora si jumatate cavaleristii moldoveni au opus o rezistenta darza atacatorilor, dupa care s-au retras in cetatuie. In timpul noptii inamicul a mai adus intariri, compuse din unitati de cavalerie si infanterie cu 2 tunuri in scopul de a incercui cetatuia. Analizand situatia creata, colonelul Podgoricean a decis sa atace inamicul, ceea ce a si facut cu asemenea curaj, incat acesta a fost totalmente distrus si gonit pana la localitatea Dam, iar orasul Greifendgaghen recucerit31. In timpul unei lupte din luna mai 1761 un detasament alcatuit din 1 000 de husari si 600 de cazaci cu sase tunuri sub conducerea locotenent-colonelului Fucher din regimentul Moldovenesc de husari a fost pozitionat langa orasul Belgrad (Silezia) in scopul de a-l recuceri de la inamic. Primele atacuri au esuat, inamicul pastrand controlul asupra orasului. Atunci detasamentul lui Fucher a fost mutat in munti langa localitatea Sitikov. Observand aceste manevre, inamicul a atacat detasamentul, insa datorita vitejiei husarilor si, personal, a locotenent-colonelului Fucher, a fost respins si gonit cu mari pierderi pana la orasul Belgrad32. Romanii s-au distins si in lupta de la 4 august 1761, care a avut loc langa localitatea Kuntsendorf, in aproprierea Breslavlui (Vrotlav), cand prusienii au atacat avangarda armatei condusa de generalul Bergh. Lovitura principala a fost data la flancul drept, unde apararea era tinuta de regimentul Moldovenesc al colonelului Podgoricean. Acesta a primit ca intariri doua tunuri cu ajutorul carora a fost oprita ofensiva inamicului, mai apoi a trecut la contraofensiva, in timpul careia a reusit sa desprinda de la inamic doua escadroane de cavalerie, nimicindu-le si capturand 40 de oameni33. Tot in luna august capitanul Ciunti (Ciuntu) din acelasi regiment a atacat cu doua escadroane pichetele de cavalerie, gonindu-le pana la grosul fortelor lor. In aceasta ciocnire au fost nimiciti cativa prusieni34. In luna noiembrie o subunitate prusiana a atacat pichetul de cazaci, capturand 16 oameni. Generalul Bergh a ordonat locotenent-colonelului Ciorba sa raspunda la atac, in urma indeplinirii ordinului fiind nimicita o parte din avangarda inamica si capturati 9 dragoni35. La 26 decembrie 1761 surveni moartea imparatesei Elizaveta. Pe tronul Rusiei a urcat tarul Petru al III-lea, care a schimbat radical politica externa a Rusiei. La 24 aprilie(5 mai) 1762 a fost semnat un tratat de prietenie cu Prusia. Astfel a luat sfarsit acest razboi pentru Rusia care a costat-o foarte scump, dar care practic nu a obtinut nimic in schimb. Insa in acele lupte s-au evidentiat in toata splendoarea lor calitatile combative si militare ale conationalilor nostri, care au inscris pagini de eroism si curaj.

50



Totodata s-au manifestat calitatile de comandanti ale brigadierului Bulatel, colonelului Podgoricean, locotenent-coloneilor Ciorba, Fucher, maiorilor Satin si Secu, capitanului Ciuntu. Multi dintre ei si-au continuat cariera militara, ajungand la inalte posturi in ierarhia militara a Imperiului Rus. Astfel, mii de romani, goniti de vitregiile timpului, erau nevoiti sa lupte si sa moara departe de patrie, pentru realizarea scopurilor si intereselor Rusiei.

II.4. OSTENI SI UNITATI MILITARE ROMANESTI IN RAZBOIUL RUSO-TURC DIN ANII 1768-1774

Dupa terminarea razboiului de sapte ani si venirea la tron a Ecaterinei a II-a, in

Rusia s-a instalat pe scurt timp pacea. Acest ragaz a permis guvernului tarist sa-si

redreseze fortele armate, inclusiv unitatile nationale romanesti. In 1764 regimentul

Moldovenesc de husari a fost transferat in Slavenoserbia, fiind denumit in continuare

regimentul Samara de husari. In ajunul razboiului ruso-turc din anii 1768-1774, intregul

efectiv al acestuia era de nationalitate romana. In Serbia Noua au mai luat fiinta

regimentele Galben si Negru de husari, cu 80 la suta romani, regimentul Elizavetgrad

de lancieri, in intregime romanesc, regimentul Bahmut de husari majoritar romanesc.

Un mare numar de romani se aflau in componenta regimentelor noi de husari, formate

in martie 1765 - Ahtirsk cu o treime din efectiv, Harkov, Izium si Ostrogojsk pana la

10-15%. Un numar insemnat de romani erau si in regimentele de husari Sarb si Ungar

si in cele de lancieri: Donetk, Dnepr si Lugansk. Toate aceste unitati au participat activ

la operatiile militare intre 1768-1774.

Drept motiv al declansarii ostilitatilor ruso-turce a servit implicarea directa a Rusiei in razboiul civil din Polonia acordand sustinere regelui Stanislav Poniatovski in lupta contra Confederatiei de la Bar. Franta, sprijinita de Austria, urmarea cu ingrijorare actiunele Rusiei care aveau drept scop transformarea Poloniei intr-un vasal al ei, iar pentru a le contracara atata Poarta Otomana impotriva rusilor. Asadar, in urma unor demersuri diplomatice iscusite, prin intermediul confederatilor polonezi si ai turcilor, Franta a reusit sa impuna Rusiei sa poarte concomitent doua razboaie – unul in Polonia si altul impotriva Turciei. Insasi Rusia nutrea scopuri expansioniste fata de Turcia, dorind sa rupa de la aceasta stepele pontice slab populate. In Polonia au fost

51



trimise regimentele de husari Ahtirsk, comandat de general-maiorul Podgoricean, Harkov – comandant colonelul Nicolae Ciorba si Galben – comandant colonelul Tudor Ciorba, pentru a participa la actiuni contra confederatilor1. La luptele decisive care au avut loc in regiunea orasului Staroconstantinov, in aprilie 1768, a participat si Corpul de cavalerie sub conducerea generalului Podgoricean2. In cursul lor s-a evidentiat capitanul roman Lalos, care cu un detasament alcatuit din 250 de ostasi a capturat in timpul unei incursiuni rapide si curajoase cateva herghelii de cai, actiune soldata cu numai 3 husari raniti, pentru care fapta a fost avansat la gradul de secund-maior3. Acest capitan cu ostenii lui a mai incercuit doua detasamente poloneze, conduse de liderul spiritual al confederatilor mitropolitul Voloszkiewicz4. Dupa declansarea razboiului ruso-turc, in primavara anului 1769, regimentele de husari sunt scoase din Polonia si indreptate impotriva Turciei. Fortele militare rusesti au fost impartite in doua armate: prima, sub conducerea generalului Golitin, avea sarcina de a lua Hotinul si ocupa Moldova si Muntenia. Armata a II-a, comandata de generalul Rumeantev, urma sa acopere spatele primei armate si sa actioneze in regiunea raului Bug si la sud, spre Crimeea. In componenta armatei lui Golitin se afla si regimentul de carabineri Astrahan, comandat de locotenent-colonelul Dimitrie Cantemir, regimentele Sarb, Ungar, Ahtirsk, Harkov, comandat de colonelul N. Ciorba, Ostrogojsk, comandat de colonelul Osip Satan, iar in componenta armatei a II-a a lui Rumeantev intrau regimentele de husari Izium, Sumsk, Bahmut, Samara, Galben, Negru si regimentele de lancieri Elizavetgrad, Dnepr, Donetk si Lugansk5. Mult mai reprezentativa era prezenta romanilor in detasamentele auxiliare de arnauti sau voluntari, numarul lor cifrandu-se pana la 12 000 de oameni. Dupa fuga si moartea domnitorului Constantin Mavrocordat si ocuparea Moldovei, autoritatile militare ruse, conduse de generalul Elmpt, au instalat aici o administratie locala in fruntea careia se afla Divanul, compus din opt boieri pamanteni, presedinte al acestuia fiind in mod obligatoriu un general rus, care de fapt era un guvernator. O asemenea administratie a fost instituita si in Muntenia. Sarcina de baza a acestor organe era de a pastra ordinea in Principate si a aproviziona armata cu toate cele necesare. La cererea administratiei militare ruse Moldova a livrat trupelor zece mii tone de paine, aproximativ treizeci mii de vite cornute, peste 3,5 mln. puduri de fan. In timpul iernii si toamnei Moldova asigura trupele rusesti cu lemne de foc si materiale pentru constructia flotei de pe Dunare, locuitorii mai fiind obligati sa intretina pe cont propriu statiile de posta, sa repare drumurile si podurile. Costul tuturor prestatiilor impuse locuitorilor Moldovei in timpul acestui razboi atingea cifra de aproximativ 4 mln. de ruble6. Divanurile Principatelor erau obligate sa organizeze detasamente de voluntari, serviciul fiind destul de atractiv pentru categoriile de locuitori nevoiasi. Faptul se

52



datoreaza mai multor cauze. Cea mai importanta cauza consta in momelele, promisiunile si facilitatile acordate doritorilor de a se incadra in randurile armatei ruse si in randurile voluntarilor. Acestora li se acordau un sir de privilegii, facilitati si scutiri de biruri. Conform ordinului Ecaterinei a II-a, P. Rumeantev avea dreptul de a conferi celor mai destoinici participanti la razboi din randul voluntarilor gradul de colonel al unitatilor de arnauti si chiar gradul de capitan al armatei ruse, ceea ce atragea dupa sine anumite avantaje. De exemplu, gradul de plutonier in armata rusa dadea dreptul la dobandirea titlului de nobil, posesorul fiind protejat intr-o anumita masura de samavolnicia domnilor si boierilor7. Cei inrolati in detasamentele de voluntari beneficiau din partea guvernului rus pe timpul participarii la actiuni militare de o leafa egala cu cea a cazacilor de pe Don (in jur de 12 ruble)8, ceea ce in conditiile grele ale vremii constituia un suport material foarte important pentru ei si membrii familiilor lor, in unele cazuri fiind singura sursa de existenta. Insa cea mai atractiva facilitate pentru inrolare era scutirea de biruri si plati atat a voluntarilor, cat si a familiilor lor in timpul razboiului9. Nu poate fi neglijat nici faptul ca voluntarii participanti la operatiunile militare aveau posibilitatea de a se imbogati rapid din prada de razboi. Orice razboi ofera indivizilor dornici de aventuri conditii favorabile de a se evidentia fie si cu riscul de a-si pierde viata. Orice razboi permite, nu in ultimul rand, si posibilitatea de a jefui si prada inamicul, inclusiv categoriile instarite si bogate ale societatii de pe teritoriul ocupat, ceea ce voluntarii o si faceau cu multa placere, fiind chiar stimulati in mod tacit de catre autoritatile militare ruse10. Alta cauza consta in dorinta unanima a moldovenilor si a muntenilor de a scutura dominatia otomana si a pune capat regimului fanariot impus Principatelor de catre turci. Adepti ai luptei antiotomane existau in toate categoriile sociale, inclusiv in randurile boierilor care considerau ca regimul fanariot nu le garanteaza securitatea si bogatiile de care dispuneau. Miscarea de eliberare era sustinuta si dirijata cu multa iscusinta de catre guvernul tarist, care nu-si dadea pe fata intentiile expansioniste in privinta teritoriilor romanesti si de intarire a propriei influente in sud-estul Europei, declarand doar ca ar acorda sustinere popoarelor de la Dunare de a inlatura jugul turcesc. Comandamentul rus elibera tuturor voluntarilor atestate, document, care confirma participarea acestora la actiuni militare in cadrul unitatilor de voluntari cu toate facilitatile care reieseau din ele pentru detinatorii lor. “ Acest atestat…este dat…capitanului Serban Bozianu, care se afla in detasamentul de arnauti…in confirmarea ceea, ca el, aflandu-se sub conducerea mea cu detasamentul sau a participat la lupte impotriva turcilor langa localitatea Macin de peste Dunare…unde se comporta curajos…Genetral locotenent Golitin…”11 Numai in tinutul Lapusna-Orhei au fost eliberate 617 de aceste atestate sau “salvogvardii” cum erau ele numite pe

53



timpurile acelea12. Totusi este necesar de mentionat si faptul, ca inrolarea masiva a populatiei locale in trupele de voluntari inrautatea considerabil exploatarea restului populatiei si jugul fiscal al statului. Din cauza micsorarii numarului de contribuabili inrolati in detasamentele de voluntari, impozitele si platile erau repartizate proportional celorlalti contribuabili, ceea ce sporea marimea impozitului si povara fiscala. Detasamentele de voluntari indeplineau in marea lor majoritate functia de cercetasi pe langa unitatile regulate rusesti, pichetau pozitiile turcilor urmarindu-le miscarile si raportand comandamentului superior despre toate actiunele acestora, iar in timpul luptelor se aflau in avangarda si primii incepeau lupta. Comandamentul rus a elaborat un sistem de masuri in vederea gestionarii efective a acestor unitati, bazat pe principiul numeric. Masurile elaborate de rusi prevedeau ca toate detasamentele de voluntari pana la companie, inclusiv cele mici de 100-200 de oameni sa fie conduse de asa - zisii capitani de arnauti. Fiind investiti in functiile si gradele lor de catre domnitori, acestia comandau de obicei cetele de arnauti – garda personala a domnului, parte componenta a oastei Tarii. Cu venirea rusilor cei mai multi dintre ei treceau de partea acestora, pastrandu-si gradele nationale si in componenta detasamentelor de voluntari nou-infiintate. Pentru a-i evidentia pe cei mai bravi si curajosi dintre capitanii de arnauti, comandamentul rus le acorda in unele cazuri grade militare rusesti, caracteristice armatei regulate, in functie de marimea detasamentelor, incepand cu cel mai inferior grad de plutonier. Din randul capitanilor de arnauti, care comandau detasamente de prima categorie, putem mentiona pe Ian Nicolaev, Lupul, Petru Lalevici, Dumitru Nicolaev, Stefan Bors, Enachi, Nedeliu Davadov, Anton Surlea, Pavel Vizireanu, Nicolae Baltaga, Petrascan Opinca, Anton Stoica si multi altii, iar cei ridicati la gradul de plutonier – Alexeev, Barbulencul, Nicolaevici, Popovici, Stamati, Dumitru Scodra, Nicolae Chiriazi, Nicolae Ghiurjiu, Iordachi Penev, Ionus Brandabureanu s.a. Unitatile de voluntari mai mari, de la companie in sus, erau comandate diferit, insa toate pot fi impartite in trei categorii. Din prima categorie tineau unitatile mari, a caror conducere era incredintata comandantilor bastinasi de origine romana, cum ar fi cazul lui Ilie Lapusneanul, fratii Parvu si Raducan Cantacuzino. Din a doua categorie faceau parte cele conduse de ofiteri ai armatei ruse din randul moldovenilor si muntenilor trecuti de mai mult timp in serviciul Rusiei. Printre acestia erau secund-maiorul Gheorghe Bogdanov, capitanul Constantin Lalos s.a. In sfarsit, a treia categorie era compusa din unitati de voluntari condusi de ofiteri rusi de provinenta sarba sau balcanica, ca de pilda maiorul Simion Zorici, capitanul Ion Trebinschi, Ion Trebuhovici, plutonierul Alexei Trebinschi s.a. Unitatile de voluntari nu se constituiau niciodata in detasamente tactice mai mari de un regiment si se aflau totdeauna in subordinea directa a comandantilor unitatilor armatei ruse in componenta carora erau

54



incadrate. Acest proces de organizare si dirijare a voluntarilor a fost initiat in octombrie 1769, printr-un ordin al comandantului-sef al armatei ruse generalul P. Rumeantev. Daca primul detasament de arnauti sub comanda secund-maiorului Ivan Trebinschi, care a participat la cucerirea Hotinului, era putin numeros, deja in luna decembrie 1769 numarul voluntarilor atingea cifra de patru mii13. Toate formatiunele erau subordonate direct general-maiorului Podgoricean, un muntenegrean de mai mult timp romanizat, comandant al regimentelor de husari Moldovenesc si Ahtirsk. A trecut de partea rusilor in intregime si regimentul format de catre turci din moldoveni, acesta primind denumirea de regimentul de cazaci nou-recrutati, dizlocat fiind in satul Pascani, pe Siret. Acest regiment nu facea parte dintre unitatile de voluntari, ci a intrat in componenta armatei ruse, punand baza asa-ziselor regimente de cazaci de pe Bug. Conform planului elaborat de autoritatile tariste, principalele actiuni aveau sa se desfasoare in Moldova incepand odata cu incercarile de a asedia Hotinul in primavara anului 1769. Pe 12 aprilie armata lui Golitin a iesit la Nistru, iar pe 17, fortandu-l, trece pe malul drept al raului. Primii au trecut peste fluviul 5 regimente de husari in frunte cu regimentul Harkov comandat de colonelul Nicolae Ciorba14. Avangarda armatei ruse, alcatuita din unitatile cazacilor de pe Don care inaintau spre cetatea Hotinului, a fost atacata langa satul Vertitouti de catre trupele turcesti sub comanda lui Abaza-pasa. Cazacii au fost nevoiti sa se retraga si atunci le-au fost trimise in ajutor 6 escadroane de husari in frunte cu colonelul Ciorba, care i-a pus pe fuga pe turci, nimicind pana la 300 de oameni15. Nereusind sa ia cetatea din mars, generalul Golitin s-a retras la 21 aprilie peste Nistru, unde a stationat pana in iunie, cand a intreprins o noua tentativa de a cuceri cetatea, dar fara succes. La sfarsitul lui august armata rusa trece Nistru a treia oara incercuind Hotinul. In luptele de langa zidurile cetatii s-au evidentiat arnautii sub comanda secund-maiorului Ion Trebinschi si, in special, capitanul de arnauti Petru Lalevici, care, pierzandu-si calul, a continuat sa lupte pedestru, aratand exemplu de darzenie si eroism16. In aceleasi lupte de la Hotin s-au mai evidentiat: Lazar Cristul, vahmistrul Stefan Giurgiu, capitanul de arnauti Buzianu, Sima Gavrilov17, Iordache Popescu18, Andronache Rudi si vahmistrul Vasile Hasnis. Pe 5 septembrie regimentele de husari Ahtirsk si Ungar au nimerit intr-o ambuscada, fiind incercuite de catre cinci mii de turci. Apreciind situatia, colonelul N. Ciorba se napusti energic cu regimentul sau asupra inamicului, salvandu-i de la pierire pe husarii inceruiti19. La 9 septembrie 1769, dupa un scurt asediu, Hotinul a capitulat. La cucerirea cetatii s-au evidentiat capitanul de arnauti Constantin Sahin, fratii Tinta si Toader Stamovici, armasul muntean Manolache Gradisteanu20. Concomitent cu actiunele de la zidurile Hotinului se desfasura si inaintarea

55



armatei a II-a spre Bug. In avangarda inaintau regimentele de husari Negru, Galben,

Sumsk, Izium, Bahmut si Samara. In luna octombrie avangarda ajunge la cetatea

Benderului (Tighina) atacand-o. Pe 26 octombrie, noaptea, generalul Zorici il trimite

pe maiorul Achim Bedraga cu unitatea lui spre Benderii Vechi, o suburbie a Tighinei,

de unde acesta supune cetatea unui tir de artilerie atat de concentrat, incat il obliga pe

inamic sa inceteze focul asupra bateriei ruse. Indeplinindu-si cu succes misiunea,

maiorul Bedraga se retrage fara pierderi spre dispozitivul sau21. In acelasi timp,

colonelul Adobas, comandantul regimentului de lancieri Dnepr, respinge o incursiune

neasteptata a trupelor turcesti din regiunea Crimeei asupra satelor Peresecensk,

Kazarev si Lacikov de pe raul Oreli22.

Odata cu ocuparea Hotinului si asigurarea spatelui frontului, cu exeptia cetatii Benderului(Tighina), care inca nu fusese cucerita, s-au creat conditii favorabile in vederea inaintarii in Moldova a unitatilor rusesti. In acest scop este trimis in Moldova Corpul de armata comandat de general-locotenentul Elmpt, care pe 26 septembrie intra in Iasi, fiind intampinat de Mitropolitul Moldovei Gavriil. Pana la 29 septembrie 1769 aproape toata Moldova era ocupata de trupele rusesti. Regimente de husari au fost dislocate in Iasi, Botosani, Cernauti si Stepanauti23. Inaintand in directia sud, spre Galati, detasamentul locotenent-colonelului Fabritian, in componenta caruia intrau arnautii, este atacat la 5 noienbrie de catre turci in numar de sase-sapte mii de oameni. In rezultatul luptei turcii au fost zdrobiti si goniti pana la Dunare, pierzand 1 200 de oameni. In oras au fost prinsi domnitorul Moldovei Constantin Mavrocordat si comandantul turc Abaza-pasa si capturate cinci tunuri24. La inceputul lui noiembrie a fost trimis pentru ocuparea Bucurestilor un detasament puternic sub comanda locotenent-colonelului Nazarie Carazin (Caragea), roman de origine, refugiat din Moldova in Rusia odata cu domnitorul Dimitrie Cantemir25, acesta stiind foarte bine starea lucrurilor de aici, deoarece inca in anii 1767-1768 fusese trimis de catre Ecaterina a II-a la Iasi, Bucuresti si in Bulgaria cu scopul de a culege informatii politico-militare si a initia relatii mai stranse cu gruparile filoruse din aceste tari in vederea organizarii unor rascoale antiotomane in ajunul si in timpul actiunilor militare. Deghizat in haine calugaresti, el, timp de doi ani, a intretinut stranse legaturi cu opozitia domneasca din Muntenia reprezentata de clanul boierilor Cantacuzino in frunte cu fratii Parvu si Mihai. Pe 5 noiembrie 1769, Nazarie Carazin cu 500 de cazaci si arnauti se indreapta spre Bucuresti26. La Focsani este intampinat de catre spatarul Parvu Cantacuzino – comandant al regimentului de arnauti al domnitorului Gh. Ghica27. Ajunse noaptea la

56



Bucuresti, avand in avangarda o companie din 50-60 de ostasi moldoveni sub comanda colonelului de arnauti Ilie Lapusneanu28, trupele lui Carazin intra in oras si baga groaza in turci prin incendierea unor case de la marginea urbei, dupa care ocupa Curtea domneasca unde erau asteptate de domnitorul Gheorghe Ghica. Pe scurt timp Bucurestii au ajuns la cheremul voluntarilor, care au instituit in oras propria ordine: au oranduit si adunat o oaste de judet in numar de o mie de oameni si au pus in fruntea ei doi capitani de arnauti – pe Stanescu si Funduteanu Ionita. Iata cum era caracterizata aceasta oaste in una din cronicile timpului, al carei autor nu-i simpatiza, bineinteles, pe arnauti si voluntari:

O gramada de calici,…

Cu cate un pischir la mana

Si in cap pene de gaina…Numai oieri si plugari,Tigani si mamaligari…

Unii cu frane de tei,

Altii cu scari de curmei;Cate unul-doi calare,

Multi cu bice la spinare…Cate o arma ce avea Sa o poarte nu stia.

Unii cu sabia-n dinti…Altii cu lanci de la oi,

Multi cu stramura de boi29. Desi slab pregatita si rau echipata oastea si-a indeplinit onorabil misiunea,

gonindu-i pe turci din oras. Acestia, retragandu-se in mare graba noaptea in directia

Vacaresti, si-au dat seama in dimineata zilei urmatoare de numarul mic al celora ce-i

atacasera, si se hotarara sa riposteze. Cele mai grele lupte s-au desfasurat la Vacaresti,

unde turcii, profitand de superioritate numerica, au inceput gonirea din suburbiile

Bucurestilor a arnautilor, mult mai prost inarmati. S-a creat o situatie critica, insa in

acel moment sosesc intariri sub conducerea maiorului Anrep, care-i goneste pe turci

pana la Dunare30. Ambele Principate au fost practic cucerite de la turci, in afara

cetatilor Bender (Tighina) si Braila.

In scopul recuceririi Bucurestiului, turcii, in frunte cu Suleiman Aga, incep, in luna decembrie, inaintarea din Giurgiu spre capitala Munteniei. In intampinare le-a iesit

57



locotenent colonelul Carazin cu arnautii sai intampinandu-i pe 15 decembrie langa manastirea Comana. Fiind inconjurat de turci, Carazin se vede nevoit a se baricada cu voluntarii si arnauti in manastire. In ajutorul asediatilor se reped arnautii comandati de spatarul Parvu Cantacuzino si batalionul de vanatori comandat de maiorul Anrep. Langa manastirea Comana acestia au fost prinsi intr-o ambuscada si incercuiti de un puternic detasament turc in numar de 6 000 de oameni. Luptand eroic arnautii si vanatorii au fost taiati pana la unul de catre inamic. Astfel a murit cu arma in mana spatarul Parvu Cantacuzino cu arnautii sai31. Dupa un asediu indelungat, nereusind sa cucereasca manastirea, Suleiman-Aga s-a indreptat spre Focsani, unde era dislocat detasamentul general maiorului Podgoricean, si, pe 3 ianuarie, il ataca. Lasand in apararea Focsanilor 300 de voluntari, Podgoricean trece Ramnicul si-l ataca pe inamic din spate. Turcii incep retragerea de sub Focsani, sunt insa urmariti de arnauti pana la Ramnic, acestia reusind sa nimiceasca 100 de turci, ei pierzand doar 3 oameni. In lupte s-au evidentiat colonelul Ciorba si vahmistrul regimentului Ahtirsk de husari Gheorghe Petcovici (Petcu)32. A doua zi, pe 4 ianuarie, turcii, in numar de noua mii de oameni, ataca din nou Focsanii. Arnautii au fost plasati in rezerva in spatele cavaleriei rusesti33. Turcii rup randurile cavaleriei rusesti capturand un tun. Cu mari eforturi turcii au fost opriti, apoi goniti indarat. Pe urmele lor au fost trimisi arnautii, care, trecand Ramnicul, au capturat de la turci un tun34. In aceasta lupta s-au evidentiat din nou colonelul Ciorba, locotenentul Sutovici (Sutu)35, ultimul fiind inaintat la gradul de capitan36. Ca urmare a atacului de la 18 ianuarie 1770, turcii au fost siliti sa paraseasca puternica cetate a Brailei, aici din nou evidentiindu-se colonelul Ciorba. Pe 31 ianuarie a fost trimis spre Giurgiu locotenent-colonelul Carazin cu detasamentul sau de arnauti, care, la 3 februarie, a fost atacat de catre un efectiv de turci in numar de 10 000. In ajutor a venit colonelul Satan cu regimentul Ostrogojsk de husari, imprastiindu-l pe inamic, astfel acesta s-a vazut nevoit sa paraseasca, la 4 februarie, Girgiul. Pentru respingerea tentativelor tatarilor de a opera in spatele trupelor rusesti a fost trimis in luna aprilie in stepele Bugeacului maiorul Zorici cu un detasament de husari si arnauti. Trecand Sarata el trimite spre rauletul Cogalnic pe capitanul Lazarev cu o avangarda de arnauti si cazaci. Ajungand la Ialpuh, Lazarev nimiceste un detasament de tatari in numar de 200 de oameni37. Tot in aprilie un detasament mare de turci, inaintand spre Buzau, ataca pichetul capitanului de arnauti Ianu Nicolae, compus din 200 de arnauti, care, incalcand ordinul de a se retrage in manastirea fortificata din Buzau si de a astepta ajutor, parasesc pichetul si fug in munti. Profitand de situatie, turcii au intrat in oras si l-au incendiat. Observand fum deasupra Buzaului, capitanul Trebinschi cu numai 40 de arnauti si cazaci trece inot raul, ii ataca pe turci prin suprindere, si ii distruge, eliberand locuitorii

58



luati in captivitate, mai facand prizonieri 3 turci38. Asadar, intr-o singura zi voluntarii romani au dat dovada de lasitate, dar si de eroism. La 17 iulie 1770 are loc lupta de la Movila Rabiei, unde s-au evidentiat in mod deosebit coloneii Ciorba si Satan, capitanul Bantas, locotenentul Sutovici39. Tot atunci, comandantul regimentului Ostrogojsk de husari, Osip Satan, a fost ranit la mana. Fiind informata, Ecaterina a II-a ii trimite bravului husar o scrisoare personala, urandu-i o cat mai grabnica insanatosire. “…Regret foarte mult, scria tarina, cele intamplate. Comunicati-mi, daca puteti misca mana. Nu vreau sa pierd asemenea maini, cu atat mai mult asemenea oameni, care dau dovada de multa sarguinta si dreptate si din gura carora nicicand nu a iesit vreun neadevar…Va iubesc foarte mult…Ecaterina.”40 O lupta importanta avu loc pe 21 iulie 1770 langa lacul Cahul, dupa care, pentru faptele sale eroice, colonelul Satan a fost decorat primul din randul romanilor cu Ordinul militar Sfantul Gheorghe, clasa a IV-a, cea mai mare distinctie militara ruseasca41, locotenentul Petrovici (Petru) si adjutantul Ionin inaintati la gradul de capitan, iar plutonierul Carja la gradul de locotenent42. Ultimul mare obstacol spre cucerirea malului stang al Dunarii ramanea cetatea Brailei, pe care turcii au fortificat-o din timp. Toata toamna corpul de armata comandat de general-maiorul Glebov a asediat-o fara succes. In componenta acestei unitati actiona si detasamentul de arnauti sub comanda capitanului Bogdanov in numar de 180 de oameni43. La 10 noiembrie 1770 a fost recucerit Bucurestiul. In vederea ocuparii Olteniei, a fost trimis spre Craiova un detasament puternic care avea in componenta sa un regiment de cazaci nou inrolati(fost regiment crestin format din moldoveni de catre turci, care a trecut in intregime de partea rusilor) sub comanda maiorului Casparov si arnautii sub comanda maiorului Trebinschi. Pe 24 decembrie maiorul Trebinschi i-a atacat pe neasteptate cu bravii sai arnauti pe turci la Brancovan. Luati prin surprindere, acestia au parasit localitatea, retragandu-se la Craiova, care si ea, pe 28 decembrie, a fost ocupata de arnauti. Cazacii si arnautii au inceput jefuirea orasului cucerit, dar au fost, totusi, iertati cu conditia de a-si ispasi gresala prin noi fapte pe campul de lupta44. Apoi, maiorul Trebinschi cu arnautii sai cucereste si localitatea Calafat. Concomitent, in acelasi an, continuau operatiunele militare pe frontul din sudul Ucrainei, unde activa armata a II-a. In vederea desfasurarii actiunelor, generalul P. Panin trimite regimentele Galben si Negru de husari, comandati de fratii Ciorba catre localitatea Ladajin, iar regimentul Moldovenesc de husari nou format stabilea pichete de observare de la Bug spre Nipru45. Ajungand pe 15 iulie la Bender, armata generalului Panin incepe asediul cetatii. Pentru asigurarea securitatii spatelui armatei contra incursiunilor tataresti, este repartizat detasamentul maiorului Dedevsin, alcatuit din 1 080 de husari, cazaci si arnauti, care au fost atacati de insusi hanul tatarilor cu

59



ordia sa in numar de 10 000 de oameni. Incercuindu-i, tatarii s-au napustit asupra husarilor si arnautilor, care insa, pierzand 187 de oameni, au rupt incercuirea si au razbatut in cele din urma la tabara rusa46. Generalul Panin a ordonat colonelului Tudor Ciorba sa-l blocheze pe hanul tatarilor in tinutul Oceacovului47. Pe 14 septembrie Panin intreprinde atacul decisiv asupra cetatii Benderului, la care au luat parte si voluntari romani. In urma asaltului Benderul cade. Epicentrul actiunelor armatei lui Panin devine Crimeea. In vederea indeplinirii planului elaborat pentru anul 1771, in localitatea Cerneti din Tara Romaneasca a fost format un detasament de voluntari in numar de 400 de oameni sub comanda capitanului de arnauti Manolachi. In noaptea spre 5 ianuarie 1771, trecand cu barcile Dunarea, formatiunea a atacat pe neasteptate satul Ostrov, nimicind garnizoana turceasca. Luand cu ei 35 de familii de romani, detasamentul capitanului Manolachi se intoarce fara pierderi la tabara sa48. Pe 18 februarie generalul Olit incepe asaltul Giurgiului, avandu-i in avangarda pe arnauti, care, desi initial au fost risipiti de cavaleria turca, ajutati ulterior de catre regimentul Ahtirsk de husari, i-au gonit pe turci pana la cetate. La 24 februarie Giurgiu este cucerit. In aceiasi zi turcii ataca pichetul de la Cerneti comandat de plutonierul Trebinschi si capitanul de arnauti Manolachi. Atacul a fost respins cu succes, arnautii pierzand insa 12 oameni ucisi si 15 raniti49. Cele mai crancene lupte din luna mai a anului 1771 s-au dat in Oltenia, unde era dislocat corpul general-maiorului G. Potiomkin, in componenta caruia se afla si regimentul Astrahan de carabineri, comandat de locotenent-colonelul Dimitrie Cantemir. La 17 mai langa Turnu-magurele acest corp de armata a fost intampinat de cavaleria osmana in numar de 4 000 de oameni. Turcii au rasturnat avangarda compusa din arnauti, inaintand spre efectivul de baza al corpului. In ajutorul avangardei a venit locotenent-colonelul D. Cantemir, care, cu 2 escadroane de carabineri, a respins atacul inamicului50. La 27 mai turcii au inaintat spre pozitiile ocupate de generalul G. Potiomkin din satul Migureni. Cazacii si arnautii nu au putut rezista atacului si au fost imprastiati. Cavaleria otomana intra in Migureni, capturand un tun. D. Cantemir cu carabinerii sai contraataca cavaleria turca, gonind-o inapoi in cetate. Anume aceasta actiune a lui D. Cantemir a si salvat corpul lui Potiomkin de la distrugere51. Cu toate acestea, pe 29 mai, rusii au cedat din lasitate turcilor Giurgiul, deschizandu-le calea spre Bucuresti. Profitand de capitularea Giurgiului, seraschierul Ahmet cu 10 000 de oameni incepe la 10 iunie inaintarea spre Bucuresti. In intampinare iese detasamentul comandat de generalul Repnin. Turcii au indreptat lovitura principala asupra flancului drept al rusilor. Datorita faptului ca D. Cantemir a patruns cu carabinerii sai in mijlocul inamicului, turcii au fost opriti. Osmanii au pierdut in aceasta lupta circa 300 de

60



oameni, 5 steaguri si un tun. Important era insa faptul ca Bucurestiul a fost salvat de o noua invazie a turcilor52. La 3 august trupele rusesti reincep inaintarea spre Giurgiu. Primul asalt al cetatii s-a soldat cu un esec total. Rusii au pierdut sub zidurile cetatii 497 morti si 1 393 grav raniti53. Situatia se inrautatea din cauza marsului turcilor, in fruntea cu Ahmet-pasa, spre Bucuresti. Observand ca turcii trec pe malul stang al Dambovitei, generalul Dolgorukii ordona locotenent colonelului D. Cantemir sa treaca si el Dambovita, pentru a opri inaintarea inamicului. Cu toate ca numarul turcilor era destul de insemnat (circa 3 000), D. Cantemir se avanta curajos asupra inamicului, gonindu-l inapoi peste rau54, totodata eliberand circa 1 000 de captivi moldoveni si munteni. Dezvoltand succesul obtinut, corpul de armata al generalului von Essen incepe, pe 21 octombrie, marsul spre Giurgiu, in avangarda aflandu-se detasamentul locotenent-colonelului D. Cantemir. Ajungand la Giurgiu, acesta intocmeste un plan de cucerire a cetatii, bazat pe rapiditate, surprindere si curaj. In dimineata zilei de 24 octombrie D. Cantemir ataca retransamentul exterior al cetatii, alungandu-i pe aparatorii turci. Urmarindu-i el cucereste retransamentul interior. Turcii fug peste pod pe o insula. Insufletindu-i pe ostasi cu propriul exemplu, D. Cantemir cu o mana de oameni trece podul basculant si inainteaza spre cetatea asezata pe insula. Ocupand-o, Cantemir incepe bombardarea taberei turcesti, care se afla pe o alta insula din apropierea cetatii. Cu inca 2 escadroane de lancieri si cazaci aduse de peste pod, Cantemir forteaza Dunarea si ataca tabara inamicului, capturand 30 de tunuri. Aducandu-le in cetate si intarind cu ele Giurgiul, D. Cantemir se pregateste de aparare. Constatand ca garnizoana rusa din cetate este putin numeroasa, turcii se hotarasc s-o recucereasca utilizand 10 vase pe care au instalat tunuri. Nedispunand de artileristi, D. Cantemir ii face servanti la tunuri pe husari si cazaci, care deschid un foc atat de ucigator, incat turcii se vad nevoiti a se retrage in Rusciuc (Ruse)55. Cetele de osmanlai ramase in garnizoana Giurgiului, care nu reusise sa fuga, au fost imprastiate de maiorul Bogdanov56. Pentru eroismul manifestat la apararea Bucurestiului locotenent-colonelul Dimitrie Cantemir a fost decorat cu Ordinul militar Sfantul Gheorghe clasa a IV-a, iar la 10 noiembrie 1771, pentru cucerirea si apararea cetatii Giurgiu, a fost inaintat la gradul de colonel57. Tot in acest an este format regimentul Voloh de husari, compus din romani si inclus in componenta armatei regulate ruse, comandat de Raducan Cantacuzino, care pe 20 decembrie 1770 era avansat in gradul de colonel58. Continuau luptele si pe frontul din Crimeea. La 9 iunie armata lui Dolgorukii incepe marsul spre Perecop. Regimentul Moldovenesc de husari a participat la ocuparea Kozlovului (Eupatoria) in componenta detasamentului general-maiorului

61



Braun. In timpul marsului acesta a fost incercuit de tatari in numar de 50 000 de oameni. Regimentul Moldovenesc condus de colonelul Seici a respins timp de trei zile atacurile tatarilor, tinandu-i la o distanta considerabila de fortele principale ale armatei59. Pentru fapta aceasta, regimentul Moldovenesc de husari a fost, pe 3 iulie 1771, mentionat personal de catre comandantul armatei a II-a, contele Dolgorukii. Pentru eroismul de care a dat dovada in timpul asaltului Cafei, locotenent-colonelul Achim Bedraga a fost decorat pe 24 iulie 1771 cu Ordinul militar Sf. Gheorghe clasa a IV-a60. Catre sfarsitul lui iulie 1771 toata Crimeea era ocupata de trupele rusesti. Victoriile obtinute de catre acestea, la care au contribuit si un important numar de romani, i-au obligat pe turci sa inceapa tratative de pace, care s-au desfasurat la Focsani, soldandu-se cu un esec si ostilitatile au fost reluate in primavara lui 1773. In acest an, la inceputul lui iunie, armata I in frunte cu Rumeantev incepe marsul catre Silistria. In avangarda inainta corpul general-maiorului von Weisman, din care facea parte si regimentul Harkov de husari comandat de colonelul N. Ciorba. Pe 5 iunie 1773 generalul Weisman incepe operatiunile impotriva localitatii Gurobal pazita de 6 000 de turci. Lupta o porneste detasamentul de avangarda condus de colonelul Ciorba. Turcii se vad nevoiti sa se retraga din tabara lor, dar sunt urmariti si ajunsi de cavaleristi intr-un defileu ingust. S-a evidentiat aici locotenentul Petru Sabov (Sabau), care a atacat cu escadronul sau inamicul, nimicindu-l pe loc, turcii pierzand 300 de morti si 8 tunuri61. Arnautii capitanului Gorici au participat la lupta din vecinatatea Silistrei contra unui detasament de turci numarand 1 500 de oameni, care a fost complet nimicit. Arnautii, comandati de primier-maiorul Casperov au participat la operatiunea de la Turtucaia sub comanda general-maiorului A. Suvorov62. In timpul asaltului taberei turcesti, situate intre Dunare si lacul Golita, si-au pierdut viata 20 de arnauti din plutonul capitanului de arnauti Nedeliu Davadov toti din tinutul Falciu si Covurlui si 30 de arnauti din plutonul plutonierului Tudor Velisarovici recrutati din tinutul Greceni63. Rasturnandu-i pe arnauti, cavaleria turca s-a napustit asupra flancului drept al rusilor, ucigand totul in calea sa. Generalul Stupisin trimite in intampinarea inamicului regimentul Harkov de husari, regimentul Elizavetgrad de lancieri si 3 escadroane din regimentul Ungar de husari. In timpul atacului s-a evidentiat in mod deosebit locotenentul Ionin64. Escadronul de husari sub comanda locotenentului Petru Sabov a razbit la tunurile turcesti, i-a taiat pe artileristi, capturand 8 din ele. Pentru aceasta fapta eroica Petru Sabov a fost inaintat de Rumeantev la gradul de capitan65. Sub zidurile Silistrei a fost ucis secund-maiorul regimentului Ostrogojsk de husari Abaza66. La 18 iunie, in timpul retragerii de sub zidurile Silistrei, rusii sunt atacati de turci. Colonelul Raducan Cantacuzino cu regimentul sau de husari porneste asupra bateriei de artilerie din retransamentul de langa cetate si captureaza 12 tunuri. Urmarind pe

62



inamic, Cantacuzino, insotit de restul armatei, il goneste pana la Silistria si ia cu asalt retransamentul67. In ajutorul asediatilor vin din Bazargic (Tolbuhin) 20000 de turci sub comanda lui Numan-pasa. In intampinarea acestuia este trimis maiorul Liubimov cu cazaci si colonelul Ciorba cu husari, care in timpul misiunii sunt inconjurati langa satul Alatari de fortele superioare numeric ale turcilor. Siliti sa primeasca lupta in conditii inegale si pierzand mult din efectiv, colonelul Ciorba rupe in cele din urma incercuirea si se intoarce in tabara rusa. Pentru comportamentul eroic manifestat in timpul luptei colonelul Nicolae Ciorba este inaintat la gradul de general-maior68. Operatiunile militare se desfasurau si pe directia Turnu-Magurele – Rusciuc (Ruse). Aici actiona generalul Saltikov, in componenta detasamentului caruia lupta colonelul D. Cantemir. La 16 septembrie turcii, in numar de 3 000 de oameni, ataca din directia satului Flamanda flancul stang al generalului. Pentru a-i respinge este trimis colonelul Cantemir si capitanul Dobrovolschi, care, infruntand inamicul, il distrug gonindu-l pana la Flamanda69. La 10 noiembrie aproximativ 3 000 de calareti si 1 000 de pedestri turci se confrunta cu detasamentul lui Cantemir langa Cernavoda. Acesta primeste lovitura, contraatacand la randul sau. Turcii pierd circa 600 de oameni. Orasul a fost luat, iar suburbiile cu satele invecinate toate arse70, avand de suferit si locuitorii romani. Pentru eroismul aratat in luptele purtate in Tara Romaneasca de catre Dimitrie Cantemir, la 10 octombrie 177371 Consiliul de Stat al Imperiului Rus il decoreaza cu Ordinul militar Sf. Gheorghe clasa a III-a72. Din nefericire, in tabara de la Cernavoda, Dimitrie Cantemir cade grav bolnav si stralucita-i cariera militara se intrerupe. A avut un destin tragic. Provenind din neam domnesc, pastrand in memorie trecutul glorios, D. Cantemir nici o clipa nu s-a dezis de aspiratiile de a reveni la domnie in Moldova. La intrarea cu trupele rusesti in Principate, tanarul principe era obsedat de ideea ocuparii Scaunului domnesc. Insa cu cat ideea era mai atragatoare, cu atat era si irealizabila in circumstantele celei de-a doua jumatati a secolului al XVIII-lea. Luptand eroic pe campurile de lupta, bucurandu-se de stima si respect din partea boierimii locale si a curtenilor din Petersburg, Cantemir spera sa atraga atentia Ecaterinei a II-a asupra propriei persoane in vederea inscaunarii sale in unul din Principate. Intr-adevar, tarina l-a remarcat pe tanarul si curajosul colonel, decorandu-l cu cele mai inalte distinctii militare, insa numai atat. Planurile ei nu prevedeau reinstalarea in Moldova a Cantemirestilor. La Curtea ruseasca chestiunea nu se discuta. Atitudinea rece a autoritatilor rusesti fata de aspiratiile sale, secundata de boala aparuta in timpul nenumaratelor batalii si unele trasaturi de caracter violente, au contribuit la deteriorarea sanatatii bravului comandant. Stabilit la Moscova si avand in permanenta nevoie de bani, el il teroriza in timpul deselor sale crize de nervi pe unchiul sau, principele Sergiu Cantemir, fiul domnitorului Dimitrie Cantemir, amenintandu-l cu moartea. Cu toate ca Sergiu Cantemir i-a daruit

63



240 de serbi in tinutul Breansk si 5 000 de ruble, o suma enorma pentru acele timpuri, Dimitrie Cantemir il ofensa public amenintandu-l cu rafuiala73. In urma plangerii principelui Sergiu Cantemir adresata Ecaterinei a II-a la sfarsitul anului 1776, colonelul Dimitrie Cantemir este luat sub supravegherea politiei in vederea asigurarii linistii si securitatii personale a familiei principelui Sergiu Cantemir si a rudelor acestuia74. Desi supravegheat de politia din Moscova, colonelul Dimitrie Cantemir comite totusi o crima, omorand un serb, fapt pentru care e intemnitat in inchisoarea din citadela Revel (Tallinn)75. Dupa 17 ani petrecuti in detentie in conditii privelegiate (locuia intr-un apartament inchiriat, separat de alti detinuti, deoarece era cavaler al Ordinului suprem militar rus Sf. Gheorghe), a incetat din viata in anul 1820. Odata cu disparitia colonelului Dimitrie Cantemir se stinge si neamul Cantemirestilor76. Ostilitatile continuau insa pe malul drept al Dunarii. Corpul generalului Unghern continua inaintarea spre Karasu (Medgidia). Turcii parasira pozitiile, lasand orasul in mainile invingatorilor si pierzand 1 500 de oameni, 2 tunuri si 18 steaguri77. De mentionat faptul ca aceste piese de artilerie au fost capturate de catre generalul Ciorba in urma unui atac frontal asupra pozitiilor inamice. Pentru eroismul manifestat in luptele de la Karasu si Bazargic, generalul-maior Nicolae Ciorba este decorat la 3 iulie 1773 de catre Consiliul de Stat cu Ordinul militar Sf. Gheorghe clasa a III-a78. In timpul unei incursiuni care a avut loc la 30 martie 1774 langa manastirea Strigai s-au evidentiat in mod deosebit plutonierii de arnauti Alexeev si Popovici, ultimul fiind ranit a continuat sa lupte79. La fel si plutonierul de arnauti Barbulencul, care, in timpul pichetarii cu 80 de arnauti, intalneste un grup de 100 de turci langa satul Valcieri, ii ataca si ucide 11 inamici, iar pe ceilalti ii pune pe fuga si captureaza 11 cai. La 23 mai, plutonierul de arnauti Nicolaevici si plutonierul Stomatovici trecand cu 40 de arnauti Dunarea ataca satul Prahova, alunga de aici pichetul turc si captureaza un vas mare comercial in care se afla ulei si peste uscat80. Actiunile principale insa, se desfasurau in regiunea corpului condus de general locotenentul Kamenski, care inainta spre Sumla. Pe 2 iunie 1774 are loc o batalie langa orasul Bazargic. Maiorul Dmitriev, comandantul interimar al regimentului Harkov de husari ataca inamicul, gonindu-l pana la Sumla81. In urma acestei actiuni Bazargicul capituleaza. Pentru fapte de curaj maiorul Dmitriev este decorat cu Ordinul militar Sf. Gheorghe clasa a IV-a. La 13 iunie primier maiorul Bogdanov cu 2 escadroane de husari imprastie un detasament turc in numar de 4 000 de oameni, iar pe 23 iunie cucereste localitatea Razgrad82. Aparitia trupelor rusesti in vecinatatea directa a capitalei Imperiului Otoman ii sileste pe turci sa inceapa tratative cu Petersburgul, care s-au soldat cu incheierea pacii de la Kuciuk-Kainargi. Astfel a luat sfarsit unul dintre razboaiele ruso-turce in care au stralucit in toata splendoarea calitatile combative ale romanilor atat din randul armatei regulate ruse, cat si a miilor de voluntari.

64



In urma acestui razboi, Rusia a reusit sa cucereasca noi teritorii. Conform Tratatului de la Kuciuk-Kainargi, semnat pe 10/21 iulie 1774, Rusia obtinea dreptul de a face comert pe Marea Neagra, impunea independenta politica a Crimeii si a vasalilor acesteia fata de Imperiul otoman. In ceea ce priveste achizitiile teritoriale, Rusia lua in posesie cetatile Enikale, Kinburn, Kerci, Azov si fasia de pamant pana la raul Bug83. Principatelor Romanesti le era consacrat in intregime capitolul XVI. Conform prevederilor incluse in acest articol Poarta isi asuma urmatoarele obligatiuni: “amnistia absoluta” a tuturor locuitorilor Principatelor, confesarea libera a religiei crestine, acordarea dreptului locuitorilor in decurs de un an sa se stramute cu traiul in alte state, scutirea Principatelor de plata haraciului si altor dari pe toata durata razboiului si in decurs de doi ani din ziua schimbarii instrumentelor de ratificare a tratatului, acordarea domnilor Principatelor drepturi de a avea la Istanbul insarcinati cu afaceri, acreditati in conformitate cu dreptul international, iar diplomatii rusi de la Constantinopol obtin dreptul de a interveni in favoarea principatelor84. Nelipsita de importanta este si prevederea conform careia Poarta era obligata sa restituie Principatelor raialele Brailei, Hotinului, Benderului etc., care insa nu au fost indeplinite de turci, ele nefiind retrocedate85. Mai mult decat atat, in anul urmator, 1775, Turcia a cedat Austriei Bucovina, demonstrand lumii intregi atitudinea perfida fata de tratatele internationale. Toate aceste facilitati acordate Principatelor Romane au fost dobandite nu numai datorita marinimiei guvernului tarist, ci si prin contributia de sange si lupta cu arma in mana a populatiei locale impotriva dominatiei otomane, contributie adusa atat de voluntari, cat si de romani din randul armatei regulate ruse. Aportul si participarea lor la actiunile militare erau foarte importante, ei aratand exemple de vitejie si eroism. Feldmaresalul P. Rumeantev, comandant-sef al armatei ruse, a mentionat deseori in relatarile sale adresate Ecaterinei a II-a faptele eroice savarsite de arnauti (voluntari) romani pe campul de lupta. Au fost apreciate si actiunile romanilor din armata regulata, 10 romani fiind avansati in grade militare, printre care: locotenent – 1, capitan – 4, secund-maior – 1, colonel – 2, general-maior – 2 (Nicolae Ciorba si Osip Satan). Meritele romanilor au fost rasplatite si prin acordarea unor decoratii de stat. Cu cea mai inalta distinctie militara rusa, Ordinul Sfantul Gheorghe, au fost decorati sase romani, inclusiv patru cu ordine de clasa a IV-a, iar colonelul Dimitrie Cantemir si generalul Nicolae Ciorba – clasa a III-a. Este important si aportul romanilor in dezvoltarea artei militare. Daca razboiul ruso-turc din perioada 1768-1774 nu s-a soldat cu schimbari radicale in procedeele tactice de purtare a razboiului raspandite si in Europa, care in linii generale se caracterizau prin tactica lineara, totusi in acest razboi au aparut unele elemente noi, care vor fi dezvoltate in conflictele viitoare. Daca in razboaiele precedente cavaleria

65



juca un rol secundar in desfasurarea operatiunilor, limitandu-se la actiunile de cercetare, urmarire, paza a trupelor etc., in acest razboi ea a inceput sa joace in multe cazuri un rol de sine statator. Functii independente de nimicire a detasamentelor mari ale inamicului au fost indeplinite cu succes in anii 1768 si 1770 in Muntenia de catre generalul Podgoricean, comandant al corpului de cavalerie. O premiera absoluta in Rusia, dar si in Europa, au prezentat detasamentele mixte alcatuite din cavalerie, infanterie si artilerie cu o capacitate de lupta extraordinara, care puteau efectua diferite misiuni atat in ofensiva, cat si in defensiva. Primele detasamente de acest gen au fost comandate de N. Carazin (Caragea), N. Ciorba, O. Satan, D. Cantemir. Respectivul procedeu de lupta depasea cu mult cerintele sec. al XVIII-lea, fiind aplicat pe scara larga abia in secolul urmator. Numele lui Nicolae Ciorba, Osip Satan si altor romani au intrat in analele militare ale Rusiei. Prin aportul lor personal, zeci de mii de romani si reprezentantii ai altor popoare au contribuit in mod direct la sporirea puterii militare si la extinderea teritoriala a Rusiei, la perfectionarea artei militare si cresterea influentei si puterii acestui stat in Europa. Participarea masiva a locuitorilor Principatelor in acest razboi a fost influentata de privilegiile acordate voluntarilor, inclusiv scutirea de plata impozitelor, fapt ce inrautatea si mai mult situatia celorlalti contribuabili.

II.5. PARTICIPAREA ROMANILOR LA RAZBOIUL RUSO-TURC DIN ANII 1787-1791

Razboiul ruso-turc din anii 1787-1791 a fost o continuare a celui din 1768-1774,

care nu inlaturase divergentele determinate de apetiturile expansioniste ale Rusiei tariste

in Sud-estul Europei si de tendinta Imperiului Otoman de a-si mentine pozitiile in

regiune. In acest razboi Rusia a infiintat coalitia militara cu Austria, ei atacand

Imperiul Otoman din doua directii opuse – din Est Rusia si din Vest Austria. Si in

acest razboi tarismul a explotat sub diverse forme resursele umane romanesti.

Participarea romanilor la operatiunile militare s-a desfasurat in cadrul unitatilor regulate

formate pe teritoriul Rusiei si in cadrul celor de voluntari constituite pe teritoriul

principatelor Moldova si Tara Romaneasca. Ca si in razboiul precedent din

componenta armatei ruse faceau parte unitati alcatuite in intregime sau partial din

romani: regimentele de cavalerie usoara Pavlograd (format din regimentele de lancieri

Dnepr si Ekaterinoslav) in proportie de 10%, Constantinograd (fostul regiment Voloh

66



de husari) – peste 60%, Tavria, Herson (fostul regiment Moldovenesc de husari) –

peste 60% romanesc, regimentul de vanatori calari Elisavetgrad (fostul regiment de

lancieri Elisavetgrad) – circa 70%, regimentele de husari Ostrogojsk, Izium, Ahtirsk –

toate pana la o treime romanesti, Olviopol (fostul regiment Sarb de husari) – 50%,

doua regimente de cazaci de pe Bug, cu mici exceptii in intregime romanesti1.

La operatiunile militare participau masiv locuitorii principatelor inrolati in unitati de voluntari si arnauti. Angajarea voluntarilor romani in razboi avea aceeasi motivatie ca si in razboiul precedent, dar forma participarii a suferit unele schimbari esentiale. O analiza atenta a actiunilor voluntarilor romani la razboiul impotriva turcilor din anii 1768-1774 a convins comandamentul suprem rus de ineficacitatea unor detasamente mici de pluton-companie. Conform opiniei oficialilor mai eficienta era folosirea unitatilor romanesti in structuri mai mari – regiment, divizie. Experienta acumulata a confirmat justetea acestei opinii. Asadar, in razboiul din anii 1787-1791 au fost formate cateva regimente. Cele comandate de colonel Ion Selunschi2 si de primier maiorul Iordachi Hirjeu numarau pana la 3 000 de oameni3, regimentul de arnauti al colonelului Afanasie Gurjiu - 2 000 de oameni4, regimentul locotenent-colonelului Sobolevschi - 1286 de oameni, regimentul de arnauti comandat de maiorul Minotov: circa 1 000 oameni, detasamentul de cavalerie a primier maiorului Gheorghe Ghirjev (Hirjeu) cuprindea 650 de voluntari, iar in detasamentul de arnauti condus de locotenent-colonelul Ion Cantacuzino erau circa 500 de voluntari5. Trebuie de mentionat ca toti acesti comandanti erau de origine romana intrati de mai mult timp in serviciul militar al Rusiei. Pe langa respectivele unitati mari existau totusi si detasamente mai mici de voluntari, de la batalion in jos. Vom mentiona cohorta voluntarilor pedestri in numar de 392 oameni comandata de locotenent-colonelul Ion Nicorita, detasamentul primier-maiorului Taubert care numara 131 de voluntari, in detasamentul hatmanului Costachi Ghica erau 150 de oameni6, in cel al maiorului Curt – 320 de oameni, in cel al maiorului Abramov - 95 oameni si in cel al cornetului Zirca - 50 de oameni. Detasamente mici din punct de vedere numeric erau comandate de capitanii de arnauti Gheorghe Codreanu, Danila Gheorghe, Vicul, Piperca, Ion Udrea, Manolachi Costin si multi altii7. Dintre toate detasamentele si regimentele mentionate mai sus in prim plan se plasa detasamentul de arnauti al colonelului Ion Cantacuzino, care constituia garda personala a lui Grigorii Potiomkin8, comandant-sef al armatei ruse. In vederea purtarii razboiului au fost formate 2 armate. Armata Ekaterinoslav comandata de G. Potiomkin avea sarcina de a lua Oceakovul si de actiona in directia Balcani. Armata Ucraineana sub conducerea lui P. Rumeantev avea misiunea de a apara Ucraina si de a mentine legatura cu armata austriaca9.

67



Actiunile principale din anul 1787 au loc in regiunea Oceakov-Kinburn. In dimineata zilei de 1 octombrie 1787 turcii ataca cetatea Kinburn inaintand spre cetate de pe capul Kinburn cu un efectiv de 5 mii de oameni. In ajutorul asediatilor sosea brigada de cavalerie usoara formata din regimentele Mariupol si Pavlograd sub comanda rotmistrului Daniil Suhanov (Suhan), moldovean, emigrat in sec. al XVIII-lea in Rusia10. Ajungand pe capul Kinburn el ataca din mers inamicul, capturand toate tunurile turcilor11. Victoria a fost deplina. A. Suvorov l-a remarcat pe Suhanov: fiind in grad de rotmistru acesta comanda brigada de cavalerie alcatuita din 2 regimente, care, conform regulamentului, se cuvenea sa fie comandata de catre un general. Intuindu-i calitatile de comandant, Suvorov l-a avansat in viitor la gradul de general-maior al armatei tariste. Dintre ostasi in aceasta lupta s-au evidentiat in mod special caporalul regimentului de cavalerie usoara Pavlograd Andrei Mancov (Mancu) si soldatul Procopie Bezjovici, care au fost decorati cu medalia pentru curaj aratat in batalie12. Lupta de la Kinburn a finalizat operatiunile militare din 1787. In anul urmator scopul principal al armatei ruse consta in cucerirea Ociakovului. Respectiva sarcina a fost pusa in fata armatei Ekaterinoslav in frunte cu G. Potiomkin. Catre luna iunie 1788 Potiomkin ajunge la Oceakov, impresurandu-l. Incepe anevoiosul asediu care a durat pana in iarna, semanand mai mult cu o distractie mondena decat cu un razboi. Concomitent, insa, se desfasurau lucrari de fortificatie a cetatilor rusesti in a caror desfasurare s-a evidentiat locotenent-colonelul Casperov, care a intarit cu propriile mijloace materiale cetatea din Nikolaev, taind in acest scop padurea ce-i apartinea13. In actiunile de recunoastere au dat dovada de curaj Iost Marcov (Marcu), esaulul regimentului de cazaci comandat de Casperov, care, fiind ranit, a continuat sa tina sub observatie un detasament turcesc in numar de o mie de oameni situat in Janciakrak14. Pe 27 iulie un efectiv de 550 de turci ataca pe 160 de cazaci de pe Bug din regimentul colonelului Skarszinski, care se retrag. In timpul acelei retrageri generalul Suvorov este ranit15, iar 12 cazaci din unitatile cazacesti de pe Bug ucisi in lupta16. In asigurarea securitatii de atacuri similare s-au evidentiat in mod deosebit locotenentul Ermulatov si cazacii Burnos si Iuras17. Pe 6 decembrie 1788 G. Potiomkin hotareste sa atace Oceakovul, impartindu-si fortele in 6 coloane de asalt si doua de rezerva18. In coloana a doua intrau si 50 de voluntari din regimentul de cavalerie Elizavetgrad, care aveau sarcina de a cuceri retransamentul, sustragand atentia inamicului de la actiunile altor coloane. La flancul stang actiona coloana a sasea sub comanda brigadierului Gorici, caruia ii revenea sarcina de a aplica lovitura principala asupra cetatii. Din componenta acesteia faceau parte 183 cazaci de pe Bug din regimentul colonelului Skarszinski, 220 voluntari ai colonelului Selunschi si 140 de infanteristi19. Brigadierul Gorici si-a impartit la randul

68



sau formatiunea in 6 coloane mai mici. Gorici cu 3 coloane cuprinzand si cazacii lui Skarszinski a atacat bresa in zidurile cetatii, iar alte 3 coloane, in componenta carora intrau voluntarii lui Selunschi, avand la dispozitie scari de asalt, trec pe gheata limanul, ataca bastionul si in 25 de minute cuceresc zidurile cetatii. In timpul atacului au fost raniti din randul cohortei colonelului Selunschi, locotenentul Samuil Constantinov, sublocotenentii Ion Psolo si Stamatii Buh, cornetul Ion Ivanov, plutonierul Anastasie Vizant, fiind raniti 13 si ucisi 24 de ostasi. Din randul cazacilor de pe Bug au fost raniti colonelul Petru Skarszinski, capitanii Gheorghe Plamenet, Grigorie Iuras, sublocotenentii Alexie Capusta si Alexie Porubaev, ucisi 19 cazaci20. In urma unui atac din toate directiile Ociakovul a fost cucerit. Una dintre primele masuri intreprinse de feldmaresalul P. Rumeantev, comandant-sef al armatei dislocate in Ucraina, consta in formarea detasamentului de arnauti in frunte cu Petru Opinca21. Pregatindu-si armata pentru trecerea Nistrului, P. Rumeantev trimite in recunoastere dincolo de rau un detasament mic de arnauti sub comanda capitanului Ilie Ghirjev (Hirjeu), care ataca pe turci, in numar de 240, omorand 20 dintre ei si capturand 1522. In luna iunie 1788 armata lui Rumeantev trece Nistrul la Chisnita, Movilau si Hotin, inaintand in Moldova. Pentru a intari legatura intre armata rusa si cea austriaca este trimis spre Stefanesti regimentul de arnauti al colonelului A. Gurji. Profitand de plecarea austriecilor din Iasi, pe 9 iulie intra in oras 2 000 de turci si tatari23, jefuindu-i pe locuitori, omorand peste 150 de crestini24. In rezultatul tatonarii pozitiilor inamicului de pe ambele maluri ale Prutului de catre doua detasamente a cate 300 de oameni sub comanda maiorilor Ghirjev si Minotov trimise de catre colonelul Gurji s-a constatat ca langa Iasi sunt concentrate forte turco-tatare cu un efectiv de 40 000 de oameni. Pentru depistarea intentiilor inamicului, generalul Elmpt trimite spre satul Chirnicerni, situat pe Jijia, un detasament sub comanda maiorului Ghirjev, care”…a capturat 15 si a omorat 25 de turci”25, pentru care isprava feldmaresalul Petru Rumeantev i-a inaintat la gradul de plutonier pe capitanii de arnauti Nicolae Chiriazi, Pavel Vizirean, Nicolae Ghiurjiu, Vasile Stanita, Silosi Tiroi, Ion Bujenita, inmanand fiecarui dintre arnauti cate 286 de ruble26. Echipele de arnauti comiteau deseori jafuri si faradelegi. Detasamentul capitanului de arnauti Petrascan Opinca, care facea parte din divizia generalului Kamenski a fost trimis spre Orhei, unde pe 4 august a pradat Chisinaul27, capturandu-l pe serdarul Alexandru Rascanu si jefuindu-l de 1 200 lei28. Asemenea faradelegi erau comise de catre toate unitatile de arnauti. Cu toate acestea, insusi feldmaresalul P. Rumeantev se comporta cu indulgenta fata de ei iertandu-le desele incalcari de disciplina si permitandu-le sa-si aleaga singuri comandantii. In luna iulie 1788 arnautii si-au permis sa iasa din subordinea colonelului A. Gurji, eliberandu-i pe camarazii pusi sub arest, si

69



deplasandu-se intr-o directie necunoscuta. P. Rumeantev s-a vazut nevoit sa ordone selectarea arnautilor ramasi in subordinea lui A. Gurji, inlaturandu-l pe acesta de la conducerea regimentului29. Insa in urma demersului arnautilor care nu doreau sa fie subordonati altui comandant, Afanasie Gurji a fost restabilit in functie30. Importanta arnautilor in acest razboi era atat de mare, incat comandamentul suprem rus a trecut cu vederea incidentul, aplicandu-le o pedeapsa usoara in comparatie cu infractiunea savarsita. Aceste faradelegi, savarsite de voluntari pe propriul pamant, in Patrie, ne arata inca o data in plus profunzimea tragismului acestor oameni, care, intrand in serviciul militar rus, deveneau mercenari, subordonati din punct de vedere disciplinar comandamentului rus, gata sa indeplineasca orice ordin parvenit. Pe 27 august detasamentul de arnauti sub comanda capitanului Petrascan Opinca, sustinut de arnautii lui Manuil Piperca “au atacat…din nou Chisinaul, alungand din localitate 50 de turci”, capturand 7 insi, inclusiv si un bairactar31(bairactar - grad militar turcesc comparabil cu gradul de plutonier). Pentru fapta eroica P. Rumeantev l-a inaintat pe P. Opinca la gradul de capitan 32. El a fost lasat in tinuturile Chisinaului si Lapusnei in vederea supravegherii miscarilor turcilor din regiune. Spre a taia calea de retragere a turcilor din Iasi, o ceata de arnauti ocupa pe 14 septembrie Husii, in care se aflau 100 de tatari. Iar pentru a captura si nimici grupurile mici de inamici in retragere, generalul Kamenski trimite un detasament de arnauti sub comanda capitanului Gorea si plutonierului Manuil Grec, sa-i atace pe tatari pe linia Lapusna – Prut – Botna33. Din cauza inrautatirii sanatatii, colonelul A. Gurji preda in luna octombrie comanda regimentului de arnauti locotenent colonelului Trebinschi, sarb de origine, care avea relatii bune cu populatia romaneasca din Serbia Noua. Inceputul activitatii acestui ofiter se arata destul de promitator. Pe 13 octombrie 1788 el, mergand in josul Prutului langa satul Podoleni, captureaza un bairactar si trei ieniceri. In aceiasi zi, maiorul Ghirjev captureaza in Budesti un ofiter turc si 2 tatari34, afland de la ei informatii pretioase privitor la garnizoana turca din Bender (Tighina). In Transilvania si Muntenia armata austriaca isi desfasura operatiunile, suferind un sir de infrangeri. Domnitorul muntean Nicolae Mavrogheni, care lupta de partea turcilor, si-a concentrat fortele la Porceni, langa Targul-Jiu, obligandu-i pe habsburgi sa se retraga la nord de Carpati, apoi, ocupand pozitii pe linia Targu-Jiu, Ramnicul-Vilcea, Targoviste, Valeni de Munte, Focsani, Braila a respins cu succes atacurile austriecilor35. Planul operational al armatei ruse pentru anul 1789 prevedea ocuparea Bugeacului si Ismailului, unde turcii sub comanda marelui Vizir Iusuf-pasa au concentrat o armata de peste 150 mii de oameni36. Feldmaresalul Petru Rumeantev, care simpatiza cu romanii si care a contribuit mult la infiintarea unitatilor regulate

70



romanesti din cadrul armatei ruse si a detasamentelor de voluntari, fiind nascut chiar in Moldova in satul Stroeni (Stroesti)37, este rechemat si transferat la hotarele de vest ale Imperiului Rus. La inceputul lui martie 1789 un detasament turc in numar de 6 000 de oameni incepe inaintarea de la Maximeni catre Puteni. In intampinare ii iesi detasamentul lui Trebinschi cantonat in manastirea Adam. Sub presiunea inamicului, locotenent colonelul incepe retragerea spre satul Bursucani unde este incercuit de turci si cere ajutor din partea rusilor. Aici s-a manifestat o data in plus o trasatura negativa a detasamentelor independente de voluntari, si anume lipsa controlului din partea superiorilor si joasa disciplina militara, din care cauza Trebinschi a fost capturat de turci38. Comanda regimentului de arnauti a fost reluata de maiorul Sobolevschi. Batalia din preajma acestui sat a tinut pana a doua zi, cand in lupta au intrat voluntarii comandati de locotenentul D. Falkengaghen. De un curaj deosebit a dat dovada capitanul I. Minotov, care a fost inaintat la gradul de secund-maior39. Turcii au fost nevoiti sa se retraga catre Galati40. Cu toate esecurile anterioare, turcii incep ofensiva asupra corpului austriac, aflat sub comanda generalului Koburg, care cere de la generalul Suvorov ajutor de urgenta. La 16 iulie 1789 Suvorov cu corpul sau din care faceau parte si 800 arnauti inainteaza spre Adjud. Avangarda o formau cazacii si arnautii maiorului Sobolevschi. Ajungand la vad, detasamentul rupe apararea turca, gonind inamicul spre pozitiile sale. Regrupandu-si fortele, turcii contraataca avangarda armatei ruse, insa sunt distrusi. A doua zi, pe 21 iulie, are loc atacul decisiv asupra taberei turcesti aflata langa Focsani. Osmanii sufera o infrangere usturatoare. Rusii pierd doar 15 oameni ucisi, dintre care 7 arnauti, acestia constituind aproximativ 50% din pierderile totale. Pierderile arnautilor se explica prin faptul, ca acestia constituiau avangarda trupelor ruse, infruntand prima lovitura a inamicului. In aceasta lupta s-au evidentiat maiorul Ion Selunschi, secund-maiorul regimentului de arnauti Muraviov si capitanul de regiment Falkengaghen, care a capturat 2 tunuri. Fapte de eroism au demonstrat carabinerii regimentului Starodubovsk Sobolevschi si Buca, capitanii de arnauti Dima Rusovici (Rusu), Tanasie Velicovici, Ioan Samarin41. A. Suvorov a remarcat in mod special pe curierii sai personali, cornetul regimentului de carabineri Starodubovsk Untilii (Untila) si locotenentul Scodra42. Dupa aceasta infrangere, turcii, concentrandu-si langa Braila fortele principale in numar de pana la 100 mii de oameni in frunte cu marele vizir Hassan – pasa, au inceput inaintarea impotriva trupelor austriece comandate de printul Koburg aflate langa Focsani, care iarasi a apelat la ajutorul rusilor. In dimineata zilei de 11 septembrie A. Suvorov ataca pozitiile turcilor, care neputand rezista o iau la fuga. Pe urmele lor este trimis regimentul de carabineri Starodubovsk in frunte cu colonelul

71



Miclasevschi, iar arnautii intra in tabara turcilor, risipindu-i43. Austriecii care inaintau spre Crangu-Meilor, sunt atacati din flancuri de catre cavaleria turca, dar atacul este respins de o contraofensiva a cavaleriei austriece, condusa de general-maiorul Andrei Caraciai (Caragea). Turcii intra in panica, parasesc tabara si fug catre Martinesti44. In urma lor se avanta arnautii si cazacii, evidentiindu-se primier-maiorul Sobolevschi, secund-maiorul Muraviov, capitanii Falkengaghen si Vizirean, care a capturat un steag inamic, locotenentii Buca si Cerchez. Steaguri inamice au fost capturate si de capitanul de arnauti Ion Udrea, plutonierii Meghilachi Arseniev (Arseni), Leud Scuipari, Hudachie Popescul45. S-au evidentiat si curierii cornetul Untila si Dumitru Scodra46. Victoria fu deplina. Profitand de succesele obtinute de Suvorov, Potiomkin intreprinde actiuni active impotriva Benderului si Akkermanului (Cetatea-Alba), care a capitulat odata cu localitatea Palanca fara a sa depuna rezistenta maiorului Ghirjev. Benderul (Tighina) este incercuit. Pe 2 noiembrie turcii trimit un parlamentar la pichetele cazacilor de pe Bug, unde se afla si colonelul Skarszinski care cunostea limba turca, cu oferta de a se preda. Pe 3 noiembrie Benderul a cazut47. Asadar, planul campaniei pentru anul 1789 practic a fost indeplinit in intregime. Sarcina principala pentru anul 1790 era luarea Ismailului, care domina intreaga regiune a Dunarii de Jos. In vara anului 1790 G. Potiomkin ordona primier-maiorului Ghirjev si hatmanului Costache Ghica sa formeze alte doua regimente de voluntari. Catre luna iulie 1790 I. Ghirjev deja avea adunati 478 de oameni, C. Ghica 150 de oameni, locotenentul Curt 112 oameni, maiorul Sobolevschi 114 oameni 48 - toti acestia subordonati Marelui Hatman al trupelor de cazaci, Ecaterina a II-a investindu-l in aceasta functie pe G. Potiomkin. Asediul Ismailului decurgea lent si anevoios. Pe 11 noiembrie 1790 arnautii sub comanda locotenent colonelului Sobolevschi ataca vasele inamice aflate pe Dunare langa Ismail si captureaza 14 dintre ele49. La acea vreme cetatea fu puternic intarita de turci. Situata pe malul stang al Dunarii, aparata de un val cu o lungime de 12 kilometri, cu 7 bastioane puternice, fortareata avea 4 porti. Paralel cu valul se intindea un sant adanc umplut cu apa. Garnizoana Ismailului numara 35 mii de oameni si 265 de tunuri. Pentru cucerirea fortaretei este trimis Suvorov, care hotareste sa intreprinda asaltul cu 9 coloane pe intreg perimetrul cetatii in noaptea de 11 decembrie. Prima coloana ataca primul bastion de langa lacul Broasca, a doua ataca cetatea pe distanta de la portile Broasca pana la portile Hotinului, a treia sub comanda general-maiorului Meknob ataca portile Hotinului. In componenta acesteia intrau si 1 000 de arnauti sub conducerea secund-maiorului Falkengaghen. A cincea coloana ataca segmentul de la portile Benderului pana la Cetatea Noua. In componenta acestei coloane inaintau si 1 000 de arnauti ai locotenent-colonelului Sobolevschi50. A sasea coloana sub comanda

72



general-maiorului M. Kutuzov inainta spre portile Chiliei si Cetatea Noua. In componenta ei se aflau 100 de voluntari comandati de locotenent-colonelul Ion Nicorita. Intre coloanele 3 si 5 era dislocata coloana a patra de cazaci si arnauti sub comanda brigadierului Orlov. Inca 3 coloane atacau Ismailul de pe malul drept al Dunarii51. Atacand portile Chiliei, cohorta locotenent-colonelului Ion Nicorita s-a ridicat cu ajutorul scarilor de asalt pe valul cetatii, luand bastionul si portile Chiliei cu 16 tunuri. In operatiune s-au evidentiat locotenentul cohortei Ion Toma si locotenentul Iacob Plahotnoi, sublocotenentii Egor Nascovici (Nascu), Dumitru Englez, plutonierii Dumitru Panfilov (Panfil) si Andrei Iani52. In ajutorul atacatorilor este trimis din rezerva regimentul de grenadieri Herson, care, intarind lovitura, iau cu asalt bastionul vecin. Aici in lupta s-a remarcat sublocotenentul Petru Abaza. A treia coloana a generalului Meknob a atacat bastionul Bender (Tighina). Maiorul Falkengaghen cu arnautii sai – cucereste valul, insa in acest moment “este grav ranit”53. A patra coloana ataca portile Benderului al carui bastion era intarit cu 20 de tunuri. Turcii insa lovesc coloana din spate. Pentru a respinge contraofensiva inamicului brigadierul Orlov trimite cazacii si arnautii sub comanda rormistrului Buca. Detasamentul respinge contraofensiva, gonindu-i pe turci in cetate. In confruntare au dat dovada de mult curaj capitanul Ion Baleev, sublocotenentul Mihalachi Arsenovici (Arseni), plutonierii Ghirghisan, Petcu Tughici, Marc Sarb, capitanii de arnauti Ionita Micu, Manolachi Costin, Gheorghe Rusovici (Rusu), Gheorghe Tornalet. Regimentul de arnauti a cucerit bastionul cu 20 tunuri, unindu-se cu coloana lui Orlov. Pentru luarea bastionului Tolgalar este trimis locotenent-colonelul Matei Cantacuzino, care, gonindu-l pe inamic, face jonctiune cu coloana generalului Kutuzov54. In luptele pentru cucerirea Ismailului s-au remarcat curierul general-locotenentului Pavel Potiomkin cornetul Ion Butovici, curierul general-locotenentului Samoilov, cornetul regimentului de cavalerie usoara Alexandria Ion Rozmerita55, curierul generalului Suvorov, locotenentul regimentului de carabineri Starodubovsk Alexei Sobolevschi si locotenentul Ananii Untila, cornetii Iacob si Sobolevschi, capitanul Dumitru Scodra si locotenentul Icanghelie Udreanschi (Udrea), interpretul lui Suvorov maiorul Pavel Berladschi (Barladeanu). Catre amiaza cetatea cade. Pentru eroismul manifestat la cucerirea cetatii dintre romanii participanti la acest asalt este decorat cu sabia de aur locotenent-colonelul Ion Nicorita56. In vederea continuarii razboiului, turcii concentreaza in regiunea Macinului si Babadagului 80 mii de oameni, inaintarea rusilor spre Macin fiind astfel oprita. Atunci generalul Golitin trimite in ajutorul avangardei cazacii si toti arnautii, care in lupta, atrag asupra lor fortele inamicului. Arnautii inarmati cu geriduri ataca frontal inamicul, gonindu-l pana la Macin. In aceasta lupta turcii pierd sapte steaguri57. De un curaj deosebit a dat dovada capitanul de arnauti Stoica Antonov, care il lua prizonier pe

73



Arslan-pasa, capturand cateva tunuri si 5 steaguri58. Pe 27 iunie 1791 contele Repnin incepe atacul taberei otomane langa Macin. In avangarda inaintau arnautii, care insa au fost respinsi de turci. Imprastiindu-i, turcii ataca cu furie careurile de infanterie, insa sunt opriti de focul artileriei ruse. Regrupandu-se, arnautii sustinuti de camarazii din regimentul Olviopol de husari, ataca de pe coline inamicul, impunandu-l sa fuga in panica59. In confruntare se evidentiaza capitanul Stoica Antonov60 si capitanul Serban Bozianu61. In urma victoriilor obtinute de rusi inclusiv pe mare de catre amiralul Usakov, turcii se vad nevoiti a semna, in ianuarie 1792, pacea de la Iasi. Conform tratatului, Rusia isi extindea hotarele pana la Nistru, devenind vecina cu Moldova. Tratatul de la Iasi confirma toate articolele pacii de la Kuciuk-Kainargi si privilegiile acordate Principatelor Romane62. Pacea de la Iasi a pus inceputul evacuarii masive a tatarilor din Bugeac. Moldova isi redobandea o parte din vechile pamanturi pierdute63, fiind stavilite si desele incursiuni de jaf ale tatarilor din Bugeac, ceea ce nu putea sa nu influenteze benefic asupra situatiei economice si politice a tarii. Toate privilegiile acordate Moldovei si Tarii Romanesti in conformitate cu prevederile tratatului de la Kuciuk-Kainargi au fost platite cu pretul sangelui romanesc varsat din abundenta pe campurile de lupta. Numai in detasamentele de voluntari au luptat circa 10 mii de oameni, contribuind la asigurarea victoriilor obtinute de catre rusi. Curajul si vitejia lor era bine cunoscuta oficialilor, care cu toata disciplina slaba a arnautilor, viciu propriu tuturor unitatilor de voluntari, ii considerau pe “…acesti moldoveni si volohi…calareti foarte buni” constituind adevarate unitati de soc64. Despre eroismul lor ne vorbeste si faptul ca 7 arnauti au fost avansati in grade militare ale armatei ruse, 6 in cel de plutonier, iar unul in grad de capitan. Un numar considerabil de romani din armata regulata rusa au fost avansati in grade militare superioare – cate unul la gradele de capitan, secund-maior si locotenent-colonel, iar locotenent-colonelul Ion Nicorita a fost decorat cu sabia de aur pentru vitejia manifestata in timpul cuceririi cetatii Ismailului. Fiind curajosi si neintrecuti in lupta, romanii se remarcau si prin iscusinta lor militara. Conform rapoartelor oficiale ale comandantilor rusi, in acest razboi au fost ucisi doar 40 dintre voluntari si 31 de romani din regimentele cazacilor de pe Bug. Sigur, cifra reala a pierderilor romanesti putea fi mult mai mare, insa chiar si dublarea sau triplarea ei ne da un numar extrem de mic in comparatie cu pierderile totale din acest razboi, oameni murind nu atat in urma operatiunilor militare, cat din cauza starii mizerabile a serviciului medical din armata. Impreuna cu miile de voluntari si militari ai armatei regulate suferea si populatia civila, care suporta diferite rechizitii, dari si prestatii in natura in favoarea armatelor

74



ruse si austriece. Armata tarista era aprovizionata cu alimente si furaje de catre locuitorii principatelor, care indeplineau lucrari de intretinere in stare buna si repararea drumurilor, podurilor, transportarea tuturor poverilor necesare armatei. Acesta era pretul inalt platit de popor in tentativa de a scutura multiseculara dominatie otomana. Cat priveste dezvoltarea artei militare, mentionam ca si in acest razboi au continuat sa se dezvolte noi elemente de tactica, care s-au profilat in precedentul razboi ruso-turc.

Cap. III. PARTICIPAREA ROMANILOR DIN CADRUL ARMATEI RUSE

LA INABUSIREA MISCARILOR SOCIALE SI NATIONALE DIN RUSIA

Istoria inrolarii populatiei romanesti in randurile armatei ruse are diverse aspecte. Printre aspectele negative este si participarea romanilor la inabusirea miscarilor sociale si de eliberare nationala a popoarelor subjugate de tarism. Principalele cauze care explica angajarea unitatilor romanesti in aceste tragice evenimente mai importante par a fi urmatoarele: in primul rand este necesar sa se tina cont de faptul ca guvernul tarist ii improprietarea pe colonistii romani cu loturi mari de pamant, ei devenind astfel mosieri mici, mijlocii, iar uneori chiar latifundari, de aceea colonistii erau interesati sa militeze pentru pastrarea sistemului social existent din Rusia bazat pe iobagie. Orice miscare sociala indreptata impotriva regimului de stat existent, mai ales in vederea eliberarii si inzestrarii cu pamant a taranilor, le pereclita propria situatie economica si era privita de colonistii romani ca o amenintare la propria lor existenta si pozitie sociala. Ori interesele economice ale tarismului si cele ale colonistilor romani din care erau formate respectivele unitati coincideau, situatia fiind abil exploatata de catre tar la folosirea lor in calitate de forta de soc impotriva taranilor rasculati si a altor miscari sociale si nationale. A doua cauza nu mai putin importanta consta in faptul ca, colonistii romani, stabilindu-se cu traiul pe pamanturi noi, erau inconjurati de locuitori bastinasi, straini pentru ei din punct de vedere etnic, care, la randul lor, nu-i priveau cu ochi buni pe acestia, pentru ca le ocupau pamanturile. Toate acestea provocau conflicte intre

75



populatia locala si colonisti, astfel ca la etapa initiala romanii erau oarecum separati de restul populatiei Imperiului Rus. Conflictele erau adesea provocate si alimentate in mod artificial de catre guvernantii din Petersburg, care, in calitate de “arbitri impartiali”, rezolvau conflictele in favoarea colonistilor, ceea ce ii lega si mai mult pe romani de guvern, permitindu-i acestuia sa-i foloseasca impotriva miscarilor sociale si nationale. Si in sfarsit, nu mai putina importanta avea si eroismul si bravura ostaseasca aratate de romani in timpul razboaielor si a altor actiuni militare in folosul Rusiei, cat si disciplina militara care prevedea indeplinirea stricta a ordinelor. Una dintre primele miscari de eliberare sociala si nationala impotriva careia au fost utilizate unitatile militare romanesti a fost miscarea haidamacilor din Ucraina din dreapta Niprului, care era indreptata impotriva opresiunii nobilimei poloneze si ruse si care a intrat in istorie sub denumirea de “Koliivscina”, condusa de Maxim Zalizniak si Ion Gonta. Aceasta miscare, care a izbucnit in prima jumatate sec. al XVIII-lea, a cuprins in anii 1768-1769 Podolia, Volinia, Serbia Noua, Zaporojie etc. In vara anului 1752 regimentul Moldovenesc de husari sub comanda generalului Constantin Cantemir a participat la inabusirea miscarii haidamacilor din Ucraina1. Dupa numirea general-locotenentului C. Cantemir in functia de comandant al Diviziei din Slobodskaia Ucraina, el, impreuna cu adjunctul sau brigadierul Dimitrie Banescul, a intreprins un sir de masuri energice pentru inabusirea acestei miscari. In unul din episoadele luptei s-a evidentiat in mod deosebit secund-maiorul regimentului Samara de husari Ciuti (Ciutu)2. Regimentele Galben si Negru de husari au participat in anii 1768-1769 la inabusirea “Koliivscinei”3, evidentiindu-se plutonierii Tomsa, Ivanitea (Ionita), colonelul Tudor Ciorba si multi altii. Politica tarismului in utilizarea unitatilor romanesti la inabusirea miscarilor sociale a fost extrem de relevanta si in timpul rascoalei lui Pugaciov. Revolta s-a declansat in toamna anului 1773 in timpul razboiului ruso-turc, luand o amploare cu totul neasteptata. Catre iarna 1773-1774 rasculatii controlau intreaga regiunea a Orienburgului, adunand in randurile sale aproximativ 50 000 de oameni si 86 de tunuri. In scurt timp rebeliunea s-a raspandit in regiunile raului Volga, muntilor Ural si Caucazul de Nord. Speriata de amploarea miscarii populare Ecaterina a II-a a indreptat de urgenta pentru inabusirea ei cele mai incercate unitati ale armatei, printre care si regimentele de husari Moldovenesc, Izium, Bahmut. In luptele impotriva rasculatilor s-a evidentiat in mod deosebit locotenent-colonelul Achim Bedraga. Catre luna martie 1774 fortele principale ale rasculatilor erau concentrate in cetatea Tatiscev, unde Pugaciov planifica sa dea batalia decisiva trupelor tariste regulate. Pe 22 noiembrie generalul Golitin incepe asaltul. Dupa ocuparea de catre infanteria guvernamentala a valului cetatii primul a intrat in cetate locotenent-colonelul Bedraga

76



cu 2 escadroane ale regimentului Izium de husari4. Dupa infrangerea din stepele Orenburgului E. Pugaciov schimba directia de actiune, indreptandu-se spre bazinul raului Volga. Rascoala intra in faza cea mai periculoasa pentru autoritatile tariste, largindu-se considerabil si amenintand guberniile centrale si chiar Moscova. In aceste conditii Ecaterina a II-a recheama de urgenta din armata pe cei mai buni generali ai sai, din randul carora faceau parte A. Suvorov si N. Ciorba. In vara anului 1774 generalului N. Ciorba i se ordona sa pazeasca Moscova de atacurile lui Pugaciov, cu atat mai mult, ca ultimul reusise in iulie sa cucereasca orasul Kazani. Detasamentul lui Ciorba, compus din 3 regimente, era dislocat intre raurile Moscova si Kliazma, formand scutul de aparare, barand calea rasculatilor spre Moscova5. Totodata, in regiunea Taritinului (Volgograd) actiona escadronul de husari din regimentul Harkov de husari sub comanda capitanului Marcovici (Marcu)6, pe raul Iaik (Ural) detasamentul locotenent-colonelului A. Bedraga. Concomitent din Crimeea sunt trimisi in ajutorul trupelor regulate regimentele Moldovenesc si Bahmut de husari7. Dupa capturarea lui E. Pugaciov in urma tradarii din partea unor adepti ai sai, rascoala a fost inabusita cu participarea activa a unitatilor militare alcatuite din romani. Reprimand miscarea lui E. Pugaciov, Ecaterina a II-a hotareste sa lichideze ultimul focar de nesupunere din Imperiu – Secia Zaporojeana. Pretext pentru nimicirea zaporojenilor a servit conflictul dintre cazaci si colonisti moldoveni, asezati cu traiul in vecinatatea acestora. Colonelul cazacilor zaporojeni Derkaci a incendiat satul colonistilor, alungand pe locuitori si rupand in bucati actul guvernamental care acorda colonistilor permisiunea de a se stabili cu traiul pe aceste pamanturi. Guvernantii de la Petersburg au interpretat acest conflict ca o rascoala a cazacilor contra guvernului8. Impotriva zaporojenilor este trimis corpul de armata sub comanda generalului Tekelli, care era impartit in 5 detasamente mari. Primul detasament cuprindea pe langa alte unitati si regimentele Ahtirsk si Ostrogojsk de husari, cel de-al doilea sub comanda general maiorului Ciorba cuprindea regimentele Voloh de husari comandat de colonelul Bulatel, regimentele Galben de husari si Elizavetgrad de lancieri. Al treilea detasament avea in componenta sa regimentul Harkov de husari sub comanda colonelului Achim Bedraga. Al patrulea detasament inainta din Kodak, iar cel de-al cincelea sub comanda colonelului Lupul (Zverev), compus din 12 escadroane ale regimentului Moldovenesc de husari, inainta din directia Olviopol9. Ocuparea Zaporojiei s-a produs fara incidente, astfel fiind suprimata cazacimea din Zaporojie, ultima regiune autonoma din Ucraina. In acelasi mod a folosit tarismul potentialul uman si militar romanesc in timpul celei de a doua si a treia impartire a Poloniei. Fiind unul din cele mai puternice state din Europa, Polonia catre sec. al XVIII-lea incepe se decada treptat, ceea ce a

77



contribuit la asa-zisa prima impartire a acestui stat in anul 1772. Catre sfarsitul sec. al XVIII-lea regele polon Stanislav Poniatowski a intreprins un sir de reforme menite sa intareasca puterea centrala de stat si sa dea un impuls nou in dezvoltarea statului. Aceste reforme au fost consolidate odata cu adoptarea, pe 3 mai 1791, a noii Constitutii polone, care prevedea abolirea dreptului de “liberum veto” ( dreptul de liberum veto permitea oricarui nobil polon la adunarile Seimului sa blocheze inaintarea propunerilor dezbatute prin pronuntarea cuvantului “veto”, paralizand lucrarile parlamentului Polon) si lichidarea seimurilor regionale care erau folosite adesea de catre tarile vecine ca instrument de influenta asupra acestui stat. Rusia, Prusia, Austria au intreprins masuri energice in vederea stoparii reformelor progresiste si dezmembrarii Poloniei pana la lichidarea ei ca stat. In martie anul 1792, armata rusa, sub conducerea generalului Kanovski, este transferata in Polonia. In componenta acesteia intrau regimentele Olviopol de husari, Elizavetgrad de lancieri calareti10, Harkov, Ahtirsk, Herson (fost Moldovenesc) de cavalerie usoara, regimentul de Harkov fiind comandat de maiorul Bulatel. Presati de catre invadatorii rusi, polonezii incep retragerea in interiorul tarii. In timpul acestei inaintari s-a evidentiat in mod deosebit locotenent-colonelul regimentului Olviopol Radulovici (Radul), rotmistrii aceluiasi regiment Belousov (Belous) si Belter (Baltan), cornetii Rakin (Racu), Izbas, Mucteanov (Muntean)11. Pe 19 august 1792 trupele rusesti intra in capitala Poloniei. In tara este instaurat un regim de ocupatie, iar in guberniile din Ucraina dislocate trupe suplimentare, care in orice moment erau gata sa vina in ajutorul armatei din Polonia. In componenta acestor unitati intrau si regimentele: Starodubovsk de carabineri, Bug de cazaci, vanatori calareti Tavria (fostul Voloh), cohorta voluntarilor pedestri comandata de catre locotenent-colonelul Nicorita, regimentul voluntarilor calareti primier-maiorului Ghirjev si detasamentul de arnauti comandant de locotenent-colonelului Cantacuzino12. Ocuparea Poloniei de catre trupele tariste a provocat in primavara anului 1794 rascoala polonezilor in frunte cu Madalinszki si T. Koszciuszko, care s-a extins si in Varsovia. Luati prin suprindere, opunand rezistenta si dupa pierderi mari in efectiv, rusii parasesc in fuga orasul. Printre cei morti se numara si bravul maior Bulatel, comandantul regimentului Harkov13. In ajutorul trupelor rusesti din Polonia este trimis de urgenta Corpul din Ucraina sub comanda generalului A. Suvorov. Venind la fata locului – hotareste sa atace fortele principale polone langa localitatea Krupcitsze. Avangarda acestui Corp era constituita din cazaci sub conducerea generala a locotenent-colonelului Nicorita14. Lupta incepe in dimineata lui 6 septembrie 1794 si spre sfarsitul zilei se incheie cu victoria rusilor. In afara de Ion Nicorita in aceasta batalie s-au evidentiat adjutantul lui Suvorov Pavel Berladschi (Barladeanu) si locotenentul Timofei Vremev15. Pe 8 septembrie corpul rusesc incepe inaintarea spre

78



Brest, polonezii retragandu-se in adancul tarii, indreptand totodata o parte din infanterie impotriva cazacilor lui Nicorita, in ajutorul carora se avanta locotenent colonelul Radulovici cu husarii sai, care ataca flancul stang al inamicului si captureaza un tun16. Pentru eroismul si curajul demonstrat in aceste confruntari locotenent-colonelul regimentului Olviopol de husari Gavriil Radulovici este decorat pe 26 octombrie 1794 cu Ordinul militar Sfantul Gheorghe clasa a IV-a17. Cu toate victoriile obtinute de rusi, Varsovia continua sa ramana in mainele lui Koszciuszko. Ultimul act al acestei tragedii l-a constituit batalia pentru Varsovia, insurgentii concentrandu-si toate fortele in suburbia cu numele Praga. Asaltul are loc in zorile zilei de 24 octombrie 1794. Armata rusa inainta in sapte coloane. Din componenta coloanei a doua facea parte si sublocotenentul Alexandru Suhanov (Suhan), iar in coloana a patra intrau si trei escadroane ale regimentului Olviopol de husari sub comanda locotenent-colonelului Ion Nicorita. Din coloana a cincea faceau parte trei escadroane ale regimentului de vanatori-calareti Elizavetgrad. Primele patru coloane, atacand fortificatiile polonezilor, au cucerit valul de aparare al insurgentilor. In fruntea calaretilor, aratand subalternilor sai exemplu de eroism si curaj, mergea sublocotenentul Alexandru Suhanov, pentru care fapta a fost apoi decorat cu insigna pentru cucerirea Pragai18. Impotriva rasculatilor au fost trimise escadroanele husarilor Olviopol in frunte cu Ion Nicorita, care, intrand in Praga, ii goni pe polonezi spre podul de peste Vistula. In urma coloanelor au intrat in oras unitatile de cavalerie, care luptau pentru fiecare strada si casa, iar doua escadroane in frunte cu maiorul Bedraga s-au avantat catre podul peste Vistula, unde rasculatii luptau cu o indarjire nemaivazuta impotriva cavaleristilor lui Nicorita. Ajungand la timp, maiorul Bedraga i-a infrant pe rasculati, fiind decorat pentru aceasta cu sabia de aur pentru vitejie19. In luptele de pe strazile Pragai s-au evidentiat in mod deosebit ofiterul de serviciu rotmistrul regimentului de vanatori-calare Elizavetgrad Grigorie Lisanevici (Lisanu) si cornetul Alexandru Sabov (Sabau)20, locotenent-colonelul Ion Ciorba si secund-maiorul Pavel Berladschi21. Varsovia a cazut in mainele trupelor rusesti. Rascoala polonezilor a suferit infrangere, iar Polonia a incetat sa mai existe ca stat independent. La inceputul anului 1795, pentru campaniile intreprinse in Polonia, Ecaterina a II-a i-a decorat pe locotenent-colonelul Ion Ciorba si secund-maiorul Pavel Berladschi cu ordinul Sfantul Vladimir clasa a IV-a, iar locotenent-coloneii Ion Nicorita si Ion Ciorba au fost avansati la gradul de colonel22. Putin mai tarziu lui Ion Nicorita i-a fost incredintata comanda regimentului Alexandria de husari, iar mai apoi a regimentului Olviopol de husari. In luna mai 1797, in timpul domniei tarului Pavel I, care a pornit lupta cu coruptia in armata, Ion Nicorita este inlaturat de la conducerea regimentului si dat in judecata. Tot atunci au fost eliberati din armata si brigadierii Selunschi si Catargi23. Eliberarea din armata a ofiterilor si generalilor devenise o tendinta generala in

79



timpul domniei acestui monarh. In cei 5 ani de domnie a sa au fost eliberati din serviciul militar pentru cele mai neinsemnate incalcari 7 feldmaresali, peste 300 de generali si circa 2 000 de ofiteri24. Cu toate acestea, mii de romani continuau sa activeze in armata, printre care ii putem mentiona pe guvernatorul militar si inspectorul inspectiei militare din Smolensk general-locotenentul, principele Ion Ghica, colonelul Gavriil Radulovici, colonelul Ion Ciorba si multi altii. Participarea romanilor din armata rusa la inabusirea rascoalei lui Emilian Pugaciov, a miscarii haidamacilor, a lichidarii Secei Zaporojene si a Poloniei in calitate de stat independent au constituit o pagina neagra din istoria militarilor romani din cadrul armatei tariste la sfarsitul secolului al XVIII-lea, demonstrand utilizarea colonistilor pentru inabusirea miscarilor nationale si sociale din Imperiul Rus si pentru rezolvarea scopurilor expansioniste ale Rusiei in plan extern, colonistii transformandu-se intr-un sprijin de nadejde al sistemului iobagist si al tarismului in general.

Cap.IV. ROMANII IN CAMPANIILE MILITARE PURTATE DE IMPERIUL RUS IN PRIMA JUMATATE A SEC. AL XIX-LEA

IV.1. Participarea locuitorilor Principatelor Romane la razboaiele

napoleoniene

La inceputul sec. al XIX-lea in Europa stralucea in toata splendoarea sa steaua

norocoasa a lui Napoleon Bonaparte, care, in urma unor actiuni militare si diplomatice,

si-a creat propriul Imperiu. Practic toata Europa apuseana era supusa sub diferite

forme Frantei. Expansiunea franceza provoca ingrijorare si riposta din partea Rusiei,

Angliei si Austriei, care, catre anul 1805 au format o coalitie armata impotriva lui

Napoleon, la care s-a alaturat si Prusia. Planurile coalitiei prevedeau desfasurarea

actiunilor militare pe trei directii strategice: in Italia de Nord cu fortele austriece, la

80



hotarele de vest ale Austriei cu fortele austro-ruse si in Tirol cu fortele austriece. In

vederea realizarii acestui plan, in Rusia a fost formata armata din Podolia sub

comanda generalului M. Kutuzov. Totodata, se forma corpul de armata sub

conducerea generalului F. Buksghevden, care avea sarcina de a apara hotarele de vest

ale Rusiei. In randurile acestui corp intrau si regimentele Harkov de dragoni,

Elizavetgrad si Alexandria de husari. In rezerva se afla corpul de armata comandat de

general-locotenentul Essen in componenta caruia intrau regimentul Starodubovsk de

dragoni1.

Afland despre inceperea actiunilor militare ale aliatilor, Napoleon, in timp record, si-a regrupat fortele, transferand la hotarele estice de la Canalul Manecii o armata in numar de 220 mii de oameni. Pe 17 octombrie 1805 la Ulm a fost infrant corpul austriac din Bavaria2. A doua tinta al lui Napoleon era armata rusa sub conducerea lui Kutuzov, care, catre luna octombrie 1805, s-a concentrat langa orasul austriac Braunau. Afland despre inaintarea lui Napoleon, Kutuzov a hotarat sa se retraga in Cehia in vederea unirii cu corpul lui Buksghevden, care venea din Rusia. Kutuzov i-a propus lui Alexandru I, care se afla la cartierul general al armatei si se amesteca in luarea deciziilor operative, continuarea retragerii catre Carpati. Insa sub presiunea austriecilor, Alexandru I a ordonat inaintarea armatei catre Austerlitz (Slavkov). Armata inainta in 5 coloane separate. Regimentul Elizavetgrad de husari si Harkov de dragoni erau dislocate in coloana a cincea sub comanda general-locotenentului printul Lihtenshtein3. Intentiile aliatilor prevedeau atacarea flancului drept al trupelor lui Napoleon4. Batalia a inceput in dimineata zilei de 20 noiembrie 1805 cu atacarea corpului francez comandat de Davoust5. Catre ora 11.00 aliatii au ocupat localitatile Sokolnitz, Telnitz, Zamok. Cu toate aceste insuccese pozitionale, Napoleon pregatea lovitura decisiva impotriva centrului pozitiilor aliate, alcatuit din coloana a IV-a sub comanda generalului austriac Kolovrat si a generalului rus Miloradovici. Pozitiile aliatilor in centru au fost rupte. In vederea salvarii centrului spart, aliatii au aruncat in lupta, la flancul drept, unitatile de avangarda sub comanda general-locotenentului Bagration, care erau sustinute de cavaleria sub conducerea general-maiorului Urusov, in componenta careia intrau regimentele de dragoni Harkov si Elizavetgrad de husari sub comanda colonelului Gheorghe Ion Lisanevici. Impotriva acestor unitati Napoleon a trimis in lupta corpul maresalului Lannes. Husarii au ripostat cu darjenie, atacand la randul sau inamicul si impunandu-l sa se retraga. Francezii au atacat din nou pozitiile aliate, indreptand lovitura principala asupra infanteriei austriece, spargand apararea ei. Inaintarea francezilor a fost oprita de rezistenta inversunata a husarilor care nu-i crutau nici pe austriecii, aflati in panica. In acest episod s-au evidentiat comandantul

81



regimentului Elizavetgrad de husari colonelul Gheorghe Lisanevici si porucicul(locotenentul) aceluiasi regiment, Nanii6. Totusi, trupele flancului drept ale aliatilor, cu tot eroismul aratat de husari, sub presiunea corpurilor maresalilor Lannes, Bernadotte si Murat, au inceput retragerea de pe pozitiile ocupate. In vederea salvarii situatiei in lupta au fost aruncate trupele de rezerva, comandate de Marele Kneaz Konstantin, fratele lui Alexandru I. In timpul acestei actiuni a fost ranit locotenentul regimentului gardei Imperiale Grigorie Cantacuzino. Aliatii au pierdut batalia, armata rusa a inceput retragerea spre hotarele Patriei. Pentru eroismul aratat in batalia de la Austerlitz colonelul Gheorghe Lisanevici a fost decorat cu ordinul Sfantul Vladimir clasa a IV-a, locotenentul Nanii cu sabia de aur si ordinul Sf. Ana clasa a III-a7, iar locotenentul Grigorie Cantacuzino - cu o sabie de aur8. In campania din anul 1805 regimentul de husari Elizavetgrad, compus in mare parte din romani, a suferit pierderi in numar de 144 de morti si 11 dezertori. Dupa retragerea armatei ruse pe propriul teritoriu, Rusia, dand un scurt ragaz trupelor sale, intentiona sa inceapa o noua campanie. Regimentele Alexandria, Elizavetgrad de husari, Harkov si Starodubovsk de dragoni au fost cantonate in localitatile Ratno, Slutsk, Radomisl si Gaidaci9. Catre vara anului 1806 s-a cristalizat a patra coalitie impotriva lui Napoleon, la care participau Anglia, Rusia, Prusia si Suedia. Pe 22 octombrie 1806 armata rusa, sub conducerea generalului Bennighsen, a trecut frontiera langa Grodno si a intrat in Polonia. Corpul lui Bennighsen era compus din 4 divizii, in randul carora intrau si regimentele de husari Izium si Alexandria10. Spre Varsovia si orasul Blonie a fost trimisa avangarda armatei sub comanda colonelului Anastasie Iurcovschi in scopul observarii actiunilor si miscarilor francezilor11. Totodata, unitatile comandate de Bennighsen s-au unit cu corpul de armata a generalului Buksghevden, in a carii componenta intrau regimentele de husari Elizavetgrad, Olviopol si Pavlograd, iar spre orasul Brest inainta corpul generalului Essen I, compus din doua divizii, avand in componenta sa regimentul Ahtirsk de husari si regimentul Harkov de dragoni12. In aceste imprejurari, comandantul suprem al fortelor rusesti feldmaresalul Kamenski pe neasteptate a parasit armata si s-a retras in spatele frontului, fapt cauzat de boala mentala a feldmaresalului. Cu toate acestea, la 14 decembrie generalul Bennighsen a hotarat sa inceapa batalia cu francezii langa orasul Pultusk, in urma carei a fost nevoit sa se retraga in Prusia Orientala. Pe 12 ianuarie 1807 colonelul Iurcovschi a aflat ca in targul Libshtadt este dislocata o unitate franceza. In timpul deschiderii focului invaluitor de catre vanatori in oras a intrat din partea laterala colonelul Iurcovschi cu 2 escadroane, cucerind orasul si capturand 22 ofiteri si peste 300 de ostasi francezi13. A doua zi avangarda inainta catre targul Muronheim, nimicind din mers pichetele inamicului. Colonelul Iurcovschi cu husarii sai si cu doua regimente de cazaci de pe

82



Don a hotarat sa atace inamicul mult prea numeros din oras. Intampinat de cavaleria franceza, in lupte grele, Iurcovschi a inceput retragerea spre pozitiile initiale, ocupate de grosul armatei14. In timpul acestei retrageri a fost ranit rotmistrul Alexandru Suhanov (Suhan)15. Desi pierduta, batalia a dat in vileag inaintarea corpului maresalului Bernadotte. Bennighsen fu nevoit sa continue retragerea armatei sale catre Kenigsberg, retragerea fiind acoperita de arriergardele conduse de generalii Bagration si Barklay de Tolly. La 23 ianuarie ariergarda generalului Bagration a fost atacata de francezi. In intampinarea lor a fost trimis regimentul Alexandria de husari, care i-a impus pe francezi sa retraga. In mod deosebit s-a evidentiat in aceasta lupta maiorul Luchianovici (Luchian), care, cu 2 escadroane de husari, a patruns in mijlocul inamicului secerand cu sabiile. Profitand de aceasta, armata s-a retras in localitatea Volwsdorf, pazita de regimentul Elizavetgrad de husari sub comanda colonelului Iurcovschi16. Urmatoarea lupta a avut loc la Eilau, care s-a inceput in ziua de 27 ianuarie 1807. Trupele rusesti erau aliniate in doua linii cu cavaleria in spatele liniilor de infanterie. La prima zi a bataliei au avut loc lupte crancene intre inamici, insa fara rezultatul scontat din partea francezilor. A doua zi, pe 28 ianuarie, Napoleon a aruncat impotriva flancului stang al rusilor divizia de garda comandata de generalul Bessier, care a facut drum prin dispozitivul liniilor de aparare a rusilor, ajungand pana la rezervele17, compuse din regimentul Elisavetgrad si Pavlograd de husari. Colonelul Iurcovschi, in fruntea husarilor, a atacat cavaleria de garda franceza, imprastiind-o18. Neobtinand succesele scontate la ambele flancuri, Napoleon a pus capat acestei batalii19. Pentru eroismul aratat in aceasta batalie, un numar mare de romani a fost decorat cu inalte distinctii militare: ordinul militar Sf. Gheorghe clasa a III-a a fost conferit coloneilor Anastasie Iurcovschi si Ilie Duca20, ordinul Sf. Gheorghe clasa a IV-a – general-maiorului Nicolae Cretov (Cretu)21 si colonelului Vasile Rusanov, comandantul regimentului Alexandria de husari22. Ultima mare batalie din aceasta campanie a avut loc pe 2 iunie1807 langa localitatea Fridland. Armata lui Bennighsen era aliniata pe malul stang al raului Alle. Sub presiunea francezilor, trupele rusesti se retrageau spre rau. Armata rusa a nimerit in cea mai critica situatie din intreaga campanie, aflandu-se in pragul nimicirii. Atunci locotenent-colonelul Andrei Efimovici (Efimie) cu regimentul Alexandria de husari a lovit in spatele si flancul francezilor, impunandu-i sa fuga, salvand astfel armata rusa de nimicire, castigand timp pentru ca intreaga armata sa treaca raul. Tot atunci, locotenent-colonelul regimentului Alexandria de husari Andrei Luchianivici (Luchian) cu escadronul sau a salvat 29 tunuri aflate sub pericolul de a fi capturate de catre francezi. Pentru aceste fapte eroice ambii au fost decorati cu ordinul Sf. Gheorghe

83



clasa a IV-a23. Campania din anii 1806-1807 s-a terminat cu semnarea pacii de la Tilzit (Sovietsk), care nu a rezolvat contradictiile ruso-franceze, ci doar a amanat un nou razboi cu cinci ani. Catre anul 1812 contradictiile ruso-franceze s-au accentuat in asa fel, incat numai conflictul armat putea sa inlature divirgentele dintre Rusia si Franta. Ambele parti se gateau intensiv de razboi. Fortele rusesti erau impartite in trei armate: I-a armata – sub comanda generalului Barklay de Tolly acoperea directia operativa spre Sankt-Petersburg. In componenta acestei armate intra compania de artilerie nr.5 si companiile de artilerie usoara nr.9 si 10 comandate de locotenent-colonelul Muruzi (Moruzi), regimentul Elizavetgrad de husari sub comanda colonelului Gherasim Sostacov (Sostac) si regimentul Izium de husari. In detasamentul mobil de cazaci al acestei armate comandat de generalul Platov intrau si regimentele intai si doi de cazaci de pe Bug24. Armata a II-a sub conducerea generalului Bagration acoperea directia operativa spre Moscova. In corpul generalului Raevski intra regimentul Ahtirsk de husari25. Escadroanele 1 si 2 ale acestui regiment erau comandate respectiv de rotmistrul Mihai Grigore Bedreaga (Bedraga) si stab rotmistrul Nicolae Grigore Bedreaga (Bedraga)26. In corpul de armata a general-locotenentului Borozdin se aflau doua brigazi de cuirasieri comandate de general-maiorul Ilie Duca si general-maiorul Nicolae Cretov (Cretu)27. Armata a treia, de rezerva, sub comanda generalului Tormasov acoperea directia operationala spre Kiev. In componenta acestei armate intrau regimentele Pavlograd si Alexandria de husari28. Regimentul Alexandria de husari era comandat de colonelul Andrei Efimovici (Efimie)29, iar escadronul nr.4 al acestui regiment se afla sub comanda capitanului Grigorie Catargiu30. In corpul de cavalerie a general-maiorului Lambert intra si regimentul de dragoni Starodubovsk sub comanda colonelului Foma Nanii31. In noaptea de 12 iunie 1812 Napoleon a trecut hotarul Imperiului Rus – raul Neman langa orasul Kovno (Kaunas). A inceput retragerea armatelor rusesti in adancul Rusiei. Prima in vizorul atentiei lui Napoleon a cazut armata a II-a, comandata de Bagration, care se retragea catre Mensk (Minsk), fiind intarita cu corpul mobil de cazaci al generalului Platov, in componenta caruia intrau doua regimente ale cazacilor de pe Bug si regimentul Ahtirsk de husari. La sfarsitul lui iunie acest corp a retinut timp de doua zile trupele franceze ale maresalului Davust langa localitatea Mir, unde, in mod deosebit, s-au evidentiat fratii Bedreaga din regimentul Ahtirsk de husari. Numai datorita victoriei de la Mir, la 22 iulie prima si a doua armate ruse au reusit sa se uneasca la Smolensk. Totodata, pentru apararea Petersburgului a fost repartizat corpul generalului Vitghenshtein, impotriva caruia Napoleon a indreptat corpul maresalului Udino, care, la 19 iulie 1812, a ajuns langa localitatea Kleastiti, unde a si avut loc confruntarea intre cele doua armate. Atacul francezilor a fost respins de infanteria rusa

84



care, la randul sau, a trecut in ofensiva. Francezii au inceput retragerea, transformata de focul artileriei bateriilor locotenent-colonelului Muruzi in adevarat cosmar. Nimicind cu artileria sa infanteria franceza, locotenent-colonelul Muruzi a pregatit conditiile necesare pentru ocuparea acestei localitati de catre trupele rusesti32. Totodata, in vederea curatirii acestei regiuni de unitatile mici ale inamicului a fost trimis regimentul Izium de husari in frunte cu locotenent-colonelul Bedraga. Batalia generala a avut loc la 17 august 181233. In dimineata acestei zilei generalul Sen-Sire a hotarat sa atace trupele generalului Vitghenshtein. Focul artileriei franceze a cauzat ruperea primei linii de aparare a rusilor. Insa iarasi, datorita focului precis a celor sase tunuri ale locotenent-colonelului Muruzi, inamicul a fost nevoit se inceteze focul. De acest fapt momentan a profitat infanteria rusa, care a trecut in ofensiva, alungand inamicul de pe pozitiile sale34. Datorita acestor actiuni, francezii au incetat inaintarea spre Petersburg, trecand aici la aparare, astfel capitala Imperiului fiind salvata. Insa in oras, in toi, era procesul de formare militiei populare din populatia locala. Aceasta militie era compusa din 15 drujini cate 800 de oameni. Comandantul drujinei nr.7 era numit colonelul in retragere Semiot, neinfricatul comandant al regimentului de voluntari format de colonelul Cantacuzino la 1807 in timpul razboiului ruso-turc35. Nu mai rau actiona si armata a III-a sub conducerea generalului Tormasov, care acoperea Ucraina de invazia franceza. La 15 iulie trupele franceze au intrat in orasul Kobrin. Generalul Tormasov a trimis spre acest oras detasamentul generalului Lombart, raul Muhavet fiind fortat de colonelul Efimovici cu 2 escadroane din regimentul Alexandria de husari si de catre colonelul Nanii cu alte 2 escadroane regimentului Starodubovsk de dragoni in vederea apararii drumului spre Prujani. Concomitent celelalte escadroane ale regimentului Starodubovsk de dragoni au atacat inamicul de pe partea stanga a raului Muhavet. Acest atac combinat a spart apararea franceza, inamicul a inceput sa fuga. Aceasta victorie de importanta locala era deplina36. Alaturi de coloneii Nanii si Efimovici in aceasta lupta s-a evidentiat in mod deosebit si medicul principal ai detasamentului Ciorba, care a organizat serviciul medical la un nivel inalt, personal operandu-i pe raniti37. Inaintarea francezilor spre Kiev a fost oprita. A doua tentativa fara succes de al distruge pe Tormasov a fost intreprinsa la 30-31 iulie la Gorodecino si Poddubie, unde iar s-a evidentiat colonelul Nanii. In urma acestei batalii Napoleon a trecut la actiuni de aparare si in directia Kievului38. Pe 7 august Napoleon a intrat in Smolensk. Pe 8 august comanda suprema asupra tuturor fortelor armate ale Rusiei a fost incredintata generalului M. I. Kutuzov. Sosind la 17 august in armata, Kutuzov a hotarat sa dea batalia generala langa satul Borodino, situat la 12 km de orasul Mojaisk. Armata rusa a ocupat pozitiile in ordinea

85



urmatoare: armata I-a, sub comanda generalului Barklay de Tolly, ocupa flancul drept si centrul. La flancul drept de la satul Maloe pana la satul Gorki de-a lungul raului Kaloci erau dislocate corpurile de infanterie ale generalului K. Baggovut si A. Osterman-Tolstoi. In spatele trupelor lui Osterman-Tolstoi se afla in rezerva corpul de cavalerie condus de generalul F. Korf, in componenta caruia intrau regimentele de husari Izium si Elizavetgrad, comandat de colonelul Sostac. In rezerva generala a flancului drept se afla si detasamentul mobil de cazaci comandat de generalul M. Platov si regimentul intai de cazaci de pe Bug in frunte cu rotmistrul Cecenschi. Pozitiile centrale erau ocupate de infanteria generalului D. Dohturov. Flancul stang al pozitiilor de la satul Utita pana la corpul lui Dohturov era ocupata de armata generalului Bagration, care era aliniata in ordinea urmatoare: de la corpul generalului Dohturov pana la satul Semionovskoie – corpul de infanterie al generalului N. Raevski; dupa satul Semionovskoie era dislocata divizia a II-a de grenadieri comandata de principe de Mecklenburg, brigada de grenadieri alcatuita din regimentele Moscova, Astrahan si Kiev se afla sub comanda colonelului Grigorie Cantacuzino. In rezerva flancului stang se afla divizia a II-a de cuirasieri comandata de generalul I. Duca, in componenta carei intra brigada de cuirasieri formata din regimentele Ekaterinoslav si de Ordin, condusa de general-maiorul N. Cretov(Cretu) si corpul nr.4 de cavalerie al generalului Sivers, compus din regimentul de husari Ahtirsk si de dragoni Harkov. Regimentul nr.2 al cazacilor de pe Bug trebuia sa asigure paza cartierului general39. Batalia a inceput la 24 august langa satul Sevardino, situat la flancul stang in adancimea pozitiilor franceze. Redutele de la Sevardino erau aparate de regimentele de infanterie din divizia 27, intarita cu divizia nr.2 de cuirasieri sub comanda generalului Duca, si regimentele Harkov de dragoni si Ahtirsk de husari. Francezii au inceput se preseze infanteria rusa. Atunci rotmistrul Alexandrovici cu divizionul de husari a atacat inamicul la flancul stang, impunandu-l sa se retraga40. La flancul drept in ofensiva a trecut regimentul Harkov de dragoni, capturand de la francezi un tun. Primul in grosul infanteriei franceze s-a avantat unter-ofiterul Afanasie Volosin, impiedicandu-i pe francezi sa captureze tunul pierdut41. Catre sfarsitul zilei de 24 august regimentele de cuirasieri Ekaterinoslav, de Ordin, Gluhov si Malorossia in frunte cu generalii Cretov si Duca au trecut in contraofensiva, cauzand pierderi inamicului si capturand inca 5 tunuri42. Lupta de la Sevardino a aratat ca directia principala a atacului francez era indreptat impotriva flancului stang al rusilor si Kutuzov a ordonat trupelor din aceasta localitate sa paraseasca pozitiile si sa se alature fortelor principale. Pe 26 august corpul generalului Bogarne a cucerit satul Borodino. Acest atac avea drept scop de a sustrage atentia lui Kutuzov de la directia atacului principal indreptat asupra trupelor lui Bagration. In vederea intaririi pozitiilor sale, Bagration a

86



aliniat divizia de cuirasieri a generalului Duca in stanga satului Semionovskoie43. Catre orele 7 dimineata, maresalul Ney a intreprins primul atac asupra flesilor de la Semionovskoie. Acest atac a fost respins in lupta corp la corp si de contralovitura cuirasierilor lui Duca, care au asigurat succesul obtinut44. La orele 9.00 inamicul din nou a atacat flesele, insa iarasi a fost respins. Catre ora 10.00 Ney iarasi a atacat flesele, ocupand 3 dintre ele. Insa in contraofensiva s-au avantat regimentele de grenadieri Kiev, Astrahan, Moscova conduse de colonelul Gr. Cantacuzino, care l-au gonit pe inamic din bateriile ocupate45. Insa francezii din nou au atacat bateriile, ocupandu-le, dar imediat au fost respinsi si iarasi alungati. Napoleon a hotarat sa atace centrul pozitiilor, aparate de bateriile generalului Raevski. Corpul generalului Bogarne fiind net superior numeric a luat bateria lui Raevski, compusa din 18 tunuri. Vazand cele intamplate, general-maiorul Ermolov a contraatacat pozitiile ocupate, recastigand bateria. Acest atac a fost sustinut de regimentul Harkov de dragoni. Primii care s-au avantat in mijlocul inamicului au fost subofiterii Afanasie Volosin si Ion Burmistrov, care croindu-si cu sabiile drumul, l-au capturat pe comandantul regimentului francez de ulani si eliberand din incercuire o companie rusa46. Catre ora 12.00 francezii au intreprins o noua tentativa de a ocupa bateriile de la Semionovskoie47. Acesta a fost cel mai sangeros episod din aceasta batalie. S-a declansat un adevarat macel, inamicii luptand corp la corp. Generalul Bagration a aruncat in lupta brigada de grenadieri a lui Cantacuzino. Colonelul Cantacuzino s-a avantat in atac. Batalia sa dezlantuit iarasi, in toiul careia colonelul Grigorie Cantacuzino a fost ucis. Brigada lui s-a razbunat pentru moartea comandantului iubit prin luarea pozitiilor ocupate de inamic48, fiind condusa de insusi generalul Bagration, care, la randul sau, a fost grav ranit49. Cu toate aceste jertfe, flesile de la Semionovskoie au fost lasate francezilor, trupele rusesti intarindu-se pe inaltimile de langa satul Semionovskoie, construind acolo baterii noi50. Dezvoltand succesul obtinut, cavaleria franceza a hotarat sa patrunda in spatele pozitiilor aparate de regimentele de garda Izmailov si Lituanian. In ajutorul lor a venit general-maiorul Cretov cu regimentele de cuirasieri. In acest moment critic pentru desfasurarea bataliei in vederea sustragerii atentiei inamicului de la flancul stang al rusilor, Kutuzov a ordonat generalului Uvarov sa treaca cu corpul sau de cavalerie raul Kaloci si sa-i atace pe francezi la flancul lor stang. In fruntea corpului de cavalerie inainta regimentul Elizavetgrad de husari condus de colonelul Sostacov (Sostac)51, impunandu-i pe francezi sa treaca peste raul Voina, mai capturand si distrugand 2 tunuri inamice52. Aceasta manevra a sustras atentia lui Napoleon de la bateriile lui Raevski, pe care au reusit s-o cucereasca abea in a doua jumatate a zilei. Catre seara zilei de 26 august in urma bataliei sangeroase Napoleon a castigat 1,5 km din suprafata terenului de lupta. Practic batalia s-a terminat cu nimic, ambele parti ramanand pe pozitiile initiale. Hartuindu-i in asa mod pe francezi, Kutuzov a hotarat retragerea

87



armatei sale spre Moscova. Pentru aceasta batalie generalului Kutuzov i-a fost conferit gradul de feldmaresal. General-maiorul Duca a fost decorat cu ordinul Sf. Ana clasa I, iar general-maiorul Cretov cu ordinul Sf. Gheorghe clasa a III-a53. Subofiterul Afanasie Volosin a fost decorat cu insigna ordinului Sf. Gheorghe. In vederea salvarii armatei, pe 1 septembrie 1812 la consiliul militar care a avut loc in satul Fili, Kutuzov a hotarat predarea Moscovei francezilor. La 3 septembrie Napoleon a intrat in Kremlin. Kutuzov s-a intarit in tabara de la Tarutino, desfasurand in jurul Moscovei pe caile principale de comunicare ale francezilor detasamente de partizani. Un rol foarte important in desfasurarea razboiului de partizani a apartinut romanilor din regimentele de cazaci de pe Bug si din regimentul Elisavetgrad de husari, participand la actiunile detasamentelor de partizani organizate de D. Davidov, A. Figner, A. Seslavin54, I. Dorohov55. Primii au inceput “razboiul mic” cazacii de pe Bug. Pe 25 august a fost format primul detasament condus de locotenent-colonelul, poet Denis Davidov, numarand 50 de husari din regimentul Ahtirsk de husari si 80 de cazaci, actionand intre orasele Viazma si Gjati. Adjunct al lui Davidov a fost numit stab-rotmistrul Nicolae Bedreaga (Bedraga), un ofiter de statura mica, dar frumos si de o vitejie exceptionala. Dintre husari ii putem mentiona pe Matipura, Zola, Scredov, Crut (Curt?), Priman, Lisar. Regimentul intai al cazacilor de pe Bug in numar de 60 de oameni era comandat de rotmistrul Alexandru Cecenschi, de mic copil luat din Cecenia si crescut intre moldovenii din localitatile cazacesti de pe Bug, care manifesta o vitejie iesita din comun, fiind un prieten fidel, dar si un dusman inversunat. In batalii era ajutat de sutasii Sitnicov (Sitnic), un batran de 60 de ani, si Motilev, ambii de o rara vitejie56. La 6 septembrie acest detasament a capturat un transport francez langa satul Tarevo-Zaimiscie57. La 13 septembrie ei au atacat un transport alimentar, nimicind peste 100 de francezi si capturand 6 ofiteri, 270 soldati, 340 carabine, 12 furgoane cu obuze si 20 furgoane cu alimente58. Pe 15 septembrie rotmistrul Nicolae Bedreaga cu husarii si cazacii de pe Bug au capturat alt transport francez59. La 19 septembrie Davidov a atacat satul Iurenevo, insa a fost intampinat de focul infanteriei inamice. Concomitent insa, satul a fost atacat si de cazacii moldoveni, care, spargand rezistenta francezilor, s-au alaturat infanteristilor lui Davidov. Cecenschi cu cazacii sai a capturat un capitan si 119 ostasi. Dupa acest atac Davidov a ordonat retragerea trupelor sale din Iurenevo60. In imprejurarile orasului Mojaisk actiona detasamentul generalului-maior I. Dorohov, compus din regimentul Elizavetgrad de husari sub comanda colonelului Sostacov (Sostac), regimentului de dragoni si 3 regimente de cazaci61. Pe 10 septembrie acest detasament a atacat parcul francez de artilerie situat langa satul Perhuskino62. In fruntea atacatorilor inainta escadronul 4 de dragoni, comandat de capitanul Grigorie Catargiu. In urma atacului neasteptat, parcul de artilerie a fost

88



distrus, mai fiind capturati 4 ofiteri si 97 ostasi francezi. In aceasta inclestare rapida s-au evidentiat in mod deosebit fratii Grigorie si Pavel Catargiu63. La 15 septembrie generalul Dorohov a organizat o ambuscada pentru un detasament francez. Fiind incercuiti, francezii au deschis un foc inversunat impotriva atacatorilor. In toiul luptei a fost ucis calul capitanului G. Catargiu, care a continuat lupta pedestru64. In urma atacului concentrat, detasamentul francez a fost distrus. Incheindu-si misiunea, detasamentul general maiorului Dorohov s-a unit cu ariergarda armatei sub comanda generalului Miloradovici. Au fost cazuri cand detasamente de partizani erau formate de oameni simpli. Asemenea detasament a fost format de husarul regimentului Elizavetgrad Tudor Potapov, care, fiind ranit in lupta sub Viazima, a fost ascuns si vindecat de taranii localnici. Aici el a adunat un mic detasament de partizani, nimicind peste 3 mii de francezi65. Regimentul 3 al cazacilor de pe Bug, facand parte din componenta corpului generalului F. Erteli, acoperea caile de acces spre Ucraina. Pe 29 august sutasul regimentului 3 al cazacilor de pe Bug Moraitov a descoperit un detasament inamic pe care l-a atacat, nimicind 29 de inamici. La 5 septembrie francezii au hotarat sa distruga acest detasament. Francezii au fost intampinati langa satul Riskova de regimentul 3 al cazacilor de pe Bug in frunte cu maiorul Selivestranov (Selivestreanu). Fiind atacati francezii au scapat de la nimicire numai prin fuga peste Nipru66. La sfarsitul lunii septembrie, armata rusa sub conducerea feldmaresalului Kutuzov a intreprins o manevra strategica catre Tarutino sub acoperirea ariergardei comandata de generalul Miloradovici. La 22 septembrie ariergarda a fost atacata langa satul Cernisin de francezi, care au fost distrusi. In aceasta lupta s-au evidentiat comandantul regimentului Elizavetgrad de husari, cavalerul ordinilor Sf. Gheorghe clasa a IV-a si Sf. Ana clasa a II-a, posesor al sabiei de aur, colonelul Sostacov (Sostac) si cavalerul ordinilor Sf. Ana clasele a II-a si a III-a, posesor al sabiei de aur, stab rotmistrul Redkin. Pentru faptele eroice aratate in aceasta lupta ambilor le-a fost exprimata bunavointa tarului Alexandru I67. In acelasi timp, in tabara de la Tarutino erau aduse trupe noi, formate in diferite regiuni ale Rusiei. Printre ofiterii, care se ocupau cu formarea noilor unitati, se numara si general-maiorul Vasile Rusanov (Rusu), eroul razboaielor ruso-turce si al campaniilor impotriva lui Napoleon in Europa. In scurt timp, el a format in guberniile interioare 6 regimente de infanterie in numar de 7 998 de oameni, pentru care fapt a fost mentionat de feldmaresalul Kutuzov68. Totodata continua razboiul de partizani. In vecinatatea Moscovei actiona detasamentul capitanului A. Figner, in componenta caruia intra si regimentul nr.2 de cazaci de pe Bug. In scurt timp acest detasament a nimicit 400 de francezi, a distrus 6

89



tunuri, capturand 4 ofiteri si 58 de ostasi. Pentru aceste fapte eroice M. Kutuzov l-a decorat pe horunjiul regimentului 2 cazacilor de pe Bug Motilev (Motili) cu sabia de onoare pentru vitejie69. La 4 octombrie colonelul Davidov a savarsit o incursiune asupra unui transport francez. Pentru inducerea in eroare a inamicului, husarii au imbracat penoane pe lanci, semanand de departe cu cavaleria poloneza. Apropiindu-se de transport, au atacat pe neasteptate inamicul, capturand bunuri materiale destinate unui intreg regiment inamic70. In noaptea urmatoare Davidov a atacat satul Lasimino. Primii i-au atacat pe francezi cazacii de pe Bug, fiind insa nevoiti sa se retraga din cauza focului intens din partea inamicului. Atunci asupra francezilor s-a napustit toata cavaleria partizanilor. Francezii au inceput retragerea. In timpul retragerii colonelul Gerarde, comandantul regimentului francez, a fost ajuns de Nicolae Bedreaga, care, cu o lovitura puternica, i-a retezat capul71. Napoleon, fiind inconjurat in Moscova din toate partile de detasamentele de partizani, a hotarat la inceputul lunii octombrie sa-si retraga armata din acest oras. In sudul Moscovei actiona detasamentul de partizani a generalului Dorohov72. In timpul retragerii sale din Moscova Napoleon iarasi a fost hartuit de detasamentele de partizani. La 19 octombrie avangarda armatei ruse in componenta carei intrau si regimentele Elisavetgrad, Ahtirsk de husari, Harkov de dragoni, regimentul intai al cazacilor de pe Bug, a atacat inamicul73. Francezii au pierdut peste 6 000 de morti si raniti. Napoleon s-a retras spre Smolensk. In timpul retragerii armata lui Napoleon era hartuita de avangarda rusilor, condusa de general-maiorul Anastasie Iurcovschi, alcatuita din regimentele Elizavetgrad si Sumsk de husari. Pe 28 octombrie generalul Iurcovschi a ajuns ariergarda franceza la vadul Soloviov pe Nipru si, intrand in lupta, a capturat 21 tunuri, 60 lazi cu incarcatori de lupta si 940 de ostasi74. Tot in aceiasi zi a avut loc un atac unit al detasamentelor de partizani comandate de D. Davidov, Seslavin, Figner si Orlov-Denisov asupra brigazii generalului Augereau, fratele mai mic al maresalului Augereau. Aflandu-se in satul Leahovo, partizanii regimentului intai al cazacilor de pe Bug au observat in imprejurarile acestui sat pana la 40 de furajori francezi, care au fost numaidecat atacati si capturati. Afland de la acestia ca brigada generalului Augereau se retrage pe drumul spre Dolgomostie, partizanii au decis sa-i bareze calea de retragere75. Francezii au fost intampinati cu focul a 4 tunuri, dar continuau sa inainteze spre flancul drept al partizanilor. In ajutorul partizanilor au venit N. Bedreaga cu husarii sai si Gorskin din detasamentul lui Figner, care, contraatacand, i-au impins pe francezi in padure. Totodata, Cecenschi, cu regimentul intai al cazacilor de pe Bug, a respins tentativa detasamentului francez din satul Iasmino de a acorda ajutor compatriotilor sai76. Fiind inconjurati din toate partile, generalul de brigada Augereau s-a predat impreuna cu 60 de ofiteri si peste 2 000 de ostasi. In aceasta

90



lupta din nou s-au evidentiat N. Bedreaga, A. Cecenschi, esaulul Sarisev (Saras), sutasul Romanovschi, ureadnicii Sotcov si Kiriloc, toti din regimentul doi al cazacilor de pe Bug77. Napoleon a intrat in Smolensk avand cu sine numai 60 mii ostasi din cei 110 mii cu care iesise din Moscova, fiind nevoit sa se retraga spre localitatea Krasnoie. In urmarirea lui au fost trimise detasamente de cavalerie. In timpul indeplinirii acestei sarcini, general-maiorul Iurcovschi cu regimentele de husari Elisavetgrad si Sumsk a iesit pe drumul care ducea spre localitatea Elina si, atacand ariergarda inamicului, a capturat 11 tunuri si 2 000 de ostasi78. Pe 5 noiembrie armata rusa s-a indreptat spre localitatea Krasnoie, unde erau dislocate trupe franceze comandate de insusi Napoleon. In centrul armatei se afla divizia a 2-a de cuirasieri sub comanda general-maiorului Duca. Generalul Miloradovici cu avangarda armatei sub conducerea bravului Iurcovschi i-a atacat pe francezi din spate. Asadar Napoleon s-a pomenit inconjurat din toate partile. Atunci francezii s-au aliniat in coloane compacte, atacand centrul dispozitivului rusesc, reusind sa ocupe o parte din satul Uvarovo. Pentru stoparea contraatacului francez a fost trimis general-maiorul Duca cu divizia sa79, care, contraatacand, a distrus complet regimentul francez de garda80. Francezii au inceput sa fuga. In urmarirea lor a fost trimis generalul Cretov cu regimentele sale de cuirasieri, care i-a imprastiat pe francezi in padurile invecinate. In timpul acestei lupte au fost luati ostatici 2 generali, 57 de ofiteri, 6 170 de soldati, capturate 45 de tunuri, 2 steaguri si sceptrul de maresal81. Pentru eroismul aratat in aceasta lupta general-maiorul Iurcovschi, cavalerul ordinilor Sf. Gheorghe clasa a III-a, Sf. Vladimir clasa a III-a, Sf. Ana clasa I-a, posesorul sabiei de onoare de aur cu diamante a fost decorat cu inaltul ordin Sf. Vladimir clasa a II-a si insignele cu diamante ale ordinului Sf. Ana, general-maiorul Duca, cavalerul ordinilor Sf. Gheorghe clasa a III-a, Sf. Ana clasa I-a, Sf. Vladimir clasa a IV-a, a primit sabia de aur, ordinul Prusian Vulturul Rosu si ordinul Sf. Vladimir clasa a II-a si general-maiorul Cretov(Cretu), cavalerul ordinilor Sf. Ana clasa I-a, Sf. Gheorghe clasa a III-a, Sf. Vladimir clasa a III-a a fost decorat cu sabia de aur si diamante, cu insignele din diamante ale ordinului Sf. Ana82. Catre 16 noiembrie 1812 ramasitele armatei lui Napoleon in numar de numai 9 mii de oameni au trecut raul Berezina, scapand de urmaritori. La 28 noiembrie, corpul de cavalerie al generalului Platov in a carui componenta intra si regimentul Olviopol de husari sub comanda general-maiorului Suhanov (Suhan), a descoperit langa Vilno (Vilnius) o coloana franceza care se indrepta spre Kovno (Kaunas) si, atacand-o, a nimicit-o complet, ocupand orasul Vilno. Pe 8 decembrie Cecenschi cu regimentul sau a eliberat orasul Grodno83. Detasamentul colonelului Semiot actiona in directia Kaidani - Rossiani din Prusia Orientala. Tot in aceasta directie actiona si regimentul Izium de husari, comandat de colonelul Bedreaga. In componenta armatei amiralului

91



Ciceagov, care actiona in directia orasului Gumbien, se aflau si regimentele Volinsk de ulani si Starodubovsk de dragoni, comandat de colonelul Nanii. In componenta corpului generalului Dohturov, lasat in orasul Moziri intra si brigada de cuirasieri condusa de generalul Cretov. Regimentul Olviopol de husari al generalului Suhanov era inclus in componenta detasamentului generalului Platov, iar regimentul Elisavetgrad de husari al colonelului Sostac(ov) intra in corpul de cavalerie al generalului Korf. Regimentul cazacilor de pe Bug continua sa se afle in componenta detasamentului colonelului D. Davidov impreuna cu echipa husarilor de Ahtirsk comandati de rotmistrul Bedreaga84. Catre luna ianuarie 1813 armata rusa a trecut hotarele Rusiei, ocupand Polonia si Prusia Orientala. La 4 ianuarie 1813 general-maiorul Lisanevici a ocupat localitatile Visokomazovietsk si Meneszenin85. Catre luna februarie trupele ruse s-au intarit pe raul Oder, ocupand totodata un cap de pod pe malul stang al acestui rau. Un rol important in aceasta actiune apartine capitanului Cantacuzino, care, construind cu mare iscusinta un pod plutitor peste Oder, a contribuit, in mare masura, la fortarea acestui rau86. La 7 martie, apropiindu-se de orasul Drezda, colonelul D. Davidov l-a trimis in recunoastere pe rotmistrul Cecenschi cu regimentul intai al cazacilor de pe Bug87. Apropiindu-se de oras, Cecenschi a fost intampinat de focul puternic al inamicului. Instaland pichetele de observatie in vecinatatea orasului, Cecenschi mereu respingea atacurile francezilor. Inducand in eroare pe francezi, colonelul Davidov a impus pe 9 martie garnizoana orasului sa capituleze88. A doua zi, la 10 martie, detasamentul colonelului Davidov a intrat in Drezda. In fruntea coloanei mergea Davidov, in urma acestuia rotmistrul Bedreaga cu 50 de husari, iar dupa acesta rotmistrul Cecenschi cu regimentul intai al cazacilor de pe Bug si regimentul cazacilor de pe Don89. Napoleon a hotarat sa dea in regiunea Drezdei batalia hotaratoare, concentrand aici armata sa in numar de 150 mii oameni. In urma luptelor de la Litzen si Bautzen Napoleon a castigat timp, semnand un armistitiu cu Rusia, Prusia si Austria care a durat pana in luna iulie 1813. Napoleon si-a concentrat toate fortele sale in Germania, intentionand sa ocupe iarasi Berlinul si sa scoata Prusia din coalitia antifranceza. Luptele decurgeau cu succese variabile, francezii nereusind sa ocupe Berlinul. Napoleon a pierdut definitiv initiativa strategica. Catre mijlocul lunii septembrie corpul de armata condus de generalul Cernisev a ajuns in orasul Kassel, pe care l-a si atacat. In timpul acestui atac a fost ucis colonelul Bedreaga, comandantul regimentului Izium de husari. Infuriati de moartea comandantului sau, husarii au patruns in oras care a fost luat prin sacrificarea bravului colonel Bedreaga90. Aliatii au trecut in ofensiva, inconjurandu-l pe Napoleon din toate partile in regiunea orasului Leipzig, unde s-a dat batalia principala, supranumita si “batalia

92



popoarelor” la care a participat si divizia a 3-a de cuirasieri a general-locotenentului Duca91. A doua zi dupa batalie, la 5 octombrie, regimentul doi al cazacilor de pe Bug, condus de colonelul A. Cecenschi, a primit ordinul de a ocupa orasul Tauha, ceea ce a si fost indeplinit, fiind luati ostatici inca 400 de inamici. Pe 7 octombrie Napoleon a iesit din oras care imediat a fost atacat de aliati92. Soarta lui Napoleon deja era pecetluita. In decembrie anului 1813 aliatii au intrat pe teritoriul Frantei. Pe 18 martie a cazut Parisul, ceea ce insemna sfarsitul unei intregi epoci din istoria Europei, marcata de geniul lui Napoleon, epoca in care si-au spus cuvantul si romanii. Si nu in zadar in Galeria Militara a Palatului de Iarna din Petersburg (Ermitaj), in randul celor mai straluciti generali, eroi ai acestor razboaie, se afla si imaginile a 6 generali ai armatei ruse de origine romana: general-locotenent Ilie Duca, general-locotenent Nicolae Cretov, general-locotenent Grigorie Lisanevici, general-maior Andrei Efimovici, general-maior Gherasim Sostac(ov), general-maior Daniil Suhanov (Suhan), portretele general-maiorului Toma Nanii si general-locotenentului Anastasie Iurcovschi93 nefiind terminate. In total in perioada 1812-1814 au fost decorati cu ordinile si insigne ale ordinilor militare, arme de onoare de aur pentru vitejie si au primit multumiri de la tarul Alexandru I peste 300 de romani. Au fost decorati cu ordinul Sf. Gheorghe clasa a III-a – 1, Sf. Gheorghe clasa a IV-a – 4, Sf. Vladimir clasa II-a – 3, Sf. Vladimir clasa a III-a – 5, Sf. Ana clasa I-a – 1, Sf. Ana clasa II-a – 17, Sf. Vladimir clasa a IV-a – 28, Sf. Ana clasa a III-a – 58, insignele ordinului militar – 155, arme de onoare de aur – 15, avansati in grad – 56; si au primit multumiri de la tar – 18 romani94. Toate acestea demonstreaza ca, pe parcursul istoriei, in cele mai critice momente pentru destinele Rusiei, romanii au varsat destul sange, contribuind la gloria si inaltarea acestei tari in calitate de mare putere europeana.

IV.2. PARTICIPAREA ROMANILOR LA RAZBOIUL RUSO-TURC DIN

ANII 1806-1812

Razboiul ruso-turc din anii 1806-1812 face parte din lungul sir de razboaie

ruso-turce. Ele aveau drept scop rezolvarea asazisei probleme Orientale, adica

impartirea teritoriilor Imperiului Otoman aflat in decadere de catre marile puteri

Europene: Rusia, Austria, Franta, Anglia. Insa dintre toate actiunile militare anume

acest razboi a avut urmari nefaste pentru Moldova, teritoriile ei dintre Prut si Nistru

fiind anexata de catre Rusia.

93



Catre anul 1806, dupa succesele obtinute in Europa Centrala, Napoleon si-a

intarit pozitiile si in Balcani, zmulgand de la Austria Venetia, Istria, Dalmatia si regiunea

Cotor (Bocca de Cattaro)1. Exercitand o puternica influenta si asupra Portii Otomane,

actiunile sale nu puteau sa nu provoace o riposta din partea Rusiei, care vedea in

intarirea pozitiilor franceze in Turcia un real pericol. Pentru a curma sovaielile

sultanului Selim al III-lea si a-l sili pe acesta sa rupa relatiile cu Franta, profitand de

mazilirea domnitorilor Tarii Romanesti si Tarii Moldovei C. Ypsilanti si A. Moruzi si

de faptul ca Poarta nu a indeplinit toate cererile Rusiei, Alexandru I ordona pe 16

octombrie 1806 trupelor ruse comandate de generalul I. Michelson sa treaca Nistrul.

Romanii au participat in cel mai activ mod si la acest razboi. Trebuie mentionat din capul locului ca participarea masiva a romanilor in acest razboi care s-a terminat cu dezmembrarea Tarii Moldovei prin anexarea Basarabiei poate provoca nedumerirea cititorului neavizat. Oricat n-ar fi de straniu, acest fenomen a avut loc si isi are explicatiile sale. In primul rand, cand armata rusa a ocupat Principatele Romane in anul 1806 Rusia a declarat in fata intregii Europe ca nu intentioneaza sa le anexeze, ceea ce corespundea adevarului, deoarece conjuctura politica internationala si interesele imediate ale Rusiei nu-i permiteau atunci sa anexeze Moldova si Tara Romaneasca. Intentiile anexioniste au aparut in anii urmatori, cand conjuctura politica internationala s-a modificat si deci in anul 1806 armata rusa a intrat in Principate in calitate de armata prietena locuitorilor. In al doilea rand, in unitatile de voluntari erau primiti numai acei locuitori, care plateau un impozit mai mic de 15 lei, adica cea mai saraca categorie. In al treilea rand, familiile voluntarilor erau scutite de plata impozitelor si de indeplinirea in natura a unui mare numar de prestatii in folosul armatei ruse, cum ar fi: rechizitiile de provizii gratuite, incartiruirea militarilor rusi, darea mijloacelor de transport (care, boi), indeplinirea unor munci in folosul trupelor ruse: construirea si repararea drumurilor, podurilor, magaziilor, fortificarea si demolarea cetatilor, transportarea gratuita rechizitiilor de provizii si furaje, cosirea si transportarea unor enorme cantitati de fan, taierea si transportarea lemnului, arderea si transportarea carbunelui ars etc, ceea ce constituia un enorm privilegiu. In al patrulea rand, unitatile de voluntari erau create nu numai de generalii rusi, ci in primul rand, de catre domnul Moldovei si Tarii Romanesti Constantin Ypsilanti, care dorea sa-si intareasca cu ajutorul acestor unitati propriile pozitii in Principate si sa le utilizeze intru stavilirea navalililor pustiitoare pe teritoriul romanesc a pasalelor turcesti din cetatile dunarene, razvratite impotriva sultanului. In al cincelea rand, nu putem omite si manifestarile patriotice ale locuitorilor Principatelor care doreau sa izbaveasca tara de dominatia

94



otomana, manifestari care au avut loc indeosebi in randurile pandurilor din Tara Romaneasca. In al saselea rand, in ajunul acestui razboi in societatea romaneasca era raspandita opinia si mentalitatea ca dominatia otomana va fi inlaturata cu ajutorul Rusiei. Numai dupa anexarea Basarabiei, cand intentiile anexioniste ale Imperiului Rus au fost date clar in vileag, societatea romaneasca a pierdut increderea in Rusia. Marturie ne serveste si faptul ca in urmatorul razboi ruso-turc din anii 1828-1829 in toata Moldova abea daca s-au gasit vreo suta de insi, ahotnici de a participa in mod voluntar la operatiile militare alaturi de armata rusa. Toate aceste cauze, de rand cu altele, cum ar fi dorinta unor locuitori de a acumula niscaiva avere beneficiind de dreptul de a imparti si a intra in posesia prazii de razboi, solda ostaseasca primita de unele categorii de voluntari, promisiunile de inzestrare cu loturi de pamant pe teritoriul dintre Nistru si Bug, acordarea gradelor militare etc, etc, au contribuit la incadrarea romanilor in randurile voluntarilor si in componenta unitatilor armatei ruse. Guvernantii taristi au exploatat cu abilitate toate aceste cauze atragandu-i pe locuitori de partea armatei ruse, inlesnind realizarea scopurilor expansioniste ale Rusiei tariste. Aceste unitati de voluntari erau finantate nu din haznaua tarista, ci din vistieriile Principatelor. Inainte de a purcede la descrierea detaliata a activitatii militare a romanilor, este necesar sa ne oprim succint la formele organizatorice si la numarul de oameni participanti la actiunile militare. Ca si in razboaiele precedente formele organizatorice de baza erau doua: participarea romanilor in randul unitatilor armatei ruse regulate si in componenta unitatilor nationale de voluntari formate de autoritatile locale din Principate la insistenta domnului C. Ypsilanti si la indicatia comandantilor-sefi ai armatei ruse. In randurile armatei imperiale ruse, care a trecut pe 11 noiembrie Nistrul si a intrat in Moldova, se afla un numar de unitati care inca mai pastrau in mare parte specificul national romanesc, reprezentand ramasite ale fostelor unitati romanesti din cadrul trupelor regulate ruse. Din acestea faceau parte regimentul Olviopol de husari, comandat de general-maiorul Daniil Suhan(ov), in care numarul romanilor se ridica pana la 30%2, regimentul Starodubovsk de dragoni, cu acelasi procentaj de romani, comandat de colonelul, iar mai apoi general-maiorul Toma Nanii, regimentele 1 si 2 ale cazacilor de pe Bug* formate aproape in exclusivitate din romani, comandate de maiorii Elceaninov si Balaev3. Totodata, un anumit numar de romani erau incadrati si

in alte unitati ale armatei ruse, iar regimentul Ciuguiev de ulani era comandat de

general-maiorul Bedreaga4 (Bedraga), succedat mai tarziu de un alt roman,

general-maiorul Lisanevici. Comandant al regimentului Bielostok era general-maiorul

Ghincul5, iar detasamentul de observatie se afla sub conducerea general-locotenentului

I. Ghica.

95



Razboiul ruso-turc a constituit pentru Rusia tarista un prilej pentru a-si completa fortele armate cu locuitorii a Principatelor si de a utiliza in propriile interese resursele umane si economice ale Tarii Moldovei si Tarii Romanesti. Folosind cele mai diverse promisiuni, momeli, scutiri de impozite, acordarea unor privilegii, autoritatile tariste au reusit sa atraga o parte din locuitorii Principatelor de partea sa. Conform decretului tarului Alexandru I doritorii de a se inrola in randurile armatei ruse cu conditia ca mai apoi sa se stabileasca cu traiul in Rusia erau asezati pe pamanturile din preajma raului Bug si inzestrati cu pamant, completand regimentele deja existente ale cazacilor din zona6. Daca la 1803 existau pe Bug doar doua regimente cazacesti cu un efectiv total de 6 383 de barbati7, atunci catre anul 1817 aici erau deja patru regimente. Tinand cont de faptul ca efectivul unui regiment era, conform statelor, de 500 de cazaci, reiese ca in timpul acestui razboi au fost inrolati cel putin 1 000 de ostasi. Dar pentru ca infrastructura regimentului cuprindea si diferite servicii auxiliare, si mai luand in consideratie si faptul ca fiecare regiment avea neaparat nevoie de rezerve umane, numarul celor inrolati in acesti ani poate cel putin fi dublat. Asadar, numai in oastea cazacilor de pe Bug au fost inrolati circa 2 000 de romani (barbati), cea mai ma re parte din ei angajandu-se cu tot cu familii.

*Aceste regimente, desi erau formate aproape in exclusivitate din romani, purtau totusi denumirea ruseasca de detasamente cazacesti.

Locuitorii Principatelor puteau sa se inroleze si in alte regimente regulate nou formate ale armatei imperiale, care aveau centre de recrutare. Unul dintre acestea era regimentul de husari Lubensk, format in 1807 in Bielorusia de catre general maiorul A. Melissino si transferat in anul 1808 in Muntenia. Centrul de recrutare al acestui regiment se afla la Focsani, unde a si sosit in septembrie 1808 maiorul Elevserie Iarri8 pentru angajare de noi oameni. Nu se cunoaste numarul total al persoanelor inrolate in acest regiment, care, se pare, nu era prea mare, insa se stie cu exacitate ca cea mai importanta achizitie a facut-o comandantul regimentul generalul Alexandru Melissino, care si-a luat sotie pe fiica Marelui ban Mihai Cantacuzino, Roxanda Cantacuzino9. Mult mai mare era numarul romanilor inrolati in regimentul Volinsk de ulani. Acesta a fost format in 1806, insa pana in 1808 nu era completat, deoarece efectivul trebuia se fie alcatuit din randul persoanelor libere si nu din iobagi, ultimii putand completa doar regimente de infanterie. Dat fiind faptul ca in Rusia erau putin oameni liberi care puteau sa completeze regimentele de cavalerie, guvernul tarist a profitat de razboiul ruso-turc pentru a completa respectiva unitate cu recruti din randul locuitorilor Principatelor, liberi din punct de vedere juridic. Pentru a organiza inrolarea recrutilor in regimentul Volinsk de ulani, au fost trimisi in principate porucicul

96



(locotenentul) Bogdanovici (Bogdan) si porucicul Grjimailo. Centrele de recrutare se aflau la Bucuresti si Craiova, unde se aflau multi dintre fostii voluntari ai principelui Ypsilanti10. Trebuie mentionat insa, ca, in randul lor, erau si albanezi(arnauti), sarbi, croati, dar majoritatea recrutilor totusi o constituiau romanii. O pagina aparte in timpul acestui razboi o reprezinta formarea unitatilor nationale romanesti de voluntari sub egida autoritatilor pamantene, cu suportul logistic al comandamentului rus. Motivele principale ale participarii locuitorilor la alcatuirea detasamentelor de voluntari erau identice cu cele din razboaiele precedente, numai ca acum formele de organizare si numarul de persoane se deosebeau radical de cele anterioare. Niciodata miscarea voluntarilor nu a luat asemenea amploare ca in timpul razboiului din 1806-1812. Aceasta se explica prin faptul ca de data aceasta erau formate unitati armate pamantene romanesti. Afara de aceasta, in razboaiele precedente contingentul principal al voluntarilor era alcatuit in general din locuitorii Moldovei, in timp ce populatia Munteniei era atrasa intr-o masura cu mult mai mica. In razboiul din 1806-1812 participa activ la voluntariada si locuitorii Tarii Romanesti, inclusiv pandurii, ceea ce a majorat considerabil numarul total de voluntari, datorita faptului ca populatia Tarii Romanesti o depasea pe cea a Moldovei. Alta deosebire radicala fata de razboaiele precedente consta in faptul ca de data aceasta detasamentele de voluntari erau organizate nu numai de catre autoritatile militare ruse, ci si de autoritatile locale in frunte cu domnitorul Constantin Ypsilanti si Divanurile ambelor Principate, ceea ce a insemnat de fapt inceputul formarii fortelor armate regulate in Muntenia si Moldova in sensul modern al cuvantului. Alta particularitate specifica a acestui proces era determinata de faptul ca toate detasamente de voluntari formate de autoritatile ruse si cele locale erau finantate in intregime din vistieria Principatelor si nu din bugetul Imperiului Rus cum fusese in trecut. Acest fapt evidentia o data in plus caracterul national si regulat al acestor unitati. Si, in sfarsit, ultima particularitate consta in cresterea numarului voluntarilor, organizati in unitati mari – regimente si corpuri de voluntari, ceea ce constituia o premiera absoluta in istoria razboaielor ruso-turce si a miscarii de voluntari. Oastea de tara si corpurile de voluntari constituiau premisele formarii unei armate regulate in Principatele Romane. Primele incercari de a forma unitati nationale au fost intreprinse de domnitorul Munteniei Constantin Ypsilanti in ajunul razboiului ruso-turc. Nucleul lor il constituiau formatiunile pamantene de ciohodari, arnauti, panduri, calarasi, catane, horvati, cazaci romani si chiar tunari, existente in Muntenia pe timpul stapanirii otomane11. Din cauza lipsei de experienta militara aceste unitati erau prost gestionate si aveau un potential de lupta foarte scazut. Ele nu puteau face fata trupelor turcesti, de aceea Ypsilanti, in vederea ridicarii nivelului lor de pregatire de lupta a cerut ajutorul Rusiei. In Muntenia au fost trimisi 60 de ofiteri inferiori rusi in frunte cu rotmistrul Nichici, care, sosind in

97



primavara anului 1806 la Bucuresti, a intreprins masuri energice de reorganizare a oastei pamantene, formand totodata si un detasament special de paza personala a domnitorului – Corpul Leib-cazacesc12. Catre luna martie a anului 1806 oastea lui C. Ypsilanti numara circa 1 500 de oameni, inclusiv Corpul de paza cu cei 60 ofiteri si militari rusi13. Datorita activitatii rotmistrului Nichici, sarb de origine, efectivul atinse catre vara anului 1806, cand Constantin Ypsilanti a fost mazilit de sultan, cifra de 3 000 de oameni. Componenta nationala a trupelor era variata, cuprinzand, alaturi de romani si sarbi, croati, arnauti, greci, bulgari, ucraineni, unguri, nemti, dar majoritatea o constituiau totusi romanii. Dupa mazilirea de catre sultan a lui C. Ypsilanti aceste unitati urmau a fi desfiintate de catre noul domnitor Al. Sutu, insa datorita timpului scurt de domnie al acestuia (septembrie-octombrie 1806) unitatile nu au fost desfiintate, ele continuand sa existe semioficial. Cu intrarea trupelor rusesti in Principate si restabilirea lui C. Ypsilanti in scaunele domnesti ale ambelor Principate, formarea trupelor nationale de voluntari ia o amploare si mai larga, cuprinzand nu numai Muntenia, dar si Moldova. In vederea atragerii bastinasilor in randurile unitatilor de voluntari, comandamentul rus a emis un ordin special vizand modul si formele de organizare si finantare a voluntarilor. Toti doritorii de a se inrola erau impartiti de comandamentul rus in doua categorii: in prima intrau cei care se inrolau in unitati de voluntari cu conditia de a trece cu traiul definitiv in Rusia si in a doua cei care se inrolau numai pe timpul razboiului. Cei din prima categorie erau inrolati in regimentele cazacilor de pe Bug, fiind inzestrati cu pamant in acea regiune14. Ceilalti erau repartizati in unitati de voluntari subordonati comandantilor de aceeasi nationalitate ca si recrutii. Pe timpul razboiului, voluntarii erau platiti din visteria principatelor, iar pentru procurarea echipamentului infanteristii mai primeau cate 100 si cavaleristii – cate 200 de ruble15. In randurile voluntarilor erau admise numai persoane care plateau un impozit mai mic de 15 lei, ceea ce nu numai inlesnea inrolarea in randurile unitatilor de voluntari a celor mai sarace categorii de locuitori, ci si asigura aprovizionarea trupelor ruse cu toate cele necesare, deoarece impozitele adunate de la locuitori erau utilizate pentru satisfacerea necesitatilor trupelor ruse.16 Respectivele unitati nu primeau misiuni de lupta independente, fiind folosite doar in componenta trupelor rusesti17. Insa o data cu trecerea timpului, nivelul lor de pregatire militara sporea, iar voluntarii, cunoscand limba turca, erau folositi, cu mare succes, de comandamentul rus in actiuni de cercetare, recunoastere, organizarea pichetelor, in serviciul de curieri, si nu rareori in actiuni de lupta, la asaltarea localitatilor, cand voluntarii se evidentiau prin vitejie si curaj18. Generalul Michelson, comandantul-sef al armatei ruse, dandu-si seama despre importanta strategica a Moldovei in vederea desfasurarii viitoarelor actiuni militare si dorind sa pregateasca din timp terenul pentru viitoarea ocupare a Moldovei, dar si in

98



vederea recrutarii voluntarilor pentru armata sa, a trimis in Moldova, inca inainte de razboi, cu misiune secreta pe porucicul(locotenentul) armatei ruse bei Novokrescionov, turc crestinizat, care, insa, nu a reusit sa organizeze lucrul astfel ca sa-i atraga pe arnauti de partea sa. In locul lui a fost trimis, cu aceiasi misiune secreta, principele moldovean colonelul Nicolae Cantacuzino, care avea deja experienta in domeniu din timpul razboiului trecut19. Sosind in Moldova in ajunul deschiderii actiunilor militare, colonelul N. Cantacuzino datorita legaturilor mai vechi a desfasurat o activitate energica pentru atragerea de partea sa a populatiei locale. Intrand in luna noiembrie 1806 cu trupele rusesti in Iasi, C. Ypsilanti a ordonat Divanului Moldovei sa adune o oaste de tara in numar de 10 000 de oameni20. Porunca domnitorului era lesne de indeplinit, deoarece pentru aceasta lucrase cu mult zel N. Cantacuzino. Din primele zile ale aflarii sale in Moldova principele Cantacuzino a inceput formarea regimentelor de voluntari. Catre 26 noiembrie 1806 dansul avea gata statele, care cuprindeau pe comandantul regimentului in gradul de maior si 5 esauli, 5 sutasi, 5 horunjii, 1 cvartirmaistru, doi furieri, 5 ureadnici superiori, 10 inferiori si 5 escadroane cu un efectiv de 550 de ostasi, in total 584 de oameni. Totodata, a fost elaborata uniforma regimentelor, ea fiind similara cu cea a regimentelor de cazaci, de culoare albastra, cu gulere rosii si dungi de aceiasi culoare pe salvari21. Centrul formarii regimentelor a fost stabilit la Chisinau. Era programat ca in

Moldova sa fie alcatuite 6 regimente de voluntari: trei de infanterie si trei de cavalerie.

In realitate au fost formate doar patru. Catre ianuarie 1807, adica peste aproximativ 2

luni de la inceputul actiunii, erau deja constituite regimentele de voluntari pedestri in

numar de 550 de oameni si regimentul voluntarilor calareti in numar de 300 de oameni,

ei fiind inzestrati cu 181 de pusti si 328 sabii din arsenalul de la Bender, ceea ce

evident era insuficient pentru un asemenea numar de oameni22. Catre 16 ianuarie 1807

regimentul de infanterie deja dispunea de 331 de pusti, 550 sabii si 213 pistoale23, or

faptul rastoarna afirmatiile lui Radu Rosetti precum ca ostenii erau inarmati cu sabii

ruginite, cu sulite, cu halebarde si pistoale24. Comandant al acestui regiment a fost

numit maiorul P. Vizireanu – erou al razboiului ruso-turc din anii 1787-1791.

Mult mai greu se desfasura, din cauza lipsei de armament, formarea regimentului de voluntari calareti. Insa si acesta, avand drept comandant pe rotmistrul Guldarii, numara catre ianuarie 1807 peste 300 de oameni25. In februarie 1807 cu ajutorul porucicului Horvat era deja alcatuit in majoritate din locuitorii satelor Telenesti si Putintei26 un al treilea regiment de voluntari pedestri sub comanda

99



locotenent-colonelului Bitiliu. Tot atunci s-a constituit si regimentul IV de voluntari calareti sub comanda esaulului Semiot. Asadar, catre inceputul lui februarie 1807 colonelul Cantacuzino organizase 4 regimente de voluntari: 1 si 3 pedestri sub comanda maiorului Vizireanu si locotenent-colonelului Bitiliu si 2 si 4 de calareti, comandate de rotmistrul Guldarii si esaulul Semiot, cu un numar total de aproximativ 2 000 de insi27. Mai dotate si pregatite erau primele 2 regimente. Pentru aportul adus la formarea acestor unitati au fost decorati de comandamentul rus ofiterii: rotmistrul Guldarii, esaulul Semiot, sutasii Petrulian, Grabovetchi al II-lea, plutonierul Samarin, furierul Romanov, ureadnicul Bodnarschi, horunjii Grabovetchi al III-lea, Grabovetchi al IV-lea, Obrazencu, cvartirmaistrul Carp Grabovetchi, horunjii Banitanu, Ponomarescu, Varvara, Horvat, Dominschi al V-lea, Porocnevschi, Mazilu, Mandra, cvartirmaistru Matovitov28. In Moldova din oastea de tara au fost infiintate asa-zisele detasamente de dragoni, imbracati in haine de postav si cu coifuri pe cap29. Revenit pe 15 decembrie 1806 la Bucuresti, C. Ypsilanti purcede in mod energic la constituirea unitatilor militare si in Muntenia. Pe 19 decembrie ordona Vel. Slugerului Nicolae, epistatul (comandantul) tuturor pandurilor*, sa-i adune pe toti sisa-i aduca la Bucuresti30. Pentru urgentarea procesului de recrutare, in ajutorul lui Ypsilanti veni iarasi rotmistrul Nichici si colonelul Curt. Guvernul de la Petersburg a acordat lui C. Ypsilanti dreptul de a inrola oameni in armata sa (practic aceasta era armata nationala romaneasca), de a conferi grade militare de la porucic (locotenent) pana la general, insa cu un grad mai jos in comparatie cu cele rusesti31. Toate aceste masuri au provocat o agitatie nemaivazuta in randul maselor largi ale populatiei locale. Dupa relatarile cronicarului Dionisie Eclesiarhul, auzind de toate acestea “norodul a dat navala din toate partile de sa scria ostasi…Si o ordie sa facuse, cazacii imbracati in albastru, calarime cu numele lui Ypsilanti pe pantelire, cu slove de alama, cu pecetea lui Voda la piept. Alta oaste era pedestrime, de le zicea arnauti; alta oaste era de le zicea panduri, iar padestri; alta oaste era dragonii cei din Moldova adunati, care si pecetea Moldovei avea pe coifuri. Intr-aceste oaste era fel de fel de limbi: arnauti, greci, sarbi, rumani de tara, nemti, unguri…”32. Toata lumea aceasta a fost impartita in regimente sub comanda ofiterilor rusi de origine romana sau balcanica. Sosind la Bucuresti, colonelul Curt a gasit acolo ramasitele detasamentului

cazacesc, format de rotmistrul Nichici in primavara anului 1806. Preluand comanda,

colonelul Curt, descendent al unei vechi familii boieresti din Moldova, stabilita din

sec. al XVIII-lea in Rusia, a organizat in scurt timp regimentul romanesc de cazaci din

Valahia (Volosskii cazacii polk). Acesta era compus din 5 escadroane a cate 150

*Pandurii-populatia rurala semimilitara din Oltenia.

100



de cazaci, un colonel, 5 rotmistri, 5 porucici, un casier, un adjutant, un cvartirmaistru, un auditor, 11 corneti, un preot, un medic, 5 vahmistri, 45 de subofiteri, un muzicant si un fierar, in total 830 de oameni. Primul escadron era comandat de insusi colonelul Curt, celelalte, respectiv, de rotmistri Macarov (Macarie), Calman, Maximovici (Maxim) si Diordiasin (Diordias)33. Un regiment similar de cazaci volohi a fost constituit si de rotmistrul Nichici. Uniforma acestor regimente era de culoare albastra, cu sireturi si penele albe34. Colonelul rus Miloradovici (originar din Hertegovina) a adunat un regiment de husari, denumit “regimentul negru de husari” sau “regimentul negrosarb” sau “regimentul negru de husari din Valahia”35. Unitatea, in numar de apoximativ 1 000 de oameni, era alcatuita atat din romani din Transilvania, cat si din unguri si sarbi. Denumirea regimentului provenea de la uniforma lor, care era de culoare neagra, cu sireturi galbene si ciacoul negru, pe care era desenat un craniu alb36. Detasamente independente de panduri au mai fost organizate in Focsani, Bucuresti, Craiova si alte localitati importante. La 24 februarie 1807 regimentul de cazaci Volohi al colonelului Curt primul a depus juramantul militar la Mitropolie, primind steagul de lupta cu stemele Moldovei si Tarii Romanesti37. Catre primavara anului 1807 trupele lui Ypsilanti, mai bine zis armata nationala a Principatelor, numara circa 10 mii de oameni, dintre care 7 500 pedestri si 2 500 de calarime38. La 24 mai 1807 intr-o scrisoare adresata ministrului de externe al Rusiei Budberg, Constantin Ypsilanti preciza, ca are in subordine 4 500 de panduri, cazaci si arnauti, Corpul grecesc al lui N. Pangalos in numar de 1 500 de oameni, 530 cazaci si 300 de panduri si arnauti in Craiova, peste 500 de oameni la Buzau si cateva sute de oameni la Maximeni. In Bucuresti se afla Garda nationala in numar de apoximativ 1 000 de oameni si circa 5 000 de voluntari in Moldova39. Asadar, catre inceputul verii lui 1807 efectivul oastei pamantene adunate de C. Ypsilanti atingea cifra de 20 000 de oameni. Insa dupa moartea generalului Michelson, survenita la 5 august si semnarea pe 12 august 1807 a armistitiului de la Slobozia si inlaturarea definitiva, la 16 august, din scaunul domnesc al lui C. Ypsilanti, comandantul - sef al armatei ruse generalul K.I. Meyendorff a dizolvat toate aceste trupe pamantene, in afara de regimentul de cazaci Volohi al colonelului Curt si a unui numar neinsemnat de panduri40. Noul comandant-sef al armatei ruse feldmaresalul A. Prozorovski, sosit in Principate in toamna anului 1807, a continuat procesul de dizolvare a unitatilor pamantene. Pe 8 decembrie au fost desfiintate unitatile de voluntari ale colonelului Cantacuzino41, la 22 noiembrie-regimentul Voloh de husari al colonelului Miloradovici, iar in decembrie 1807 Corpul Elin al maiorului Pangalos42. Cauzele desfiintarii unitatilor nationale de voluntari rezida in ameliorarea relatiilor ruso-franceze si tendintele de anexare tot mai

101



pronuntate ale guvernului rus de a anexa principatele Moldova si Tara Romaneasca, guvernantii taristi ne mai avand nevoie nici de prezenta domnului in Principate si nici de unitatile nationale romanesti. Desfiintarea acestor unitati era cauzata si de sistarea ostilitatilor ruso-otomane, in rezultatul semnarii unui armistitiu dintre Rusia si Poarta Otomana care si-a mentinut valabilitatea pana in primavara anului 1809. Procesul de formare a unitatilor de voluntari pamanteni a fost reluat dupa reinceperea ostilitatilor militare intre Rusia si Turcia in martie 1809, insa nu in calitate de oaste nationala, ci in calitate de unitati si detasamente subordonate armatei ruse. Dandu-si bine seama ca totusi fara ajutorul locuitorilor inrolati, care cunosteau de minune teritoriul, va fi greu de a castiga razboiul cu turcii, mai ales in conditiile cand o parte din trupele ruse fusesera transferate in Finlanda pentru a purta razboi impotriva Suediei, feldmaresalul Prozorovski a restabilit unele unitati de voluntari, formand 4 regimente de panduri sub comanda colonelului Curt43, iar din 1811 sub comanda slugerului Tudor Vladimirescu, cu un efectiv total de apoximativ 6 000 de oameni44. In primavara lui 1808 senatorul Kusnikov, presedinte al Divanurilor Moldovei si Tarii Romanesti, reinfiinteaza regimentul de cazaci romani, intrebuintandu-l in exclusivitate pentru mentinerea ordinii interne in Bucuresti si imprejurimi45. Asadar, numarul total al voluntarilor de data aceasta nu depasea cifra de 8 mii de oameni. Formarea unitatilor de voluntari era cauzata si de inrautatirea relatiilor ruso-franceze, care dictau necesitatea terminarii cat mai repede a razboiului ruso-turc. De aici si sporirea interesului fata de detasamentele de voluntari. Aceste trupe fiind de un real folos pentru armata rusa in timpul actiunilor militare, erau totusi indisciplinate, savarsind diferite abuzuri si infractiuni. De exemplu, arnautii regimentelor moldovenesti de voluntari ai colonelului Cantacuzino – Alexie Vasiliev, Ion Efremov, Stefan Vasiliev, Alexandru Luchianu si Ion Baratnic au dezertat, disparand fara urme46. In iulie 1808 plutonierul Galatan si capitanul de arnauti Radu Bernari au jefuit-o pe sotia tatarului Roghedaul Mehmet Aga, aflat in serviciul rusesc47. La 12 iunie 1808 porucicul regimentului 2 de voluntari von Sholler si horunjiul acestui regiment Balatan i-au omorat pe cativa prieteni ai unui negustor din Chisinau, disparand de la locul crimei48. In noiembrie 1807 o ceata din regimentul de husari comandat de colonelul Miloradovici in frunte cu un ofiter au jefuit localitatea Campul-Mare de pe Arges49. Acest regiment devenise “faimos” prin jafurile comise in judetele Muscel, Dambovita, Arges, Olt, Teleorman si Vlasca50. Pentru crimele savarsite a fost pedepsit voluntarul Constantin Cazacu, iar Ion Olteanu si Ion Balaban au fost spanzurati51. Cum se vede din cele expuse, se abateau de la disciplina militara nu numai voluntarii inferiori, ci si unii dintre comandantii de detasamente, fenomen caracteristic in general tuturor razboaielor. Cu toate masurile severe luate impotriva unor asemenea abateri, soldate adesea la desfiintarea unor regimente intregi, flagelul nu

102



a putut fi inlaturat pana la terminarea razboiului ruso-turc. Intrand in servicul militar rus locuitorii Principatelor deveneau practic mercenari cu toate neajunsurile caracteristice acestei categorii de forte armate. Toate aceste schimbari radicale si contradictorii efectuate de comandamentul militar rus in privinta participarii unitatilor de voluntari romani in actiunile militare erau dictate de politica promovata de guvernul tarist. In prima perioada a razboiului ruso-turc (1806-vara 1807) principalele forte armate ale Rusiei erau ocupate in campaniile militare din Europa in cadrul coalitiilor militare (a treia si a patra) indreptate impotriva lui Napoleon, scopul principal al guvernului tarist in perioada aceasta fiind infrangerea lui Napoleon, si "anexarea Principatelor nu corespundea intereselor imediate ale Rusiei”52. Mai mult decat atat, in cercurile guvernamentale din Sankt-Petersburg se vehicula intens zvonul privind formarea unui stat romanesc-Dacia, sub protectoratul si controlul Rusiei. De aici si atitudinea binevoitoare a comandamentului militar rus fata de formarea de catre Constantin Ypsilanti a oastei regulate pamantene, care atingea cifra de 20 mii de oameni, si era de un real ajutor trupelor putin numeroase ale rusilor. Imbunatatirea raporturilor ruso-franceze dupa semnarea tratatelor de la Tilsit (25 iunie 1807) si Erfurt(30 septembrie 1808), cand doua supraputeri au impartit Europa, Rusiei revenindu-i partea estica a continentului de la Finlanda pana la Balcani, a schimbat radical atitudinea tarismului fata de Principate. Ambele Principate prin nota ministrului rus de externe Rumeantev din 15 aprilie 1810 au fost anexate la Imperiul Rus. In atare conditii existenta unitatilor nationale nu avea pentru autoritatile militare ruse nici un rost si ele au fost in intregime(cu mici exceptii) desfiintate. Din toate categoriile populatiei locale, care aveau vre-o atributie la fortele armate, au ramas numai pandurii, si aceasta datorita faptului ca ei reprezentau nu atat unitati militare, cat o categorie sociala a locuitorilor Tarii Romanesti, fiind imposibil de a desfiinta. Odata insa cu inrautatirea relatiilor ruso-franceze survenite la sfarsitul anului 1810-inceputul anului 1811 si pregatirea ambelor parti de razboi, in atitudinea rusa fata de unitatile de voluntari s-au produs schimbari, dand nastere la a treia perioada (1811-1812) in desfasurarea operatiunilor militare si participarii detasamentelor de voluntari romani la razboiul din 1806-1812. In vederea pregatirii ripostei impotriva lui Napoleon, ea devenind scopul principal al intregii politici a guvernului tarist atitudinea autoritatilor militare ruse fata de unitatile militare pamantene de voluntari a devenit iarasi binevoitoare. Ducand o lipsa acuta in efectiv, care era transferat in armatele I-a si II-a care aveau misiunea de a stopa invazia lui Bonaparte, comandamentul rus a fost nevoit in cea de a treia faza a razboiului din nou se recurga la ajutorul pandurilor din Tara Romaneasca. Sa ne oprim putin si asupra desfasurarii operatiunilor militare, care au demarat

103



odata cu trecerea Nistrului, pe 11 noiembrie 1806, la Movilau. La 15 noiembrie a fost luat Hotinul, iar la 16 noiembrie trupele ruse au intrat in Iasi53. Pe 22 noiembrie trece Nistrul la Dubasari Corpul generalului Meyendorff, care s-a indreptat spre Bender (Tighina). La comandantul cetatii a fost trimis cu un ultimatum brigadierul Ilie Catargi. Rusii au folosit un vechi siretlic, punand sa defileze de repetate ori in fata cetatii unele si aceleasi trupe deghizate in uniforme diferite, inducand in eroare pe Hasan-Pasa, care s-a si predat la 24 noiembrie54. Pe 28 noiembrie 1806 a fost fortat Nistrul langa Palanca de detasamentul general-maiorului Loveiko, in a carui componenta intra regimentul 1 al cazacilor de pe Bug sub conducerea maiorului Balaev si o suta de cazaci din regimentul 2 al cazacilor de pe Bug sub comanda sutasului Vlasov (Vlas)55. La 1 decembrie in fata acestui detasament a capitulat Akermanul (Cetatea Alba). Regimentul 2 al cazacilor de pe Bug a alcatuit garnizoana cetatii cucerite. Concomitent cu ocuparea Moldovei, Corpul de armata comandat de generalul Miloradovici inainta in forta spre Bucuresti, unde, in afara de garnizoana turca se mai aflau si o seama de voluntari ramasi dupa fuga lui C. Ypsilanti in Rusia. 300 din acesti arnauti “horvati” s-au baricadat in manastirea Radu Voda. Avangarda ruseasca s-a intalnit cu inamicul la Hirbinti si Glodeni pe Ialomita, unde turcii au fost zdrobiti, fugind in Bucuresti. La 13 octombrie turcii planificau atacarea manastirii Radu Voda56. Atunci Miloradovici a deschis foc din tunuri ca sa-i imprastie pe turci si sa dea de veste arnautilor inchisi in manastire. Auzind bubuitul tunurilor arnautii au inceput sa traga clopotele. Infricosati, turcii s-au adunat in Dealul Mitropoliei de unde au si inceput sa fuga spre Giurgiu. In urma lor s-au avantat ostasii rusi ajutati de arnautii lui Ypsilanti. Asa au fost alungati turcii din Bucuresti57. Profitand de faptul ca Poarta nu era pregatita de razboi, rusii au ocupat catre sfarsitul anului 1806 ambele Principate – Moldova si Tara Romaneasca, iesind de-a lungul malului stang al Dunarii, unde turcii continuau sa stapaneasca cetatile Braila, Ismail, Turnu, Giurgiu s.a58. Tatarii din Bugeac au inceput sa-si paraseasca localitatile si sa se retraga spre Ismail. Comandantul regimentului 3 de voluntari pedestri locotenent-colonelul Bitiliu a comunicat stirea colonelului Cantacuzino59. In vederea opririi exodului tatarilor spre Ismailul aflat in mainile turcilor, ceea ce ar fi contribuit la intarirea garnizoanei cetatii, a fost trimis, la 17 februarie 1807, plutonierul Galatan cu un detasament de voluntari care a capturat peste o mie de tatari cu tot cu familii60. Atunci o parte din fugari s-a unit cu garnizoana turca din Ismail, formand un corp in numar de aproximativ 15 000 de ostasi61. Asupra lor a fost trimis detasamentul general-maiorului Voinov cu 2 regimente de infanterie, 3 de cazaci si regimentul Starodubovsk de dragoni comandat de locotenent-colonelul Nanii62. Formatiunea incepe urmarirea inamicului pe directia Tobak – Kuibei, atacand la 24 februarie fortele turco-tatare, avand pe dragonii lui Nanii in rezerva. Turcii au rezistat la primul atac,

104



imprastiindu-i pe cazaci aflati la flancul stang al pozitiilor rusesti. Atunci locotenent-colonelul Nanii, in vederea salvarii cazacilor, a lovit in palose pe inamic. Si acest atac a fost respins de turci, dragonii pierzand si 2 tunuri. In ajutorul dragonilor si cazacilor generalul Voinov a fost nevoit sa trimita toata infanteria, care a atacat Kuibei, fiind ajutata activ de regimentul Starodubovsk de dragoni, ultimii rasturnandu-l pe inamic si capturand un steag. Acest atac nu a fost, insa, sustinut de infanterie, care a fost iarasi oprita de turci. Cu toate eforturile intreprinse si pierderile suportate, localitatea Kuibei nu a putut fi luata, generalul Voinov fiind nevoit sa se retraga de la Ismail63. Pentru a nu permite agravarea situatiei, conducerea militara rusa a initiat curatarea Bugeacului de tatari, acestia fiind stramutati cu traiul in guberniile Ekaterinoslav si Herson. Administrarea fostelor raiale turcesti eliberate de turci si tatari pentru un timp scurt a fost incredintata general maiorului Ilie Catargi (februarie-iunie 1807)64. Avand in mainile lor cetatile dunarene, turcii preconizau in primavara anului 1807 o contraofensiva strategica pentru a zdrobi corpurile rusesti izolate unul de altul, unul langa Braila sub comanda generalului Kamenski si altul la Bucuresti, comandat de generalul Miloradovici. In vederea infaptuirii acestui plan, ei intreprind in martie 1807 o masiva recunoastere prin lupta, infaptuind diverse actiuni militare. Mici detasamente a cate 200-300 de oameni treceau din Giurgiu pe malul stang al Dunarii, nimiceau pichetele si strajile rusilor, pradau satele invecinate, strecurandu-se indarat pe celalalt mal. In vederea curmarii acestor dezordini comise de turci, C. Ypsilanti il sfatui pe generalul Michelson sa trimita spre Giurgiu Corpul general-locotenentului Miloradovici. La 4 martie Corpul lui Miloradovici avand in componenta sa, pe langa trupe regulate ruse, aproximativ 6 000 de voluntari din oastea lui Ypsilanti (cazaci valahi, dragoni din Moldova, arnauti, sarbi), se indreapta spre Giurgiu. Vazand desfasurarea armatei ruse, turcii se retrag in cetate65. La 6 martie acestia hotarasc sa intreprinda o contraofensiva generala cu participarea unui numar de 18 000 de ostasi, atacand flancul strang al dispozitivelor rusesti si presand asupra pozitiilor ocupate de cazaci. Pentru a salva situatia, general-maiorul Isaev arunca in lupta rezerva alcatuita din resturile de cazaci si 250 de voluntari, care in urma unui atac reusit restabilesc situatia initiala. Atunci turcii ataca flancul drept al rusilor, insa atacul este respins de general-maiorul Bedreaga (Bedraga) cu regimentul Ciuguiev de ulani. Fiind respinsi din toate partile, turcii se retrag in cetate, pierzand pe campul de lupta circa 15 000 de oameni66. Pentru sustragerea atentiei turcilor de la Ismail, generalul Michelson ordona general-locotenentului Kamenski sa efectueze o demonstratie spre Braila. La 24 mai Corpul lui Kamenski ataca localitatea Hadji-Mehmet, situata langa Braila. In componenta acestui corp intra si detasamentul elin de voluntari al maiorului Pangalos venit din Calarasi. Primii au intrat in localitate voluntarii lui Pangalos67.

105



Pentru intarirea pozitiilor rusesti in Oltenia a fost trimis Corpul general-maiorului Isaev. Sosind pe 27 aprilie la Craiova, Isaev reorganizeaza oastea de panduri din Oltenia, subordonand-o colonelului Curt, comandant al regimentului de cazaci Valah. Teritoriul dintre localitatile Cerneti si Hinova a fost pus sub paza batalionului 1 de panduri format si condus de slugerul Tudor Vladimirescu68. Generalul Isaev ordona colonelului Curt sa se indrepte din Craiova spre Dunare si sa ocupe localitatea Izvor, dandu-i spre intarire 300 de panduri din Strecai. Ocupand Izvorul, colonelul Curt se indreapta spre Cerneti, unde era asteptat de alti 700 de panduri, comandati de Tudor Vladimirescu. In Cerneti Curt stabileste legatura cu sarbii, asteptand sosirea detasamentului generalului Isaev, care a si venit la Cerneti pe 10 mai, lasand pentru paza Craiovei 400 de panduri. Turcii s-au intarit in localitatea Izvorul Alb, care a fost atacata de catre Isaev la 14 mai 1807 in formatie de 2 careuri. Careul din stanga era alcatuit din panduri bucuresteni, arnauti si 2 escadroane de horvati sub comanda colonelului Curt. Trupele rusesti au fost intampinate de focul artileriei turcesti. Dupa un atac simultan al infanteriei ruse si pandurilor, turcii sunt izgoniti de pe propriile pozitii, pierzand 3 steaguri69. La 18 mai Isaev trece Dunarea langa insula Olinar si pe 19 mai, unindu-se cu sarbii lui Cara-Gheorghe, ataca Stubita. Respingand atacul initial al sarbilor, turcii totusi au fost nevoiti sa paraseasca Stubita sub presiunea concentrata a infanteriei, cazacilor, pandurilor si arnautilor, pierzand 4 tunuri si 13 steaguri70. Dupa aceste ciocniri violente, turcii, examinand atent dispozitivele trupelor ruse, procedeaza la realizarea planului lor strategic. Pe 30 mai 1807 fortele principale in frunte cu Ali-pasa, in numar de 30 de mii, trec Dunarea langa Silistra si se indreapta catre Obilesti. Totodata, alte unitati se pregatesc sa treaca Dunarea la Giurgiu. Hotarand sa-i zdrobeasca pe turci separat, general locotenentul Miloradovici porneste in intampinarea lui Ali-pasa, lasand la Bucuresti numai o mie de ostasi, ceea ce provoaca o panica de nedescris in oras. Miloradovici si-a aliniat trupele in 2 coloane. In prima coloana comandata de general-maiorul Ulanius se aflau 4 000 de voluntari cazaci romani sub conducerea rotmistrului Nichici71. A doua coloana sub comanda general-maiorului Bahmetiev avea la flancuri toata cavaleria regulata sub conducerea lui Bedreaga72. Cavaleria era dislocata in linia a doua. Batalia a durat 6 ore. Toate incercarile turcilor de a incercui trupele rusesti au fost respinse de focul artileriei73. Catre seara Miloradovici ordona cavaleriei, compusa din dragoni, cazaci, husari, arnauti si cazaci romani sa-i atace pe turci, care, nerezistand atacului, incep sa fuga in dezordine, pierzand aproximativ 6 000 de oameni74. Dupa semnarea la 12 august 1807 a armistitiului de la Slobozia, ostilitatile au fost suspendate, ele fiind reluate abia in martie 1809. Planul operatiunilor din 1809 prevedea ocuparea cetatilor de pe malul stang al

106



Dunarii, fortarea raului si zdrobirea fortelor otomane. Pe 20 aprilie, feldmaresalul Prozorovski ataca Braila, atacul fiind respins de turci cu mari pierderi pentru rusi. La 24 martie a fost respins atacul lui Miloradovici asupra Giurgiului. In acelasi timp batalioanele colonelului Lepuhin si capitanului Russo(Rusu) au cucerit pozitiile turcesti la Slobozia, scufundand 2 vase fluviale inamice. In luna iulie 1809 a suferit esec si expeditia peste dunare a generalului Isaev. Aceste insuccese s-au terminat dupa moartea feldmaresalului Prozorovski si preluarea, in vara lui 1809, a conducerii supreme a armatei de catre generalul P. Bagration. In urma unor actiuni energice, este cucerita pe 31 iulie Isaccea, la 1 august Tulcea, iar la 2 august Babadag. La 18 august generalul Markov ocupa Macinul, un rol important revenindu-i regimentului Olviopol de husari sub comanda colonelului Suhan(ov)75. La 4 septembrie Bagration incepe inaintarea catre Rasevata, unde turcii sunt zdrobiti. In toate actiunile acestea s-a evidentiat regimentul Starodubovsk de dragoni sub comanda colonelului Nanii si regimentul Ciuguiev de ulani al general-maiorului Lisanevici. A fost cucerit Ismailul, iar la 22 noiembrie 1809 – Braila. Pe 20 august generalul Isaev trece din nou Dunarea, avand in subordine batalionul de panduri sub comanda lui Dragut Mehedinteanul76. Asadar, catre inceputul anului 1810 intreg teritoriul Moldovei si Munteniei era curatat de turci. Dorind sa infranga Poarta si sa anexeze Moldova si Muntenia, tarul Alexandru I iarasi schimba conducerea armatei, numindu-l la 4 februarie 1810 comandant sef pe generalul Kamenski-2, invingator in razboiul ruso-suedez din 1808-1809. In primavara lui 1810 armata rusa trece Dunarea, intrand in Serbia si Bulgaria. La 27 aprilie 1810 generalul Isaev cu 2 batalioane de infanterie, 3 mii de panduri si 10 mii de sarbi trece Dunarea la Rahova, atacand garnizoana turca de pe insula. Batalia a durat doua zile, garnizoana turca rezistand atacurilor. In urma celui de al doilea atac, cu pretul a peste 700 de panduri si 1 000 de sarbi ucisi, rusii cuceresc insula, trecand in dreapta Dunarii si blocand cetatea Cladova77. In aceste lupte s-a evidentiat slugerul Tudor Vladimirescu78. La 22 mai general-locotenentul Kamenski–I ataca Bazargicul. Trupele rusesti

sunt lovite de cavaleria turca. In intampinarea turcilor este trimis regimentul

Starodubovsk in fruntea caruia se afla colonelul Toma Nanii, care ii nimiceste,

capturand cateva steaguri. Fiind inconjurat de cavaleristi turci, stab-rotmistrul Onufrie

Lisanevici, in urma unei lupte corp la corp reuseste sa razbeasca la detasamentul sau,

nimicind cativa inamici. La infrangerea cavaleriei turcesti a contribuit regimentul

Olviopol de husari, in care se afla si maiorul Alexandru Suhan(ov), fiul comandantului

acestui regiment, care l-a facut prizonier pe comandantul cavaleriei turcesti

107



Pehlivan-pasa. Pentru vitejia aratata in cucerirea Bazargicului colonelul Toma Nanii si

stab-rotmistrul Onufrie Lisanevici au fost decorati cu ordinul Sf. Gheorghe clasa a

IV-a79, iar maiorul Alexandru Suhan(ov) inaintat in gradul de locotenent-colonel80.

Regimentul Starodubovsk de dragoni a fost decorat cu steagul Sf. Gheorghe. Pe 30

mai a capitulat Silistra, a fost blocata Sumla. In ziua de 23 iulie are loc lupta intre

trupele rusesti si avangarda turca din Rusciuc, comandata de Marele Vizir, unde din

nou s-a evidentiat locotenent-colonelul A. Suhan(ov), fiind decorat cu ordinul Sf.

Vladimir clasa a IV-a81. La 27 iulie escadronul regimentului Alexandria de husari sub

comanda stab-rotmistrului Butovschi ataca un transport inamic care iesise din

Razgrad, nimicind 50 de turci si capturand 300 de care cu provizii. Pentru aceasta

fapta este decorat cu ordinul Sf. Gheorghe clasa a IV-a82.

Cea mai importanta lupta din acest an a avut loc pe 26 august langa satul Batin, in vecinatatea Rusciucului, unde turcii au suferit infrangere, Rusciucul cazand in mainile rusilor. Si iarasi s-a evidentiat A. Suhan(ov) cu escadronul sau, luand cu asalt retransamentele si bateriile inamice, pentru care fapta a fost decorat cu ordinul Sf. Ana clasa a II-a83. Caderea iernii si moartea, in 1811, a generalului Kamenski-2, au oprit elanul ofensiv al trupelor rusesti. Comandant suprem al armatei a fost numit pe 7 martie 1811 generalul M.I. Kutuzov. In primavara lui 1811 trupele ruse aveau urmatorul aliniament: regimentul Volansk de ulani si 300 de horvati voluntari se aflau pe malul drept al Dunarii in Serbia facand parte din componenta detasamentului general maiorului Orurk, 2 batalioane de panduri se aflau in Craiova in componenta detasamentului general-maiorului Repninski-2, in componenta corpului general-locotenentului Langeron dislocat langa localitatea Senesti intra regimentul Olviopol de husari si in orasul Rusciuc se afla batalionul regimentului Ciuguiev de ulani84. Luptele decisive au avut loc in vara anului 1811, cand marele vizir Ahmed-pasa cu oastea lui s-a indreptat spre Rusciuc. La 20 iunie cavaleria turca in numar de 5 mii de oameni ataca avangarda rusa situata in fata Rusciucului. In ajutor sunt trimise 10 escadroane din regimentul Ciuguiev de ulani si 5 escadroane ale regimentului Olviopol de husari, care resping pe turci spre pozitiile initiale. La 22 iunie Ahmed-pasa cu forte in numar de 60 mii intreprinde un atac asupra ambelor flancuri ale rusilor, inconjurand flancul stang, insa fiind contraatacati de regimentele Olviopol si Ciuguiev, se retrag, iar curand incep sa fuga85. Pentru eroismul aratat in aceasta batalie locotenent-colonelul A. Suhan(ov) este decorat cu semnele de diamante ale ordinului Sf. Ana clasa a II-a86, iar general-maiorul

108



Lisanevici cu ordinul Sf. Gheorghe clasa III-a87. Obtinand victoria, Kutuzov hotaraste totusi sa paraseasca Rusciucul si sa treaca in Muntenia, atragand dupa sine fortele principale ale vizirului. Totodata, la flancul drept al dispozitivelor rusesti, in Oltenia, corpul de armata al generalului Zass porneste in martie asupra Calafatului, avand in subordine 6 mii de panduri sub comanda lui Tudor Vladimirescu, scopul fiind tinerea in stare de alerta permanenta a turcilor din regiune, nepermitandu-le sa se uneasca cu marele vizir88. La 28 august Ahmed-pasa incepe trecerea pe malul stang al Dunarii, fiind intampinat de detasamentul general-maiorului Bulatov. In urma unei lupte sangeroase turcii au reusit sa formeze langa Rusciuc un cap de pod. Cavaleria rusa sub comanda generalilor Manteifel, Lisanevici si Degteariov distrug cavaleria turca, imprastiind-o spre Dunare89. In vederea nimicirii vaselor turcesti pregatite pentru transportarea trupelor, este trimis la 23 august din Turnu-Magurele un mic detasament alcatuit din 15 infanteristi rusi, 20 panduri si 20 arnauti sub comanda porucicului Malionvschi si a capitanului de arnauti Nenu. Pichetele turcesti au observat detasamentul, dar nu l-au oprit, fiind indusi in eroare de faptul ca, la toate strigatele adresate arnautilor, ultimii raspundeau in turceste. Atacand vasele inamicului, ei au capturat 2 din ele si s-au intors fara pierderi. Pentru fapta aceasta Nenu a fost inaintat in gradul de porucic (locotenent)90. Catre mijlocul lunii septembrie turcii in numar de aproximativ 15 mii de oameni trec pe malul stang al Dunarii, lasand in tabara de la Rusciuc(Ruse) circa 25 mii de oastasi. In noaptea spre 1 octombrie tabara turca de pe malul drept al Dunarii de langa Rusciuc este atacata si distrusa de corpul general locotenentului Markov, in componenta acestui corp aflandu-se si regimentul Olviopol de husari. Armata turca de pe malul stang al Dunarii a fost incercuita de trupele ruse. Cu aceasta ostilitatile practic au incetat, iar la 16 mai 1812 a fost semnata la Bucuresti pacea de trista amintire, Basarabia fiind anexata de Rusia. Asadar, in razboiul din 1806-1812 un numar insemnat de romani au participat la actiuni militare, fie in componenta armatei regulate ruse, fie in randul detasamentelor de voluntari. Prin eroismul demonstrat in lupte ei au contribuit esential la obtinerea victoriei de catre Rusia in acest razboi. Locuitorii Moldovei si Tarii Romanesti si-au demonstrat curajul innascut, contribuind la formarea armatei regulate a Principatelor Romane. Din cauza impopularitatii acestui razboi si a alterarii succeselor si insucceselor obtinute de catre armata rusa, numarul celor decorati a fost foarte mic, insa si in atare conditii un numar insemnat de romani au fost distinsi cu inalte decoratii de catre guvernul tarist pentru merite deosebite si eroismul aratat in lupte. In total au fost decorate 5 persoane, inclusiv A. Suhan(ov) cu ordinile Sf. Ana clasa a II-a si Sf. Vladimir clasa a IV-a; general-maiorul Lisanevici cu ordinul Sf. Gheorghe clasa a III-a;

109



colonelul T. Nanii si stab rotmistrii O. Lisanevici si Butovschi cu ordinul Sf. Gheorghe clasa a IV-a. Totodata 3 persoane au fost avansate in grad: colonelul T. Nanii, locotenent-colonelul A. Suhan(ov), porucicul Nenu. Participarea a peste 20 de mii de romani la actiunile militare in cadrul armatei ruse, experienta acumulata de ei in lupte, formarea unitatilor mari de voluntari ca o structura regulata si bine inchegata, au constituit premisele aparitiei in Principate a unei armate regulate de tip european. Atitudinea comandamentului armatei ruse fata de unitatile de voluntari era determinata de scopurile urmarite de catre Rusia la diferite etape ale razboiului. Ameliorarea relatiilor ruso-franceze si tendinta guvernului rus de a anexa Principatele au dus la inlaturarea domnului C. Ypsilanti si la dezolvarea unitatilor armate pamantene, iar deteriorarea relatiilor ruso-franceze in anii 1811-1812 si pericolul care venea din partea lui Napoleon Bonaparte a contribuit la reluarea procesului de creare a unitatilor de voluntari, insa nu in calitate de unitati nationale, ci in calitate de detasamente subordonate armatei ruse. La toate etapele formarii si lichidarii unitatilor de voluntari, generalii rusi urmareau realizarea intereselor expansioniste ale Rusiei tariste. Enormele sacrificii materile si umane suportate de catre locuitorii Principatelor Tara Moldovei si Tara Romaneasca au fost „rasplatite” de catre guvernantii taristi cu dezmembrarea Moldovei si anexarea Basarabiei.

IV.3. Situatia romanilor din componenta fortelor armate ruse in prima jumatate a sec. al XIX-lea

Dupa terminarea razboaielor europene impotriva lui Napoleon si formarea Sfintei

Aliantei, in Europa s-a instaurat o perioada de pace si liniste relativa, de care a

beneficiat si Rusia. Situatia interna din aceasta tara era insa diametral opusa. Anume in

aceasta perioada a avut loc o cotitura reactionara in politica promovata de Alexandru

I, strans legata de numele favoritului sau, generalul Arakceev. Cel mai reliefat aspect al

acestei politici consta in organizarea unui sistem de asezari militare, dupa modelul

german, impus de Arakceev intregii Rusiei. Viziunele politice si militare ale acestui

demnitar tarist au avut urmari nefaste pentru oastea cazaceasca de pe Bug, care

constituia ultima ramasita a unitatilor romanesti din cadrul armatei ruse.

In vederea reducerii cheltuirilor militare a fost adoptata decizia de a cantona o parte a armatei in asezari militare rurale. Militarii din aceste asezari erau improprietati de stat cu pamant, case si vite domestice si aprovizionate cu echipament si solda

110



baneasca. Aceste unitati nu participau la desele campanii militare, in schimb militarii erau obligati sa se afle permanent in localitatile sale impreuna cu familiile lor fara dreptul de a-si schimba locul de trai. Militarii din aceste asezari erau supusi la diverse prestatii agricole, ceea ce le complica si mai mult viata cotidiana. Fiecare pas al acestor oameni era reglementat de regulament, a carui executare era supravegheata de comandanti. Ziua incepea si se termina dupa un semnal, fiind strict reglementata de un oral. Chiar si viata familiala era strict delimitata, iar copiii de la 7 ani erau luati de la parinti si inscrisi in scolile militare1. Toate aceste abuzuri provocau o profunda nemultumire in randul unitatilor si regiunilor trecute la acest sistem de cazarma. Nu au fost scutiti de aceste nenorociri si cazacii de pe Bug. Dupa terminarea razboaielor din Europa, la 8 octombrie 1817 oastea cazaceasca de pe Bug a fost transformata in divizia de ulani de pe Bug, alcatuita din 4 regimente a cate 561 de oameni2, si trecuta la sistemul de asezari militare, ceea ce a provocat revolta in randurile fostilor cazaci. Capitanul Bravinschi sustinea ca poate gasi actul Ecaterinei a II-a, in care era stipulat neadmiterea transformarii cazacilor de pe Bug in orice alta categorie sociala. El a fost sustinut de cazaci, care refuzau sa fie transformati in colonisti militari, luand samovolnic stampila unitatii si refuzand s-o restituie comandantului, maiorului Romanovschi(Roman). Dar in scurt timp, aceasta revolta a fost inabusita. In urma judecatii militare, 64 de cazaci au fost condamnati la moarte, iar capitanul Bravinschi a fost privat de titlul de nobil, retrogradat si impus sa depuna insignele de aur acordate pentru vitejia manifestata in timpul razboiului cu Napoleon in 1812. Condamnarea la moarte a fost insa anulata de generalul Arakceev, doi cazaci fiind transferati cu serviciul, mai bine zis deportati in Siberia fara dreptul de a se intoarce vreodata acasa. A doua rascoala a avut loc la 5 mai 1818 in localitatea Fiodorovka, locul dislocarii regimentului al II-lea de pe Bug. Comandantul unitatii, maiorul Terpelovschi a interzis colonistilor militari (ulani) de al intampina pe Alexandru I cu paine si sare in timpul inspectiei unitatilor militare, si de ai inmana plangeri si declaratii. Ostasul Vasile Cebotari i-a raspuns comandantului, ca el deja a inaintat o plangere la cancelaria unitatii. Maiorul Terpelovschi considerand acest fapt o ofensiva personala, l-a lovit peste fata. Atunci colonistii militari Ilie Beba si Calenic Ghevalenco(u) au strigat la adresa comandantului:”…bate-i pe toti”, iar Trofim Golodriga, Semion Demianov(Demian), Parfenie Crupeatchin si Ion Bahmatchi au adaugat:”…lasa sa-i aresteze atunci pe toti”. A doua zi, la 6 mai, in localitatea Sebina maiorul Romanovschi a comunicat colonistilor ca nu au dreptul sa-l intampine pe tar. Atunci Petru Anghelov (Anghel) i-a raspuns ca el este cazac si nu colonist. Romanovschi a ordonat arestarea cazacului, insa nu a putut indeplini acest ordin dat fiind faptul, ca Petru Anghelov a fost smuls din mainile lui Romanovschi de catre Trofim Zalata,

111



rupandu-i maiorului si epoletii. Colonistii Emilian Scerbina(Serban), Ion Iuzef si Mihai Sulita sustineau ca oricum vor depune plangeri in fata Imparatului. Dupa aducerea intariturilor, si aceasta rascoala a fost inabusita. Conform judecatii militare, cazacii Cebotari, Crupeatchin, Beba, Ghevalenco, Golodriga, Demianov si Bahmutchi au fost condamnati la lovituri si trecuti printr-o formatie de 1 000 de oameni de 3 ori, iar Iuzef si Sulita trecuti si ei printre 500 de oameni o singura data, ceea ce era egal cu moartea. Dupa cercetarea dosarelor de catre Arakceev, trecerea prin formatie a fost anulata3. Evenimentele nu mai putin dramatice aveau loc si in alte asezari militare. Asa de exemplu, la 16 iulie 1831 a avut loc o rascoala intr-un regiment din Staraia Rusa, in urma caruia au fost ucisi comandantul batalionului locotenent colonelul Butovici(Butu), maiorul Sultanov si batut maiorul Balas4. In urma acestor si altor revolte, spre sfarsitul vietii sale tarul Nikolai I a desfiintat sistemul asezarilor militare, regimentele de pe Bug revenind la sistem vechi de completare si activitate. Obtinand ragaz pasnic dupa terminarea epocii razboaielor Napoleonice si concentrandu-si toate eforturile in vederea rezolvarii problemelor interne si inabusirii curentelor opozitioniste fata de dinastie, a rascoalei decembristilor si a unor unitati militare, inclusiv de garda, guvernul tarist urmarea atent toate schimbarile petrecute in Europa, mai cu seama cele legate de descompunerea Imperiului Otoman. Sustinerea tacita si chiar incurajarea miscarilor de eliberare nationala a popoarelor din Balcani avea sa finalizeze cu un nou conflict direct cu Turcia. Spre sfarsitul anilor douazeci ai secolului al XIX-lea anacronismul dominatiei otomane asupra popoarelor balcanice era atat de evident, incat in vederea sustinerii acestor popoare s-a format un larg front european, cu participarea Angliei, Frantei, Austriei si Rusiei. Pretextul pentru o noua tentativa de impartire a posesiunilor europene ale Portii a servit cererea marilor puteri europene de a acorda autonomie Greciei in cadrul Imperiului Otoman. Refuzand sa acorde autonomie Greciei, Turcia a intrat in conflict direct cu marele puteri. Pentru purtarea razboiului cu Turcia, care a inceput in aprilie 1828, a fost repartizata armata a doua a Rusiei in frunte cu feldmaresalul Vitghenstein. Inainte de incepere operatiunilor militare, in anul 1827, in Principate a fost trimis de catre generalul Kisileff colonelul Ivan Liprandi cu misiunea de a cerceta fortele inamice5. Organizand in Moldova o retea intreaga de spioni, in mare parte fanarioti si bulgari asezati aici cu traiul, el a reusit sa adune informatii pretioase despre dislocarea trupelor turcesti si politica promovata de ambele principate. Activitatea lui Liprandi in Moldova a atras atentia autoritatilor locale si domnitorului Ion Sandu Sturdza care l-a expulzat din tara. La 26 aprilie 1828 armata rusa a trecut Prutul la Sculeni, Falciu si Vadul lui Isac unde a trecut Prutul divizia de ulani de pe Bug. Catre luna iunie 1828 rusii au ajuns la Dunare. Tot atunci domnitorul Moldovei Ion Sandu Sturdza a fost arestat de colonelul

112



I. Liprandi si exilat in Basarabia. Prin arestarea batranului domnitor I. Liprandi s-a razbunat pentru expulzarea sa rusinoasa din Moldova. Dupa ocuparea liniei Dunarii, armata rusa a blocat cetatile Silistra, Sumla si Varna, fortificate de turci. La etapa initiala a razboiului comandamentul rus nu intentiona sa formeze unitati nationale de voluntari din Moldova si Muntenia. Insa bolile care-i secerau pe ostasii rusi si pierderile mari in timpul asediului indelungat a cetatilor Varna si Silistra i-au determinat pe rusi sa inceapa recrutarea voluntarilor din randul populatiei locale6. Acest proces a luat amploare in Oltenia, unde au aparut doua detasamente de panduri organizate de fratii capitani Alecu si Milko Petrovici7. Detasamentul lui Milko Petrovici avea 86 de oameni dintre care 20 erau moldoveni. Organizarea centralizata a pandurilor a fost incredintata lui Ioan Solomon, numit la functia de comandant suprem al pandurilor de insusi tarul Nicolae I8. In cinci saptamani au fost formate 7 batalioane de panduri9 in numar de 3 500 de oameni, comandate respectiv de slugerul Mihalache Supagea, serdarul Nicolae Varbiceanu, satrarul Ioan Riosanu, Tudor Mehedinteanul, maiorul Ienachie Cacaliceanu, capitanul Stancu Grecescu si capitanul Mihail Boboc10. Batalionul de panduri calareti era alcatuit din patru companii in frunte cu un capitan si ajutorat de un locotenent. Comandantii companiilor si pentru alte functii de comanda erau alesi direct de panduri in dependenta de experienta militara acumulata in razboaiele precedente11. Solda unui pandur era de 5 piastri pe luna, a caporalului – 10 piastri, locotenentului – 40, capitanului – 80 si comandantului de batalion – 160 piastri12, platita din vistieria Tarii Romanesti. Nereusind sa cucereasca Varna, comandamentul rus a hotarat sa-si intensifice actiunile in Oltenia in vederea sustragerii atentiei turcilor de la Varna. Cu acest scop in septembrie 1828 a fost format corpul generalului Borozdin, in componenta caruia intrau si detasamentele de panduri ai lui I. Solomon. Catre inceputul lunii august acelui an un detasament puternic turc in numar de 26 mii oameni intarit cu 30 tunuri a iesit din Calafat indreptandu-se spre Braila. In urmarirea lor a fost trimis Ioan Solomon cu o suta de panduri si o suta de cazaci, care i-a descoperit in satul Coveiul13. Peste 3 zile I. Solomon din nou a fost trimis in cercetare spre Calafat cu 200 de panduri si catane calare, intarit cu 100 ulani si 2 tunuri. Ajuns aproape de Calafat si fiind descoperit de turci ei au fost atacati de 3 000 de calareti. Respingand atacul turcilor cu focul a doua tunuri, detasamentul lui Solomon a fost nevoit sa se retraga, pierzand 16 ulani si 7 panduri14. Peste cateva zile, 400 de panduri ai lui Solomon cu 2 escadroane de dragoni au eliberat de turci satul Izvoarele, pierzand 13 panduri. La 2 august un detasament puternic turcesc s-a indreptat spre satul Siman. In intampinarea lor au fost trimisi 200 de panduri si un escadron de dragoni in frunte cu I. Solomon. Intalnindu-i pe turci in seara zilei de 2 august, pe un timp ploios, Solomon a intrat in lupta cu ei, insa fiind net inferior numeric s-a retras in santurile sale, pierzand 36 de panduri si 8

113



dragoni15. Fiind incercuiti de turci in propriile intarituri, detasamentul lui Solomon a reinceput lupta, iesind din santuri si atacandu-i furios pe turci cu focul armelor personale. Numai focul tunurilor turcesti a oprit contraofensiva pandurilor, ei fiind iarasi obligati sa se retraga in propriile intarituri. De trei ori au atacat turcii intariturile pandurilor, insa fara nici un succes. Atunci 2 escadroane de dragoni din tabara pandurilor au intrat in spatele inamicului, atacandu-l pe neasteptate, fiind ajutati din front de panduri, ei au spart incercuirea, gonindu-i pe turci spre Dunare16. La 14 septembrie corpul turcesc a ajuns la Bailesti. Generalul Geismar a ordonat atacarea taberei turcesti, desi se afla in inferioritate numerica17 (4 200 rusi si romani impotriva la 26 mii de turci). Flancul drept ale fortelor rusesti a fost incredintat lui Ioan Solomon, comanda un batalion de vanatori, o suta de cazaci, 2 escadroane de dragoni si pe toti pandurii sai. Aripa stanga era comandata de insusi generalul Geismar. In seara acelei zi, turcii i-au atacat pe panduri, care au rezistat in lupta corp la corp. Prefacandu-se ca se retrag, pandurii i-au atras pe turci spre pozitiile rusilor bine intarite de artilerie. In urma acestui seretlic o mare parte a cavaleriei turcesti a fost distrusa. Lupta a reinceput noaptea. Cand turcii se pregateau sa ia masa au fost pe neasteptate atacati de panduri si rusi in propria tabara, pierzand si 8 tunuri18. Lupta a durat trei zile, in urma careia turcii au fost zdrobiti si alungati din Calafat. Pentru eroismul aratat in aceasta batalie, comandantul pandurilor Ioan Solomon a fost decorat cu sabia de aur cu inscriptia pentru vitejie. S-a evidentiat si comandantul primului batalion de panduri Mihalache Ciupagea. Spre poalele Carpatilor, in Mehedinti, la Sisesti a fost trimis detasamentul de panduri in frunte cu Gh. Magheru, care a nimicit acolo un detasament turc19, fiind decorat pentru aceasta cu ordinul Sf. Ana20. Aceste lupte sangeroase din Oltenia i-au slabit pe turci si i-au ajutat pe rusi la luarea pe data de 29 septembrie 1828 a Varnei. Spre toamna anului 1828 luptele au incetat, trupele fiind dislocate la cantonamente de iarna. Divizia de ulani de pe Bug a fost dislocata in Varna, Basargic si Pravoda21. In Valahia 2 batalioane de panduri au fost dislocati in Calafat, un batalion de panduri in satul Salcia, alt batalion in satul Izvoarele si 2 batalioane in Cerneti22. Planul campaniei pentru anul 1829 prevedea cucerirea Giurgiului, Silistrei si Tarnovo, trecerea peste muntii Balcani si indreptarea spre Istambul in vederea terminarii razboiului. Corpul lui Paskevici din Caucaz avea sarcina de a fixa fortele turcesti in aceasta regiune ca ele sa nu fie transferate in Balcani. In Balcani armata turca era in numar de 150 mii oameni si in Caucaz in numar de 30 mii oameni. Comandantul armatei turce a fost numit Rasid-Mahmud-pasa23. In componenta acestor trupe ruse continua sa ramana si Divizia de ulani de pe Bug. In urma campaniei din anul 1828, dar mai ales din cauza bolilor molipsitoare care

114



bantuiau in armata rusa, aceasta divizie a suferit mari pierderi in efectiv. Catre ianuarie 1829 regimentele diviziei nu puteau alinia nici 6 escadroane de ulani conform statelor, iar cele existente se aflau intr-o stare nesatisfacatoare. De aceea, a fost luata decizia ca regimentele 1 si 2 de ulani sa fie alcatuite numai din 4 escadroane, iar regimentele 3 si 4 sa fie pastrate in componenta veche, cate 6 escadroane, fiind putin afectate de pierderi in efectiv si mai bine instruite. Cel mai bine era instruit si condus regimentul 4 de ulani de pe Bug sub comanda generalului-maior Svart24. In ajunul inceperii actiunilor militare, efectivul acestei divizii atingea cifra de 3 50925. Actiunile militare hotaratoare din anul 1829 au inceput cu asediul Silistrei. Imediat in ajutorul cetatii asediate a purces marele vizir cu o armata in numar de 40 mii de oameni pe directia Sumla – Kozlugi. Afland despre miscarea turcilor, generalul Dibici, comandantul-sef al armatei ruse in Balcani, numit in locul feldmaresalului Vitghenstein, la 28 mai a ocupat pozitia de aparare pe linia Tausan – Kozlugea. Vizirul s-a oprit la Pravod, asediind aceasta localitate. Pentru a-si intari fortele in fata primejdiei venite din partea vizirului, generalul Dibici a ordonat detasamentului generalului Roth, in a carui componenta intra si divizia de ulani de pe Bug, sa inainteze rapid in noaptea de 29 mai spre Kozlugi. Dupa sosirea acestor intariri, geneneralul Dibici a hotarat sa taie calea de retragere a marelui vizir spre Sumla, indreptand cavaleria, in a carui componenta intra si regimentul 3 de ulani de pe Bug, spre satul Derekioi, iar regimentul de husari Elizavetgrad spre localitatea Cenerdin26. Afland despre tentativa de ai taia drumul spre Sumla, marele vizir a incetat asediul Pravodei, indreptandu-se spre Sumla. In calea lui a iesit avangarda corpului rusesc, impunandu-l pe vizir sa-si desfasoare fortele principale. In componenta avangardei ruse se afla regimentul intai de ulani de pe Bug sub comanda generalului-maior Akinifiev, care asigura apararea langa localitatea Dragakioi, al doilea regiment de ulani a ocupat pozitii de aparare in localitatea Eski-Stambul, un divizion de ulani era stationat pe inaltimele de la Belikioi si un divizion de ulani al acestui regiment era dislocat in satul Ciftlik27. Totodata, in tabara principala a generalului Dibici a fost transferat in cel mai urgent mod din Iasi detasamentul de voluntari condus de colonelul Liprandi. Acest detasament a fost format in Iasi de catre colonelul I. Liprandi, bun cunoscator al situatiei din Principate,din randul bulgarilor si macedonenilor care in componenta unor sate intregi treceau pe malul romanesc al Dunarii, scapand astfel de sub jugul pasalor dunarene. Catre primavara anului 1829 detasamentul lui Liprandi, format in Calarasi, numara aproximativ 300 de calareti si 800 de pedestri28. Impreuna cu slavii sudici, in detasamentul lui Liprandi se aflau si 111 romani: 32 din Tara Romaneasca si 79 din Moldova29. In urma unei lupte, turcii au inceput retragerea spre Sumla, lasand pe campul de lupta 6 mii de ucisi si 56 de tunuri. Garnizoana turca din Silistra, vazand ca nu are de

115



unde sa mai primeasca vreun ajutor, a capitulat la 19 iunie 1829. Concomitent cu actiunile militare pe directia principala, au avut loc operatiuni si la flancul drept, in Oltenia. Catre primavara anului 1829 turcii au incercat se atace Targu-Jiu. In luna martie 150 de panduri condusi de Jivca, au incercuit 100 de turci, in ajutorul carora au mai venit inca 400 de inamici. Intrand in lupta grea si inegala cu turcii, pandurii au nimicit circa de 40 de turci, pierzand doar 5, inclusiv pe Jivca si 11 raniti30. La 2 mai pandurii nimicesc intr-o lupta inca 300 de turci31. La 8 mai 1829 un mare numar de turci au atacat intariturile din satul Ciresul, pazite de doua companii de infanterie ruseasca si un batalion de panduri in frunte cu Ioan Solomon, intarite cu 2 tunuri. Toate incercarile turcilor de a cuceri intariturile s-au soldat cu esec, insa pandurii au pierdut in lupta aceasta 60 de oameni, fiind ranit la mana si Ioan Solomon. Peste cateva zile, la 20 mai intariturile de la Ciresul au fost atacate de detasamentul lui Omer-pasa in numar de aproximativ 10 mii oameni. Trei zile si trei nopti 500 de panduri si 300 de rusi au tinut apararea acestui sat, respingand toate atacurile inamice. A patra zi de asediu, in ajutorul aparatorilor au venit o suta de rusi si un batalion de panduri, spargand asediul Ciresului si alungandu-i pe turci spre pozitiile lor. Pentru meritele deosebite si vitejia personala aratata in aceasta lupta, Ioan Solomon a fost inaintat la gradul militar de maior al armatei ruse32. Lupte similare au mai avut loc la 27 mai, 1 iulie, 10 august, 8 septembrie, in care pandurii au infrant oastea turceasca, capturand in total 2 steaguri inamice. In urma acestor actiuni militare au fost create posibilitatile de a trece la ofensiva generala spre Adrianopol, care a si fost cucerit la 7 august 1829. In spatele trupelor turcesti actiona detasamentul de voluntari condus de Liprandi. Pericolul real al intrarii armatei ruse in Istanbul i-a determinat pe turci sa semneze la 2(14) septembrie 1829 pacea de la Adrianopol. In urma acestui razboi, castigat in mare parte cu ajutorul si sangele romanesc, Grecia si-a declarat independenta fata de Imperiul Otoman. Totodata, aceasta pace avea importanta si pentru Principatele Romane. Conform prevederilor acestui tratat Principatelor erau confirmate toate drepturile prevazute in tratatele si acordurile ruso-turce precedente. Domnitorii Principatelor erau alesi pe viata si guvernau cu ajutorul unor adunari de boieri. La Tara Romaneasca erau alipite raialele turcesti Girgiu, Braila si Turnul Magurele. Comertul Principatelor era eliberat de sub monopolul turcilor, primind prin aceasta liberalizare o dezvoltare rapida si radicala. Insa cea mai importanta izbanda era crearea in Principate a armatei regulate33. Lupta romanilor cu arma in mana impotriva dominatiei otomane s-a incununat cu un mare succes – formarea armatelor nationale regulate in ambele Principate. Totodata, pastrarea Basarabiei in componenta Imperiului Rus a provocat cresterea in randurile maselor largi din Moldova atitudinei daca nu ostile, atunci destul

116



de reci fata de rusi, ceea ce a diminuat considerabil numarul voluntarilor in randul armatei ruse. Practic in acest razboi populatia locala din Moldova nu se inrola in trupele de voluntari, iar cei aproximativ 100 de moldoveni participanti in diferite actiuni militare in calitate de voluntari nu exprimau starea reala a starii de spirit a locuitorilor Moldovei. Exceptia erau pandurii din Tara Romaneasca, care au participat activ in razboi, ceea ce se explica prin modul lor paramilitar de viata. Chiar cu participarea pandurilor la actiunile militare, acest razboi s-a caracterizat prin cea mai mica participare a voluntarilor romani in randul armatei ruse in comparatie cu celelalte razboaie ruso-turce, neatingand nici cifra de 4 mii de oameni. Cu toate acestea Rusia a exploatat din plin resursele economice si umane ale Principatelor pentru a obtine inca o stralucita victorie intarindu-si si mai mult pozitiile politice in Europa de Sud - Est.

IV.4. Romanii si razboiul Crimeei. 1853-1856

Catre a doua jumatate a sec. al XIX-lea situatia in Europa era extrem de tensionata. Marele puteri europene, in cel mai deschis mod duceau o lupta diplomatica in vederea impartirii posesiunilor europene ale Sublime Porti. Totodata, planurile expansioniste si comportamentul dictatorial si autoritar al Rusiei in Europa centrala dupa inabusirea revolutiei din 1848-1849 in Ungaria, Transilvania si Moldova intampinau o rezistenta tot mai mare din partea Austro-Ungariei, Frantei si Marii Britanii. Tarismul cu orice chip ravnea sa puna stapanire pe stramtorile Bosfor si Dardanele, devenind prin aceasta hegemonul incontestabil al acestei parti a Europei. Folosind in calitate de pretext disputa dintre bisericele catolice si ortodoxe privitor la locurile sfinte din Palestina, aceste state s-au unit in vederea opririi expansiunii Rusiei in Balcani si Transcaucazia. Razboiul intre Rusia si coalitia franco-anglo-turca cu participarea Sardiniei, sustinuta tacit de Austria devenise inevitabil. Avand un numar impunator de forte armate, care se cifrau la peste 1,1 mln. de ostasi, peste 1,2 mii de tunuri si 398 de nave militare de diferite tipuri, Rusia era slab pregatita din punct de vedere tehnico-tactico-militar. Majoritatea armamentului il constituiau tipuri demult depasite de dezvoltare a tehnicii militare. Trupele se aflau in stare de a participa la parade si nu la lupta. Cu toate acestea, tarul Nicolae I s-a aventurat in acest razboi cu ferma convingere ca va invinge coalitia inamica. Pentru ocuparea Principatelor Romane a fost formata armata Dunareana in numar total de 87 282 de oameni sub conducerea generalului Mihail Gorciakov1. In componenta acestor trupe intrau si divizia a IV-a de cavalerie usoara din randurile careia faceau parte si regimentul de ulani Voznesensk sub comanda generalului-maior Levengaghen si regimentul de ulani Olviopol sub comanda colonelului Kozleaninov, (ambele fostele regimente ale diviziei de ulani de pe Bug,

117



fosta oaste cazaceasca de pe Bug) si divizia a V-a de cavalerie usoara, in a carei componenta intrau alte doua regimente din fosta divizia de ulani de pe Bug2. Acestor forte turcii opuneau 145 mii de oameni sub conducerea lui Omer-pasa, un talentat croat turcizat3. In vederea cuceririi ambelor Principate Romane, generalul Gorciakov, care a sosit la 7 iunie 1853 in Chisinau, si-a impartit armata in 3 coloane, care au trecut Prutul intre 21 iunie si 4 iulie la Sculeni si Leova. In scurt timp ambele principate au fost ocupate de catre trupele ruse, iar pe 16 iulie in Bucuresti soseste generalul Gorciakov4. Dupa ocuparea Moldovei si Munteniei, armata regulata a acestora, formata in 1830 in timpul ocupatiei militare ruse, intra sub conducerea directa a comandamentului militar rus, alcatuind al cincilea batalion in unele regimente de infanterie rusa5. Trupele regulate din Principate aveau urmatoarea structura organizatorica: Moldova dispunea de un regiment de infanterie alcatuit din doua batalioane in numar de 1 833 de oameni si un escadron de ulani care numara 212 oameni si 160 de cai. Artileria era compusa din bateria usoara cu 6 tunuri si 114 de oameni. Pe langa aceste forte, in Moldova mai exista si un regiment de jandarmi, compus din 14 companii in numar de 1 259 de oameni, care indeplinea functii politienesti. Hotarele tarii erau aparate de graniceri in numar de 515 de oameni. Flotila militara era compusa din 3 salupe canoniere servite de 72 oameni. In total Moldova dispunea de o armata in numar de 4 005 oameni si 928 cai. Fortele armate ale Tarii Romanesti erau mai numeroase si erau alcatuite din 3 regimente de infanterie in numar total de 3 268 de oameni. Regimentele 2 si 3 de infanterie erau comandate de Ioan Solomon si fiul acestuia Alexandru. Cavaleria era compusa dintr-un divizion de ulani, care numara 355 de oameni si 343 de cai. Artileria era alcatuita dintr-o baterie cu 8 tunuri si un efectiv de 167 de oameni, comandata de colonelul Lent. Flota militara numara 4 salupe canoniere cu un efectiv de 125 de oameni. Politia era alcatuita din dorobanti in numar de 4 200 oameni, dintre care numai o treime isi satisfaceau serviciul activ, restul ramanand pe la casele lor, continuand se duca un trai pasnic si constituind rezerva. Numarul granicerilor era de 7 054 de oameni, dintre care 2 059 activi, restul alcatuind rezerva. Deci, in total, 15 492 de oameni si 480 de cai6 sub comanda boierului Herescu7. Participarea voluntarilor romani in acest razboi era limitat datorita existentei in ambele Principate a ostirii regulate. Dar si guvernul tarist era foarte precaut fata de formarea unitatilor de voluntari din supusii crestini ai Imperiului Otoman, temandu-se ca ultimii pot deveni initiatorii izbucnirii unor miscari revolutionare in Sud-Estul Europei. Singura tentativa de a organiza un detasament de voluntari a fost intreprinsa in februarie 1854 de catre generalul locotenent Sallas, care organiza batalioane alcatuite din greci, slavii sudici, moldoveni si munteni8. Din cauza perioadei scurte a campaniei

118



de pe Dunare, acest detasament nu a jucat un rol important in desfasurarea actiunilor militare din Principate. In Bucuresti generalul Gorciakov a venit insotit de doi tineri adjutanti, ofiterii Dadu Filipescu si Iorgu Costache Sturza9. Aici, la 4(16) octombrie 1853, generalul Gorciakov a aflat ca Turcia declarase oficial razboi Rusiei. Pe data de 15 octombrie turcii ocupa Calafatul, iar la 21 octombrie ocupa carantina din Oltenita, parasita de cazaci. In vederea reocuparii carantinei, in ziua de 23 octombrie, trupele rusesti au inceput atacul pozitiilor inamice. In fruntea batalioanelor rusesti mergea stab-capitanul Statului Major General Alexandru Botezatul10. Turcii au ripostat cu focul artileriei, facand ravagii in randurile atacatorilor. Cu tot focul distrugator al inamicului, rusii continuau sa atace pozitiile turcesti. In timpul unui atac, capitanul Botezatul a fost ranit si aruncat de pe cal, continuand insa sa conduca batalionul nr.1 al regimentului Iakutsk de infanterie, care, atacand cu baionetele, primul a ajuns la pozitiile turcesti11. Numai ordinul neasteptat al generalului Dannenberg a oprit inaintarea infanteriei rusesti, care a fost nevoita sa se retraga la pozitiile initiale. Dupa lupta de la 23 octombrie, turcii au inceput sa-si concentreze fortele la Calafat, atacandu-l cu 20 mii de oameni. Acestor forte le-au fost opus detasamentul generalului maior I. Anrep, intarit cu pichetele de graniceri romani. La 7 noiembrie, granicerii de la pichetele Saltova si Veriga au permis unui detasament turc sa se apropie la distanta de tragere a tunurilor si au deschis focul asupra lor, pricinuindu-le mari pierderi in efectiv, scufundand si o barca12. Actiunile militare de pe teritoriul Olteniei a provocat o mare nemultumire in randurile locuitorilor Tarii Romanesti. Datorita agitatiei revolutionare facute de Apoloniu si Magheru, participanti la evenimentele revolutionare din 1848, aceasta nemultumire spre inceputul iernii anului 1853 s-a transformat in nesupunere deschisa fata de autoritatile rusesti, fiind sustinuta si de graniceri. Pentru a inabusi de urgenta aceasta razvratire a populatiei locale, in satele Salcia, Cusmir si Prestol de langa Cetatea au fost trimise la 18 decembrie 2 batalioane de infanterie, un escadron de husari si 200 de dorobanti in frunte cu colonelul Beligard. Ajungand in Cetate, Beligard a dezarmat pichetele de graniceri, luandu-le 80 de pusti si trimitandu-i pe husari si dorobanti in satele Cruia si Izvoarele13. In acelasi timp, la 19 decembrie, cavaleria turca a ocupat Cetatea, iesind in spatele regimentului Tobolsk de infanterie. In vederea intaririi fortelor ruse din Oltenia, acolo a fost trimis regimentul Bug de ulani. La 25 decembrie turcii au atacat micul detasament condus de colonelul Baumgarten, care apara satul Fantana Bacului. Primele incercari a 18 mii de turci de a-i izgoni pe rusi din sat nu au avut succes. Insa catre ora 10.00 situatia s-a deteriorat. Avand in rezerva numai 3 companii, colonelul Baumgarten a hotarat se paraseasca

119



Fantana Bacului si Cetate. In timpul retragerii, intre Fantana Bacului si Cetate, companiile 1 si 2 de muschetari au fost atacate de cavaleria turca, atacul fiind respins, insa in timpul respingerii si-a pierdut eroic viata comandantul companiei a doua de muschetari capitanul Bantas14. Inca inainte de batalie capitanul Bantas a dat juramant ca nu va parasi postul ocupat cu nici un pret15. Dupa terminarea luptei corpul neinsufletit al capitanului Bantas a fost gasit ars de turci in Cetate16. Pentru a rupe cercul format de turci in jurul detasamentului sau, colonelul Baumgarten a contraatacat cu baionetele, fiind ajutat de un escadron de husari ai regimentului Alexandria, capturand si 4 tunuri inamice. In pofida acestui insucces si datorita superioritatii numerice, turcii continuau sa preseze detasamentul tot mai putin numeros al rusilor. Numai datorita ajutorului venit din partea comandamentului superior, acest detasament a fost salvat de nimicire17. Turcii s-au retras din Cetate in Calafat. Insuccesele tactice i-au determinat pe turci sa-si intensifice actiunile in noul an 1854. Pentru realizarea acestor planuri, Omer-pasa a hotarat trecerea Dunarii si luarea prin surprindere a Bucurestiului. La 20 februarie 1854 6 mii de turci imbarcati pe 30 de salupe au debarcat langa Calarasi. Pentru respingerea turcilor a fost trimis detasamentul general-maiorului Bogusevski, in componenta caruia intrau si doua escadroane ale regimentului de ulani Voznesensk si compania regimentului 3 de infanterie romana. In urma unui atac, detasamentul turc a fost respins spre Dunare19. In scopul terminarii cat mai grabnice a razboiului, Nicolae I a ordonat trecerea Dunarii si inaintarea spre Istanbul. Pentru trecerea trupelor au fost alese localitatile Ismail, Galati si Braila. Cu scopul inducerii inamicului in eroare, detasamentul locotenent-colonelului Zurov compus din 2 batalioane de infanterie, un divizion de ulani ai regimentului Olviopol si 10 tunuri, dintre care 6 din componenta artileriei valahe, dislocat pe Ialomita, langa satul Tinderei, i-a fost pusa sarcina de a intreprinde fortarea demonstrativa a Dunarii langa Harsova pe data de 9 martie 1854. In dimineata acestei zile artileria romana a deschis focul asupra retransamentelor turcesti, distrugand 3 tunuri. Pentru indeplinirea corecta si cu succes a obligatiunilor sale functionale in timpul acestui bombardament, comandantul bateriei romane colonelul Lent a fost decorat cu sabia de aur cu inscriptia pentru vitejie19. Demonstratia aceasta a sustras atentia turcilor de la fortarea cu succes a fluviului de fortele principale ale rusilor, care a avut loc la 11 martie. La 12 martie au fost ocupate Tulcea si Isaccea, la 18 martie a cazut Babadagul si la 20 martie Harsova. Unica cetate pe Dunare ramasa in mainile turcilor era Silistra, care era asediata20, si Calafatul, unde actiona corpul generalului-locotenent Liprandi. La 14 martie turcii cu intreaga lor cavalerie dislocata in Calafat au atacat detasamentul generalului-maior Gastfer compus din 4 escadroane ale regimentului Bug

120



de ulani si 400 de cazaci, care se afla in Poiana. Insa acest atac a fost respins de catre bravii ulani cu ajutorul husarilor de Ahtirsk21. Pe 5 aprilie generalul Liprandi a trimis spre Calafat 4 escadroane de ulani de pe Bug, 6 escadroane de husari din regimentul Ahtirsk si 4 escadroane de husari ai regimentului Alexandria sub conducerea locotenent-colonelului regimentului de ulani de pe Bug Bakaev. In intampinarea lor din Calafat a iesit cavaleria turca, care insa a fost respinsa de ulanii de pe Bug inapoi in cetate22. Insa cu toate eforturile depuse, generalul Liprandi nu a reusit sa cucereasca Calafatul, primind in aprilie 1854 ordin de a se retrage in Craiova. In timpul retragerii Liprandi i-a dezarmat pe graniceri, iar pe dorobanti i-a trimis pe la casele lor23. La 16 mai Liprandi a trimis spre Caracal in recunoastere regimentul Alexandria de husari, comandat de colonelul Andrei Karamzin, fiul vestitului istoric rus Nicolae Karamzin, persoana cu o slaba pregatire si experienta militara. In fata Caracalului husarii au fost intampinati de aproximativ 3 mii de turci. Locotenenti-coloneii Bantas si Dik l-au sfatuit pe Karamzin de a se retrage, tinand cont de situatia creata si din experienta acumulata. Acesta insa nu a acceptat sfatul, ordonand atacarea inamicului. Regimentul a fost inconjurat la flancuri. La flancul stang locotenent-colonelul Bantas dupa cateva atacuri nereusite a inceput retragerea. Divizionul locotenent-colonelului Dik a fost respins, toata artileria pierduta, fiind ucis si colonelul Karamzin24. In total, in urma nechibzuintei colonelului Karamzin au fost ucisi 151 de oameni din efectivul regimentului25. Asediul Silistrei decurgea destul de anevoios, comandantul rus fiind nevoit sa inceteze asediul, si sub presiunea intrarii in razboi a Austriei sa paraseasca catre luna august ambele Principate Romane. Ultimele zile ale aflarii trupelor rusesti pe pamantul moldav au fost marcate de un conflict dintre armata moldoveneasca si cea rusa. Confiscarea de catre rusi a intregii artileriei moldovenesti a dat nasterii unor zvonuri, conform carora avea sa fie evacuat in Rusia tot efectivul armatei regulate a Moldovei. Aceasta a provocat in randurile ofiterilor moldoveni neliniste si nesubordonare deschisa fata de comandamentul rus, ei fiind arestati si surghiuniti in Rusia26. Prin fapta aceasta, comandamentul suprem militar rus a dezarmat practic armata Principatelor, aliatul sau fidel din acest razboi, ignorand interesele lor de securitate nationala. Cu evacuarea principatelor razboiul nu numai nu s-a sfarsit, ci, din contra, a luat proportii internationale. In martie 1854 in conflict au intrat Franta si Anglia, declarand razboi Rusiei. Prima actiune militara reala a aliatilor impotriva teritoriului propriu zis al Imperiului Rus a fost bombardarea pe 10 aprilie a orasului – port Odesa, slab pregatita pentru actiunile militare, fiind aparata de 6 baterii indreptate spre mare, impotriva eventualului desant inamic. Bateria nr.3, dislocata pe digul de

121



carantina(Karantinnii mol) si alcatuita din 16 tunuri era comandata de locotenentul Volosinov(Volosin). La ora 6 dimineata, pe data de 10 aprilie 1854 9 nave militare anglo-franceze au inceput bombardarea Odesei. Din oras au raspuns bateriile nr.6 si 3. Datorita focului precis al bateriei nr.3 comandata de Volosinov a fost grav avariata una dintre navele inamice27. Dupa un duel de 12 ore intre adversari, escadra aliata a parasit raidul Odesei, indreptandu-se in largul mari. In pofida insuccesului bombardarii Odesei, francezii si englezii au luat hotararea ferma de a debarca in Crimeea, deschizand actiunile militare pe teritoriul rusesc. Debarcarea a avut loc pe data de 1-3 septembrie 1854 in regiunea orasului Evpatoria fara nici o rezistenta din partea trupelor rusesti. In 3 zile au fost debarcate circa 62 mii de oameni, dintre care aproximativ 28 mii erau francezi, 26 mii englezi si 7 mii turci. Trupele ruse in numar de aproximativ 35-37 mii oameni sub comanda generalului Mensikov erau dislocate pe raul Alma, barand calea aliatilor spre Simferopol si Sevastopol. Ocupand pozitii foarte avantajoase pe malul stang si abrupt al raului Alma, generalul Mensikov a aliniat trupele sale in asa mod, incat fortele principale erau dislocate in centrul si la flancul drept, lasand flancul stang practic fara acoperire, mizand numai pe inaccesibilitatea patrunderii inamicului printre stanci abrupte. Apararea acestui sector a fost incredintata generalului Kiriakov(Chiriac). Dupa terminarea razboiului, dar mai ales in istoriografia sovietica, dupa aparitia lucrarilor academicianului E. Tarle, anume acest general a fost invinuit in mare parte de infrangerea de la Alma, care a schimbat radical soarta razboiului, fiind numit betivan, incult, fara talent militar, facandu-l tap ispasitor pentru infrangerile in campania din Crimeea. Tarle in mod intentionat il ponegreste pe acest general28. Desi general-locotenentul Kiriakov facea abuz de bauturi tari, el nu era nici betivan, nici o persoana inculta. De origine roman, generalul Kiriakov avea caracter aspru si neinduplecat, spunea adevarul in fata oricarei persoane, incepand cu tarul si terminand cu generalul Mensikov, comandantul suprem din Crimeea, criticand intr-un limbaj deschis si taios neregulile existente in armata29. Din cauza aceasta el nu era agreat de Mensikov. Ba si mai mult, in ajunul luptei, generalul Mensikov nici nu l-a informat despre planurile sale privind desfasurarea operatiunilor, respingand critica din partea lui Kiriakov pentru cobararea unei parti de trupe jos de pe stancele ocupate30. Pe data de 8 septembrie trupele aliate, in numar de 55 mii, sub tirul artileriei, au fortat raul Alma la flancul stang al rusilor, aparat de un singur batalion al regimentului Minsk in frunte cu locotenent-colonel Rakovici(Racu). Retragandu-se din satul Akles sub presiunea inamicului mult mai numeros, locotenent-colonelul Rakovici a ocupat pozitii langa satul Orta-Kisek31. Aici el a rezistat cu darzenie in fata intregii divizii franceze, contraatacand cu baionetele pe zuavi (Zuavi-trupe speciale franceze,

122



alcatuite din originari din triburile nomade nord-africane), salvand personal steagul batalionului, nimicindu-l pe un zuav, care puse mana pe acest steag32. Generalul Kiriakov a introdus in lupta rezervele sale, care insa au fost casapite de la distanta de focul armelor performante ale francezilor. Cu tot focul ucigator al francezilor, inarmati cu pusti ghintuite, generalul Mensikov a ordonat comandantului regimentului de infanterie Moscova, general-maiorului Kurtianov(Curtianu) sa contraatace inamicul cu baionetele. Indeplinind ordinul, generalul Kurtianov a ridicat in ofensiva regimentul sau, insa sub presiunea focului inamic din nou l-a culcat pe pamant. Si iarasi Mensikov ordona inaintarea in atac, si iarasi regimentul lui Kurtianov a fost culcat pe pamant de focul francezilor, fiind ranit si insusi general-maiorul Kurtianov. Vazand nimicirea fara vreun rost a trupelor sale, general-locotenentul Kiriakov a ordonat retragerea, ceea ce insemna inceputul sfarsitului nu numai a acestei lupte, dar si intregului razboi. In timpul acestei retrageri a avut loc un dialog intre generalii Mensikov si Kiriakov, care in mod cel mai reliefat arata cauza insucceselor rusilor in acest razboi. - generale Kiriakov, divizia a 17-ea fuge in fata inamicului, ce inseamna aceasta?

- Armamentul nostru e de asa natura, ca pentru egalarea luptei noi avem nevoie de

armament ghintuit, exact ceea de ce nu dispunem.

- Generalul Kiriakov, va spun inca odata, divizia 17-ea fuge in fata inamicului.

- Alteta, vorbiti minciuni,…divizia 17-ea se retrage, dar nu fuge33.

1In acest dialog se vede esenta persoanei generalului Kiriakov si starea de lucru in

intreaga armata rusa, care prin eroismul soldatului compensa neajunsurile in dotarea

cu armament nou si performant.

2 Patrunzand la flancul stang al pozitiilor rusesti, francezii au creat posibilitatea iesirii in spatele armatei ruse. Pentru evitarea acestei primejdii, generalul Mensikov a ordonat retragerea generala a trupelor sale in directia Bahcisaraiului, lasand Sevastopolul in voia soartei. Trupele aliate inaintau catre Sevastopol, care a fost incercuit din partea sudica. La 14 septembrie trupele engleze sub comanda generalului Raglan au ocupat orasul Balaklava. Acest oras fara intarituri, era aparat de o garnizoana mica sub comanda capitanului Stamati. Trupele engleze au fost intampinate cu focul doar a 4 tunuri, orasul fiind atacat de focul artileriei de pe mare si de uscat al inamicului34. Ascunzandu-se dupa pietrele din oras, ostasii capitanului Stamati au inceput schimbul de focuri cu englezii, care a durat mai mult de o ora. Insa sub presiunea inamicului mult mai numeros, Stamati, insotit si de comandantul batalionului grecesc colonelul Manto, s-a retras in citadela, ripostand la focul inamicului pana la ultimul cartus. Intrand in citadela, englezii au gasit acolo pe

123



capitanul Stamati ranit, 6 ofiteri si 60 soldati. Fiind impresionat de eroismul acestui capitan, lordul Raglan i-a spus: - Sunteti smintit!- Eu indeplinesc datoria. Constiinta mea este curata35.

In continuare Balaklava a devenit baza principala a trupelor engleze din

Crimeea.

A urmat epopeea asediului Sevastopolului, care a durat 349 de zile si nopti. Orasul a fost fortificat, in scurt timp fiind construit un sistem de aparare cu 7 bastioane, care dominau principalele directii de inaintare a inamicului. Fiecare zi a acestui asediu era plin de eroism din partea aparatorilor. Din randul lor faceau parte si o seama de romani, inclusiv colonelul Tudor Daragan, comandantul regimentului Suzdal de infanterie si sef al trupelor pe directia a V-a de aparare intre movila Malahov si bastionul nr.236, locotenentii Cotruta si Paleolog – comandantii de baterii pe directia a II-a Centrala de aparare37, pe movila Malahov se afla capitan-locotenentul Grigoras38, marinarii maiorul Gudima si plutonierul Albulov(Albu)39 si multi altii. Aliatii au intreprins primul asalt asupra orasului la 5 octombrie, care insa a fost respins de catre aparatorii cu mari pierderi pentru ambele parti, omorat fiind amiralul V. Kornilov. Pentru ajutorarea asediatilor generalul Mensikov a incercat sa-i zdrobeasca pe aliati in camp deschis pe 13 si 24 octombrie 1854 la Balaklava si Inkerman, insa fara nici un succes, pierzand in ambele cazuri circa 11 mii de oameni. Unica consecinta a acestor lupte a fost amanarea asaltului hotarator al Sevastopolului pe un termen nedeterminat. Razboiul a capatat caracter pozitional. Pentru ajutorarea Sevastopolului si lichidarii bazei de aprovizionare a trupelor turcesti aflate in Evpatoria, Nicolae I a ordonat cucerirea acestui oras. Planul cuceririi Evpatoriei a fost intocmit de locotenent-colonelul Statului Major General Nicolae Botezatul, viitor general-locotenent si Sef al Statului Major al Districtului militar Kazani, care din pacate nu a fost luat in seama de catre generalul Hruliov, insarcinat cu indeplinirea acestei actiuni40. Atacul de pe data de 5 februarie 1855 a esuat, rusii neputand cuceri Evpatoria. Mai mult decat atat, pe 21 februarie, turcii iesind din oras au atacat centrul si flancul stang al avanposturilor rusesti, facandu-i sa se retraga spre dispozitivele regimentului Novomirgorod de ulani. Atunci seful avanposturilor locotenent-colonelul Nicorita a descalecat jumatate din escadronul sau si a deschis foc asupra inamicului. In ajutorul lui se grabeau escadroanele regimentului Novomirgorod de ulani. Atacandu-i din toate partile pe turci, ulanii lui Nicorita i-au gonit pana la Evpatoria, pricinuind turcilor pierderi mari41. La 2 martie, tot in regiunea Evpatoriei, locotenent-colonelul Gudima a respins atacul a 8 escadroane de turci asupra avanposturilor rusesti42.

124



Toate aceste actiuni nu puteau salva Sevastopolul asediat. Aliatii se gateau de un nou atac asupra orasului, care a avut loc la 6 iunie 1855. Asaltul a fost succedat de focul intens al artileriei in ziua de 5 iunie. Asaltul a inceput cu atacul francezilor asupra bastioanelor nr.1 si 2, aparate de colonelul Tudor Daragan. Inamicul a fost intampinat de focul regimentelor Suzdal si Iakutsk43. Sub focul ucigator din partea rusilor, francezii au ajuns totusi la santul de aparare si au inceput fortarea lui cu ajutorul scarilor de asalt, insa au fost opriti de ostasii colonelului Daragan, care i-au contraatacat pe francezi cu baionetele, luptand corp la corp. Francezii au incercat inca de 2 ori se cucereasca bastionul, insa de fiecare data au fost respinsi de bravul colonel Daragan si subalternii sai44. Al doilea loc, unde s-au desfasurat incaierari crunte, a fost bastionul nr.3 si bateria Greve, care apara suburbia Sevastopolului – Korabelnoie, unde lupta cu batalionul sau Erast Abaza. In cursul intregii zile el comanda cu sange rece subalternii sai, sezind pe toba si dand ordine. Dupa sfarsitul luptei, cand cu lanterna aprinsa cauta ranitii din batalionul sau, a fost ucis de un francez ranit, care era considerat mort45. Asadar si acest asalt s-a terminat cu infrangerea aliatilor, ei pierzand aproximativ 16 mii de oameni. Ultimul si decisivul atac asupra Sevastopolului a avut loc la 27 august 1855. In urma unei crancene lupte francezii au cucerit movila Malahov care domina asupra intregii linii de aparare a orasului. Tinand cont de situatia creata, comandantul suprem a trupelor rusesti din Crimeea generalul P. Gorciakov a luat decizia de a inceta rezistenta si de a parasi orasul. Cu caderea Sevastopolului soarta intregului razboi era pecetluita. Noul tar ai Rusiei, Alexandru al II-lea, a inceput tratative de pace cu aliatii, care au fost finalizate cu incheierea pacii de la Paris. In rezultatul acestui razboi a fost retrocedata Moldovei o parte Basarabiei de Sud. Si in acest razboi romanii au contribuit in masura posibilitatilor sale in desfasurarea actiunilor militare si glorificarea armelor rusesti. Totodata, acest razboi era primul din lungul sir al razboaielor ruso-turce, cand in actiunile militare nu au participat voluntarii romani, prezenta romaneasca fiind limitata la militarii de origine romana din cadrul armatei regulate ruse. Toti acesti militari erau ofiteri ai armatei ruse din a doua sau chiar a treia generatie de romani emigrati in Rusia care pierdusera orice legatura cu fosta lor Patrie. Totodata, acest razboi a fost primul la care a participat armata regulata ai Principatelor Romane. Participarea ei de partea Imperiului Rus se explica prin faptul ca, practic, Rusia se bucura in acea perioada de drepturi de suzeran asupra acestor Principate.Cu tot eroismul manifestat in lupte, ei nu au putut contribui la salvarea Rusiei de infrangere militara, cum se intampla adesea in celelalte razboaie ruso-turce. Insa acest razboi a avut o influenta directa asupra populatiei Basarabiei. Anume dupa infrangere rusinoasa in razboiul Crimeei,

125



guvernul tarist a organizat in a doua jumatate a sec. al XIX-lea reforma armatei, in urma careia careia populatia Basarabiei a fost impusa sa faca serviciul militar dupa introducerea in Rusia a sistemului serviciului obligatoriu pentru intreaga populatie a Imperiului Rus. Incepe o perioada noua in istoria militara a neamului, caracterizata prin serviciul obligatoriu al moldovenilor in armata rusa.

INCHIERE

Printre popoarele lumii, romanii sunt un popor, care de le inceputul istoriei

sale a fost nevoit sa-si apere cu arma in mana existenta sa ca neam si natiune. In

decursul secolelor ei au aratat exemple de vitejie si curaj, atragand admiratia

contemporanilor si a unor intregi generatii. Un exemplu elocvent in acest sens

prezinta si participarea romanilor in randurile armatei imperiale ruse din secolele al

XVIII-lea - prima jumatate a sec. al XIX-lea.

Izvoarele si literatura istorica existenta demonstreaza destul de clar ca rolul

126



romanilor in dezvoltarea armatei regulate si a artei militare ruse, indeosebi in perioada incipienta - prima jumatatea sec. al XVIII-lea a fost destul de important. Acest fapt era strans legat de procesul de colonizare masiva de catre colonistii romani a regiunilor sudice ale Imperiului Rus incepand cu secolul al XVII-lea. In urma acestei colonizari pe teritoriul Rusiei au aparut trei areale romanesti : I. Regiunea Harkovului, unde s-au asezat cu traiul familia Cantemirestilor si cei care l-au insotit pe Dimitrie Cantemir in Rusia, populata in majoritate de moldoveni; II. Serbia Noua (regiunea Kirovograd din Ucraina) si Slavenoserbia (actualmente regiunea Donetk din Ucraina), colonizata incepand cu anul 1751 de catre romanii din principatele Moldova si Tara Romaneasca si cei supusi ai Imperiului austriac, si cel de al treilea areal – Transnistria, adica teritoriul dintre raurile Nistru si Bug, colonizarea caruia incepe inca din sec. al XVII-lea, luand amploare dupa razboiul ruso-turc din anii 1768-1774, populat in mare de migranti moldoveni. In a doua jumatate a secolului al XIX-lea, in regiunele mentionate, romanii au devenit al treilea popor din punct de vedere numeric dupa ucraineni si rusi, atingand cifra de 244100 de oameni. Insa aceasta scurgere masiva a populatiei romanesti din Principate agrava situatia demografica din aceste tari, si asa destul de precara in perioada respectiva. Acesti oameni, plini de energie, contribuiau la sporirea potentialului economic si militar ai Rusiei.

Cauzele principale a politicii promovate de catre guvernul tarist privind atragerea colonistilor pe pamanturile nepopulate si nevalorificate ale Rusiei erau urmatoare: 1. Dorinta de a intari potentialul militar al Rusiei si capacitatea de combativitate a armatei sale in vederea promovarii unei politici expansioniste fata de tarile adiacente, prin infiintarea noilor unitati militare. 2. Necesitatea depasirii crizei demografice constante, care submina in permanenta atat potentialul militar, cat si cel economic al Rusiei, criza, care nu este depasita in Rusia nici in zilele noastre. 3. Popularea si valorificarea noilor teritorii cucerite si includerea lor cat mai grabnic in sistemul administrativ, economic si fiscal ai tarii. 4. Prin atragerea si acordarea colonistilor a unor importante privilegii, guvernul tarist urmarea si scopul de a crea o imagine favorabila Rusiei in randurile locuitorilor tarilor vecine, facilitand penetrarea treptata in aceste tari. 5. Transformarea colonistilor noi veniti intr-un sprijin de nadejde al tarismului in promovarea politicii sale interne si externe.

Pe fundalul acestui proces demografic erau formate unitatile nationale militare romanesti in cadrul armatei ruse. Trebuie mentionat, ca romanii au pus temelia formarii cavaleriei usoare regulate din componenta armatei ruse, formand in 1707 primul regiment de husari din istoria Rusiei sub denumirea de Horongva Voloha in frunte cu colonelul Apostol Chigheci. O mai mare amploare acest proces a luat in a doua jumatate al secolului al XVIII-lea. Cercetarile efectuate ne demonstreaza, ca in

127



perioada respectiva in randul armatei ruse au existat 11 regimente alcatuite in intregime din romani (doua regimente Moldovenesti de husari, doua regimente Volohe de husari, trei regimente ale cazacilor de pe Bug, regimentul Samara de husari, regimentele de cavalerie usoara Herson si Constantinograd, regimentul de vanatori Tavria), 8 regimente, majoritatea absoluta a efectivului carora o alcatuiau romanii (doua regimente de husari conduse de generalul Horvat, doua regimente de panduri, regimentele de husari Bahmut, Galben, Negru, regimentul de lancieri Elisavetgrad) si inca 8 regimente cu participarea partiala dar masiva a romanilor (regimentele de lancieri Dnepr, Ecaterinoslav, regimentele de husari Sarb, Ahtirsk, Harkov, Ostrogojsk, Izium si Olviopol). Desi fiecare dintre aceste regimente a existat separat o perioada scurta de timp, cel mai mult au supravetuit regimentele cazacilor de pe Bug, atingand cifra de 49 de ani, totusi, sub diverse forme si denumiri ele au existat pe parcursul intregului secol al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, cand in 1817 au fost desfiintate regimentele cazacilor de pe Bug. Perioadele de infiintare, restructurare, comasare, desfiintare etc., practic coincideau cu urcarea in scaun a unui nou tar rus, care neaparat isi incepea domnia cu o reforma a fortelor armate.

Pe parcursul intregii perioadei de existenta a regimentelor romanesti, aceste unitati au participat activ la toate razboaiele si campaniile militare purtate de Imperiul Rus atat in afara, cat si in interiorul tarii din respectiva perioada. Aceste unitati militare au participat la toate razboaiele ruso-turce ( 1736-1739, 1768-1774, 1786-1791, 1806-1812, 1828-1829, 1853-1856), razboiul ruso-suedez din anii 1741-1743, razboiul de sapte ani (1756-1762), razboaiele cu Napoleon (1805-1814). In toate aceste razboaie datorita iscusintei militare si vitejiei aratate de romani in cadrul armatei regulate ruse Imperiul Rus si-a sporit considerabil puterea sa militara, s-a extins teritorial, devenind pentru o perioada de timp o mare putere din Europa si din lume. Este considerabil si aportul romanesc in dezvoltarea artei militare ruse, iar

prin intermediul Rusiei, si a celei europene. Romanii au fost cei care au pus baza

formarii cavaleriei usoare ruse de husari, ca gen militar separat, contribuind mult la

dezvoltarea tacticii de lupta a cavaleriei. Datorita experientei romanesti, cavaleria a

inceput sa joace un rol tot mai activ in desfasurarea operatiunilor militare,

debarasandu-se de tactica pasiva de cercetare, urmarire, paza trupelor si cailor de

comunicatii etc. O primiera absoluta in tactica militara a constituit nimicirea in anii

1768 si 1770 detasamentelor mari ale inamicului de catre cavaleria comandata de

generalul Podgoricean, fost comandant al regimentului Moldovenesc de husari.

128



Erau constituite si detasamente mixte, alcatuite din cavalerie, infanterie si artilerie cu

o capacitate de lupta extraordinara, care puteau indeplini independent cele mai

diverse misiuni de lupta. Primile detasamente de acest gen au fost conduse de

romanii N. Carazin (Caragea), N. Ciorba, O. Satan, D. Cantemir. Practica aceasta a

devenit clasica in arta militara, disparand numai odata cu disparitia cavaleriei ca gen

militar abia in prima jumatate a sec. al XX-lea. Nu este intamplator faptul, ca din

toate regimentele regulate romanesti din cadrul armatei ruse, numai doua regimente

de panduri erau de infanterie, toate celelalte erau de cavalerie. Desigur, romanii se

aflau in toate tipurile de unitati militare ale armatei ruse, insa majoritatea absoluta a

acestora erau incadrati anume in unitati de cavalerie. Aceasta traditie s-a pastrat, in

linii mari, pana in a doua jumatate a sec. al XIX-lea, romanii din cadrul armatei ruse

fiind considerati, pe dreptate, de catre contemporani cavaleristi innascuti. Husarii

romani au infiintat traditia cavalereasca de bravura tipica acestui gen de armata,

reesind din caracterul national, care a devenit cu timpul legendara, reminiscentele

careia pot fi intalnite si in zilele noastre, indeosebi in Rusia.

Despre aportul romanesc in dezvoltarea artei militare ne vorbeste si numarul

generalilor de origine romana din cadrul armatei ruse. In perioada respectiva in

armata rusa au activat dupa estimarile noastre 38 de generali de origine romana,

printre care: brigadieri (generali de brigada)-5, generali-maiori-22,

generali-locotenenti-11. In acest numar nu sunt inclusi nobilii Buturlin, neamul

carora este reprezentat de un feldmaresal si mai multi generali, originea carora se

trage din romanii ardeleni, emigrati in Rusia pe timpul lui Alexandru Nevsky si care

sau rusificat complet. In afara de generali, in armata rusa a activat si un numar

impunator de ofiteri superiori si inferiori. Trebuie mentionat ca acesti generali

apartineau unui popor, care nici nu facea parte in perioada respectiva din

componenta Imperiului Rus, ei fiind colonisti sau migranti. Aceasta ne vorbeste

despre autoritatea si faima militara binemeritata de care se bucurau romanii in

armata tarista, contribuind in mare parte la dezvoltarea artei militare a acestei tari.

129



Colonistii romani din componenta armatei ruse deveneau aparatori fideli ai tarismului, participand in campaniile militare de peste hotarele imperiului. Unitatile romanesti au participat la inabusirea miscarii de eliberare sociala si nationala din Ucraina a haidamacilor si a “Koliivscinei” din anii 1752-1769, a rascoalei lui E. Pugaciov din anii 1773-1775, la lichidarea Secei Zaporojene, la inabusirea rascoalei nationale din Polonia din anii 1791-1794. Participarea in aceste campanii militare a constituit o pagina neagra in istoria militara a romanilor din cadrul armatei tariste din perioada respectiva.

In timpul deselor razboaielor ruso-turce alaturi de unitatile nationale militare regulate, in armata rusa participau larg si unitatile de voluntari romani. Rolul lor crestea de la un razboi la altul. Daca in timpul razboiului ruso-turc din anii 1736-1739 ei erau reprezentati numai de o unitate - Corpul Voloh, care numara de la 300 pana la 700 de oameni, apoi in razboiul din anii 1768-1774 numarul lor atingea cifra de aproximativ 12000 de oameni, in cel din anii 1787-1891 circa de 14000 de oameni, apogeul fiind atins in razboiul din anii 1806-1812, la care au participat circa 20 000 de voluntari.

Cauzele principale a participarii masive a populatiei romanesti in detasamentele

de voluntari consta in primul rand in aceia ca, cand armata rusa a ocupat

Principatele Romane in anul 1806, Rusia a declarat in fata intregii Europe ca nu

intentioneaza sa le anexeze, ceea ce corespundea adevarului, deoarece conjuctura

politica internationala si interesele imediate ale Rusiei nu-i permiteau atunci sa

anexeze Moldova si Tara Romaneasca. Intentiile anexioniste au aparut in anii

urmatori, cand conjuctura politica internationala s-a modificat si deci in anul 1806

armata rusa a intrat in Principate in calitate de armata prietena locuitorilor. In al

doilea rand, in unitatile de voluntari erau primiti numai acei locuitori, care plateau un

impozit mai mic de 15 lei, adica cea mai saraca categorie. In al treilea rand, familiile

voluntarilor erau scutite de plata impozitelor si de indeplinirea in natura a unui mare

numar de prestatii in folosul armatei ruse, cum ar fi: rechizitiile de provizii gratuite,

incartiruirea militarilor rusi, darea mijloacelor de transport (care, boi), indeplinirea

unor munci in folosul trupelor ruse ca construirea si repararea drumurilor,

podurilor, magaziilor, fortificarea si demolarea cetatilor, transportarea rechizitiilor

de provizii si furaje, cosirea si transportarea unor enorme cantitati de fan, taierea si

transportarea lemnului, arderea si transportarea carbunelui ars etc, ceea ce

130



constituia un enorm privilegiu. In al patrulea rand, unitatile de voluntari erau create

nu numai de generalii rusi, ci in primul rand de catre domnul Moldovei si Tarii

Romanesti Constantin Ypsilanti, care dorea sa-si intareasca cu ajutorul acestor

unitati propriile pozitii in Principate si sa le utilizeze intru stavilirea navalililor

pustiitoare pe teritoriul romanesc a pasalelor turcesti din cetatile dunarene, razvratite

impotriva sultanului. In al cincelea rand nu putem omite si manifestarile patriotice ale

locuitorilor Principatelor care doreau sa izbaveasca tara de dominatia otomana,

manifestari care au avut loc indeosebi in randurile pandurilor din Tara Romaneasca.

In al saselea rand in ajunul acestui razboi in societatea romaneasca era raspandita

opinia si mentalitatea ca dominatia otomana va fi inlaturata cu ajutorul Rusiei. Numai

dupa anexarea Basarabiei, cand intentiile de anexiune ale Imperiului Rus au fost date

clar in vileag, societatea romaneasca a pierdut increderea in Rusia. Marturie ne

serveste si faptul ca in urmatorul razboi ruso-turc din anii 1828-1829 in toata

Moldova abea daca s-au gasit vreo suta de isi, ohotnici de a participa in mod

voluntar la operatiile militare alaturi de armata rusa. Toate aceste cauze, de rand cu

altele, cum ar fi: dorinta unor locuitori de a acumula niscaiva avere beneficiind de

dreptul de a imparti si a intra in posesia prazii de razboi, solda ostaseasca primita

de unele categorii de voluntari, promisiunile de inzestrare cu loturi de pamant pe

teritoriul dintre Nistru si Bug, acordarea gradelor militare etc. Au contribuit la

incadrarea romanilor in randurile voluntarilor si in componenta unitatilor armatei

ruse. Guvernantii taristi au exploatat cu abilitate toate aceste cauze atragandu-i pe

locuitori de partea armatei ruse, inlesnind realizarea scopurilor expansioniste ale

Rusiei tariste.

In razboiul din 1736-1739, detasamentele de voluntari au fost comasate in

Corpul Voloh, in razboiul din 1768-1774 in unitati de marimea companie-batalion,

in razboiul din 1787-1791 in regimente si Corpul de voluntari in timpul razboiului

din anii 1806-1812. Aceste unitati erau comandate de voluntari romani-bastinasi: Ilie

Lapusneanu, Parvu si Raducan Cantacuzino, Pavel Vizireanu, Tudor Vladimirescu

131



si multi altii, sau de ofiteri rusi de origine romana ca: Gheorghe Bogdanov,

Constantin Lalos, Gheorghe Ghirjev(Hirjeu), Afanasie Gurjiu, Ion si Nicolae

Cantacuzino, Curt si multi altii, sau de ofiteri rusi de origine balcanica ca: Simion

Zorici, Ion si Alexei Trebinschi, Nikici si altii.

Dupa razboiul ruso-turc din anii 1806-1812, care s-a soldat cu anexarea Basarabiei, ceea ce a demascat politica expansionista promovata de Rusia fata de Principatele Romane, in razboaiele ulterioare purtate de tarism romanii participa intr-un numar tot mai mic, miscarea voluntarilor pierzand cu timpul amploarea precedenta. Asadar, in razboiul ruso-turc din anii 1828-1829 numarul voluntarilor romani nu atingea nici cifra de 4000 de oameni, printre care erau numai aproximativ o suta de moldoveni, ceea ce ne arata clar starea de spirit antirusa a populatiei Moldovei fata de politica tarista. In razboiul Crimeei din anii 1853-1856 a fost format un singur detasament de voluntari majoritatea carora o constitueau grecii si slavii sudici, numarul moldovenilor si muntenilor fiind foarte mic. Dar nici acest detasament nu a jucat un rol important in desfasurarea actiunilor militare din Principate, fiind cu timpul desfiintat. Asadar, participand la razboaiele ruso-turce si contribuind la victoriile Rusiei

tariste in aceste razboaie, in rezultatul carora Principatelor Romane erau acordate un

sir de privilegii importante, romanii din componenta unitatilor de voluntari ale

armatei ruse au contribuit substantial nu numai la perfectionarea si dezvoltarea artei

militare ruse si largirea teritoriala a Imperiului tarist, ci si la slabirea dominatiei

otomane in Principatele Romane. Privilegiile acordate Moldovei si Tarii Romanesti

in rezultatul acestor razboaie erau platite cu sangele varsat de catre romani pe

campul de lupta.

NOTE

INTRODUCERE

1. N. Iorga, Istoria armatei romanesti, vol. I-II, Valeni – de - Munte, 1910, vol. 1, p.

132



196-201.2. Ф.С. Беер, История о жизни и делах молдавского господаря князя Константина Кантемира, M., 1783. 3. А. Скальковский, Хронологическое обозрение истории Новороссийского края. 1730 – 1823, Одесса, 1856,4, А. Скальковский, История Новой Сечи или последнего коша Запорожского, Одесса, 1846.5. И. Житецкий, Смена народностей в Южной России, в “Киевская Старина, т. VI, Киев, 1883. 6. Д.И. Багалей, Очерки из истории колонизации степной окраины Московского государства, M., 1887; Idem, Колонизация Новороссийского края, в “Киевская Старина”, t. XXVI, Kiev, 1889; Idem, Д.И. Багалей, Д.П. Миллер, История города Харькова за 250 лет его существования, т. 1 – 2, Харьков, 1905, Idem, Д.П. Миллер, Заселение Новороссийского края и Потёмкин, Харьков, 1901.7. А. Байов, Русская армия в царствование императрицы Анны Иоановны. Война России с Турцией в 1736 – 1739 г. Кампания 1739 года, СПб., 1906. 8. А. Кочюбинский, Мы и они. 1711 – 1878. Очерки истории и политики славян, Одесса, 1878, Idem, Граф Андрей Иванович Остерман и раздел Турции. Из истории Восточного вопроса. Война пяти лет. 1735 – 1739, Одесса, 1899.9. Д.Ф. Масловский, Русская армия в Семилетней войне, М.,1886 – 1891, Idem, Русская армия времен Екатерины Великой, в “Военный Сборник”, 1892, №5-6.10. П.А. Бильбасов, Семилетняя война по русским источникам, СПб., 1901.11. Г.К. Репнинский, Граф Готлиб – Курт – Генрих Тотлебен в 1715 – 1763 г.г. Материалы биографии, в “Русская Старина”, №10, 1888.12. А.Н. Петров, Война России с Турцией и польскими конфедератами с 1769 – 1774 г, т. 1 – 5, СПб, 1866 – 1874, Idem, Вторая Турецкая война в царствование Императрицы Екатерины II. 1787 – 1791, т. 1 – 2, СПб., 1880, Idem, Влияние турецких войн на развитие русского военного искусства, т. 1 – 2, СПб., 1893, Idem, Война России с Турцией. 1806 – 1812, т. 1 – 3, СПб., 1885 – 1887.13. А. Сакович, Исторический обзор деятельности графа Румянцева – Задунайского и его сотрудников: князя Прозоровского, Суворова и Бринка с 1775 по 1780 г, в «Русская Беседа», М., 1858.14. М. Богданович, Походы Румянцева, Потёмкина и Суворова в Турции, СПб., 1852.15. А. Петрушевский, Генералиссимус Суворов, т. 1 – 3, СПб., 1900.16. Фридрих фон – Смит, Суворов и падение Польши, СПб., 1866.

133



17. А.С. Пушкин, История Пугачёва, т.9, М.,1968.18. А. Дубровин, Пугачев и его сообщники. Эпизод из истории царствования Императрицы Екатерины II. 1773 – 1774, т.1 – 3, СПб., 1884.19. С. Соловьёв, История России с древнейших времён, т.1-12, м., 1951-1964.20. П.А.Иванов, Состав и устройство регулярной русской кавалерии с 1700 по 1864 год. СПб., 1864.21. А.И. Михайло-Данилевский, Описание первой войны Императора Александра с Наполеоном в 1806 и 1807 годах, СПб., 1846; Idem, Описание турецкой войны в царствование Императора Александра с 1806-го до 1812-го года, СПб., 1843; Idem, Отечественная война. Описание Отечественной войны 1812-1815 годов, СПб., 189922. М.Богданович, История царствования Императора Александра 1 и России в его время, т.1-3, СПб.,1869; Idem, История Отечественной войны 1812 года, по достоверным источникам, т. 1-2, СПб., 1859; Idem, Восточная война 1853-1856 годов, т.1-4, СПб., 1876-1877.23. Д. Бутурлин, История нашествия Императора Наполеона на Россию в 1812 году, СПб., 1838.24. П. Зубов, Подвиги русских воинов в странах закавказских с 1800 по 1834 год, СПб., 1834.25. Н. Епанчин, Очерк похода 1829 года в Европейской Турции, в «Военный Сборник», 1904-1905.26. Е.П. Ковалевский, Война с Турцией и разрыв с Западными державами в 1853 и 1854 годах, в «Сборник сочинений», СПб., 1871.27. Зайончковский, Оборона Севастополя. Подвиги защитников, СПб., 1904.28. Н.Берг, Записки об осаде Севастополя, М., 1858.29. А.Ф. Гейрат, Описание Восточной войны 1853-1856 годов, СПб., 1872. Ф.Булгарин, Картина войны России с Турциею в царствование Императора Николая 1, СПб., 1830; 30. Е.Тотлебен, Описание обороны города Севастополя, СПб.,1872.31. Е.Альбовский, История Харьковского полка.(II Драгунский Харьковский Ея Императорского Величества Великой княгини Александры Петровны полк), Минск, 1897; В.А. Потто, История Ахтырского полка, СПб., 1902; И. Бурский, история 8-го Лубенского полка, Одесса, 1913; Н. Гербель, Изюмский гусарский полк в войнах 1812, 1813 и 1814 годов, в «Военный Сборник», №7, 1875.32. Записки Манштейна о России. 1727-1744, СПб., 1875.33. Записки Льва Николаевича Энгельгардта. 1766-1836, М., 1868.34. А.С. Пишчевич, Жизнь А.С. Пишчевича им самим описанная. 1764-1805. М., 1885.35. А.Д. Бутовский, В родном гнезде. Летопись рода Бутовских, in «Русская Старина», 1916, № 10-11.

134



36. А.П. Ермолов, Записки. 1798-1828, М., 1991.37. Д. Давыдов, Военные записки, М., 1982.38. П. Алабин, Походные записки в войну 1853, 1854, 1855 и 1856 годов, Вятка, часть 1, 1861.39. фон-Раан, Материалы для истории Бессарабии. О войне при завоевании Молдавии и Бессарабии в 1787, 1788, 1789 и 1790 годах, Кишинёв, 1891.40. Записки графа Ланжерога, Война с Турцией 1806-1812 годов, in «Русская Старина», 1907-1908.41. И.П. Липранди, Отряд волонтиров-партизан в 1829 году, in «Русский Инвалид», 1877, №81. 42. Н. Коробков, Семилетняя война, М., 1940.43. В. Тельпуховский, Северная война 1700-1721 г.г., М., 1946. 44. П. Жилин, Контрнаступление Кутузова в 1812 году, М., 1950.45. Е. Тарле, Крымская война, в Сочинения, т.8-9, М., 1959.46. Ibidem, p. 16. 47. К. Осипов, Русские войска в Восточной Пруссии в семилетней войне, М., 1945.48. Н.Д. Полонская-Василенко, Из истории Южной Украины в XVIII в. Заселение Новороссийской губернии. 1764-1775, в «Исторические записки», т.13, М., 1942.49. В.С. Абалихин, Отечественная война 1812 года на юго-западе России, Волгоград, 1987.50. В. Глинка, А. Помарнацкий, Военная галерея Зимнего Дворца, Ленинград, 1981.51. Л.Г. Бескровный, Русская армия и флот в XVIII в, М., 1958.52. В.М. Кабузан, Народонаселение Бессарабской области и левобережных районов Приднестровья, Кишинёв, 1974, Idem, Заселение Новороссии в XVIII в. в первой половине XIX века, М., 1976, Idem, Народы России в XVIII в. Численность и этнический состав, М., 1990.53. В.Ф. Шишмарёв, Романские поселения на юге России, Ленинград, 1975.54. История Украинской ССР в двух томах, Киев, 1969.55. История городов и сёл Украинской ССР в двадцати пяти томах, Киев, 1977. 56. Е. Шульман, Русско – молдавское боевое содружество. 1735-1739, Кишинёв, 1962.57. Istoria RSS Moldovenesti, vol.1, Chisinau, 1967.58. И.В. Семёнова, Русско-молдавское боевое содружество. (1768-1791), Кишинёв, 1988; Idem, Россия и освободительная борьба молдавского народа против оттоманского ига в конце XVIII века, Кишинёв, 1976.59. В.Я. Гросул, Реформы в Дунайских княжествах и Россия, М., 1966. 60. Г.С. Гросул, Р.В. Даниленко, К вопросу об участии волонтёров из

135



Дунайских княжеств в русско-турецкой войне 1806-1812 годов, в «Известия Молдавского филиала Академии Наук СССР», №2, Кишинёв, 1961.61. В.И. Цвиркун, Переселение молдаван в Россию и формирование легкоконных полков Русской Армии в первой половине XVIII века, в Проблемы исторической демографии СССР и Западной Европы, Кишинёв, 1991; Idem, Участие молдаван в Отечественной войне 1812 г. и заграничных походах русской армии 1813-1814 годах, в «Известия Академии Наук Молдавской ССР. Серия общественных наук», №1, Кишинёв, 1989.62. И.А. Анцупов, Казачество российское между Бугом и Дунаем, Кишинёв, 2000.63. V. Stati, Istoria Moldovei, Chisinau, 2002.64. V.A. Urechia, Istoria romanilor. Curs facut la facultatea de litere din Bucuresti dupa documente inedite, vol. 1 – XIV, Bucuresti, 1891 – 1902. 65. M. Draghici, Istoria Moldovei pe timp de 500 ani. Pana in zilele noastre, vol. 1 – II, Iasi, 1857.66. A.D.Xenopol, Razboaiele dintre rusi si turci si inraurirea lor asupra tarilor romane, vol. 1, Iasi, 1880.67. N. Iorga, Istoria militara armatei romane, Valeni – de – Munte, 1910.68. D.J. Georgescu, Istoria armatei romane si a razboaielor poporului romanesc, Bucuresti, 1936.69. N. Arghirescu, Campania din 1828 si 1829 dintre Rusia si Turcia, Bucuresti 1901.

70. Ioan C. Filitti, Principatele Romane de la 1828 la 1834. Ocupatia ruseasca si Regulamentul Organic, Bucuresti, 1934.

71. Gh. Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut si Nistru, Bucuresti, vol 1, 1940, Idem, Contributii la istoria relatiilor romano-ruse, Bucuresti, 1962, Idem, Profiluri de ieri si de azi, in Fapte trecute si basarabeni uitati, Chisinau, 1992.72. Mihai Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinelor, Bucuresti, 1902.73. Radu Rosetti, Arhiva senatorilor din Chisinau si ocupatia ruseasca de la 1806-1812, fascilule 1-4, Bucuresti, 1909.74. A. Boldur, Istoria Basarabiei, Bucuresti, 1992.75. C.C. Giurescu, Istoria romanilor, vol.I-III, Bucuresti, 1937-194476. A.I.Vianu, Note cu privire la participarea voluntarilor romani la razboiul ruso-turc(1787-17929, In Analele romano-sovietice, nr.3, Bucuresti, 1956.77. N. Ciachir, Unele aspecte ale aportului Rusiei la organizarea Armatei nationale Romane, in “Studii privind relatiile romano-ruse”, vol. III, Bucuresti, 1963.78. V. Tcaci, Moldova in relatiile politice internationale. (1763-1774), Chisinau, 1999.79. Istoria militara a poporului roman, vol.III-IV, Bucuresti, 1987.80. Istoria Romaniei, vol.I-IV, Bucuresti, 1961-1964. 81. Ion Mihai Cantacuzino, O mie de ani in Balcani, Bucuresti, 1996.82. Vl. Osiac, Pandurii din Tara Romaneasca, Craiova, 1995.83. A. Stan, Renasterea armatei nationale, Craiova, 1979.

136



84. Gh. Cristache, Formatiuni populare militare romanesti: 1800-1830, Bucuresti, 1982.85. L. Bulat, Romanii moldoveni de dincolo de Bug, Chisinau, 2002.

86. R.W. Seton-Watson, A history of the Roumanians. From roman times to the completion of unity, Cambridge, 1934.

87. L.S. Stavrianos, The Balkans since 1453, New York, 1958. 88. George F. Jewsbury, The russian annexation of Bessarabia: 1774-1828.

A study of imperial expansion, New York, 1976.89. Alexei Agachi, Moldova si Muntenia in timpul ocupatiei ruse intre anii 1806-1812 (noi aspecte), in “Destin Romanesc”,nr.2, Bucuresti, 2000.90. Н.В. Березняков, В.А. Богданова, Кутузов в Дунайских княжествах, Кишинёв, 1948; Idem, Багратион в Дунайских княжествах Кишинёв, 1949. 91. Семилетняя война. Материалы о действиях русской армии и флота в 1756-1762 годах, М., 1948.92. П.А. Румянцев, Документы, т. 1-4, М., 1953.93. А.В. Суворов, Документы, т.1-4, М., 1949-1953.94. М.И. Кутузов, Сборник документов и материалов, т.1-5, М., 1950-1956.95. Народное ополчение в Отечественной войне 1812 года, М., 1962. 96. Поход русской армии против Наполеона в 1813 году и освобождение Германии, М., 1964.97. Политические и культурные отношения России с югославянскими землями в XVIII веке, М., 1984; Гайдамацкий рух на Украине в XVIII в. Сборник документов, Киев, 1970. 98. Россия и освободительная борьба молдавского народа против османского ига. 1769-1812 годы. Кишинёв, 1984.99. Ion Neculce, Letopisetul Tarii Moldovei, Chisinau, 1974.100. Cronica Ghiculestilor, Bucuresti, 1965.101. Pseudo – Enache Kogalniceanu, Letopisetul Tarii Moldovei, Bucuresti, 1987.102. Axintie Uricariul, Cronica paralela a Tarii Romanesti si a Moldovei, vol.1 – 2, Bucuresti, 1993 – 1993.103. Dionisie Eclesiarhul, Hronograf, 1764 – 1815, Bucuresti, 1987. 104. Cronici si povestiri romanesti versificate, secolul XVII – XVIII, Bucuresti, 1967.105. Amintirile colonelului Ioan Solomon, Valeni – de – Munte, 1910.106. Documente privitoare la istoria romanilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, vol. X, Bucuresti, 1897; vol. XVI, Bucuresti, 1912; vol. XIX, p. 2, Cernauti, 1885; supl. 1, vol. II, Bucuresti, 1885; supl. I, vol. IV, Bucuresti, 1939.107. Documente turcesti privind istoria Romaniei, intocmit de Mustafa A. Mehmed, vol. I-III, Bucuresti, 1976, 1983, 1986.108. Documente privind istoria Romaniei. Rascoala din 1821, Bucuresti, 1959, vol. I. 109. Documente privind istoria militara a poporului roman. Ianuarie 1848-decembrie 1856, Bucuresti, 1986.

137



Cap.I. Colonistii romani si unitatile romanesti din cadrul armatei ruse (sec. XVIII-prima jumatate a sec. al XIX-lea)

1. Очерки малороссийских фамилий, в «Русский Архив», СПб.,1875,№2, р. 91.2. Ibidem, p.403-404.3. Е.И. Дружинина, Северное Причерноморье в 1775-1800 годах. М., 1959, р.61.4. Полное Собрание Законов Российской Империи с 1649 года, СПб.,1830, т.XIII, №9935, р. 600. ( In continuare ПСЗ )5. Ibidem, №9921, р. 574.6. Д.И. Багалей, Колонизация Новороссийского края, в «Киевская Старина», Киев, 1889, т.XXVI, р. 118.7. Очерки…,р. 298.8. Д.И. Багалей, Очерки из истории колонизации степной окраины Московского государства, М., 1887, р. 441.9. Сборник Императорского русского исторического общества, т. 120, Юрьев, 1905, р. 218.10. Ф.С. Беер, История о жизни и делах молдавского господаря князя Константина Кантемира, М., 1783, стр. 365; D. Dragnev, A. Esanu, Date inedite despre urmasii vornicului Ilie Abaza in Rusia, in “Revista de istorie a Moldovei”, Chisinau, 1994, nr. 2, p. 4; В.И. Цвиркун, переселение молдаван в Россию и формирование легкоконных полков Русской Армии в первой половине XVIII в., в «Проблемы исторической демографии СССР и Западной Европы.» , Кишинёв, 1991. 11. Д.И. Багалей, op. cit., р. 528.12. В.Ф. Шишмарёв, Романские поселения на юге России, Ленинград, 1975, р.22.13. А.Г. Слюсарский, Социально-экономическое развитие Слобожанщины, Харьков, 1964, р. 369.14. В.Ф. Шишмарёв, op. cit., р. 26.15. Д.И. Багалей, op. cit., р. 527.16. Д.И. Багалей, Д.П. Миллер, История города Харькова за 250 лет его существования, т. 1, Харьков, 1905, р. 287.17. Ibidem, р. 288.18. Д.И. Багалей, op. cit., р. 442.19. Ibidem, р. 530.20. ПСЗ, т. XIII, № 9919, р. 556.21. В.Ф. Шишмарёв, op, cit., р. 49.22. В.М. Кобузан, Заселение Новороссии в XVIII в. в первой половине XIX в.,

138



М., 1976, р. 88.23. Idem, Народонаселение Бессарабской области и левобережных районов Приднестровья, Кишинёв, 1974, р. 13.24. Архимандрит Арсений, Софроний Добрашевич, архимандрит Новой Сербии, в «Киевская Старина», 1884, т.X, р. 300-301.25. В.Ф. Шишмарёв, op. cit., р. 49.26. ПСЗ, т. XIII, № 10104, р. 840.27. ПСЗ, т. XIV, № 10580 р . 594-598.28. П.А. Иванов, Состав и устройство регулярной русской кавалерии с 1700 по 1864 год, СПб., 1864, р. 60.29. А. Скальковский, Хронологическое обозрение истории Новороссийского края, 1700-1823, Часть 1, Одесса, 1856, р. 26.30. А. Скальковский, История Новой Сечи или последнего коша Запорожского, Одесса, 1846, Часть 2, р. 202.31. В.Ф. Шишмарёв, op, cit.,р. 51.32. В.М. Кабузан, Народы России в XVIII в. Численность и этнический состав, М., 1990, р. 219.33. В.Ф. Шишмарёв, op. cit., р. 59.34. В.М. Кабузан, Заселение…,р. 108-109.35. В.Ф. Шишмарёв, op. cit., р. 52-53.36. ПСЗ, т. XXVII, № 20754, р. 592.37. В.М. Кабузан, Заселение…, р. 57.38. А. Скальковский, Хронологическое…, р. 62-64.39. А.В. Суворов, Документы, т. III, М., 1952, р. 335.40. В.М. Кабузан, Народы России…, р. 220.41. И. Житецкий, Смена народностей в Южной России, в «Киевская Старина», 1883, т. VI, р. 5.42. П.А. Иванов, op. cit., р. 37.43. А.Д. Бутовский, В родном гнезде. Летопись рода Бутовских, в «Русская Старина», 1916, № 10-11, р. 87.44. В.Ф. Шишмарёв, op. cit., р. 16.45. Л.Г. Бескровный, Русская армия и флот в XVIII в., М., 1954, р. 48.46. В.Ф. Шишмарёв, op. cit., р. 18; А.З. Мишлаевский, Война с Турцией 1711 г. Прутская операция, СПб., 1808, р. 243.47. Политические и культурные отношения России с югославянскими землями в XVIII в., М., 1984, р. 71.48. Исторические корни связей и дружбы украинского и молдавского народов, Киев, 1980, р. 96.49.Ставучанский поход. Документы 1739 г., СПб., 1892, р. 92.50. Vl. Mischevca, I. Negrei, A. Nichitici, Simbolurile Tarii Moldovei, Chisinau, 1994, p. 53.51. А. Байов, Русская армия в царствование императрицы Анны Иоановны.

139



Война России с Турцией в 1736-1739 годах. Кампания 1739 года. СПб., 1906, р. 89. 52. Ф.С. Беер, op. cit., р. 359. 53. А. Байов, op. cit., р. 192.54. ПСЗ, т. 41, Часть 1, №8461, р. 251.55. Ibidem, р. 272.56. Ibidem, р. 276.57. Письма князя Кантемира к графу М. Воронцову, в «Архив князя Воронцова», Кн. 1, СПб., 1870, р. 369.58. Записки Манштейна о России. 1727-1744, СПб., 1875, р. 149.59. Pseudo - Enache Kogalniceanu; Letopisetul Tarii Moldovei, Bucuresti, 1987, p. 9.60. Экстракт из допросов фельдмаршала Миниха, в «Русский Архив», Вып. 5-6, р. 522.61. С.М. Соловьёв, История России с древнейших времён, т. XIII, М., 1965, р. 141.62. Д.И. Багалей, Д.П. Миллер, op. cit., р. 288.63. Ф.С. Беер, op. cit., р. 360.64. Ibidem, р. 393. 65. ПСЗ. Т. 41, Часть 1, Книга Штатов, р. 274.66. Исторические корни…, р. 96.67. C. Gollner, Regimentele graniceresti din Transilvania. 1764-1851, Bucuresti, 1973, p. 57. 68. ПСЗ. т. XIII, № 9921, р. 575.69. Семилетняя война. Материалы о действиях русской армии и флота в 1756-1762 годах, М., 1948, р. 272.70. П.А. Иванов, op. cit., р. 60.71. Записки Г. де ла Мессельера о пребывании его в России с мая 1757 по март 1759 г., в «Русский Архив» , М., 1874, т. 4, р. 963.72. А. Скальковский, op. cit., р. 62.73. ПСЗ, т. XVI, № 12099, р. 663.74. Сборник Русского Исторического общества, т. 93, р. 27. (In continuare СРИО)75. Ibidem, р. 36.76. Ibidem, р. 30.77. Ibidem, p. 55.78. Д. Миллер, Пикенерия, в «Киевская Старина», Киев, 1899, т. LXVII, р. 305-322. 79. ПСЗ, т. 41, Часть 1, Книга Штатов, № 118113, р. 33.80. Ibidem, p. 155.81. Ibidem, т. XVI, № 12180.82. СРИО, т. 93, р. 51.83. ПСЗ, т.41, Часть 1, Книга Штатов, к № 12344, р. 97.

140



84. В.А. Потто, История Ахтырского полка, т.2, 1765-1796, СПб., 1902, р.8.85. СРИО, т. 93, р. 55.86. А. Скальковский, История Новой Сечи…, р. 211.87. Mihai Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor, Bucuresti, 1902, p. 188.88. П.А. Иванов, op. cit., р. 89.89. Описание городов и уездов Азовской губернии, в «Записки Одесского общества истории и древностей», т.3, Одесса, 1852, р. 299.90. Н.Д. Полонская-Василенко, Из истории Южной Украины в XVIII в. Заселение Новороссийской губернии. 1764-1775 г., в «Исторические записки», М., 1942, р. 167.91. Л.Г. Бескровный, op. cit., р. 307.92. П.А. Иванов, op. cit., р. 115.

Cap.II. Romanii in campaniile militare ale Imperiului Rus in sec. al XVIII-lea

II.1. Romanii in razboiul ruso-turc din anii 1735-17391. Записки Манштейна о России. 1727-1744, СПб., 1875, р. 149.2. I.M. Cantacuzino, O mie de ani in balcani, Bucuresti, 1996, p. 211.3. А. Байов, Русская армия в царствование Императрицы Анны Иоановны.

Война России с Турцией в 1736-1739 годах. Кампания 1739 года, СПб., 1906, р. 171.

4. Ibidem, p. 146.5. Ibidem, p. 190.6. Записки Манштейна…, р. 159-160.7. Ексират из допросов бывшего фельдмаршала графа Миниха, in «Русский

Архив», Выпуск 5-6, р. 522.8. Cronica Ghiculestilor, Bucuresti, 1965, p. 451.9. Pseudo-Enache Kogalniceanu, Letopisetul Tarii Moldovei, Bucuresti, 1987, p. 9.10.А. Байов, op. cit., p. 251.11.Е. Шульман, Русско-молдавское боевое содружество. 1735-1739, Кишинёв,

1962, р. 16.12.Письмо князя Кантемира к графу М.Л. Воронцову, in «Архив князя

Воронцова», М., 1870, р. 369.

II.2. Romanii in razboiul ruso-suedez din anii 1741-1743

1. Записки Манштейна…, р. 256.2. Манштейн, Записки исторические. Гражданские и военные о России с 1727

по 1744 год, М., 1823, часть 2, р. 201.3. Camil Muresanu, Romani-moldoveni in extremul Nord Eurpoean in sec. al XVIII-lea, in “Destin Romanesc”, Bucuresti, 1994, nr.3, p. 68.

141



II.3. Romanii in razboiul de sapte ani

(1756-1762)

1. Семилетняя война. Материалы, М., 1948, р.45.2. Ibidem, p.77.3. Ibidem, p.80.4. Ibidem, p.85.5. П.А. Румянцев, Документы, М., 1953, р. 46-47.6. Ibidem, p. 39.7. Ibidem, p.44.8. Письма путешествующего вояжира из Риги, в «Архив князя

Воронцова», кн. 6, М., 1873, р. 484.9. Н. Коробков, Семилетняя война. Действия России в 1756-1762 годах,

М., 1940, р. 125.10.Журнал о военных действиях Российской Императорской Армии,

Часть 1, СПб., 1761, р. 36, 43.11.Н. Коробков, op. cit., р. 138.12.Семилетняя война, op. cit., р. 235.13.Журнал, op. cit., р. 66-69.14.Ibidem, p.68, 108.15.П.А. Румянцев, op. cit., р. 164.16.Семилетняя война, op. cit., р. 378-379.17.Журнал, op. cit., р. 268.18.П.А. Румянцев, op. cit., p. 203.19.Ibidem, p.214.20.Семилетняя война, op. cit., p.395.21.Ibidem, p.437.22.Журнал Российской Императорской Армии. Прибавление к

Санкт-Петербургским ведомостям, 2 июля 1759 г.23.Санкт-Петербургские Ведомости», № 28, 7 апреля, 1760 г.24.Семилетняя война, op. cit., р. 662-663.25.Н. Коробков, op. cit., р. 275.26.Реляция от генерал-майора и кавалера графа Тотлебена о занятии

города Берлина, в Архив князя Воронцова, кн. 6, М., 1873, р. 460.27. Ibidem, p. 461; Н. Коробков, op. cit., стр. 227.28.Ibidem, p. 465.29.Ibidem, p. 468.30.Семилетняя война, op. cit., р. 682-683; Н. Коробков, op. cit., р.

281-282; К. Осипов, Русские войска в Восточной Пруссии в семилетней войне, М., 1945.

31.Прибавление к Санкт-Петербургским Ведомостям, 12 декабря 1760

142



г.32.Ibidem, 3 июля 1761 г.33.Семилетняя война, op. cit., р. 768.34.Прибавление к Санкт-Петербургским Ведомостям, 28 августа 1761 г.35.Ibidem, 14 ноября 1761 г.

II.4. Osteni si unitati militare romanesti in razboiul ruso-turc din anii 1768-1774.

1. Материалы для истории Колиивщины, в «Киевская Старина», т.3, Киев, 1882, р. 313, 546.

2. С.М. Соловьёв, История России с древнейших времён, Кн.,14, М., 1956, р. 233.

3. В.А. Потто, История Ахтырского полка, т.II, 1765-1796, СПб., 1902, р. 39.4. Ibidem, p. 42.5. П.А. Румянцев, Документы, т. II, М., 1953, р. 39-42.6. A. Xenopol, Razboaiele dintre rusi si turci si inraurirea lor asupra terilor romane,

vol. I, Iassy, 1880.7. Записки Александра Михайловича Тургенева, в «Русская Старина», СПб.,

1886, №9, р. 50.8. П.А. Румянцев, op. cit., p.188.9. Россия и освободительная борьба молдавского народа против

османского ига. 1769-1812, Кишинёв, 1984, р. 58.10.Ibidem, p.65.11.ANRM, f.220, inv. 3, d. 28.12.V. Tcaci, Moldova in relatiile internationale (1763-1774), Chisinau, 1999, p. 50.13.Россия и освободительная борьба…, vezi si A. Lescu, Osteni si unitati

militare romanesti in razboiul ruso-turc din anii 1768-1774, in “Destin Romanesc”, nr. 1, 2002, p. 33.

14.Политические и культурные отношения России с югославянскими землями в XVIII в., М., 1984, р. 297.

15.В.А. Потто, op. cit., р. 46.16.Россия и …, р. 43.17.Ibidem, p. 246.18.Ibidem, p.57. 19.В.А. Потто, op. cit., p.55.20.G. Bezviconi, Contributii la istoria relatiilor romano-ruse, Bucuresti, 1962, p.150.21.А. Петров, Война России с Турцией и польскими конфедератами с 1769

по 1774 год, т. 1, СПб., 1866, р. 319.

143



22.П.А. Румянцев, op. cit., p.141.23.Ibidem, p.153.24.Ibidem, p.180.25.Faptele trecute si basarabeni uitati, Chisinau, 1992, p.28.26.V.A. Urechia, Evenementeloru din Orientu cu preferinta la principatele Moldove

si Valahia din anii 1769-1774, p. 20.27.Documente Hurmuzaki, vol. XIV, par. A II-a, Bucuresti, 1917, p.1205.28.V.A. Urechia, op. cit., p. 20.29.Cronici si povestiri versificate. Sec. XVII-XVIII, editie si studiu introductiv de

Dan Simonescu, Bucuresti, 1967, p. 131-137.30.Dionisie Eclesiarhul, Hronograf. 1764-1815, Bucuresti, 1987, p.36.31.Documente Hurmuzaki, p. 1208.32.П.А. Румянцев, op. cit., р. 214.33.А. Петров,op. cit., vol. II, p.43.34.В.А. Потто, op. cit., р. 62.35.П.А. Румянцев, op. cit., р. 216.36.В.А. Потто, op. cit., р. 62.37.А. Петров, op. cit., р. 74.38.П.А. Румянцев, op. cit., p.283.39.Ibidem, p.315.40.Письмо Екатерины Великой к О.Е. Сатину, в «Русский Архив», №2, М.,

1896, р. 187.41.П.А. Румянцев, op. cit., р. 349.42.В.А. Потто, op. cit., р. 76.43.А. Петров, op. cit., p.180.44.Ibidem, p.218.45.Ibidem, p.284.46.Ibidem, p. 310.47.Ibidem, p. 327.48.Ibidem, t. III, p.7.49.В.А. Потто, op. cit., р. 88.50.А. Петров, op. cit., p.55.51.Ibidem, p.80.52.Ibidem, p. 90.53.П.А. Румянцев, op. cit., р. 469.54.А. Петров, op. cit., p.152.55.Ibidem, p. 154.56.В.А. Потто, op. cit., р. 99.57.Архив Государственного Совета, т. 1, СПб., 1869, р. 90, 119.58.Ibidem, p. 70.59.Записки Густава фон Штрандмана. 1742-1803, в «Русская Старина», т.

XLIII, 1884, p. 62-63.

144



60.Архив…, p. 95.61.Е. Альбовский, История Харьковского полка, Минск, 1897, р. 62.62.А.В. Суворов, Документы, т.1, М., 1949, p. 62.63.Россия и освободительная…, р. 74-75.64.Е. Альбовский, op, cit., p. 61.65.Ibidem, p.62.66.П.А. Румянцев, op. cit., p. 642.67.Mihai Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor, Bucuresti, 1902, p.188.68.Е. Альбовский, op. cit., р. 63.69.А. Петров, op. cit., p.100.70.Ibidem, p.128.71.Documente Hurmuzaki, Vol. XIV, pr. II, p.1216.72.Архив…, р. 261.73.Новые данные к биографии князя Антиоха Дмитриевича Кантемира и его

ближайших родственников, в «Журнал Министерства Народного Образования», СПб., 1891, р. 354.

74.Письмо Екатерины II к князю Михаилу Никитичу Волконскому, в «Осьмнадцатый век», Кн. 1, М., 1868, р. 144-145.

75.М.Н. Гернет, история царской тюрьмы, т. 1, М., 1941.76.Энциклопедический словарь Брокгауза и Эфрона, т. 27, р. 314.77.П.А. Румянцев, op. cit., р. 676.78.Архив…, р. 282-283. 79.П.А. Румянцев, op. cit., p. 724.80.Ibidem, p. 751.81.Е. Альбовский, op. cit., р. 70.82.В.А. Потто, op. cit., p. 106.83.Relatiile internationale ale Romaniei in documente (1368-1900), Bucuresti, 1971,

p. 220-229.84.Documente turcesti privind istoria Romaniei, vol. I, Bucuresti, 1976, p. 320-325.85.A. Agachi, Hotin: pamant din pamantul Moldovei, in “Destin Romanesc”, 1998,

nr. 2, p. 32.

II.5. Participarea romanilor la razboiul ruso-turc din anii 1878-1791

1. А.Н. Петров, Вторая турецкая война в царствование Императрицы Екатерины II. 1787-1791, т. 1, 1787-1789, СПб., 1880, Приложение, р. 34-37.

2. Россия и освободительная борьба молдавского народа против османского ига. 1768-1812 г. Кишинёв, 1984, p. 125.

3. И.В. Семёнова, Русско-молдавское боевое содружество. (1787-1791), Кишинёв, 1968, р. 52.

4. И.В. Семёнова, Россия и освободительная борьба молдавского народа против оттоманского ига в конце XVIII в, Кишинёв, 1976, р. 100.

145



5. И.В. Семёнова, Русско-молдавское…, р. 52.6. Россия и освободительная борьба…, р. 154, 261.7. И.В. Семёнова, Русско-молдавское…, р. 52-54.8. Деятели Новороссийского края, в “Записки Одесского общества истории

древностей” (in continuare ЗООИД), т.8, Одесса, 1782, р. 455.9. Л.Г. Бескровный, Русская армия и флот в XVIII в., М., 1958, р. 522.10.Gh. Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut si Nistru, Bucuresti, 1940, p.128.11.А.В. Суворов, Документы, т.II, М., 1951, р. 340.12.Ibidem, p.366.13. М.И. Кутузов, Документы, т. 1, М., 1950, р. 52.14. Ibidem, р. 54.15. Р.М. Чебриков, Вокруг Очакова 1788 г. Дневник очевидца, в «Русская

Старина», М., 1895, №9, р. 175-176.16. А.В. Суворов, op. cit., р. 435.17. И.В. Семёнова, Россия и освободительная борьба молдавского народа

против оттоманского ига в конце XVIII в, Кишинёв, 1976, р. 115.18. М.Н. Богданович, Походы Румянцева, Потёмкина и Суворова в Турции,

СПб., 1852, р. 156.19. А.Н. Петров, op. cit., р. 195.20. Памятник бригадиру Горичу в Очакове, в «Военный сборник», 1904, №12,

р. 19.21. П.А. Румянцев, Документы, т.III, М., 1959, р. 157.22. Россия и освободительная борьба…, р. 126.23. А.Н. Петров, op. cit., р. 155.24. П.А. Румянцев, op. cit., p. 226.25. Ibidem, p. 271.26. Россия и освободительная борьба…, р. 131, 257.27. А.П. Румянцев, op. cit., p. 277.28. Ibidem, p.279.29. Ibidem, p. 249.30. Ibidem, p. 272.31. Ibidem, p. 311.32. ANRM, f. 220, inv. 3, d. 17.33. П.А. Румянцев, op. cit, p.330.34. Ibidem. P. 357.35. V. Osiac, Pandurii din Tara Romaneasca, Craiova, 1995, p. 18.36. Л.Г. Бескровный, op. cit., р. 540-541.37. G. Bezviconi, Contributii la istoria relatiilor romano-ruse, Bucuresti, 1962, p. 1 150.1. П.А. Румянцев, op. cit., р. 415.2. И.В. Семёнова, op. cit., р. 129.3. А.Н. Петров, op. cit., р. 17.

146



4. А.В. Суворов, op. cit., т. II, M., 1951, p. 468-469.5. Ibidem, p. 470.6. Ibidem, p. 478.7. Ibidem, p. 479.8. Ibidem, p. 500.9. Ibidem, p. 482, 484.10. Донесение кн. Потёмкина-Таврического Екатерине II-й о взятии крепости

Бендерской, в «Русский Архив», 1865, р. 399-400.11. И.В. Семёнова, Россия и освободительная борьба молдавского народа

против оттоманского ика в конце XVIII в., Кишинёв, 1976, р. 135, 202.12. А.В. Суворов, op. cit., р. 522.13. Н. Орлов, Штурм Измаила Суворовым в 1790 году, СПб., 1890, р. 53. 14. А.В. Суворов, op. cit., p. 531-534.15. Ibidem, p. 564.16. Ibidem, p. 560.17. Ibidem, p. 561.18. Ibidem, p. 555.19. Сборник Русского исторического общества, СПб., 1881, т. 29.20. М.И. Кутузов, op. cit., p. 134.21. ANRM, f. 220, inv. 3, d. 27.22. М.И. Кутузов, op. cit., p. 152.23. ANRM, f. 220, inv. 3, d. 27.24. Ibidem, d. 28.25. Documente turcesti privind istoria Romaniei, vol. III, 1791-1812, Bucuresti,

1986, p. 31-32. 26. Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chisinau, 1991, p. 166. 27. Записки Льва Николаевича Энгельгардта, 1766-1836, М., 1868, р. 88.

Cap. III. Participarea romanilor din cadrul armatei ruse la inabusirea miscarilor sociale si nationale din Rusia

1. Гайдамацкий рух на Украини в XVIII ст. Збирник документив, Киив, 1970, р. 229.

2. Ibidem, р. 346.3. Материалы для истории Колиивщины, в “Киевская Старина”, Киев, т. 3, р.

313. 4. А.С. Пушкин, История Пугачёва, т.9, М., 1948, р. 338.5. П.А. Гейсман, А.Н. Дубовский, Граф Пётр Иванович Панин, 1721-1789,

СПб., 1897, р. 72.6. Е. Альбовский, История Харьковского полка, Минск, 1897, р. 75.7. Н. Дубровин, Пугачёв и его сообщники. Эпизод из истории царствования

147



Императрицы Екатерины II-й, 1773-1774, СПб., т.3, 1884, р. 149.8. А. Скальковский, История Новой Сечи или последнего коша

Запорожского, Одесса, Часть 2,1846, р. 279.9. Из бумаг М.М. Кирьякова, в «Записки Одесского общества истории

древностей», т. XXXII, Одесса, 1915, р. 30-31.10.М.И. Кутузов, Документы, т.1, М., 1950, р.159.11.Прибавление к №52 Санктпетербургских ведомостей, 29 июля 1792.12.А.В. Суворов, Документы, т.III, М., 1952, р. 151,153, 154, 162.13.Е. Альбовский, op. cit., р.145.14.А.В. Суворов, op. cit., р. 437.15.Ibidem, р. 367.16.Польская война 1794 года в реляциях и рапортах А.В. Суворова, в

«Красный Архив», М., 1940, №4, р. 169. 17.Кавалеры ордена Святого Великомученика и Победоносца Георгия за 140

лет, (1769-1909), в «Военный Сборник», СПб., 1910, №6, р.254.18.G. Bezvicoini, Boierimea Moldovei dintre Prut si Nistru, Bucuresti, 1940, vol. I, p.

128. 19.В.А. Потто, История Ахтырского полка, т.2, 1765-1796, СПб., 1902, р. 151.20.Рапорт генерала Ферзена князю Н.В. Репнину, в «Сборник Русского

исторического общества», СПб., 1875, т.16, р. 53. 21.А.В. Суворов, op. cit., р. 417.22.Санкт-Петербургские Ведомости, 1795, №2.23.Император Павел Петрович. Приказы по войскам в 1797 году, в «Русская

Старина», 1873, №12, р. 961, 963.24.Л.П. Богданов, Русская армия в 1812 году, М., 1979, р.16.

Cap. IV. Romanii in campaniile militare purtate de Imperiul Rus in prima

jumatate a sec. al XIX-lea

IV.1. Participarea locuitorilor Principatelor Romane la razboaiele napoleoniene

1.М. Богданович, история царствования Императора Александра I и Россия в его время, т.II, СПб., 1869, Приложения, р. 32. Л.Г. Бескровный, Русское военное искусство XIX в, М., 1974, р. 26-27. 3. М.И. Кутузов, Документы, т.II, М., 1951, р. 211.4. Советская военная энциклопедия, т.1, М., 1990, р. 266.5. М.И. Кутузов, op. cit., р. 256.6. Документы штаба М.И. Кутузова. 1805-1806 г.г., Вильнюс, 1951, р. 221-222.7. М.И. Кутузов, op. cit., p. 253.8. I.M. Cantacuzino, O mie de ani in Balcani, Bucuresti, 1996, p.244.

148



9. М.И. Кутузов, op. cit., р. 373-376.10. Михайло-Данилевский, Описание второй войны Императора Александра с Наполеоном в 1806 и 1807 годах, СПб., 1846, р. 63.11. М. Богданович, op. cit., p.169.12. Ibidem, p.170.13. А.П. Ермолов, Записки. 1798-1828, М., 1991, р.72.14. Ibidem, p.72.15. G. Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut si Nistru, vol. I, Bucuresti, 1940, p. 129.16. Михайло-Данилевский, op. cit., p. 170.17. Михайло-Данилевский, op. cit., p. 198.18. Н. Задонский, op. cit., p. 104.19. Л.Г. Бескровный, op. cit., p. 48.20. М. Богданович, op. cit., p. 223.21. Военный Сборник, СПб., 1910, №8, р. 231.22. Ibidem, p. 233.1. Ibidem, nr.6, 1910, p. 242.2. Д. Бутурлин, история нашествия Императора Наполеона на Россию в

1812 году, СПб., 1838, р. 351-357.3. Ibidem, p. 358.4. Н. Задонский, op. cit., p. 176.5. Д. Бутурлин, op. cit., p. 359.6. Ibidem, p. 360.7. В.М. Глинка, А.В. Поморнацкий, Военная галерея Зимнего дворца,

Ленинград, 1981.8. Б. Колюбакин, По 1812 году, СПб., 1905, р. 24.9. Д. Бутурлин, op. cit., p. 363.10. Из боевого прошлого русской армии, М., 1944, р. 69.11. Народное ополчение в Отечественной войне 1812 года, М., 1962, р.

300.12. Ф.А. Гарин, Изгнание Наполеона, М., 1948, р. 127.13. М.И. Кутузов, Сборник документов, т. IV, ч. 1, М., 1954, р. 63.14. Двенадцатый год. Исторические документы собственной

канцелярии главнокомандующего Западною армиею генерала от кавалерии А.П. Тормасова, СПб., 1912, р. 315-316.

15. Ibidem, p. 316.16. Ibidem, p. 342.17. М.И. Кутузов, op. cit., p. 142-143.18. М. Богданович, История Отечественной войны 1812 года по

достоверным источникам, СПб., 1859, Т. II, p. 148.19. Е. Альбовский, История Харьковского полка, Минск, 1897, р. 49.

149



20. М.И. Кутузов, op. cit., p. 162.21. Ibidem, p. 450.22. Русский Инвалид, СПб., 1912, №188.23. История русской армии и флота, М., 1911, т. III, p. 158.24. Е. Альбовский, op. cit., p. 252.25. Л.Г. Бескровный, op. cit., p. 109.26. I.M. Cantacuzino, op. cit., p.253.27. России двинулись сыны, М., 1988, р. 67.28. М.И. Кутузов, op. cit., p. 166. 29. М. Богданович, op. cit., p. 207.30. М.И. Кутузов, op. cit., p. 167. 31. Ibidem, p. 205.32. Б.С. Абалихин, Отечественная война 1812 года на Юго-западе

России, Волгоград, 1987, р. 86-87.33. М.И. Кутузов, op. cit., p. 257.34. Д. Давыдов, Военные записки, М., 1982, р. 171.35. М.И. Кутузов, op. cit., p. 336.36. Н. Задонский, op. cit., p. 221.37. Д. Давыдов, op. cit., p. 172.38. Ibidem, p. 174-175. 39. М.И. Кутузов, op. cit., p. 336.40. Ibidem, p. 279.41. Б. Колюбакин, op. cit., p. 28.42. Ibidem, p. 64.43. Н. Задонский, op. cit., p. 231.44. Народное ополчение…, р. 442.45. М.И. Кутузов, op. cit., p. 350.46. Ibidem, p. 361, 426.47. Ibidem, p. 385.48. Д. Давыдов, op. cit., p. 181-182.49. Н. Задонский, op. cit., p. 239.50. М.И. Кутузов, op. cit., т. IV, ч.2, М., 1955, р. 58.51. М. Богданович, История Отечественной войны 1812 года по

достоверным источникам, т. III, СПб., 1860, р. 74.52. М.И. Кутузов, op. cit., p. 248.53. Н. Задонский, op. cit., p. 261.54. Д. Давыдов, op. cit., p. 207.55. Б.С. Абалихин, op. cit., p. 87.56. М. Богданович, История царствования…, р. 419.57. Ibidem, p. 423.58. М.И. Кутузов, op. cit., p. 317.

150



59. Ibidem, p. 317.60. Ibidem, p. 354-355.61.Д. Давыдов, op. cit., p. 240.62. М.И. Кутузов, op. cit., p. 505-518.63. Ibidem, t. V, M., 1956, p. 81.64. Ibidem, p. 287.65. Д. Давыдов, op. cit., p. 269.66. Ibidem, p. 274.67. Ibidem, p. 278.68. Бумаги А.И. Чернышёва за царствование Императора Александра I.

1809-1825 г.г., СПб., 1825, р. 221.69. Поход русской армии…, р. 362.70. Ibidem, p. 352.71. В.М. Глинка, А.В. Поморнацкий, op. cit., p. 230.72. В.М. Цвиркун, Участие молдаван в Отечественной войне 1812 г. и

заграничных походах русской армии 1813-1814 гг, в «Известия А.Н. МССР», серия общественных наук, 1989, №1.

IV.2. Participarea romanilor la razboiul ruso-turc din anii 1806-1812.

1. V. Mischevca, P. Zavitsanos, Principele Constantin Ypsilanti. 1760-1816, Chisinau, 1999, p. 74.

2. В.А. Цвиркун, Участие молдаван в Отечественной войне 1812 г. и заграничных походах русской армии 1813-1814 гг, in «Известия АН МССР», серия общественных наук, 1989, №1, Кишинёв, 1989, р.11.

3. Записки графа Ланжерона, Война с Турцией 1806-1812 гг, in Русская Старина, 1907, №5, р.601.

4. Ibidem, p.442.5. Ibidem, K.9-10, p.532.6. А. Петров, Война России с Турцией. 1806-1812, т.1, СПб., 1885, р.80.7. Столетие Военного Министерства. 1802-1902. Исторический очерк, т. XI,

СПб., 1902, р.137.8. Труды Бессарабской губернской ученной архивной комиссии, т.3,

Кишинёв, 1907, р. 491.9. Журнал Императорского русского военно-исторического общества, СПб.,

1912, №5, р.28.10.М.И. Кутузов, Сборник документов, т. III, M., 1952, p. 65.11.Dionisie Eclesiarhul, Hronograf. 1764-1815, Bucuresti, 1987, p. 87.12.М.И. Кутузов, op. cit., p. 389.13.Л.Е. Семёнова, Константин Ипсиланти и первое Сербское восстание.

(1804-август 1807), in Балканские исследования, Вып. 9, М., 1984, р.56.14.А. Петров, op. cit., p.80.

151



15.Михайловский-Данилевский, Описание турецкой войны в царствование Императора Александра с 1806 до 1812 года, СПб., 1843, Часть 1, р. 30.

16.Г.С. Гросул, Р.В. Даниленко, К вопросу об участии волонтёров из Дунайских княжеств в русско-турецкой войне 180601812 годов, in «Известия Молдавского филиала Академии Наук СССР», Кишинёв, 1961, №2, р. 11.

17.Михайловский-Данилевский, op. cit., p.31.18.А. Петров, op. cit., p. 78.19.Ibidem, p. 80.20.V.A.Urechia, Istoria romanilor, vol. IX, Bucuresti, 1896, p. 84.21.Россия и освободительная борьба молдавского народа против османского

ига. 1769-1812гг. Кишинёв, 1984, р. 192.22.Ibidem, p. 203-204.23.Ibidem, p. 206.24.Radu Rosetti, Arhiva Senatorilor din Chisinau si ocupatia ruseasca de la

1806-1812, Bucuresti, 1909, fascicula 1, p. 133.25.Россия и освободительная борьба …, p.208.26.Ibidem, p.222.27.Ibidem, p.211.28.Ibidem, p.209, 223.29.Dionisie Eclesiarhul, op. cit., p. 90.30.V.A. Urechea, op. cit., p.104.31.Ibidem, p. 167.32.Dionisie Ecleziarhul, op. cit., p. 92.33.ANRM, F.1, inv. D.74, f.4.34.Radu Rosetti, op. cit., p. 122.35.Г.С. Гросул, Р.В. Даниленко, op. cit., p.9.36.Radu Rosetti, op. cit., p.122.37.V. Mischevca, P. Zavitsanos, op. cit., p. 96.38.Radu Rosetti, op. cit., p. 124.39.P.P. Panaitescu, Corespondenta lui Constantin Ypsilanti cu guvernul rusesc.

1806-1810, Bucuresti, 1933, p. 61.40.М.И. Кутузов, op. cit., p. 65.41.ANRM, F.1, inv. I, d. 1964, f.7.42.V.A. Urechea, op. cit., p. 550-551.43.ANRM, F.1, inv. I, d. 920, f.2.44.Amintirile colonelului Ioan Solomon, Valeni-de-Munte, 1910, p. 5.45.Radu Rosetti, op. cit., fascicolul II, Bucuresti, 1909, p. 112.46.ANRM, F.1, inv. I, d. 55, f.1.47.Ibidem, d. 283, f. 1-6.48.Труды Бессарабской … , Т.1, Кишинёв, 1900, р.374.49.V.A. Urechea, op. cit., p. 548.

152



50.Ibidem, p. 549.51.Ibidem, p. 553.52. A. Agahi, Moldova si Tara Romaneasca sub ocupatia militara rusa. 1806-1812,

Autoreferatul tezei de doctor habilitat in stiinte istorice, Chisinau, 2003, p. 23.53.Михайловский-Данилевский, op. cit., p.23.54.Radu Rosetti, op. cit., fascicula 1, p. 103.55.А. Петров, op. cit., p.113.56.V.A. Urechea, op. cit., p.99.57.Dionisie Eclesiarhul, op. cit., p.92.58.A. Agachi, Organizarea administrativa a Moldovei si Munteniei sub ocupatia

militara rusa din anii 1806-1812, in «Destin Romanesc», 1997, nr.3, p. 39.59.Россия и освободительная борьба…., р. 210.60.Ibidem, p. 215.61.Ion I. Nistor, Razboiul ruso-turc din 1806-1812 si pierderea Basarabiei, Cernauti,

1938, p. 15. 62.Михайловский-Данилевский, op. cit., p. 41.63.А. Петров, op. cit., p. 144-147.64.A. Agachi, op. cit., “Destin Romanesc”, nr.4, 1997, p. 149-150.65.Dionisie Eclesiarhul, op. cit., p. 101.66.А. Петров. Op. cit., p. 154. 67.Ibidem, p. 158.68.Documente privind istoria Romaniei. Rascoala din 1821, Bucuresti, 1959, vol. I, p.

40.69.А. Петров, op. cit., p. 225-227.70.Михайловский-Данилевский, op. cit., p. 62.71.Записки графа Ланжерона…, in «Русская Старина», 1907, т.8, р. 324.72.А. Петров, op. cit., p. 184.73.Ibidem, p. 188.74.Dionisie Eclesiarhul, op. cit., p. 103,104.75.Богданович, История царствования Императора Александра 1 и Россия в

его время т. II, СПб., 1869, р. 470.76.Amintirile colonelului Ioan Solomon…, p. 3.77.Ibidem, p. 4.78.Documente privind istoria Romaniei…, p. 51.79.Кавалеры ордена Святого Великомученика и Победоносца Георгия за 140

лет(1769-1909), in «Военный Сборник», СПб., 1910, №9, р. 261, 263.80.Gh. Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut si Nistru, Bucuresti, 1940, p. 128.81.Ibidem, p. 129.82.Кавалеры ордена Святого Великомученика…, р. 264.83.Gh. Bezviconi, op. cit., p. 129.84.М.И. Кутузов, op. cit., p. 307-310.85.Ibidem, p. 477.

153



86.Gh. Bezviconi, op. cit., p. 129.87.«Северная Почта», СПб., 1811, №67, 23 august.88.Amintirile colonelului Ioan Solomon…, p. 5.89.М.И. Кутузов, op. cit., p. 581.90.Ibidem, p. 586.

IV.3. Romanii in razboiul ruso-turc din anii 1828-1829

1. Граф Аракчеев и военные поселения. 1809-1831, СПб., 1871, р. 109.

1. П.А. Иванов, Состав и устройство регулярной русской кавалерии с 1700 по 1864 год, СПб., 1864, р. 213.

2. Граф Аракчеев…, р. 240-244.3. Бунт военных поселян в 1831 году. Рассказы и воспоминания

очевидцев, СПб., 1870, р. 13,80.4. А.П. Заболоцкий-Десятовский, Граф П.Д. Кисилёв и его время, т. 1,

СПб., 1882, р. 265.5. В.Я. Гросул, Реформы в Дунайских княжествах и Россия, М., 1966, р.

153,174.6. N. Ciachir, Unele aspecte ale aportului Rusiei la organizarea Armatei Nationale

Romane, in “Studii privind relatiile romano-ruse”, vol. III, Bucuresti, 1963, p. 90.7. Amintirile colonelului Ioan Solomon, Valeni-de-Munte, 1910, p. 33.8. В.Я. Гросул, op. cit., p. 174.9. Amintirile colonelului Ioan Solomon, p. 63.10.В.Я. Гросул, op. cit. p. 175.11.N. Ciachir, op. cit., p. 93.12.Amintirile colonelului Solomon, p. 34.13.Ibidem, p. 35.14.Ibidem, p. 39.15.Ibidem, p. 41.16.Vladimir Osiac, Pandurii din Tara Romaneasca, Craiova, 1995, p. 34.17.Amintirile colonelului Solomon, p. 49.18.Ioan C. Filitti, Principatele Romane de la 1828 la 1834. Ocupatia ruseasca si

Regulamentul Organic, Bucuresti, 1934, p. 12.19.N. Ciachir, op. cit, p. 91.20.Н. Епанчин, Очерк похода 1829 г. в Европейской Турции, in «Военный

Сборник», №1, 1905, р. 36.21. Amintirile colonelului Ioan Solomon, p. 53.22.Л.Г. Бескровный, Русское военное искусство XIX в. М., 1974, р.

198-199.23.Н. Епанчин, op. cit., nr.2, 1905, p. 87-88.24.Ibidem, nr.4, 1905, p. 155.

154



25.Ibidem, nr.9, 1905, p. 282.26.Ibidem, nr.11, 1905, p. 335.27.И.П. Липранди, Отряд волонтиров-партизан в 1829 году, in «Русский

Инвалид», 1877, №81, р. 3-4.28.Ion Neascu, Cateva date privind voluntarii polcovnicului I.P. Liprandi din razboiul

ruso-turc (1828-1829), in “Studii si materiale de istorie moderna”, vol. II, Bucuresti, 1960, p. 247.

29.В.Я. Гросул, op. cit., p. 175.30.Ibidem, p. 176.31.Amintirile colonelului Ioan Solomon, p. 54-56.32.Petre p. Panaitescu, Istoria Romanilor, Partea II, Chisinau, 1990, p. 263.

IV.4. Romanii in razboiul Crimeei. 1853-1856

1. Е.В. Тарле, Сочинения. Крымская война, т. VIII, M., 1959, p. 255.2. М.И. Богданович, Восточная война 1853-1856 годов, т. 1, СПб.,

1976, р. 6.3. Е.В. Тарле, op. cit., p. 256.4. Е.П. Ковалевский, Война с Турцией и разрыв с Западными

державами в 1853 и 1854 годах, in «Собрание сочинений», т. II, СПб., 1871, р. 44.

5. М.И. Богданович, op. cit., p. 23, Supliment.6. Е.П. Ковалевский, op. cit., p. 286, 287.7. П. Алабин, Походные записки в войну 1853, 1854, 1855 и 1856

годов, Вятка, 1861, Часть 1, р. 64.8. Ibidem, p. 148.9. G. Bezviconi, Contributii la istoria relatiilor romano-ruse, Bucuresti, 1962, p.

257.10.Е.П. Ковалевский, op. cit., p.95.11.А.Ф. Гейрот, Описание Восточной войны 1853-1856 годов, СПб.,

1972, р. 81.12.Е.П. Ковалевский, op. cit., p.105.13.М.И. Богданович, op. cit., p. 168.14.Ibidem, p. 172.15.Е.П. Ковалевский, op. cit., p. 125.16.П. Шиманский, Бой при Четати, in «Военный Сборник», СПб., 1904,

31, р. 43.17.М.И. Богданович, op. cit., p. 174.18.Ibidem, p. 196.19.Ibidem, t. II, СПб., 1976, р. 32.20.Л.Г. Бескровный, русское военное искусство XIX в., м., 1974, р.

243.

155



21.М.И. Богданович, op. cit., p. 46.22.Ibidem, p. 48.23.Ibidem, p. 49.24.Ibidem. P. 82.25.Е.В. Тарле, op. cit., p. 479.26.П. Алабин, op. cit., p. 257.27.Н.И. Ленц, Бомбордирование Одессы, in «Записки Одесского

общества истории и древностей», Одесса, т.26, р. 46.28. Е.В. Тарле, op. cit., p. 109.29.В. Бейтнер, действия в Альминском сражении Московского

пехотного полка 8 сентября 1854 года, in «Рукописи о Севастопольской обороне собранные Государём наследником Цесаревичем», т. III, СПб., 1876, р. 228.

30.П. Алабин, op. cit., Часть II, p. 6,8, Suplimente.31.М.И. Богданович, op. cit., т. III, СПб., 1877, р. 18.32.Зайончковский, Оборона Севастополя. Подвиги защитников, СПб.,

1904, р. 22.33.В. Бейтнер, op. cit., p. 272.34.М.И. Богданович, op. cit., p. 61.35.К. Лукашевич, Оборона Севастополя и его славные защитники, м.,

1912, р. 81.36.М.И. Богданович, op. cit., p. 373.37.Н. Берг, Записки об осаде Севастополя, М., 1858, т. II, p. 27.38.Ibidem, p. 240.39.Сборник известий относящихся до настоящей войны, Отдел II,

СПб., 1856, р. 533. 539.40.М.И. Богданович, op. cit., p. 220.41.А.Ф. Гейрот, op. cit., p. 392.42.Ibidem, p. 398.43.Е.В. Тарле, op. cit., p. 382.44.М.И. Богданович, op. cit., p. 391.45.Из моей старины. Воспоминания князя А.В. Мещерского, in

«Русский Архив», 1901, №1, р. 100.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVAI. Arhive

1. Arhiva Nationala a Republicii Moldova (A.N.R.M.), Fondurile 1, 88, 220.1II. Documente publicate

21. Архив Государственного Совета, т. 1, СПб., 1869.1. В. Березняков, В.А. Богданова, Кутузов в Дунайских княжествах, Кишинёв,

1948.

156



2. В. Березняков, В.А. Богданова, Багратион в Дунайских княжествах Кишинёв, 1949.

3. Гайдамацкий рух на Украине в XVIII в. Сборник документов, Киев, 1970.4. Двенадцатый год. Исторические документы собственной канцелярии

главнокомандующего Западною армиею генерала от кавалерии А.П. Тормасова, СПб., 1912.

5. Документы штаба М.И. Кутузова. 1805-1806 г.г., Вильнюс, 1951.6. Кутузов М.И , Сборник документов и материалов, т.1-5, М.,

1950-1956.8. Народное ополчение в Отечественной войне 1812 года, М., 1962.9. Политические и культурные отношения России с югославянскими землями

в XVIII веке, М., 1984.10. Полное Собрание Законов Российской Империи с 1649 года, СПб.,1830.

(In continuare ПСЗ).11.Поход русской армии против Наполеона в 1813 году и освобождение

Германии, М., 1964. 12.Румянцев П.А, Русские полководцы. Сборник документов, т. 1-3, М.,

1953- 1959. 13.Россия и освободительная борьба молдавского народа против

османского ига. 1769-1812 годы. Кишинёв, 1984.14.Сборник Императорского русского исторического общества, т. 120,

Юрьев, 1905.15.Сборник Русского Исторического общества, т. I-CXLVIII, СПб., 1867-1916.

(In continuare Сб. РИО).16.Семилетняя война. Материалы о действиях русской армии и флота в

1756-1762 годах, М., 1948.17.Ставучанский поход. Документы 1739 г., СПб., 1892.18.Суворов А.В, Сборник документов, т. 1-4, М., 1949-1953.19.Documente privind istoria Romaniei. Rascoala din 1821, Bucuresti, vol. I, 1959.20.Documente privitoare la istoria romanilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, vol.

XIV, par. a II-a, Bucuresti, 1917.21. Documente privind istoria militara a poporului roman. Ianuarie 1848-decembrie

1856, Bucuresti, 1986.22.Documente turcesti privind istoria Romaniei, intocmit de Mustafa A. Mehmed,

vol. I-III, Bucuresti, 1976. 1983, 1986.23.P.P. Panaitescu, Corespondenta lui Constantin Ypsilanti cu guvernul rusesc.

1806-1810, Bucuresti, 1933.24.Relatiile internationale ale Romaniei in documente (1368-1900), Bucuresti, 1971.

STUDII1. В.С. Абалихин, Отечественная война 1812 года на юго-западе

России, Волгоград, 1987.2. П. Алабин Походные записки в войну 1853, 1854, 1855 и 1856 годов,

157



Часть 1, Вятка, 1861.1. Е.Альбовский, История Харьковского полка.(II Драгунский

Харьковский Ея Императорского Величества Великой княгини Александры Петровны полк), Минск, 1897.

2. И.А. Анцупов, Казачество российское между Бугом и Дунаем, Кишинёв, 2000.

5. Архимандрит Арсений, Софроний Добрашевич, архимандрит Новой Сербии, в «Киевская Старина», т. X, Киев, 1884.

6. Д.И. Багалей, Очерки из истории колонизации степной окраины Московского государства, M., 1887.

7. Д.И. Багалей, Колонизация Новороссийского края, in “Киевская Старина”, t. XXVI, Kiev, 1889.

8. Д.И. Багалей, Д.П. Миллер, История города Харькова за 250 лет его существования, т. 1 – 2, Харьков, 1905.

9. А. Байов, Русская армия в царствование императрицы Анны Иоановны. Война России с Турцией в 1736 – 1739 g. Кампания 1739 года, СПб., 1906.

1. Ф.С. Беер, История о жизни и делах молдавского господаря князя Константина Кантемира, M., 1783.

2. В. Бейтнер, действия в Альминском сражении Московского пехотного полка 8 сентября 1854 года, in «Рукописи о Севастопольской обороне собранные Государём наследником Цесаревичем», т. III, СПб., 1876.

12. Н.Берг, Записки об осаде Севастополя, М., 1858.13. Л.Г. Бескровный, Русская армия и флот в XVIII в, М., 1958.14. Л.Г. Бескровный, Русское военное искусство XIX в, М., 1974.15. П.А. Бильбасов, Семилетняя война по русским источникам, СПб.,

1901.16. Л.П. Богданов, Русская армия в 1812 году, М., 1979.17. М. Богданович, Походы Румянцева, Потёмкина и Суворова в Турции,

СПб., 1852.18. М. Богданович, История царствования Императора Александра 1 и

России в его время, т.1-3, СПб.,1869.19. М. Богданович, История Отечественной войны 1812 года, по

достоверным источникам, т. 1-2, СПб., 1859.20. М. Богданович, Восточная война 1853-1856 годов, т.1-4, СПб.,

1876-1877.21. Ф.Булгарин, Картина войны России с Турциею в царствование

Императора Николая 1, СПб., 1830.22. Бумаги А.И. Чернышёва за царствование Императора Александра I.

1809-1825 г.г., СПб., 1825.

158



23. Бунт военных поселян в 1831 году. Рассказы и воспоминания очевидцев, СПб., 1870.

24. И. Бурский, История 8-го Лубенского полка, Одесса, 1913.25. А.Д. Бутовский, В родном гнезде. Летопись рода Бутовских, в

«Русская Старина», 1916.26. Д. Бутурлин, История нашествия Императора Наполеона на Россию

в 1812 году, СПб., 1838.27. Военный Сборник, СПб., 1910, №8.28. Ф.А. Гарин, Изгнание Наполеона, М., 1948, р. 127.29. А.Ф. Гейрат, Описание Восточной войны 1853-1856 годов, СПб.,

1872.30. П.А. Гейсман, А.Н. Дубовский, Граф Пётр Иванович Панин,

1721-1789, СПб., 1897.31. Н. Гербель, Изюмский гусарский полк в войнах 1812, 1813 и 1814 годов, в

«Военный Сборник», №7, 1875. 32. М.Н. Гернет, история царской тюрьмы, т. 1, М., 1941.33. В.М. Глинка, А.В. Поморнацкий, Военная галерея Зимнего дворца,

Ленин град, 1981.34. Граф Аракчеев и военные поселения. 1809-1831, СПб., 1871.35. В.Я. Гросул, Реформы в Дунайских княжествах и Россия, М., 1966.1. Г.С. Гросул, Р.В. Даниленко, К вопросу об участии волонтёров из

Дунай- ских княжеств в русско-турецкой войне 1806-1812 годов, in «Известия Молдавского филиала Академии Наук СССР», №2, Кишинёв, 1961.

2. Д. Давыдов, Военные записки, М., 1982.3. Деятели Новороссийского края, в “Записки Одесского общества

истории древностей” (in continuare ЗООИД), т.8, Одесса, 1782.4. Донесение кн. Потёмкина-Таврического Екатерине II-й о взятии

крепости Бендерской, in «Русский Архив», 1865.5. Е.И. Дружинина, Северное Причерноморье в 1775-1800 годах. М.,

1959.6. А. Дубровин, Пугачев и его сообщники. Эпизод из истории царствования

Императрицы Екатерины II. 1773 – 1774, т.1 – 3, СПб., 1884.7. Н. Епанчин, Очерк похода 1829 года в Европейской Турции, in «Военный

Сборник», 1904-1905.8. А.П. Ермолов, Записки. 1798-1828, М., 1991.44. П. Жилин, Контрнаступление Кутузова в 1812 году, М., 1950.45. И. Житецкий, Смена народностей в Южной России, in «Киевская Старина», т. VI, 1883.46. Журнал Императорского русского военно-исторического общества, СПб., 1912.

159



47. Журнал о военных действиях Российской Императорской Армии, Часть 1, СПб., 1761.48. Журнал Российской Императорской Армии. Прибавление к Санкт -

Петербургским ведомостям, 2 июля 1759 г.49. А.П. Заболоцкий-Десятовский, Граф П.Д. Кисилёв и его время, т. 1,

СПб., 1882.50. Н. Задонский, Денис Давыдов. Историческая хроника, М., 1959.51. Зайончковский, Оборона Севастополя. Подвиги защитников, СПб.,

1904.52. Записки графа Ланжерона, Война с Турцией 1806-1812 г.г , in

“Русская Старина», №5, 1907.53. Записки Манштейна о России. 1727-1744, СПб., 1875.54. Записки Г. де ла Мессельера о пребывании его в России с мая 1757

по март 1759 г., in «Русский Архив» , М., т. 4, 1874.55. Записки Александра Михайловича Тургенева, in «Русская Старина»,

СПб., №9, 1886.56. Записки Густава фон Штрандмана. 1742-1803, in «Русская Старина»,

т. XLIII, 1884.57. Записки Льва Николаевича Энгельгардта, 1766-1836, М., 1868.58. П. Зубов, Подвиги русских воинов в странах закавказских с 1800 по

1834 год, СПб., 1834.59. П.А.Иванов, Состав и устройство регулярной русской кавалерии с

1700 по 1864 год. СПб., 1864.60. Из бумаг М.М. Кирьякова, в «Записки Одесского общества истории

древ- ностей», т. XXXII, Одесса, 1915.61. Из боевого прошлого русской армии, М., 1944.62. Из моей старины. Воспоминания князя А.В. Мещерского, in «Русский

Архив», №1, 1901.63. Император Павел Петрович. Приказы по войскам в 1797 году, in

«Русская Старина», №12, 1873.64. Исторические корни связей и дружбы украинского и молдавского

народов, Киев, 1980.65. История русской армии и флота, М., т.III, 1911.66. Кавалеры ордена Святого Великомученика и Победоносца Георгия

за 140 лет, (1769-1909), в «Военный Сборник», СПб., №6-9, 1910.67. В.М. Кабузан, Народонаселение Бессарабской области и

левобережных районов Приднестровья, Кишинёв, 1974.68. В.М. Кабузан, Заселение Новороссии в XVIII в. в первой половине XIX века, М., 1976.69. В.М. Кабузан, Народы России в XVIII в. Численность и этнический

состав, М., 1990.

160



1. Е.П. Ковалевский, Война с Турцией и разрыв с Западными державами в 1853 и 1854 годах, в «Сборник сочинений», СПб., 1871.

71. Б. Колюбакин, По 1812 году, СПб., 1905.72. Н. Коробков, Семилетняя война, М., 1940.73. А. Кочюбинский, Мы и они. 1711 – 1878. Очерки истории и политики

славян, Одесса, 1878.74. А. Кочубинский, Граф Андрей Иванович Остерман и раздел Турции.

Из истории Восточного вопроса. Война пяти лет. 1735 – 1739, Одесса, 1899.

75. Н.И. Ленц, Бомбордирование Одессы, in «Записки Одесского общества истории и древностей», т.26, Одесса.

76. И.П. Липранди, Отряд волонтиров-партизан в 1829 году, in «Русский Инва- лид», №81, 1877.

77. К. Лукашевич, Оборона Севастополя и его славные защитники, М., 1912. 78. Д.Ф. Масловский, Русская армия в Семилетней войне, М.,1886 – 1891.

79. Д.Ф. Масловский, Русская армия времен Екатерины Великой, in “Военный Сборник”, 1892, №5 – 6.

80. Материалы для истории Колиивщины, в «Киевская Старина», т.3, Киев, 1882.

81. Д.П. Миллер, Заселение Новороссийского края и Потёмкин, Харьков, 1901. 82. Д. Миллер, Пикенерия, в «Киевская Старина», Киев, т. LXVII, 1899. 83. А.И. Михайлоиский-Данилевский, Описание первой войны

Императора Александра с Наполеоном в 1806 и 1807 годах, СПб., 1846, Idem, Описание турецкой войны в царствование Императора Александра с 1806-го до 1812-го года, СПб., 1843.

84.А.И. Михайловский-Данилевский, Описание турецкой войны в царствование Императора Александра с 1806-го до 1812-го года, СПб., 1843.

85.А.И. Михайловский-Данилевский, Отечественная война. Описание Отечественной войны 1812-1815 годов, СПб., 1899.

86. А.З. Мишлаевский, Война с Турцией 1711 г. Прутская операция, СПб., 1808.

1. Новые данные к биографии князя Антиоха Дмитриевича Кантемира и его ближайших родственников, в «Журнал Министерства Народного Образо вания», СПб., 1891.

2. Описание городов и уездов Азовской губернии, в «Записки Одесского общества истории и древностей», т.3, Одесса, 1852.

161



3. Н. Орлов, Штурм Измаила Суворовым в 1790 году, СПб., 1890. 90. К. Осипов, Русские войска в Восточной Пруссии в семилетней

войне, М., 1945.91. Очерки малороссийских фамилий, в «Русский Архив», СПб., №2, 1875.92. Памятник бригадиру Горичу в Очакове, in «Военный сборник», №12, 1904. 93. А.Н. Петров, Война России с Турцией и польскими конфедератами

с 1769 – 1774 г, т. 1 – 5, СПб, 1866 – 1874.94. А.Н. Петров, Вторая Турецкая война в царствование Императрицы

Екатерины II. 1787 – 1791, т. 1 – 2, СПб., 1880.95. А.Н. Петров, Влияние турецких войн на развитие русского военного

искусства, т. 1 – 2, СПб., 1893.96. А.Н. Петров, Война России с Турцией. 1806 – 1812, т. 1 – 3, СПб., 1885 –

1887. 97. А. Петрушевский, Генералиссимус Суворов, т. 1 – 3, СПб., 1900.98.Письма князя Кантемира к графу М. Воронцову, in «Архив князя

Воронцова», Кн. 1, СПб., 1870.99.Письма путешествующего вояжира из Риги, в «Архив князя

Воронцова», кн. 6, М., 1873.100.Письмо Екатерины Великой к О.Е. Сатину, in «Русский Архив», №2,

М., 1896.101. Письмо Екатерины II к князю Михаилу Никитичу Волконскому, in

«Осьмнадцатый век», Кн. 1, М., 1868.1. Н.Д. Полонская-Василенко, Из истории Южной Украины в XVIII в.

Заселение Новороссийской губернии. 1764-1775, in «Исторические записки», т.13, М., 1942.

2. Польская война 1794 года в реляциях и рапортах А.В. Суворова, in «Красный Архив», М., №4, 1940.

1 104. В.А. Потто, История Ахтырского полка, СПб., 1902.1 105. Прибавление к Санкт-Петербургским Ведомостям, 12 декабря 1760 г.2 106. Прибавление к Санкт-Петербургским Ведомостям, 28 августа

1761 г.1 107. Прибавление к №52 Санкт-Петербургских ведомостей, 29 июля 1792.2 108. А.С. Пушкин, История Пугачёва, т.9, М., 1948.

109. Рапорт генерала Ферзена князю Н.В. Репнину, in «Сборник Русского ис- торического общества», СПб., т. 16, 1875.

1 110. Реляция от генерал-майора и кавалера графа Тотлебена о занятии города Берлина, in « Архив князя Воронцова», кн. 6, М., 1873.

111. Г.К. Репнинский, Граф Готлиб – Курт – Генрих Тотлебен в 1715 –

162



1763 г.г. Материалы биографии, in “Русская Старина”, №10, 1888.112. России двинулись сыны, М., 1988.

1 113. Русский Инвалид, СПб., №188, 1912.1 114. А. Сакович, Исторический обзор деятельности графа

Румянцева – Заду- найского и его сотрудников: князя Прозоровского, Суворова и Бринка с 1775 по 1780 г, в «Русская Беседа», М., 1858.

2 115. Санкт-Петербургские Ведомости», № 28, 7 апреля, 1760 г.1 116. Санкт-Петербургские Ведомости, 1795, №2.2 117. Сборник известий относящихся до настоящей войны, Отдел II,

СПб., 1856.3 118. Северная Почта, СПб., 1811, №67119. И.В. Семёнова, Русско-молдавское боевое содружество.

(1768-1791), Кишинёв, 1988. 120. И.В. Семёнова, Россия и освободительная борьба молдавского народа

против оттоманского ига в конце XVIII века, Кишинёв, 1976. 121. Л.Е. Семёнова, Константин Ипсиланти и первое Сербское восстание.

(1804-август 1807), in Балканские исследования, Вып. 9, М., 1984.122.А. Скальковский, Хронологическое обозрение истории

Новороссийского края. 1730 – 1823, Одесса, 1856.123.А. Скальковский, История Новой Сечи или последнего коша

Запорожского, Одесса, 1846. 124. А.Г. Слюсарский, Социально-экономическое развитие

Слобожанщины, Харьков, 1964. 125. Фридрих фон – Смит, Суворов и падение Польши, СПб., 1866. 126. Советская военная энциклопедия, т.1, М., 1990. 127. С. Соловьёв, История России с древнейших времён, т.9-24, M.,

1961- 1964. 128. Столетие Военного Министерства. 1802-1902. Исторический

очерк, т. XI, СПб., 1902. 129. Е. Тарле, Крымская война, в Сочинения, т.8-9, М., 1959. 130. В. Тельпуховский, Северная война 1700-1721 г.г., М., 1946.

131. Е.Тотлебен, Описание обороны города Севастополя, СПб.,1872. 132. Труды Бессарабской губернской ученной архивной комиссии, т.3,

Кишинёв, 1907. 133. Константинос Хадзопулос, Греческий проект под командованием

Н. Пангалоса в 1807 г., in Балканские исследования, Вып., 2, М., 1989.

134. В. Цвиркун, Участие молдаван в Отечественной войне 1812 года и заграничных походах русской армии 1813 – 1814 г.г, in “Известия Академии Наук МССР. Серия Общественных наук, №1, 1989.

163



135. В. Цвиркун, Переселение молдаван в Россию и формирование лёгкоконных полков в Русской армии в первой половине XVIII в, in Проблемы исторической демографии СССР и Западной Европы, Кишинёв, 1991.

136. Р.М. Чебриков, Вокруг Очакова 1788 г. Дневник очевидца, в «Русская Старина», М., 1895.

137. П. Шиманский, Бой при Четати, in «Военный Сборник», СПб., 1904.138. В.Ф. Шишмарёв, Романские поселения на юге России, Ленинград,

1975. 139. Е. Шульман, Русско – молдавское боевое содружество.

1735-1739, Киши нёв, 1962.140. Экстракт из допросов фельдмаршала Миниха, в «Русский Архив»,

Вып. 5-6, 1864.141. Энциклопедический словарь Брокгауза и Эфрона, т. 27. 142. A. Agachi, Organizarea administrativa a Moldovei si Munteniei sub ocupatia

militara rusa din anii 1806-1812, in «Destin Romanesc», 1997, nr.3.143. A. Agachi, Hotin: pamant din pamantul Moldovei, in “Destin Romanesc”,

1998, nr. 2, p. 32. 144. A. Agachi, Moldova si Muntenia in timpul ocupatiei ruse intre anii 1806-1812

(noi aspecte), in “Destin Romanesc”,nr.2, Bucuresti, 2000. 145. Amintirile colonelului Ioan Solomon, Valeni – de – Munte, 1910.146. N. Arghirescu, Campania din 1828 si 1829 dintre Rusia si Turcia, Bucuresti

1901.147. Gh. Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut si Nistru, Bucuresti, vol 1,

1940.148. Gh. Bezviconi, Contributii la istoria relatiilor romano – ruse, Bucuresti, 1962.149. Gh. Bezviconi, Profiluri de ieri si de azi, in Fapte trecute si basarabeni uitati,

Chisinau, 1992.150. A. Boldur, Istoria Basarabiei, Bucuresti, 1992.151. L. Bulat, Romanii moldoveni de dincolo de Bug, Chisinau, 2002.

152. Ion Mihai Cantacuzino, O mie de ani in Balcani, Bucuresti, 1996. 153. Mihai Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinelor, Bucuresti, 1902. 154. N. Ciachir, Unele aspecte ale aportului Rusiei la organizarea Armatei nationale

Romane, in “Studii privind relatiile romano-ruse”, vol. III, Bucuresti, 1963. 155. Gh. Cristache, Formatiuni populare militare romanesti: 1800-1830, Bucuresti,

1982. 156. Cronica Ghiculestilor, Bucuresti, 1965.157. Cronici si povestiri romanesti versificate, secolul XVII – XVIII, Bucuresti,

1967. 158. Dionisie Eclesiarhul, Hronograf, 1764 – 1815, Bucuresti, 1987. 159. M. Draghici, Istoria Moldovei pe timp de 500 ani. Pana in zilele noastre, vol. I

164



– II, Iasi, 1857.160. D. Dragnev, A. Esanu, Date inedite despre urmasii vornicului Ilie Abaza in

Rusia, in “Revista de istorie a Moldovei”, Chisinau, nr.2, 1994. 161. Ioan C. Filitti, Principatele Romane de la 1828 la 1834. Ocupatia ruseasca si

Regulamentul Organic, Bucuresti, 1934.162. Fapte trecute si basarabeni uitati, Chisinau, 1992.

163. D.J. Georgescu, Istoria armatei romane si a razboaielor poporului romanesc, Bucuresti, 1936.

164. C.C. Giurescu, Istoria romanilor, vol.III, p.I, Bucuresti, 1944. 165. C. Gollner, Regimentele graniceresti din Transilvania. 1764-1851, Bucuresti,

1973.166. N. Iorga, Istoria armatei romanesti, vol. I-II, Valeni – de - Munte, 1910.

167. Istoria militara a poporului roman, vol.III-IV, Bucuresti, 1987. 168. Istoria RSS Moldovenesti, vol.1, Chisinau, 1967. 169. Istoria Romaniei, vol.I-IV, Bucuresti, 1961-1964.170. George F. Jewsbury, The russian annexation of Bessarabia: 1774-1828. A

study of imperial expansion, New York, 1976.171. Pseudo - Enache Kogalniceanu; Letopisetul Tarii Moldovei, Bucuresti, 1987.172. A. Lescu, Moldovenii in razboiul de sapte ani. (1756-1762), in “Destin

Romanesc”, nr.2, Bucuresti, 2000.173. A. Lescu, Unitati ostasesti romanesti in cadrul armatei ruse (sec. XVIII-XIX), in

«Destin Romanesc», nr.2, Bucuresti, 2001.174. A. Lescu, Formarea Corpului Voloh in randurile armatei imperiale ruse.

Generalul Constantin Cantemir, in «Cohorta», nr.1(3), Chisinau, 2001.175. A. Lescu, Osteni si unitati militare romanesti in razboiul ruso-turc din anii

1768-1774, in «Destin Romanesc», nr. 1, Bucuresti, 2002.176. A. Lescu, Romanii in componenta trupelor rusesti in I-a treime a secolului XIX,

in «Tiragetia», Chisinau, 2002.177. A. Lescu, Participarea romanilor la razboiul ruso-turc din 1787-1791, in «Destin

Romanesc», nr.1, Bucuresti, 2003.178. Vl. Mischevca, I. Negrei, A. Nichitici, Simbolurile Tarii Moldovei, Chisinau,

1994.179. V. Mischevca, P. Zavitsanos, Principele Constantin Ypsilanti. 1760-1816,

Chisinau, 1999.180. Ion Neascu, Cateva date privind voluntarii polcovnicului I.P. Liprandi din

razboiul ruso-turc (1828-1829), in “Studii si materiale de istorie moderna”, vol. II, Bucuresti, 1960.

181. Ion Neculce, Letopisetul Tarii Moldovei, Chisinau, 1974.182. Ion I. Nistor, Razboiul ruso-turc din 1806-1812 si pierderea Basarabiei,

Cernauti, 1938.183. Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chisinau, 1991.

184. Vl. Osiac, Pandurii din Tara Romaneasca, Craiova, 1995.

165



185. Petre P. Panaitescu, Istoria Romanilor, Partea II, Chisinau, 1990. 186. Radu Rosetti, Arhiva senatorilor din Chisinau si ocupatia ruseasca de la 1806-

1812, fascilule 1-4, Bucuresti, 1909. 187. R.W. Seton-Watson, A history of the Roumanians. From roman times

to the completion of unity, Cambridge, 1934. 188. V. Stati, Istoria Moldovei, Chisinau, 2002. 189. A. Stan, Renasterea armatei nationale, Craiova, 1979. 190. L.S. Stavrianos, The Balkans since 1453, New York, 1958. 191. V.A. Urechia, Istoria romanilor. Curs facut la facultatea de litere din Bucuresti

dupa documente inedite, vol. I – XIV, Bucuresti, 1891 – 1902. 192. V.A. Urechia, Evenementeloru din Orientu cu preferinta la principatele

Moldove si Valahia din anii 1769-1774.193. Axintie Uricariul, Cronica paralela a Tarii Romanesti si a Moldovei, vol.1 – 2,

Bucuresti, 1993 – 1993.194. A.I.Vianu, Note cu privire la participarea voluntarilor romani la razboiul

ruso-turc(1787-17929, In Analele romano-sovietice, nr.3, Bucuresti, 1956.195. A.D.Xenopol, Razboaiele dintre rusi si turci si inraurirea lor asupra tarilor

romane, vol. 1-2, Iasi, 1880.

S U M M A R Y

The thesis “The Participation of the Romanians in the ranks of the Russian Army in the 18th – the first 50 years of the 19th centuries” is dedicated to the research into a whole series of important but still little investigated problems of the History of Moldova, namely: to the participation of the Romanians in the ranks of the Russian Imperial Army and their contribution to the development of the Russian and European art of war. The present work contains an interesting material dedicated to the participation of the Romanians both in the formation of the first regular hussar regiments in Russia and the regular Russian cavalery as a whole. The research traces the History of creation of the National Romanian regiments in the ranks of the Russian Army and their participation in the wars that Russia waged during the period in question. At the same time the problem of the formation of the Nation Military Units is considered against a wide background of the demographic process that took place in the North steppes of the Black Sea coastline in the given period. The Romanian colonists, arriving there from Moldova, Muntenia, Transilvania and Banat had already

166



numbered 244 100 people by the middle of the 19th century, having become the third biggest nation in the South of Russia after the Ukrainans and Russians and having made a considerable contribution to the development of the productive forces of the region. At the same time, the mass emigration of the most able-bodied part of the population of the Romanian Principalities impacted negatively to the demographic situation in the Principalities themselves. The present work thoroghly investigates the problem of the participation of the Romanian volunteer detachments belonging to the Russian regular army in the Russian – Turkish wars. The active participation of the local population in these detachments was conditioned by a number of economic, political, moral and personal causes. However, various socio – economic privileges granted to the Romanian volunteers and as a resalt leading to the shark improvement of their financial situation played a decisive role in their drawing into the ranks of the Russian Army. At the same time the thought about the tragic fate of these people who were forced to leave their country for different reasons and sheded their own blood fot the expansion and consolidation of the Russian empire is the key – note of the work.

Р Е З Ю М Е

Диссертация “Участие румын в рядах русской армии в 18 - 50-х годах 19 века” посвящена исследованию целого рада важных и до сих пор малоизученных проблем истории Молдавии, а именно участию румын в рядах русской императорской армии и их вклада в развитие русского и европейского военного искусства. Работа содержит интересный материал, посвященный участию румын в формировании первых регулярных гусарских полков в России и в становлении регулярной российской кавалерии в целом. Прослеживается история создания национальных румынских полков в рядах русской армии и их участия в войнах и военных конфликтах, которые вела Россия в рассматриваемый период. Вместе с тем, вопрос создания воинских национальных частей рассматривается на широком фоне тех демографических процессов, которые

167



имели место в данный период в северо-причерноморских степях России. Румынские колонисты, прибывающие сюда из Молдовы, Мунтении, Трансильвании и Баната к середине 19 века достигли цифры в 244 100 человек, став третьим по численности народом Южной России после украинцев и русских, внесших значительный вклад в развитие производительных сил региона. Вместе с тем, массовый исход наиболее энергичной части населения Румынских Княжеств отрицательно сказывался на демографической ситуации в самих Княжествах. В работе всесторонне рассмотрен вопрос участия румынского населения в русско-турецких войнах в составе добровольческих отрядов, создаваемых при русской регулярной армии. Широкое участие местного населения в этих отрядах обуславливалось рядом причин экономического, политического, морального и личностного характера. Однако решающим было предоставление добровольцам различных экономических и социальных льгот и освобождение их и их семей от уплаты на время ведения войн налогов, что резко улучшало их материальное положение. Вместе с тем, через всю работу красной нитью проходит мысль о трагизме судьбы этих людей, вынужденных по различным причинам покинуть Родину и проливать свою кровь за интересы и процветание другого государства.

CUVINTE-CHEIE

Actiune militara, armata, arnauti, atac, batalion, baterie de artilerie, batalie, bastion, campania militara, cantonament, carabina, carabiner, cavaleria usoara, cazaci, colonel, colonist, companie, contraatac, cuirasieri, directie, dispozitiv, dragon, escadron, expansionism, Europa, flanc, foc concentrat, husar, inamic, locotenent, locotenent colonel, lupta, maior, militar, nimicire, ofensiva, ofiter, ordin, pandur, pozitie, razboi, recunoastere, regiment, retragere, retransament, strategie, steag, sant, teatru de actiuni, tun, ulan, unitate, voluntar.

168



КЛЮЧЕВЫЕ СЛОВА

Военные действия, армия, арнауты, атака, батальон, артиллерийская батарея, битва, сражение, бастион, военная кампания, расположение войск, какрабин, карабинеры, лёгкая кавалерия, казаки, полковник, рота, колонисты, контраатака, кирасиры, направление, драгуны, эскадрон, экспансионизм, Европа, фланг, концентрированный огонь, гусары, противник, лейтенант, подполковник, сражение, майор, военный, уничтожение, нападение, офицер, приказ, пандур, позиция, война, разведка, полк, отступление, ретраншамент, стратегия, флаг, окоп, театр военных действий, орудие, улан, воинская часть, волонтёр.

KEY WORDS

Military operations, army, arnauts, attack, battalion, artillery battery, battle, bastion, cantonaments, carabine, light horse, Cossack, colonel, settlemen, campaign, connterattack, cuirasier, direction, disposition, dragon, escadron, expantion, Europa, flank, mass barrage, husar, enemy, lieutenant, lieutenant colonel, major, military, destruction, assault, officer, order, pandur, emplacement, war, reconnaissance, regiment, retreat, fortification, strategy, flag, trench, the theatre of war, gun, ulan, military unit, volunteer.

169



Anatol_lescu_-particip Romanilor in Armata Imperiului Rus in Sec 18

Documents

Transcript of Anatol_lescu_-particip Romanilor in Armata Imperiului Rus in Sec 18