Albinele sunt insecte zburătoare, clasificate în cadrul superfamiliei Apoidea din cadrul subordinului Apocrita, care mai conţine viespile şi furnicile, cu care albinele sunt foarte înrudite. Se pot întâlni pe toate continentele, cu excepţia Antarcticii; numărul speciilor cunoscute este de aproximativ 20.000 dar probabil foarte multe aşteaptă încă să fie descoperite. Albinele sunt adaptate la hrănirea cu nectar şi polen, primul ca sursă de energie (din cauza conţinutului de zaharuri), al doilea ca sursă de proteine (folosit mai mult la hrănirea larvelor). Nectarul este obţinut din florile plantelor melifere cu ajutorul trompei. Albinele au antene compuse (aproape la toate speciile) din douăsprezece segmente la femele şi treisprezece la masculi. De asemenea au câte două perechi de aripi (perechea anterioară fiind mai mare). Unele caste pot avea aripi mai mici (nefuncţionale), dar nici o specie nu este lipsită de aripi. Multe specii de albine sunt puţin cunoscute. Cea mai mică albină este cea pitică (Trigona minima) cu lungimea de circa 2 mm. Cea mai mare albină din lume este Megachile pluto, care poate atinge lungimea de 4 cm. Tipurile cel mai comune de albine din emisfera nordică sunt speciile de Halictidae, sau albinele atrase de transpiraţie, nişte albine mici care adesea sunt considerate în mod greşit viespi sau muşte. Cea mai cunoscută specie de albine este albina europeană (Apis mellifera). Îngrijirea albinelor din această specie poartă numele de apicultură sau stupărit. Roiul este clar structurat: albina regină, adică matca, este singura care lasă ouă şi nu munceşte, albinele muncitoare se ocupă cu strângerea polenului şi a nectarului, obţinerea şi stocarea mierii şi curăţenia stupului; trântorii nu au ac, rolul lor fiind doar înmulţirea. După înmulţire trântorul este omorât şi împachetat în ceară. Trântorii sunt aleşi astfel: regina, care este mai uşoară decât trântorul şi poate zbura mai sus decât acesta, zboară la înălţime, iar cel ce poate zbura alături de ea este ales. În stup mai sunt şi albine care stau de pază. Ele păzesc stupul de trântor, urs şi şoarece. Albinele înţeapă numai dacă îşi simt stupul atacat sau dacă sunt deranjate. În 5 minute, o întreagă colonie poate omorî, prin înţepături o vacă. După ce albina înţeapă pentru a se apăra, odată cu pierderea acului, va muri. O colonie poate avea între 50.000 şi 60.000 de albine muncitoare. Albinele muncitoare culeg nectarul florilor pe care îl prelucleaza în miere în tubul lor digestiv. Ele îşi construiesc stupul din ceară pe care o secretă din abdomen. Se estimează că, într-un an, o colonie de albine poate produce 180-225 kg de miere iar o regină poate face şi 3.000 de ouă într-o singură zi.

1

Lucrare de seminar (Magie şi mitologie)

Fagurele de miere este masa de celule de ceară hexagonală construită de albine pentru a-şi ţine mierea şi larvele. Există două explicaţii posibile din care rezultă faptul că fagurele este alcătuit dintr-un număr mare de hexagoane şi nu dintr-o oricare altă formă geometrică. Una dintre acestea este dată de Jan Brożek, acesta afirmând că, o combinaţie a formelor hexagonale ocupă o suprafaţă minimă. Aşadar o structură hexagonală necesită un număr redus de materiale pentru realizarea unei matrice de celule într-un volum dat. O altă posibilitate este cea a lui D'Arcy Wentworth Thompson, care spune că această formă este pur şi simplu rezultatul procesului în care albineme unesc celulele, într-un fel asemanator congruenţei care are loc între bulele de săpun.

Albina, ca făptură reală, face parte din economia domestică şi de stat, din civilizaţia şi cultura dacilor, a daco-romanilor şi a românilor. Nu se poate concepe o prezentare oricât de sintetică a zoomitologiei române fără referinţe la rolul albinei în istoria autohtonilor. Istoriografii antici, greci şi romani, menţionează că Dacia era, de drept, ţara albinelor, ţara minunată a melifagilor: Tracii spun că ţinutul de dincolo de Istru e ocupat de albine şi că din cauza lor nu se poate pătrunde mai departe. Theosebii, capnobanţii şi ktisti se hrăneau cu miere, lapte şi brânză şi duceau o viaţă de schimnici, pentru care condiţii erau consideraţi că au puteri divine şi erau numiţi sfinţi populari. În schimniciile lor creşteau albine, erau mâncători de miere şi recomandau mierea ca aliment divin, miraculos; îndeletnicire ce s-a menţinut în schimniciile şi mănăstirile româneşti până în vremea noastră. Vechimea albinăritului, valoarea nutritivă şi medicală a mierii, utilitarea cerii la iluminat aveau să sensibilizeze şi să lase urme în întreaga spiritualitate românească. Numeroase creaţii folclorice şi etnografice (basme, legende ghicitori, proverbe, credinţe, obiceiuri din ciclul vieţii şi ciclul calendaristic) cuprind referinţe despre cea mai folositoare insectă pentru om. Puţine fiinţe vii joacă în simbolistică un rol la fel de mare precum cel al acestei insecte care trăieşte în colonii. Albina (în ebraică – deborah), aducătoare de miere este considerată de multe popoare sfântă şi un fel de totem sau divinizare zoomorfă, solară şi pirică, ea simbolizează hărnicia, truda şi viaţa comunitară (roiul de albine) regalitatea, înţelepciunea, nemurirea sau renaşterea, inteligenţa, elocinţa, poezia, justiţia (acul). În foarte multe tradiţii culturale, inclusiv la români, e încarnarea sufletului celor drepţi: albine cand visezi – sunt suflete care cer de pomană. În Apus, de asemenea, albina era supranumită, de obicei pasărea Fecioarei Maria sau pasărea Domnului şi era considerată simbolul sufletului, dar aici cine vede în vis o albină are în faţa ochilor apropierea morţii – sufletul care se înalţă. În schimb atunci când unui mort îi cade o albină în gură acesta va fi reînsufleţit. Cu toate acestea, mierea albinelor, în vise era considerată un semn norocos, la fel ca şi în psihanaliza lui C. G. Jung, care o considera un simbol al atingerii maturităţii spirituale (a individului). Drumul albinelor era o expresie perifastică germanică pentru văzduhul înţesat de sufletele morţilor. În spaţiul Mării Mediterane dominau adesea idei ciudate cu privire la viaţa albinelor; ele erau considerate asexuate şi se spunea

2

că ar fi apărut din trupurile descompuse ale animalelor, că nu ar avea nici un pic de sânge şi că nu ar respira. În comparaţiile antropomorfizate, albinele erau amintite ca fiind curajoase, caste, harnice, curate, trăind în armonie în colonii şi înzestrate cu simţ artistic (păsările muzelor). Preoţii şi preotesele din Eleusis, purtau numele de albine. Întrucât hibernarea albinelor este asociată cu moartea, ele erau considerate, de asemenea, simbolul Învierii. Simbolistica creştină nu se putea lipsi de aceste similitudini. Sârguinţa neobosită a albinelor în munca lor pentru comunitate era coniderată exemplară. Sf. Ambrozie compară biserica cu un stup, iar pe enoriaşii evlavioşi, cu albinele, care din toate florile culegeau numai ce e bun şi se temeau de fumurile vanităţii. Ideea că albinele trăiesc doar cu parfumul florilor a făcut din ele simbolul purităţii şi al castităţii, iar pentru Bernard de Clairvaux simbolul Sf. Duh. În spaţiul profan, albina este considerată un simbol regal, întrucât regina albinelor (matca) a fost percepută timp îndelungat ca fiind un rege.

Încă din cele mai vechi timpuri ale omenirii, mierea albinelor sălbatice era adunată. Posibilitatea creşterii albinelor a fost descoperită de timpuriu şi astfel s-a realizat un mare progres în asigurarea existenţei: mierea – simbolul îndrăgit pentru dulceaţă în orice accepţiune a cuvântului şi nu numai în asociere cu albina. Aceasta era folosită nu numai pentru îndulcire sau fermentare, ci şi pentru producerea leacurilor; ceara servea la fabricarea lumânărilor, iar, mai târziu şi la turnarea metalelor în formă pierdută, iar în Egipt chiar şi la mumificare. Aici apicultura era încă de pe la 2600 î.Hr. o ocupaţie, iar albina era simbolul hieroglific al regalităţii Egiptului de Jos. În India, unde colectarea mierii albinelor sălbatice este rodnică, apicultura nu făcea nici un progres; însă în China, această îndeletnicire dateaza de mai mult timp, este foarte veche. Întrucât denumirea pentru albină la ei (feng) este consonată cu cea pentru demnitate nobiliară, este evidentă legătura ideatică cu conducătorul de carieră, tot aici mierea era asociată cu centrul Universului şi era folosită pentru îndulcirea mâncărurilor împăratului (termenul de miere – mi – însemnând dulce); de altfel albina era mai puţin simbolul hărniciei atunci când îi reprezenta pe tinerii îndrăgostiţi, lacomi de florile-fecioare. Mierea albinelor sălbatice era colectată în Spania lexantină încă din epoca postglaciară cum ne demonstrează picturile rupestre, precum şi de către strămoşii boşimanilor din sudul Africii. Grecii consumatori de miere au atribuit un caracter sacru albinei, atât pentru mierea ei cât şi pentru binefacerile mierii, folosindu-i numele ca epitet divin, acordat unor semizei şi chiar zei, pentru că din ea făceau o băutură, miedul, echivalentă ambroziei, pe care o consumau marii pontifi, semizeii, zeii şi eroii. În mitologia Indiană, gemenii Acvin, ca mesageri divini, îi oferă cerului de Răsărit miere, iar evlavioşii se desfată într-un izvor de miere ca mijloc de îmbălsămare a regilor. În cultul lui Mithras era folosită ca sacrament pentru purificare de păcate întrucât ea era produsă de o fiinţă fără păcate,

3

prin simpla atingere a florilor. Vechile tăbliţe cretane cu scriere liniară vorbesc, de asemenea, de ofrandele de miere pentru zeiţe. În Biblie, Ţara Făgăduinţei, Canaanul, era promisă lui Moise, ca ţară bună şi întinsă unde curge lapte şi miere (a doua carte a lui Moise 3:8), iar sulurile înghiţite de prooroc sunt de asemenea dulci ca mierea. Este ciudată şi povestea biblică despre eroul Samson, care, în trupul neînsufleţit al leului uncis de el cu mâinile goale, găseşte un roi de albine şi miere, ceea ce l-a determinat să rostească ghicitoarea: Din cel ce mănâncă ai ieşit ce se mănâncă şi din cel tare ai ieşit dulceaţă (Judecători, 14:14), din nou un simbol al apariţiei din moarte al unei noi vieţi. Pentru Părinţii Bisericii, logosul divin al revelaţiei, izvorât din gura lui Dumnezeu, este considerat râul de miere al noului paradis, iar trupul lui Hristos stânca dătătoare de miere. În multe culturi, mierea este ofrandă pentru cei morţi, hrană a fiinţelor supranaturale, mijloc de apărare împotriva demonilor şi este comparată cu roua divină. Multe divinităţi ale naturii erau legate de protejarea albinelor producătoare de miere, de pildă Noh-Yumcab (Zeul albinelor) în civilizaţia maya din America Centrală. Aici, din apă, mierea albinelor fără ac şi coaja copacului Balche, era preparată o băutură ceremonială nealcoolizată care este folosită şi azi de lacdoni. Terapeutica medievală considera mierea ca un produs obţinut din roua închegată pe care albinele o culeg şi care nu este numai dulce pentru cerul gurii, ci este şi tămăduitoare pentru răni.

În BASME, albina apare printre animalele recunoscătoare, de exemplu, când Harap-Alb dă de un roi pe care îl prinsese ploaia pe o crenguţă, îl cuprinde mila: O săracele, bietele goange, cum stau ele ciumelite-aicea! – zice – Unde să le găsesc eu loc să le-adăpostesc eu p-astea ca să trăiască şi ele? Şi le face loc într-o “butoacă” pe care o pune mai departe în pădure: No şedeţi voi aicea. Dar o albină se ia după el şi-i oferă o aripă: Când îi avea nevoie de noi, s-a prinzi aripa asta, că noi venim şi-ţi ajutăm. Albina îl va ajuta să distingă pe fata de împărat de servitoarea îmbrăcată în aceeaşi fel. Tot o albină, din Stupii Vântului Mare, îl călăuzeşte pe un alt erou dintr-un basm, la curţile Linei Rujulina. În chip incidental, protagonistul ia forma albinei pentru a iscodi ce se petrece în casa zmeoaicei. Ţugulea priponii caii apoi dându-se de 3 ori peste cap, se făcu o albină şi plecă înspre miazănoapte, încotro şedea Zmeoaica pământului. După ce ajunse acolo, zbîrn! în sus zbîrn! în jos, intră în casa zmeoaicei şi ascultă ce vorbea cu zmeii, ginerii săi şi cu zmeoaicele, fetele sale. Într-un basm transilvănean, albina e unul din animalele în care se află puterea zmeului. În ostrovul mării, trăieşte un porc năzdrăvan, în capul lui e un bongar, iar în capul bongarului e o albină şi tot aşa 7 vietăţi şi pînă în capul celei de-a 7-a unde e o fluieriţă; în fluieriţa aceea e puterea mea şi cine o va sorbi, e a lui.

4

Albina se întâlneşte ca protagonist şi în basmelor cu minciuni. Variantele româneşti relatează cum un prisăcar îşi cunoaşte toate albinele, fiecare având nume. Într-o seară, observă că una – Bîrnuşca, Nastasia etc. – nu venise. Pleacă în căutarea ei şi o găseşte înhămată la jug, trăgând la plug. O aduce acasă şi îi pune miez de nucă pe rana de pe grumaz. Creşte un nuc mare pe ceafa albinei şi vin nenumărate ciori să fure nuci. Stăpânul albinei le alungă cu bulgări de pământ care se prind deasupra nucului, alcătuind o ţarină pe care el o ară şi o seamănă cu grâu. Când se duce la secerat azvârle secera după un iepure, i se înfige în coadă şi iepurele, fugind, taie toată holda. Apoi se duce cu grâul la moara celui care măcina numai dacă i se spunea o poveste mincinoasă.

Legende cu şi despre albină

Potrivit unor legende creştine din Moldova albinele ar fi fost făcute din lacrimile Maicii Domnului, când plângea dupa Isus.

O altă legendă spune că albina ar fi fost la origine o fată foarte silitoare şi ascultătoare, în opoziţie cu fratele ei păianjenul; de aceea mama lor a binecuvântat-o în clipa morţii: - Câtă este frunză, cât trage nisipul şi marea, atâta să ajungă neamul tău... miere să produci şi dulceaţa ei să nu o întreacă nimic şi lumea când să guste, dânsa să se îndulcească... În ce priveşte pre Păianjen: cuc să rămâie, ziua toată şi anul tot să ţeasă şi noroc niciodată să nu vază!

După o legendă oltenească, mierea şi ceara ar proveni din sudoarea şi sângele albinei, când Dumnezeu a chemat la sine toate vieţuitoarele: Albina veni şi ea ostenită, şi plină de năduşeli de multă muncă şi alergătură cu trupul zgăriat şi plin de sânge tot alergând pân spini şi mărăcini după hrană. Bunului Dumnezeu îi plăcu vrednicia ei şi o blagoslovi ca sudoarea şi sângele ei să se prefacă în miere şi ceară, să-i fie destulă hrană ei şi altora şi ceara să se ardă în sfintele Biserici.

Se spune că atunci când o făcut Dumnezeu toate vietăţile, o întrebat pre fiecare, că ce putere voieşte să aibă. Albina a răspuns că: “pre cine voi împunge cu acul meu, acela să şi moară”. Atunci Dumnezeu a zis: “Mai bine mori tu!” Şi aşa se vede până în ziua de azi că îndată ce înghimpă cu acul albina pre cineva, moare ea însăşi.

SAU

Albina a zis că ea va da un ştiubei de miere, dar când va împunge pe om, el să moară. “Ba decât să moară omul mai bine veţi face voi toate un ştiubei şi de l-îi muşca, să mori tu, a

5

zis Dumnezeu”. Şi de aceea albina dacă împunge pe cineva, moare îndată.

Referitor la numele, culoarea şi forma trupului ei, circulă de asemenea mai multe legende:

O legendă bănăţeană relatează că, la început a fost albă şi de aici i-a venit şi numele – albină.

După altă legendă bănăţeană, culoarea neagră şi mijlocul mai subţire i-ar veni de la fulgerul cu care a lovit-o Sf. Ilie pentru că a fost neascultătoare faţă de părinţii ei.

Se spune că pe albină a trimis-o Dumnezeu să întrebe pe Satana dacă e bine să aibă lumea numai un Soare, sau mai mulţi? Albina s-a aşezat pe nesimţite pe capul dracului să-l spioneze şi după ce i-a auzit gândurile, a zburat spre cer (din nou se observă cum albina este o iscoadă). Diavolul, văzând că i s-a furat gândul, a plesnit cu biciul peste corpul albinei, care îndată s-a înnegrit şi s-a subţiat la mijloc.

Cele mai multe legende legate de albină şi mierea pe care o produce sunt în relaţie cu Dumnezeu şi ariciul, binecuvîntarea lui Dumnezeu şi blestemul ariciului:

Se zice că Dumnezeu când a urzit lumea ,a urzit pre mult şi nu încăpea sub ceruri (sau nu avea loc apa pe pământ, sau era pre mult pământ). Ce să facă, ce să dreagă? Neştiind cum să iasă din impas, ia şi trimite pe albină să întrebe de arici, să-i cerară sfatul, dar ariciul nu a vrut să-i spuie:

– Dacă-i Dumnezeu, lasă că stie El singur ce să facă!

Albina, cuminte, nu s-a dus ci s-a ascuns lânga borta lui pândindu-l. Ariciul, crazând că-i singur, îşi zise:

– Hm! El mă întreabă pe mine ce să facă? Da de ce nu strânge în mână pământul boţ, că s-ar face ici dealuri, colo văi şi ar încăpea.

Albina, cum a auzit, şi-a luat zborul însă ariciul îşi dă seama că a fost spionat şi o blesteamă pe albină să i se mănânce scârna, dar Dumnezeu o blagoslovi să fie sfântă iar scârna ei să se facă miere mai dulce ca orice-n lume încât şi oamenii s-o mănânce.

Pentru a implica o insectă la creearea pământului, la formarea dealurilor şi munţilor înseamnă că rolul ei în viaţa poporului nu era de neglijat.

6

Bibliografie

Bârlea, Ovidiu – Mică enciclopedie a poveştilor româneşti

Benoist, Luc – Semne, simboluri şi mituri

Brill, Tonz – Legendele românilor

Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain – Dicţionar de simboluri

Evseev, Ivan – Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale

Ghinoiu, Ion – Sărbători şi obiceiuri româneşti

Vulcănescu Romulus – Mitologie românească

7