ACTUALITATACTUALITA

ACTUALITATACTUALITAMihai Stepan - CazazianED I TOR IA LO mănăstire armenească din

Moldova împlineşte în curînd 500 de ani. Armenii din România au de ce să se mîndrească. O cifră rotundă, jumătate de mileniu. Armenii au venit de pe unde au apucat şi s-au stabilit şi în Ţările Române. Moldova, Ţara Românească, Basarabia – să nu uităm vechile şi puternicele comunităţi armene dintre Prut şi Nistru şi nu în ultimul rînd în Transilvania. Mănăstirea Hagigadar, căci despre ea este vorba, este un loc binecuvîntat de Dumnezeu. Şi de mîna oamenilor. Un negustor de vite, Bogdan Donavac, a vrut să

mulţumească Celui de Sus că a avut noroc în viaţă şi toate i-au mers bine. Nu cu mulţi ani înainte un Hrisov Domnesc al lui Alexandru cel Bun consfinţea întemeierea primului Episcopat Armean la Suceava. Dacă memoria nu ne înşală, documentul cu pricina a fost descoperit de P.P.Panaitescu la Biblioteca Jagellonă din Cracovia în anii 30. H.Dj. Siruni a publicat documentul în Ani, dacă ne aducem bine aminte. Poveşti. Istorie deja. 500 de ani la scara istoriei umanităţii nu ar fi mare lucru. La scara Europei este chiar ceva foarte important. Nu sunt multe locuri în lume unde să se găsească laolaltă trei biserici şi două mănâstiri armeneşti. E ceva, ce mai încolo, încoace, motiv de mîndrie şi încredere, “Uite cine suntem noi şi ce au făcut strămoşii noştri! Menk haienk!” Ceea ce nu sună rău. Dar e şi mai bine că Hagigadar, aşa cum a rămas peste secole - şi sunt semne că o nouă viaţă monahală va începe chiar în acest an, pentru a da viaţă acestei mărturii a trecutului – adună măcar o dată pe an,

toată suflarea armenimii din România. Cu mic cu mare de Sfînta Maria – care este şi Hramul mănâstiri, armenii - şi românii deopotrivă – se duc în pelerinaj la Suceava. Să aprindă o lumînare la Hagigadar, să spună o rugăciune la Zamca şi să se roage la Bunul Dumnezeu să ne mai îngăduie pe acest pământ. Hagigadar, un nume deja de legendă pentru armenii din România. Este bine că se fac eforturi de către Arhiepiscopia

Armeană şi Uniunea Armenilor din România pentru a face cunoscut întregii armenităţi din lume acest loc şi aceste lăcaşuri ale lui Dumnezeu. Cu puţină osteneală şi multe idei puse în practică – dar şi parale, să nu uităm, tramsîz pan mîna ciga( fără bani nu e nimic), cum spuneau bunicii noştri - Suceava ar putea deveni un centru internaţional al armenităţii europene. Şi nu numai. Locul este tihnit şi cuminte.natura generoasă, moldovenii creştini aşezaţi şi gospodari. Mănăstirea, deja renovată şi în curs de modernizare cu anexele, este un loc ideal pentru reculegere, meditaţie, dar şi dialog. Nu doar religios. Într-o lume sfîşiată de conflicte, într-o lume agresată de ştiri rele, Suceava cu mănăstirile şI bisericile ei poate fi - şi chiar este o dată pe an – un loc unde speranţa se poate reclădi. Nu am pomenit nimic despre istoricul mănăstirii. De oamenii de seamă care au poposit pe acolo sau de întîmplările, mai bune sau mai rele care au marcat istoria lăcaşului. Să amintim

doar de poetul Siamanto sau de viitorul Catolicos Vasken I, care şi-a petrecut cele 40 de zile dinaintea intrării în cinul monahal la Hagigadar sub îndrumarea bunului Părinte Der Mampre Biberian – care a fost şI cel care ne-a botezat cu multe decenii în urmă, şI uitasem acest amănunt, dar iată, că datorită acestei întoarceri în timp şi spaţiu la Hagigadar memoria fiecăruia se poate reactiva.

Anul acesta vor veni la Hagigadar înalte feţe bisericeşti. Inclusiv actualul PF Catolicos Karekin II - de la Ecimiadzin, inclusiv înalţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. Dincolo de semnificaţia deosebită a evenimentului aniversar, vor rămîne nu doar amintirile unor zile deosebite, ci mai ales speranţa în ziua de mâine. Nu doar pentru armenii care vor face pelerinajul la Suceava de Sfînta Maria, ci pentru noi toţi. Hagigadar rămîne un punct important pe harta vieţii noastre. Dăruindu-ne puţină încredere şi speranţă că Mila lui Dumnezeu şi credinţa noastră se vor alătura Binecuvîntării lui Isus Hristos, cel născut din Fecioara Maria – născătoare de Dumnezeu, teotokos, cum spun grecii ca să ne bucurăm de fiecare zi ce ne este dată. Dincolo de vorbele mai mult sau mai puţin meşteşugite, credem că acesta ar fi mesajul pe care ni-l oferă acel loc din lume numit Hagigadar.

Bedros Horasangian

H A G I G A D A R 500

a

4

AA

AR R

T

Trimitem de la Sfântul Scaun de la Ecimiadzin Binecuvântarea noastră patriarhală Întâistătătorului Arhiepiscopiei Bisericii din Româ-nia, Preasfinţiei Sale Episcop Datev Hagopian, preaiubiţilor Noştri fii armeni din România şi îi felicităm cu ocazia aniversării a 500 de ani de la târnosirea biserici Sfânta Maria a mănăstirii Hagigadar din Suceava.Jubileul de 500 de ani de la înfiinţarea Mănăstirii Hagigadar, este pentru Biserica şi poporul nos-tru vrednic de amintire deoarece poartă în el spiritul credinţei arme-nilor, al iubirii de neam şi Biserică, puterea de creaţie aflată la ceas de restrişte şi dorinţa de a face bine.După căderea oraşului Ani, capi-tala dinastiei Bagratizilor, când împrăştiatele rămăşiţe ale arme-nilor se stabileau în ţările Europei, Suceava devenea un centru impor-tant al vieţii armeneşti. Trăind timp de veacuri în acest oraş primitor alături de alte neamuri, fiii naţiei armene, aflaţi între atâtea ale cultu-ri şi obiceiuri, au încercat cu toată puterea să-şi păstreze identitatea naţională şi au scris o vrednică is-torie care le face cinste nouă şi tot neamului nostru. Încă de acum şase secole s-a înfiinţat la Suceava scaunul nos-

tru episcopal, prin efor-

turile credincioşilor noştri fii şi datorită sacrificiului lor, s-au construit mănăstiri şi biserici, s-a făurit o vrednică de laudă cultură naţională. Făurită prin revelaţie dumnezeiască, biserica Sfânta Maria a mănăstirii Hagigadar a devenit un vestit loc de pelerinaj, prin porţile căruia au trecut nu nu-mai armeni, ci şi credincioşi româ-ni. Astăzi ne mândrim cu vred-nicele roade ale fiilor noştri şi ne rugăm amintind pe cei ce au ridi-cat mănăstirea, pe preoţii care au păstrat-o în lumină şi pe tot poporul credincios. Aceştia au adăugat cu viaţa lor şi cu realizările lor plăcute de Dumnezeu slăvite pagini în isto-ria comunităţii armene din Româ-nia, fiind exemple cinstite pentru generaţiile viitoare.Iubiţi fii ai noştri din România,Este o adevărată fericire pentru

Catolicosul Tuturor Armenilor, că voi, astăzi, continuaţi sub um-bra Sfintei noastre Biserici să vă clădiţi viaţa spirituală şi naţională păstrând cu sfinţenie tradiţiile voastre strămoşeşti. Aprecierea noastră trimitem Întâistătătorului Eparhiei Armene, Preasfinţitului Episcop Datev Hagopian care trudeşte în România pentru mi-siunea Apostolică a Sfintei noas-tre Biserici; de asemenea, cinului preoţesc din Eparhie, administraţiei eparhiale şi tuturor fiilor noştri credincioşi.Bunul Dumnezeu să păstreze sub Sfânta Sa Dreaptă şi să păzească întregul nostru popor răspândit în lume, Biserica noastră şi Patria şi să ne călăuzească spre noi îm-pliniri.Harul Domnului nostru Iisus Hris-tos să fie cu voi cu toţi!

Cu Binecuvântare,KAREKIN AL II-LEA

CATOLICOSUL TUTUROR ARMENILOR

S-a dat cartea de Binecuvântare în 21 IULIE

în anul Domnului 2012 şi al armenilor 1461

din Mănăstirea Sfântului Ecimiadzin

Cu numărul 1343

CARTE DE BINECUVÂNTARE PATRIARHALĂ ŞI DE APRECIERE

CĂTRE IUBIŢII NOŞTRI FII DIN SUCEAVA

Dragi CoPii ai sFÂnTULUi sCaUn DE La ECiMiaDZin

a

AA

AR R

T15 / 2012

Una dintre cele zece porunci biblice se referă la cei care sunt milostivi şi fac fapte bune. De altfel, Iisus spune: „Ferice de cei miloşi, căci ei vor avea parte de milă!” (Evanghelia după Matei)

Milostenia, binefacerea au două căi de a se exprima – cea personală şi cea colectivă. Ea este personală când întindem o mână celui neajutorat, sărac şi năpăstuit, împărţind cu el din câştigul personal, cu care facem o

faptă bună faţă de aproapele nostru şi aducem o oarecare alinare prin fapta noastră.

Pe lângă milostenia personală, în istorie au ocupat un loc important binefacerile săvârşite cu scopuri bisericeşti, naţionale şi pentru diferite instituţii publice – construirea şi repararea unor bise-rici, poduri şi drumuri, construirea de şcoli şi spitale ş.a.m.d.

Aceste binefaceri colective, slujind la progresul şi dezvoltarea

naţiunilor şi societăţii, au avut totodată şi semnificaţia milosteniei personale, din moment ce au slujit unei colectivităţi naţionale, alcătuite din indivizi.

Binefacerea a avut şi are o importanţă specială pentru popoarele mici şi, mai ales, pentru acele popoare care, vreme de secole, nu au avut statalitate şi, ca atare, marile proiecte naţionale s-au realizat prin donaţii de suflet ale diferiţilor binefăcători.

Poporul armean aparţine şi el acelor popoare care, în ciuda istoriei sale foarte dureroase şi nenorocirilor suferite, în decursul secolelor a creat numeroase valori, graţie nu numai spiritului său creator şi al unor neobosiţi făuritori de literatură şi artă, ci şi datorită acelei circumstanţe, de care s-au folosit fiii oneşti ai poporului armean, punând la dispoziţie mijloace, pentru ca acel concept să fie pus în forme materiale corespunzătoare.

Pe lângă cinstirea geniilor spiritului său creator, poporul nostru i-a cinstit şi pe binefăcători, onorându-i cu denumirea de donatori, protectori, mecena.

Este semnificativ că noi n-am fi avut informaţii despre marii bogătaşi şi binefăcători din trecut, dacă numele lor n-ar fi devenit nemuritoare în inscripţiile din

Î.P.S. Episcop DATEV HAGOPIANÎntâistătător al Arhiepiscopiei Armene din România

MĂNĂSTIREA HAGIGADAR Din sUCEaVa - 500

noUL ani

6

AA

AR R

T

6

unele catedrale şi din unele edificii construite sau renovate chiar prin actele lor de binefacere.

Noi am avut mari bogătaşi celebri în India, ale căror pietre de mormânt nici măcar nu se ştie unde se află, dar s-au păstrat mărturii în inscripţiile unor donaţii în bisericile construite de ei.

Poporul nostru i-a apre-ciat pe cei înstăriţi nu pentru posibilităţile lor, ci pentru cât au dăruit din acele posibilităţi pentru nevoile naţionale, bisericeşti.

Poate că nici un popor nu a apreciat binefacerea şi pe binefăcătorii săi naţionali, pe cât a făcut-o poporul armean care, pe lângă numele autorului fiecărei valori create, îl aminteşte pe mecena sau pe binefăcătorul care a contribuit la realizarea acelei valori, începând din secolul al V-lea al creării scrierii noastre, când istoricul Movses Khorenaţi1)

închina opera sa lui Sahac Bagratuni 2), mecena cărţii sale,

şi începând din acea epocă, putem cita atât numele creatorului, cât şi al binefăcătorului diferitelor creaţii remarcabile.

Iată că, din această cauză, în istoria literaturii, artei şi arhitecturii există noţiunea de inscripţionare a donatorului. Recunoscător, poporul armean a imortalizat numele acelor fii ai săi care şi-au adus obolul, în numele binelui public şi al vieţii bisericii noastre naţionale.

Istoria noii ere a poporului armean vine să confirme că, aşa cum trecutul nu a stins spiritul creator armean, tot aşa nu s-a stins nici devotamentul fiilor noştri armeni, iubitori de neam şi pioşi, pentru a susţine material, a da viaţă unor noi valori şi a se preocupa de problemele conservării şi restaurării celor existente.

O mărturie a celor spuse sunt şi lucrările, într-adevăr fără precedent, de construcţie şi

restaurare, sub conducerea S. S. Karekin II 3), Catolicos suprem al tuturor armenilor, începând cu cele de la Sf. Ecimiadzin 4) până în capitala Erevan, din Republica Armenia până în lumea Arţakhului şi până în cele mai îndepărtate colonii din Diaspora.

Realizări bazate pe asemenea acte de binefacere îmbogăţesc şi întăresc patria, ele impulsionează vitalitatea Diasporei, devin noi stimulente pentru păstrarea armenităţii, atât pentru noile aşezăminte de cult naţional, în curs de construire, cât şi pentru conservarea moştenirii noastre trecute.

Un exemplu la fel de frumos şi de preţios este donaţia generoasă, în valoare de 300.000 de dolari, a doamnei şi domnului Hagop Kouyoumdjian, cunoscuţii noştri conaţionali şi binefăcători armeni din SUA (originari din România), pentru renovarea şi resfinţirea mănăstirii Hagigadar 5) din Suceava.

Comunitatea armeană din România, care este una dintre coloniile cele mai măreţe şi cu remarcabile monumente istorice ale trecutului, astăzi are un număr relativ mic de membri.

Sfânta mănăstire Hagi-gadar din Suceava, mărturie vie a trecutului impresionant şi a unei bogate vieţi bisericeşti, împlineşte 500 de ani în 2012. Iubiţii noştri binefăcători au dorit ca, prin această donaţie valoroasă, sărbătorirea a 500 de ani să constituie nu doar un prilej de bilanţ al trecutului, ci prin renovare şi resfinţire să constituie un nou început pentru viitorii 500 de ani.

Însăşi denumirea de Hagigadar evocă felul în care a trăit această mănăstire, ce pelerinaje au avut loc aici.

Hagigadar înseamnă în-deplinirea dorinţelor, adică a tot ceea ce te rogi şi implori. Din

această cauză, asemenea mănăstiri au fost denumite Hagigadar, fiind locuri celebre de pelerinaj, precum mănstirea aceasta din Suceava, pentru îndeplinirea dorinţelor exprimate de pelerini.

După renumita donaţie din anul 1942 a familiei Dudian, când s-a pus piatra de temelie a Muzeului ”Dudian” al Eparhiei Armene din România, este semnificativă o donaţie atât de mare ca cea actuală, căci ea s-a oferit pentru renovarea unei mănăstiri, una dintre cele mai sacre şi măreţe mărturii ale istoriei noastre trecute, istorie care se leagă de Ani 6), capitala dinastiei Bagratuni, ai cărei descendenţi au construit, în secolele următoare, mănăstirea Hagigadar.

Descendenţii acelui Ani, care după căderea vechii capitale armene s-au dus, mai întâi, în Crimeea şi apoi s-au răspândit, prin Basarabia, prin Balcani, în întreaga Europă, şi-au păstrat mândră conştiinţa şi amintirea apartenenţei lor la Ani, prin care cultura Aniului s-a răspândit în Europa, găsindu-şi expresia grăitoare chiar în Sfânta mănăstire Hagigadar, iar arhitectura armeană a fost înalt apreciată de oameni de ştiinţă, precum Toros Toramanian 7) şi Josef Strzygowski 8), personalităţi care se bucură de autoritate internaţională.

În mod asemănător, marele armenolog Suren Kolangian 9)

a intitulat valoroasa lui lucrare, consacrată Sucevei, „Ani-ul armenilor din România – colonia armeană din Suceava”.

În timpul festivităţilor din 1912, la sărbătorirea a 400 de ani de la ctitorirea Hagigadarului, s-a exprimat acea speranţă şi convingere că mănăstirea trebuie să slujească, cu spirit armenesc, colonia armeană din România, iar la trecerea a încă o sută de ani, se crede în această realitate, căreia îi aduc importanta şi concreta lor contribuţie onorabilii binefăcători

15 / 2012A

AA

R RT

– doamna şi domnul Hagop Kouyoumdjian.

Marele istoric Leo 10), spune la sfârşitul monumentalei sale lucrări, că după căderea Aniului, locuitorii lui, răspândindu-se în lume, au păstrat caracterul lor specific şi că descendenţii lor au devenit, în coloniile armene din Diaspora, un fel de cavalerie armeană, iar această construcţie sacră, naţională a acestei cavalerii armene ni se prezintă anul acesta renovată şi resfinţită.

Aducându-ne cu acest prilej mulţumirile şi aprecierile faţă de doamna şi domnul Hagop Kouyoumdjian, transmit urarea ca Hagigadarul să îndeplinească toate dorinţele exprimate şi neexprimate pentru bunăstarea şi pentru gloria familiei lor şi a întregului nostru popor credincios!

note

1. Movses Khorenaţi (cca.410-sec.V), mare reprezentant al istoriografiei medievale, părinte al istoriografiei armene.

Capodopera sa, „Istoria armenilor”, s-a publicat, în 1695, la Amsterdam, fiind tradusă apoi în latină, rusă, italiană, franceză, germană, armeana modernă, engleză etc.

2. Sahac Bagratuni (cca.460-483), membru al dinastiei regale care a domnit în Armenia.

3. Karekin II ( 1951), din 1999 este Catolicos suprem al tuturor armenilor, având Sf. Scaun la Ecimiadzin. A studiat la Seminarul Teologic din Ecimiadzin, Viena, Bonn, Zagorsk, fiind hirotonit episcop (1983) şi arhiepiscop (1992).

4. Ecimiadzin, centrul spiritual al armenilor. Sf. Scaun al Catolicosului suprem al tuturor armenilor (Republica Armenia).

5. Mănăstirea Hagigadar este o fostă mănăstire armeană de maici, construită în 1512, la 3 km. de Suceava, în apropierea drumului european E 85 (Fălticeni-Suceava). În 2004, ea a fost inclusă în Lista monumentelor istorice din judeţul Suceava. Este închinată Maicii Domnului, numele ei armenesc însemnând „îndeplinirea dorinţelor”, Hramul mănăstirii este ziua Adormirii Maicii Domnului, când anual au loc pelerinaje cu credincioşi din ţară şi din străinătate.

6. Ani, capitală a Armeniei (sec.X-XI) şi mare centru economic şi cultural (sec.IX-XIV). „Oraşul celor 1001 biserici” a fost distrus în urma invaziilor mongole, ale triburilor turcice, fiind pustiit după

cutremurul din 1319. Astăzi, rămăşiţele Aniului se află pe teritoriul Turciei. Cei ce au emigrat de la Ani au ajuns, prin Crimeea, Galiţia şi Polonia, în Moldova, unde au înălţat numeroase lăcaşuri de cult, precum mănăstirea Hagigadar de la Suceava.

7. Toros Toramanian (1864-1934), cunoscut arhitect armean, considerat „părinte al istoriografiei arhitecturii armene”.

8. Josef Strzygowski (11862-1941), istoric de artă german, cunoscut pentru teoria sa privind influenţa arhitecturii timpurii armene creştine asupra arhitecturii medievale timpurii a Europei, teorie exprimată în volumul său „Die Baukunst der Armenier und Europa”.

9. Suren Kolangian (1923-2006), istoric şi orientalist armean, originar din România care a trăit în Republica Armenia şi în SUA. Doctor în ştiinţe istorice la Universitatea din Erevan, având ca temă a tezei sale de doctorat „Armenii din Transilvania în secolele X-XVII”.

10. Leo a fost pseudonimul lui Arakel Grigori Babakhanian (1860-1932), ilustru istoric armean. Între 1917 şi 1947, el a publicat, în trei volume, cunoscuta sa lucrare „Istoria armenilor”.

-

8

Hagop K. - Eu m-am născut în 1941, tatăl meu venise din Izmir, iar mama din Brusa. Am plecat din România din motive pe care le cunoaşte toată lumea, în 1955, cu părinţii şi fratele meu. Iniţial ar fi trebuit să plecăm în Argentina dar am ajuns în Liban, unde am stat 10 ani. Acolo am făcut şcoala şi am ajuns inginer mecanic după ce am absolvit Universitatea Americană din Beirut. Dar până la urmă, în 1965, am ajuns în Statele Unite. Iar în 1968 m-am căsătorit.

Ica K. - Şi eu sunt născută tot în România, în 1947 la Bucureşti. Bunicii mei sunt veniţi în România înainte de 1915 şi amândoi au fost profesori. Şi familia mea a plecat în America prin Beirut şi ne-am stabilit la New York. Împreună cu soţul meu avem două fete, căsătorite şi ele la rândul lor tot cu armeni. Anul acesta vor veni şi ele cu toată familia - şi cei cinci nepoţi ai noştri - la Hagigadar. Spuneam că nu sînteţi cunoscuţi în România…

Hagop K. - Noi sîntem de foarte mulţi ani implicaţi în viaţa comunităţii armene, a rumanahay-lor din America şi suntem foarte activi, e adevărat în Statele Unite.

Ica K. - Da, aveţi dreptate, aici în România nu sîntem prea cunoscuţi,

în schimb în America sîntem foarte cunoscuţi datorită activităţii noas-tre în rândul comunităţii armene. Şi acolo susţinem biserica şi şcoala armeană.

Hagop K. - În America foarte mulţi m-au întrebat ce ne-a îndemnat să facem acte caritabile în România, cîţi armeni sînt în România? Ai făcut foarte multe lucruri de genul acesta în SUA şi în Armenia. De ce nu continui tot acolo? Răspunsul meu este că eu am făcut această donaţie nu neapărat pentru că sînt născut în România, ci datorită fap-tului că am fost foarte impresionat de măreţia spirituală a Mănăstirii Hagigadar. Am văzut, în urmă cu patru ani, pelerinii urcînd în ge-nunchi, am văzut cum rugăciunile prind viaţă şi dorinţele se împli-nesc. Aşa cum vă spuneam, în cadrul comunităţii armene din U.S.A. sîntem foarte activi, am avut şi am diferite funcţii în Comitetul

Familia Hagop şi Ica Kouyoumdjian sau dorinţa împlinită de la HagigadarFamilia Kouyoumdjian nu este foarte cunoscută în comunitatea noastră. Motivul principal ar fi că Hagop şi Ica au plecat de timpuriu din Româ-nia. Dar reîntoarcerea la locurile natale şi impli-carea lor, financiar, mai ales în refacerea bisericii mănăstirii Hagigadar dar şi a altor proiecte ale Bisericii Armene din România i-a readus în atenţia comunităţii noas-tre. De aceea interviul pe care l-am realizat vine în sprijinul celor care ne-au întrebat cine sunt aceste persoane minunate care contribuie la reface-rea celui mai important monument spiritual al armenilor din România, mănăstirea ce “împlineşte dorinţele”, Hagigadar. Deci, domnule, doamnă Kouyoumdjian vă rog să vă prezentaţi.

-

15 / 2012A

AA

R RT

Eparhial şi în alte organizaţii cum ar fi Armenia Fund, filiala coasta de Est a U.S.A., am făcut numer-oase donaţii în America şi Arme-nia. Soţia mea, la fel a fost şi este foarte implicată în activitatea unor organizaţii armeneşti.

Şi iată că acum a venit şi rîndul Hagigadarului. Prima dată aţi venit aici acum 4 ani. Să înţelegem că atunci a fost momentul cînd aţi avut o revelaţie şi v-aţi hotărît să ajutaţi la lucrările de refacere a mănăstirii. Poate ne puteţi spune în ce a constat ajutorul dumneavoastră.

Hagop K. - În primul rând s-a început cu restaurarea altarului. Acesta a fost scos şi fiecare piesă a fost curăţată sau reparată. Această muncă de restaurare, sub conduce-rea diaconului Haik Azarian a du-rat mai mult de un an. Apoi a fost restaurată integral fresca, care se afla într-o stare avansată de degra-dare. S-au reparat instalaţiile de iluminat, s-au adus covoare noi, pentru care am insistat să aibă un motiv tradiţional armenesc. Într-un

cuvînt toată donaţia noastră, spri-jinul nostru va putea fi observat în interiorul bisericii.

Ica K. - Am adus şi un khacikhar din Armenia, care a fost plasat în spatele bisericii, în drumul peler-inilor pentru a se putea reculege şi închina.

Practic putem spune că dum-neavoastră aţi rectitorit biserica mănăstirii Hagigadar.

Ica K. - Da, am putea spune că toată biserica este renovată, am adus şi o draperie nouă pentru altar.

Poate că ar fi trebuit să vorbim după Hramul de la Hagigadar, dar profit de întîlnirea noastră de acum şi vă întreb ce simţiţi dumneavoastră ca binefăcători, ce sentiment aveţi cînd vedeţi această restaurare realizată?

Hagop K. - Noi sîntem foarte fericiţi că am reuşit să aducem această restaurare la bun sfîrşit. Hagigadarul o să devină un loc foarte important pentru armenii din

Diaspora şi pentru creştini în ge-neral. Cel puţin noi aşa considerăm şi sperăm. Ica K. - Sîntem puţin obosiţi dar fericiţi căci restaurarea s-a încheiat cu bine după 3 ani. Vreau aici să mulţumesc tuturor celor care ne-au susţinut, în primul rînd IPS Epis-cop Datev Hagopian, preotului Bogdan Eszras, celor care lucrează la Episcopia Armeană, care au răspuns şi ne-au susţinut la rezol-varea problemelor întîmpinate pe parcursul lucrărilor. Ne-am dori ca exemplul nostru să fie urmat şi de alţi rumanahay din America, care ar trebuie să fie mai mult legaţi de locurile unde s-au născut şi de unde au plecat.

Eu aş spune, la final, că dorinţa pe care aţi avut-o acum patru ani, de a reface biserica mănăstirii Hagigadar s-a împlinit. Deci împlinirea dorin-ţelor este posibilă ! Vă mulţumim în numele comunităţii armene din România şi în numele celor care cred că Hagigadarul este locul unde dorinţele se împlinesc.

Interviu realizat de Mihai sTEPan CaZaZian

23-24 / 2010A

AA

R RT23-24 / 2010

AA

AR R

T23-24 / 2010A

AA

R RT

10

În Focşani, oraşul copilăriei mele, sunt trei biserici ar-meneşti. Aproape că nu există oraş în Moldova în care armenii să nu fi construit biserici. În vremurile când nu existau alte locuri de adunare, biserica era dovada existenţei unei comunităţi. Când se strângeau laolaltă vreo două-zeci de familii, capii lor alcătuiau un comitet parohial şi alegeau loc de biserică. Dughenele, casele, deschiderea străzilor, cărora şi astăzi, în preajma bisericii, li se mai spune, la Suceava, Bacău ori Bucureşti, strada Armenească, se aşezau în funcţie de biserică. În pronaos care adesea, după obiceiul moldovenesc, nu armenesc, avea uşă laterală, exista o inscripţie unde erau înşiraţi primii binefăcători ai bisericii. Numele armeneşti cu care veniseră de departe s-au schimbat între timp. Fie au căpătat terminaţii ruseşti, poloneze, fie terminaţiile au dispărut cu totul. Sunt nume vechi; multe nu au mai rămas decât pe zidurile bisericilor sau pe crucile cimitirelor. Missir, Alaci, Trancu, Buicliu, Pruncu, Ciuntu, Ciomac, Ferhat, Aburel, Asvadurov, Asachievici, Simonovici, Iacobovici. Au construit chiar şi mănăstiri. Într-o seară, fraţii Donavak, cum mergeau spre apus cu cirezile lor, au poposit pe un drum din preajma Sucevei. Acolo au avut acelaşi vis. Maica Domnului le arăta

locul acela. Şi-au vândut vitele la târgul de la Lipsca şi la întoarcere au ridicat o mănăstire pe care i-au închinat-o. Pe la 1512. Era una dintre primele mănăstiri armeneşti ridicate în Europa. Ea există şi astăzi şi se numeşte pe armeneşte Hagigadar, adică „Împlinirea dorinţelor”. De ziua Adormirii Maicii Domnului, femeile pornesc dis-de-dimineaţă şi urcă dealul în genunchi. Înconjoară biserica de trei ori şi strecoară în crăpăturile zidului petice de hârtie pe care şi-au scris dorinţele. În partea cealaltă a Sucevei, la sfârşitul aceluiaşi secol al XVI-lea, armenii au ridicat o altă mănăstire, pe nume Zamca, înconjurată cu ziduri de cetate. Şi ea există până astăzi. Călugări nu mai sunt. Oameni de neamuri felurite se adună la Zamca şi îşi pomenesc morţii. Aici e un altfel de loc de întâlnire. Când pământurile devin prea grele în adâncuri, morţii se

„Împlinirea dorinţelor”ridică prin crăpăturile scoarţei, fiecare cum nimereşte, iarbă, abur sau rădacină, şi culeg firimiturile praznicelor vii. Şi tot aşa la Botoşani, la Iaşi, Siret, Roman, Târ-gu-Neamţ, Gura Humorului, Târgu-Ocna, Bacău, Brăila, Galaţi. Coborând pe drumuri de comerţ, îmbiaţi de domnitorii Moldovei, Alexandru cel Bun ori Ştefan cel Mare, armenii şi-au tot răspândit negoţurile, obiceiurile şi bise-ricile. Erau mulţi

armeni în vechime. Bisericile, fiind neîncăpătoare, se înconjurau de curţi mari, pentru a fi de folos în noaptea Învierii. Cu timpul, armenii s-au împuţinat. Cei care au venit mai târziu, bătrânii armeni ai copilăriei mele, alungaţi de sărăcia şi mai apoi de duşmănia din ţinuturile de baştină, purtau nume proaspete, armeneşti, şi răni la fel de proaspete. Pe unii i-au împins mai departe aceleaşi drumuri care i-au adus încoace, alţii au murit, iar noi, cei de azi, continuăm să le purtăm melancoliile .

Fragment din romanul Cartea şoaptelor

de Varujan Vosganian

23-24 / 2010A

AA

R RT23-24 / 2010

AA

AR R

T23-24 / 2010A

AA

R RT

AA

AR R

T9 - 10 / 2012

Aşa cum, în anul 1512, în Europa Occidentală, pe malurile Adriaticii, la Veneţia, Hagop Meghabard* a publicat prima carte armeană tipărită, aşa şi în Europa Orientală, pe malurile Dunării, în acelaşi an, un negustor armean, cu numele de Donavac, a ctitorit la Suceava mănăstirea Sf. Hagigadar**, care şi-a adus contribuţia la cultura spirituală armeană.

Suceava, unde s-a ctitorit această mănăstire, este renumită şi prin faptul că este singurul oraş din Europa, în care s-au construit şase biserici şi două mănăstiri armene, toate întemeiate în secolele XV-XVI. Aşa cum scrie Simeon Lehaţi*** în notele sale de călătorie din 1608: „În acest oraş erau trei-patru sute de case ale armenilor, trei biserici de piatră şi două mănăstiri, tot de piatră, una în apropiere de oraş, cealaltă la o depărtare de două mile” 1)

Acest oraş românesc este cunoscut în cronicile armene sub forma diferitelor transliterări – Sceova, Soceov, Siceov, Suceov, Şeceov şi într-o serie de forme asemănătoare.

Suceava este sacră, în mod special, şi prin faptul că, asemenea Lvovului şi, în general, altor oraşe

MĂNĂSTIREA SF. HagigaDar Din sUCEaVa

(Etimologia numelui, legendele

şi pelerinajele)

I.P.S. Episcop DATEV HagoPian

12

Aşa cum, în anul 1512, în Europa Occidentală, pe malurile Adriaticii, la

Veneţia, Hagop Meghabard* a publicat prima carte armeană tipărită, aşa şi în Europa Orientală, pe malurile Dunării, în acelaşi an, un negustor armean, cu numele de Donavac, a ctitorit la Suceava mănăstirea Sf. Hagigadar**, care şi-a adus contribuţia la cultura spirituală armeană. Suceava, unde s-a ctitorit această mănăstire, este renumită şi prin faptul că este singurul oraş din Europa, în care s-au construit şase biserici şi două mănăstiri armene, toate întemeiate în secolele XV-XVI. Aşa cum scrie Simeon Lehaţi*** în notele sale de călătorie din 1608: „În acest oraş erau trei-patru sute de case ale armenilor, trei biserici de piatră şi două mănăstiri, tot de piatră, una în apropiere de oraş, cealaltă la o depărtare de două mile” 1)

Acest oraş românesc este cunoscut în cronicile armene sub forma diferitelor transliterări – Sceova, Soceov, Siceov, Suceov, Şeceov şi într-o serie de forme asemănătoare. Suceava este sacră, în mod special, şi prin faptul că, asemenea Lvovului şi, în general, altor oraşe armeneşti din Polonia, se consideră întemeiată de către descendenţi de la Ani****. Conform tradiţiei, care şi-a găsit expresia în suplimentul „Istoriei „ lui Abraham III Cretaţi (catolicos***** 1734-1737), pre-cum şi în cuprinsul unui „Sinaxar” scris în 1694 în satul Nisvita, de lângă Noul Nakhicevan, se spune că după căderea Aniului, o parte dintre locuitorii săi au emigrat la Astrahan, apoi de acolo au trecut în Crimeea, iar după cucerirea Cri-meii de către turci, au emigrat din nou în Ucraina, Polonia, apoi în Moldova şi Ţara Românească, pre-cum şi într-o serie de ţări europene.

Cretaţi scrie că cei ce au trecut peste Marea Caspică au ajuns până la As-trahan, apoi „au venit la Caffa, iar unii, trecând peste munţii Crimeii, au trecut spre Ţara Leşilor.” 2)

Primul popas, în părţile româno-moldave al descendenţilor celor de la Ani, a devenit Suceava. După cum scrie Hagop Siruni******, renumitul istoric armean din Româ-nia, „în Moldova, Ani-ul îşi făcuse prima aşezare la Suceava. 3)

Prima consemnare despre Suceava din cronicile armene o găsim în „Geografia” renumitului istoric Vardan Arevelţi******, în care se spune: „Şi trecând de Lvov şi de Seceova, am ajuns până la Constantinopol.” 4)

Comunitatea armeană din Suceava este amintită încă din pri-ma perioadă a întemeierii oraşului, ultimul sfert al secoluluial XV-lea. Prima consemnare o găsim în enciclica scrisă în 1388 de către Catolicosul Theodoros II*******, în care se spune: Inspectând capi-tala creştină, reşedinţa regală Lvov şi situaţia tuturor celor din Serat, Ciceov, Cameniţa şi Luţca...” 5)

După cum observăm, aici este amintit Lvovul, ca centru eparhi-al al unor serii de ţări şi oraşe din Europa Orientală, iar prima situaţie a diferitelor ţări şi aşezări, care fac parte din această eparhie, este amintită cea de la Ciceov-Suceava.

* Hagop Meghabart = călugăr armean, care a trăit în secolul al XVI-lea şi a tipărit la Veneţia prima carte în limba armeană, numită „Urbatagirk”, o carte de rugăciuni, alcătuită din 124 pagini, dintre care 24 în culori. A urmat i-

mediat „Parzatomar”, o altă carte cu caracter religios, un fel de calendar al sărbătorilor sfinte. ** Hagigadar este o fostă mănăstire armeană de maici, construită în 1512, la 3 km. de Suceava, în a-propierea drumului european E 85 (Fălticeni-Suceava). În 2004, ea a fost inclusă în Lista monumentelor istorice din judeţul Suceava. Este închinată Maicii Domnului, numele ei armenesc însemnând „îndeplinirea dorinţelor”. Hramul mănăstirii este ziua Adormirii Maicii Domnului, când anual au loc pelerinaje cu credincioşi din ţară şi din străinătate. *** Simeon Lehaţi (1584-1637), călător, scrib, poet armean, originar din Crimeea, instalat la Lvov. În 1608, călătoreşte în Polonia, Ţările Române, Bulgaria, Italia, Imperiul Otoman, Siria, Palestina, Egipt, după care scrie „Note de călătorie”, lucrare singulară, publicată la Viena în 1936. *** Ani = capitala Armeniei (sec.X-XI) şi mare centru economic şi cultural (sec. IX-XIV). „Oraşul celor 1001 biserici” a fost distrus în urma invaziilor mongole, ale triburilor tur-cice, fiind pustiit după cutremurul din 1319. Astăzi, rămăşiţele Aniului se află pe teritoriul Turciei. Cei ce au emigrat de la Ani au ajuns, prin Crimea, Galiţia şi Polonia, în Moldova, unde au înălţat numeroase lăcaşuri de cult, precum mănăstirea Hagigadar din Suceava. **** Catolicos = cuvânt de origine greacă), titulatură folosită pen-tru Patriarhul Suprem într-o serie de biserici ortodoxe răsăritene (Armenia, Georgia, Patriarhia Ortodoxă de la Constantinopol). Poartă odăjdii epis-copale, dar ca păstor al credincioşilor poartă, în complectare, o glugă specială şi o cârjă patriarhală. ***** Hagop Siruni = pseu-donimul lui Hagop Djololian (1890-1973), cunoscut istoric, armenolog, turcolog, orientalist, publicist, poet şi traducător român, de origine armeană. ******Vardan Arevelţi (cca. 1198-1271), arhimandrit, istoric, ge-ograf, filozof şi traducător armean. În afară de ”Geografia” citată mai sus, el a rămas cunoscut şi pentru lucrarea sa „Havakumn Patmutyan” (Compilaţie istorică), una dintre primele istorii ale lumii, scrisă de un istoric armean. *******Theodoros II Cili-cianul (1382-1392). Între anii 1058 şi 1441, Patriarhia Armeană a fost mutată de la Ecimiadzin la Sis, în Cilicia.

15 / 2012A

AA

R RT

Domnitorul moldovean Alexan-dru cel Bun*, prin Hrisovul scris la Suceava în 1401, permite înte-meierea unei eparhii speciale în părţile moldo-valahe, al cărei cen-tru-reşedinţă episcopală devine Suceava. 6)

În afară de Hagigadar, armenii din Suceava ctitoresc şi mănăstirea Zamca sau „Sf. Oxent”, iar în oraş bisericile „Sf. Cruce”, „Sf. Simeon”, „Sf. Născătoare” şi „Sf. Nicolae”. Zamca, existând deja din secolul al XV-lea, ca centru spiritual al armenilor-reşedinţă episcopală, este numită şi „Sf. Oxent”, fiind închinată amintirii acestui sfânt. Istoricul polonez L. Szimanski scrie despre Zamca: „Neîndoielnic, Zamca este cel mai important monument spiritual con-struit de armenii din Suceava, în-trecându-le pe toate celelalte, atât prin mărimea, cât şi prin arta sa. Situată în extremitatea apuseană a Sucevei, pe platoul înalt numit Areni, ea a primit numele polo-nez Zamek sau pluralul Zamki, care în poloneză înseamnă cetate, fortificaţie sau redută.” 7) Prima menţionare a Zamcăi, ca eparhie episcopală, o găsim în 1415, ca sediu al epis-copului numit Avetic. 8) Grigor X Gealalbekianţ (catolicos 1443-1465) îl reconfirmă în această funcţie de episcop al armenilor moldoveni, stabilind Suceava ca centru eparhial. 9)

În oraşul Suceava se află biserica armeană „Sf. Cruce”, unde s-au păstrat două străvechi pietre de mormânt, ajunse la noi din comunitatea armeană, dintre care prima este din 1428 şi are următoarea inscriţie: „Acesta este mormântul lui Edilbei, fiul lui Soghomon, carea murit în anul 1428, în ziua de 14 Aprilie.” 10) Cealaltă piatră de mormânt, care este datată 1447, este importantă prin faptul că ea aparţine unui

preot, ceea ce dovedeşte cel puţin că, la acea vreme, în Suceava a funcţionat o biserică armeană. Iniţial de lemn, această biserică a fost reconstruită în 1521, în vremea domnitorului Ştefăniţă Vodă**, de către Khacik Hangoian. 11)

Cea de-a treia biserică armeană din Suceava este „Sf. Sime-on”, care se mai numeşte şi „Turnul Roşu”, din cauza culorii roşii a tur-nului. Despre această biserică, Minas Păjăşkian*** scrie: „”Sf. Simeon este o frumoasă biserică de piatră, construită la marginea cartierului ar-menilor.” 12)

Nu se cunoaşte data con-struirii ei, însă, este specificată data de 1606 ca an al reconstrucţiei, prin urmare, ea a fost construită cu mult timp înainte de această dată. 13)

În această biserică s-a păstrat însă o piatră de mormânt, care are următoarea inscripţie: „Acesta este mormântul părintelui Hovhannes, protopopul bisericii, care era fiul lui Donic, ctitorul bi-sericii „Sf. Simeon”. A murit în 1619, Martie 22, după Duminica Floriilor.” 14) Prin urmare, conform acestei inscripţii, biserica putuse fi construită cu ani înainte de 1606. Celelalte trei biserici din Suceava nu s-au păstrat, ci au rămas doar menţiuni scrise despre ele. Prima dintre ele este biserica „Sf. Născătoare”, care este diferită de cea omonimă de la Hagigadar. Această biserică este menţionată într-un „Ceaslov”de la Suceava, datând încă din anii 1504-1506, în care se spune că el a fost scris „în oraşul nostru, numit Seciov, la bi-sericile cu hramul „Sf. Născătoare” şi „Sf. Cruce” „ 15). După cum se vede, aici se menţionează şi bi-serica „Sf. Cruce” din Suceava. Despre această biserică, existentă în oraşul Suceava, scrie clar şi Minas Tokatţi**** în celebra sa lucrare „Cântec de jălire asupra armenilor din Ţara Vlahă”. Acest cântec de jale l-a scris în 1551,

cu prilejul izgonirii de către dom-nitorul Moldovei Ştefan Rareş a armenilor din teritoriile numite ale moldovenilor şi al distrugerii bisericilor armene. În acest cântec de jale se spune despre intrarea lui Ştefan Rareş***** în biserica”Sf. Născătoare”:

„Duminică în zori de ziuă Vodă Ştefan călare Vine, intră în biserica Maicii Domnului a arme-nilor.” 16)

* Alexandru cel Bun , domn al Moldovei (1400-1432). ** Ştefăniţă Vodă (Ştefan cel Tânăr), domn al Moldovei (1517-1527). *** Minas Păjăşkian (1777-1851), istoric şi lingvist, preot armean, membru al Congregaţiei Mekhitariste din Veneţia.A efectuat două călătorii de studii, în 1898 în Ungaria şi Moldova, iar în 1820 în Austria, Polonia, Crimeea şi Noua Rusie.A fost primul care a stu-diat viaţa armenilor din aceste ţinuturi, cercetând şi originea coloniilor respec-tive. În 1830, a publicat un jurnal, in-titulat ”Călătorie în Polonia şi în alte părţi locuite de armeni, urmaşii celor originari din Ani” (în arm.). ****Minas Tokatţi (1510-?), poet medieval şi scrib armean. În 1540 a emigrat la Cameniţa, apoi la Suceava şi la Lvov. În vastul său poem „Cântec de jălire asupra armenilor din Ţara Vlahă” (publicat la Bucureşti în 1895 în traducerea lui Grigore M. Buicliu şi reeditat în 2011 la editura”Zamca” a Eparhiei Armene din România), autorul vorbeşte despre existenţa bisericilor armene din Siret, Suceava şi din alte localităţi şi despre persecuţiile la care erau supuşi armenii în vremea domni-torului moldovean Ştefan Rareş. *****Ştefan Rareş, domn al Moldovei (1551-1552), ducând o politică de intoleranţă religioasă, căreia i-au căzut victimă lăcaşuri de cult armeneşti.

14

În afară de biserica „Sf. Născătoare”, în Suceava acelor vremuri au mai fost câteva biserici, despre care aflăm cu precizie din următoarele rânduri: „Apoi bisericile din târgul SuceveiToate au fost închise Şi uşile pecetluite Ca să nu se scoată sfintele vase.” 17)

Următoarele două biserici, amintite la Suceava, dar nepăstrate în prezent, sunt „Sf. Treime”şi „Sf. Nicolae”. Prima dintre ele s-a aflat în centrul oraşului, unde la 14 martie 1646, episcopul Anton Serebkoienţ l-a hirotonit pe preotul Simeon, fiul lui Khaciatur. 18) Când Minas Păjăşkian vine la Suceava în 1830, vede doar ruinele acestei biserici şi ale „Sf. Nicolae”, despre care scrie: „... am văzut bisericile „Sf. Treime” şi „Sf. Nicolae”, iar acum au rămas doar două biserici şi două mănăstiri.” 19)

Este nevoie de amintit că Suceava, asemenea celorlalte oraşe cu mulţi armeni din România, a avut şi un cimitir armenesc, în care s-a construit capela „Sf. Harutiun” în anul 1902. Cea mai celebră dintre bi-sericile şi mănăstirile Sucevei este Hagigadar, care a fost denumită, ca precursoare în Europa, împlini-toare a dorinţelor . 20)

Această faimă a mănăstirii Hagigadar este exprimată chiar în atribuirea caracterului ei de îndeplinire a dorinţelor. Până să trecem la analizarea acestei denu-miri, să subliniem că în funcţie de poziţia diferitelor mănăstiri armene şi de povestirile despre minunile săvârşite de ele, acestor mănăstiri li s-au atribuit diferite caracteris-tici, precum cea de Barţrahayaţ, Kaghţrahayaţ, Sirahayaţ, Muraza-du, Khndragadar, Khacigadar şi, în sfârşit, Hagigadar.

Cuvântul Barţrahayaţ, după cum sugerează însuşi acest nume, a fost dat unor mănăstiri constru-ite la înălţime, care priveau de la înălţime la pelerinii venind spre ele. Mănăstirile denumite Barţrahayaţ au fost denumite şi Kaghţrahayaţ şi Sirahayaţ, căci de la înălţime, au privit cu dragoste şi afecţiune dulce la pelerinii care vin la ele. Astfel, deoarece mănăstirea „Sf. Născătoare” din provincia Paghnatun a ţinutului Anghetun a Marelui Hayk a fost denumită Barţrahayaţ, se spune: „Se numeşte astfel din cauza poziţiei înalte. Se spune că biserica a fost întemeiată de sfântul Apostol Tadeu în cinstea Sf. Născătoare. 21)

A existat o mănăstire Kagh-ţrahayaţ, numită „Sf. Născătoare”, în apropiere de Palu, despre care se spune că a fost întemeiată tot de Apostolul Tadeu. 22)

Mănăstiri denumite Khn-dragadar (Khndiragadar) sunt amintite la Bitlis, Agn, Tivrik, Kars, Erzânca. 23) Astfel, în colo-fonul unui „Tezaur”, scris în 1491 la Ardyke, se spune: „Pentru sfân-tul legământ, pe care l-am numit Khndragadar, ca hram al bisericii cu chipul Sfintei Născătoare.” 24) Într-un alt colofon, scris în 1458, se spune:”În pustiul luminat, biserica Maicii Domnului să fie redenumită acum Khndragadar.” 25) Expresia „să fie redenumită acum Khn-dragadar” dovedeşte că această mănăstire, închinată Maicii Dom-nului, în decursul timpului, a început să fie denumită şi Khn-dragadar, căci a fost decretată îm-plinitoare a dorinţelor pelerinilor. Printr-o asemenea analogie a apărut denumirea Hagigadar, care înseamnă împlinitoare a dorinţelor, ceea ce marchează o strânsă iden-titate cu cuvântul Hacigadar, iar aşa cum vedem, şi Hagigadar a fost denumită Khndragadar. Cele mai vechi exprimări pentru carac-terizarea Hagigadarului, aşa cum

apar în referirile la acest cuvânt din „Dicţionarul Haigazian”* le găsim în scrierile lui Pavstos Bu-zand** şi ale lui Hovhannes V Draskhanakertţi (Catolicos 898-929). Buzand scrie despre anii

* „Dicţionarul Haigazian” a fost publicat în 1749 la editura Congregaţiei mekhitariste de la Veneţia, înfiinţată de abatele Mekhitar(1676-1749). Acelaşi dicţionar, a apărut în 1836-1837 în două volume, intitulându-se „Noul Dicţionar al limbii Haigazian”, a rămas excelent până astăzi, fiind cel mai vast şi de neînlocuit dicţionar al limbii armene. ** Pavstos Buzand (? - ?), is-toric din secolul al IV-lea sau al V-lea. A fost identificat cu un episcop grec, consilier al catolicosului armean Nerses I cel Mare (353-373). Se crede că a scris „Istoria armenilor” la sfârşitul secolului al IV-lea, în greacă, pentru a fi tradusă în limba armeană clasică în secolul al V-lea. Alţii îl consideră armean şi că lu-crarea sa a fost scrisă în armeană în cea de-a doua jumătate a secolului al V-lea.Istoria lui se referă la o perioadă scurtă – de la regele armean Khosrov II Kotak din dinastia Arşacidă (....-338)) , până la divizarea Armeniei (387). Lucrarea a fost publicată pentru prima dată în 1730 la Constantinopol, iar în franceză (1867), germană ,(1879), în armeană modernă de către St. Malkhasian, la E-revan (1947).

AA

AR R

T15 / 2012

domniei lui Khosrov II Kotak şi ai preoţiei lui Vrtanes, fiul Sf. Grig-ore: „…şi slujirea lui Dumnezeu întru purtarea plăcută Domnu-lui, a crescut zile şi ani.” 26) Acest pasaj a fost tradus de către marele armenolog St. Malkhasianţ* în felul următor: „... şi marele cult dumnezeiesc şi buna conduită dumnezeiască.” După cum ve-dem, Hagigadar (împlinitoarea dorinţelor) este tradusă aici ca fiind plăcută lui Dumnezeu, adică poate nu are înţelesul de îndeplinire a unei rugăciuni. Hagigadar are sensul de plăcut lui Dumnezeu şi pentru Draskhanakertţi. Catolicosul-isto-ric scrie despre patriarhul Anastas I Akoreţi (catolicos 661-667): „ Pe purtarea plăcută lui Dumnezeu se baza tradiţia Sfinţilor Părinţi.” 27)

Cuvântul Hagigadar, ca primă caracterizare dată unei mănăstiri, o găsim la mănăstirea numită Arkayacaghni din Armenia Ciliciană. Aşa cum scrie părintele Ghevond Alişan**: „ Numea sihăstria aceasta Khâgigadar, sau Hagigadar, de unde se vede şi bi-serica dăruită cu căldură Sfintei Fecioare, deoarece doar Maicii Domnului i se atribuie supranu-mele de Hagigadar. ” 28)

Mănăstirile denumite Hagi-gadar sunt închinate Maicii Dom-nului, deoarece Maica Domnului este intermediară principală a bi-sericii creştine în faţa Fiului Unic şi, întâi şi întâi, prin intermediul Maicii Domnului se fac rugăciunile adresate lui Dumnezeu, prin care cuvântul Hagigadar capătă din nou sensul de Khndragadar. După cum am văzut, nu-mele de Hagigadar dat mănăstirii Arkayacaghni este mai mult o ca-racterizare a lui Alişan. În realitate, ea s-a numit „Khgigdor”. În însăşi referirea făcută chiar de Alişan se spune că, în 1203, când moare catolicosul Grigor VI Cilicianul (1194-1203), este înmormântat în

această mănăstire: „ S-a pus la Sfântul Khgigdor, pe care pelerinii o numesc Regelealun.” 29) Deşi Khgigdor este inter-pretat de Alişan drept Hagigadar, el poate fi şi forma popular-dialectală a cuvântului Hacigadar. Astfel, cu-vintele Hagigadar, Khndragadar au acelaşi înţeles, sens şi funcţie. Denumirea dată mănăstirii „Sf. Născătoare”, ctitorită în 1512 la Suceava, care a fost mai întâi Hagigadar, se bazează pe acea circumstanţă, că această mănăstire este percepută în România ca moştenitoare a mănăstirii armene „Sf. Născătoare” din Lvov, care a fost numită tot Hagigadar. Aşa cum am spus, Suceava avea iniţial statut de parohie în cadrul eparhiei Lvovului şi apoi a devenit eparhie independentă, iar o parte a ar-menilor stabiliţi la Suceava, fi-ind veniţi din Ucraina şi Po-lonia, aduseseră cu ei amintirea mănăstirii nu-mite Hagigadar din Lvov. Iden-titatea spirituală care lega aceste două aşezămine mănăstireşti era şi faptul că am-bele erau con-siderate mănăstiri construite de descendenţi ai Aniului. Scribul Simeon Lehaţi scrie, la începutul secolului al XVII-lea, despre mănăstirea „Sf. Născătoare” din Lvov în ale sale „Note de călătorie...”: „La sfânta mănăstire Hagigadar.” 30), apoi scrie despre armenii din localitate: „Şi mi s-a spus că armenii localnici erau veniţi de la Ani.” 31)

Conform unei legende, datând din evul mediu, Ani era socotit distrus nu în urma cutre-murului local, ci a blestemului lui

Hovhannes Erzâncaţi***, despre care aminteşte şi continuatorul „Istoriei” lui Abraham Cretaţi 32), deci se considera că blestemul căzut asupra oraşului se răspândise şi asupra celor din Ani, din care cauză peregrinau din loc în loc. Însă Simeon Lehaţi face deosebire între Ani şi cei veniţi de la Ani, considerând că blestemul a căzut asupra Aniului şi a celor rămaşi acolo, iar binecuvântarea – asupra celor veniţi din acel oraş, aşa cum în vechime, în urma blestemului, au fost nimicite Sodoma şi Go-mora. Iar Lot, plecând de acolo, s-a salvat împreună cu cei apropiaţi, la fel a trăit şi Noe, iar ceilalţi au pierit în timpul Potopului.

* Stepan Malkhasianţ (1857-1947), filolog, lingvist, lexicograf armean, membru al Academiei Naţionale de Ştiinţe a Armeniei din 1943. ** Ghevont Alişan (1820-1901), preot catolic, istoric şi poet armean. *** Hovhannes Erzâncaţi (1230-1293), filozof, savant, cronicar, exeget, gramatician, critic de artă, pedagog, poet, arhimandrit. Creaţiile sale sunt expresia renaşterii literaturii, ştiinţelor şi artelor medievale armene. La Institutul de manuscrise rare „Mate-nadaran” din Erevan se păstrează peste o sută de lucrări ale sale în versuri şi în proză. Sunt lucrări religioase şi laice.

-Ţ

16

ii, frânţi de oboseală, înnoptează pe o colină. Legenda spune că îi cuprinde somnul imediat şi amân-doi fraţii visează un înger care îi roagă ca, pe locul popasului lor, în vârful colinei, să înalţe o biserică. A doua zi, dimineaţă, cei doi fraţi îşi povestesc visul şi fac legământ că, dacă negoţul lor va fi avanta-jos, să construiască o biserică. Într-adevăr, afacerea se dovedeşte mult mai avantajoasă decât se aşteptau şi, neclintiţi în legământul lor, con-struiesc biserica, având ca hram „Adormirea Maicii Domnului”, care în decursul vremii a căpătat epitetul de Hagigadar, pentru darul ei de a îndeplini dorinţele.” 41)

* Vrtanes Srnkeţi (începutul secolului al XVI-lea – anii 1570), preot şi poet armean. A emigrat din provin-cia armeană Ararat în Crimeea, apoi la Suceava, unde a slujit la una dintre bisericile armene. **Hovhannes Kalpakian (1909-1992), consilier la Eparhia Armeană din România. Autor al volumului „Comuni-tatea armeană din România”, apărut în limba armeană, în 1979, la Ierusalim.

„Această foaie, pe care am scris-o la Seciov,Să meargă şi să ajungă la Lvov,La mănăstirea Hagigadar,În mâna fratelui meu apropiat.” 38)

Despre întemeierea mă-năstirii Hagigadar ne-a parvenit o frumoasă legendă, care este relatată în două variante. Conform primei variante a acestei legende, întemeierea sfintei mănăstiri Ha-gigadar din Suceava este legată de legenda românească a lui Donavac, un negustor de vite cu numele de Dragan Donavac, care în drumul său spre Viena, pentru a-şi vinde vitele, înnoptează pe acea colină, pe care se află astăzi mănăstirea Hagigadar. Se spune că, noaptea, el vede în vis nişte îngeri care cântă şi trezindu-se extaziat spiritualiceşte, face un legământ că, dacă afacer-ile îi vor merge bine, va construi o mănăstire în acel loc. La Viena, îşi vinde cu destul succes vitele duse şi, conform legământului făcut, construieşte această mănăstire. 39)

În cea de-a doua variantă a acestei legende se spune că doi negustori de vite cu numele de Donavac – Astvadzatur (Bogdan) şi Dragan, trecând prin părţile ace-lea, înnoptează acolo, unde se vede acum cupola bisericii Hagigadar. Noaptea, amândoi văd în vis că, afacerile lor mergând bine, au con-struit o biserică pe colina văzută. Trezindu-se dimineaţa, fraţii văd că s-a pus temelia bisericii şi, în acelaşi an, construiesc acea mănăstire. 40)

O versiune a acestei vari-ante este următoarea consemnare a lui Hovhannes Kalpakian** din mediul popular al Sucevei: „În jurul construcţiei sale s-a ţesut o frumoasă legendă, conform căreia, în anul anterior construirii bisericii, negustorii de vite Dragan şi Ast-vadzatur Donavachian, în timp ce îşi duceau viţeii şi cirezile de bivoli spre târgurile apusene, în arşiţa ver-

În legătură cu aceasta, Lehaţi scrie: „ Iar asta nu este o insultă, dacă sunt din Ani, deoarece a bleste-mat oraşul şi împrejurimile şi i-a binecuvântat pe cei ce au ieşit, ca şi în vechile blestemate Sodoma şi Gomora iar pe Lot şi ai lui i-a mântuit. La fel i-a pierdut şi pe lo-cuitorii răi din Ani iar pe cei buni i-a scos din oraş, ca pe Noe salvat de la pierzania lumii.” 33)

Subliniind şi el că armenii din Polonia sunt originari din Ani, Minas Păjăşkian scrie: „În această lume a Poloniei i-aţi găsit pe cei din Ani, care au venit din început aco-lo şi în cele din urmă s-au înmulţit şi s-au strâns în capitala cea veche Lvov unde au ridicat construcţii făloase şi au înfiinţat scaun epis-copal şi au făcut din acesta oraşul lor de reşedinţă în locul oraşului Ani.”34) Astfel, comunitatea ar-meană din Lvov este considerată urmaşa descendenţilor celor din Ani. Acelaşi lucru se spune şi de-spre cei din Suceava. Păjăşkian scrie despre mănăstirea Hagigadar din Lvov că este „celebru loc de pelerinaj pen-tru toţi creştini”. 35) Şi Hagigadarul din Suceava era un loc de pelerinaj celebru nu numai pentru armenii din România, ci şi pentru celelalte popoare creştine din împrejurimi. Despre această biserică din Lvov se spune că la început era de lemn 36), apoi în 1363 s-a construit deja de piatră. Despre construirea în 1363 a bisericii, în „Cronica armenilor din Polonia”, lângă această dată se spune: „Bi-serica-vicariat a armenilor din Leopolis, s-a săvârşit în această lună.” 37)

Identitatea spirituală a Lvo-vului şi Sucevei este subliniată în colofonul versurilor uneia din po-eziile lui Vrtanes Srnkeţi*, autor din secolul al XVI-lea, care spune că acest înscris al lui de la Suceava să meargă la Lvov şi să ajungă la şeful diocezei de la Hagigadar de acolo:

-Ţ

15 / 2012A

AA

R RT

În această legendă s-a oglin-dit şi activitatea negustorilor armeni din acea regiune, care cuprindea o întindere uriaşă de la ţara ruşilor până în Europa Occidentală. 42)

Nu este întâmplător că povestea ctitoririi Hagigadaru-lui este legată de negustorul de vite numit Donavac sau de doi fraţi care se ocupau cu acelaşi negoţ. L. Babaian scrie despre ocupaţia de negustori a armenilor şi, mai ales, cu negoţul de vite şi cu pielăria. „Datorită privilegiilor comerciale primite de armenii din Suceava de la autorităţile ţării lor, a cunoaşterii Orientului şi a ap-titudinilor negustoreşti, ei şi-au creat, în scurtă vreme, o situaţie materială de invidiat. Au început un negoţ bogat cu diferite produse din Orient, au dat un mare impuls negoţului de vite şi de porci, se ocupau cu pielăria şi cu viticultura, îndeplinind rol de intermediari în comerţul din câteva ţări înveci-nate cu Bucovina. Armenii au fost primii care au întemeiat în Suceava şi, în general, în Bucovina, prima fabrică de pielărie, unde produceau cu precădere piele roşie pentru încălţămintea roşie, folosită de no-bilimea maghiară.” 43) Legenda întemeierii Ha-gigadarului dovedeşte că ea era nu numai loc de pelerinaj, ci la rândul ei, era rezultatul legământului făcut şi îndeplinit de fraţii Donavac. Ast-fel, fiind rezultatul unui legământ împlinit, a devenit, la rândul ei, îm-plinitoare a dorinţelor. Denumirea de Hagigadar a acestei mănăstiri, ca împlinitoare a dorinţelor, s-a exprimat şi în denumirea de Khn-dragadar şi Khacigadar, iar în afară de Hagigadar, găsim în cronicile noastre şi aceste două caracteristici date mănăstirii. În acest sens este sem-nificativă lucrarea lui Minas Pă-jăşkian, în care mănăstirea este amintită cu cele trei denumiri: „Sf. Hacigadar sau Hagigadar este

mănăstirea armenilor, puţin mai de-parte de oraş, în partea răsăriteană, construită pe o colină, numele ei anterior fiind „Sf. Născătoare, îm-plinitoare a dorinţelor”. 44)

Deoarece era nevoie de o anumită vreme, pentru ca vreo mănăstire sau alta să capete o anume caracteristică şi să se numească aşa, era nevoie deci de o anume vreme pentru ca şi Sf. Hagi-gadar din Suceava să fie decretată ca împlinitoare a unor dorinţe şi să fie numită Hagigadar. Întâlnim prima menţiune a acestui nume în colofonul unui „Sinaxar”, scris la Suceava în 1629, unde se spune: „S-a scris în ţara moldovenilor, în oraşul Seciov, de către călugărul Hovhannes de la Sf. Hagigadar ...” 45)

Şi în colofonul unei Evanghelii, scrise la Lvov în 1631, se menţionază că acest manusc-ris a fost pentru a se pune „la uşa mănăstirii din oraşul Seciov.” 46)

Mănăstirea este menţionată cu numele de Khndragadar în 1779, chiar într-un Tratat de medicină, în colofonul căruia se spune: „Scris la mănăstirea „Sf. Născătoare , îm-plinitoare a dorinţelor” din oraşul Seciov.” 47)

Pe unele icoane aflate la Hagigadar, care au fost pictate în prima jumătate a secolului al XIX-lea şi acum se află expuse acolo,

această mănăstire este numită Khndragadar. Aceste icoane au fost dăruite mănăstirii de pelerinii veniţi acolo, deci se poate presu-pune că şi în secolul al XIX-lea era cunoscută cu numele de Haci-gadar, aşa cum în aceste inscripţii se spune „La uşa Sf. Născătoare Hacigadar.” Intelectualul armean occi-dental Gabriel Ezagian a scris ast-fel, când a vizitat aces loc în 1882: „Poate este o datorie să te afli la Hacigadar.” 48)

După cum scrie H. Kalpa-kian: „Mănăstirea Hagigadar avea propriul „Doamne milueşte!”, care se cânta atât de animat.” 49) De la preotul local, el a notat din fericire această creaţie a pelerinilor, care este o rugăciune adresată Maicii Domnului de la Hagigadar, pen-tru a le îndeplini legământul şi dorinţa. Această creaţie începe cu următoarea rugăciune, adresată Sfântului Hagigadar:

„Sfântă Maică milostivă HagigadarDeschide-ne uşa milostivirii, Dă-le sănătate celor bolnavi Şi ajutor pelerinilor!”

-Ţ

18

În strofa ur-mătoare se s u b l i n i a z ă că, cei care se adresează Ha-gigadarului vin în pelerinaj, cu credinţa că li se va îndeplini rugăciunea:

„Sfântă Născătoare Hagigadar, Numele tău sfânt ne este nepreţuit,Căci cei ce vin în pelerinaj la poarta taIau de la tine împlinirea dorinţei”

În cea de-a treia strofă este implorată deja bunăvoinţa Maicii Domnului, iar în cea de-a patra strofă ea este localizată la Sf. Ha-gigadar:

„ Sfântă Hagigadar, coroană mândrăŞi prijin al rugăciunilor noastre,Binecuvântează la Domnul Dum-nezeuSă ne scape de necazuri!” 50)

În această creaţie este oglindit şi mersul pelerinajului de la Suceava la Hagigadar, când la luminatul de ziuă, pelerinii care mergeau în cortegiu, printre ogoare, spre această colină şi, pe drum, li se arată în faţă mănăstirea, aflată sus:

„Născătoare Maică a Sfinţeniei,Munte de ajutorare a poporului,La luminatul de ziuă, Deschide-ne uşa îndurării!”

Următoarea strofă este închinată Maicii Domnului, iar în cealaltă este descrierea Hagigadarului şi se subliniază din nou că este împlini-toare a dorinţelor:

„Sfântă bisericuţă Hagigadar,Tuturor ne dai răspunsSfântă colină mică HagigadarÎmplineşte rugăciunea tuturor!”

În următoarea strofă, rugăciunea pelerinilor este însoţită, alături de descrierea topografică, de o paralelă cu suflu profund, cum se vede Hagigadarul din toate părţile, fără să fie vreo colină în calea sa, aşa cum i se adresează, fără îngrădire, toţi infirmii:

„Sfântă Hagigadar, loc alesToţi munţii îţi sunt desfăşuraţi în faţă,De la tine se cere de pretutindeni,Ca să dai sănătate bolnavilor!”

Prin invocarea lecuirilor lui Hristos, se spune că, aşa cum Hristos şi-a dovedit atotputernicia, vindecându-i pe bolnavi, aşa să-şi arate şi Hagigadarul atotputernicia.

În acelaşi fel, Maica Domnului este numită Maică îndurătoare, care nu poate să rămână nepăsătoare în faţa lac-rimilor fiilor ei. Pelerinul de la Hagigadar se adresează Maicii Domnului în spiritul lui Grigore din Narec*, ca la o fiinţă aplecată spre păcatele nenumărate, păcate şi boală de care trebuie să-l scape Maica Domnului.

*Grigore din Narec (951-1003), călugăr, poet, filozof şi teolog armean. Capodopera sa, „Cartea plângerii”, este un monolog tragic, alcătuit din rugăciuni poetice.

-Ţ

15 / 2012A

AA

R RT

Este semnificativ acest poem al pelerinilor, care pornind de la rugăciunea personală şi mergând până la generalizarea naţională, se încheie cu următoarele rânduri, care amintesc de creaţia renumitu-lui Simeon Erevanţi*:

Primeşte Doamne rugămintea noastră,Ca să ne protejezi de necazuri, Vino în sprijinul slujitorilor Tăi,Munte de sprijin alNeajutoratului neam armean!” 51)

Este necesar de subliniat că Hagigadar a fost considerată cu puteri miraculoase nu numai de către armeni, dar şi de români şi, în general, de creştinii din celela-lte regiuni învecinate. Astfel, A. Altunian scrie în 1877: „Această mănăstire se bucură de faimă pen-tru puterile ei miraculoase, la ea venind nu numai armenii, ci şi străinii, pentru a-şi găsi vindeca-rea.” 52)

Faptul că străinii se adre-sează Hagigadarului, ceea ce se continuă efectiv până astăzi, se oglindeşte în caldele exprimări, mai ales, în anii celui de-al Doi-lea război mondial, când românii se adresau Maicii Domnului de la Hagigadar, implorând întoarce-rea nevătămată a rudelor lor. Aşa cum scrie Hovhannes Kalpakian: „Cunoaştem cazuri, când în peri-oada celui de-al Doilea război mondial şi în anii următori, veneau mulţi credincioşi creştini şi urcau colina în genunchi, apoi după ce înconjurau de trei ori biserica, tot în genunchi, se rugau pentru ca milostiva „Maică îndurătoare a Sf. Hagigadar să deschidă uşa tu-turor„ , iar prizonierii şi deţinuţii să fie eliberaţi, „eliberează-ne Sf. Hagigadar, ajută-ne pe toţi”. Ei îşi aţinteau ochii înlăcrimaţi spre icoana făcătoare de minuni a Sf. Maici a Domnului, care se odihneşte pe altar, şi urmăreau

îngenuncheaţi slujba preotu-lui.” 53)

În ceea ce priveşte peleri-najul la Hagigadar, acesta se făcea de trei ori pe an, la sărbătorile de Vardavar**, de Ioachim şi Ana şi de Adormirea Maicii Domnului. În afara acestor trei pelerinaje, se ţinea liturghia de sărbătoarea de sfârşit de an a Fiilor Tunetului – Ioan şi Iacob. 54)

Însă principalul peleri-naj se făcea de sărbătoarea Ador-mirii Maicii Domnului. Marile sărbători, care se ţin în locuri celebre de pelerinaj, conform unei rânduieli prealabile, începeau din ziua precedentă, sâmbătă seara, când slujbele de veghe se făceau în biserica „Sf. Cruce” din Suceava. 55) În dimineaţa duminicii Adormirii Maicii Domnului***, la ora 8, cortegiul bisericesc pornea spre Hagigadar, tot de la această biserică, prin intonarea unor imnuri religioase, specifice acestui pelerinaj. Când cortegiul ajungea acolo, unde fraţii Dona-vac avuseseră celebrul lor vis, în amintirea acelui vis fiind înălţată o cruce, se oprea un moment, apoi se continua drumul. 56) Ajungând la poalele Hagigadarului, pelerinii urcau colina mănăstirii - „Colina îndurării”. 57) Ea se numea astfel, conform cuvintelor cântecului pelerinilor „Deschide-ne poarta îndurării!” Cristea Hacik Alaci, unul dintre vechii descendenţi ai Sucevei, scrie în 1938 despre acest mers al cortegiului: „Se cântă, în special, pentru „Maica Născătoare a lui Hristos.” Ajungând în curtea mănăstirii, îngenunchează cu toţii în faţa bisericii, cântând „În-genunchez în faţa Ta”. 58)

Suceava nu este sacră doar prin gloria trecutului. Chiar şi în secolul al XX-lea, îi era rez-ervat un mare apostolat. După trecerea la cele veşnice a Î.P.S. Arhiepis-

cop Husig Zohrabian****, pen-tru ca existenţa eparhiei să nu fie periclitată Consiliul Eparhial al armenilor din România aplează la profesorul Garabet Balgian***** de la Şcoala Armeană,pentru a fi uns preot-călugăr şi pentru a prelua conducerea eparhiei. Parcă presimţind ce misiune îi este rezervată, viitorul Patriarh al ar-menilor alege calea slujirii evlav-ioase şi, trecând prin focul celui de-al Doilea război mondial

*Simeon Erevanţi (1710-1780), cleric, pedagog, istoriograf, editor armean. Catolicos (1763-1780). Autor al unor lucrări cu caracter bisericesc, filo-zofic, istoric. ** Vardavar = La origine a fost pentru armeni o sărbătoare păgână, când oamenii se stropeau unii pe alţii cu apă. După creştinarea armenilor în anul 301, sărbătoarea de Vardavar coincide cu Schimbarea la faţă a lui Hristos . *** Conform calendarului re-ligios armean, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului are loc în duminica cea mai apropiată de 15 august. **** Husig Zohrabian ( 1871-1942), Arhiepiscop al Eparhiei Armene din România. În 1934, a publicat la Bucureşti, în limba română, ”Istoria Bisericii Armene de la începuturile creştinismului până în zilele noastre”. **** Garabet Balgian (1908-1994) = Vasken I, Patriarh suprem al tuturor armenilor (1955-1994).

17 / 2011A

AA

R RT17 / 2011

AA

AR R

T

-a

AA

AR R

T

20

pleacă la Atena, unde la 30 septem-brie 1943 este tuns în cinul monahal de către Î.P.S. Arhiepiscop Garabet Mazlumian, şeful Eparhiei Armene din Grecia şi apoi, întorcându-se în România, îşi petrece cele patruzeci de zile ale hirotonirii la Suceava. Cele patruzeci de zile de post şi rugăciune ale viitorului Patriarh al armenilor se încheie la 26 noiem-brie din acelaşi an, acesta scriind în ”Cartea de impresii” a peler-inilor de la Hagigadar: „De astăzi, pentru mine începe o nouă viaţă, o viaţă care va fi închinată bisericii şi comunităţii noastre. Aşa să mă ajute Dumnezeu!.”59)

Determinat de faptul că Suceava era de secole locul sfânt al tuturor armenilor, în mod semni-ficativ, de aici a pornit şirul peleri-

najelor în întâmpinarea celor

1700 de ani de la creştinarea ar-menilor, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului din august 1997.

Cu prilejul celor 500 de ani de la ctitorirea mănăstirii, în prezent, sunt în curs de desfăşurare lucrările de restaurare, cu sprijinul binefăcătorului armeano-ameri-can (originar din România) Hagop Kouyoumdjian şi credem că în august 2012, de sărbătoarea Ador-mirii Maicii Domnului, nu numai că se va încheia perioada de 500 de ani din istoria acestei mănăstiri, dar va începe următoarea perioadă de 500 de ani.

Traducere din limba armeană şi note de

Madeleine KARACAŞIAN

n o T E B i B L i o g r a F i C E

1. „Note de călătorie” ale scribului Simeon Lehaţi, cronolo-gie şi colofon în lucrarea Păr.N. Akinian, Viena, 1936, pag. 4. 2. „Istoria” Catolicosului Abraham III Cretaţi, Vagharşapat, 1872, pag. 108, precum şi lucrarea „Culegere de istorie a armenilor”, Protopop Aghanianţ, vol.IX, Tiflis, 1911, pag. 489-490. 3. H.Dj. Siruni , „Biserica armeană pe pământ românesc”, „Nicola Iorga”, Sf. Ecimiadzin, 1966, pag.97. 4. Arhimandrit Vartan, „Geografie”, manuscris studiat de H. Berberian, Paris, 1960, pag.75. 5. Păr. Gh. Alişan, „Cameniţa”, Veneţia, 1896, pag. 9.

Mănăstirea Hagigadar, Suceava, 25 noiembrie 1943. Ieşirea Arhim. Vasken Balgian din cele 40 de zile de pregătire şi chemare canonică. 1. Hagop Dj. Siruni 2. Nvart Dj. Siruni 3. Victo-ria Dudian 4. Preot Knel Mandalian 5. Arhim. Vasken Balgian 6. Preot Arsen Varjabedian 7. Ardaşes Sarkisian 8. D-na Sarkisian

17 / 2011A

AA

R RT17 / 2011

AA

AR R

T

-a

15 / 2012A

AA

R RT

6. Ibidem. Vezi şi Suren Kolangian, „Ani-ul armenilor din România – Comunitatea armeană din Suceava”, Erevan, 2000, pag.25. 7. S. Kolangian, „Aniul armenilor din România”, pag.87. 8. H. Dj. Siruni, „Biserica armeană pe pământ românesc”, pag.15, Vezi şi B. P. Hasdeu, „Isto-ria toleranţei religioase”, Bucureşti, 1968, pag.67. 9. Păr. Gh. Alişan, „Cameniţa”, pag.134. 10. H. Dj. Siruni, „Biseri-ca armeană pe pământ românesc”, pag.99. 11. Ibidem, pag. 109. 12. Minas Păjăşkian, „Călătorie în Polonia...”, 1830, pag.192. 13. H. Dj. Siruni, „Biseri-ca armeană pe pământ românesc”, pag.111. 14. Ibidem. 15. Păr. J. Taşian, „Cata-logul manuscriselor armene din Biblioteca Congregaţiei mekhi-tariste de la Viena”, 1895, pag.55. 16. „Poezia armeană medievală târzie”, vol I. Lucr. de H. Sahakian, Erevan,1986, pag. 427. 17. Ibidem. 18. Păr. J. Taşian, „Cata-logul manuscriselor armene...”, pag.775. 19. Minas Păjăşkian, „Călătorie în Polonia...”, pag.191. 20. Păr. Bedros Mamigo-nian, „Prezentul şi viitorul arme-nilor din România”, Galaţi, 1895, pag.26. 21. Păr. S. Efrikian, „Dicţionar de ştiinţe ale naturii”, vol.I, Veneţia, 1902, pag.388. 22. St. Melik-Bakhşian, „Locurile de cult ale armenilor”, Erevan, 2009, pag. 413. 23. Ibidem, pag. 188. 24. „Colofoane ale manu-scriseelor armene din secolulal XV-lea”, Partea a III-a a lucr. lui L.

Khacikian, Erevan, 1962, pag.175. 25. „Colofoane ale manu-scriselor armene din secolul al XV-lea”, Partea a II-a a lucr.lui L. Khacikian, Erevan, 1958, pag.109. 26. Pavstos Buzand, „Istoria armenilor”, lucr. lui St. Malkhasianţ, Erevan, 1987, pag.14. 27. Sub patronajul Catoli-cosului Draskhanakertţi - „Istoria armenilor”, Tiflis, 1912, pag.62. 28. Păr. Gh. Alişan, „Si-suan sau Levon Medzakordz”, Veneţia, 1885, pag.253. 29. Ibidem, pag.253. 30. Scribul Simeon Lehaţi, „Note de călătorie”, pag.336. 31. Ibidem. 32. „Istoria” Catoli-cosului Abraham III Cretaţi”, Vagharşapat, 1872, pag.107. 33. Ibidem, pag.346. 34. Minas Păjăşkian, „Călătorie în Polonia...”, pag.94. 35. Ibidem, pag.102. 36. „Handes Amsorya”, Viena, 1903, pag.302-303. 37. Păr. Gh. Alişan, „Cameniţa”, pag.131. 38. „Poezia armeană medievală târzie”, vol. I, pag.235. 39.H. Dj. Siruni, „Biser-ica armeană pe pământ româ-nesc”, pag.107. 40. S. Kolangian, „Aniul armenilor din România”, pag.184. 41. Hovhannes Kalpakian, „Comunitatea armeană din Româ-nia”, Ierusalim, 1979, pag.58. 42. În legătură cu mer-sul armenilor pe malurile Volgăi, până în Crimea şi apoi despre desfăşurarea activităţii lor în Eu-ropa, vezi L. Khacikian, „Armenii din vechea Moscovă şi pe dru-murile care duceau la Moscova”, „Banber Matenadarani”, nr.13, Er-evan, 1980, pag.7-107. 43. L. Babaian, „Armenii din Moldova şi Bucovina, Tiflis, 1911.

44. Minas Păjăşkian, „Călătorie în Polonia...”, pag.192. 45. „Colofoane ale unor manuscrise armene din secolul al XVII-lea” (1621-1640), vol. II, Întocmite de V. Hagopian, A Hov-hannisian, Erevan, 1978, pag.361. 46. Ibidem, pag.408. 47. Păr. H. Voskian, „Catalogul Matenadaranului mekhitariştilor din Viena”, vol.II, Viena, 1963,pag.123. 48. S. Kolangian, „Aniul armenilor din România”, pag.182. 49. Hovhannes Kalpakian, „Comunitatea armeană din Româ-nia”, pag.59. 50. Ibidem. 51. Ibidem pag.60. 52. A. Altunian, „Topografie a emigraţiei armene din Moldo-Vala-hia, Ungaria şi Polonia”, Focşani, 1877, pag.114. 53. Hovhannes Kalpakian, „Comunitatea armeană din Româ-nia”, pag.59. 54. Despre zilele pelerina-jelor la Hagigadar şi Sf. Liturghie vezi Dan Dimitrie, „Armenii ori-entali din Bucovina”, Viena, 1891, pag.16; păr. Bedros Mamigonian, „Prezentul şi viitorul armenilor din România”, pag.26-27; L. Baba-ian, „Armenii din Moldova şi Bu-covina”, pag.177-180; Hovhannes Kalpakian, „Comunitatea armeană din România”, pag.59. 55. S. Kolangian, „Aniul armenilor din România”, pag.304, 306. 56. Byuzantion”, 1913, sept. 3, nr. 5137. 57. S. Kolangian, „Aniul armenilor din România”, pag.306. 58. Ibidem, pag.365. 59. Ibidem pag.232.

-c

AA

AR R

T

22

s i a m a n to la suceava

Dumneavoastră, cei care aţi fost recent la Suceava, v-aţi imaginat că sub acoperişul sub care eraţi strânşi în jurul mesei festive cândva a plâns un poet armean?

Când priveaţi ui-miţi pe credincioşii care urcau dealul în genunchi puteaţi să vă închipuiţi că un mare poet armean a suferit chiar pe acest deal?

Acest poet era Siamanto!

-c

AA

AR R

T15 / 2012

Cu şapte decenii înaintea noastră (n. red. 1972) neşansa l-a neşansa l-aneşansa l-a azvârlit dinParispeacelemeleaguri dinParispeacelemeleaguridin Paris pe acelemeleaguri meleagurimeleaguri îndepărtate, spre a câştiga o bucată spre a câştiga o bucatăspre a câştiga o bucată o bucatăo bucată de pâine.

Prin grija lui Minas Ceraz s-a dus acolo şi s-a angajat la un şi s-a angajat la unşi s-a angajat la un la unla un oarecare Hovvian, care în acele care în acelecare în acele timpuri era arendaşul pământurilor era arendaşul pământurilorera arendaşul pământurilor sucevene şi care, vai, i-a oferit o vai, i-a oferit ovai, i-a oferit o oo bucată amară de pâine stropită cu lacrimi...

Merită să luăm la cunoş-tinţă de acele zile teribile trăite de poet, de cel care a cântat „Torţele agoniei şi speranţei», „Ştiri roşii de la prietenul meu» şi „Sfântul Mesrop» lăsându-le moştenire liricii armene.

Dar ar putea cineva să par-curgă fără să se cutremure volumul pe care 1-a editat la Erevan Gohar Aznavurian în seria intitulată „Corespondenţa scriitorilor armeni din vest”, volum în care sunt pu-blicate scrisorile a 14 scriitori adresate diverselor persoane? În aceste scrisori cititorul va găsi multe lucrări referitoare la viaţa personală a scriitorilor, despre grijile şi trăirile lor zilnice dar şi informaţii despre acele zile armene pline de suferinţă pe care mulţi din-tre ei au fost nevoiţi să le trăiască. Şi într-adevăr, sunt pagini din acest volum, pe care nu poţi să le parcurgi fără o adâncă emoţie faţă de teribilele condiţii în care au fost obligaţi să trăiască dar să şi creeze aceşti oameni.

Astfel, în acest volum este publicată şi o scrisoare a lui Siamanto datată 1901 septembrie 4, expediată din Suceava la Paris lui Arşag Ciobanian, căruia îi povesteşte zilele negre petrecute ca angajat al acelui arendaş armean lipsit de conştiinţă. Cititorii să mă ierte dacă îi voi face părtaşi la mânia şi strângerea de inimă gene-rate de transcrierea câtorva rânduri din această mişcătoare scrisoare.

Deci Siamanto către Ciobanian:

„Citiţi, vă rog, scrisoarea aceasta a mea, ce o trimit din fundul Bucovinei.

De două luni şi jumătate „am uitat şi laptele mamei” la acest diavol de om, care poartă numele de Hovvian. Mi-a făcut şicane şi mizerii nemaiauzite şi nemaipomenite. Pur şi simplu m-a făcut să plâng în vârful dealului, eu fiind aici singur, fără să cunosc pe cineva, fără să mă înţeleagă cineva. Până acum nu am primit nici un salariu sau vreun ban de buzunar. Hrana mea e un terci de mălai, puţin lapte dimineaţa şi în dimineaţa şi îndimineaţa şi în rest numai cartofi. Cât de mult m-am înşelat! Şi când te gândeşti că la originea tuturor acestor lucruri a fost Ceraz... La Paris m-a asigurat că dacă nu pot să rămân va supor-ta cheltuielile drumului, ca să mă întorc... Zeci de tineri ca mine au venit aici cu tot felul de promisiuni şi minciuni şi toţi, după 15 zile sau o lună au fugit. Asta o ştie toată lumea aici. Nu poţi să-1 suporţi nici măcar o oră. În câmp, care e la o depărtare de o oră de oraş sunt lipsit de orice mijloace. O dată pe săptămână mă trimite pe jos în oraş ca să-i ridic corespondenţa; iată toată distracţia mea. Muncile pe care sunt obligat să le fac mă ruşinez să vă relatez. Modul lui de comportare faţă de mine nu e admisibil faţă de nici un servitor... Nu mă pot apropia de armenii din de armenii dinde armenii din Suceava deoarece toţi îl urăsc pe Hovvian pentru cele ce face. Un exemplu: iarna trecută a adoptat fete de 14 ani şi după fapte reprobabile le-a dat afară pe diferite motive. A adus din România (N.trad. Bucovina pe vremea aceea făcea parte din Imperiul austro-ungar) doi tineri şi i-a dat înfometaţi afară într-o zi. Aceşti sărmani au fost obligaţi să meargă pe jos până în România deoarece nu aveau un ban... Ieri râdea că cine mănâncă

pâine trebuie să mănânce şi bătaie ca să muncească... Să trăiesc în vârful unui deal, cu un nebun, cu un nebun de legat e peste puterile chiar şi ale unui psihiatru... Într-o seară lucram cu lumânarea aprinsă - deoarece ziua este imposibil să faci ceva lângă el - când a intrat brusc dl Hovvian „dl Furtună” cu părul vâlvoi bătând din picior. „Ce-i asta?! Nu am chef să dau banii câştigaţi de mine pe lumânări!” şi mi-a stins lumânarea... Nu am nici curajul, nici laşitatea, să mă sinucid”.

Întrerupem aici scrisoarea lui Siamanto. Şi atât este suficient pentru a înţelege martirajul pe care-1 trăia Siamanto, pe care 1-au trăit atâţia alţi Siamanto... Ei au suferit pentru o bucată de pâine, pentru lumina unei lumânări...

Un veritabil martiraj a fost întreaga lor viaţă şi în ciuda acestui fapt au trudit şi au creat.

„Vreau să mor cântând” scria Siamanto. Suferind şi trudind dar şi cântând au murit toţi cei ca Siamanto...

H. Dj. SIRUNIdupă Nor Ghiank (1972)

-R

AA

AR R

T

24

Legenda spune că doi fraţi armeni, negustori de vite, au înnoptat acolo, pe un deal ce se ridica într-o vale amplă, numai bună pentru popasul cirezilor. Ca în orice legendă, urmează un vis în care Maica Domnului le porunceş te să construiască o mănăstire. Mănăstirea a fost înălţată şi dăruită cu o icoană a Sf. Fecioare pe care o aveau cu ei şi care s-a dovedit a fi făcătoare de minuni. În vorbirea curentă, mă-năstirea este numită Hagigadar. Prin liceu, am citit undeva (s-ar putea să fie o eroare grosolană) că pronunţia corectă ar fi Hagii-gaii-dar şi ar însemna, într-o traducere aproximativă, „Îm-plinirea dorinţelor”, drept care unii strecurau cîte un bileţel într-o găurică a icoanei. În copilăria mea, găurica aceea din partea stîngă a veşmîntului Madonei exista. Pe cînd era student şi venea în vacanţă, tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească, împreună cu cîţiva prieteni, o momeau cu ţigări egiptene pe bătrîna care era un fel de custode şi făcea parte dintr-o veche familie numită Foit, o puneau să le povestească legenda, o plimbau prin jurul bisericii, timp în care unul dintre măgari se strecura şi fura bileţelele din spatele icoanei ca să afle şi ei cam ce-şi mai doresc doamnele şi, mai ales, domnişoarele din Suceava.Şi acum se fac pelerinaje la

Hagigadar. Mai mult ca

oricînd. Ologi, bolnavi de tot felul, lume necăjită urcă dealul în genunchi, în speranţa unei minuni. Ce ne-am face dacă ne-ar pieri speranţa?! Suceava a fost dintot-deauna un oraş cu o populaţie eterogenă, fenomen amplificat după anexarea Bucovinei la Austro-Ungaria. Români, nemţi, şvabi, poloni, armeni, ucraineni, lipoveni şi foarte mulţi evrei. Aproape fiecare se cunoştea cu fiecare, copiii se jucau între ei şi mai toată lumea vorbea nemţeşte. Pînă prin 1944-45, nu existau resentimente, dar ceea ce s-a întîmplat atunci face parte din alt „basm”. Armenii formau totuşi o entitate aparte. Se ştia că sînt bogaţi, dar nimeni din exterior nu ştia care sînt cei mai bogaţi dintre ei. Nu se făleau cu averile lor, nu se băgau în politică şi nu aveau ambiţia funcţiilor administrative. Armenii au ocupat dintotdeauna partea de nord-vest a oraşului, tăiată de la est la vest de trei străzi: Nicoară Prăjescu, Dragoş Vodă şi Armenească, ultima fiind locuită pînă prin 1950 în exclusivitate de către ei. În anul 1950, cînd influenţa fraţilor Bodnăraş a început să mai scadă, sediul administrativ al regiunii s-a mutat de la Cîmpulung la Suceava. A fost o dramă. S-a rechiziţionat pentru securişti un cvartal întreg de case şi vite, care a fost înconjurat cu un grad înalt de scîndură, iar cele mai bune case

din Suceava au devenit sediile unor inspectorate sau direcţii. În restul caselor, tot ce se considera spaţiu excedentar trebuia închiriat cu forţa, fie celor evacuaţi din propriile case, fie diverşilor care fuseseră mutaţi cu serviciul la Suceava. Pe vremea copilăriei mele, Strada Armenească era una dintre cele mai pitoreşti străzi ale oraşului şi asta în sensul elegant al pitorescului. Pornea de la Biserica Armenească, aflată lîngă Liceul „Ştefan cel Mare” (construit de austrieci în 1856 exact la dimensiunea impresionantă de astăzi şi rămas cu aceeaşi faţadă şi aceeaşi uşă monumentală la intrare) şi urca pînă la o altă biserică armenească, numită Turnu Roşu, unde se afla şi cimitirul armenesc. De aici pornea un drum de ţară, cu mai mult porumb decît case, spre Cetatea Zamca, numită şi Mănăstirea Zamca. Construită de armeni între 1550 şi ceva şi 1600 şi un pic, pe un platou înalt, de pe care se poate vedea pînă departe întreaga vale a rîului Suceava şi drumul Humorului, cetatea impresionează şi acum pe cei care o privesc din vale. Aici a avut cartierul general Sobieski, parcă prin 1686. Comparativ cu Cetatea de Scaun a Sucevei, Zamca este mult mai „paşnică”. O biserică împrejmuită cu ziduri, cu un donjon, deasupra porţii de la intrare, aflată la apus. De jur-împrejur, şanţuri de apărare, pe care noi, copiii, ne distram grozav să le coborîm şi să le urcăm în goană. Totul era în paragină. În donjon locuia o familie cam sărăcuţă de români care trăiau ca la ţară. Nu aveau curent electric, ţineau vaci şi oi care păşeau în voie. Biserica era crăpată şi zăvorîtă. Sub o porţiune afumată a zidului exterior a zăcut ani de zile un morman de sticle sparte. Tatăl meu susţinea că în mănăstire ar fi

Armenii din SuceavaComunitatea armenească din Suceava datează din Evul Mediu, a fost cîndva numeroasă şi mai cu seamă bogată. Urmele acestei bogăţii se văd încă de la intrarea în Suceava, pe şoseaua ce vine dinspre Fălticeni, la vreo trei kilometri de oraş, unde se află celebra mănăstire Hagigadar.

-R

AA

AR R

T15 / 2012

fost un depozit de vinuri peste care au dat ruşii. Au luat cît au putut căra, iar restul au incendiat. Casa parohială a bisericii armeneşti de lîngă Liceul „Ştefan cel Mare” a fost ocupată prin 1947 şi transformată în grădiniţă, iar o vilă aflată în aceeaşi curte, construită în stilul „american” al anilor ’30, a devenit Internatul de Fete. Preotul armenesc locuia împreună cu fiica şi nepotul într-o căsuţă învecinată. Pe cînd abia intrasem la liceu, nu cred că nu exista în Suceava băiat mai frumos ca acest nepot, care nu prea arăta a armean. Era înalt, atletic, avea ochi verzi (sau albaştri?!) şi păr castaniu închis numai cîrlionţi. Făcea mult sport şi avea un nume cum nu se poate mai muzical: Mandalian. Mama era o femeie frumoasă, înaltă, brunetă – leit Sultana Demirgian la tinereţe. Cred că şi Călinescu ar fi rămas şocat de asemănare. S-a măritat cu un dentist roşcovan şi pistruiat care făcea pe medicul stomatolog, despre care se ştia că pleacă în Israel şi avea (lucru mare pe atunci) motocicletă. Multă lume era convinsă că a făcut-o numai ca să-l scoată pe băiat din ţară. Pe Strada Armenească timpul părea a se fi oprit de vreun secol, poate chiar mai mult. Casele semănau destul de mult între ele şi nu trădau nici un fel de opulenţă. În schimb, chiar dacă aveau un singur cat, erau solide şi ridicate pe temelie înaltă. Mai toate erau pătrate, cu geamuri multe în două canaturi şi cu cîte un ceardac din lemn sau zidit în stil brîncovenesc, orientat, invariabil, spre răsărit. Vara, toate erau înecate în verdeaţă: la stradă tufe de liliac, iasomie, bujori, trandafiri şi grădini mari cu pomi fructiferi în jur. Încă mai am pe retina copilăriei bătrîni care stăteau în lumina amurgului de vară şi-şi fumau ciubucul în cerdac.

După 1900, averile armeneşti au început să scadă. Evreii galiţieni lăsaţi de austrieci să se stabilească în Bucovina au pus treptat stăpînire pe negoţul cu grîne şi vite, iar efectul s-a văzut în timp. Nu cunosc explicaţia fenomenului demografic, dar între cele două războaie erau foarte multe văduve. Satele din jurul Sucevei nu erau sate sărace. Mulţi ţărani îşi trimiteau copiii la gimnaziu şi la liceu şi mai toţi stăteau în gazdă la cîte-o armeancă văduvă. Toate armencele cunoşteau arta şerbeturilor şi dulceţilor, dar erau cîteva experte care-şi făcuseră asta o meserie, nu neapărat pentru c-ar fi fost sărace. Lucrau la ele acasă sau veneau la tine şi nu lăsau pe nimeni să caşte gura la ceea ce făceau; robabil ca să nu le fure secretele. Gelul dulceţei lor de nuci era verde, iar dulceaţă de trandafiri roz ca a lor, nu făcea nimeni.Pare puţin plauzibil, dar, în afara acelui Mandalian, nu-mi amintesc să fi avut copii armeni printre colegii de şcoală. Spuneam că armenii suceveni n-au făcut politică şi nu s-au dat în vînt după funcţii importante. În schimb, au existat cîţiva armeni deosebit de instruiţi, care se distingeau net în viaţa

intelectuală a urbei, atîta cît putea fi ea într-un tîrg cu 30.000 de locuitori, cît avea Suceava pe atunci. Printre aceştia era şi directorul Muzeului de Istorie, Domnul Foit – înalt, brunet, nas coroiat – nepotul bătrînei Foit de la Hagigadar. Vara, cînd veneau universitarii ieşeni pentru săpături arheologice la Cetate, era în elementul lui: se agita, umbla să le caute gazdă, peria pămîntul cot la cot cu ei, se extazia în faţa fiecărui ciob… Mulţi diriginţi scăpau de corvoada orelor, cărîndu-şi clasele la muzeu. Deşi relativ tînăr, dl. Foit avea răbdare să prezinte, iar şi iar, unor mucoşi gălăgioşi sau unor adolescenţi cu gîndul aiurea, aceleaşi unelte de silex, aceleaşi vase reconstituite, aceleaşi teracote şi, minunea-minunelor, nişte clon-diraşe din sticlă de Veneţia, de pe vremea lui Ştefan cel Mare. Lăsînd gluma la o parte, 90% din exponatele aflate la actualul Muzeu de Istorie din Suceava au fost adunate timp de peste 30 de ani, cu o strădanie de furnică, de către acest armean îndrăgostit de istorie. În genere, dacă n-au har, profesorii de geografie stau cam alături de cei de matematică în graficul „simpatiei” elevilor.

-

26

Cel mai extraordinar profesor de geografie al oraşului, care avea pe atunci trei licee, a fost un armean. Domnul Alaci. Suferea că nu poate călători. Flăcău tomnatic, locuia retras, împreună cu mama sa, în zona armenească, dar nimeni nu prea ştia exact unde. Nu l-am văzut niciodată intrînd în clasă cu vreo notiţă sau cu un manual şi doar erau atîtea sute şi mii de kilometri de tot felul de graniţe şi kilometri pătraţi de suprafaţă! Nu zîmbea niciodată, nu făcea glumiţe ca să devină „popular”, nu dădea note prea mari şi totuşi, chiar dacă nu permitea să fie iubit, era respectat sincer, fără constrîngeri. Nu ştiu exact din ce motive a ajuns fratele său mic mezelar. Cînd eram copil, toate se vindeau pe cartelă, iar în alimentare lumea se călca în picioare pentru zahăr, ulei sau drojdie. Nici vorbă de mezeluri. Cine tăia porc, se înscria din toamnă la Alaci cel tînăr pe listă, pentru a prinde loc la presat jambonul şi la făcut salam sau cabanos. Avea o casă foarte mare, înconjurată de jur-împrejur cu ceardac, pe o stradă ce ducea spre Zamca. Nu primea să lucreze decît pentru cei în care avea deplină încredere, iar carnea şi produsele se duceau şi se luau numai seara, pe ascuns. În capul politrucilor de atunci, ideea existenţei unui mezelar particular era similară cu cea a tolerării unui duşman al poporului.A mai existat şi celebrul avocat

Facas, armean din partea mamei. A fost un sofist şi un orator de excepţie. Nu l-am văzut niciodatădecît cu fundă neagră la gît (lavalieră e prea mult spus), ca Sadoveanu, iar vara cu pantaloni golf. N-a făcut avere. Spre 60 de ani, locuia cu soţia şi două fete într-o singură cameră mare, cu acces la bucătăria comună. Proprietarul acelei case cu ziduri de aproape un metru grosime şi peste 15 camere (un fost castel de vînătoare al lui Franz Iosif) a fost şi el „un poem”. Fiul unor lipoveni analfabeţi, dar putred de bogaţi, care făceau export de mere în Germania, a studiat Dreptul la Cernăuţi vreo 11 ani, în loc de 3, cît se făceau pe atunci. Baluri, dueluri, buchezii roşii, buchezii albaştri… Înainte de război n-a apucat să profeseze, iar după a stat de trei ori la Canal, fără să i se spună pentru ce. Locuia în fostele camere de serviciu şi trăia din ce producea în livada mare cu pomi fructiferi de lîngă casă, unde muncea zi lumină de unul singur. Am fost vecini. Casele prea în centru, livada lui, livada noastră, livada imensă, aferentă Internatului de băieţi, unde se făceau chermezele populare de 1 Mai şi parcul cu castani ce înconjura superba vilă a fostului senator şi mare moşier Teliman Pruncul, ne-au pierdut. Cu noi a început prima demolare din Suceava. Casa noastră nu avea o arhitectură deosebită, dar era masivă, cu etaj şi au dărîmat la

ea vreo două săptămîni. În final, s-au plictisit şi-au adus macaraua cu bilă. Cărămizile cădeau întregi, ca popicele. Cea mai mare parte a materialelor au luat drumul Ilişeştilor, unde s-a construit cabana care există şi acum. Supărarea părinţilor mei a fost mare, dar tatăl meu nu se putea împăca cu gîndul demolării casei vecinului nostru, una dintre cele trei case particulare cu adevărat impozante din Suceava. Soluţia a fost sugerată de acel domn despre care v-am mai povestit – muzeograful armean Foit. S-au găsit cîţiva arheologi care să declare că mortarul folosit la casa Colomeţchi (aşa se numea proprietarul lipovean) ar avea aceeaşi compoziţie cu cele de la Cetatea Sucevei.Găselniţa a prins (de fapt, parterul castelului fusese construit doar cu pietre de la cetate, pentru că austriecii dăduseră liber la „carieră” şi jumătate din oraş avea temeliile făcute cu pietrele Muşatinilor), nu s-a mai trecut la demolare, dar bietul Colomeţchi a primit 27 de mii de lei despăgubire (minus 3 mii taxa de cumpărare aferentă statului), bani cu care a putut să-şi cumpere o căsuţă ţărănească cu două camere, despărţite de-o tindă şi un pic de livadă, pe drumul acela mărginit de porumbişti ce ducea spre Zamca.Casa a fost fardată în stil rustic şi a fost botezată „Hanul domnesc”. Pe vremea Împuşcatului, toate emisiunile de folclor televizate

-

Redactor şef : Mihai STEPAN-CAZAZIAN

Redactori : Eduard ANTONIAN, Vartan MARTAIAN

Fotoreporter : Mihai GHEORGHIU

Colaboratori : Carmen DROPOL

(Constanţa). Tiberiu COSOVAN

(Suceava)Corespondenţi din străinătate :

Edvard JEAMGOCIAN (New York),

Anton Lanis ŞAHAZIZIAN (Toronto),

Giuseppe MUNARINI (Padova)

Cristina POPA (Karabagh)

Sergiu SELIAN(Australia)

Tehnoredactare : Ovidiu PANIGHIANŢ

Pagină web : www.araratonline.com

e-mail : redactia@araratonline.com

Adresa redacţiei: Bd Carol I Nr. 43, Bucureşti – 2

Tel. / Fax: (4021) 314.67.83I.S.S.N.1220-9678

Tiparul executat la ARARAT s.r.l.

ARA

RA

T15 / 2012

REDACŢIA ARARAT

Foto coperta I: Christian KOSTYAK

din Suceava erau filmate sau aveau pe generic casa de care vă vorbeam, devenită muzeu etnografic. Şi acum „vederile” din Suceava includ această clădire. Nu are rost să mai spun ce era în sufletul meu cînd o vedeam la TV pe Vicoveanca, născută Fusa, învîrtindu-se prin fosta bucătărie a castelului, cîndva complet faianţată şi cu pardoseala din cărămidă roşie, devenită cuhnie cu vatră, plină de ulcele şi ştergare.Dar, dacă nu erau arheologii Domnului Foit, pe locul cu pricina s-ar fi „înălţat victorios” un bloc tip cazarmă, la fel cu cel ridicat pe locul casei mele părinteşti. Din două rele…Clădirea Internatului de băieţi şi terenul aferent, compus dintr-o curte cît un teren de fotbal şi peste 1 ha de livadă cu pomi fructiferi au fost donate cu mult înainte de 1944 de către preotul Cocîrlă, tocmai pentru a înlesni copiilor de la ţară accesul la învăţătură. Clădirea a rămas pentru că nu aveau alta în care să mute internatul, dar a fost sufocată din toate părţile de blocuri. Iniţial, intra în planul de demolare şi zona în care se află Strada Armenească. Printr-un complex de împrejurări, nu s-a mai pus în aplicare această idee aberantă şi poate că tatăl meu îşi are şi el infima sa bucăţică de merit. Totul a început de la casa preotului folclorist, acad. Simeon Florea Marian, aflată lîngă superba bisericuţă Sf. Nicolae, ambele situate aproape de perimetrul armenesc. Casa a fost construită din premiul Năsturel Herescu, pe care Academia Română i l-a acordat părintelui Marian, profesor de religie la liceul din Suceava, cetăţean austriac. Mărginită de brazi, ea şi este o casă mare, extrem de bine compartimentată, pentru a putea adăposti comod o familie numeroasă, cum era cea a părintelui, cu elemente arhitectonice specific româneşti ce

sfidau în fapt barocul austro-ungar cu faţada la trotuar al multor case şi străzi din Suceava. Primului secretar de prin 1958, un ciocănar semianalfabet numit Ene Ţurcanu, i se căşunase să demoleze casa Marian şi să construiască acolo un hotel. Cum eram buni prieteni cu familia profesorului Cărăuşu, urmaşii părintelui Marian, tata s-a pus pe umblat cu liste de semnături, cu memorii şi tot felul de intervenţii care, la un moment dat, s-au soldat cu ameninţarea internării la casa de nebuni de la Sasca. S-a nimerit ca să fie numit prim secretar Miu Dobrescu, care era, totuşi, în felul său, un intelectual. Stîrnit de agitaţia din jurul casei Marian, pe care urmaşii o donau statului ca muzeu, numai ca s-o scape de la demolare. Miu Dobrescu a vizitat toată zona, a decis construirea hotelului în-tre biserică şi casa Marian şi a condiţionat nedemolarea Străzii Armeneşti de recondiţionarea faţadelor, cu păstrarea intactă a arhitecturii.Sclifoseala s-a făcut neînchipuit de repede, iar Armeneasca a devenit cea mai plăcută, pot spune chiar cea mai elegantă stradă a Sucevei urîţite de blocuri. Devenise un dar binecuvîntat de Dumnezeu să locuieşti acolo. Nu-mai că, armenii s-au tot împuţinat, iar după ’89, s-au găsit mulţi me-dici cunoscuţi şi altă lume cu parale multe care au cumpărat pe Strada Armenească tot ce se putea cumpăra. Noii proprietari au făcut supraetajări, garaje cu intrarea din stradă, garduri din piatră şi fier forjat… Probabil că, fără Miu Dobrescu, pe care nu l-am văzut în viaţa mea şi nici nu ştiu dacă mai trăieşte, Strada Armenească din Suceava s-ar fi numit acum, în cel mai fericit caz, Aleea Lămîiţei.

Doina rUsU (Piatra Neamţ)ARARAT nr.15/2003