Probleme concrete ivite şi soluţionate în doctrină şi în hotărârile judecătoreşti

definitive în materia infracţiunii complexe

Cuprinsul

Cuprinsul...............................................................................................................1

Abrevieri................................................................................................................2

Bibliografie...........................................................................................................3

1. Aspecte generale................................................................................................................5

2. Formele infracţiunii complexe..........................................................................................5

3. Obiectul juridic..................................................................................................................7

4. Subiecţii infracţiunii complexe.........................................................................................7

5. Implicaţii practice ale definirii infracţiunii complexe....................................................8

6. Probleme ivite şi soluţionate în cazul formelor infracţiunii complexe.........................8Autoratul (Coautoratul).....................................................................................................................8

Probleme concrete ivite şi soluţionate în doctrină şi în hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate de Secţia penală sau Completul de 9 judecători de Î.C.C.J.......................................11

Instigarea.........................................................................................................................................16Probleme concrete ivite şi soluţionate în doctrină şi în hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate de Secţia penală sau Completul de 9 judecători de Î.C.C.J.......................................17

Complicitatea...................................................................................................................................21Probleme concrete ivite şi soluţionate în doctrină şi în hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate de Secţia penală sau Completul de 9 judecători de Î.C.C.J.......................................25

1

Abrevieri

Art. - articolAlin. - aliniatÎ.C.C.J. - Înalta Curte de Casaţie şi JustiţieCp - Cod penal

2

Bibliografie

Antoniu George, Codul penal pe înţelesul tuturor, Editura Societăţii Tempus, Bucureşti, 1995;

Apetrei M. – Drept penal. Partea generala, Editura Victor, Bucureşti, 2006Basarab, Matei, Drept penal, partea generală, Editura Lumina LEX,

Bucureşti, 1997; Bulai, Constantin, Drept penal, partea generală, Casa de editură şi presă

„ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1992; Crânguş Ion, Niţu Adrian, Dragomir Ilie, Drept penal – partea generală,

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2006Dobrinoiu Vasile, Drept penal, partea specială, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2000; Dobrinoiu Vasile, Pascu Ilie, Molnar Ioan, Nistoreanu Gheorghe, Boroi

Alexandru, Lazar Valerica – Drept Penal. Partea generală, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1999

Dobrinoiu, Vasile, Drept penal, partea generală, Note de curs, Academia de Poliţie “Al. I. Cuza” Bucureşti, 1994;

Dobrinoiu, Vasile, Pascu, I., Lazăr, V., Nistoreanu, Ghe., Molnar, I., Boroi, Al., Drept penal, partea generală, Editura ATLAS LEX, Bucureşti 1996;

Dongoroz, V.Kahane, S.Oancea, I.Fodor, I. Iliescu, N. Bulai, C. Stănoiu, R - Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. I, 1969, vol. II, 1970, vol. III, 1971, vol. IV, 1972, Editura Academiei, Bucureşti

Giurgiu Narcis, Drept penal general, Editura Sunset, Iaşi, 1997; Loghin, O. Filipaş, A. - Drept penal român, partea specială, vol. I, Casa

de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1994.Loghin, O. Filipaş, A. - Drept penal, partea specială, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1983Login, Octavian, Toader, T., Drept penal român, partea specială, Casa de

editură şi presă „ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1994; Mitrache, Constantin, Drept penal român, partea generală, Casa de editură

şi presă „ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1994; Nistoreanu Gh., Boroi Al. – Drept Penal. Partea generală, Editura All

Beck, Bucureşti, 2002Nistoreanu, Gheorghe, Alexandru, Boroi, Drept penal, partea specială,

Editura Allbeck, Bucureşti, 2002; Papadopol, V. Pavel, D. - Formele unităţii infracţionale în dreptul penal

român, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1992Pascu I. – Drept penal . Partea Generala, Editura Hamangiu, Bucureşti,

2007Tănăsescu, Iancu, Drept penal, partea generală, Editura „Oltenia”,

3

Craiova, 1996; Tănăsescu, Iancu, Licit şi ilicit, Editura INS, Brâncoveni, 1994; Toader Dalia – Drept Penal Român, Note de curs, Bucureşti, 2005Ungureanu Augustin – Drept Penal Roman. Partea generală, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 1995Zolyneak, M., Drept penal, partea generală, vol. II, Editura Fudaţiei

„Chemarea” Iaşi, 1993Zolyneak, Maria, Drept penal, partea generală, Universitatea A. I. Cuza,

Iaşi, 1993

* * *

Probleme de drept în deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990 - 1992), Editura Orizonturi, Bucureşti, 1993

I.C.C.J. Jurisprudenţa Secţiei penale pe anul 2006, editura Hamangiu – 2007

Culegerile de decizii ale Î.C.C.J., în materie penala, pe anii 2003-2005, Editura All Beck (CH Beck)

Probleme de drept din jurisprudenta C.S.J. în materie penala 1990-2000, Editura Juris Argesis, 2002

4

Probleme concrete ivite şi soluţionate în doctrină şi în hotărârile judecătoreşti definitive în materia infracţiunii complexe

1. Aspecte generale

Infracţiunea complexă Codul penal consacră în art. 55 alin. 3 conceptul infracţiunii complexe elaborat de

doctrina penală. Potrivit acestui text, „infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală”.

De aici rezultă că infracţiunea complexă se caracterizează prin aceea că, în conţinutul său sunt absorbite, prin voinţa legiuitorului, una sau mai multe fapte distincte, care prezintă fiecare în parte, elementele unei infracţiuni, dar care, ca efect al absorbţiei, îşi pierd caracterul de fapte penale autonome, devenind fie un element constitutiv în conţinutul de bază al infracţiunii complexe, fie un element circumstanţial al conţinutului agravant al acesteia.

Aşadar, în conţinutul unic al infracţiunii complexe se găsesc comprimate conţinuturile a două sau mai multe infracţiuni. Spre exemplu, infracţiunea de tâlhărie, forma tip, reglementată de art. 252 alin. 1 C. P., în care se prevede: „Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea, se pedepseşte…” În conţinutul acestei infracţiuni, după cum se observă, sunt reunite, într-o unitate infracţională, conţinuturile infracţiunilor de furt (art. 249 C. P.), de lovire sau alte violenţe (art. 185 C. P.), de vătămare corporală (art. 186 C. P.) şi de ameninţare (art. 210 C.P.).

De asemenea, în conţinutul infracţiunii de atentat care pune în pericol securitatea naţională prevăzută de art. 281 C. P., sunt incluse conţinuturile infracţiunilor de vătămare corporală (art. 185-187 C. P.) şi de omor (art. 178 C. P.); în conţinutul infracţiunii de ultraj, forma tip (art. 323 alin 1 C. P.) este inclus conţinutul infracţiunii de ameninţare (art. 210 C. P.), iar în conţinutul agravant al aceleiaşi infracţiuni (art. 323 alin 2 C. P.) sunt cuprinse conţinuturile infracţiunilor de lovire sau alte violenţe (art. 185 C.P.) şi vătămare corporală (art. 186 C. P.).

Crearea infracţiunii unice complexe de către legiuitor este expresia unor cerinţe de politică penală şi de tehnică legislativă. Contopirea mai multor fapte cu semnificaţie penală distinctă într-o infracţiune unică asigură o caracterizare mai precisă a activităţii infracţionale a făptuitorului în raport cu gradul de pericol social şi, în consecinţă, o ocrotire mai sigură a valorilor sociale fundamentale ale societăţii.

2. Formele infracţiunii complexe

În raport cu rolul pe care fapta absorbită îl poate avea în conţinutul infracţiunii complexe, aceasta este susceptibilă de a îmbrăca una din următoarele două forme: infracţiunea complexă – forma de bază sau tip a faptei incriminate, şi infracţiunea complexă – forma calificată sau agravată a faptei incriminate.

5

Infracţiunea complexă – forma tip sau de bază – se caracterizează prin aceea că în structura conţinutului său intră, ca element constitutiv, o acţiune sau inacţiune ce constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.

Această formă de acţiune este constituită fie dintr-o faptă prevăzută distinct în legea penală, dar care comisă în anumite condiţii creează conţinutul unei infracţiuni de sine stătătoare, cu caracter complex, fie prin reunirea a două sau mai multe fapte prevăzute separat de legea penală, care datorită legăturii între acestea îşi pierd autonomia infracţională şi formează, prin voinţa legiuitorului, o infracţiune aparte prevăzută într-o normă penală separată.

Elementul material specific primei modalităţi de constituire a infracţiunii complexe forma tip este alcătuită dintr-o singură acţiune sau inacţiune, ce constituie ea însăşi o infracţiune, dar căreia, de data aceasta, legea îi adaugă unele condiţii suplimentare ce fac ca fapta, în ansamblu, să dobândească o altă calitate şi o altă încadrare juridică. De exemplu, elementul material al infracţiunii complexe de atentat care pune în pericol securitatea naţională – art. 281 C. P. – este alcătuit dintr-o acţiune specifică, după caz, infracţiunea de omor sau de vătămare corporală, căreia însă legiuitorul i-a adăugat cerinţa de a fi săvârşită împotriva unei persoane care îndeplineşte o activitate importantă de stat sau publică, în împrejurări ce pun în pericol securitatea naţională.

Tot astfel, elementul material al infracţiunii de purtare abuzivă – art. 322 alin. 1 C. P. constă în întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană, adică într-o insultă, la care legiuitorul a adăugat cerinţa ca făptuitorul să fie un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiunilor de serviciu.

În cadrul celei de-a doua modalităţi de constituire a infracţiunii complexe forma tip, elementul material este alcătuit din două sau mai multe acţiuni, care, deşi specific unor infracţiuni distincte, se absorb, pierzându-şi autonomia infracţională, în conţinutul unei alte infracţiuni, constituind astfel elementul material unic al acesteia din urmă. De exemplu, în cazul infracţiunii de tâlhărie – art. 252 alin 1 C. P. – elementul material este constituit prin absorbţia acţiunilor constitutive ale infracţiunii de furt, pe de o parte, şi ale infracţiunilor de lovire sau de ameninţare, pe de altă parte.

Ceea ce este caracteristic infracţiunii complexe forma tip este faptul că, eliminând ipotetic infracţiunea absorbită (în cazul primei modalităţi) sau una din acţiunile absorbite (în cazul celei de-a doua modalităţi), dispare însăşi infracţiunea complexă. Astfel, dacă din infracţiunea de purtare abuzivă vom elimina insulta, nu va mai rămâne nici o infracţiune; dacă din infracţiunea de tâlhărie, vom înlătura fie furtul, fie violenţa sau ameninţarea, nu vom mai avea o infracţiune complexă – tâlhăria, – ci o infracţiune simplă, adică fie o lovire sau o ameninţare, fie un furt.

Infracţiunea complexă, forma calificată sau agravată a faptei incriminate – există atunci când în conţinutul unei infracţiuni complexe intră ca circumstanţă agravantă o acţiune sau o inacţiune incriminată ca infracţiune de sine stătătoare. De exemplu: în conţinutul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, în forma calificată, prevăzută de art. 201 alin. 2 lit. e C. P., intră, printre altele, ca circumstanţă agravantă, pretinderea, în schimbul eliberării, a unui folos material, faptă care, privită de sine stătător, constituie infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 211 C. P.

În cazul infracţiunii complexe ca formă agravantă, elementul material constă într-o acţiune sau inacţiune specifică formei tipice a unei infracţiuni simple, în al cărei conţinut se absoarbe, cu semnificaţia unei circumstanţe agravante, o faptă prevăzută de legea penală ca infracţiune de sine stătătoare, făcând ca întreaga activitate infracţională să se caracterizeze ca o infracţiune complexă.

Dacă, în cazul infracţiunii complexe ca formă agravantă a acesteia, s-ar elimina acţiunea absorbită, ceea ce ar urma să dispară va fi numai caracterul agravat al infracţiunii tip, nu şi infracţiunea de bază însăşi.

6

Rezultatul infracţiunii complexe, indiferent de forma acesteia, constă în producerea a două urmări specifice valorilor sociale ocrotite prin incriminarea faptei respective.

De exemplu, în cazul infracţiunii complexe de purtare abuzivă prevăzută de art. 322 alin. 2 C. P., rezultatul constă, pe de o parte, în crearea unei stări de pericol pentru normala desfăşurare a activităţii unei unităţi publice, iar, pe de altă parte, în vătămarea concretă produsă integrităţii corporale sau sănătăţii victimei.

De remarcat că existenţa a două rezultate nu distruge unitatea infracţiunii complexe, deoarece ele sunt produsul a două acţiuni sau inacţiuni care s-au contopit, prin absorbţie, în conţinutul unei fapte penale unice.

Infracţiunile complexe sunt, de regulă, infracţiuni intenţionate. Existenţa intenţiei nu înseamnă, întotdeauna, şi unitate de rezoluţie.

Infracţiunile complexe, în variantele lor agravate, au, în marea lor majoritate, ca formă de vinovăţie praeterintenţia (exemplu, art. 253 alin. 2 C. P., art. 217 alin. 3 C. P.).

3. Obiectul juridic

Specificul laturii obiective a infracţiunii complexe se răsfrânge şi asupra obiectului juridic al acestei infracţiuni, în sensul că acesta, în marea majoritate a cazurilor, este multiplu (complex), fiind format din două valori şi relaţii sociale de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură. De exemplu, în cazul infracţiunii de tâlhărie se vatămă valoarea socială şi relaţia socială privind patrimoniul persoanei cât şi integritatea corporală sau libertatea morală a persoanei fizice. Dintre cele două valori şi relaţii sociale una este principală iar alta secundară; cea principală este apreciată ca atare nu datorită importanţei sale, ci poziţiei în procesul de săvârşire a faptei, ea reprezentând finalitatea urmărită de făptuitor.

Valoarea socială principală hotărăşte încadrarea infracţiunii complexe într-o anumită grupă de infracţiuni. În cazul infracţiunii de tâlhărie, valoarea principală o constituie patrimoniul persoanei fizice, sau juridice fapt ce determină includerea acestei infracţiuni în grupa celor contra patrimoniului.

De remarcat că sunt şi situaţii în care nici obiectul juridic special nu diferă, ca de pildă, în cazul infracţiunii praeterintenţionate, în care amplificarea rezultatului nu-l deplasează în sfera altor valori şi relaţii sociale, decât celor cărora li se aduce atingere prin acţiunea de bază. De exemplu, în cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă (art. 187 alin. 1 C. P.) – forma praeterintenţionată a infracţiunii de vătămare corporală (art. 186 C. P.) – obiectul juridic, cel generic şi special, este acelaşi atât pentru infracţiunea absorbită cât şi pentru infracţiunea complexă absorbantă, şi anume relaţiile sociale care privesc ocrotirea persoanei, în genere (obiect juridic generic), şi ocrotirea integrităţii corporale şi a sănătăţii în special (obiect juridic special).

4. Subiecţii infracţiunii complexe

Infracţiunea complexă este susceptibilă, în principiu, de a fi comisă de o persoană sau în participaţie penală în oricare din formele sale (coautorat, instigare, complicitate).

Există coautorat la o infracţiune complexă dacă doi sau mai mulţi făptuitori execută nemijlocit toate acţiunile ce formează elementul material al acelei infracţiuni, dar şi în varianta în care unul execută, numai o acţiune sau o parte din acţiune, iar ceilalţi o altă acţiune dar care luate împreună constituie elementul material al infracţiunii respective în întregul său. În acest sens în practica judiciară s-a decis că „dacă unul dintre inculpaţi a ameninţat victima, iar celălalt a deposedat-o de bunul său, amândoi inculpaţii sunt coautori ai infracţiunii de tâlhărie”; într-adevăr, deşi fiecare inculpat a desfăşurat acte materiale distincte de ale celuilalt, amândoi au cooperat în mod nemijlocit la comiterea infracţiunii prevăzute de art. 252 C. P., atâta timp cât ambii participanţi şi-au dat seama că actele săvârşite de ei se suprapun şi

7

împreună realizează rezultatul specific infracţiunii de tâlhărie.La infracţiunea complexă, de regulă, distingem un subiect pasiv principal şi un subiect

pasiv secundar. De exemplu, la atentatul care pune în pericol securitatea naţională (art. 281 C. P.), subiect pasiv principal este statul, iar subiect pasiv secundar este persoana care îndeplineşte o funcţie importantă de stat sau publică împotriva căreia a fost îndreptată acţiunea făptuitorului.

5. Implicaţii practice ale definirii infracţiunii complexe

Pornind de la ideea că infracţiunea complexă este creată din anumite considerente de politică penală şi că legiuitorul ar putea la un moment dat să o desfacă când aceste considerente dispar, dacă s-ar folosi termenul de "contopire" cu privire la mecanismul de formare, s-ar putea susţine că această disociere nu ar mai fi posibilă.

Pentru a înţelege cât mai exact acest aspect exemplificăm prin practica instanţei supreme în materia infracţiunii de provocare ilegală a avortului prevăzută de art.185 alin.4 Cod penal.1

Soluţia instanţei supreme,2 pe care o considerăm pe deplin legală, a fost aceea de a încadra fapta în infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art.178 alin.2 Cod penal. Pentru a decide astfel s-au reţinut următoarele: instanţa de fond la 19 aprilie 1989 a condamnat inculpata pentru săvârşirea infracţiunii de provocare ilegală a avortului prin care s-a cauzat moartea femeii însărcinate, faptă prevăzută de art.185 alin.l şi 4 Cod penal. La data de 10 ianuarie 1990, Secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie a admis recursul declarat de inculpată, a casat hotărârea primei instanţe, iar în baza art.ll pct.2 lit. a, raportat la art.10 lit.b din Codul de procedură penală, a pronunţat achitarea cu motivarea că fapta a fost dezincriminată (s.n.).

Curtea Supremă, în compunerea prevăzută de art.39 alin.2 şi 3 din Legea pentru organizare judecătorească, a constatat că instanţa de recurs nu a observat însă că art.185 alin.4 din Codul penal a constituit o formă agravată a infracţiunii de avort, fiind o infracţiune complexă - întreruperea ilegală a sarcinii şi uciderea din culpă a femeii însărcinate - iar dintre cele două componente numai cea de provocare ilegală a avortului a fost dezincriminată. Cea de-a doua componentă a infracţiunii complexe a fost şi este prevăzută de legea penală, respectiv în art.178 alin.2, text de lege care nu a fost abrogat.

Greşeala instanţei de recurs este evidentă şi nu îşi poate avea sorgintea decât în modul eronat de a înţelege mecanismul de formare a infracţiunii complexe, socotindu-se probabil că cele două componente ale acestei infracţiuni s-au contopit pentru ca disocierea lor să nu mai fie posibilă, şi pronunţându-se astfel o soluţie profund injustă ce ar fi avut drept consecinţă rămânerea nesancţionată a unei fapte prin care s-a cauzat moartea unei persoane.

6. Probleme ivite şi soluţionate în cazul formelor infracţiunii complexe

Autoratul (Coautoratul)Codul Penal, în art. 38, ne precizează cine este autor al infracţiunii. Astfel, potrivit

acestui text de lege, autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală.

Sunt situaţii când fapta prevăzută de legea penală se săvârşeşte în mod direct, nu

1 Prin Decretul Lege nr.1/1989, publicat în monitorul Oficial nr.4/1989, a fost dezincriminată infracţiunea de avort, abrogându-se srt.185-188 din Codul penal.2 Curtea Supremă de Justiţie, în compunerea prevăzută de art.39 alin.2 şi 3 din Legea pentru organizare judecătorească, dec. Nr.89/8 octombrie 1991, în „Probleme de drept în deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990 - 1992)”, Editura Orizonturi, Bucureşti, 1993, p.356-358.

8

numai de o singură persoană, ci de mai multe – în aceste cazuri ne aflăm în prezenţa coautoratului. Coautoratul este acea formă a participaţiei în care o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită în mod nemijlocit de către două sau mai multe persoane.

Art. 38 C. P. alin. 2 precizează că dacă mai multe persoane săvârşesc în mod nemijlocit, împreună, o faptă prevăzută de legea penală, fiecare din ele va fi pedepsită ca autor.

Condiţiile autoratului (coautoratului) – activitatea autorilor sau a coautorilor trebuie să fie îndreptată împotriva aceluiaşi

obiect juridic, adică să lezeze aceleaşi relaţii sociale ocrotite prin incriminarea faptei ca infracţiune. Exemplu: relaţiile privind viaţa persoanei, în cazul infracţiunii de omor, relaţiile privind securitatea naţională în cazul trădării etc. Dacă unii coautori lezează şi alte relaţii sociale apărate de legea penală, acestora li se vor aplica dispoziţiile cu privire la concursul de infracţiuni.

– participanţii să săvârşească în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. Cu alte cuvinte, în cazul infracţiunilor comisive, coautorii să efectueze acte de săvârşire nemijlocită, acte de executare directă a faptei prevăzută de legea penală, iar în cazul infracţiunilor omisive, să nu îndeplinească unele activităţi obligatorii.

Prin acte de săvârşire nemijlocită a faptei se înţelege orice act de conduită exterioară, prin care se execută direct acţiunea sau inacţiunea socialmente periculoasă incriminată de lege.

În legătură cu aceasta, contribuţia coautorilor la comiterea faptei penale poate fi identică sau diferită, egală sau aproape egală, în acelaşi timp şi loc ori nu. Concluzia aceasta se impune, deoarece în caz de coautorat, nu este nevoie ca fiecare participant să fi comis neapărat o activitate materială care să acopere în întregime latura obiectivă a infracţiunii, întrucât actele coautorilor se completează reciproc, în cadrul activităţii materiale indivizibile de săvârşire a faptei penale.

Realizarea nemijlocită a acţiunii materiale specifice unei infracţiuni determinate are loc, de regulă, printr-un act unic. Descriind în modul cel mai abreviativ cu puţină acţiunea incriminată (prin expresii ca: uciderea, luarea, însuşirea, pricinuirea de pagube, inducerea în eroare), legea penală reuşeşte să redea mai mult rezultatul acţiunii decât întregul proces de desfăşurare a acesteia.

Teoria şi practica judiciară au fost constante în a considera acte de coautorat, faptele de paralizare a energiei de opunere împotriva agresorului sau cel de înlăturare a obstacolelor din calea săvârşirii faptei. În acest sens, vor fi considerate acte de coautorat şi nu de complicitate, acţiunea de imobilizare a victimei sau de împiedicare de a se apăra, în timp ce alt participant o loveşte mortal; sau lovirea cu pumnii în faţă a victimei, împiedicând-o să pareze lovitura de topor pe care se pregătea să i-o aplice celălalt inculpat, întrucât contribuţia adusă în acest fel apare ca indispensabilă pentru realizarea uciderii.

De asemenea, s-a constatat că în cazul infracţiunilor complexe sunt coautori la infracţiunea de tâlhărie – spre exemplu – atât acela care săvârşeşte actul de ameninţare sau violenţa asupra victimei, cât şi cel care sustrage bunul, deoarece, deşi sunt acţiuni materiale distincte, ele se integrează în conţinutul acestei infracţiuni.

– o a treia condiţie priveşte legătura subiectivă între coautori. În lipsa acesteia nu se realizează coautoratul, deşi a avut loc cooperarea materială, astfel că fiecare persoană va fi considerată autor al unei fapte distincte, iar actele lor vor fi doar conexe. Astfel, legătura subiectivă nu se realizează în caz de omor, când inculpatul „A” a cauzat victimei o vătămare a integrităţii corporale, mai înainte ca inculpatul „B” să-i fi aplicat lovitura mortală, fiindcă nu a existat o înţelegere prealabilă între ei, sau măcar reprezentarea în mintea primului a faptei săvârşite de către cel din urmă. Într-o asemenea situaţie există două infracţiuni distincte, vătămarea integrităţii corporale săvârşite de „A” şi omor săvârşit de „B”, ca autori diferiţi.

Sub aspect subiectiv, în caz de coautorat se cere ca toţi participanţii să acţioneze cu

9

aceeaşi formă de vinovăţie, adică să fie cu intenţie, fie din culpă. De cele mai multe ori însă, coautoratul se realizează cu intenţie, în sensul că

participanţii prevăd urmările socialmente periculoase ale faptelor şi le urmăresc sau doar admit posibilitatea apariţiei acestora. Coautoratul astfel realizat poate exista atât în cazul unei participaţii complexe, la care în afară de coautori există instigatori şi complici, cât şi în cazul participaţiei simple sau omogene, la care nu există decât coautori. Tot din acest punct de vedere nu prezintă relevanţă mobilurile cu care s-a acţionat şi nici scopurile urmărite de coautori, acestea putând fi identice sau diferite, în raport de interesele făptuitorilor. În cazul infracţiunilor caracterizate printr-un anumit scop, este suficient ca unul singur dintre coautori să fi urmărit realizarea lui pe când ceilalţi însă trebuiau doar să-l fi cunoscut.

Dacă la săvârşirea unei infracţiuni au participat în calitate de coautori mai multe persoane, împrejurarea că unele dintre acestea au avut iniţiativa comiterii faptei, propunând celorlalte să acţioneze împreună, nu atrage sancţionarea lor separată pentru instigare, fiind vorba de o activitate comună a coautorilor, unde întotdeauna iniţiativa aparţine unei (unor) persoane.

Coautoratul poate exista şi în cazul infracţiunilor din culpă şi se realizează atunci când două sau mai multe persoane, acţionând din culpă, au săvârşit fiecare, simultan ori succesiv, acte de executare a faptei ilicite prin care s-a produs acelaşi rezultat socialmente periculos. Vinovăţia coautorilor se prezintă în acest caz sub forma unei culpe comune sau a unor culpe concurente.

Privite prin prisma raportului de cauzalitate, acţiunile coautorilor pot fi considerate cauze de producerea efectului, adică a urmărilor socialmente periculoase, unele cauze principale care determină singure efectul, altele cauze secundare, care nu produc efectul, contribuie însă la producerea lui prin intermediul acţiunii cauză principală (exemplu acţiunea coautorului ce imobilizează victima pentru ca celălalt coautor s-o lovească mortal).

Legătura subiectivă poate interveni înainte sau în timpul executării acţiunii. Astfel, când mai multe persoane – dintre care una voia să se răzbune pe un duşman al său, care se afla într-un grup de persoane – au hotărât să lovească pe cei care se aflau în acel grup şi au executat în comun acţiunea, se realizează participaţia, iar legătura subiectivă s-a stabilit înainte de punerea în executare a acţiunii. Legătura se poate stabili şi în timpul executării acţiunii. De exemplu, în timp ce inculpatul lovea victima, au mai venit încă patru inşi care au început să o lovească şi ei, unii cu cuţitele iar alţii cu alte obiecte şi cu picioarele, contribuind la înfrângerea rezistenţei victimei. Toţi au acţionat simultan şi conjugat la suprimarea vieţii victimei, rezultat prevăzut sau acceptat de fiecare din ei.

Dacă stabilirea legăturii subiective are loc ulterior consumării infracţiunii nu mai există coautorat. Astfel, infracţiunea s-a consumat în momentul sustragerii unor bunuri dintr-o societate comercială, care au fost ascunse în casa liftului, în vederea scoaterii lor, în cursul nopţii din incinta acesteia. Dacă ulterior inculpatul este ajutat, în urma unei înţelegeri care a avut loc după sustragerea bunurilor, de către altă persoană, pentru a scoate bunurile respective, ea comite o infracţiune de sine stătătoare de tăinuire (art. 267 C. P.) şi nu va fi considerată coautor la infracţiunea de furt.

Există unele infracţiuni la care coautoratul nu poate să apară, deşi sunt susceptibile de celelalte forme ale participaţiei penale, instigarea şi complicitatea.

În primul rând, nu sunt susceptibile de forma coautoratului infracţiunile cu autor unic, care, dat fiind specificul conţinutului acestora, nu pot fi săvârşite nemijlocit decât de către o singură persoană. Asemenea infracţiuni sunt: mărturia mincinoasă, dezertarea, prostituţia etc., cazuri în care pluralitatea de infractori generează pluralitatea de infracţiuni, în sensul că fiecare făptuitor săvârşeşte o infracţiune de sine stătătoare.

În al doilea rând, nu poate exista forma coautoratului la infracţiunile omisive, al cărui element material apare prin neîndeplinirea unei obligaţii de a face, impusă cu caracter personal. Exemplu, infracţiunea de nedenunţare prevăzută de art. 338 C. P. Şi în astfel de

10

cazuri, fiecare făptuitor comite o infracţiune de sine stătătoare. Totuşi, în situaţii speciale, când o obligaţie impusă unui colectiv este încălcată, dacă constituie infracţiune, atrage calitatea de coautori pentru toţi cei care o săvârşesc – de exemplu la infracţiunile contra protecţiei muncii, dacă obligaţiile respective reveneau mai multor persoane, în cazul nerespectării lor, toate vor fi considerate coautori.

Probleme concrete ivite şi soluţionate în doctrină şi în hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate de Secţia penală sau Completul de 9 judecători de Î.C.C.J

Principala problemă ce trebuie abordată este cea a infracţiunilor complexe la care este posibil coautoratul, precum şi a celor care nu pot fi săvârşite în această formă de participaţie.

Este indiscutabil că infracţiunile complexe săvârşite, sub aspectul laturii subiective, cu intenţie, pot fi realizate în coautorat..

De asemenea, legătura subiectivă este determinantă pentru existenţa coautoratului. Se arată în acest sens că în ipoteza în care unul dintre participanţi săvârşeşte acţiunea specifică uneia dintre infracţiunile componente, fără să ştie că o altă persoană săvârşeşte acţiunea specifică altei infracţiuni componente, fiecare dintre ei sunt doar autori la infracţiunile distincte comise, şi nu coautori la infracţiunea complexă însăşi. Deci lipsa cooperării intelectuale nu duce numai la inexistenţa coautoratului ca formă de participaţie, ci duce chiar la inexistenţa infracţiunii complexe.3

În ceea ce priveşte problema coautoratului la infracţiunile complexe comise din culpă, ne raliem opiniei care susţine că la acestea nu este posibil coautoratul.

De altfel şi instanţa supremă, în plenul ei, într-o decizie mai veche, referindu-se la coautorat, reţinea că acesta este caracterizat printr-o activitate care constituie latura obiectivă a infracţiunii, sau printr-o activitate care este legată direct şi nemijlocit de această activitate comisă cu intenţia (s.n.) de a participa la săvârşirea unor noi infracţiuni.4

În general, literatura juridică şi practica admit posibilitatea coautoratului şi la infracţiunile praeterintenţionate. Plecându-se de la art.28, alin.2 din Codul penal, privitor la circumstanţele reale, potrivit căruia circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut, autorii arată că există intenţia coautorilor pentru realizarea faptei iniţiale, iar dacă se dovedeşte şi existenţa culpei în sensul că nu au prevăzut rezultatul, deşi trebuia şi puteau să-1 prevadă, sau l-au prevăzut, socotind fără temei că nu se va produce, ei vor răspunde cu toţii pentru rezultatul mai grav.5

Ideea coautoratului la infracţiunile complexe praeter-intenţionate a fost admisă şi în practică. Instanţa supremă s-a pronunţat în sensul că furtul comis împreună când unul dintre participanţi exercită acte de violenţă, iar cel de-al doilea acte de sustragere, constituie coautorat la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie. În cazul în care unul dintre inculpaţi a exercitat violenţe asupra victimei, iar cel de-al doilea a deposedat victima de un bun aflat asupra sa, inculpaţii au calitatea de coautori ai infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (21) lit. a) C. Pen. Fapta celui de-al doilea inculpat, care a comis sustragerea în timp ce victima era supusă agresiunii, dacă nu se dovedeşte că a urmărit ori acceptat lovirea victimei, constituie infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art.211, alin.3, Cod penal deoarece poziţia lui subiectivă este caracterizată prin intenţie depăşită.

Prin sentinţa penală nr. 516 din 21 decembrie 2005, Tribunalul Vaslui a condamnat pe inculpaţii T.L. şi S.I. pentru săvârşirea, în calitate de coautori, a infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. a) C. pen. Prima instanţă a reţinut că, în noaptea de 8 septembrie 2005, inculpaţii T.L. şi S.I., aflaţi în autoturismul aparţinând lui T.L. şi constatând că nu au bani suficienţi pentru alimentarea cu benzină, au hotărât să transporte

3 V.Papadopol, D.Pavel, op.cit, p.2144 Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr.3/1959, LP nr.5/1959, p.825 M.Zolyneak, op.cit, vol.II, p.374; V.Donogoroz, op.cit, p.494, 510.

11

persoane contra cost, scop în care inculpatul T.L. a acostat partea vătămată I.C., convenind cu aceasta să o transporte la serviciu pentru suma de 10.000  de lei. La scurt timp după pornirea autoturismului şi după ce partea vătămată a achitat suma stabilită, inculpatul T.L. s-a întors către aceasta şi i-a mai cerut 50.000 de lei. Întrucât a fost refuzat, inculpatul i-a aplicat două palme părţii vătămate şi doi pumni în faţă, anihilând orice opoziţie a acesteia faţă de intervenţia ulterioară a coinculpatului S.I., care a introdus mâna în buzunarul hainei părţii vătămate şi i-a luat portmoneul din care a ridicat suma de 250.000 ROL. Prin decizia penală nr. 10 din 23 februarie 2006, Curtea de Apel Iaşi a respins ca nefondat apelul inculpatului T.L. Împotriva ambelor hotărâri inculpatul T.L. a declarat recurs, prin care a solicitat, în principal, achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., susţinând că nu se poate reţine contribuţia sa de participant la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.  Recursul este nefondat. Din coroborarea probelor dosarului rezultă că, deşi au desfăşurat activităţi materiale distincte, ambii inculpaţi au cooperat în mod nemijlocit la comiterea infracţiunii agravate de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. b) (în timpul nopţii) şi alin. (21) lit. a) C. pen. (de două sau mai multe persoane împreună). Faţă de considerentele ce preced, recursul a fost respins. (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3146 din 17 mai 2006)6

Astfel, în speţa anterioara se poate considera: că pentru a fi aplicabilă agravanta prevăzută în art. 211 alin. (21) lit. a) C. pen. este necesar ca tâlhăria să fie săvârşită de două sau mai multe persoane în condiţiile participaţiei. Dacă unul dintre inculpaţi a exercitat violenţe fizice împotriva victimei, iar celălalt a deposedat-o de un bun, ambii inculpaţi sunt coautori ai infracţiunii de tâlhărie săvârşită. Deşi fiecare inculpat a desfăşurat acte materiale distincte de ale celuilalt, amândoi au cooperat în mod nemijlocit la comiterea infracţiunii prevăzute în art. 211 C. pen. prin acţiuni ce se completează reciproc. Legătura subiectivă cerută de lege între acţiunea de lovire şi aceea de furt este probată prin declaraţiile coinculpatului S.I. şi rezultă din acţiunile premergătoare, concomitente şi ulterioare sustragerii sumei de bani desfăşurate de inculpaţi, constând, între altele, în acostarea părţii vătămate de către coinculpatul T.L. - proprietarul autoturismului pentru a cărui alimentare s-a convenit efectuarea cursei, stabilirea preţului iniţial de 10.000 de lei şi încasarea imediată a acestuia, solicitarea unei alte sume de bani de către inculpatul T.L. şi refuzul părţii vătămate, lovirea repetată a victimei de către acelaşi inculpat, intervenţia coinculpatului S.I. care a controlat partea vătămată în buzunar şi i-a ridicat din portmoneu suma de 250.000 de lei, folosirea ulterioară a sumei de bani pentru alimentarea autoturismului potrivit înţelegerii iniţiale.

În al doilea rând, există infracţiuni complexe cu subiect calificat la care posibilitatea coautoratului este controversată în literatura juridică.

În această categorie intră şi infracţiunea de viol, cu privire la care s-au conturat trei opinii.

Într-o primă opinie se susţine că la infracţiunea de viol nu poate exista coautorat, deoarece un act sexual firesc cu o persoană de sex feminin nu poate fi realizat în acelaşi timp de mai mulţi făptuitori, fiind deci o infracţiune cu autor unic.7 Acest punct de vedere a fost îmbrăţişat şi în practică.8

Într-o a doua opinie se consideră că poate fi autor, respectiv coautor, doar bărbatul care este capabil să întreţină un raport sexual, altfel, cel care este lipsit de această aptitudine şi exercită actele de constrângere asupra victimei, săvârşeşte o altă infracţiune, respectiv de lovire sau ameninţare.

6 I.C.C.J. Jurisprudenţa Secţiei penale pe anul 2006, Editura Hamangiu - 2007

7 C.Bulai, în “Explicaţii teoretice ale Codului penal roman, partea specială”, vol.III, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p.350; G.Antoniu, Comentariu…, 1975, p.207; O.Loghin, Drept penal roman, partea specială, vol.I, Casa de Editură şi Presă „Şansa”SRL, Bucureşti, 1994, p.164.8 T.Pop, op.cit, vol.II, p.637.

12

În sfârşit, într-o ultimă opinie, se susţine că poate fi coautor la infracţiunea de viol orice persoană, chiar şi bărbatul incapabil să întreţină un raport sexual, precum şi femeia.9 În argumentarea acestei originale opinii autorul porneşte de la o constatare a instanţei supreme, potrivit căreia coautorul realizează direct şi nemijlocit fie toate actele ce constituie latura obiectivă a infracţiunii, fie o parte din aceste acte, arătând în continuare că violul, fiind o infracţiune complexă, prezintă în conţinutul laturii obiective şi constrângerea prealabilă sau concomitentă actului sexual. Aşadar apreciind aceste acte de constrângere ca nefiind acte de executare, în ipoteza când făptuitorul ar comite aceste acte fără însă a înfăptui actul sexual, acestea fiind considerate acte pregătitoare şi nefiind sancţionate corespunzător, s-ar lăsa nepedepsită tentativa la infracţiunea de viol, ceea ce ar intra în contradicţie cu înseşi dispoziţiile art.204 din Codul penal.

Prin sentinţa penală nr. 350 din 11 noiembrie 2002, Tribunalul Hunedoara a condamnat pe inculpatul G.N., zis C. la 25 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 174, raportat la art. 175 lit. d) C. pen. şi la 25 ani închisoare, pentru infracţiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. a) şi alin. (3) C. pen. În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen., inculpatul execută pedeapsa cea mai grea de 25 ani închisoare sporită cu un an închisoare, având de executat în total 26 de ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. S-a dedus din pedeapsa aplicată timpul reţinerii şi arestării preventive de la 2 noiembrie 2001, la zi.În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., inculpatul G.N. a fost obligat în solidar, cu inculpatul E.F. la plata sumei de 35.000.000 lei despăgubiri civile şi la 750.000.000 lei daune morale către partea civilă G.I. Pentru pronunţarea hotărârii, prima instanţă a reţinut următoarea stare de fapt: În seara de 28 august 2001, inculpaţii G.N. şi E.F. au consumat băuturi alcoolice la localul M. din masivul Parâng, în apropiere de municipiul Petroşani. În jurul orei 19,00, G.N., la coliba părinţilor săi, a sacrificat un berbec, din turma al cărei cioban era E.F., aici aflându-se şi minorul G.I., în vârstă de aproape 7 ani. Apoi, inculpatul G.N. a revenit la acelaşi local, unde se afla şi E.F. În jurul orei 20,00 inculpatul E.F. a părăsit localul, îndreptându-se pe drumul forestier din zonă, spre grajdurile numitului J.I. (stăpânul turmei de oi), fiind urmat de inculpatul G.N., însoţit de minorul G.I. Întrucât copilul a refuzat propunerea de a rămâne peste noapte, la coliba părinţilor săi, G.N. s-a înfuriat şi i-a aplicat o lovitură cu palma peste faţă, continuându-şi drumul împreună. La scurt timp, inculpatul G.N. l-a lovit din nou cu o palmă peste faţă pe minorul G.I., acesta rostogolindu-se în râpa abruptă, ce mărginea drumul forestier. Inculpatul G.N. a coborât după victimă, l-a ridicat şi chemându-l pe E.F., s-au înţeles să aibă raporturi sexuale anale cu minorul. Auzind, minorul a început să plângă, rugându-i pe inculpaţi să-l lase în pace, însă aceştia nu au renunţat şi ambii au întreţinut câte un raport sexual anal cu victima G.I. Văzând că victima continuă să plângă, inculpatul G.N. s-a enervat şi a lovit-o cu o palmă, moment în care copilul s-a dezechilibrat şi, în cădere, s-a lovit cu capul de o piatră, leşinând. Crezând că victima a decedat, cei doi inculpaţi au luat-o în braţe, cu intenţia de a o îngropa, într-un loc dosnic, dar, văzând că ea şi-a mişcat degetele de la mâini, s-au hotărât să o sugrume. Pentru aceasta, G.N. i-a cerut lui E.F. să-i dea cureaua de la pantaloni, pentru a strânge victima de gât. Inculpatul E.F. nu i-a mai dat cureaua celuilalt coinculpat, personal înfăşurând-o în jurul gâtului victimei şi a strâns de ea până a considerat că aceasta a decedat. Apoi, potrivit înţelegerii, cei doi inculpaţi au săpat o groapă în albia pârâului Frunţii, în care au aşezat victima, pe care au acoperit-o cu pietre şi crengi. După trei zile, a fost anunţată Poliţia Municipiului Petroşani despre dispariţia minorului G.I., fiind declanşate operaţiuni complexe pentru găsirea minorului, la care a participat şi inculpatul G.N., ca şi când nu ar fi ştiut nimic. Operaţiunile de căutare au rămas

9 M.Basarab, op.cit, vol.II, p.256; M.Basarab, în Drept penal, partea specială, vol.I, Cluj-Napoca, 1985, p.149-156.

13

fără rezultat, cadavrul minorului fiind găsit doar ca urmare a autodenunţului făcut de inculpatul E.F., după arestarea sa la 31 octombrie 2001, pentru săvârşirea unei alte infracţiuni. Fiind audiat de mai multe ori inculpatul E.F. a recunoscut faptele comise, acestea fiind confirmate şi de inculpatul G.N., prin declaraţiile date la 2 noiembrie 2001. Prin decizia penală nr. 122/ A din 3 aprilie 2003, Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca nefondat apelul declarat de inculpatul G.N. Împotriva acestei decizii a făcut recurs, nemotivat, inculpatul G.N., apărătorul său reiterând, ca şi la prima instanţă şi la instanţa de apel, aceleaşi motive, solicitând schimbarea calificării juridice din infracţiunea de omor în complicitate la această infracţiune, achitarea pentru infracţiunea de viol în baza art. 11 pct. 2 lit. a, raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., (fapta nu există) şi în subsidiar reducerea pedepsei.Examinând hotărârile atacate în raport de criticile formulate în recurs, se constată că instanţele au reţinut corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului G.N., făcând o încadrare corespunzătoare faptelor puse în sarcina acestuia. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.N. împotriva deciziei penale nr. 122/ A din 3 aprilie 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia. (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3719 din 12 septembrie 2003)10

Astfel, cu privire la cererea formulată de a fi schimbată încadrarea juridică din infracţiunea de omor în complicitate la această infracţiune doctrina şi practica judiciară au considerat că din punct de vedere obiectiv actele de coautoriat sunt acte de executare a infracţiunii, ele nu cuprind numai actele ce aparţin în mod strict activităţii încriminate, ci şi toate acele acte care, fără a fi specifice ei, în condiţiile în care a fost concepută şi efectuată executarea, apar indispensabile realizării infracţiunii şi sunt inseparabil unite, sunt indivizibile, cu actele de executare propriu zisă.Actele de complicitate, dimpotrivă, nu realizează acţiunea constitutivă a infracţiunii şi, dacă nu raportăm la modul în care a fost concepută executarea, nu reprezintă o condiţie indispensabilă înfăptuirii ei, complicitatea fiind o formă secundară, accesorie de participaţie, concretizată în simple acte de înlesnire sau ajutor.

Coautorii execută împreună, colaborează la executarea acţiunii constitutive a infracţiunii, fie că îndeplinesc acte specific acesteia, fie că efectuează acte care, datorită caracterului lor indispensabil şi indivizibil cu cea dintâi, se integrează activităţii de executare în ansamblu, pe când contribuţia complicilor este exterioară executării faptei, pe care o pregătesc sau o înlesnesc. Coautorul colaborează la însăşi executarea infracţiunii, el realizează, totul sau în parte, elementul material al acesteia. Complicele, din contră, nu execută el însuşi infracţiunea, ci numai contribuie indirect şi imediat la realizarea ei. Actele de executare, sunt în primul rând, toate actele ce aparţin activităţii specifice laturii obiective a infracţiunii date, pe care o realizează în mod direct, nemijlocit. Spre deosebire de acestea, actele de complicitate nu fac parte din acţiunea constitutivă a infracţiunii ci, fiind exterioare, extrinseci, ajută doar, imediat şi indirect, la realizarea ei.Toate actele ce se completează reciproc la coautorat, alcătuiesc laolaltă activitatea unică, indivizibilă, care nu este altceva decât activitatea de executare a infracţiunii respective.Aşa cum rezultă din actele de la dosar, suprimarea vieţii copilului G.I. a avut două momente principale: 1. hotărârea de a fi suprimată viaţa victimei pentru a nu se putea descoperi acţiunile de violenţă exercitate asupra acesteia şi, în special, actele sexuale anale care au avut loc.Această hotărâre aparţine în exclusivitate inculpatului G.N., el atrăgând şi pe coinculpatul E.F. la executarea exterminării copilului. 2. executarea propriu-zisă a suprimării vieţii victimei care s-a realizat în trei momente distincte, ale căror autor principal a fost inculpatul G.N. prin: - folosirea violenţelor care au dus la starea de inconştienţă a victimei şi anihilarea oricărei posibilităţi de apărarea a acesteia; - momentul sugrumării victimei, inculpatul G.N. fiind cel care a venit cu această idee şi a iniţiat-o prin indicarea metodei de folosit, respectiv întrebuinţarea curelei de la pantaloni,

10 Culegerile de decizii ale Î.C.C.J., în materie penala, pe anii 2003-2005, Editura All Beck (CH Beck)

14

executantul nemijlocit fiind E.F. - desăvârşirea suprimării victimei prin îngroparea acesteia, tot inculpatul G.N. fiind cel care a venit cu această idee şi a participat, împreună cu inculpatul E.F., la realizarea ei prin săparea gropii, aşezarea copilului în ea şi acoperirea cu bolovani şi crengi. Deci, ambii inculpaţi au desfăşurat o acţiune comună, fiecare având contribuţie determinantă şi indispensabilă la consumarea infracţiunii.Acţiunea inculpatului G.N., fiind completată de cea lui E.F., ambele convergând către acelaşi rezultat. În aceste condiţii activităţile infracţionale ale ambilor inculpaţi sunt indivizibile, în sensul că ambii inculpaţi au folosit violenţe asupra victimei, în realizarea unicului rezultat, moartea acesteia. Activitatea lui G.N. nu a fost mai puţin indispensabilă realizării infracţiunii de omor decât activitatea coinculpatului E.F. care, în postura de executant, a sugrumat victima, prin folosirea curelei personale de la pantaloni. Deci, inculpaţii, în urma înţelegerii prealabile şi printr-o acţiune comună, fiecare având o contribuţie determinantă la consumarea infracţiunii, în sensul că activitatea fiecăruia s-a completat reciproc şi a fost indispensabilă pentru producerea rezultatului urmărit, ei nu pot avea decât calitatea de coautori la săvârşirea omorului. Făcând corp comun, contribuţia lor la realizarea infracţiunii, este directă şi imediată, excluzând interpunerea unei activităţi străine, aşa încât, ele prezintă toate caracteristicile actelor de coautorat.

În ce priveşte infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) C. pen., victimă fiind copilul G.I., din probele administrate în cauză, rezultă indubitabil că inculpatul G.N. a săvârşit această faptă penală. Astfel, fapta este dovedită prin declaraţia inculpatului E.F., dată în faţa procurorului şi în prezenţa avocatului lui, procesul verbal întocmit la 16 iulie 2002 cu prilejul înregistrării depoziţiei acestuia pe bandă video şi procesul verbal de prezentarea materialelor dosarului, confirmate de martorii care au participat la reconstituirea traseului şi a împrejurărilor în care a decedat minorul şi de procesul verbal de reconstituire a faptelor după declaraţiile inculpatului G.N.Inculpatul G.N. a recunoscut faptele la urmărirea penală, în declaraţia făcută procurorului, în prezenţa apărătorului, confirmată şi de procesul verbal întocmit cu prilejul înregistrării depoziţiei sale pe bandă video.

Un alt exemplu în acest sens îl constituie speţa următoare: inculpaţii, împreună cu doi minori, după acostarea părţilor vătămate, au plecat fiecare cu câte o fată pe câmp, separându-se astfel de ceilalţi. S-a reţinut că inculpaţii au premeditat acostarea părţilor vătămate, ceea ce au şi făcut, împreună. Apoi, ei au lovit si alungat pe cei doi martori care însoţeau victimele, exercitând violente si asupra acestora, pentru ca, după aceea, sa întreţină relaţii sexuale cu ele. In aceste împrejurări, fiecare făptuitor a întreţinut, separat, raporturi sexuale cu o parte vătămată, prin violenta, fără ajutorul celorlalţi inculpaţi. Inculpatul B.N. a încercat să violeze pe D.P., dar aceasta a reuşit să fugă, în cursul agresiunii.

Prima instanţă i-a condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art.197 alin.1 respectiv tentativa la viol prevăzută la art.20 raportat la art.197 alin. 1 .

Examinând probele administrate în cauză, se constată că toţi cei patru inculpaţi au hotărât să întreţină raporturi intime, prin violenţă, cu părţile vătămate. În acest scop, împreuna, le-au urmărit şi acostat pe acestea, după care au exercitat violente atât asupra lor, cât şi a celor doi martori care le însoţeau. Temerea puternica creata astfel victimelor, oprite noaptea intr-o zona pustie de cei patru inculpaţi, le-a redus posibilitatea de a se opune la agresiunea comisa asupra lor, ceea ce a contribuit, în mod esenţial, la săvârşirea violurilor de fiecare in parte. Împrejurarea că raporturile sexuale s-au produs în locuri diferite, din aceeaşi zonă, este lipsită de relevanta privind încadrarea juridică a infracţiunilor, deoarece inculpaţii au acţionat împreună.

Încadrarea corectă este: infracţiunea de viol prevăzut de art.197 alin .2 , lit.a , respectiv tentativa la infracţiunea de viol prevăzut de art. 20 raportat la art. 197, alin.2, lit.a.

15

(Curtea suprema de justiţie, secţia penală, decizia nr. 1955 din 6 iulie 1995)11

În ce priveşte distincţia între actele de coautorat şi cele de complicitate în cadrul infracţiunilor complexe, esenţială pentru calificarea faptei este coroborarea activităţii materiale cu poziţia subiectivă a participantului.

InstigareaInstigarea constă în fapta unei persoane care, cu intenţie, determină, prin orice

mijloace, o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.Noţiunea de instigare rezultă din dispoziţiile art. 39 C. P. care prevede că instigator

este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

Condiţiile instigării – între obiectul juridic al faptei săvârşită de autor şi obiectul juridic al instigării, să

existe identitate, întrucât autorul nu face decât să execute fapta a cărei săvârşire a fost hotărâtă de către instigator. Dacă autorul execută o altă faptă penală decât cea la care a fost determinat, care are un alt obiect juridic, nu ne aflăm în prezenţa instigării urmată de executare şi deci instigatorul nu poate răspunde pentru aceasta.

– este necesară prezenţa a cel puţin doi subiecţi, a două persoane, una care desfăşoară o activitate de instigare – instigatorul – iar alta asupra căreia se efectuează această activitate – instigatul.

Instigator poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi subiect al infracţiunii. Instigarea este posibilă la toate infracţiunile, atât la cele cu subiect special – deoarece calitatea specială se cere numai pentru autor – cât şi la cele intenţionate sau din culpă, la infracţiunile comisive sau omisive, la cele continuate, continue etc.

Instigarea poate fi săvârşită de către una ori mai multe persoane, care determină simultan sau succesiv, aceeaşi persoană la săvârşirea unei infracţiuni. Dacă există doi sau mai mulţi instigatori vor fi denumiţi coinstigatori şi primesc această calitate în cazul când au acţionat în înţelegere şi cu voinţa de a coopera. În situaţia când între instigatori nu a existat o înţelegere, ci fiecare a acţionat independent pentru a determina pe instigat la săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzută de legea penală, nu va exista coinstigare ci un concurs de instigări.

Instigat poate fi, de asemenea, orice persoană fizică, indiferent dacă îndeplineşte sau nu condiţiile generale pentru a fi subiect al infracţiunii, asupra căreia însă se exercită activitatea de determinare. Ca atare, poate fi instigată o persoană iresponsabilă, un minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau o persoană lipsită de libertatea de voinţă şi acţiune etc., cazuri în care ne aflăm în prezenţa unei participaţii improprii.

Mijloacele prin care se realizează determinarea pot fi multiple, de la simple sfaturi, îndemnuri, rugăminţi sau insinuări, până la constrângere, corupere (promisiuni de daruri sau alte foloase) etc. Determinarea poate fi realizată prin acte, cuvinte spuse sau scrise şi chiar prin gesturi sau semne cu o semnificaţie neîndoielnică.

Pentru existenţa instigării se cere ca determinarea să se refere la o faptă prevăzută de legea penală, care să fie susceptibilă de a fi săvârşită ca autor de cel instigat. Dacă fapta la care s-a determinat nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune, nu se poate pune problema instigării în sens penal, iar cel care a determinat nu va fi tras la răspundere penală.

Fapta la care se instigă trebuie să fie indicată încât cel instigat să cunoască, să-şi poată da seama de urmările ei socialmente periculoase, deoarece simpla aluzie la comiterea unei fapte penale, nu cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 39 din Codul penal.

– pentru existenţa instigării se mai cere ca activitatea instigatorului să fi avut drept urmare determinarea instigatului de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală, pe care o şi execută ulterior.

Va fi îndeplinită această condiţie, atunci când hotărârea de a săvârşi o infracţiune luată

11 Probleme de drept din jurisprudenta C.S.J. în materie penala 1990-2000, Editura Juris Argesis, 2002

16

de instigator a fost însuşită de către instigat care apoi a trecut la executarea ei. Fapta săvârşită poate fi în faza consumată sau în cea a tentativei pedepsită de legea penală, deoarece începerea executării este proba evidentă a reuşitei instigării. În cazul când tentativa nu este pedepsită, neexistând deci fapta prevăzută de legea penală, nu poate exista nici instigare ca formă a participaţiei penale, putând însă constitui o altă infracţiune de sine stătătoare.

– activitatea de determinare să fie săvârşită cu intenţie, adică instigatorul să fie conştient că prin activitatea sa determină pe cel instigat la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Nu poate exista instigare din culpă. Dacă cineva, determină o persoană, prin cuvinte rostite imprudent sau printr-un îndemn făcut în glumă etc., să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală nu va fi considerat instigator. Instigatul la rândul său, poate acţiona cu intenţie directă ori indirectă sau din culpă sau chiar fără vinovăţie (în cazul participaţiei improprii, prevăzută de art. 44 C. P.).

Pentru existenţa instigării nu are relevanţă mobilul cu care s-a acţionat şi nici scopul urmărit. În unele cazuri mobilurile şi scopurile instigatorului şi instigatului pot fi identice, iar în altele nu, şi totuşi instigarea, ca formă a participaţiei penale, să existe.

Formele instigării În raport de reuşita sa nu a determinării, instigarea îmbracă mai multe aspecte, după

care se stabileşte şi răspunderea penală a instigatorului şi instigatului astfel: a) Instigarea urmată de executare se caracterizează printr-o concordanţă între

activităţile desfăşurate de instigator şi instigat, în sensul că instigatorul determină iar instigatul execută infracţiunea la care a fost determinat. Această formă a instigării îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege cu privire la săvârşirea infracţiunii la care s-a executat determinarea.

b) Instigarea neurmată de executare. Există această formă de instigare atunci când instigatorul a determinat la săvârşirea unei infracţiuni, instigatul a acceptat, însă ulterior desistă ori împiedică voluntar producerea rezultatului sau, din alte motive, nu trece la executare (exemplu, nu a avut condiţii climaterice favorabile etc.).

c) Instigarea neizbutită (aparentă) sau îndemnul, cum i se mai spune, există atunci când instigatorul determină la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală însă persoana asupra căreia s-a exercitat determinarea nu acceptă, ceea ce înseamnă că instigatorul nu a reuşit să lămurească, să-i sădească în conştiinţă hotărârea infracţională.

Probleme concrete ivite şi soluţionate în doctrină şi în hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate de Secţia penală sau Completul de 9 judecători de Î.C.C.J

Instigarea este posibilă la infracţiunea complexă atât ca formă de participaţie proprie, cât şi ca formă de participaţie improprie.

Din punct de vedere subiectiv, instigarea nu se poate săvârşi decât cu intenţie, infracţiunile complexe neputând constitui o excepţie de la reglementarea înscrisă în art.25 Cod penal.

În literatură s-a exprimat punctul de vedere după care instigarea poate constitui o cauză de disociere a infracţiunii complexe sub aspectul răspunderii instigatorului. In acest sens s-a spus că instigatorul nu va răspunde decât pentru infracţiunea pentru care a instigat, iar dacă autorul săvârşeşte şi altceva, aceasta va atrage numai răspunderea lui, nu şi a instigatorului. Logica lucrurilor obligă la concluzia că instigatorul nu va putea răspunde pentru o faptă care nu s-a săvârşit, chiar dacă din punct de vedere subiectiv a dorit altceva.

Prin sentinţa penală nr. 612 din 10 decembrie 2002 a Tribunalului Cluj a fost condamnat printre alţii şi inculpatul C.A. la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la tâlhărie, prevăzută de art. 25 C. pen., raportat la art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c), art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 74 lit. c) C. pen. În seara zilei de 15 august 2002, inculpaţii C.A., C.G.A., partea vătămată P.C. şi

17

martorii C.I., P.A.M. şi B.P. s-au deplasat la barul K. (situat în zona centrală a municipiului Cluj Napoca) unde au consumat diferite băuturi alcoolice şi nealcoolice. La un moment dat inculpaţii C.A. şi C.G.A. au încercat s-o convingă pe P.C. să le mai dea bani pentru a consuma în continuare sau să le dea bijuteriile de aur ca să le amaneteze pentru a obţine bani de consumaţie. Refuzaţi categoric de partea vătămată, cei doi au hotărât să găsească o persoană străină de grup care să sustragă lănţişorul de aur al părţii vătămate după care să le vândă lor lănţişorul contra unei sume derizorii. Pentru aceasta l-au contactat pe minorul G.A.G. cunoscut că se ocupa cu furturi i-au arătat-o pe partea vătămată, i-au spus minorului ce traseu va urma partea vătămată urmând s-o aştepte pe strada Matei Corvin unde să-i sustragă lănţişorul şi apoi să fugă. Au mai stabilit ca să se întâlnească, după săvârşirea faptei la barul N., unde minorul avea să primească bani pentru lănţişorul sustras. În jurul orelor 24,00, grupul s-a deplasat înspre barul N., iar partea vătămată a plecat singură înspre casă urmând traseul pe care inculpatul minor îl cunoştea de la cei doi. Ajunsă pe strada Matei Corvin, partea vătămată a fost întâmpinată de minor care i-a smuls lănţişorul de la gât şi a fugit înspre barul N.Împotriva sentinţei au declarat apel inculpaţii, inculpatul C.A. solicitând să fie achitat, deoarece nu există probe care să dovedească implicarea sa în comiterea faptei.Inculpaţii C.A. şi G.A.G. au cerut reducerea pedepselor pe care le-au considerat prea aspre.Prin decizia penală nr. 55 din 19 martie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, apelul inculpatului C.A. a fost respins ca nefondat, instanţa de control judiciar reţinând că vinovăţia inculpatului este pe deplin dovedită cu declaraţiile coinculpaţilor, declaraţiile părţii vătămate, declaraţiile martorilor şi reconstituirea făcută în cauză privind modul în care a fost săvârşită fapta.Nemulţumit de această hotărâre inculpatul C.A. a atacat-o cu recurs solicitând casarea deciziei şi reducerea pedepsei.Recursul este nefondat. Instanţele au făcut o analiză completă a probelor administrate şi au reţinut corect vinovăţia inculpatului, dând faptei comise încadrarea juridică legală. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.A. împotriva deciziei penale nr. 55 din 19 martie 2003 a Curţii de Apel Cluj. (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3581 din 09 septembrie 2003)12

Probleme mai deosebite ridică instigarea în situaţia infracţiunilor complexe praeterintenţionate, deoarece aici doctrina şi practica s-au situat pe poziţii diferite.

Instanţa supremă a decis că atunci când instigatorul determină pe autor să săvârşească o tâlhărie, putând să prevadă că victima va deceda în urma actelor de violenţă, dar, deşi prevede un asemenea rezultat, nu-1 acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, iar autorul tâlhăriei ucide victima cu intenţie, fapta celui dintâi constituie instigare la infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art.211 alin.3 Cod penal, iar fapta autorului infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art.176 lit. d Cod penal. S-a motivat că soluţia se impune ţinând cont de poziţia subiectivă a fiecărui participant, caracterizată prin intenţie depăşită în cazul instigatorului şi prin intenţie în cazul autorului infracţiunii.13 Fără îndoială că temeiul legal de la care s-a pornit în rezolvarea unei asemenea situaţii este dispoziţia înscrisă în art.28 alin.2 Cod penal.

O asemenea rezolvare a instigării a fost primită cu rezerve în doctrină. Plecând de la faptul că instigarea nu se poate produce decât cu intenţie precum şi de la constatarea că în Codul penal infracţiunile praeterintenţionate nu sunt reglementate în partea generală, s-a concluzionat în mod corect că dispoziţiile art.28 alin.2 se referă doar la infracţiunile comise cu intenţie.

Necontestând existenţa unei culpe în sarcina instigatorului în legătură cu rezultatul mai grav produs, se susţine că răspunderea acestuia nu poate fi reţinută pentru că instigarea nu se poate săvârşi din culpă. Potrivit autorilor,14 în această situaţie ar trebui să opereze o disociere

12 Culegerile de decizii ale Î.C.C.J., în materie penala, pe anii 2003-2005, Editura All Beck (CH Beck)13 Trib. Suprem, în compunerea prevăzută de art.39 alin2 şi 3 din Legea pentru organizare judecătorească, dec.nr.23/1984, CD 1987, p.153.14 V.Papadopol, D.Pavel, op.cit, p.219

18

între infracţiunea absorbantă (praeterintenţionată) şi cea absorbită (de bază), autorul răspunzând pentru întreaga infracţiune iar instigatorul numai pentru infracţiunea de bază, deoarece la aceasta a înţeles să participe.

După cum se ştie, în art.29 Cod penal se reglementează şi instigarea neurmată de executarea faptei precum şi cea urmată de desistarea autorului ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului.

Prin sentinţa penală nr. 338/ S din 12 august 2003, Tribunalul Braşov a condamnat pe inculpatul F.F. la 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c), alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. b), art. 74 şi art. 76 C. pen., dispunând executarea acesteia în regim privativ de libertate, conform art. 71 şi art. 64 C. pen.Prin aceeaşi sentinţă a fost condamnat inculpatul C.A.I. la 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la tâlhărie, prevăzută de art. 26, raportat la art. 211 alin. (2) lit. c), alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi următoarele C. pen. Prin decizia penală nr. 154/ Ap din 5 mai 2004 a Curţii de Apel Braşov pronunţată în dosarul nr. 150/P/Ap/2003 a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov împotriva sentinţei penale nr. 338/ S din 12 august 2003 a Tribunalului Braşov pe care a desfiinţat-o sub aspectul încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului C.A.I. şi a modalităţii de executare a pedepsei.Rejudecând, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei săvârşite de inculpatul C.A.I. din infracţiunea de complicitate la tâlhărie, prevăzută de art. 26, raportat la art. 211 alin. (2) lit. c), alin. (2 1) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 99, art. 100, art. 109 C. pen., în infracţiunea de instigare la tâlhărie, prevăzută de art. 25, raportat la art. 211 alin. (2) lit. c), alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 99, art. 100 şi art. 109 C. pen. În acest sens au pledat declaraţiile coinculpatului F.F., ale părţii vătămate, aceasta din urmă confirmând solicitarea din ziua precedentă a inculpatului C.A.I. de a-i comunica numărul de celular, ale martorei P.M. Această martoră l-a sunat pe inculpatul C.A.I., pe propriul telefon mobil, la scurt timp de la săvârşirea faptei, în timp ce acesta se afla, împreună cu celălalt inculpat la locuinţa numitului D.M., pentru a-l întreba dacă îl cunoaşte pe inculpatul F.F., primind un răspuns negativ. Stabilind participarea inculpatului C.A.I. la consumarea rezultatului urmărit, s-a putut constatat că activitatea acestuia se detaşează prin determinarea cu intenţie la săvârşirea de către inculpatul F.F. a faptei penale, această atitudine fiind insuflată autorului independent de voinţa acestuia. Ca rezultat al stăruinţelor sale, inculpatul F.F. a acceptat în cele din urmă comiterea infracţiunii. Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a admis apelul parchetului, a desfiinţat sentinţa primei instanţe sub aspectul încadrării juridice a faptei săvârşite de inculpatul C.A.I. Procedând la rejudecare pentru considerentele arătate, în temeiul art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei acestui inculpat din infracţiunea de complicitate la tâlhărie înscrisă în actul de sesizare în forma de participaţie a instigării, prevăzută de art. 25 C. pen., la aceeaşi infracţiune. În mod corespunzător, dacă în cazul individualizării judiciare a pedepsei aceasta corespunde criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., individualizarea modalităţii de executare nu este de natură a răspunde cerinţelor privind reeducarea inculpatului C.A.I., acestuia fiindu-i aplicat acelaşi regim ca în cazul inculpatului F.F. Raportat la acest din urmă inculpat, circumstanţele reale şi personale examinate de către instanţa de fond au determinat reducerea pedepsei sub limita minimului special, la nivelul unui cuantum îndestulător realizării scopului prevăzut de art. 52 C. pen. Împotriva acestei decizii au declarat, în termen legal, recursuri inculpaţii C.A.I. şi F.F., acesta din urmă fără a arăta în scris motivele. În motivele de recurs depuse la dosar, apărătorul inculpatului C.A.I. a invocat dispoziţiile art. 3859 pct. 14, 171 şi 18 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei şi rejudecând, în raport cu reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 72, art. 74 şi art. 76 C. pen., să se pronunţe o pedeapsă orientată spre minimul special, urmând a se menţine dispoziţiile sentinţei de fond în ceea ce priveşte individualizarea modului de executare al pedepsei. Se critică faptul că instanţa de apel nu a ţinut cont de vârsta inculpatului, de stadiul dezvoltării sale fizice şi

19

intelectuale concretizat în expertiza medico-legală psihiatrică care a evidenţiat un discernământ diminuat, influenţabilitate crescută, autocontrol scăzut, nu a mai săvârşit anterior infracţiuni, provine dintr-o familie dezorganizată, însă urmează cursurile unei instituţii de învăţământ, prejudiciul a fost recuperat integral, apreciind că în cauză sunt îndeplinite toate condiţiile de aplicare a suspendării executării pedepsei, această modalitate fiind în concordanţă cu toate circumstanţele reale, dar şi personale ale inculpatului, iar în cazul dispunerii suspendării executării pedepsei sub supraveghere se pot lua faţă de inculpat măsuri de supraveghere. Apărătorul inculpatului C.A.I. în concluziile orale, în dezbateri a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 14, 171 şi 18 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei Curţii de Apel Braşov şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţată de instanţa de fond, susţinând oral motivele de recurs formulate în scris şi depuse la dosar, apreciind că decizia din apel nu este fundamentată pe probe. De asemenea, a solicitat ca pedeapsa aplicată inculpatului să fie suspendată sub supraveghere potrivit art. 861 C. pen. Apărătorul inculpatului F.F., în dezbateri, a invocat prevederile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. şi a solicitat admiterea recursului, a se acorda o mai mare eficienţă efectelor circumstanţelor judiciare, schimbarea modalităţii de executare a pedepsei, în sensul aplicării dispoziţiilor art. 861 C. pen., care reglementează condiţiile de aplicare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Examinând recursurile declarate de inculpaţii C.A.I. şi F.F. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 14, 171 şi 18 C. proc. pen., pentru inculpatul C.A.I. şi cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., pentru inculpatul F.F., Înalta Curte apreciază recursul inculpatului C.A.I. ca fiind fondat, iar recursul inculpatului F.F. ca nefondat pentru considerentele ce se vor arăta pentru fiecare. În ceea ce priveşte recursul inculpatului C.A.I.: din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat rezultă că în mod judicios şi temeinic motivat instanţa de apel a stabilit vinovăţia inculpatului minor C.A.I. în săvârşirea infracţiunii, prevăzută de art. 25, raportat la art. 211 alin. (2) lit. c), alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen., de instigare la tâlhărie, ca urmare a aplicării art. 334 C. proc. pen., în raport cu situaţia de fapt reţinută. Înalta Curte consideră că în cauză s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că fapta inculpatului minor C.A.F. de a-l determina pe inculpatul F.F., cu intenţie, prin promiterea unei sume de bani şi a insistenţelor exercitate asupra acestuia de a săvârşi infracţiunea, în modalitatea stabilită iniţial de inculpatul minor, de a deposeda pe partea vătămată L.L. de un telefon mobil pe care aceasta îl purta agăţat de un şnur la gât, infracţiune comisă de inculpatul F.F., conform planului prestabilit de inculpatul minor şi căruia i-a dat ulterior telefonul mobil, întruneşte atât obiectiv cât şi subiectiv conţinutul incriminator al infracţiunii de instigare la tâlhărie. Astfel, declaraţiile inculpatului F.F. evidenţiază contribuţia inculpatului minor C.A.I. de a-l determina să o deposedeze pe partea vătămată de un telefon mobil, spunându-i şi cum trebuie să procedeze, iniţial refuzând, dar la insistenţele acestuia şi ca urmare a promisiunii că îi va da suma de 1.200.000 lei a acceptat să comită fapta se coroborează cu declaraţiile părţii vătămate L.L. care confirmă anterior comiterii faptei asupra sa primirea unui telefon al cărui număr nu a apărut afişat, declaraţiile martorei P.R. care o însoţea pe partea vătămată şi care a asistat nemijlocit la săvârşirea infracţiunii asupra acesteia, atestând, la rândul ei, primirea de către partea vătămată a unui apel telefonic pe mobil anterior săvârşirii infracţiunii, aşa cum rezulta din planul stabilit de inculpatul minor C.A.I. Activitatea infracţională a inculpatului minor C.A.I., atât obiectiv, cât şi subiectiv îndeplineşte condiţiile instigării respectiv, existenţa unei activităţi de determinare a instigatorului asupra instigatului, aceasta să privească săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, să nu existe o determinare anterioară a instigatului de a comite fapta, activitatea de instigarea să aibă efect, cel instigat să treacă la săvârşirea infracţiunii, toate acestea urmând să se realizeze cu intenţie. Înalta Curte consideră însă că în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei aplicate, în sensul modalităţii de executare

20

privative de libertate, instanţa de apel nu a dat o corectă relevanţă dispoziţiilor art. 100 şi art. 72 C. pen., neţinând cont de faptul că infracţiunea a fost săvârşită de un inculpat minor, care se caracterizează, de regulă printr-un tip aparte de personalitate delincventă, a cărei insuficientă maturizare bio-psihică se concretizează în decizii infracţionale corespunzătoare unui nivel de reprezentare scăzut, bazat pe nevoi imediate, în raport cu vârsta pe care acesta o are. Astfel, Înalta Curte, reevaluând plural criteriile specifice regimului sancţionator aplicabil minorilor stipulate în art. 100 C. pen., dar şi cele prevăzute în art. 72 C. pen., prin raportare la condiţiile concrete, având în vedere gradul de pericol social al infracţiunii comise evidenţiat nu numai de contribuţia efectivă de instigator, dar şi circumstanţele reale anterioare şi ulterioare, precum şi de profilul complex de personalitate al inculpatului, concretizat în starea fizică, dezvoltarea intelectuală şi morală, comportarea sa, condiţiile familiale, deja arătate, ţinând cont şi de faptul că în prezent inculpatul a devenit de curând major, consideră cuantumul pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare suficient, iar modalitatea suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau sub control prevăzută de art. 1101 C. pen., că va asigura realizarea scopurilor pedepsei aplicate, dând posibilitatea ca prin măsurile de supraveghere impuse să permită îndreptarea atitudinii inculpatului faţă de comiterea de infracţiuni, urmând ca procesul educaţional să reprezinte coordonata principală în modelarea personalităţii acestuia. Referitor la recursul inculpatului F.F. declarat împotriva aceleiaşi decizii: din examinarea probelor administrate a rezultat că instanţa de apel în mod corect şi-a însuşit argumentele primei instanţe, atât cu privire la vinovăţia inculpatului F.F. în săvârşirea infracţiunii de tâlhărie pentru care acesta a fost trimis în judecată, în raport cu situaţia de fapt reţinută, cât şi sub aspectul individualizării pedepsei aplicate acestuia. alta Curte apreciază că a fost făcută o justă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen., avându-se în vedere gradul de pericol social concret ridicat al faptei săvârşite de inculpat, în calitate de autor, de modalitatea efectivă de comitere, deposedând prin violenţă pe partea vătămată de un telefon mobil, circumstanţele ulterioare ale infracţiunii, circumstanţele personale ale inculpatului, care era major la momentul când a săvârşit fapta, nu este cunoscut cu antecedente penale, a avut un comportament pozitiv în societate, interesat de muncă, potrivit caracterizărilor aflate la dosar. Totodată, Înalta Curte apreciază că şi modalitatea de executare a pedepsei, prin privare de libertate este în măsură să contribuie la reeducarea acestuia, neimpunându-se modalitatea de executare solicitată, având în vedere nu numai circumstanţele personale, dar mai ales gravitatea şi condiţiile de săvârşire a infracţiunii, ceea ce impune un regim de executare mai sever. Aşadar, în raport cu cele arătate, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică sub toate aspectele în ceea ce-l priveşte pe inculpatul F.F., nefiind incident cazul de casare invocat, respectiv art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. Admite recursul declarat de inculpatul C.A.I. împotriva deciziei penale nr. 154/ Ap din 5 mai 2004 a Curţii de Apel Braşov. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F.F. împotriva deciziei penale nr. 154/ Ap din 5 mai 2004 a Curţii de Apel Braşov. (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1202 din 17 februarie 2005)15.

Aceste forme ale instigării se pot întâlni numai la infracţiunile complexe posibil a fi săvârşite cu intenţie, neputând exista în situaţia în care infracţiunile complexe la care se instigă sunt culpoase sau praeterintenţionate.

ComplicitateaComplicitatea constă în activitatea persoanei care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în

orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală sau care, înainte ori în timpul săvârşirii faptei, promite că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă ulterior promisiunea nu este îndeplinită. Noţiunea de complicitate defineşte, de altfel, şi pe participantul complice, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 40 C. P.

După cum se poate observa, ceea ce caracterizează complicitatea, în raport cu celelalte

15 Culegerile de decizii ale Î.C.C.J., în materie penala, pe anii 2003-2005, Editura All Beck (CH Beck)

21

forme ale participaţiei penale, este caracterul său de contribuţie indirectă, mediată la săvârşirea infracţiunii.

Prin activitatea sa, complicele nu săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, ci înlesneşte această săvârşire, făcând, prin sprijinul pe care-l dă, ca autorul să comită mai uşor, mai repede şi mai sigur infracţiunea propusă. Complicele pregăteşte realizarea faptei penale, ia măsuri pentru ca ea să poată fi săvârşită, creează autorului condiţii propice pentru desfăşurarea activităţii infracţionale etc.

Condiţiile complicităţii – între obiectul juridic al faptei prevăzute de legea penală săvârşită de autor şi obiectul

juridic al actelor de complicitate, de regulă, trebuie să existe identitate. În cazurile infracţiunilor complexe, când autorul comite o infracţiune mai gravă, care absoarbe în conţinut infracţiunea la care a ajutat complicele – exemplu: tâlhărie, complicele ajutând numai la furt – această condiţie nu mai este îndeplinită, autorul, prin fapta sa, a adus atingere mai multor relaţii sociale, spre deosebire de complice, care, prin acţiunea sa, a contribuit la lezarea uneia singure, pentru care, de altfel, va fi ţinut să răspundă penal.

– sub raportul subiecţilor, trebuie să existe un autor şi un complice. Complice poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale pentru a fi subiect activ al infracţiunii. La săvârşirea unei infracţiuni poate exista un singur complice sau mai mulţi, fiecare aducându-şi contribuţia cerută de autor, putând exista şi complice la săvârşirea unui act de complicitate, atunci când participantul complice, spre a-l ajuta pe autor, apelează la sprijinul altei persoane, care va primi aceeaşi calitate.

În cazul acestor infracţiuni al căror subiect trebuie să aibă o calitate specială, numai autorul, nu şi complicele, este ţinut să îndeplinească acea calitate: persoanele care nu îndeplinesc această condiţie cerută de lege nu pot fi autori, chiar dacă au efectuat acte de executare, dar por fi considerate participanţi la săvârşirea faptei în calitate de complici.

– sub aspectul laturii obiective se cere să existe o faptă a autorului la care complicele a executat acte de înlesnire sau de ajutare.

Existenţa autorului faptei este condiţia de bază a complicităţii. Complicele nu poate să apară decât pe lângă persoana autorului, deoarece nu există complicitate în general, ci numai la anumite fapte prevăzute de legea penală.

Actele săvârşite de complice constau într-o înlesnire sau darea de ajutor, precum şi în promisiunea de tăinuire a bunurilor provenite din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau promisiunea de favorizare a făptuitorului, chiar dacă această promisiune nu este îndeplinită. Înlesnirea se referă la acte îndeplinite anterior începerii executării, ca de exemplu: procurarea de mijloace, luarea de măsuri sau crearea de condiţii de natură să uşureze săvârşirea faptei, facilitarea posibilităţii autorului de a se apropia de obiectul asupra căruia urma să acţioneze etc.

Ajutorul priveşte acte îndeplinite chiar în timpul săvârşirii faptei, deci în orice moment, între perioada de începerea executării şi până la consumare ori epuizare, acte care au fost utile pentru autor, i-au fost de folos în activitatea infracţională desfăşurată. Acest ajutor poate consta în acte comisive (exemplu: îi dă un instrument cu care să ucidă în momentul când s-a încăierat cu victima) sau omisive (exemplu: paznicul nu opreşte la poartă pe un infractor şi îl lasă să intre într-o societate comercială pentru a sustrage anumite bunuri).

Contribuţia complicelui în oricare din modalităţile prevăzute în textul art. 40 C. P. trebuie să fie efectivă, să fie folositoare la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală. În cazul când ajutorul nu este dat autorului din cauză că participantul complice a fost împiedicat sau deşi l-a dat, nu este folosit, fiind considerat impropriu ori de prisos, contribuţia dată rămâne o simplă tentativă la complicitate, fără semnificaţie juridică penală.

Promisiunea de tăinuire sau de favorizare constituie un mijloc de întărire a hotărârii infracţionale luate de autor şi în acest fel contribuie şi ea la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Acest sprijin constă fie în tăinuirea bunurilor, fie în favorizarea infractorului,

22

adică în fapte care, atunci când sunt săvârşite fără o înţelegere stabilită înainte ori în timpul săvârşirii faptei, deci fără promisiunea anterioară, constituie infracţiuni de sine stătătoare, respectiv tăinuirea (art. 267 C. P.) şi favorizarea infractorului (art. 340 C. P.).

– din punct de vedere subiectiv, se cere ca în caz de complicitate, complicele să acţioneze cu intenţie directă sau indirectă în ceea ce priveşte ajutorul pe care-l dă autorului în comiterea faptei prevăzute de legea penală. Intenţia complicelui este concretizată în voinţa sa de a săvârşi actele materiale sau morale, ştiind că astfel ajută sau înlesneşte săvârşirea, de către altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală. Sub aspect subiectiv, complicele cunoaşte activitatea autorului şi prevede rezultatul ei socialmente periculos, având cunoştinţă că prin activitatea sa contribuie la săvârşirea de către autor a faptei prevăzute de legea penală şi voieşte să desfăşoare acea activitate, dorind sau numai acceptând să coopereze la comiterea ei. Astfel, dacă făptuitorul a ştiut că tâlhăria, la care a înţeles să contribuie cu acte de ajutor, va fi comisă prin punerea victimei în stare de inconştienţă ca urmare a folosirii unor narcotice, contribuţia sa va constitui complicitate la tâlhărie, chiar dacă autorul a săvârşit sustragerea folosind violenţa, deoarece a cunoscut că infracţiunea va fi săvârşită în una din modalităţile alternative de realizare a laturii obiective a tâlhărie şi a voit să participe la comiterea acesteia. Pentru existenţa complicităţii nu are relevanţă dacă între autor şi complice a existat sau nu o înţelegere, nici dacă, în momentul săvârşirii faptei, autorul a cunoscut cine este complicele care l-a ajutat.

Complicele din culpă nu poate să existe. Dacă din culpă, o persoană ajută la săvârşirea tot din culpă de către o altă persoană a unei fapte penale acestea vor fi considerate coautori la acea infracţiune.

Felurile complicităţii În funcţie de natura ajutorului dat, complicitatea poate fi de două feluri: morală şi

materială. a) Complicitatea morală – constă în activitatea desfăşurată de către complice, prin care

ajută din punct de vedere moral la pregătirea sau executarea unei infracţiuni.Cu alte cuvinte, în cazul complicităţii morale, prin ajutorul dat se întăreşte moralul

autorului cu privire la reuşita săvârşirii faptei hotărâte de acesta. Complicitatea morală îmbracă mai multe aspecte: – un prim aspect al complicităţii morale se referă la activitatea de întărire a rezoluţiei

infracţionale luată de autorul infracţiunii sau de întreţinere a acesteia. Aceasta presupune că autorul a luat hotărârea de a săvârşi infracţiunea, dar din diferite motive, şovăie, întârzie să o pună în aplicare. Astfel, intervine complicele care, elogiindu-i gândul infracţional sau prezentându-i argumente pentru reuşita comiterii faptei sale, îi întăreşte hotărârea luată pentru a trece la executarea ei. Această formă a complicităţii morale se deosebeşte de instigare, unde hotărârea de a săvârşi infracţiunea aparţine instigatorului, care o sădeşte în conştiinţa altei persoane ce comite fapta penală. În caz de complicitate morală, hotărârea aparţine autorului, complicele doar contribuind la întărirea ei.

– un alt aspect al complicităţii morale este acela al sfaturilor date de complice. Este vorba de instrucţiuni de felul cum să comită infracţiunea, procurarea de informaţii şi date cu privire la împrejurările, modalitatea, locul, timpul săvârşirii infracţiunii, despre victimă etc.

În legătură cu aceasta, complicele, poate da autorului informaţii în legătură cu alegerea locului şi momentului comiterii faptei, se poate referi la mijloacele ce trebuie alese, poate face personal distribuirea locurilor participanţilor în timpul săvârşirii faptei, putând chiar arăta autorului, ce anume măsuri de protecţie pot fi luate pentru a nu fi descoperit de autorităţi etc.

– tot un aspect al complicităţii morale este şi prezenţa complicelui la locul săvârşirii faptei pe baza înţelegerii prealabile cu autorul pentru a-l ajuta în caz de nevoie, întrucât el creează acestuia curaj, sânge rece, o stare favorabilă punerii în aplicare a hotărârii infracţionale luate.

– pânda la locul faptei în momentul comiterii faptei de către autor, constituie, de

23

asemenea, un aspect al complicităţii morale, deoarece a întărit moralul infractorului determinându-l să acţioneze dezinvolt, ştiind că în caz de pericol va fi alarmat de complice. Chiar dacă din motive independente de voinţa complicelui, nu a avut posibilitatea să-l anunţe pe autor sau din diferite motive nu a stat de pază până la terminarea executării faptei penale, se va reţine totuşi complicitate morală, întrucât autorul ştiindu-se în siguranţă, a acţionat cu îndrăzneală în săvârşirea infracţiunii.

– promisiunea de ajutor făcută de complice înainte sau în timpul săvârşirii faptei că va tăinui bunurile provenite din infracţiune ori că va favoriza pe făptuitor, este un alt aspect al complicităţii morale, chiar dacă ulterior acesta nu-şi îndeplineşte promisiunea făcută. Prevăzând acest aspect, în dispoziţiile art. 40 alin. 2 C. P., legiuitorul a avut în vedere faptul că şi într-un caz şi în celălalt, complicele a contribuit la întărirea moralului autorului, i-a creat climatul favorabil săvârşirii faptei, deoarece era sigur că ulterior el va avea unde să ascundă bunurile rezultate din aceasta, ori că va avea unde să se ascundă în caz că va fi descoperit.

b) Complicitatea materială – constă într-o activitate de ajutare, înlesnire efectivă sau sprijinire materială la pregătirea sau executarea faptei săvârşită de autor.

După câte se poate observa, putem avea complicitate la pregătirea unei infracţiuni când complicele dă ajutor autorului în procurarea de instrumente sau mijloace cu care să săvârşească fapta prevăzută de legea penală şi complicitate la executare, materializată în actele de ajutare concretă a autorului în momentul comiterii faptei.

Ajutorul material, la rândul său, îmbracă mai multe aspecte care se prezintă sub mai multe forme:

– procurarea pentru autor a unor instrumente sau mijloace cu ajutorul cărora acesta săvârşeşte fapta penală, cum ar fi: obiecte, arme, substanţe.

Se va considera că o persoană a procurat mijloacele numai atunci când le-a pus efectiv la dispoziţia autorului, prin predarea lor, indiferent că o face personal ori prin intermediul altei persoane. Nu are importanţă că mijloacele procurate aparţin complicelui care le oferă gratuit sau contra cost, că le-a cumpărat, le-a procurat prin săvârşirea unei alte infracţiuni sau le-a pus în stare de funcţionare pentru a servi autorului. Complicele trebuie să ştie că aceste mijloace sunt apte în concret, prin natura lor, de a servi la săvârşirea acţiunii. De asemenea, acestea trebuie să fie folosite efectiv de către autor altfel, contribuţia respectivă nu se încadrează în raportul de cauzalitate a faptei executate de către autor.

– confecţionarea sau adaptarea pentru autor a unor instrumente ori mijloace cu care să săvârşească fapta periculoasă. De exemplu: complicele confecţionează o armă artizanală, modifică o cheie spre a putea descuia o casă de fier cu documentele secrete, modifică un aparat de fotografiat pentru ca autorul să poată fotocopia unele documente secrete etc. În toate aceste cazuri se cere ca participantul complice să cunoască faptul că autorul va folosi mijloacele ori instrumentele respective la comiterea unei infracţiuni.

– înlesnirea sau ajutorul material dat de complice în timpul săvârşirii faptei, cum ar fi: descuie uşa închisă pentru ca autorul să pătrundă în interior spre a sustrage unele bunuri sau în timpul încăierării cu victima autorul scapă cuţitul iar complicele îl ridică şi-l dă autorului, cu care acesta ucide etc.

Ajutorul material poate consta şi în înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în calea executării acţiunii. Astfel, de exemplu, complicele poate înlătura paznicul chemându-l la telefon, otrăveşte câinele de pază, ţine scara autorului sau îi serveşte drept scară acestuia pentru a escalada un gard.

Ţinând seama de momentul săvârşirii faptei prevăzută de legea penală, complicitatea poate fi: anterioară sau concomitentă.

– Complicitatea anterioară constă în contribuţia dată înainte de săvârşirea faptei, de exemplu: procurarea de mijloace, confecţionarea ori adaptarea de instrumente, procurarea de informaţii etc. Actele de complicitate anterioară nu sunt, în fond decât acte pregătitoare săvârşite de altă persoană decât autorul şi care devin acte de complicitate atunci când autorul a

24

trecut la săvârşirea faptei, realizând cel puţin o tentativă pedepsibilă. – Complicitatea concomitentă constă în contribuţia dată în acelaşi timp cu săvârşirea

faptei şi anume acte de ajutor în cursul executării, fie pentru a asigura reuşita materială a acestuia, fie acţionând asupra psihicului autorului pentru a menţine hotărârea infracţională.

În raport de relaţia dintre activităţi – a complicelui şi cea a autorului – complicitatea este mijlocită şi nemijlocită.

– Complicitatea mijlocită există atunci când sprijinul este dat prin intermediul altui participant, care poate fi instigatorul sau un alt complice.

Complicitatea mijlocită se poate realiza în trei modalităţi distincte şi anume: complicitatea la instigare, care constă în sprijinul acordat de complice instigatorului în acţiunea acestuia de determinare a autorului la săvârşirea faptei, de exemplu: procurând bani sau daruri cu ajutorul cărora instigatorul determină pe cel instigat să săvârşească fapta; complicitatea la complicitate constă în sprijinul dat de complice unui alt complice pentru ca acesta să poată sprijini eficient săvârşirea de către autor a faptei, de exemplu: pune la dispoziţia celuilalt complice un autovehicul cu care acesta transportă pe autor la locul săvârşirii faptei; instigarea la complicitate constă în determinarea unei persoane de a sprijini săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală, prin acte de complicitate de orice fel.

– Complicitatea nemijlocită există atunci când sprijinul este acordat de complice direct autorului.

În funcţie de forma pe care o îmbracă ajutorul dat autorului, complicitatea este prin acţiune sau prin inacţiune.

– Complicitatea prin acţiune constă în efectuarea de acte de înlesnire sau de ajutor la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală, (de exemplu: complicele cheamă paznicul la telefon pentru ca autorul să poată ieşi cu bunurile sustrase; îi aruncă autorului instrumentele peste gard după ce acesta îl sărise etc.

– Complicitatea prin inacţiune constă în neîndeplinirea de către complice a unor acte pe care era obligat să le îndeplinească, neîndeplinire care constituie o înlesnire sau un ajutor dat cu intenţie la săvârşirea faptei ilicite, de exemplu: portarul nu încuie uşa pentru ca autorul să poată intra.

Probleme concrete ivite şi soluţionate în doctrină şi în hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate de Secţia penală sau Completul de 9 judecători de Î.C.C.J

Complicitatea, sub ambele forme, materială şi morală, este compatibilă cu infracţiunile complexe intenţionate.

De esenţa complicităţii este înţelegerea între autor şi complice cu privire la săvârşirea unei anumite fapte. Dacă după intervenirea unei asemenea înţelegeri, autorul reconsiderându-şi rezoluţia iniţială, săvârşeşte o altă faptă despre care complicele nu are cunoştinţă, acesta din urmă nu poate răspunde ca participant sub forma complicităţii la noua faptă. în acest sens nu putem fi de acord cu o soluţie adoptată în practică, contrară acestui punct de vedere. In fapt, trei inculpaţi s-au hotărât să comită un furt, unul dintre ei rămânând de pază, iar ceilalţi doi pătrunzând în locuinţa victimei, unde au molestat-o şi au luat o serie de bunuri. Cel de-al treilea a fost considerat complice la tâlhărie pe baza faptului că, văzând lumină în locuinţă şi auzind zgomote, putea să-şi dea seama că ceilalţi doi vor folosi violenţa pentru realizarea furtului propus.16 O asemenea interpretare este totuşi excesivă, fiindcă nu ţine seama de poziţia subiectivă a complicelui bazată pe înţelegerea iniţială cu autorii. Faţă de considerentele arătate, în speţă este vorba despre complicitate la furt calificat.

În ceea ce priveşte complicitatea morală, nu este necesar, din punct de vedere subiectiv, să intervină o înţelegere prealabilă între autor şi complice, fiind suficient ca acesta din urmă să ştie despre comiterea infracţiunii şi că ajută prin activitatea lui. Astfel, s-a decis

16 Trib.Mun. Bucureşti, secţia I penală, dec.nr.927/1992, în “Culegerea practică judiciară penală pe anul 1992”, p.55-56, în acelaţi sens Trib Suprem, secţia penală, dec. nr.711/1974, RRD nr.9/1974, p.66-67.

25

că fapta unor persoane care făceau parte din grupul agresorilor de a se fi aflat în apropierea victimei, înconjurând-o, în timp ce agresorii o deposedau de bunuri, constituie complicitate morală la infracţiunea de tâlhărie.17

Aşa cum reiese din art.26 Cod penal, complicitatea nu poate fi comisă decât cu intenţie, ceea ce semnifică faptul că cel care este complice prevede acţiunea autorului şi urmarea acesteia, dorind sau acceptând producerea urmărilor.

Tribunalul Sibiu, prin sentinţa penală nr. 166 din 22 august 2002, a condamnat pe inculpaţii:P.I. la 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. K.I. la 4 ani şi 6 luni închisoare, pentru complicitate la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 26, raportat la art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a), cu art. 74 şi art. 76 C. pen. Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, în noaptea de 13 iunie 2002, inculpaţii au consumat băuturi alcoolice în mai multe baruri din oraşul Agnita, în incinta barului C. văzându-l pe O.C., casier încasator la SC E. SA. Având în vedere că în ziua respectivă se încasase taxele pentru curent, iar partea vătămată O.C. era într-o avansată stare de ebrietate şi avea asupra sa geanta cu banii proveniţi din taxe, inculpatul P.I. i-a propus inculpatului K.I. să sustragă geanta părţii vătămate. În jurul orei 24,00, când partea vătămată a părăsit localul, inculpaţii au urmărit-o, iar inculpatul P.I. i-a aplicat mai multe lovituri cu pumnii în faţă şi i-a smuls geanta cu banii rezultaţi din încasări, respectiv 20.190.000 lei. O mare parte din aceşti bani au fost apoi ascunşi la domiciliul inculpatului K.I., unde organele de poliţie i-a găsit cu ocazia percheziţiei. În urma loviturilor primite partea vătămată a suferit leziuni ce au necesitat 8-9 zile de îngrijiri medicale. Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia penală nr. 325/ A din 19 noiembrie 2002, a respins, ca nefondate, apelurile inculpaţilor. Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambii inculpaţi. Inculpatul K.I. a solicitat schimbarea încadrării juridice din complicitate la infracţiunea de tâlhărie în infracţiunea de furt calificat, deoarece nu a exercitat violenţe asupra părţii vătămate. Totodată, a solicitat să-i fie aplicată, pentru această faptă, o pedeapsă orientată spre limita minimă prevăzută de lege. La rândul său, inculpatul P.I. a solicitat reducerea pedepsei de 7 ani închisoare. Recursurile inculpaţilor, întemeiate pe dispoziţiile art. 3859 pct. 14 şi 17 C. proc. pen., sunt nefondate.În concordanţă cu probele administrate, instanţele au reţinut corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpaţilor, încadrând just în dispoziţiile legii infracţiunile săvârşite de aceştia.Astfel, prin probele administrate, s-a stabilit că inculpaţii s-au înţeles să deposedeze partea vătămată de geanta cu bani pe care o avea asupra sa. Urmare acestei înţelegeri, au urmărit victima în momentul când aceasta a părăsit localul şi în timp ce P.I. a lovit-o şi a deposedat-o de geantă, K.I. a stat în apropiere pentru a interveni la nevoie. Ulterior, marea majoritate a banilor astfel sustraşi au fost ascunşi la domiciliul acestui ultim inculpat.Ca atare, inculpatul K.I. a cunoscut împrejurările în care a fost săvârşit furtul, şi anume prin întrebuinţarea violenţei, respectiv în condiţiile uneia din modalităţile de realizare a laturii obiective a infracţiunii de tâlhărie şi a voit să participe la săvârşirea acestei infracţiuni.În consecinţă, fapta săvârşită de inculpat constituie complicitate la infracţiunea de tâlhărie săvârşită în timp de noapte şi într-un loc public cum corect au reţinut instanţele.Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii K.I. şi P.I. împotriva deciziei penale nr. 325/ A din 19 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia. (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1312 din 14 martie 2003)18.

Complicitatea la infracţiunile complexe praeterintenţionate ridică aceleaşi probleme ca şi în cazul instigării, nefiind necesară reluarea aspectelor discutate.Trebuie totuşi arătat că practica judiciară s-a situat pe poziţia recunoaşterii complicităţii şi la infracţiunile praeterintenţionate. În acest sens, instanţa supremă a reţinut că însoţirea de la mică distanţă a

17 Trib.Mun.Bucureşti, secţia II-a panală, dec.nr.127/1982, Repertoriu... 1981 - 1986, p.4618 Culegerile de decizii ale Î.C.C.J., în materie penala, pe anii 2003-2005, Editura All Beck (CH Beck)

26

autorului şi a victimei, după ce autorul, cunoscut ca o persoană deosebit de violentă, a comunicat participanţilor intenţia sa de a sustrage banii victimei, şi asistarea în continuare la lovirea repetată şi gravă a acesteia precum şi la deposedarea ei de bani, constituie acte de complicitate, chiar în lipsa unei înţelegeri exprese, deoarece prezenţa la locul faptei a constituit un ajutor dat autorului. Dacă victima moare în urma agresiunii, complicitatea se raportează la prevederile art.211 alin.3 Cod penal, deoarece, văzând că victima este lovită, participanţii şi-au putut da seama de eventualitatea acestui rezultat, poziţia lor subiectivă fiind caracterizată de intenţie depăşită.19

Complicitatea este posibilă şi la infracţiunile complexe cu subiect calificat sau special, întrucât complicele săvârşind numai acte de înlesnire sau ajutor, deci care nu aparţin laturii obiective a infracţiunii, calitatea cerută de lege nu poate fi extinsă şi asupra acestuia.

19 Trib. Suprem, secţia penală, dec. nr.2112/1986, CD 1986, p.270.

27