ADN-ul este „rețeta” necesară sintezei de proteine, molecule organice esențiale pentru

organismele vii;

O moleculă de ADN conține zone numite gene, zone fără funcție, precum și zone cu

un rol încă necunoscut;

Acidul dezoxiribonucleic are o structură de dublu helix. „Scara” este alcătuită din

două lanțuri organice elastice ce sunt conectate prin „treptele” realizate de legăturile

de hidrogen.

„Treptele” sunt de fapt doar de patru feluri, unind perechi de baze azotate, ce pot fi

patru tipuri diferite de molecule

organice, adenină(notată A), citozină (C), guanină (G) și timină (T);

Cele patru baze (A, C, T și G) nu se pot combina decât într-un anumit mod, și

anume: adenina doar cu timina (A + T sau T + A), șicitozina doar

cu guanina (G + C sau C + G); cu alte cuvinte, o bază de tip A, în orice parte a

lanțului s-ar afla ea, nu se poate combina decât cu o bază de tip T, și invers; în mod

similar, G nu se poate combina decât cu C, și invers;

Ordinea contează: A + T nu este același lucru cu T + A; vezi codul genetic care e

preluat de la ARN.

Având în vedere că orice bază se poate combina într-un singur fel, pentru notație se

poate alege prin convenție doar o catenă a dublei elici (secvența celeilalte catene

rezultă din regulile de combinare);

Secvența de baze este forma canonică a informației, altfel spus, pentru a descrie în

mod complet o secvență ADN nu este nevoie de nimic altceva;

Duplicarea moleculei de ADN este posibilă prin „desfacerea” secvenței „de-a lungul”

ei (se dezintegrează „treptele”) prin acțiunea unor proteine; cele două catene

rezultante sunt copiate de un complex proteic numit ADN-polimerază. Cum fiecare

bază de pe catena inițială nu se poate combina decât cu perechea ei

predeterminată, rezultatul final constă din două secvențe ADN identice, în afară de

cazul în care apar unele erori ce determină mutațiile genetice;

Trei perechi de baze azotate formează în mod normal un „codon”. Acesta codifică

un aminoacid. Mai mulți codoni la un loc codifică o proteină.

Mutațiile nu sunt altceva decât imperfecțiuni în procesul de sinteză al ADN-ului: o

bază este în mod accidental ignorată („sărită”), introdusă sau copiată imperfect, sau

lanțul este tăiat prea devreme sau i se adaugă baze la capete; aceste „operații” de

bază generează toate mutațiile posibile.

Mutațiile genetice sunt practic o alterare a unei părți din informația din molecula

ADN. Este suficient ca, de exemplu, să se șteargă doar o pereche de baze azotate

dintr-ogenă, pentru ca toată funcția genei să fie abolită. Dacă este ștearsă o

pereche de baze azotate, codonul din care făcea parte aceasta va codifica alt

aminoacid, care va codifica altă proteină, fapt ce, în cele din urmă (așa se întâmplă

probabil cel mai adesea, însă nu în mod obligatoriu), poate să-i altereze acesteia din

urmă funcția biologică. Mutațiile pot avea trei feluri de efecte: negative, pozitive sau

neutre (nu influențează funcțiile nici în bine, nici în rău).

Aceste mutații sunt provocate fie de așa numiții factori mutageni (radiațiile cosmice,

substanțe chimice ș.a.), fie de imperfecta fidelitate a sintezei enzimatice (ADN-

polimeraza) a ADN-ului.

Mutațiile genetice pot fi și induse intenționat de către specialiști.

ADN-ul se găsește practic în orice celulă (excepții: hematiile (eritrocitele) și celulele

(fibrele) cristalinului ocular sunt celule care nu devin funcționale decât după ce pierd

(prin expulzare, ejecție) nucleul (și alte organite), moment în care însă încetează să

mai răspundă la criteriile care definesc o celulă vie (pentru că nu se mai pot nici

divide, nici întreține ("repara") structural vorbind):

de la organisme unicelulare cum ar fi bacteriile sau protozoarele,

până la organismele pluricelulare (fungi, vegetale sau animale),

precum și în structura internă a unor virusuri.

Structura ADN-ului este unică nu numai pentru o specie anume ci și pentru

orice individ al oricărei specii animale sau vegetale.

La om ADN-ul conține circa 3,27 miliarde de perechi de baze (3,27 miliarde de

„trepte” în helixul dublu).

Cantitatea de ADN conținută în celule (numită uneori și patrimoniu genetic) nu este

corelată cu complexitatea organismului. Astfel, de exemplu, există specii mai puțin

„complexe” decât omul, dar cu un patrimoniu genetic mai bogat cantitativ decât cel

al omului.