Adam Mickiewicz - Catre M...

De-mi spui: «Sa-mi pieri din fata!... » eu te ascult îndata, «Din inima sa-mi pieri!...» te-ascult, daca-mi vei spune:«Sa pieri din gândul meu!... » Aceasta niciodata!Memoria, nici eu, nici tu, n-o vom supune.

Cu cât mai lunga-i umbra când de departe vine, Si tot mai larg e cerul îndoliat ce-l lasa.La fel, cu cât faptura mi-o-ndepartez de tineEa-ti prinde amintirea-ntr-o pânza si mai deasa.

De-ar fi oricare locul, si-n orisice moment, Pe unde împreuna am plâns si ne-am jucat, Mereu si pretutindeni voi fi si eu prezentCaci peste tot o urma din suflet mi-am lasat.

Când stând îngândurata-n iatacul solitar, Întâmplator, pe harfa-ti lasi mâna stravezie, Ai sa-ti aduci aminte: «La ceasul asta, chiar, Eu îi cântasem lui aceeasi melodie».

Când într-un joc de sah, pe micile patrateAi sa observi ca regele tau e-aproape mat, Vei spune: «Tot asa stau piesele-nsirateCând ultima partida cu el am terminat».

Sau când, la bal, în clipe de-odihna ai sa seziPe scaun, pâna-ncepe cadrilul anuntat, Când, gol, în preajma sobei un loc tu ai sa vezi, Vei spune-n gând: «Acolo, cu mine, el a stat».

Sau când vei lua o carte în care-un trist destinSi ultima speranta amantilor rapune, Romanul închizându-l cu un adânc suspin, «Povestea noastra-i asta!»... în gândul tau vei spune.

Si daca autorul, prin grele încercari, Îi va uni, în fine, pe cei ce s-au iubit, În gândul tau vei spune, suflând în lumânari:«De ce romanul nostru la fel nu s-a sfârsit?»...

Atunci, un iute fulger va straluci prin noapte, Uscatul mar din fundul gradinii va fosniSi din aripa buhna, gemând, în geam va bate...Ca-i sufletu-mi ce trece, atuncea vei gândi.

Astfel, oricare-i locul si-n orisice momentPe unde împreuna am plâns si ne-am jucat, Mereu si pretutindeni voi fi si eu prezentCaci peste tot o urma din suflet mi-am lasat. 

Îndoiala

Cât timp nu te văd, nu oftez, nu bocesc,Stăpân sunt pe mine şi când te zăresc;Când însă mult timp nu-mi mai ieşi înainte,Ceva îmi lipseşte, un dor mă cuprinde;Şi-atunci, suspinând, mă întreb cu uimire:Noi suntem prieteni sau asta-i iubire?

De-mi pieri din priviri, eu în stare nu suntSă fac chipul tău să-mi revină în gând;Uneori totuşi simt far’să vreau, că mereuAcest chip este-aproape de cugetul meuŞi din nou întrebarea mi-o pun cu uimire:Suntem numai prieteni? Sau aceasta-i iubire?

Chinuit uneori, nu gândeam nicidecumLângă tine să viu, ce mă doare să-ţi spun;Dar umblând fără ţel, neuitându-mă-n cale,Nu ştiu cum ajungeam drept la treptele tale;Şi-atuncea, intrând, mă-ntrebam cu uimire:Am venit ca prieten? Sau venii din iubire?

Sănătatea să-ţi apăr, eu şi viaţa mi-aş da,Aş intra şi-n infern pentru liniştea ta;Căci în inima mea nu-i dorinţă mai vieDecât pace să ai şi trupească tărie.Şi atuncea din nou îmi pun vechea-ntrebare:Asta-i prietenie? Este dragoste oare?

Când pe mâinile mele-ţi cobori a ta palmă,O plăcută simţire mă-nvăluie, calmă,Parcă viaţa-ntr-un somn liniştit mi-o sfârşesc;Dar de-a inimii repezi bătăi mă trezescCare-mi pun răspicat vechea mea întrebare:Asta-i prietenie? Este dragoste oare?

Iar când strofele-acestea le-aşternui pentru tine,N-a pus duh inspirat stăpânire pe mine;Ci, uimit, nici măcar nu luai seama prea bineCe idei mi-au venit, împletite în rime,Şi mă-ntreb cine-a vrut, ce scrisei să-mi inspire?Asta-i prietenia sau e, poate, iubire?