(Cap. I/2 din bibliografie)FORMELE INFRACŢIUNII

A. Actele preparatoriiB. Tentativa s i modalit ăt ile acesteia C. Incriminarea s i sanc t ionarea tentativei în dreptul penal românD. Desistarea s i împiedicarea producerii rezultatului

1. Fazele activităţii infracţionaleA. Desfăşurarea activităţii infracţionale. Săvârşirea infracţiunii, ca dealtfel, a oricărui act de conduită exterioară a omului, implică din partea acestuia o activitate ce se desfăşoară, de regulă, în timp şi spaţiu. Această activitate poate consta din una sau mai multe acţiuni. La rândul ei, fiecare acţiune poate fi realizată prin unul ori mai multe acte. Aşadar, săvârşirea infracţiunii poate parcurge mai multe momente sau faze în drumul ei spre producerea rezultatului socialmente periculos.În desfăşurarea activităţii prin care se realizează orice infracţiune,distingem două perioade pe care le parcurge autorul acesteia:– o perioadă internă sau psihică, de concepţie şi decizie;– o perioadă externă sau de executare a deciziei de a săvârşi infracţiunea.Perioada internă cuprinde intervalul în care au loc în conştiinţafăptuitorului procesele psihice care caracterizează atitudinea lui psihică faţă de săvârşirea faptei şi faţă de urmările acesteia. În această perioadă se formează latura subiectivă a infracţiunii.Momentele sau fazele formării laturii subiective a infracţiunii, caracteristiceperioadei interne, sunt următoarele:– conceperea activităţii infracţionale, adică apariţia şi conturarea ideii dea comite fapta prevăzută de legea penală;– deliberarea, adică compararea, în vederea deciziei, a alternativelorsăvârşirii sau nesăvârşirii infracţiunii, a avantajelor şi dezavantajelor atrase de fiecare alternativă;– decizia sau rezoluţia infracţională, adică hotărârea de a săvârşi infracţiunea.Aceste momente sau faze există în cazul infracţiunilor săvârşite cuintenţie, fiindcă, la toate aceste infracţiuni, săvârşirea faptei este precedată de o perioadă internă. Având în vedere că toate aceste momente ce caracterizează perioada internă se petrec în psihicul făptuitorului, ele nu pot fi cunoscute decât în măsura în care latura subiectivă s-a manifestat în acte de conduită care ţin de perioada externă a săvârşirii infracţiunii.

1

Perioada internă precede totdeauna perioada externă, fiindcă totdeaunaapare mai întâi ideea de a săvârşi fapta, urmată de luarea hotărârii de a fisăvârşită, iar în final, se trece la realizarea deciziei.Raportat la factorul timp, decizia de a săvârşi fapta poate fi urmată depunerea ei în executare, la un interval mai mic ori mai mare. Indiferent, însă,dacă, după luarea deciziei, autorul a trecut imediat sau mai târziu la punerea ei în executare, perioada internă există la toate infracţiunile intenţionate, inclusiv la cele săvârşite spontan (impetu animo).În cazul infracţiunilor praeterintenţionate sau din culpă, nu existăproblematica perioadei interne şi a fazelor desfăşurării activităţii infracţionale.Odată cu adoptarea deciziei de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală,perioada internă ia sfârşit şi prin aceasta se realizează integral latura subiectivă a infracţiunii. Atitudinea psihică a făptuitorului se exprimă întotdeauna în decizia de a săvârşi fapta, ce rămâne neschimbată pe tot parcursul perioadei externe în care se realizează hotărârea infracţională luată.Perioada externă sau de executare cuprinde întreaga manifestare exterioară,adică toate acţiunile şi actele efectuate în vederea punerii în executare ahotărârii de a săvârşi infracţiunea. În această perioadă, desfăşurarea activităţii infracţionale parcurge aşa-numitul drum al infracţiunii (iter criminis), de la prima manifestare externă în executarea rezoluţiei infracţionale până la producerea rezultatului socialmente periculos şi până la ultima evoluţie eventuală a acestui rezultat. Prin aceste acţiuni şi acte se realizează latura obiectivă a infracţiunii.Aşa cum se arată în literatura de specialitate, spre deosebire de rezoluţiasau hotărârea infracţională care, odată adoptată, rămâne identică cu ea însăşi,câtă vreme nu este abandonată ori înlocuită cu altă rezoluţie, realizarea ei, prin săvârşirea activităţii care formează latura obiectivă a infracţiunii, nu poate avea loc decât prin desfăşurarea în timp şi prin parcurgerea mai multor momente sau faze. Fiecare dintre aceste momente ori faze reprezintă tot atâtea stadii progresive, variabile în conţinut în raport cu apropierea lor de momentul sau faza finală.Sunt cunoscute ca faze ale desfăşurării activităţii infracţionale, în perioadaexternă, faza actelor preparatorii sau de pregătire, faza actelor de executare şi faza urmărilor.• Faza actelor pregătitoare este caracterizată prin săvârşirea de acte carepregătesc comiterea acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii.Este prima fază a perioadei externe, în care se trece la executarea hotărâriiinfracţionale prin acte care pregătesc din punct de vedere material sau moral

2

săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, fără să se treacă la executareapropriu-zisă a acesteia, care aparţine fazei următoare.• Faza actelor de executare se caracterizează, la rândul ei, prin săvârşireade acte de natură să realizeze însăşi acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii. În această fază se trece deci de la pregătirea săvârşirii faptei la săvârşirea efectivă a acesteia. Executarea hotărârii de a săvârşi fapta poate prezenta mai multe modalităţi. Astfel, este posibil ca executarea faptei să fie întreruptă, în aşa fel încât nu se realizează decât o parte din acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii. De asemenea, se poate caexecutarea faptei să fie completă, adică să se săvârşească fapta care constituie elementul material al infracţiunii, dar să nu se producă rezultatul cerut de lege pentru realizarea integrală a laturii obiective a respectivei infracţiuni. În sfârşit, este posibilă realizarea întregii acţiuni sau inacţiuni, care reprezintă elementul material al laturii obiective, dar urmările sau rezultatul se vor produce abia ulterior, în următoarea fază, cea a urmărilor.• Faza urmărilor se caracterizează, aşa cum arată denumirea sa, prinproducerea rezultatului care este necesar pentru realizarea laturii obiective ainfracţiunii. Momentul iniţial al acestei faze este, aşa cum s-a arătat, acela alsăvârşirii în întregime a faptei, urmată de producerea efectivă a urmăriiimediate. În unele cazuri, faza urmărilor poate dura mai mult, fie datorităprelungirii în timp a însăşi acţiunii care duce la amplificarea urmărilor, fie din cauza amplificării ulterioare a rezultatului produs.B. Noţiunea de forme ale infracţiunii şi caracterizarea acestora. Spredeosebire de latura subiectivă, care se realizează în întregime în momentulluării deciziei infracţionale, latura obiectivă, adică săvârşirea faptei şiproducerea urmărilor, se realizează în timp, pe parcursul mai multor momente sau faze.Datorită acestei deosebiri, în practică, se pot ivi situaţii în care laturasubiectivă este realizată în întregime, în timp ce latura obiectivă este realizată în parte, din cauză că executarea faptei a fost întreruptă sau, deşi a fost în realizată în întregime, din diferite cauze, nu s-a ajuns la producerea urmării necesare pentru existenţa infracţiunii, ori, dimpotrivă, rezultatul produs a suferit o amplificare deosebită.Asemenea realităţi au creat necesitatea incriminării şi sancţionării şi aacestor faze, ce reprezintă forme atipice ale faptelor prevăzute de legea penală. S-a admis în unanimitate că astfel de forme atipice ale faptelor deja incriminate pot fi şi ele incriminate şi sancţionate din aceleaşi raţiuni pentru care sunt incriminate şi sancţionate faptele în forma lor tipică.Aceste forme ale infracţiunii, clasificarea lor, condiţiile în care formele

3

atipice ale infracţiunii pot fi incriminate şi sancţionate alături de formele tipice au făcut obiectul de studiu al ştiinţei dreptului penal.Prin forme ale infracţiunii se înţeleg formele pe care infracţiunea le poateîmbrăca, în ceea ce priveşte latura sa obiectivă, în raport cu fazele dedesfăşurare a activităţii infracţionale.În ce priveşte determinarea formelor infracţiunii, în raport cu fazeledesfăşurării activităţii infracţionale, este de asemenea unanim admis în teoriadreptului penal că, în perioada internă, nu se pune problema existenţei uneiforme a infracţiunii, deoarece, deşi odată cu luarea deciziei de săvârşire a faptei s-a realizat în întregime latura subiectivă a infracţiunii, nu există încă nimic din latura obiectivă a acesteia. De aceea, în dreptul nostru penal, este exclusă existenţa unei forme a infracţiunii în perioada internă.În cadrul perioadei externe sau de executare a rezoluţiei infracţionale, însă,pot exista forme ale infracţiunii în raport cu toate fazele de desfăşurare aactivităţii infracţionale, aşa încât pot exista atâtea forme ale infracţiunii câte faze şi modalităţi ale acestora există. Astfel, sunt cunoscute ca forme ale infracţiunii:1) forma actelor preparatorii sau de pregătire, corespunzătoare fazei dedesfăşurare care poartă aceeaşi denumire;2) forma tentativei, corespunzătoare fazei actelor de executare, în situaţiaîn care executarea a fost întreruptă sau, deşi a fost dusă până la capăt, a rămas totuşi fără rezultat;3) forma faptului consumat, corespunzătoare fazei urmărilor în situaţia încare, în urma săvârşirii faptei, s-a produs rezultatul în condiţiile cerute de lege pentru ca acesta să realizeze integral latura obiectivă a infracţiunii. Această formă corespunde perfect formei tipice în care fapta este prevăzută în textul incriminator;4) forma faptului epuizat, corespunzătoare, de asemenea, fazei urmărilor,în ipoteza în care, după producerea rezultatului, deci după momentulconsumării, datorită prelungirii în timp a acţiunii sau inacţiunii sau agravăriiulterioare a rezultatului, acesta se amplifică în mod deosebit, determinând o altă calificare a faptei.În teoria dreptului penal, infracţiunile au fost clasificate, după forma lor, îninfracţiuni tip, corespunzătoare formelor tipice sau de bază, şi infracţiuniderivate, corespunzătoare formelor atipice sau derivate ale infracţiunii. Infracţiunile tip sunt denumite şi infracţiuni fapt consumat, iar infracţiunile corespunzătoare faptelor atipice sunt denumite, după caz, infracţiuni fapt preparat (corespunzătoare actelor preparatorii), infracţiuni fapt tentat (corespunzătoare tentativei) şi infracţiuni fapt epuizat (corespunzătoare rezultatului epuizat). Top of the Document

4

2. Actele preparatoriiA. Noţiune şi caracterizare. Sunt denumite acte preparatorii toate aceleacte prin care se pregăteşte săvârşirea acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii. Fiind efectuate în realizarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea pe care o pregătesc, actele preparatorii presupun existenţa unei rezoluţii infracţionale şi deci nu sunt posibile decât la infracţiunile intenţionate.Actele preparatorii sau pregătitoare pot consta din:– acte de pregătire materială a săvârşirii faptei, cum ar fi producerea sauprocurarea mijloacelor sau instrumentelor ori adaptarea lor în vederea săvârşirii faptei, asigurarea mijloacelor de transport şi a locului de refugiu după săvârşirea faptei ori de depozitare a bunurilor sustrase, înlăturarea unorobstacole materiale în calea săvârşirii faptei, adică în crearea de condiţiimateriale favorabile pentru săvârşirea faptei;– acte de pregătire morală, cum ar fi culegerea de informaţii asupracondiţiilor în care urmează să fie comisă fapta, atragerea de complici lasăvârşirea infracţiunii, studierea mijloacelor ori a locului unde urmează să fie comisă fapta, adică în crearea de condiţii psihice sau morale favorabilesăvârşirii faptei.Caracteristic actelor preparatorii este faptul că ele pregătesc săvârşireafaptei şi deci sunt premergătoare trecerii la comiterea acţiunii. Actelepreparatorii nu corespund deci acţiunii tipice indicate în conţinutul juridic alinfracţiunii prin ceea ce am denumit verbum regens. Ele trebuie să fie efectuate în vederea săvârşirii unei infracţiuni, să reflecte rezoluţia infracţională în realizarea căreia au fost efectuate. Verificarea acestei cerinţe este dificilă, deoarece, de cele mai multe ori, actele preparatorii nu evidenţiază prin ele însele intenţia de a săvârşi o anumită infracţiune, având un caracter echivoc (de exemplu, procurarea unui cuţit sau a unei substanţe toxice nu exprimă prin ea însăşi intenţia făptuitorului, fiindcă lucrurile procurate ar putea servi nu numai unor scopuri periculoase, dar şi unor scopuri cu totul inofensive).Actele preparatorii sunt posibile, în principiu, la orice infracţiuneintenţionată.B. Incriminarea actelor preparatorii. În teoria dreptului penal au fostformulate mai multe puncte de vedere cu privire la incriminarea actelorpregătitoare, în cadrul acestora evidenţiindu-se două teorii sau teze principale, opuse una alteia, şi anume teza incriminării actelor de pregătire şi teza neincriminării acestor acte.

5

– Teza incriminării actelor preparatorii susţine necesitatea incriminăriiacestor acte ţinând seama de pericolul social pe care ele îl prezintă. Actelepreparatorii, se susţine în această opinie, creează condiţii favorabile pentrusăvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi, prin aceasta, trebuie incluse înantecedenţa cauzală a rezultatului socialmente periculos, chiar dacă acestrezultat nu s-a produs, creând o stare de pericol pentru valoarea socialăîmpotriva căreia urma să se îndrepte fapta pregătită. Incriminarea şisancţionarea actelor preparatorii sunt deci necesare, în aceeaşi concepţie,tocmai pentru a preveni săvârşirea faptei pregătite şi pentru a apăra valoareasocială ameninţată.În cadrul tezei incriminării s-au conturat însă două opinii: una care susţinenecesitatea incriminării nelimitate a actelor preparatorii, oricare ar fiinfracţiunea pregătită, şi alta partizană a ideii incriminării limitate. Potrivitacestei ultime opinii, deşi se recunoaşte că actele preparatorii prezintă pericol social şi că deci ar putea fi în principiu incriminate, se consideră totuşi că incriminarea acestora nu este necesară decât în cazul infracţiunilor grave, fiindcă numai la astfel de infracţiuni actele pregătitoare prezintă gradul de pericol social caracteristic infracţiunii.– Teza neincriminării susţine, în mod contrar, că actele pregătitoare nutrebuie să fie incriminate, deoarece ele rămân în afara faptei şi nu se înscriu în antecedenţa cauzală propriu-zisă a rezultatului infracţional. Potrivit acestei concepţii, legea nu trebuie să incrimineze decât actele de executare a faptei, nu şi actele de pregătire, care nu prezintă pericol social prin ele însele, ci creează doar condiţii pentru săvârşirea faptei.Argumentul principal al tezei că incriminarea actelor preparatorii nu esteindicată este însă acela că ele au, în general, caracter echivoc, în sensul că nu arată clar ce voieşte autorul lor, aşa încât acesta ar putea susţine oricând că a renunţat la săvârşirea faptei. În sfârşit, s-a invocat că actele pregătitoare nu numai că nu produc o vătămare efectivă, dar nu creează nici o stare de pericol social pentru valoarea socială către care se îndreaptă ele, astfel că, dacă s-ar incrimina astfel de acte, s-ar ajunge la sancţiuni reduse şi deci inutile.Legislaţiile penale contemporane consacră, unele, sistemul neincriminării,iar altele, sistemul incriminării actelor preparatorii. Majoritatea prevăd sistemul neincriminării.C. Regimul actelor preparatorii in dreptul penal românesc. Codul penalîn vigoare a consacrat sistemul neincriminării actelor de pregătire. Legea nuprevede, într-adevăr, nici o dispoziţie generală privitoare la aceste acte, ceea ce înseamnă că ele nu sunt incriminate.Prin excepţie, însă, în cazul unor infracţiuni grave, unele acte preparatorii

6

au fost incriminate, fiind asimilate cu tentativa şi sancţionate ca atare. Astfel,potrivit dispoziţiei din art. 173 alin. 2 C. pen., se consideră tentativă şiproducerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii unor infracţiuni deosebit de grave contra securităţii statului, iar potrivit dispoziţiei din primul alineat al aceluiaşi articol, tentativa acestor infracţiuni se pedepseşte. Actele de pregătire sunt, de asemenea, incriminate, tot prin asimilare cu tentativa, la infracţiunile de împiedicare a exploatării aeronavei (art. 107 alin. ultim C. aerian) şi de împiedicare a exploatării navei (art. 123 alin. ultim din Decretul nr. 443 din 1972 privind navigaţia civilă).În câteva cazuri, actele preparatorii au fost incriminate ca infracţiuni desine stătătoare. Ele se referă la acte determinate şi univoce de pregătire aanumitor infracţiuni (de exemplu, deţinerea de instrumente în vedereafalsificării de valori, art. 285 C. pen., deţinerea ilicită de mijloace de pescuit,art. 28 alin. l lit. g din Legea nr. 12/1974 privind piscicultura şi pescuitul etc.).Trebuie arătat că actele preparatorii săvârşite de o altă persoană decâtautorul pot constitui acte de complicitate anterioară atunci când autorul asăvârşit cel puţin o tentativă pedepsibilă.

Top of the Document

3. TentativaA. Noţiune şi caracterizare. Tentativa este o formă atipică a infracţiunii,ce se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvârşiinfracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau, deşi a fost efectuată înîntregime, n-a produs rezultatul cerut de lege pentru existenţa infracţiunii înforma tip.Tentativa aparţine fazei executării şi are ca prim moment începereaexecutării faptei, iar ca moment terminal, fie întreruperea, din diverse cauze, a executării, fie terminarea acesteia fără ca rezultatul să se fi produs.Tentativa cuprinde toate actele de executare a rezoluţiei infracţionaleefectuate de la terminarea actelor preparatorii şi până la consumareainfracţiunii. Cercetarea tentativei implică delimitarea ei precisă în raport atât cu faza actelor de pregătire, cât şi cu faza faptei consumate.Pentru existenţa tentativei, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:1) Să existe hotărârea făptuitorului de a săvârşi o anumită infracţiune.2) Rezoluţia sau hotărârea infracţională să fie pusă în executare Prin efectuarea de acte de executare propriu-zisă, adică de săvârşire a acţiunii care constituie elementul material al infracţiunii. Tentativa implică

7

trecerea de la acte de pregătire la acte de executare a faptei. De aceea, pentru a le putea distinge, este necesară delimitarea precisă a actelor de pregătire de actele de executare.Trebuie reţinut că, pentru existenţa tentativei, este necesar ca făptuitorul să „treacă la act”, adică să treacă la punerea în executare a acţiunii incriminate, realizând un început al actului. Momentul iniţial al tentativei este marcat tocmai de începerea săvârşirii unui astfel de act de executare. În acest sens, pe baza criteriului sus-arătat, se consideră tentativă:1) introducerea mâinii în buzunarul altei persoane în scop de furt; 2) pătrunderea într-o curte sau încăpere străină cu chei false ori instrumente de spargere asupra sa; 3) forţarea uşii unei locuinţe sau a unui autoturism; 4) descărcarea armei asupra unei persoane; 5) punerea otrăvii în mâncarea sau băutura servită unei persoane etc.3. A treia condiţie de existenţă a tentativei este ca acţiunea începută să fieîntreruptă sau să nu-şi producă efectul. Începerea executării faptei este momentul iniţial sau limita inferioară a tentativei, iar întreruperea acţiunii sau executarea ei până la capăt, fără să se producă rezultatul, reprezintă momentul final sau limita superioară a acesteia. Caracteristic întreruperii, ca moment al tentativei, este faptul că realizarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea este împiedicată în desfăşurarea ei de un obstacol care face ca ea să nu fie dusă până la capăt. Din contră, ceea ce caracterizează neproducerea rezultatului, ca celălalt moment final al tentativei, este împrejurarea că săvârşirea faptei nu este împiedicată, ci este dusă până la capăt, însă intervine un factor care împiedică producerea rezultatului.Tentativa, în actuala reglementare, îşi are sediul în art. 20 C.pen., care areca denumire marginală „conţinutul tentativei”. În textul alineatului l al art. 20 se prevede că tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul. În alineatul secund al aceluiaşi articol se precizează că există tentativă şi atunci când consumarea infracţiunii, adică ajungerea ei în faza urmărilor, nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că, în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul material al infracţiunii lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.În sfârşit, în alineatul 3 al aceluiaşi articol, se prevede că nu existătentativă atunci când consumarea infracţiunii nu este posibilă din cauzamodului cum a fost concepută executarea.B. Modalităţi. Din examinarea acestui text, care consacră instituţia

8

tentativei, rezultă că tentativa se poate realiza în mai multe modalităţi, adicăpoate prezenta mai multe forme. Astfel, în raport cu gradul de realizare aacţiunii începute, se face distincţie între tentativa neterminată sau imperfectă şi tentativa terminată sau perfectă, iar în raport cu cauzele care au făcutimposibilă consumarea infracţiunii, se distinge între tentativa proprie şitentativa improprie.

a) Tentativa neterminată sau imperfectă (întreruptă) se realizează însituaţia în care executarea faptei care constituie elementul material alinfracţiunii a fost oprită şi împiedicată să se desfăşoare până la capăt. Acţiunea începută n-a fost deci săvârşită în întregime, fiind oprită, întreruptă şi împiedicată să continue de o forţă de opunere ce n-a putut fi depăşită (deexemplu, infractorul agresor este împiedicat de o altă persoană să descarcearma sau să lovească victima, hoţul nu reuşeşte să deschidă seiful, un funcţionar ce falsifica un înscris cu prilejul întocmirii acestuia este împiedicat să ducă până la capăt activitatea infracţională etc.). La tentativa neterminată, acţiunea tipică este trunchiată, efectuată numai în parte, iar procesul dinamic este şi el curmat în desfăşurarea sa. Nu are relevanţă natura sau sursa forţei de opunere, dacă aceasta aparţine altei persoane sau făptuitorului însuşi.

b) Tentativa terminată sau perfectă (fără efect) se realizează atunci cândacţiunea tipică a fost executată in întregime, dar rezultatul caracteristic pentru infracţiunea tip nu s-a produs. Caracteristică acestei modalităţi a tentativei este deci împrejurarea că făptuitorul a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru realizarea hotărârii infracţionale, a executat în întregime, fără să fie împiedicat, fapta ce constituie elementul material al infracţiunii, însă din cauze diferite, a căror natură ori sursă nu interesează nici în acest caz, rezultatul urmărit de el nu s-a produs (de exemplu, infractorul descarcă arma asupra victimei, însă nu nimereşte ţinta sau nu reuşeşte să săvârşească decât o vătămare corporală; hoţul a deschis seiful, dar banii fuseseră anterior depuşi la bancă). Această modalitate a tentativei poate exista numai în cazul infracţiunilor materiale, nu şi în cazul infracţiunilor formale, care se consumă prin efectuarea în întregime a acţiunii tipice, fără să fie necesară producerea unei anumite vătămări materiale.

c) Tentativa proprie se realizează atunci când, prin mijloacele utilizate defăptuitor şi prin prezenţa obiectului material al infracţiunii la locul în careinfractorul credea sau ştia că se află, activitatea de realizare a hotărârii

9

infracţionale este proprie sau aptă să ducă nu numai la efectuarea în întregime a acţiunii care constituie elementul material al infracţiunii, dar şi la producerea rezultatului urmărit de făptuitor. Tentativa proprie presupune existenţa tuturor condiţiilor necesare, sub raportul mijloacelor folosite şi al obiectului material al infracţiunii, pentru consumarea acesteia, iar dacă această consumare nu a avut loc, aceasta se datorează modului defectuos în care au fost utilizate mijloacele sau altor cauze (de exemplu, fapta celui ce descarcă arma în direcţia victimei fără să o nimerească reprezintă o tentativă proprie, fiindcă mijlocul folosit este perfect apt pentru producerea rezultatului urmărit şi numai inabilitatea sau emoţia infractorului ori alte cauze asemănătoare au făcut ca rezultatul să nu se producă).

d) Tentativa improprie. În cazul tentativei improprii, cauzele care determinăneproducerea rezultatului sunt preexistente activităţii infracţionale, careeste astfel, de la început, destinată eşecului.În teoria dreptului penal, ca de altfel şi în legislaţie, se face însă distincţieîntre tentativa relativ improprie şi tentativa absolut improprie.Tentativa relativ improprie se caracterizează prin imposibilitatea numairelativă a producerii rezultatului. Această imposibilitate este urmareainsuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite sau lipsei accidentale aobiectului material al infracţiunii de la locul unde făptuitorul credea că se află, iar nu inaptitudinii absolute a mijloacelor sau inexistenţei absolute a obiectului.Mijloacele folosite în cazul tentativei relativ improprii sunt, prin natura lor, apte să producă rezultatul, dar în cazul concret, în condiţiile în care hotărâreainfracţională a fost pusă în executare, aceste mijloace s-au dovedit fieinsuficiente, fie defectuoase, făcând cu neputinţă producerea rezultatului.Astfel, de exemplu, există tentativă relativ improprie atunci când se încearcăuciderea unei persoane cu o doză insuficientă de otravă sau atunci când, învederea uciderii unor persoane, infractorul a folosit o cantitate insuficientă de explozibil pe care a plasat-o defectuos sub clădirea în care se aflau victimele.De asemenea, există tentativă relativ improprie, de exemplu, atunci când bunul pe care hoţul voia să-l fure fusese mutat în alt loc sau când, în cazul tentativei de omor, victima nu se afla, din întâmplare, în camera incendiată de infractor.În toate aceste situaţii, în condiţiile în care a fost săvârşită fapta, rezultatul nu era posibil, dar, în condiţii schimbate, aceleaşi mijloace ar putea totuşi săproducă rezultatul urmărit.Tentativa absolut improprie se caracterizează prin imposibilitatea

10

absolută a producerii rezultatului urmărit, imposibilitate determinată de:– inaptitudinea absolută a mijloacelor folosite de a produce rezultatul;– inexistenţa absolută a obiectului infracţiunii;– modul absurd în care este concepută executarea.Astfel, este o tentativă absolut improprie încercarea de a ucide o persoanăprin împuşcare cu o armă artizanală, decorativă ori veche şi devenităinutilizabilă. De asemenea, este o tentativă absolut improprie acţiunea îndreptată împotriva unui obiect inexistent. Tot aşa, există tentativă absolut improprie atunci când producerea rezultatului este exclusă datorită modului absurd în care a fost concepută executarea faptei, cum ar fi încercarea unei persoane de a induce în eroare cu ocazia unui concurs, în vederea angajării, prin prezentarea unor acte de studii grosier falsificate, inapte să producă consecinţe juridice.Nu trebuie confundată tentativa absolut improprie, la care rezultatul nupoate fi realizat din cauzele sus-menţionate, cu infracţiunea putativă (săvârşirea unei fapte care are caracter infracţional numai în mintea făptuitorului).

C. Conţinutul tentativeiÎn principiu, tentativa are acelaşi conţinut ca şi infracţiunea consumată.Deosebirile decurg din întreruperea procesului dinamic de realizare a faptei ce constituie elementul material al infracţiunii sau din neproducerea rezultatului urmărit. Practic, deosebirile privesc conţinutul constitutiv al infracţiunii şi, mai exact, latura obiectivă a acestuia.Într-adevăr, elementul material al tentativei este format din unul sau maimulte acte de executare care se încadrează, direct sau indirect, în inacţiuneatipică de verbum regens şi care constituie elementul material al infracţiunii. În cazul tentativei neterminate, acţiunea tipică este întreruptă, trunchiată,împiedicată să se desfăşoare în întregime.În modalitatea sa terminată sau perfectă, tentativa este posibilă numai încazul infracţiunilor materiale sau de rezultat. Ea are ca element materialacţiunea tipică ce formează elementul material al infracţiunii şi care estesăvârşită în întregime. Sub aspectul elementului material, tentativa terminată nu se deosebeşte cu nimic de infracţiunea fapt consumat.În ceea ce priveşte urmarea imediată sau rezultatul, tentativa se deosebeşteevident de infracţiunea fapt consumat, prin neproducerea rezultatului.Aceasta nu înseamnă însă că săvârşirea tentativei nu poate produce un rezultat sau o vătămare materială. O tentativă de omor, de exemplu, poate avea ca rezultat material o vătămare corporală a victimei, dar ea se

11

caracterizează prin neproducerea rezultatului urmărit, specific infracţiunii consumate de omor, adică moartea victimei.În cazul infracţiunilor formale, la care urmarea imediată constă în creareaunei stări de pericol, rezultatul tentativei se caracterizează prin crearea unei stări de pericol mai reduse decât în cazul infracţiunii fapt consumat.Legătura de cauzalitate are şi ea anumite particularităţi, în cazul tentativei.La infracţiunile de pericol, acea stare de periclitare a valorii sociale sprecare s-a îndreptat acţiunea autorului tentativei se produce chiar în momentulcomiterii actului sau actelor de executare care constituie elementul material al tentativei. De aceea, stabilirea legăturii de cauzalitate în cazul tentativei nu ridică, în genere, probleme în practică, această legătură rezultând dinmaterialitatea actului, adică ex re.În cazul tentativei relativ improprii, mai ales în ipoteza folosirii unormijloace insuficiente sau defectuoase, hotărâtoare pentru existenţa tentativeieste aptitudinea cauzală a acestor mijloace de a vătăma sau pune în pericolvaloarea socială împotriva căreia se îndreaptă fapta. De aceea, cercetareaacestei aptitudini cauzale reprezintă o obligaţie pentru stabilirea existenţeilaturii obiective a tentativei, în general, şi a tentativei improprii, în special.În ceea ce priveşte latura subiectivă, conţinutul tentativei nu se deosebeştede acela al infracţiunii tip. Aşa cum s-a arătat, odată cu rezoluţia infracţională, cu care se încheie perioada internă în săvârşirea infracţiunii, se formează latura subiectivă a acesteia, care rămâne neschimbată pe tot parcursul activităţii infracţionale. Aşadar, latura subiectivă a tentativei este deci identică cu aceea a infracţiunii fapt consumat. Unica deosebire este aceea că, în cazul tentativei, atitudinea psihică a autorului se raportează la un rezultat care nu s-a realizat.În cazul în care, pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii, legeaprevede cerinţa esenţială a unui anumit scop sau a unui mobil, această cerinţă trebuie să fie realizată şi pentru existenţa laturii subiective a tentativei la acea infracţiune.Cu privire la termenii infracţiunii, adică referitor la obiect, la subiecţiiinfracţiunii, la locul şi timpul săvârşirii acesteia, aceştia sunt identici, aceiaşi la tentativă, ca şi la faptul consumat.

Infracţiuni la care tentativa nu este posibilăExistă unele categorii de infracţiuni la care tentativa nu este posibilădatorită specificului elementului obiectiv ori specificului elementului subiectiv din conţinutul constitutiv al acestor infracţiuni.În raport de specificul elementului material, tentativa nu este posibilă:a) la infracţiunile omisive, la care elementul material constă într-o

12

inacţiune, tentativa nu este posibilă, fiindcă neîndeplinirea obligaţiei de a face înseamnă însăşi consumarea infracţiunii;b) la infracţiunile cu consumare instantanee (de execuţie promptă),pentru că, prin modul cum sunt săvârşite, ele nu pot avea o desfăşurare în timp şi spaţiu (iter criminis). Intră în această categorie infracţiunile săvârşite prin cuvinte (verbis), cum sunt insulta, calomnia, mărturia mincinoasă etc., săvârşite oral. De asemenea, nu este posibilă tentativa la infracţiunile de consumare anticipată, cum este, de exemplu, luarea de mită, care se poate săvârşi prin simpla acceptare sau nerespingere a unei promisiuni sau oferte de mită (art.254 C.pen.), fapte care, de asemenea, nu lasă loc pentru iter criminis;c) la infracţiunile de obicei, pentru că ele au ca element material repetareaacţiunii tipice de un număr de ori, încât să rezulte săvârşirea faptei din obiceisau ca îndeletnicire (de exemplu, infracţiunile de cerşetorie, prostituţie şi jocul de noroc).La aceste infracţiuni, tentativa nu este posibilă, fiindcă actele săvârşitesunt licite până la acumularea unui număr suficient de repetări din care sărezulte îndeletnicirea.De asemenea, s-a susţinut opinia că nu sunt susceptibile de tentativă niciinfracţiunile continue, la care elementul material trebuie să se prelungească în mod natural în timp pentru consumarea infracţiunii. În ambele cazuri s-asusţinut însă şi opinia, pe care o considerăm corectă, în sensul că tentativa este posibilă şi în cazul acestor infracţiuni.

În raport de specificul elementului subiectiv al infracţiunii, tentativa nueste posibilă:a) la infracţiunile din culpă, pentru că, în cazul acestora, nu există orezoluţie infracţională, nici reprezentarea unui iter criminis şi, prin urmare, nu se poate vorbi despre o punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea;b) la infracţiunile praeterintenţionate, pentru că, la acestea, rezultatul maigrav se produce din culpă, ceea ce exclude, de asemenea, ideea de rezoluţieinfracţională şi de reprezentare a unui iter criminis, la fel ca şi în cazulinfracţiunilor din culpă.

Top of the Document

Regimul incriminării tentativei. În ceea ce priveşte incriminarea tentativei,există două teze: cea a incriminării nelimitate şi cea a incriminării limitate atentativei.

13

Teza incriminării nelimitate a tentativei susţine că tentativa trebuie să fieincriminată la toate infracţiunile, fără excepţie, oricare ar fi gravitatea acestora.Se invocă, în sprijinul acestei teze, faptul că actele de executare, care formează elementul material al tentativei şi exprimă hotărârea de a săvârşi infracţiunea tip, se încadrează în antecedenţa cauzală a rezultatului socialmente periculos şi prezintă prin ele însele pericolul social al unei infracţiuni. De aceea, este totdeauna necesară apărarea socială împotriva tentativei prin incriminarea ei nelimitată şi prin luarea măsurilor de apărare socială corespunzătoare.Teza opusă, aceea a incriminării limitate, susţine că, deşi tentativaprezintă, în general, pericol social incriminarea ei nu este necesară decât lainfracţiunile grave, nu şi la infracţiunile uşoare, la care însăşi infracţiunea fapt consumat prezintă un grad de pericol social redus.Actualul Cod penal consacră sistemul incrimării limitate a tentativei, ceeace rezultă din dispoziţiile art. 21 alin. l C. pen., care prevăd că tentativa sepedepseşte numai când legea prevede expres aceasta. Aceste prevederi exprese le găsim în Partea specială a Codului penal, precum şi în legile extrapenale cu dispoziţii de drept penal, în legătură cu fiecare infracţiune sau grup de infracţiuni la care se consideră necesar că tentativa se pedepseşte. În lipsa unei astfel de dispoziţii exprese, tentativa infracţiunii respective nu se pedepseşte.

Cauzele de nepedepsire a tentativeiDesistarea şi împiedicarea producerii rezultatuluiPotrivit art. 22 din actualul Cod penal, este apărat de pedeapsă făptuitorulcare s-a desistat ori a împiedicat, mai înainte de descoperirea faptei, producerea rezultatului.Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicăriiproducerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentruacea infracţiune.Doctrina penală, analizând textul art. 22 alin.1 C.pen., a atribuitîntreruperii executării acţiunii şi împiedicării producerii rezultatului de cătrefăptuitor, din proprie iniţiativă, natura juridică a unor cauze de nepedepsire.Prin desistare trebuie să înţelegem renunţarea de către făptuitor, de bunăvoie şi din proprie iniţiativă, la continuarea acţiunii ce constituie elementulmaterial al laturii obiective a infracţiunii.Prin împiedicarea producerii rezultatului se înţelege acea atitudine afăptuitorului, care, mai înainte ca fapta să fie descoperită, a împiedicat, de bună voie şi din proprie iniţiativă, producerea rezultatului.

14

Top of the Document

DesistareaCondiţiile desistăriiDin economia textului art. 22 alin. 1 C.pen., doctrina şi jurisprudenţa aureţinut următoarele condiţii pe care trebuie să le întrunească, cumulativ,desistarea pentru a reprezenta o cauză de nepedepsire:• desistarea trebuie să se manifeste printr-o întrerupere, încetare saucurmare a executării începute;• întreruperea, încetarea sau curmarea executării începute trebuie să fie realizate mai înainte ca aceasta să se fi terminat şi mai înainte de descoperirea faptei;• desistarea trebuie să fie de bunăvoie şi din iniţiativa proprie afăptuitorului;• desistarea trebuie să fie efectivă şi definitivă74.

Efectele desistăriiDin economia aceluiaşi text de lege (art. 22 C.pen.), rezultă că desistareaare efecte de cauză legală de nepedepsire numai cu privire la autorul faptei.Aşadar, în situaţia faptelor săvârşite în participaţie (instigare sau complicitate), desistarea autorului nu va produce efecte faţă de ceilalţi participanţi.Ceilalţi participanţi (instigatorii sau complicii) nu pot beneficia deimpunitate, în baza art. 22 alin. 1 C.pen. Ei pot beneficia de impunitate încondiţiile speciale prevăzute de art. 30 C.pen., atunci când, în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei, intervin şi, din proprie iniţiativă, împiedică consumarea acesteia.În cazul în care actele îndeplinite până în momentul desistării constituie oaltă infracţiune, făptuitorul va beneficia de impunitate, în raport cu infracţiunea încercată, dar va răspunde penal pentru infracţiunea consumată până în momentul desistării.

Împiedicarea producerii rezultatuluiDin analiza aceluiaşi text de lege (art. 22 alin. 1 C. pen.), doctrina şijurisprudenţa au desprins că această cauză de nepedepsire se referă exclusiv la tentativa perfectă şi presupune, întotdeauna, executarea fără efect a uneiinfracţiuni de rezultat.Condiţii pentru ca împiedicarea producerii rezultatului să constituie ocauză de nepedepsire:

15

• făptuitorul să manifeste, de bunăvoie şi din proprie iniţiativă, o atitudineevidentă de renunţare la scopul urmărit;• acţiunile făptuitorului de împiedicare a producerii rezultatului să aibăloc după epuizarea executării, dar mai înainte de producerea rezultatului;• acţiunea de împiedicare să fie efectivă şi hotărâtoare, în sensul de a sedovedi că neproducerea rezultatului a fost determinată exclusiv de acţiuneafăptuitorului;• acţiunea de împiedicare a producerii rezultatului să intervină mai înainteca fapta să fie descoperită.

Efectele împiedicării producerii rezultatuluiDin economia aceluiaşi text de lege (art. 22 alin.1 C.pen.), rezultă căîmpiedicarea producerii rezultatului atrage impunitatea numai cu privire laautorul faptei.Persoanele care au calitatea de coautori, se înţelege, vor putea beneficia deimpunitate, numai în cazul în care se dovedeşte că au intervenit, prin acţiuni din proprie iniţiativă şi de bunăvoie, la activitatea de împiedicare a producerii rezultatului.Ceilalţi participanţi (instigatorii sau complicii) nu pot beneficia deimpunitate, în baza art. 22 alin. 1 C.pen. Ei pot beneficia de impunitate încondiţiile speciale prevăzute de art. 30 C.pen., atunci când, în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei, intervin şi, din proprie iniţiativă, împiedică consumarea acesteia.

4. Infracţiunea fapt consumatA. Noţiune şi caracterizare. Infracţiunea fapt consumat reprezintă formatipică sau perfectă a infracţiunii, în raport cu fazele desfăşurării activităţiiinfracţionale. Ea se realizează atunci când activitatea infracţională a dus laproducerea rezultatului infracţional urmărit şi prezintă toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa infracţiunii în configuraţia tipică a acesteia. Aşadar, în cazul infracţiunii consumate, se realizează integral latura obiectivă şi, deci, există o concordanţă perfectă a acesteia cu latura subiectivă, formată încă în momentul luării hotărârii infracţionale.Forma infracţiunii consumate este forma obişnuită a infracţiunii, pe care ogăsim în toate codurile penale, şi de aceea dispoziţiile legale privindreglementarea relaţiilor de apărare socială se referă în mod firesc, întotdeauna, la infracţiunile fapt consumat.B. Momentul consumării infracţiunii şi importanta stabilirii acestuiaa) Momentul consumării . Infracţiunea se consumă în momentul în care

16

fapta săvârşită produce rezultatul tipic, adică rezultatul necesar, potrivit legii, pentru existenţa infracţiunii în forma tip a acesteia.Având în vedere că urmarea imediată, ca element al laturii obiective, sepoate concretiza fie într-un rezultat, sub forma unei vătămări materiale, fieîntr-o stare de pericol, consumarea infracţiunilor este şi ea diferită, după cumeste vorba despre infracţiuni materiale sau despre infracţiuni formale.La infracţiunile materiale, la care rezultatul îmbracă forma unei vătămărimateriale, pentru consumarea infracţiunii nu este suficientă desfăşurareaintegrală a acţiunii, ci este necesar să se producă vătămarea materială, careconstituie rezultatul cerut de lege pentru existenţa infracţiunii. Momentulconsumării infracţiunii în acest caz este momentul producerii rezultatului, care este de regulă acelaşi cu momentul încetării acţiunii.La infracţiunile formale, consumarea are loc atunci când s-a efectuat înîntregime acţiunea ce constituie elementul material, pentru că în acest moment se produce şi starea de pericol.b) Stabilirea momentului consumării infracţiunii prezintă importanţădatorită interesului practic al soluţionării unor probleme, cum sunt:– determinarea legii penale aplicabile la data săvârşirii infracţiunii, datăcare este cea a momentului consumării infracţiunii;– calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale;– reţinerea stării de recidivă;– incidenţa amnistiei şi graţierii;– calcularea termenelor de reabilitare etc.

5. Infracţiunea fapt epuizatA. Noţiune şi caracterizare . Infracţiunea fapt epuizat este tot o formăatipică a infracţiunii. Ea se caracterizează însă nu prin neproducerea rezultatului tipic, ca în cazul tentativei, ci, dimpotrivă, prin producerea după momentul consumării faptei a unor noi urmări, fie ca urmare a amplificării rezultatului iniţial, fie prin prelungirea activităţii infracţionale, după momentul consumării ei.Practic, aceste urmări posterioare momentului consumării continuă să seproducă până la un alt moment, numit al epuizării faptei.Asemenea forme sunt posibile numai în cazul anumitor categorii deinfracţiuni, cum sunt infracţiunile continue, continuate, progresive şi de obicei.Astfel, la infracţiunile continue, pe lângă momentul consumării există şiun moment al epuizării, întrucât ele, prin definiţie, sunt acele infracţiuni la care elementul material al laturii obiective (acţiune sau inacţiune) se prelungeşte în timp, în chip natural, peste momentul consumării, până în

17

momentul încetării acţiunii sau inacţiunii care reprezintă momentul epuizării (de exemplu, lipsirea de libertate în mod nelegal a unei persoane, art. 189 C. pen.; furtul de energie, art. 208 şi 224 C. pen.; deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori, art. 285 C. pen. etc.).De asemenea, la infracţiunile continuate, pentru că ele se caracterizeazăprin săvârşirea de către aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, însă înrealizarea aceleiaşi rezoluţii, a unor acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni (art. 41 alin. 2 C. pen). Infracţiuneacontinuată se consumă în momentul comiterii primei acţiuni sau inacţiuni, iar săvârşirea celorlalte acţiuni şi inacţiuni reprezintă o amplificare a activităţii infracţionale şi a rezultatului iniţial. Această amplificare durează până în momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, acest moment fiind considerat cel al epuizării faptei.Infracţiunile progresive se caracterizează, de asemenea, fie prin agravareaurmării iniţiale, fie prin producerea de noi urmări vătămătoare, corespunzătoare unei infracţiuni mai grave. Amplificarea progresivă a rezultatului iniţial poate fi atât de însemnată încât să corespundă conţinutului unei infracţiuni mai grave în care se absoarbe fapta iniţială. Astfel, de exemplu, infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se săvârşeşte în urma amplificării progresive a unei urmări iniţiale produse prin lovire sau alte violenţe (art. 180 C. pen.), prin vătămare corporală (art. 181 C. pen.) sau prin vătămare corporală gravă (art. 182 C. pen.).Un moment al epuizării există şi în cazul infracţiunilor de obicei sau dinobişnuinţă. Caracteristic acestor infracţiuni este faptul că elementul lor material se realizează prin repetarea acţiunii tipice de un număr suficient de ori încât din această repetare să rezulte obişnuinţa sau îndeletnicirea făptuitorului. Repetarea faptei poate continua însă şi după atingerea momentului consumării până în momentul epuizării.

Top of the Document

18