ŢEPUŞUL ÎN CARNE

De R.T.Kendall

TRADUCEREA De Mihai Damian

Timisoara

1

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE ................................................................................ 3

PREFAŢĂ ............................................................................................. 4

INTRODUCERE..................................................................................... 5

1. CE ESTE “ŢEPUŞUL ÎN CARNE”? ..................................................... 8

2. SINGURĂTATEA ......................................................................... 19

3. LOC DE MUNCĂ NEFERICIT......................................................... 29

4. UN DUŞMAN .............................................................................. 38

5. UN HANDICAP SAU O DISABILITATE ........................................... 47

6. CONDIŢII DE VIAŢĂ DIFICILE ...................................................... 55

7. TEMERI ÎN VIAŢA SEXUALĂ......................................................... 64

8. O CĂSĂTORIE NEFERICITĂ......................................................... 73

9. O BOALĂ CRONICĂ .................................................................... 80

10. PROBLEME DE PERSONALITATE .................................................. 89

11. CHESTIUNI FINANCIARE ............................................................. 99

12. O CHEMARE NEDORITĂ............................................................ 109

CONCLUZIE ..................................................................................... 118

2

CUVÂNT ÎNAINTE

În timp ce noi încercăm să ne trăim viaţa la maxim, bucurându-ne de fiecare zi

dăruită nouă de Dumnezeu, rareori înaintarea în umblarea noastră creştină se produce în timpuri uşoare, de pace. Dumnezeu pare să aleagă perioadele cele mai negre—problemele, dificultăţile, durerile, ispitele şi suferinţa cu care ne confruntăm—pentru a ne apropia mai mult de El şi a ne ajuta să-L cunoaştem mai în profunzime în timpul umblării noastre pe pământ.

RT, împărtăşindu-ne experienţa multor ani de lucrare şi a trăirilor proprii, se adresează nouă şi tuturor acelor care luptă cu încercări şi necazuri de diferite feluri, ajutându-ne să recunoaştem în ele mâna lui Dumnezeu şi îndrumarea Lui privitoare la felul în care doreşte să răspundem. Mesajul extraordinar al cărţii Ţepuşul în carne este că chiar şi acele situaţii care ne produc cel mai mare chin pot deveni, atunci când sunt privite în lumina lui Hristos, amintiri şi repere de preţ pe cărarea vieţii.

În timp ce citeam această carte, mi-am putut reaminti şi am putut identifica din nou modul cum Dumnezeu s-a aplecat spre mine în perioadele de slăbiciune şi încordare. Am aflat că încercările mele umile au fost sfinţite prin harul Său nemăsurat, şi am fost din nou echipat să mă rog şi să răspund corect în astfel de situaţii.

Îl cunosc pe RT de mulţi ani, şi în urma prieteniei noastre apropiate am avut privilegiul să cunosc câte ceva despre propriul său ţepuş în carne. Atitudinea lui în această privinţă a fost mişcătoare şi a constituit pentru mine o mare provocare. Nu cunosc nici un altul care să fie mai bine echipat pentru a scrie despre acest subiect deosebit de adânc.

—REV. LYNDON BOWRING

PREŞEDINTE EXECUTIV AL ORGANIZAŢIEI CARE DIN MAREA BRITANIE

3

PREFAŢĂ

Am fost de mult fascinat de conceputul “ţepuşului în carne.” Acum câţiva ani,

într-o duminică dimineaţa înainte de serviciu, eram aproape în agonie în faţa Domnului—“De ce îngădui asta?” m-am rugat. Apoi luând în mână planul regulat de citire al Bibliei (un plan conceput de Robert Murray M’Cheyne—predicatorul scoţian din secolul trecut) m-am pomenit citind 2 Corinteni 12. Întocmai ca nişte litere de aur care ţopăiau către mine, 2 Corinteni 12:7 spunea:

Şi, ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri,

mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască, şi să mă împiedice să mă îngâmf.

Am ştiut pe loc că aceasta era explicaţia la dilema cu care m-am confruntat timp

de foarte mulţi ani. După cum spun şi în introducere, am decis să nu fac cunoscut ţepuşul meu propriu. A fost, însă, o mare mângâiere pentru mine să descopăr că ceea ce m-a afectat pentru atâţia ani este de fapt un “ţepuş în carne” pentru mine!

Nutresc speranţa că cititorul va avea aceeaşi revelaţie. Nădăjduiesc în acelaşi timp că subiectele tratate în capitolele acestei cărţi acoperă cele mai multe eventualităţi, deşi sunt sigur că există multe, multe alte variante ale ţepuşului în carne pe care cineva îl poate avea.

.... Mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat în cursul scrierii şi editării cărţii.

—R. T. KENDALL KEY LARGO, FLORIDA

WWW.RTKENDALLMINISTRIES.COM

4

INTRODUCERE

În cartea mea Ungerea: Ieri, azi şi mâine, m-am străduit să arăt că fiecare

persoană are o ungere. Aceasta este o veste bună, dar nu se sfârşeşte aici: Dumnezeu doreşte să mărească ungerea noastră. Vestea rea este că El poate alege să facă acest lucru prin metoda “ţepuşului în carne.” Prin acesta El ne va ţine treji şi ne va păstra în umilinţă. Efectul nu este doar de păstrare a ungerii noastre, ci şi de mărire a ei.

John Newton (1725-1807) este probabil cunoscut mai ales pentru imnul scris de el, “Măreţul Har.” Pentru el era doar un alt imn între altele, fiindcă el încerca să scrie câte unul în fiecare săptămână. Probabil că ar fi surprins să afle că în ziua de astăzi oamenii cântă cel mai mult “Măreţul Har.” A mai scris şi un alt imn numit, “Am cerut Domnului...” care aproape că nu este deloc cunoscut, dar care se potriveşte cu subiectul acestei cărţi. Înţeleg de ce acest al doilea imn nu este aşa îndrăgit, şi nici eu n-aş putea spune că este imnul meu favorit. Deşi... mă descrie perfect.

Iată-l: Am cerut Domnului să pot creşte În credinţă, în dragoste şi în orice har, Să pot cunoaşte mai mult din mântuirea Lui Şi să caut cu mai multă seriozitate faţa Lui. El m-a învăţat să mă rog aşa Şi cred că tot El mi-a şi răspuns acestei rugăciuni, Dar într-un aşa fel Încât aproape că m-a făcut să disper. Am nădăjduit că într-o dovadă de bunăvoinţă Va răspunde pe loc cererii mele, Şi, prin puterea dragostei Sale, Va înfrânge păcatul meu, şi-mi va dărui pacea. În loc de asta, El m-a făcut să înţeleg Defectele ascunse ale inimii mele, Şi a lăsat puterile dezlănţuite ale iadului Să-mi asalteze sufletul din toate părţile. Mai mult, cu însăşi mâna Sa se părea Că vrea să-mi agraveze nenorocirea, A răsturnat toate planurile mele bune, M-a zdrobit şi m-a lăsat zăcând. “Doamne, de ce asta?” am strigat tremurând, “Vei urmări un biet vierme până la moarte?”

5

“În acest fel,” mi-a răspuns Domnul, “Răspund cererii tale de a avea har şi credinţă!” “Folosesc aceste încercări lăuntrice Pentru a te elibera de eul şi mândria ta, Pentru a-ţi sfărâma dorinţa bucuriilor pământeşti, Ca să cauţi totul în Mine.” Fără îndoială, mi-a fost imposibil să scriu această carte fără să iau în considerare

propriul meu “ţepuş în carne.” Am unul anume, deşi, dacă e să fiu onest sunt mai multe. A fost un lucru foarte înţelept din partea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu să ne ascundă identitatea exactă a ţepuşului în carne al lui Pavel, fiindcă în acest fel fiecare din noi ne putem identifica cu această experienţă. Şi—fără a încerca să mă ridic pe mine însumi la nivelul apostolului Pavel—am decis şi eu să fac tot aşa. În afară de a vă spune un lucru: ţepuşul meu doare cum nici nu puteţi gândi, este cu mine şi zi şi noapte, şi uneori am simţit că este mai mult decât pot îndura. Mereu şi mereu am strigat către Domnul să mă elibereze de el.

În peste patruzeci de ani de lucrare am întâlnit câţiva oameni neobişnuiţi. Din conversaţiile cu ei am învăţat probabil tot aşa de mult ca şi din cărţi sau predici. Unul din comentariile cele mai năucitoare pe care le-am auzit vreodată, o remarcă aruncată pur şi simplu, a venit de la unul din slujitorii cei mai faimoşi din lume. Mi-a spus, “RT, cu cât mai mult mă foloseşte Dumnezeu, cu atât sunt mai puţin capapil să mă bucur de asta.”

Este ultimul lucru pe care am vrea să-l auzim, şi poate pentru mulţi este de neînţeles, dar îmi pare rău să vă spun că exact asta am vrut să spun! Dumnezeu are multe metode prin care să facă, în timp ce ne bucurăm de binecuvântările Sale, să nu ne îngâmfăm. Dar după părerea mea, cea mai eficientă metodă a Sa spre a ne asigura această binecuvântare este chiar subiectul acestei cărţi—ţepuşul în carne.

Admit că pentru mulţi dintre noi apostolul Pavel este un erou, dar trebuie să admit faptul că era şi el dispus la mândrie şi la a se lua prea în serios. Însă Dumnezeu a avut un plan; Pavel îi era prea scump pentru a fi lăsat să cadă într-o astfel de nebunie. În consecinţă, Dumnezeu a acţionat; chiar Pavel ne descrie astfel hotărârea luată de Dumnezeu: “Şi, ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască, şi să mă împiedice să mă îngâmf” (2 Cor.12:7).

Gândeşte-te bine înainte de a te ruga pentru o ungere mai mare. S-ar putea foarte bine să sfârşeşti şi tu spunând: “Cu cât mai mult mă foloseşte Dumnezeu, cu atât sunt mai puţin capapil să mă bucur de asta.”

În ciuda tuturor neplăcerilor, pentru a fi cinstit, trebuie să spun că unei astfel de nenorociri îi este ataşată şi o binecuvântare unică. Şi în cazul tău este aşa; Dumnezeu îţi sugerează prin ea că încă n-a sfârşit-o cu tine. Dacă m-ai întreba pe mine, ţi-aş spună că nu există o încredinţare mai dulce decât conştienţa clară că Dumnezeu mă rafinează în vederea unei ungeri mai alese spre slava Sa. Asta mă face să-mi ţin aproape ţepuşul, aproape să-l strâng la piept şi să spun, “Doamne, încă prefer să mi-l iei, dar nu înainte de de a-ţi împlini prin el toate scopurile pentru care mi l-ai îngăduit.” Nu îndrăznesc să mă rog altfel. Şi în timp ce începem împreună acest studiu, îi cer cu umilinţă lui Dumnezeu ca la sfârşitul acestei cărţi, indiferent cât de sever este testul prin care treci sau cât de chinuitor ţepuşul tău, să rosteşti şi tu o rugăciune asemănătoare.

6

Şi, ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască, şi să mă împiedice să mă îngâmf.

—2 CORINTENI 12:7

Şi, ca să nu mă înalţ peste măsură, prin abundenţa revelaţiilor, mi-a fost dat un ţepuş în carne, mesagerul Satanei, să mă pălmuiască, ca să nu mă înalţ peste măsură.

—2 CORINTENI 12:7 (trad. KJV)

7

CAPITOLUL 1

Ce este “ţepuşul în carne”?

firmaţia lui Pavel din 2 Corinteni 12:7 este probabil cea mai candidă, cea mai transparentă şi vulnerabilă recunoaştere făcută vreodată de un slujitor al lui Hristos. Puteţi să vă închipuiţi că Pavel admite că ar putea

să se îngâmfe? Câţi lideri creştini de astăzi cunoaşteţi, care ar admite că au o astfel de slăbiciune? Ai putea tu admite că, din pricina mândriei tale, chiar ai avea nevoie de un ţepuş în carne? Şi totuşi, doar un om nesigur de el însuşi ar afirma contrariul. Mulţi dintre noi suntem prea mândri să admitem că suntem plini de mândrie!

A Pavel spune că i-a fost dat un ţepuş în carne pentru două motive. Mai întâi,

fiindcă Dumnezeu a fost atât de bun cu el încât i-a dat nişte descoperiri mari. Pavel a avut experienţe extraordinare cu Dumnezeu, şi oridecâte ori ni se întâmplă acest lucru, noi suntem în pericolul de a-i lăsa pe cei din jur să ne admire un pic prea mult. Pavel spune, “Cunosc un om în Hristos, care acum patrusprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu; dacă a fost fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie). Şi ştiu că omul acesta (dacă a fost în trup sau fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie), a fost răpit în rai, şi a auzit cuvinte, care nu se pot spune, şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească” (2 Cor.12:2-4).

Pavel vorbeşte aici despre sine însuşi, şi mai târziu ne spune acest lucru. Astfel el ne dă un al doilea motiv pentru care Dumnezeu i-a trimis ţepuşul în carne: pentru a contracara tendinţa lui de a se lua prea în serios. El admite deschis acest lucru. În traducerea engleză King James Version ni se spune că ţepuşul i-a fost dat “ca să nu mă înalţ peste măsură.” Prin implicaţie, înseamnă că Dumnezeu i l-a dat pentru ca alţii să nu gândească prea înalt despre el. Cu alte cuvinte, traducerea New International Version (NIV) ne arată posibilitatea ca Pavel să se ia prea în serios pe sine însuşi, iar traducerea King James Version (KJV) ne arată posibilitatea ca alţii să-l admire prea mult. În opinia mea, ambiguitatea textului este intenţionată; Pavel spune ambele lucruri. El a avut nevoie de acest ţepuş, şi alţii au nevoie şi ei de el. În cazul lui Pavel a fost vorba despre o experienţă profund umilitoare.

Deci Dumnezeu i-a trimis ceva pe care Pavel îl numeşte “ţepuş în carne.” Cuvântul ţepuş vine din grecescul okulops, care înseamnă “pană de despicat, ţeapă, sau cârlig,” adică ca vârful unui cârlig de pescuit. I-a fost pus direct “în carne,” ne spune el. Cuvântul carne vine din grecescul sarx, un cuvânt care nu se referă în mod necesar la trupul fizic, deşi s-ar putea referi şi la acesta. Se poate referi la trup fiindcă există posibilitatea bolii, după cum vom vedea mai târziu, şi trebuie să luăm în considerare acest lucru. Însă aproape sigur că Pavel prin “carne” vrea să spună natura

8

umană decăzută, ceea ce Calvin ar numi partea “neregenerată” a sufletului. Ţepuşul a fost probabil ceva din viaţa lui Pavel care nu mai dispărea. Dumnezeu l-a pus acolo. Era dureros, îl jena, şi părea că nu mai trece. Cel puţin pentru o vreme—atâta cât Pavel avea nevoie de el.

Pavel spune că se laudă cu lucruri care-i arată slăbiciunea (2 Cor.11:30). Poate cineva pune la îndoială faptul că Pavel se lăuda literal cu slăbiciunile sale. “Hai, măi Pavele, nu cred că chiar te lauzi cu slăbiciunile tale!” Cei mai mulţi oamnei se laudă cu părţile lor tari. La mulţi dintre noi le place să spună lucruri care impresionează, fie lăudându-se, fie dându-se mari cu cei pe care-i cunosc ei, fie spunând lucruri care să-i facă pe alţii un pic invidioşi.

Lăudăroşenia o practicau tot timpul duşmanii lui Pavel, despre care vom vorbi mai târziu. Şi le-a mers; prin lăudăroşenia lor s-au făcut îndrăgiţi opozanţilor lui Pavel din Corint. Creştinii naivi din Corint au căzut în plasa lăudăroşeniei necontenite a duşmanilor apostolului Pavel.

Ca replică, Pavel le spune, “Dacă vreţi laudă, mă voi lăuda şi eu!” “Totuşi,” spune el, “eu mă voi lăuda cu slăbiciunea mea.” Asta face el în secţiunea precedentă din 2 Corinteni:

Sunt ei Evrei? Şi eu sunt! Sunt ei Israeliţi? Şi eu sunt! Sunt ei

sămânţă a lui Avraam? Şi eu sunt! Sunt ei slujitori ai lui Hristos? - vorbesc ca un ieşit din minţi - eu sunt şi mai mult. În osteneli şi mai mult; în temniţe, şi mai mult; în lovituri, fără număr; de multe ori în primejdii de moarte! De cinci ori am căpătat de la Iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; o dată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi. În osteneli şi necazuri, în priveghiuri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte! Şi, pe lângă lucrurile de afară, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate Bisericile. Cine este slab, şi să nu fiu şi eu slab? Cine cade în păcat, şi eu să nu ard? Dacă e vorba să mă laud, mă voi lăuda numai cu lucrurile privitoare la slăbiciunea mea.

—2 CORINTENI 11:22-30

Nu este puţin lucru să ai o experienţă extraordinară cu Dumnezeu, şi Pavel ar fi

putut face referinţă la multe astfel de experienţe. Cunoaştem şi noi opt sau zece experienţe neobişnuite ale sale cu Dumnezeu, despre care ne spune Luca în cartea Faptele Apostolilor, dar Pavel nu se laudă cu niciuna din ele. În schimb se referă la una care i s-a întâmplat cu vreo patrusprezece ani înainte, şi probabil că ţepuşul în carne a venit imediat după aceea. Cu alte cuvinte, a avut o mare experienţă cu Dumnezeu înainte cu patrusprezece ani, şi atunci—imediat după ea—a apărut ţepuşul în carne.

Care este deci idea lui Pavel? El ne spune foarte candid: “Dacă aş fi fost tare, dacă aş fi fost un om al umilinţei, dacă mi-aş fi putut controla în totalitate eul, n-ar fi fost nevoie ca Dumnezeu să-mi trimită un ţepuş în carne, fiindcă m-aş fi putut descurca singur în mijlocul descoperirilor mele şi a succesului.” Însă el ne spune exact

9

opusul: “Dumnezeu mi-a trimis ţepuşul din pricină a ceea ce sunt cu adevărat.” El parcă ne spune, “Dacă aţi şti voi cât de slab, cât de şubred, cât de uşor este eul meu, cât de pornit sunt să mă bag prea mult în seamă,” însă mulţi i-ar răspunde, “Oh, nu, nu chiar tu, Pavele!” “Da, eu! Şi dovada este că Dumnezeu mi-a trimis acest ţepuş în carne ca să mă împiedice să mă îngâmf.” Ţepuşul a apărut aproape imediat după marile experienţe cu Dumnezeu la care el face referinţă în 2 Corinteni 12:2-4.

Înainte de a discuta detalii despre înţelesul ţepuşului în carne, vreau să fac nişte observaţii generale. Dacă le poţi lua pentru tine, vei simţi o mare mângâiere.

ŢEPUŞUL ESTE MANIFESTAREA SLAVEI SALE Trebuie să spun înainte de toate că ţepuşul în carne este o manifestare a slavei

lui Dumnezeu. Pe când eram la Westminster Chapel, aproape trei sute de fraţi ne-am unit într-o lucrare de rugăciune. Una din rugăciunile pe care le făceam zilnic era “manifestarea slavei lui Dumnezeu în mijlocul nostru, împreună cu o atitudine tot mai deschisă din partea noastră faţă de felul în care El ar alege să-şi manifeste această slavă.” Chiar şi eu mă rugam zilnic, şi nu doar pentru biserică, ci şi pentru mine, dorind ca în fiecare zi Dumnezeu să-şi descopere slava Sa faţă de mine şi eu să fiu deschis la modul în care El ar fi ales să facă asta.

Slava lui Dumnezeu este suma tuturor atributelor sau caracteristicilor Sale. Dacă ar trebui să folosim doar un cuvânt pentru a-L descrie pe Dumnezeu, acesta ar trebui să fie cuvântul slavă. El este “Dumnezeul slavei” (Fapte 7:2). În limba ebraică cuvântul kabodh înseamnă “greutate” sau “măreţie, importanţă.” El se referă la statura lui Dumnezeu. În greceşte avem cuvântul doxa, care înseamnă “laudă,” dar care vine dintr-o rădăcină care înseamnă “opinie.” Dumnezeu are o opinie care merită lăudată. Când Dumnezeu îşi arată slava, El se descoperă pe Sine Însuşi şi îşi revelează opinia—sau voia. Slava lui Dumnezeu este demnitatea voiei Sale.

Sfântul Augustin a spus că Dumnezeu iubeşte pe fiecare om ca şi cum acesta ar fi singurul pe care să-l iubească. Tot aşa, El se poartă cu fiecare din noi ca şi cum am fi singurii de care să aibă grijă. El ştie totul despre noi şi ştie ce trebuie ca să ne atragă atenţia. Felul în care Dumnezeu ne atrage atenţia şi ne aduce într-o stare de umilinţă este prin manifestarea slavei Sale.

Dar sunteţi gata pentru ce vreau să vă spun? Ţepuşul în carne este de fapt o ma-nifestare a slavei lui Dumnezeu. Când te rogi ca Dumnezeu să ţi se descopere, sigur nu te gândeşti la un ţepuş în carne. Dar sunt multiple feluri în care se descoperă Dumnezeu, atât bisericii cât şi individului. Sunt fericit să spun că ţepuşul nu este singurul fel în care Dumnezeu îşi manifestă slava, dar cu siguranţă a fost un mod în care El a comunicat cu Pavel şi comunică cu fiecare din noi. Priveşte-ţi ţepuşul ca fiind statura impresionantă a lui Dumnezeu în viaţa ta, demnitatea voiei Sale pentru tine în acest moment.

Pe lângă faptul că este o manifestare a voiei lui Dumnezeu, ţepuşul în carne este şi o formă severă de pedeapsă sau disciplinare:

Şi aţi uitat sfatul, pe care vi-l dă ca unor fii: "Fiule, nu dispreţui

pedeapsa Domnului, şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte." Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl?

—EVREI 12:5-7

10

Cuvântul disciplinare, sau “pedeapsă” (aşa cum apare şi în traducerea King

James Version), vine dintr-un cuvânt grecesc care înseamnă “învăţare impusă.” Cu alte cuvinte, când nu se poate altfel, Dumnezeu ne trimite un ţepuş în carne pentru a ne învăţa o lecţie.

Nu voi uita niciodată prima mea cunoştinţă cu ideea de pedeapsă. Mi s-a întâmplat într-un moment extrem de dificil al vieţii. Tatăl şi mama mea s-au supărat pe mine, deşi mă iubeau. Era în august 1956. Cu un an şi jumătate înainte, când devenisem pastor seminarist la Biserica Nazarene din Palmer, Tennessee, bunica mi-a cumpărat un Chevrolet model 1955 nou-nouţ. Eram primul Kendall din familie care devenea predicator, şi erau aşa de mândri de mine. Dar în aprilie 1956 s-au întâmplat evenimente care m-au făcut să realizez că orientarea mea teologică şi eclesiastică intră în contradicţie cu dorinţele familiei mele. Culmea tuturor fost când bunica mi-a luat maşina înapoi. Îmi amintesc şi acum cuvintele ei: “Fiule, dă încoace cheile.” I le-am dat şi apoi m-am trântit pe patul din camera ei şi am strigat plângând, “De ce, Doamne? Mi-ai spus că doreşti să mă foloseşti.” Nimic nu mai mergea conform planului. În acel moment am simţit impulsul să citesc la Evrei 12. Am luat micul meu Nou Testament de buzunar, şi neştiind exact ce voi citi am văzut următoarele, “Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte” (Evr.12:6).

Acest verset m-a mângâiat întrucâtva, dar durerea n-a dispărut. Era doar introducerea la subiectul pedepsei—nu era încă ţepuşul în carne. Ştiam că Dumnezeu însuşi era în spatele a tot ce se întâmpla. Trăiam având această convingere. O ai şi tu? Fii convins că totul este de la Dumnezeu. Şi ţepuşul în carne este o formă de pedeapsă, sau disciplinare—şi încă una severă.

În concluzie ţepuşul în carne este de la Dumnezeu, şi este felul Său de a ne învăţa o lecţie. Nimic altceva nu ni s-ar potrivi mai bine la un moment dat, şi Dumne-zeu, care ştie acest lucru, ne trimite ţepuşul. Este lucrul pe care C. S. Lewis îl numeşte “îndurare severă.”

Cineva poate spune că dacă Pavel a avut un ţepuş în carne nu înseamnă că vom avea şi noi unul. Ar putea fi adevărat. Cu toate acestea, eu cred că cei mai mulţi creştini au un ţepuş. Mai mult, Pavel afirmă că el a fost “ca o pildă celor ce ar crede în El [în Hristos], în urmă, ca să capete viaţa veşnică” (1 Tim.1:16). În această carte nu vorbesc despre încercările şi suferinţele generale care vin în calea fiecărui creştin. Mă refer mai degrabă la loviturile zdrobitoare foarte bine definite şi de durată, care se explică cel mai bine prin “ţepuş în carne.”

Nu este la fel pentru fiecare persoană. Dar dacă eşti un creştin care se învredniceşte de calificativul sare, atunci probabil că ai un ţepuş în carne. Ce ai tu s-ar putea să nu am eu. Ce am eu s-ar putea să nu ai tu. Poate este vorba de un handicap sau o disabili-tate. Poate fi o slujbă nepotrivită – sau chiar lipsa unei slujbe. Poate este un serviciu de care eşti prea stresat. Poate este un vrăjmaş. Poate este singurătatea. Poate sunt condiţiile de viaţă nefericite. Poate este neîmplinire pe plan sexual. Poate o căsnicie nefericită. Poate o boală cronică. Poate o problemă de personalitate. Poate ceva în legătură cu banii. Poate eşti chemat la o lucrare care nu îţi place. Lista este fără sfârşit.

“Ţepuşul” poate fi ceva recunoscut de tine ca atare, dar nesesizat de alţii. Dumne-zeu poate îngădui să ai o problemă – prin care să-ţi ia toată mândria proprie şi autoaprecierea – dar acest lucru să nu fie vizibil pentru nimeni altul. De ce? Pentru că “ţepuşul” este mai mult pentru tine decât pentru ei. Sau poate fi indirect şi pentru ei. Poate este ceva atât de jenant şi umilitor pentru tine, încât să te facă să fii un om diferit, şi astfel cei din jur să nu aibă o părere exagerată despre tine. Dar ţepuşul este

11

în principal pentru tine – ca să te ţină pe tine smerit. Cu siguranţă poate fi până la urmă şi pentru alţii, în sensul că nu te vor ridica în slăvi în mod inconştient, cum ar face-o altfel. Aceasta explică formularea ambiguă a textului grecesc original, imposibil de tradus într-un singur fel care să prindă ambele înţelesuri. Ţepuşul lui Pavel l-a împiedicat pe el să se îngâmfe şi i-a împiedicat pe alţii să-l laude mai mult decât trebuia. Dar ţepuşul lui Pavel a fost în mod deosebit pentru el, iar al tău este în mod deosebit pentru tine.

Este posibil ca tu să ai mai multe ţepuşuri în carne în acelaşi timp, dar nu face uşor greşeala de a considera că orice încercare şi inconvenient din viaţa ta este cu adevărat un “ţepuş în carne.” Se poate însă să ai o încercare sau dificultate care stă supărător deasupra tuturor celorlalte. În viaţa mea aş putea enumera o duzină de situaţii nega-tive, însă există una care stă deasupra tuturor celorlalte. Aproape fiecare capitol al acestei cărţi m-ar putea descrie pe mine într-o anumită măsură la un moment sau altul al vieţii. Dar, dintre toate, ceea ce voi descrie este atât de acut şi dureros încât se califică pentru titulatura de “ţepuş în carne.”

Aproape de fiecare dată vorbim despre o situaţie fără ieşire. Una care nu pare să dispară prea curând, dacă va dispărea vreodată. Întrebi, “Va trebui să port asta pentru totdeauna?” Poate nu, dat poate da. Este totuşi probabil că va trebui s-o duci aşa pen-tru o vreme. Pavel a spus, “De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia.” Este asemănă-tor unei sentinţe de condamnare la închisoare. Poate să fie pe viaţă, sau poate să fie pentru o perioadă mai scurtă. Se pare că ţepuşul lui Pavel a rămas. Şi al nostru va rămâne cât timp va fi nevoie.

AM EU VREUN ŢEPUŞ? Există condiţii prealabile ţepuşului în carne? Cu alte cuvinte, care este condiţia de

îndeplinit pentru a te “califica” să primeşti un ţepuş? După cum cunoaşteţi, condiţii prealabile, pe lângă înţelesul de “lucru cerut ca o condiţie,” poate însemna şi “ceva care te pregăteşte pentru ceea ce va veni.” Deci cum te califici să primeşti un ţepuş în carne? Ce trebuie să faci ca să-l obţii?

Dacă spui, “Eu n-am nici un ţepuş în carne,” atunci nici nu te sfătuiesc să te rogi, “Doamne, te rog, dă-mi şi mie unu!” Îţi pot spune de pe acum că nu este ceva după care să stai la coadă. Nu este ceva după care să te rogi ca să-l primeşti; te vei ruga să scapi de el! Nu-l doresc nimănui.

Cea dintâi calificare pentru ţepuşul în carne este faptul că Domnul a fost extraordinar de bun cu tine. Dacă El a fost deosebit de bun faţă de tine – te califici. Ce zici, ţi se potriveşte? Petru spune că tu “ai gustat în adevăr că bun este Domnul” (1 Petru 2:3). Dacă poţi spune cu sinceritate, “Dumnezeu n-a fost bun cu mine,” atunci nu vei avea ţepuş în carne. Deci condiţia preliminară numărul unul este ca Dumnezeu să fi fost foarte bun cu tine. Poate că nu este vorba de “vedeniile şi descoperirile Domnului” (2 Cor.12:1), dar poate că tot aşa de bine ai avut parte de o doză de har fără margini, atât de minunat încât te simţi umilit când te gândeşti la el. Ai cunoscut oare o astfel de bunătate din partea Domnului? Te-a binecuvântat în mod minunat? Dacă da, te califici.

A doua condiţie preliminară este că ai tendinţa de a te lua prea în serios. Dacă eşti gata să spui imediat, “Nu sunt eu ăla,” mă îndoiesc că este adevărat. Aici este vorba de ceva ce se numeşte “mândrie.” Vorbim despre un “eu” sensibil. Vorbim despre cineva căruia îi place un compliment. Pavel spune, “Mie-mi plac complimentele.” El spune, “Îmi plac mai mult laudele decât critica.” Deci, dacă tu eşti sigur că n-ai nici o

12

problemă legată de mândrie, atunci nu-ţi fie teamă! Felicitări! Nu vei avea un ţepuş în carne. Eşti scutit, deci nu te interesează.

Nu vreau să greşesc, dar dacă tu consideri că n-ai probleme cu mândria, arăţi prin asta că n-ai fost convins de păcat. Cu cât eşti convins mai mult de păcat, şi cu cât vezi mai mult slava lui Dumnezeu, cu atât vei vedea mai mult că eşti mândru.

Este ca atunci când cureţi o ceapă. La început spui, “Nu-i chiar aşa de rău,” dar mai apoi spui, “E dezgustător.” Dumnezeu dă la o parte strat cu strat din viaţa noastră – de aceea e nevoie de ţepuşul în carne.

Scopul ţepuşului, spune Pavel, este să ne împiedice să ne îngâmfăm în urma bine-cuvântărilor deosebite a lui Dumnezeu. În cazul lui Pavel era “din pricina strălucirii acestor descoperiri.” De fapt, care este scopul pedepsei în general?

Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi

nişte feciori din curvie, iar nu fii. Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, şi să trăim? Căci ei, în adevăr, ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii.

—EVREI 12:8-11

Pedeapsa este mijlocul rânduit de Dumnezeu pentru sfinţire, procesul prin care

suntem făcuţi sfinţi. De aceea nu orice pedeapsă şi disciplinare poate fi numită “ţepuş în carne.” Pedeapsa vine şi trece. Poate fi ca o bâtă la palmă; Dumnezeu ne poate pedepsi pe loc ca să ne îndrepte. Acest tip de pedeapsă este scurt şi se termină repede. Deci nu orice pedeapsă este ţepuş în carne. Dar ţepuşul în carne este, nici mai mult nici mai puţin, decât o formă severă de pedeapsă şi este mijlocul lui Dumnezeu pentru sfinţirea noastră. Este modul potrivit pentru a ne atrage atenţia. Este ceea ce ne face mai mult asemenea Domnului Isus. Este, se pare, singura metodă prin care Dumnezeu ne poate supune.

În legătură cu pedeapsa lui Dumnezeu, există un plan A şi un plan B. Planul A este atunci când asculţi de Duhul Sfânt care-ţi vorbeşte prin predicare şi învăţătură, şi după ce auzirea predicii umbli în lumină şi spui, “Da, Doamne!” Iei aminte şi nu te răzvrăteşti. Nu devii îndărătnic sau încăpăţânat sau refractar. Acesta este planul A, şi cea mai bună metodă este să asculţi mustrarea Cuvântului lui Dumnezeu: să-l citeşti personal sau să-l auzi predicat sau explicat. Eu numesc asta “pedeapsă interioară.”

Planul B este “pedeapsa exterioară.” Pedeapsa interioară este tainică; se petrece în inimile noastre. Pedeapsa exterioară este când Dumnezeu lucrează din exterior. Poate fi o boală. Poate fi atunci când Dumnezeu te caută şi te găseşte, ca pe Iona (Iona 1:7-9). Poate fi o răsturnare a situaţiei financiare. Sau lipsa de sprijin. Dumnezeu ne poate lua pe cineva. De aceea eu spun că pedeapsa interioară, planul A, este cel mai bun – când ascultăm de la început de Dumnezeu. Mai devreme sau mai târziu, totuşi, cei mai mulţi din noi vom avea nevoie de pedeapsă exterioară. Ea ne aduce multe dividende. Pavel spune că ea ne duce la o mai mare greutate de glorie: “Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă” (2 Cor.4:17). Ea ne asigură o răsplată la tronul de judecată al lui Hristos.

13

Nu pot exprima ce bucuria mă pătrunde când mă gândesc la răsplătirea de la tronul de judecată al lui Hristos. Cu toate acestea, pe lângă răsplătire, acolo va avea loc şi o evaluare a vieţilor noastre. Va fi un timp de cântărire pentru noi toţi. Nu va fi doar ceva de cazul unui examen trecut sau ratat, mântuit sau pierdut, socotit neprihănit prin Hristos sau trimis în iad. Vreau să ştiţi că toţi cei mântuiţi vor sta în faţa lui Isus Hristos. “Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup” (2 Cor.5:10). Totul va conta mult de tot. Pavel a considerat la fel. El a spus:

Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar

numai unul capătă premiul? Alergaţi dar în aşa fel ca să căpătaţi premiul! Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte, se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună, care se poate veşteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună, care nu se poate veşteji. Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt; ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.

–1 CORINTENI 9:24-27

Pavel a ştiut că există posibilitatea ca el să fie un predicator eficace, să vadă suflete

mântuite, să vadă oameni crescând în credinţă, şi totuşi ca răsplătire el să fie respins. Să fie mântuit, da, dar ca prin foc (1 Cor.3:15).

Răsplătirea la scaunul de judecată al lui Hristos poate părea neimportantă acum, dar va însemna totul atunci. Acea răsplătire va avea loc, aproape sigur, fiindcă Dumnezeu a trimis un ţepuş în coasta ta. Un ţepuş în carne care te-a protejat de tine însuţi! De aceea face Dumnezeu aşa. De aceea eu merg până la a spune că: acesta este, probabil, cel mai bun lucru pentru noi!

Eu sunt convins că nu aş fi supravieţuit fără el. Este ceea ce m-a salvat. M-a păzit de mine însumi. Câteodată simt că într-adevăr eu trebuie să fi fost cel mai firav slujitor din istoria bisericii. Când membrii fostei mele adunări vor ajunge în ceruri şi vor afla acolo cât de şubred a fost lucrătorul lor, vor şti de ce mi-a trimis Dumnezeu acel ţepuş particular în trup.

ŢEPUŞUL ÎNŢEAPĂ MÎNDRIA NOASTRĂ Jim Bakker, fostul evanghelist TV care a clădit Heritage USA, a fost acuzat de

amăgirea intenţionată a celor care-l urmau pentru a contribui cu bani. A fost condamnat la patruzeci-şi-cinci de ani de închisoare. Mai târziu a fost reabilitat, dar nu înainte de a fi petrecut cinci ani închis. Acei ani au fost teribili, dar acolo Dumnezeu s-a arătat lui cu putere şi în mod intim. Deşi acuzat pe nedrept, Jim Bakker este absolut convins că Dumnezeu l-a dus în închisoare pentru a-i atrage atenţia. Acesta a devenit pentru el ţepuşul din carne, şi el spune că acesta este cel mai bun lucru care i s-a întâmplat în viaţă.

Cheia ţepuşului în carne este următoarea: noi vom zice,”Nu este deloc distractivă condamnarea asta,” dar mai târziu vom fi mulţumitori că s-a întâmplat astfel.

14

Scopul specific la ţepuşului în carne este, după cum a spus F. F. Bruce, să înţepe mândria noastră. Este o înţepătură compensatoare de la Dumnezeu. Unii oameni primesc compensaţii în viaţa aceasta pentru că au avut de suferit. De exemplu, dacă ai fost bolnav poţi primi compensaţie de la o companie de asigurări. Dacă cineva a pierdut anumite avantaje, nădăjduieşte să primească un soi de compensaţie care să-i atenueze pierderea. Şi aşa este şi cu ţepuşul din carne – numai că este chiar pe dos! Din pricină că Dumnezeu a fost aşa de bun, avem nevoie să fim compensaţi negativ!! A fost aşa de binevoitor şi îndurător că ni se urcă la cap. De aceea, ca să ne înţepe mândria, Dumnezeu compensează.

Vasele de cinste (marcate pentru o slujire specială) primesc această compensare negativă datorită echipării lor speciale. Ţepuşul în carne este vine datorită unei deficienţe. În asta constă compensarea. O deficienţă tipică a creştinilor este lipsa de asemănare cu Hristos. Dumnezeu spune, “Doresc să fiţi mai asemeni lui Isus, şi v-am binecuvântat.” Dacă suntem absolut sinceri, Dumnezeu a fost aşa de bun cu noi. Dacă nu ne-ar fi trimis un ţepuş în carne drept compensaţie, cine ştie cum am fi ajuns!

În cazul meu, pot să găsesc multe deficienţe care ar avea nevoie de un ţepuş în carne. De exemplu, nu am destulă credinţă. Nu am destulă dragoste. Nu pot să simt aşa cum ar trebui cu alţii, nu sunt aşa de sensibil la nevoile lor. Uneori n-am destulă convingere referitoare la păcat. N-am nici destulă umilinţă. Acestea sunt lucruri care nu vin de la sine, din firea noastră. Am nevoie să cresc în credinţă, dragoste, sensibilitate, convingerea de păcat şi umilinţă.

Lăsaţi singuri, nu vom reuşi cu propriile puteri să creştem în toate aceste lucruri, nici nu vom fi convinşi de păcat. Lăsaţi singuri, mergem în jos, mai jos, tot mai jos. De aceea Pavel spune, “Iată de ce am nevoie de un ţepuş.” Şi din acelaşi motiv şi noi avem nevoie de ţepuş. Pentru că avem probleme cu mândria.

Exista o singură metodă ca Pavel să nu se umfle: trupul lui trebuia înţepat, găurit. Mândria lui a fost compensată de o experienţă umilitoare şi dureroasă.

Cum ajunge însă acest ţepuş să-şi îndeplinească menirea? Cum ne păzeşte să nu ne îngâmfăm? Răspunsul este că el ne păzeşte pe noi de noi înşine. Dacă şi voi sunteţi ca mine, vă gândiţi câteodată, Dacă nu m-ar fi oprit Dumnezeu, nu ştiu ce aş fi putut spune sau face. Am trăit destul ca să pot spune, atunci când văd în altul o slăbiciune, boală, păcat sau răutate: “Ăsta sunt eu! Aşa aş fi dacă nu m-ar fi păzit Dumnezeu.” Ţepuşul ne păzeşte pe noi de noi înşine.

Vă simţiţi mai bine când ştiţi că până şi Pavel a avut nevoie de ţepuş? N-ar trebui să fiţi surprinşi. Pavel n-a fost Domnul Isus Hristos! Câteodată am impresia că unii creştini cred că Pavel a fost doar puţintel mai jos de nivelul divinităţii. Vă pot spune că a fost un păcătos salvat prin har—păcătos tot aşa de mare ca noi şi poate mai mare decât mulţi. N-a glumit când a spus “mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii” (Efes.3:8). N-a jucat teatru când a spus, “O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul, care zice: Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi—dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Tim.1:15). Şi, dacă eşti cinstit, vei vedea că lucrul ăsta e adevărat şi în ce te priveşte.

Cum acţionează ţepuşul? Prin durere. “Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii” (Evr.12:11). Ne este dat ca “să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui” (v.10). Nu este plăcut, este dureros. Voi vorbi în această carte despre durere. Ţepuşul doare. Ne atrage şi ne reţine atenţia.

De ce aduce Dumnezeu asupra noastră durerea? Remarcaţi că ţepuşul nu ne omoară; doar ne doare. Durerea este necesară pentru că slava lui Dumnezeu nu este un lucru de glumă. El este hotărât ca “nimeni să nu se laude înaintea prezenţei Sale [a

15

lui Dumnezeu]” (1 Cor.1:29). În mare măsură ceea ce ne împiedică pentru să ne lăudăm înaintea lui Dumnezeu este durerea. Dacă n-am simţi durerea, am uita; am cădea din nou în rutina noastră obişnuită, carnală.

NU-ŢI DISPREŢUI ŢEPUŞUL Cu mai mulţi ani în urmă am început să citesc Luca 6:37-38 în fiecare zi:

Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi, şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi, şi vi se va ierta. Daţi, şi vi se va da; ba încă, vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura.

De ce citesc asta în fiecare zi? Am început să citesc asta pentru că Dumnezeu a

început să se poarte sever cu mine din pricina spiritului meu de judecată. Citirea acestui pasaj din Luca este pentru mine o sentinţă pe viaţă. Fiindcă n-am încredere în mine că voi putea petrece măcar o zi fără să judec dacă nu sunt atent, am ales să citesc aceste cuvinte zilnic.

În acelaşi fel, ţepuşul în carne este o lucrare a lui Dumnezeu: El ne lasă durerea ca un mijloc de a ne reaminti permanent să nu cădem. Ea ne păzeşte să intrăm în concurenţă cu slava Sa. Ea garantează că noi nu ne vom asuma credite personale, ci Îi vom da Lui toată gloria.

Cu alte cuvinte, ţepuşul doare. Este o încercare constantă, şi este ceva ce deranjează permanent. Este totdeauna prezent; este un mijloc de a ne păstra amintirea trează. Este ceva ce supără. Pavel spune chiar, “...să mă pălmuiască” sau “să mă chinuie.” (2 Cor.12:7). Poate spui, “Doamne, nu-i prea grozav acest lucru.” Dar, ca să-l cităm din nou pe F. F. Bruce, ţepuşul era pus să dea mândriei lui Pavel lovitura finală, de knock-out. Ţepuşul mă ţine cu picioarele pe pământ. El mă împiedică să cred că am ajuns cineva, că sunt destul de bun, că sunt vrednic. Doare, aşa ca eu să pot fi în stare să iubesc mai mult. Este deranjant, ca eu să pot dezvolta înţelegere şi să nu am spirit de judecată. Eşti şi tu, asemeni mie, o persoană căruia îi este greu să nu arate cu degetul? Dumnezeu are o metodă, de a trimite un ţepuş în carne. Ceva supărător, care să te facă conştient de prezenţa lui în toată vremea. Ceva care să-ţi aducă aminte de păcatul tău. Un lucru deranjant care produce umilinţă.

Ţepuşul este ceva paradoxal—ceva contradictoriu dar adevărat. Care este contradicţia? Pavel ne spune două lucruri. Parcă vorbeşte cu amândouă colţurile gurii, rostind lucruri opuse. Dintr-o suflare spune că Dumnezeu i-a dat ţepuşul, şi apoi imediat spune că diavolul i l-a dat: “Mi-a fost pus un ţepuş în carne.” Dumnezeu a făcut asta. Apoi Pavel o întoarce şi spune că este vorba de “un sol al Satanei,” ca să-l chinuie. Cum poate fi asta? Cum se poate Dumnezeu să facă asta şi în acelaşi timp diavolul să facă asta?

În fapt nu este nimic nou. Satana face totdeauna “slujbele murdare” pentru Dumnezeu, dacă ne putem exprima astfel. Satana a intrat în Iuda Iscarioteanul, cel ce L-a trădat pe Isus, dându-L să fie răstignit. În acelaşi timp Dumnezeu spune, “A fost ideea Mea.” “Pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit, şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege” (Fapte 2:23). “Înţelepciunea lui Dumnezeu... pe care n-a cunoscut-o nici unul din fruntaşii veacului acestuia; căci dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei” (1 Cor.2:8). Creditul este în totalitate al lui Dumnezeu.

16

Dumnezeu îi spune Satanei, “Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău” (Iov 1:8). Apoi Satana îl atacă pe Iov, dar numai cu permisiunea lui Dumnezeu. În 2 Samuel 24:1, Domnul i-a zis lui David, “Du-te şi fă numărătoarea lui Israel şi a lui Iuda.” Dar în 1 Cronici 21:1, pasaj care descrie acelaşi eveniment, ni se spune că Satana l-a aţâţat pe David.

Este un paradox. Dumnezeu îi permite Satanei să meargă până undeva, dar nu prea departe. Ţepuşul în carne probabil că nu te va ucide; doar te va durea. Dumnezeu ţi-l dă; diavolul ţi-l înţeapă. Dar Dumnezeu decide cât de tare.

Pavel vorbeşte şi despre permanenţa ţepuşului în carne. El zice, “De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia.” Nu este nimic rău în a te ruga în acest fel. Să fiu sincer eu m-am rugat de mai mult de trei ori să mi-l ia pe al meu—aş îndrăzni să spun că m-am rugat de o sută de ori. Cu siguranţă nu este rău să te rogi să-ţi fie luat ţepuşul.

Mai rău încă, Pavel a încercat să-şi îndepărteze singur ţepuşul. Este în regulă să te rogi şi să-I ceri lui Dumnezeu să ţi-l ia, dar nu trebuie niciodată să încerci tu însuţi a scăpa de el. Nu că Pavel ar fi putut să şi-l îndepărteze singur, fiindcă dacă eşti în închisoare, în butuci, n-ai ce face. După toate probabilităţile, ţepuşul tău—fie el un vrăjmaş, sau nişte condiţii grele de viaţă, sau o căsătorie nefericită—va rămâne cu tine măcar pentru o vreme. Probabil că nu vei scăpa curând de el. Ca şi când ai fi prins într-o situaţie dureroasă. Te rogi să scapi de ea, dar nu se poate.

Care a fost ţepuşul lui Pavel? Vrei cu adevărat să ştii? Eu sunt fericit că nu ştim, fiindcă altfel nu ne-am mai putea identifica cu el.

Care este ţepuşul tău? Este o fragilitate? “Căci El ştie din ce suntem făcuţi, Îşi aduce aminte că suntem ţărână” (Psa.103:14). Poate este vorba de o problemă fizică. Poate una emoţională. Poate o slăbiciune personală.

Poate este un defect: o imperfecţiune—ceva care te face să te simţi stânjenit şi umilit. Poate te-ai rugat în legătură cu ea de o mie de ori. Poate ai cerut şi la alţii să-şi pună mâinile peste tine şi să se roage ca acestă imperfecţiune să dispară. Şi eu am făcut aşa.

Poate este un prieten. Uneori un prieten scump poate fi un adevărat ţepuş în carne. Poate este dificil. Vrei să fii cu el, dar ulterior te simţi frustrat şi compania lui îţi este de-a dreptul nesuferită. Dar ai nevoie de prietenia lui. Şi ştii că şi el are nevoie de tine. Este o situaţie aşa de delicată. O situaţie de “îmi place – nu-mi place.” Simţi că n-ai putea fără acest prieten, dar relaţia este totdeauna tăioasă şi cu împunsături. Simţi un duh rival în jurul relaţiei acesteia. Simţi că chiar o discuţie pe această temă ar degenera într-o combustie spontană!

Poate este un vrăjmaş. Unul care trăieşte să-ţi facă ţie zile fripte! Dar poate că tocmai acest vrăjmaş—care te ţine pe vârfuri (ca să nu spunem că te ţine în genunchi)—este persoana ridicată de Dumnezeu pentru a te ţine ascuţit şi sensibil. Un vrăjmaş poate fi spre căderea ta, sau poate fi cel mai bun lucru pentru tine. Dacă el va fi una sau alta, depinde de reacţia ta la ţepuşul pe care Dumnezeu ţi l-a dat la momentul respectiv.

Poate că ţepuşul tău în carne este faptul că ai gustat eşecul. Poate că ai trecut printr-un eşec în afaceri, printr-un eşec în familie, sau ţi-ai pierdut locul de muncă. Sau, în faţa ispitei, ai cedat, şi întregul scenariu te urmăreşte zilnic.

Poate că cineva a spus neadevăruri despre tine. Nu te poţi apăra. Oamenii cred minciuna. Doreşti din tot sufletul să fii reabilitat. Însă Dumnezeu nu te ajută. Acesta poate fi ţepuşul tău.

În cazul lui Pavel, tot ce putem găsi sunt câteva cuvinte la figurativ. După cum au remarcat mai mulţi cercetători, mulţumim lui Dumnezeu că nu ştim! Dacă am şti,

17

atunci 99 la sută dintre noi am considera că acel ţepuş a fost doar pentru Pavel. Pavel a folosit o figură de exprimare, un termen destul de larg pentru a ne include pe toţi. Tertulian a crezut că ştie. El a spus că ţepuşul lui Pavel a fost o durere în ureche sau la cap. Hrisostom a fost de părere că ţepuşul lui Pavel a fost un anumit individ, de exemplu Imeneu sau Alexandru căldărarul (2 Tim. 2:17; 4:14). În cursul anilor am auzit vreo cincizeci de păreri diferite! De exemplu, unii spuneau că este epilepsia; alţii spuneau că sunt nişte atacuri convulsive. O părere foarte răspândită este că ţepuşul a fost oftalmia, asta din cauza problemelor de vedere ale lui Pavel (Gal.4:15)—unii sunt absolut convinşi că ţepuşul are legătură cu ochii săi. Alţii sunt de părere că era malaria. Alţii sunt că era o suferinţă în urma prigoanei. Încă alţii consideră că erau atacurile de depresie după exaltarea sufletească. Unii spun că au fost iudaizatorii (şi vom vorbi despre asta mai târziu). Alţii cred că au fost amintirile şi părerea de rău despre faptul că a prigonit biserica înainte să fi fost mântuit (adică, n-a putut niciodată să-şi ierte asta). Şi am putea continua.

Dacă am ştii ce a fost, 99 la sută din noi ne-am considera izolaţi de o astfel de realitate. Dar el ne-a dat doar o mică frază: “ţepuş în carne,” o metaforă, o figură de stil. În acest mod, toţi ne putem cuprinde aici. Sunt de acord cu episcopul Lightfoot: că noi toţi suntem tentaţi să credem că ţepuşul lui Pavel a fost exact ca al nostru!

Oricare ar fi fost ţepuşul lui Pavel, putem zice, “Şi eu îl am pe ăsta!” Deci dacă te gândeşti că a fost un defect trupesc, tu spui imediat, “Pavel a avut un defect; al lui şi al meu sunt la fel.” Eu pot doar să repet că, spre binele bisericii Domnului, Pavel nu ne spune mai multe.

Nu-ţi dispreţui ţepuşul, oricare ar fi el. Nu-l lua în nume de rău. El există în tine prin voia suverană a lui Dumnezeu. El este spre binele tău. Este cel mai bun lucru care ţi s-a întâmplat, după convertire şi ungerea cu Duhul. Este doar o chestiune de timp până vei ajunge să-l apreciezi.

18

CAPITOLUL 2

SINGURĂTATEA

n luna mai a anului 1984 Billy Graham a vorbit la Westminster Chapel. Subiectul predicii sale a fost “Singurătatea.” Îmi amintesc aşa de bine ce-a vorbit. Textul pentru predică a fost un verset straniu, Psalmul 102:6, care se

referă la “o cucuvaie din dărâmături” în pustie. Da, a fost foarte... în legătură cu oamenii; a atins o coardă sensibilă. Există atâţia oameni singuri în lume.

Î Îmi amintesc că am vorbit odată în sacristia de la capela Westminster cu o

doamnă, şi în timp ce o ascultam mă gândeam în mine însumi, Încă nu mi-a zis de ce a venit aici. Ea a vrut să mă vadă, a vrut să vorbească cu mine, şi eu am ascultat, am dat din cap şi mă gândeam, Îmi va spune de ce a venit? Mă gândeam că nu se va întâmpla acest lucru când, dintr-o dată, ea a izbucnit în lacrimi şi a suspinat, “Sunt atât de singură!”

SINGUR DAR NICIODATĂ SINGURATIC Este o stare foarte dureroasă, o situaţie înfiorătoare. Singurătatea este o

solitudine forţată. Evident, există o diferenţă semnificativă între singurătatea aleasă şi cea forţată. Unii din noi au nevoie de binecuvântarea singurătăţii. Domnul Isus a simţit nevoia de a ieşi din mulţime, şi există oameni care prin natura lor sunt singu-ratici; le place să fie aşa. Prietenului meu Robert Amess îi place să-şi spună “singu-raticul împlinit,” dar nu este singur.

Există şi o singurătate auto-provocată. De atâtea ori în sacristia mea intrau oameni pe care i-aş fi putut ajuta, dar nu doreau ajutor. Mulţi oameni—şi fiecare din noi putem fi aşa—nu doresc ca problemele lor să fie rezolvate; doresc doar să fie înţelese. Îmi amintesc de o doamnă din biserica din Fort Lauderdale care mi se plân-gea că oamenii sunt atât de puţin prietenoşi. Am comunicat această problemă diaconilor, ca ei s-o aibă în vedere. Ei au urmărit-o atent şi apoi au venit şi mi-au spus, “Păi, ea vine mai târziu la adunare şi pleacă în timpul ultimei cântări. Ce putem să-i facem?” Unul din ei s-a aşezat pe ultima bancă şi în timpul ultimului imn, iat-o că iese, ca întotdeauna. Diaconul a ieşit după ea, a urmat-o până la maşină şi au vorbit şi au vorbit şi au tot vorbit. N-a durat mult până ea s-a integrat în biserică, dar a trebuit depus un efort în cazul ei. Singurătatea poate fi o stare auto-provocată.

Singurătatea forţată este însă altceva. Se poate ca tu să fii limitat la un loc sau la o cameră. Sau, în cazul unei izolări sociale, să ai prieteni puţini sau deloc. Dicţionarul

19

Webster’s spune că singurătatea este “tristeţea de a fi singur.” Ea este atunci când n-ai pe nimeni cu care să-ţi împărtăşeşti durerile sau bucuriile. Poate că petreci timp în mijlocul altora şi este cât se poate de bine. Dar şi atunci tu eşti tot trist ştiind că în curând, peste câteva momente sau peste câtva timp, ei vor pleca la casele lor—unii la soţii lor, alţii la soţiile lor. Tu, însă, te vei duce la locul tău singuratic şi vei porni tele-vizorul.

Billy Graham a spus că Londra este unul din oraşele cele mai singuratice din lume. El a arătat (şi eu n-am ştiut asta) că după cei divorţaţi, studenţii de facultate sunt cei mai singuratici! Pavel a spus, “Şi, ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască, şi să mă împiedice să mă îngâmf” (2 Cor.12:7). Singurătatea poate fi ţepuşul în carne al cuiva. Cât despre ţepuşul în carne al lui Pavel, se poate specula la nesfârşit. Nu ştim care a fost ţepuşul lui Pavel, dar e posibil să fi fost singurătatea. El a spus în 2 Timotei 4:16, “La întâiul meu răspuns de apărare, nimeni n-a fost cu mine, ci toţi m-au părăsit.” Şi în 1 Corinteni 9:5, “N-avem dreptul să ducem cu noi o soră, care să fie nevasta noastră, cum fac ceilalţi apostoli, şi fraţii Domnului, şi Chifa?” Aveţi voie să citiţi printre rânduri. Că va fi fost Pavel necăsătorit, căsătorit sau văduv, el spune că avea dreptul să aibă şi el o nevastă.

Fără îndoială că se simţea singur, şi tot ce trebuie să faci pentru a verifica acest lucru este să citeşti descrierea lui din 2 Corinteni 11:25-30. Dacă a fost acesta ţepuşul în carne al lui Pavel sau nu, nu ştim. Nu uita însă acest lucru în timp ce citeşti titlurile capitolelor din această carte şi te întrebi “Eu am un ţepuş în carne?” Poate că este acesta: singurătatea. Poate că acesta este ţepuşul în carne trimis de Dumnezeu ţie, rezervat ţie, cel puţin în acest moment. Diavolul îl va folosi pentru a te chinui, însă aminteşte-ţi: există un scop în tot ce ţi se întâmplă, şi Însuşi Dumnezeu poartă responsabilitatea pentru ce tot ce vine peste tine. Nu pot găsi nimic mai minunat decât să mi se amintească că “Domnul a îngăduit să mi se întâmple asta sau aia!” Există puţine zile în viaţa mea în care să nu mă opresc şi să spun, “Doamne, Tu ai îngăduit să mi se întâmple asta şi ştiu că ai un motiv!” Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă n-aş fi crezut că aşa stau lucrurile. Imaginaţi-vă pe cei ce cred că doar “li s-a întâmplat” aşa sau altfel, fără nici o explicaţie sau scop.

Totul are un scop, şi dacă descriu chiar ţepuşul dumneavoastră în carne—singurătatea—atunci să ştiţi că Dumnezeu vi l-a îngăduit. Diavolul se foloseşte de el, dar singurătatea are un scop mai înalt. Poate veţi fi surprins, sau poate nu, gân-dindu-vă câţi oameni singuri cunoaşteţi—deşi poate nu toţi vor recunoaşte asta.

Câteodată nu recunoaştem cu uşurinţă că ne simţim singuri. Oamenii bogaţi se simt deseori singuri, fiindcă nu au prieteni reali. Cei din jur doresc prietenia lor pentru motive greşite. Conducătorii sau liderii sunt singuri; responsabilitatea e pe umerii lor. Ei simt povara deciziilor dificile care nu plac tuturor. În jurul lor roiesc oameni care caută prietenia lor din cauză că sunt lideri; niciodată nu ştiu cu adevărat dacă sunt iubiţi sau nu.

Îmi amintesc că, acum mulţi ani, înainte de a ne stabili în Marea Britanie, am citit în revista Time despre moartea căţeluşului lui Winston Churchill, Rufus. N-am uitat acest nume fiindcă bunicul meu s-a numit Rufus Jerome Kendall. Când pudelul lui Winston Churchill a murit, toţi au spus că el s-a întristat mult. De fapt el a şi rostit, “Mi-am pierdut cel mai de încredere confesor.”

Există aproape de tine, chiar în acest moment, persoane care sunt atât de singure. Dacă ar admite acest lucru ar fi vulnerabili, şi ei nu doresc să fie vulnerabili. Sau dacă admit acest lucru se tem că vor fi respinşi. Nu doresc să te scoată pe tine în evidenţă ca fiind acel ce “le umple golul,” de aceea ei decid să sufere în tăcere. De

20

multe ori când trec pe Victoria Street, în zona dintre magazinul Boots şi Army and Navy Stores, văd un om care hrăneşte porumbeii. Se adună în jurul lui două-trei sute; cu greu poţi să treci pe acolo. Dar, în ciuda deranjului, nu poţi să-i zici nimic. Parcă simt că porumbeii aceia sunt singurii lui prieteni. Acesta este motivul pentru care mulţi oameni şi-au luat animale de companie.

TIPURI DE SINGURĂTATE Şi totuşi, cea mai tristă dintre toate este singurătatea păcatului şi a consecinţelor

lui. Păcatul dă naştere celei mai teribile singurătăţi care poate exista. Aţi auzit expresia, “Şi asta încă nu-i nimic.” Poate simţi că eşti singur, dar rezultatul final al păcatului este cea mai mare singurătate care poate fi. Poate dai vina pe alţii sau pe circumstanţe pentru ce a venit asupra ta până acum, dar “să ştiţi că păcatul vostru vă va ajunge” (Num.32:23). După cum a spus Billy Graham odată, “Când vei muri, vei muri singur.” Când vei sta în faţa scaunului de judecată al lui Hristos, vei sta singur acolo, pentru a da socoteală de faptele făcute pe când erai în trup (2 Cor.5:10). Nu-i vei avea lângă tine pe părinţii tăi, şi nu vei avea nici un prieten lângă tine; vei sta singur în faţa judecăţii. Acela ar putea fi momentul tău de singurătate maximă. Unul din lucrurile care vor face iadul iad este singurătatea.

Mă gândesc că trebuie să spun lucrul următor (este oare vreun cititor care are nevoie de asta?): Tu ai sfârşit-o cu păcatul? Există o metodă—doar un singur fel—în care Dumnezeu rezolvă problema păcatului tău. Nu trebuie să-I faci promisiuni. Nu trebuie să-I spui, “Bine, de acum înainte voi fi mai bun!” Singura cale este să înţelegi şi să declari că Fiul Său este unicul drum spre cer, fiindcă El, murind pe cruce, ţi-a plătit datoria vărsându-şi sângele, şi astfel ţi-a spălat păcatul. Nu există nici un alt nume în care să fim mântuiţi. Trebuie să recunoşti că Isus a murit şi ţi-a plătit datoria. Dacă încă nu ţi-ai pus nădejdea în Domnul Isus Hristos, fă-o acum! Chiar acum! Asigură-te de acum că locuinţa ta va fi cerul, fiindcă în cer nu va mai fi singurătate.

Singurătatea solitudinii şi celibatului Există mai multe feluri de singurătate. De exemplu există singurătatea

solitudinii—a fi singur, fără tovarăşi. Trăieşti singur. Mănânci singur. Priveşti la televizor singur. Petreci sărbătorile singur. V-aţi uitat vreodată la Psalmul 88? Vi l-aţi imaginat vreodată pe psalmist la pământ? El a ajuns la fund, cum se spune.

Pentru ce, Doamne, lepezi sufletul meu? Pentru ce

îmi ascunzi Faţa Ta? Din tinereţe, sunt nenorocit şi trag să mor;

sunt cuprins de spaimele Tale, şi nu ştiu ce să mai fac. Mânia Ta trece peste mine, spaimele Tale

mă nimicesc de tot. Ele mă înconjoară toată ziua, ca nişte ape,

mă înfăşoară toate deodată. Ai depărtat de la mine pe prieteni şi tovarăşi

şi cei de aproape ai mei s-au făcut nevăzuţi. —PSALMUL 88:14-18

21

Şi totuşi, el a trăit să poată scrie acest psalm şi l-a scris şi pentru alţii. Poate ţi se pare rece, trist, fără perspectivă. Dar analizează stările prin care a trecut. Ai simţit vreodată la fel?

Un cântec creştin spune: Undeva în umbră este Isus, Singurul care te înţelege şi te iubeşte, Undeva în umbră Îl găseşti pe El: Îl poţi recunoaşte după semnele din palmele Sale.1

Există şi singurătatea celibatului. Mă gândesc că cea mai dificilă întrebare la

care mi s-a cerut răspuns este: De ce îngăduie Dumnezeu răul?—întrebare la care răspund, “Nu ştiu!” Următoarea întrebare ca dificultate este, “Frate, eu de ce nu-mi găsesc o soţie? Eu de ce nu-mi găsesc un soţ? De ce nu-mi pot găsi o prietenă sau un prieten?” Inima mea simte cu astfel de oameni.

Încă înainte de căderea lui Adam şi Eva în Eden, “Domnul Dumnezeu a zis: Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.” (Gen.2:18). Cu cât mai necesar este acest lucru acum, după cădere? Sunt convins că există şi mulţi care trăiesc singuri şi sunt fericiţi aşa cum sunt, n-ar dori să fie altfel. Dar există mulţi alţii care ar dori să aibă un partener de viaţă—se simt atât de singuri. Există însă ceva mai rău decât celibatul, anume a fi căsătorit, când ai o căsătorie nefericită. (Vezi capitolul 8). Un aspect al singurătăţii unei persoane lipsite de partener este frustrarea pe plan sexual. Dorinţa sexuală este dată de Dumnezeu. Sexul n-a fost inventat la Hollywood, ci la tronul harului divin. Există o nevoie fizică de împlinire sexuală. Singurătatea doar adaugă acestei nevoi, şi eu simt cu cei ce suferă în acest fel.

Domnul Isus este acum la dreapta lui Dumnezeu. Când a trăit pe pământ, El a fost ispitit în toate aspectele, la fel ca noi (Evr.4:15), dar trebuie să vă spun că El a biruit ispita. El s-a împotrivit ispitei. Gândul că Domnul Isus ştie cum e să treci prin aşa ceva ne încurajează. El n-a uitat cum e şi este alături de noi acum. Diferenţa dintre El şi unii din noi este că, odată ce am ieşit dintr-un lucru rău, noi uităm cum a fost. Isus n-a uitat niciodată cum e să treci prin ispită.

Şi totuşi, cred că este cinstit să spun că acel ce rezistă tendinţei de împlinire sexuală în afara căsătoriei va avea în ceruri o răsplată tot aşa de mare ca un misionar care şi-a lăsat casa şi a plecat pe câmpul de misiune. Să nu subestimăm aprecierea pe care cei ce n-au cedat în faţa păcatului o vor primi în ziua judecăţii. După cum spune Dr. R. G. Lee, în renumita lui predică, “Ziua aceea, ziua răsplătirii!”

Singurătatea separării şi bolii Există şi singurătatea separării. Adică a separării de tovarăşul de viaţă. Nu-mi

pot imagina cum e să fii divorţat. Trebuie să fie îngrozitor. Dacă soţia mea m-ar părăsi, simt că aş muri. Dar cum este să pierzi pe cineva—un prieten sau un soţ, sau să plece cel iubit de la tine? Sau să trebuiască să se mute în altă parte, sau tu să trebuiască să pleci de acasă într-un loc care nu-ţi este familiar şi unde nu ai pe nimeni cunoscut? Poate altădată nu a fost la fel, dar în zilele noastre aceasta duce la o teribilă stare de singurătate.

Există separare prin moarte, şi mă refer la două aspecte. Mai întâi, există acea separare când spui La revedere celui ce a murit. Apoi, este singurătatea propriei tale plecări prin moarte. Nu-l voi uita niciodată pe Billy Graham descriind oameni care

22

mor în salonul de spital: “Prietenii, familia, pot fi în jurul patului şi te pot ţine de mână, dar vei muri singur.”

Singurătatea suferinţei Mai există şi singurătatea suferinţei—în boală, când suferi pe patul tău şi n-ai pe

nimeni care să-ţi poarte de grijă. Când eşti în durere, fără să ai pe nimeni cu care să-ţi împărtăşeşti durerea. Când te găseşti într-o vale adâncă sau într-o încercare grea, neavând pe nimeni cu care să schimbi un cuvânt, cum ar fi oare asta? Poate că ai o suferinţă particulară, o boală, o slăbiciune, o încercare pe care alţii n-o au, doar tu. Te uiţi într-o parte şi în alta să găseşti pe cineva care să înţeleagă prin ce treci. Te simţi aşa singur.

Aici intervine Isus. Nu există nici o singură ispită sau încercare pe care El să n-o înţeleagă. El simte cu tine; El nu-ţi ţine teorie. Poate te duci la o altă persoană şi ea-ţi răspunde în aşa fel încât îţi pare rău că te-ai şi dus. Atunci cauţi pe altcineva şi câteodată nu găseşti pe altcineva, sau acela nu te înţelege. Dar Isus te înţelege. Să fie acesta ţepusul tău în carne?

Singurătatea slujirii Există şi o singurătate a slujirii. Aceasta se întâlneşte la cei care sunt în lucrarea

Domnului, şi poate fi foarte teribilă. Domnul Isus pe când era în lucrarea pe pământ s-a suit pe munte să se roage, El singur. Eşti singur când trebuie să iei decizii sau hotărâri care nu vor fi apreciate. La fel, poţi fi în slujire, făcând lucrarea Domnului, dar nimeni să nu aprecieze ce faci tu. Nimeni nu face ce faci tu, tu faci totul singur, şi ei nu apreciază.

Poate ai luat o poziţie sau o iniţiativă curajoasă, totuşi nimeni nu te înţelege. Ascultaţi-l pe Pavel: “La întâiul meu răspuns de apărare, nimeni n-a fost cu mine, ci toţi m-au părăsit. Să nu li se ţină în socoteală lucrul acesta!” (2 Timotei 4:16). Sunt misionari care şi-au lăsat în urmă familia şi prietenii. Au plecat într-o ţară străină, departe de mediul familiar lor. Singurătatea slujirii. Poate exista singurătate şi când faci lucrarea în propria adunare. Poate nimeni n-o cunoaşte, însă Dumnezeu o cunoaşte.

Singurătatea ocării sau a stigmatului Există o singurătate a ocării. Ce este această “ocară”? După cum am scris în

cartea Ungerea: ieri, azi şi mâine, ea este o parte a ungerii. Este ofensa crucii. Este atunci când eşti înţeles complet greşit şi te doare. Când prietenii cei mai buni nu cred ce le spui sau îţi înţeleg greşit motivaţiile. Te pui într-un rând cu cei pe care nimeni nu-i aprobă. Sau nu le place mesajul tău. Probabil că esenţa ocării este singurătatea. Ţi se cere “să ieşi afară din tabără la El, şi să suferi ocara Lui” (Evr.13:13). Ai primit un stigmat din pricine credinţei tale? Ţi-ai pierdut reputaţia pe care o aveai înainte? Poate fi acesta ţepuşul tău în carne?

Singurătatea succesului Există şi o singurătate a succesului. Atunci când ai succes, observi că anumiţi

oameni te părăsesc. Le-a plăcut de tine pe când nu aveai succes; atunci te găseau simpatic. Începi să ai succes, să fii bine cotat, obţii o slujbă bună, ai un salariu mai mare: apare invidia (evident că asta e)—şi ei nu te mai pot suferi. Dar tu nu eşti diferit de cel care ai fost înainte; trebuie să ştii însă că succesul înseamnă singurătate. Pavel ne spune să plângem cu cei ce plâng şi să ne bucurăm cu cei ce se bucură (Rom.

23

12:15). Dar uneori este mult mai uşor să găseşti pe cineva care să plângă cu tine decât pe cineva care să se bucure cu tine!

Pe de altă parte, când ai succes unii te vor părăsi, în timp ce alţii se vor gudura pe lângă tine. Dar care le sunt motivele? Ei nu sunt în mod necesar interesaţi de tine. Să luăm de exemplu pe cineva de felul fratelui Paul Cain când este într-o zonă unde sunt creştini. Nu poate traversa un hol, nu poate face cinci paşi fără ca cineva să se apropie de el. Aceştia nu sunt interesaţi de el. Ei doresc “un cuvânt de la Domnul” prin el.

De fapt, chiar un prieten al meu mi-a zis, “Aş vrea să-l întâlnesc. Mi-ai putea aranja o întâlnire cu Paul Cain?”

Am răspuns, “Nu este uşor, dar să văd ce pot face. El este un om singuratic, şi tot ce doresc oamenii de la el este ‘un cuvânt, un cuvânt!’”

Însă prietenul meu a insistat, “Vreau neapărat să-l întâlnesc!” Şi astfel le-am aranjat o întâlnire, şi primul lucru pe care i l-a spus prietenul meu a fost, “Ai un cuvânt pentru mine?” Paul este un om singuratic.

Când eşti plin de succes sau eşti binecunoscut, te poţi găsi foarte singur. O parte a problemei lui Pavel era chiar asta. Vedeţi, el era om de succes. Înfiinţase biserici peste tot în lumea de atunci; oamenii au crezut că nu va reuşi, dar el a reuşit. Fiindcă atunci când ai o ungere, vei reuşi într-un oarecare sens. Vor fi însă şi unii invidioşi care vor crede că până la urmă vei cădea. Împăratul Saul a fost aşa de gelos pe David că ar fi fost în stare de orice pentru a scăpa de el. Şi-a făcut un plan grozav. “Ce zici, n-ai vrea să te căsătoreşti cu fiică-mea? Trebuie însă să faci ceva pentru a o avea.”

David i-a răspuns, “Oh, nu sunt eu vrednic să fiu ginerele împăratului.” “Ei bine,” i-a spus Saul, “uite totuşi ce-aş vrea să faci: tot ce doresc este să-mi

aduci o sută de prepuţuri de ale Filistenilor, doar atât, ca să-mi răzbun pe vrăjmaşii mei.”

Singura motivaţie a acestei cereri era că “Saul avea de gând să facă pe David să cadă în mâinile Filistenilor,” credea că David va fi ucis: acesta era singurul său motiv. Dar David s-a întors la el aducându-i două sute de prepuţuri.

Când ai asupra ta o ungere, vei avea o anumită doză de succes. Nu aştepta, însă, ca vrăjmaşii tăi să te aplaude. Te vor urî tot mai mult.

Singurătatea Domnului Isus Să ne gândim la singurătatea Domnului Isus. Cel mai singur om care a trăit

vreodată a fost El. Se spune că omul cel mai singur de pe lume este preşedintele Statelor Unite. Alţii spun că cea mai singură persoană este Majestatea Sa, regina Angliei. Însă adevărul este că cel mai singur a fost Domnul Isus. Gândiţi-vă la ultima Cină, când dintr-o dată ucenicii au început să se certe între ei, “Cine va fi cel mai mare?” Aproape că-L poţi simţi pe Domnul Isus ridicându-şi ochii spre Tatăl, ca şi când ar spune, “Oare a auzit vreunul ce le-am spus Eu?” După trei ani în care i-a hrănit cu linguriţa şi i-a învăţat, iată-i discutând cu aprindere care va fi cel mai mare. Nici nu L-au mai auzit pe Domnul. Apoi în grădina Ghetsimani, El i-a luat cu Sine pe prietenii Săi cei mai apropiaţi, Petru, Iacov şi Ioan, şi le-a spus, “Vreţi să Mă aşteptaţi aici veghind timp de o oră?” Dar ei au adormit. I-a rugat să stea alături de El doar pentru o oră! S-a întors şi ei dormeau. Una din traducerile cele mai marcante spune: “Dormiţi de acum, şi odihniţi-vă! Destul... A venit ceasul!” (Marcu 14:41). Atunci la sfârşit, El dorise doar o companie plină de înţelegere. Ştia că va muri singur. Pe cruce a strigat, “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mat. 27:46). Cea mai singură persoană a fost Domnul nostru.

24

Există însă şi o valoare în singurătate. Singurătatea nu este degeaba. Dacă te găseşti într-o situaţie de solitudine forţată, ea are un motiv. Dumnezeu nu trimite un astfel de ţepuş în carne degeaba. Cu atât mai mult cu cât nu este vorba de o pedeapsă. Nu spune, “Oh, primesc acum ce merit!” Greşit!

Nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepseşte

după fărădelegile noastre. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât este de mare

bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El. Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult

depărtează El fărădelegile noastre de la noi. —PSALMUL 103:10-12

Dumnezeu a făcut dreptate la cruce. Ţepuşul în carne nu este pedeapsă. El este

pregătire. “Căci El ştie din ce suntem făcuţi, Îşi aduce aminte că suntem ţărână.” Noi toţi avem nevoie să fim pregătiţi într-un anume fel. O parte a pregătirii mele

a fost să învăţ să mă obişnuiesc cu singurătatea. La început, în 1977, când am devenit slujitor la Westminster Chapel, sunt sigur că am fost arogant şi încrezut—probabil mai mult decât sunt acum. Îmi terminasem colegiul, mă dusesem la seminar, aveam o diplomă de Oxford, şi fusesem chemat să slujesc aici şi mă gândeam, Sunt gata, pregătit! Mă gândesc că Dumnezeu a privit din cer şi s-a gândit, “Adevărat?” Acum cred că tot ce mi s-a întâmplat până acum a fost doar pregătirea. Mă mângâi cu cuvintele lui Spurgeon, care a zis că dacă ar şti că mai are de trăit douăzeci şi cinci de ani, şi-ar petrece douăzeci din ei pregătindu-se. Ce vreau să spun este că există o valoare în ţepuşul în carne.

Singurătatea în conducere Există o singurătate a conducătorilor. Preşedintele Harry Truman a fost faimos

pentru placa gravată de pe biroul său de la Casa Albă care-i amintea: “De aici încolo trebuie să hotărăsc singur.” Dar nu trebuie să fii preşedinte pentru a te simţi singur. Orice conducător de biserică cunoaşte durerea pe care o implică luarea unor decizii nepopulare, durerea de a nu te putea apropia prea mult de cei pe care îi slujeşti, du-rerea de a-i trata pe toţi la fel.

Există, general vorbind, două tipuri de oameni: unii care îţi dau energie şi unii care te seacă de energie. Un conducător trebuie să aibă alături oameni care-i dau energie—dar unde să-i găsească? Cei mai mulţi vin la un conducător de adunare atunci când au nevoie de un sfat sau când vor să găsească pe cineva care să-i asculte. Un conducător are nevoie să se relaxeze alături de oameni cu care “să fie el însuşi,” dar astfel de oameni sunt rari. Un conducător de biserică este perceput de cei din jurul său ca fiind pe un piedestal, simte că trebuie întotdeauna să dea un exemplu. Este ca şi când ar trăi într-un glob de sticlă: o viaţă care te seacă. Un prieten adevărat este acel ce te cunoaşte în detaliu şi cu toate acestea te iubeşte!

În felul acesta sunt şi eu singur. Atâţia oameni buni doresc în mod sincer să-mi fie prieteni apropiaţi. Dar în sinceritatea lor ei nu înţeleg că, dacă ar ajunge să mă cunoască foarte bine, nu le-aş mai place sau nu m-ar mai admira aşa de mult. Dacă le-aş spune asta, ei ar răspunde în mod invariabil, “Dar cu mine poţi să fii tu însuţi!” Eu însă ştiu... ştiu mai bine cum stau lucrurile! Unii se simt ofensaţi când nu pot deveni prietenii tăi intimi, şi doar în ceruri vor înţelege că faptul că-i ţii la distanţă este spre binele lor. Cu toate acestea, nu-i poţi convinge de asta în acest moment.

25

Îmi amintesc despre un frate din adunare care mi-a zis, “Trebuie să petreci mai mult timp departe de oameni.” Am fost de acord. El avea şi soluţia perfectă: vom petrece împreună, eu şi el, o zi întreagă plimbându-ne prin pădure, dând doar cu picioarele prin frunze. Nu şi-a putut imagina că am să-l refuz! Şi probabil că a fost devastat să descopere că el era chiar tipul de persoane de care aveam nevoie să stau departe! Soluţia propusă de el doar a adăugat singurătăţii mele. Mai mult, dacă aş fi dat curs invitaţiei lui, alţii ar fi fost revoltaţi că l-am ales pe el să-mi fie apropiat, şi nu pe ei.

Există încă un fel de oameni care doresc să-ţi fie aproape doar pentru a putea spune tuturor că-ţi sunt apropiaţi. Unde oare se poate găsi un prieten care nu doreşte să te aibă sub control, care te iubeşte aşa cum eşti şi care niciodată n-ar sufla o vorbă lăudându-se că este prietenul tău?

Mai mult de atât, există şi o singurătate a soţiei conducătorului de adunare. Ea se confruntă cu aceeaşi problemă. Soţia mea, Louise, a fost probabil cea mai populară soră din adunare; era iubită şi admirată de toţi. Dar unele surori au fost adânc rănite când n-au putut avea o parte mai mare din timpul ei, mai mult decât putea ea să le ofere. S-au simţit respinse şi tulburate simţind că le ţine chiar şi pe cele mai iubite dintre ele la o anumită distanţă.

Unii poate spun, “Cum de vă simţiţi singuri? Nu vă aveţi unul pe altul?” Ba da. Şi nu mi-aş putea imagina cum ar fi viaţa fără timpul în care ne împărtăşeam unul altuia chiar simţămintele şi frământările pe care vi le-am descris. Dar în anumite momente suntem amândoi în situaţia delicată în care trebuie să ne protejăm unul pe altul. Louise aude lucruri care ştie că eu n-aş fi binecuvântat să le aud, şi atunci le ţine în ea. Eu mă confrunt cu probleme care, dacă ea le-ar ştii, doar ar indispune-o.

Singurătatea în conducere—este o parte a slujirii. Preşedintele Truman obişnuia să mai spună, “Dacă nu poţi suporta căldură, pleacă din bucătărie.” Căldura poate fi chiar critica—da, cu siguranţă, însă presiunea singurătăţii este şi ea un factor important.

VALOAREA SINGURĂTĂŢII Există, în schimb, şi avantaje ale singurătăţii. De exemplu, ai timp să te rogi;

altădată s-ar putea să nu mai ai atâta timp. Unii au timp să se roage, dar în loc să facă asta ei se plâng de singurătatea lor forţată şi, din păcate, o urăsc. Dar într-o zi s-ar putea să zici, “Mi-aş dori să mai am acum acel timp.” Un motiv al singurătăţii forţate ar fi pentru că Dumnezeu te doreşte în întregime pentru Sine. Lui îi place compania ta, şi când colo tu te plângi chiar de lucrul pe care El l-a gândit pentru a te aduce în acestă relaţie.

Am fost într-o săptămână la pescuit cu Jim Bakker, care, aşa cum am văzut mai devreme, a petrecut cinci ani în închisoare. El a ieşit din închisoare nevinovat, umilit şi schimbat—nu este nici o îndoială asupra acestui lucru. Mi-a spus, “Am mai multe oferte şi mai multe invitaţii decât oricând în viaţă.” Nu ştia ce să facă. L-am avertizat şi i-am spus, “Jim, aminteşte-ţi că în închisoare ai avut tot timpul la dispoziţie pentru a te ruga; fă-ţi timp şi acum, altfel poţi pierde intimitatea pe care ai avut-o cu Dumnezeu.” Unii, pentru a se putea ruga, trebuie să-şi facă timp. Alţii sunt forţaţi să o facă, şi nu le place. Dar poate că într-o zi tu vei dori să fi folosit timpul să te rogi. Chiar acum este momentul să începi să dezvolţi două lucruri: (1) să devii un mijlocitor, adică unul care se roagă pentru alţii, şi (2) să-L cunoşti pe Dumnezeu într-o intimitate mai presus de cât te-ai fi putut gândi.

26

O altă valoare a singurătăţii este că ea te face să simţi cu alţii. Acesta este unul din scopurile oricărei încercări. După cum se exprimă Pavel, “Şi nădejdea noastră pentru voi, este neclintită, pentru că ştim că, dacă aveţi parte de suferinţe, aveţi parte şi de mângâiere” (2 Cor.1:7). Ea produce în om capacitatea de a suferi cu răbdare, şi trecând prin aceleaşi suferinţe tu vei fi în stare să simţi cu altul, să te identifici cu el. Roagă-te să nu uiţi niciodată cum a fost când ai trecut prin asemenea stări, nici după ce ţepuşul acesta îţi va fi luat din carne.

Singurătatea mai este folositoare şi în a-ţi aminti că adevărata ta casă este cerul. Eu cred că Avraam s-a simţit foarte singur. Ni se spune că a trăit toată viaţa în corturi, iar scriitorul epistolei către Evrei ne spune: “Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evr.11:10). Avraam, marele om al credinţei, era singur, însă se afla în drum spre un loc mai bun. În ceruri nu va mai fi singurătate. Aşa că nu privi la Părintele ceresc ridicând pumnul spre El, ci spune, “Doamne, Tu mă cunoşti. Ştii ce-mi trebuie şi eu accept faptul că TU ştii ce-mi trebuie cu adevărat.”

Jim Bakker a ajuns în închisoare pe nedrept. De atunci a fost reabilitat, i s-au retras acuzaţiile, dar ştiţi ce spune el acum? “Meritam să ajung la închisoare—pentru alte lucruri, nu pentru lucrurile de care am fost acuzat.” El spune, “Dumnezeu m-a dus acolo, Dumnezeu a făcut asta; Dumnezeu a pus asta la cale spre binele meu!” Şi dacă poţi privi în felul acesta la singurătate, deşi nu este distractiv, vei recunoaşte că Domnul ştie cum eşti şi de ce ai nevoie.

Există vreo victorie în singurătate? Nu spun victorie asupra singurătăţii, ci victorie în singurătate. Da, există! Devii conştient de prezenţa lui Isus. Repet, El te doreşte pentru El. Lui îi place să fie în compania ta, dar îi dai tu prilejul? El doreşte să fie real pentru fiecare din noi. Dar doreşte ca şi noi să folosim singurătatea pentru a sta cu El. Nu spun că asta înlocuieşte pe de-a-ntregul nevoia de a avea prieteni, dar spun că compensează această nevoie. Ajungi să vorbeşti cu Domnul la fel ca şi cu un prieten. Avraam a fost prietenul lui Dumnezeu (Iacov 2:23). Domnul vorbea cu Moise faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui (Exod.33:11). Victoria este că simţi prezenţa Lui; devii mai mult asemenea Lui. De fapt şi Isus umbla singur. I-a iertat pe toţi; în El nu se găsea nici o urmă de amărăciune. El nu s-a lăsat cuprins de auto-compătimire.

O valoare reală a singurătăţii, mai ales dacă eşti necăsătorit, este că dispui de mai mult timp. Ai timp să-ţi iei mai multe responsabilităţi, mai multe sarcini, de exemplu în biserică sau în vizitarea unor bătrâni sau bolnavi. Pavel a subliniat acest lucru în 1 Corinteni 7:32-35:

Dar eu aş vrea ca voi să fiţi fără griji. Cine nu este însurat, se

îngrijeşte de lucrurile Domnului, cum ar putea să placă Domnului. Dar cine este însurat, se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă nevestei. Tot aşa, între femeia măritată şi fecioară este o deosebire: cea nemăritată se îngrijeşte de lucrurile Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul; iar cea măritată se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă bărbatului ei. Vă spun lucrul acesta pentru binele vostru, nu ca să vă prind într-un laţ, ci pentru ceea ce este frumos, şi ca să puteţi sluji Domnului fără piedici. De asemenea, înveţi închinarea şi lauda. Este uşor să te închini când toate

merg bine. Vrei să ştii ceva care-I este plăcut lui Dumnezeu? Ştii ce-I place? Îi place

27

când te închini Lui fără să te chinui să faci asta. Când Îl lauzi fără să te chinui să faci asta—când îţi vine în mod natural s-o faci! Oh, asta Îi place, asta Îl onorează.

Era un scop în ţepuşul lui Pavel, şi dacă ţepuşul tău este singurătatea, să ştii că acest ţepuş ţi-a fost pus în carne cu multă dragoste şi intenţionat. Dacă ţepuşul lui Pavel a fost cel mai bun lucru pentru el—şi aşa a fost—la fel este şi cu tine şi cu mine.

11 1. “Standing Somewhere in the Shadows” [Stând undeva în umbră] de E.J.Rollings. Copyright © 1942 Word Music, Inc. (div. of Word Music Group, Inc.). Folosită cu permisiune. Toate drepturile rezervate. Copyright internaţional.

28

CAPITOLUL 3

Loc de muncă nefericit

tiţi ce înseamnă să fii prins într-un serviciu care nu îţi place? Toţi trebuie să lucrăm pentru a putea trăi. Din păcate, unii oameni au un ţepuş în carne mai rău decât un loc de muncă nefericit—lipsa unui loc de muncă. Unii

suferă pentru că nu pot găsi un loc de muncă. Unii devin dintr-o dată “nedoriţi” pe piaţa muncii şi suferă atât din pricina presiunilor financiare continue, cât şi a umilinţei de a fi ajutoare de stat pentru săraci. Şi totuşi, Dumnezeu a poruncit că trebuie să muncim pentru a trăi: “În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce” (Gen.3:19).

Ş

Unora le place ceea ce fac la locul de muncă, altora nu. Mă îndoiesc că greşesc când spun că la majoritatea nu le place. Experienţa mea este că cei mai mulţi nu sunt fericiţi cu locul unde trebuie să muncească, cu ceea ce trebuie să facă, şi alături de cine trebuie să muncească. Astfel că, într-o lume perfectă, cei mai mulţi şi-ar alege un alt serviciu. Dar cum nu trăim într-o lume perfectă... Preşedintele John F. Kennedy obişnuia să spună, “Viaţa nu e dreaptă.”

Ai avut vreodată senzaţia că serviciul tău, locul unde munceşti şi activitatea pe care trebuie s-o desfăşori sunt pentru tine un fel de ţepuş în carne? După cum am mai spus, doar în ceruri vom afla care a fost ţepuşul lui Pavel. El spune, “Mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască.” El foloseşte un termen care ne invită pe toţi să-l aplicăm propriei noastre situaţii. El sugerează o situaţie neplăcută în care suntem prinşi—ceva care pare fără sfârşit. La fel ca Pavel, ne rugăm ca această situaţie să fie îndepărtată. Toate vasele de calitate superioară (acelea alese de Dumnezeu pentru o slujire specială) au cel puţin un ţepuş în carne. Pentru unele din aceste persoane ţepuşul este doar temporar; pentru alţii este definitiv. Dacă eşti creştin, Dumnezeu şi-a pus mâinile peste tine. Dar pentru moment, să presupunem că ai un serviciu de care nu-ţi place, şi n-ai de ales. Consideră-l că este ţepuşul tău în carne.

Scopul acestui capitol este să facă acest ţepuş un pic mai puţin dureros. Ţepuşul în carne are un scop dublu. Există scopul divin, dar există şi un scop al

diavolului. Cele două merg de fapt în paralel. Nu-mi cereţi să explic asta, însă Dumnezeu permite ţepuşul, iar cel rău caută să tragă foloase din el. Cel rău este prezent să chinuie, să pălmuiască. Ţepuşul în carne este “sol al Satanei.” Care este diferenţa între cele două scopuri? Scopul divin este să ne împiedice să ne îngâmfăm; toţi avem nevoie de asta. Dacă Dumnezeu nu ne-ar pune frână, “eurile” noastre ar lua-o razna; ne-am lua prea în serios pe noi înşine. Pavel a recunoscut, “Am nevoie de asta.” Şi eu am nevoie, şi tu. Scopul divin, deci, este să ne împiedice să ne îngâmfăm, dar scopul diavolului este să ne chinuiască, să ne facă nefericiţi, să ne facă viaţa grea. Aceasta este chiar natura diavolului.

29

“AM O CALIFICARE PREA ÎNALTĂ PENTRU AŞA O SLUJBĂ”

În acest capitol aş vrea să privim la acest aspect în lumina vieţii lui Iosif. Istoria

o găsim începând cu Geneza 39. Iosif era un vas superior, ales pentru a îndeplini o slujbă cu mult mai înaltă decât aceea pe care o avea în acel moment. Era un tânăr îngâmfat care, fără îndoială, avea un dar autentic, o ungere specială. Darul său era pur şi simplu extraordinar. El avea de a face cu profeţiile, cu visele. Dumnezeu l-a vizitat personal şi i-a dat acest dar minunat. Nu era nimic rău în darul lui, dar el însuşi avea multe cusururi. S-a lăudat către fraţii săi. S-a dat mare peste tot cu haina lui multicoloră, ceea ce a dovedit lipsa lui de sensibilitate. Fraţii săi erau deja geloşi pe el, căci ştiau că tatăl lor, Iacov, îl prefera pe Iosif tuturor. Iar mai apoi Iosif a început să le povestească despre visurile sale, şi cred că Dumnezeu din cer va fi privit în jos şi a zis, “Hei, Iosif, ai nevoie de un mic ajutor!” Aşa că el a fost programat să treacă printr-o perioadă nefericită. Fraţii lui Iosif l-au vândut unor Ismaeliţi, iar el a sfârşit-o în Egipt.

Iosif a fost prins apoi captiv într-o muncă nedorită: “Iosif a fost dus în Egipt; şi Potifar, dregătorul lui Faraon, căpetenia străjerilor, un Egiptean, l-a cumpărat de la Ismaeliţii care-l aduseseră acolo” (Gen.39:1).

Deci iată-l pe Iosif într-o ţară străină, într-un loc în care nici n-ar fi dorit să trăiască. Avem deci pe unul care era lovit în două moduri. Mai întâi, era într-o ţară pe care n-o dorea, iar în al doilea rând, era prins într-o slujbă pe care n-o dorea. Mediul care-l înconjura era ostil. Totul era ciudat, străin, neobişnuit; nu era acasă, şi nu cunoştea pe nimeni.

Trebuie tu să lucrezi undeva unde n-ai dorit niciodată să fii? Poate trebuie să şi trăieşti într-un loc nedorit. Tot aşa Iosif nu era în control; el fusese cumpărat. Ismaeliţii plătiseră un preţ fraţilor săi, şi cu siguranţă au scos un profit când l-au vândut lui Potifar. Dar Iosif sărmanul n-avea ce face!

Munca pe care trebuia s-o facă nu i se potrivea. Era în proprietatea unui om necunoscut. Era chiar opusul sindromului “de la zdrenţe la bogăţie.” Vă place să citiţi istorisiri despre unii care au trecut de la zdrenţe la bogăţie? Poate că v-ar place să citiţi şi despre cineva care a ajuns de la bogăţie la zdrenţe! Iosif s-a născut “cu o lingură de aur în gură,” apoi, dintr-o dată, s-a trezit că trebuie să facă ceva pentru care nu a fost echipat, n-a fost antrenat şi nu este pregătit. Nici nu ştie cum să facă ce i se cere! Umilinţa umilinţei!

Îmi amintesc perioada când trăiam în sudul Floridei şi vândeam aspiratoare. Nu voi uita niciodată când am vândut un aspirator unei persoane cu stare materială înaltă. Mi-a spus, “Stai s-o chem pe servitoare ca să-i arăţi ei cum se foloseşte aspiratorul.” Servitoarea era cubaneză, şi când am început să-i explic, mi-a zis, “Am fost proprietara unei case de două ori cât asta, dar am fugit de Fidel Castro, dorind să plec din Cuba, iar acum sunt servitoare în această casă.” Puteţi să vă imaginaţi cum trebuie să fie asta?! Cam prin aşa ceva a trecut Iosif. Era “supracalificat” pentru o aşa muncă. Nu era pregătit să facă lucrări de slugă. Darul lui—un dar extraordinar—avea de a face cu visurile profetice.

Ce avea să facă Iosif? Se va duce la Potifar să-i spună, “Eu am o calificare prea înaltă pentru aşa o slujbă. Dacă ai vreun vis, caută-mă, dar eu nu vreau să-mi murdăresc mâinile!” După cum am spus, nu era nimic rău cu darul lui Iosif, dar era rău de tot cu el însuşi—când brusc se pomeneşte în captivitatea unei slujbe nedorite. Asta ca să nu se îngâmfe! Fiindcă aşa era el: îngâmfat. Şi aşa suntem toţi dacă nu suntem verificaţi.

30

Eşti şi tu supracalificat pentru ceea ce faci? Trebuie să freci podele când ar trebui să fii şef de birou? Trebuie să baţi la maşină când ar trebui să vorbeşti mulţimilor? Pentru Iosif era o umilinţă să fie robul lui Potifar în Egipt, când în urmă cu doar câteva luni primise dreptul de întâi născut. Ăsta era rodul comportării tatălui său Iacov. Captivitatea. Sclavia. Eşti şi tu la fel? Eşti legat de serviciul tău? Ai o calificare prea înaltă pentru munca pe care trebuie să o faci?

Există o cauză care a generat problema locului de muncă nefericit. Păcatul a intrat în lume; s-a întâmplat în grădina Edenului. Înainte de Cădere nu cred că era aşa de greu să munceşti—era mai degrabă ceva distractiv. Nu cred că Adam a găsit munca grea, dificilă sau umilitoare. Nu i-a fost greu să numească animalele. A fost o plăcere. Înainte ca păcatul să intre în lume toate activităţile erau o plăcere. Când vom ajunge în Împărăţia cerească totul va fi ca înainte de Căderea în păcat. Vom fi ocupaţi, dar nu vom obosi. Nu va trebui să dormim; acolo nu va fi noapte. Nu va fi plictiseală şi nimic nu va fi greu. Dar când păcatul a intrat în lumea noastră totul s-a schimbat:

Omului i-a zis: "Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, şi ai

mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: "Să nu mănânci deloc din el",

blestemat este acum pământul din pricina ta.

Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale;

spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănânci iarba de pe câmp.

În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat;

căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce." —GENEZA 3:17-19

Iată de ce munca nu mai este o nimica toată. Munca n-a fost lăsată pentru ca noi

să ducem o viaţă de huzur. Acesta este motivul muncii—ea este o parte a pedepsei omului pentru păcatul din grădina Edenului.

Dar mai este încă este un al doilea motiv pentru muncă: avem nevoie de umilinţă. Aţi avut vreodată echivalentul unei haine pestriţe, multicolore, care să facă pe cei din jur invidioşi? Şi pe care Dumnezeu a trebuit să v-o ia?

Am pomenit-o deja pe bunuica mea—atât de mândră că eu eram primul Kendall care a devenit predicator, şi cum mi-a cumpărat un Chevrolet 1955 nou-nouţ. Eram singurul student de la Trevecca Nazarene College care avea maşină. Privind înapoi, îmi imaginez că trebuie să fi provocat durere celorlalţi studenţi. După ce mi l-a luat înapoi, în chiar luna imediat următoare (nu voi uita cât voi trăi acel moment), un bărbat numit Marvin Creamans mi-a dat o slujbă, să duc înapoi oamenilor hainele de la spălătorie. Mi-a dat cheile de la camioneta lui. Am urcat în ea, m-am aşezat pe scaunul şoferului, am pus cheile în contact şi dintr-o dată... Uau! Mi-am amintit de o “vedenie” pe care o avusesem în urmă cu trei săptămâni în timp ce conduceam maşina bunicii: în timp ce conduceam prin Kentucky am privit la tabloul de bord al maşinii, era ca a unui Chevrolet de tip vechi. Ştiam că am o vedenie, dar era aşa de reală. Recunoşteam tabloul de bord, fiindcă prietenul meu Ralph Lee avea o astfel de maşină. Ştiam bine tabloul de bord, şi m-am gândit, Ce am făcut? După care mi-am

31

venit în simţiri şi am condus către casă. Aceea a fost prima sugestie că aş putea să-mi pierd maşina mea cea nouă. M-am gândit un pic la ce ar însemna asta, dar apoi am uitat complet acest gând până am primit slujba de transportator de rufărie, am urcat în camionetă, am pus chile în contact şi, iată, era acelaşi tablou de bord ca în vedenia mea! Asta m-a făcut să văd că Dumnezeu era în control; de asemenea, că şi eu eram în voia Sa.

Apoi a trebuit să muncesc pentru a avea ce mânca. Nu mai eram păstor student. Nu mai erau oamenii care să spună, “Oh, asta a fost o predică bună!” Nu mai aveam atacuri de “eu”! Peste trei luni am început să învăţ să vând lucruri pentru copii. Acum nu mai aveam nimic a face cu lucrarea bisericească. Asta făceam când am întâlnit-o pentru prima oară pe soţia mea Louise. După ce ne-am căsătorit am fost agent de asigurări de viaţă, şi mai târziu, pentru că scoteam mai mulţi bani, am început să vând aspiratoare de la uşă la uşă. Nu vă puteţi imagina ce umilitoare muncă este asta!

Îmi amintesc cum mă duceam la adunare sperând să nu dau ochii cu vreunul pe care-l cunoşteam. Dacă se întâmpla să întâlnesc astfel de presoane era mai greu decât se poate imagina. La un moment dat eram “băiatul cu ochi albaştri” din denominaţia noastră. Era un sentiment oribil. Mă durea să mă gândesc şi prin ce trece tata. Veneau oameni la el şi-i spuneau, “Bună ziua, domnule Kendall. Ce mai face fiul dumneavoastră?”

“Oh, bine. Vânde aspiratoare acum.” “Da... Domnul să vă binecuvânteze, domnule Kendall. Ştim cu toţi că nu sunt

vremuri uşoare.” Locul de muncă nefericit a fost ţepuşul meu în carne mai înainte, şi a fost doar

unul temporar. Aşa că înţeleg prin ce trec unii în legătură cu acest subiect, doar că pentru mine a fost o condamnare la închisoare limitată—deşi s-a întins pe şapte ani. Astăzi mă gândesc că trebuie să fiu cel mai fericit om din lume. Cu siguranţă nu merit să fiu unde sunt sau să scriu cărţi. Dar dacă tu eşti nefericit cu locul tău de muncă, eu te înţeleg deplin sau mai bine zis, în profunzime.

DOMNUL ESTE TOTDEAUNA ÎNAINTEA TA Aş vrea să discutăm circumstanţele locului de muncă nefericit, pentru în spatele

lui se pot ascunde mai multe circumstanţe. Pentru unii, lipsa educaţiei a dus la rămânerea lor într-un anume cerc de munci. Să spunem că nu vrei să fii doctor, avocat sau contabil, dar ce te doare este că s-ar putea să ai un coeficient de inteligenţă mai mare decât cei cu diplome şi slujbe bune. Există taximetrişti mai isteţi la minte decât unii avocaţi. E dureros când ştii că ai talent. În perioada când vândeam aspiratoare, mă duceam la adunare şi auzind pe unii predicând aproape mă înfuriam. Nu eram zidit deloc. În loc de asta, mă gândeam, Aceşti oameni nu ştiu nici măcar să iasă dintr-un sac. Oare de ce nu-s eu acolo să predic? Eu stau aici şi-i ascult, iar mâine trebuie din nou să încept să bat la uşi şi să spun, “Bună ziua, sunt R. T. Kendall. M-am întors să vă arăt un model nou şi diferit de aspirator, perfect pentru locuinţa dumneavoastră.” Eram un băgăcios.

Se poate ca fiind calificat să nu primeşti o slujbă deloc, fiindcă potenţialii angajatori te consideră supracalificat. Sau, dacă primeşti un loc de muncă, accepţi o slujbă care nu te motivează deloc.

Sunt şi alte lucruri care îţi pot face situaţia nefericită. Poate că ai un şef sau o altă persoană căruia trebuie să-i fii subordonat (fie un director, un manager sau un inspector) care se distrează abuzând de poziţia lui de putere. Poate ai un şef care nu

32

este foarte isteţ, în schimb reproşează tuturor totul, sau un şef promovat peste nivelul său de competenţă. El n-ar tebui să aibă o aşa funcţie, însă tu trebuie să asculţi, să împlineşti ordine şi să-l faci astfel pe el fericit. Ca să nu spunem despre oamenii dificili din jur, egoişti şi insensibili, care sunt geloşi pe tine, te descoase, spun lucruri neadevărate şi aruncă vina pe tine. Evident, ei nu vor admite niciodată că fac aşa din gelozie. Acesta este ultimul lucru pe care noi am putea să-l admitem despre noi înşine, deci să nu aşteptăm pe alţii să-l admită despre ei. Dar cu toate acestea tu-i vezi de ce sunt aşa cum sunt. Dincolo de toate, simţi că nu eşti apreciat. Nu se recunoaşte faptul că munceşti din greu. Nu eşti plătit cum se cuvine. Unii călătoresc departe pentru un serviciu pe care l-au găsit. Apoi, când sosesc acolo, constată că este vorba de ceva monoton şi plictisitor. S-au temut să vină, de abia aşteaptă să plece, aşteaptă ziua de vineri şi urăsc zilele de luni. Mai mult încă, trebuie să lucreze din greu şi la ore neconvenabile. Într-un cuvânt: neîmplinire. Uneori felul în care sunt trataţi este degradant. Cât despre prestigiu, nici nu poate fi vorba. Deloc. Tot aşa s-a întâmplat şi cu Iosif.

Există în schimb şi o mică compensaţie într-un loc de muncă nefericit. Nu mă refer la un salariu puţin mai mare sau la plata dublă pentru orele suplimentare. Mă refer aici la un alt fel de compensaţie. Biblia spune, “Domnul era cu Iosif.” Potifar, dregătorul lui Faraon, căpetenia străjerilor, l-a cumpărat de la Ismaeliţii care-l aduseseră în Egipt, însă Domnul a fost cu Iosif (Gen.39:2). Eu numesc asta o compensaţie minunată! Acest punct de vedere poate schimba viaţa cuiva şi-i poate da o perspectivă diferită. Asta sper să reuşesc prin acest capitol.

A avea un loc de muncă nefericit nu este ceva neobişnuit. Zeci de mii de oameni vor simţi la fel ca tine mâine dimineaţă. Ai putea merge mâine unde vrei în staţiile de autobus, tren sau metrou întrebând pe oameni, “Îţi place locul tău de muncă? Eşti fericit?” Trei din patru îţi vor răspunde probabil, “Nu, urăsc munca pe care trebuie s-o fac!” Deci, nu eşti singurul. Mulţi sunt ca tine, deci lucrul neobişnuit nu stă în faptul că ai o slujbă nefericită. Ceea ce este într-adevăr neobişnuit este că Domnul este cu tine:

Domnul a fost cu Iosif, aşa că toate îi mergeau bine; el locuia în

casa stăpânului său, Egipteanul. —GENEZA 39:2

Ce însemna că Domnul era cu El? Însemna că avea lângă el prezenţa lui

Dumnezeu.

Să nu fiţi iubitori de bani. Mulţumiţi-vă cu ce aveţi, căci El însuşi a zis: "Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi." Aşa că putem zice plini de încredere: "Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face omul?"

—EVREI 13:5-6

Unul din lucrurile cele mai importante pe care tu, ca creştin, le poţi învăţa, este

să-ţi aminteşti că ai asigurată prezenţa lui Dumnezeu. Un verset biblic care a însemnat totul pentru mine este Psalmul 16:8: “Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei: când este El la dreapta mea, nu mă clatin.” De ce spune psalmistul că “L-a pus pe Domnul” în faţa lui? Vrea să spună că îşi aminteşte tot timpul că Domnul este acolo.

33

A-L avea pe Domnul în faţa ochilor tăi nu înseamnă că El a reuşit să ajungă la timp în faţa ta. Nu, El a fost deja acolo. David continuă, “El este la dreapta mea...” Fraza “Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei” înseamnă că David şi-a pus în gând, şi-a propus să-şi amintească întotdeauna că Domnul este acolo. “Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei.”

Dacă poţi să-ţi aminteşti acest adevăr în cele mai grele momente şi când te simţi cel mai singur, vei cunoaşte că El îţi este alături. Aminteşte-ţi, El este alături de tine. Nu vă pot explica câtă mângâiere îmi dă acest cuvânt când mă rog. Câteodată în timp ce mă rog, am senzaţia că Domnul tot nu mă ascultă. Atunci mă gândeasc, Stai, opreşte-te—hei! El ascultă, şi de fapt El e prezent, e chiar alături. Atunci îmi amintesc Psalmul 16:8, “Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei.” Brusc, încep să simt prezenţa Sa, şi este atât de minunat să ştiu că El şi îngerii Săi mă privesc. Prezenţa lui Dumnezeu: ce compensaţie! Prezenţa lui Dumnezeu înseamnă şi protecţie.

Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopţii, nici de

săgeata care zboară ziua, nici de ciuma, care umblă în întuneric, nici de molimă, care bântuie ziua în amiaza mare. O mie să cadă alături de tine, şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia.

—PSALMUL 91:5-7

Lucrul neobişnuit, deci, nu este că ai un loc de muncă care nu-ţi place. Ce este

într-adevăr neobişnuit este că-L ai pe Domnul. Toţi acei ce te înconjoară, mergând prin oraş fiecare în direcţia lui, probabil că nu-L au pe Domnul, dar tu Îl ai.

Până la urmă Iosif a prosperat: “Domnul a fost cu Iosif, aşa că toate îi mergeau bine.” Asta nu înseamnă că fiind rob Iosif făcut mulţi bani, însă, aşa cum se exprimă Ştefan, “Patriarhii, care pizmuiau pe Iosif, l-au vândut, ca să fie dus în Egipt. Dar Dumnezeu a fost cu el, şi l-a izbăvit din toate necazurile lui, i-a dat înţelepciune şi trecere înaintea lui Faraon, împăratul Egiptului, care l-a pus dregător peste Egipt şi peste toată casa lui” (Fapte 7:9-10).

Dumnezeu i-a făcut la un moment dat slujitorului Iosif viaţa foarte plăcută. Potifar l-a pus dregător peste toată casa lui, i-a încredinţat tot ce avea. Potifar a văzut că întreaga lui casă era binecuvântată din pricina lui Iosif. Eu chiar pe când vândeam aspiratoare mi-am făcut nişte prieteni printre oamenii importanţi. Fondatorul firmei Pepsi-Cola m-a primit la el şi venea şi el să mă viziteze. Avem o fotografie cu el pe când a venit să ne viziteze, în Cadillac-ul său cu şofer. Când fiul meu TR a împlinit un an, a primit cadou de la acest om o sticlă imensă de Pepsi-Cola şi un radio cu tranzistori. Acest om important chiar mi-a cerut să mă rog pentru el! Nu l-am putut aduce la Hristos, deşi am încercat. Însă aceasta este doar una din amintirile frumoase din timpul când nu eram în lucrarea Domnului, ci eram prins într-o slujbă umilitoare. Au existat însă multe compensaţii de acest fel.

Dacă Domnul este cu tine, acest lucru ar trebui să se simtă şi în biroul unde lucrezi, astfel ca lucrurile să meargă mai bine.

Louise şi eu am plecat în Rusia în anul 1985, în timpul Uniunii Sovietice. Am remarcat un sentiment tot mai puternic, de la cei de sus până la cei de jos, că creştinismul nu era chiar atât de rău pe cât se credea înainte. Oamenii au aflat că dacă muncitorul era creştin el lucra bine. Dacă angajatul era creştin, el nu fura, ci se putea avea încredere în el. Unii creştini chiar fuseseră promovaţi pentru munca lor cinstită.

34

Ce poţi face şi tu este să fii un aşa bun angajat încât cei din jur să fie binecuvântaţi prin tine. Nu fii ca atât de mulţi creştini care sunt “ciudaţi,” (iertat să-mi fie epitetul). La locul de muncă despre unii se spune, “Îl cunoaştem. Este creştin, dar e foarte ursuz şi stă într-un colţ.”

Arthur Blessitt, omul care a purtat crucea în jurul lumii, a avut o mare influenţă asupra noastră în timpul cât am fost la Westminster Chapel. El ne-a motivat să vorbim cu oamenii despre Isus. Îmi place istoria pe care a spus-o despre o doamnă care zicea, “Eu nu vreau să spun celor de la locul meu de muncă că sunt creştină, fiindcă vreau ca viaţa mea să arate acest lucru.”

Într-o zi cineva a venit la ea, după ce a observat-o mai mult timp, şi i-a spus, “Ştii, te-am observat cu atenţie. Eşti diferită!”

Ea a început să gândească în ea însăşi, S-a meritat—Îţi mulţumesc, Doamne; ştiam, că într-o zi cineva o să observe. Şi a răspuns înapoi, “Da... sunt diferită.”

“Am observat. Şi vreau să te întreb: spune-mi, eşti vegetariană?” Dacă eşti creştin, fii drăguţ. Împarte în jurul tău binecuvântare. Nu fii

dezagreabil, lăudăros, nu arăta cu degetul tot timpul, mai ales dacă cei din jur ştiu că eşti creştin—şi ar trebui să ştie. Poţi fi mărturie într-un fel bun sau într-un fel rău. La locul de muncă nu poţi să-ţi depui mărturia la fel ca pe stradă. Nu te poţi apropia de oameni şi, pac!, le oferi un abţibild cu Isus. Există însă un fel inteligent în care oamenii te vor cunoaşte. Tu ai ce ei nu au. Dumnezeu este cu tine.

DOMNUL ESTE CU TINE Există, desigur, şi complicaţii legate de locul de muncă nefericit; nimeni nu

poate nega asta. Pavel a spus, “Şi, ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască.” Cât de mult este vinovat Satana pentru locul de muncă nefericit? Dumnezeu dă ţepuşul, dar tot El îi îngăduie Satanei să-şi urmărească scopul lui.

Când te asociezi cu un anumit tip de oameni, Satana va exploata slăbiciunile tale. Vor exista întotdeauna unii care să “te scoată din sărite” sau care să-ţi fie rivali. Satana va lucra printr-un şef insensibil, neatent, fără frică de Dumnezeu. Te va face să te simţi înşelat având un serviciu în care nu eşti apreciat sau recunoscut. Pentru toţi există pericolul auto-compătimirii. Diavolul va exploata orice situaţie ivită între tine şi şeful tău direct sau alt coleg mai puţin calificat sau unul mai puţin capabil. Cu alte cuvinte, el va încerca să-ţi facă viaţa mizerabilă. Scopul diavolului este să creeze în tine o problemă de atitudine, şi atunci a câştigat, iar slava lui Dumnezeu dispare îndărătul norilor.

Aşadar, diavolul lucrează folosindu-se de slăbiciunile tale atunci când există în jurul tău oameni care te necăjesc şi sunt nedrepţi. Tu însă eşti mai tare. Tu eşti ieşit din comun, pentru că Dumnezeu este cu tine.

Nu este însă aceasta singura complicaţie. Din cauză că eşti deja nefericit, Satana va veni şi va pune în faţa ta diferite ispite. Şi chiar dacă eşti fericit, el tot îţi va aduce ispite în cale. Însă cel mai mult aceasta se întâmplă celor care simt că viaţa trece pe lângă ei. Celor care simt că nu se bucură de viaţă. Când au venit ispitele, Iosif ar fi putut spune, “N-a fost corect ce mi-au făcut fraţii mei!” Aici a venit un mare test. Nevasta lui Potifar a început să flirteze cu Iosif. El ar fi putut gândi, “Nimeni nu va afla, fiindcă ea sigur că nu va spune bărbatului ei. În Egipt nu sunt cunoscut, nimeni din Canaan nu va şti, şi tata nu va afla niciodată.” Acoperirea perfectă, dacă vreţi s-o numiţi astfel, pentru un aşa păcat. Şi totuşi, el n-a mers înainte.

35

Ar fi putut spune, “Dar ea a venit la mine. Iată-mă aici, singur, viaţa trece pe lângă mine. Nu-mi place să muncesc aici; nu-mi place nici să fiu în Egipt. Deci măcar să mă distrez un pic.” Dar el a spus, “NU!” Dacă Iosif ar fi cedat, el s-ar fi împotrivit planurilor pe care Dumnezeu le avea pentru viaţa lui atunci.

Billy Graham a spus că diavolul câştigă 75 la sută din cei mai buni oameni ai lui Dumnezeu prin ispita sexuală. Păcatul sexual produce daune incalculabile împărăţiei lui Dumnezeu. Dacă Jim Bakker n-ar fi avut acea relaţie scurtă, de cincisprezece minute, cu Jessica Hahn care a deschis cutia Pandorei activităţilor ilegale, el n-ar fi ajuns la închisoare. Dar pentru că a avut acea relaţie, duşmanii lui s-au năpustit asupra lui şi au căutat moduri de a-l doborî. Deci se cere conştiinciozitate în cazul unui loc de muncă nefericit.

Iosif a spus, “Nu pot face asta!”

El n-a voit, şi a zis nevestei stăpânului său: "Vezi că stăpânul meu nu-mi cere socoteală de nimic din casă; mi-a dat pe mână tot ce are. El nu este mai mare decât mine în casa aceasta, şi nu mi-a oprit nimic, afară de tine, pentru că eşti nevasta lui. Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?" Măcar că ea vorbea în toate zilele lui Iosif, el n-a voit să se culce şi să se împreune cu ea.

—GENEZA 39:8-10

Iosif respecta pe cei pentru care lucra; era conştiincios. În acelaşi timp, Iosif Îl

respecta pe Dumnezeu. Isus a spus, “Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari, şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept şi în cele mari” (Luca 16:10). Iosif s-a trezit într-o situaţie departe de a fi perfectă, totuşi, toţi cei din jurul său au fost binecuvântaţi din pricina lui. Câteodată însă o asemenea conştiinciozitate nu este apreciată. Iosif a fost acuzat pe nedrept, a fost testul cel mai mare în faţa căruia a fost pus.

Poate că ai fost conştiincios, ai fost cinstit, ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă, şi cu toate acestea ai fost acuzat pe nedrept. Ei bine, mai devreme sau mai târziu, aşa ceva se poate întâmpla oricui doreşte să facă voia lui Dumnezeu:

Căci este un lucru plăcut, dacă cineva, pentru cugetul lui faţă de

Dumnezeu, sufere întristare, şi sufere pe nedrept. În adevăr, ce fală este să suferiţi cu răbdare să fiţi pălmuiţi când aţi făcut rău? Dar dacă suferiţi cu răbdare, când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui. "El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug." Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri, şi când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea Dreptului Judecător.

—1 PETRU 2:19-23

Poate presupui că, din moment ce ai ascultat în totul de Dumnezeu, El îşi va

împreuna mâinile şi va zice, “Este extraordinar, şi, uite, pentru asta Eu îţi voi da...!” Şi aştepţi o răsplată imediată. În schimb, Luca 17:10 spune, “Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: Suntem nişte robi netrebnici, am făcut ce eram

36

datori să facem.” Astfel că, dacă aţi făcut binele, dar ajungeţi “în temniţă” pentru asta, puteţi totuşi avea o conştiinţă bună fiindcă, în faţa lui Dumnezeu, aţi făcut ce trebuia.

Provocarea unui loc de muncă nefericit este un test de la Dumnezeu. Toţi îngerii te privesc. Ce vei face? Iosif a fost tratat nedrept de către fraţii săi, a ajuns să fie rob într-o ţară străină, să lucreze ceva pentru care nu era pregătit, şi, mai mult, să fie acuzat pe nedrept. Deci, care este provocarea? Să scoţi ce se poate mai bun dintr-o situaţie rea. Nu fugi mereu să cauţi altă slujbă. Nu încerca să te ridici mai mult decât eşti în stare. Nu sări din lac în puţ. Aminteşte-ţi că Dumnezeu te-a aşezat acolo cu un scop. Dumnezeu ar putea schimba totul peste noapte. Nu este viaţa asta totul. Mulţi din cei ce te-nconjoară nu au nădejdea cerului, iar Dumnezeu nu vrea ca vreunul din noi să se simtă PREA fericiţi cu lumea de jos.

O slujbă nefericită te-ar putea ajuta de asemenea să apreciezi mai mult lucrurile bune din viaţă. A mulţumi lui Dumnezeu pentru lucrurile pozitive va fi ceva bun şi ziditor pentru tine. Ai sănătate? Ai casă? Ai familie? Ai prieteni cu care te simţi bine? Dar ai şi o relaţie bună cu Dumnezeu?

Relaţia ta cu Dumnezeu este mai importantă ca munca ta. Ia-ţi bucuria din ungerea interioară dată de El. Există creştini fericiţi cu locul lor de muncă—atât de fericiţi încât nu mai sunt foarte spirituali. Nu se mai roagă; nu mai au intimitate cu Dumnezeu. S-ar putea ca având locul tău de muncă nefericit tu să te bucuri de o relaţie cu Dumnezeu pe care altfel n-ai avea-o, fiindcă te rogi mai mult decât unul care este mulţumit şi comod. Dumnezeu te iubeşte şi doreşte tovărăşia ta. El ştie însă ce ai fi tu dacă ai trăi foarte confortabil.

Noi s-ar putea să fim sau s-ar putea să nu fim într-o situaţie aşa de rea ca a lui Iosif; pentru el totul a mers din rău în mai rău. Totul a fost pentru a-l pregăti. Trebuia să înveţe să-şi ierte fraţii, să ierte pe nevasta lui Potifar şi pe Potifar, şi să înveţe să accepte tot ce Dumnezeu a permis să i se întâmple. Dar a ieşit din toate acestea curat ca un trandafir, un om schimbat, fără nici o amărăciune.

Cu cât este mai mare suferinţa, cu atât este mai mare ungerea din partea Domnului şi cu atât va fi mai măreţ viitorul tău. Dumnezeu va lucra pentru tine. S-ar putea să nu ajungi prim-ministru, dar într-o zi vei domni, şi atunci vei şti că s-a meritat efortul. Îţi vei aduce aminte cu drag de situaţia cea mai rea a vieţii tale.

37

CAPITOLUL 4

Un duşman

n acest capitol vom examina posibilitatea ca ţepuşul în carne al cuiva să fie un duşman. Sunt unii care consideră că acesta a fost ţepuşul în carne al lui Pavel. Pavel a avut duşmani, nu este nici un dubiu asupra acestui lucru. Unii

cred că poate a fost unul din ei, în particular, care-l împungea mereu şi-i provoca suferinţă. Unii cred că era liderul Iudaizatorilor, şi voi voi vorbi despre asta mai încolo. Unii sunt de părere că a fost liderul opoziţiei din biserica din Corint. Unii cred că a fost Alexandru căldărarul, la care face referinţă Pavel în 2 Timotei 4:14.

Î

Nu vom şti cu exactitate care a fost ţepuşul lui Pavel decât în ceruri. După cum am văzut, Pavel foloseşte această frază ca o metaforă. Nu fiecare creştin are acelaşi duşman ca Pavel, însă fiecare creştin are un ţepuş în carne de un soi sau altul. Dacă spui, “Eu n-am nici un duşman,” atunci trebuie să te avertizez că Domnul Isus a spus, “Vai de voi, când toţi oamenii vă vor grăi de bine! Fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu proorocii mincinoşi!” (Luca 6:26). Poate că eşti unul care până acum a trândăvit confortabil, poate prea confortabil, de ici-colo. Iar Dumnezeu priveşte din ceruri şi zice, “Ei bine, ştiu ce am de făcut în cazul ăstuia. Cred că se simte prea confortabil, trebuie să-i atrag atenţia cumva.” Dumnezeu poate—peste noapte—să-ţi ridice un duşman şi să lucreze prin el.

Nu cred că am avut cu adevărat duşmani până în anul 1963, când eu şi soţia mea Louise ne-am mutat în Carlisle, Ohio. S-a iscat o dispută referitoare la Evanghelie şi cineva din biserică voia cu orice preţ să scape de mine. Cum s-a întâmplat? Vechiul meu prieten Billy Ball mă recomandase unei biserici care avea drept motto fraza: “Nici un alt crez decât Hristos, nici o altă carte decât Biblia, nici o altă lege decât dragostea.” Mi-a plăcut foarte mult acest motto. Eram sigur că dacă le voi predica din Biblie, vor primi învăţătura. Cu toate acestea, eu aşa am făcut, dar ei n-au primit. Ei aveau de fapt un credeu propriu; înţelegerea Scripturii pe care o aveam eu le era străină. Au făcut o plângere împotriva mea la autorităţile denominaţiei de care aparţineau. M-au judecat pentru “erezie,” fiind acuzat că predic că (1) Isus este Dumnezeu, (2) creştinii sunt păcătoşi, (3) predestinarea. Am recunoscut că sunt vinovat la toate trei acuzaţiile, deşi ei n-au arătat exact ce spusesem eu. Acuzaţiile de “erezie” au fost toate respinse, însă membrii acelei mici biserici au continuat să-şi intensifice opoziţia. Am plecat la puţin timp de acolo.

Aceasta a fost însă doar o mică pregătire pentru ceea ce avea să urmeze. N-am avut niciodată vreun duşman în lumea necreştină—dar acest lucru nu mă încălzeşte cu nimic. Toţi duşmanii mei au fost dintre creştini. Din păcate, creştinii nu sunt exceptaţi de la gelozie şi ambiţie! De multe ori mă întreb câte controverse teologice—trecute şi prezente—sunt cu adevărat teologice. Istoria nerostită în multe cazuri faimoase este că controversele au apărut acolo dintr-un spirit de rivalitate, care s-a încercat să fie acoperit sub masca unei chestiuni teologice. Adevărul va fi dat la iveală în faţa

38

judecăţii divine. Pavel a spus, atunci când învăţătura propovăduită de el a fost pusă la îndoială:

Cât despre mine, prea puţin îmi pasă dacă sunt judecat de voi sau

de un scaun omenesc de judecată. Ba încă, nici eu însumi nu mă mai judec pe mine. Căci n-am nimic împotriva mea; totuşi, nu pentru aceasta sunt socotit neprihănit: Cel ce mă judecă, este Domnul. De aceea, să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu.

—1 CORINTENI 4:3-5

Tu ce părere ai?

PĂSTREAZĂ-ŢI PRIETENII APROAPE ŞI DUŞMANII ŞI MAI APROAPE

Am auzit, de la un frate indian care este pastor al bisericii Tamil din Estul

Londrei, o epigramă excelentă: Să fii pe veci cu sfinţii odată-n cerul sfânt, O, ce minunăţie! Dar să trăieşti cu sfinţii, aici, pe-acest pământ... Nu-i simplă meserie! Pe mulţi dintre noi direcţia din care se apropie duşmanul ne surprinde. Diana,

fosta Prinţesă de Wales, i-a numit “duşmani” pe cei din familia regală. Trebuie, totuşi, să fim atenţi ca diavolul să nu ne păcălească să considerăm pe cineva duşman, şi astfel să ne înstrăinăm fără a fi necesar pe cineva care poate ne este de fapt prieten.

Duşmanul nostru de azi poate fi prietenul de mâine. Eu nădăjduiesc şi mă rog să nu fiu duşmanul nimănui. Există poate unii care mă percep ca duşman, deşi eu sper să nu fie aşa. Nu doresc să fiu duşmanul nimănui, în schimb au existat momente în care am simţit dureros de acut că am eu însumi duşmani.

Ştiu că Dumnezeu are duşmani. Duşmanul Său este diavolul; duşmanul lui Isus Hristos este Satana. Duşmanul Duhului Sfânt este diavolul, duşmanul adevărului este diavolul, duşmanul bisericii este diavolul, şi sunt duşmani lui Dumnezeu acei ce se opun adevărului.

Asigură-te că eşti în Hristos. Că eşti sub la adăpostul sângelui lui Isus. Că păcatele tale au fost acoperite de sângele Său; cu siguranţă nu-L doreşti pe Dumnezeu ca duşman. Dacă eşti mântuit, dar te furişezi mereu aproape de lume, trebuie să-ţi spun ce a spus şi Iacov: “Suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea, se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iacov 4:4). Cu alte cuvinte, poţi fi mântuit, şi totuşi să ajungi să-L ai de vrăjmaş pe Însuşi Dumnezeu. De exemplu, dacă priveşti la televizor ceea ce nu zideşte, sau dacă te ocupi cu lucruri care dăunează chiar şi trupului tău, sau dacă faci ceea ce ştii că nu te apropie de Dumnezeu—şi totuşi faci în mod deliberat astfel de lucruri—atunci Dumnezeu este petru tine asemenea unui vrăjmaş! Te vei mira de ce ţi

39

se întâmplă una sau alta; te vei mira de ce-Şi ascunde Dumnezeu faţa de tine. Este modul Lui de a-ţi atrage atenţia.

Aşa că mai bine asigură-te că ai păcatele iertate şi că umbli în lumină (1 Ioan 1:7). Nu trebuie să-L ai pe Dumnezeu drept vrăjmaş. Asta ar fi cea mai tristă poziţie—Dumnezeu să-ţi stea împotrivă. Isus a avut duşmani. Din câte cunosc eu, aceştia n-au fost dintre Neamuri; erau dintre oamenii religioşi: din religia împământenită, din Sinedriu, dintre învăţătorii Legii, dintre Farisei, preoţii cu vază şi Saduchei.

Duşmanii lui Pavel erau evrei care-l urau pentru că mărturisea pe Isus Hristos ca Mesia. Iudaizatorii la care m-am referit mai înainte erau evrei care mărturisiseră credinţa în Hristos însă urau Evanghelia propovăduită de Pavel. Dacă acesta era ţepuşul lui, nu ştim, dar este foarte clar că fiecare din noi avem un duşman, pe diavolul—şi el ne urăşte. El lucrează prin oameni ca să ne doboare.

Poate că ţepuşul tău în carne este persoana prin care lucrează diavolul, însă şi în acest caz este Dumnezeu acela care doreşte prin asta să-ţi atragă atenţia. Duşmanul lui Moise şi al Israeliţilor din vechime a fost Faraon: “Fiindcă Scriptura zice lui Faraon: "Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea, şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul"” (Rom.9:17).

Poate că şi tu ai un Faraon sau un alt fel de duşman de talie mai mică, un ţepuş în carne care te împunge, te scoate din sărite, te enervează şi-ţi ocupă gândurile. Duşmanul lui David a fost împăratul Saul, care era mai preocupat de David decât de Filisteni. De multe ori acest lucru se poate întâmpla şi creştinilor, chiar conducătorilor de biserici. Devin mai preocupaţi de cineva care li se pare o ameninţare decât de onoarea numelui lui Dumnezeu.

Dumnezeu poate alege să-ţi atragă atenţia şi să-ţi mărească ungerea prin spiritul rival al unui duşman. O concurenţă poate fi sau prietenoasă sau una care să ducă la ostilitate. Un rival este persoana care-ţi face concurenţă. Când concurenţa devine cât de puţin neprietenoasă—notează acest lucru—va exista şi un pic de gelozie. Putem întotdeauna observa când altul este gelos, dar oare putem să ne dăm seama când ne-a atins gelozia pe noi? Pune-ţi întrebarea dacă nu cumva unul din ingredientele concurenţei este o anumită doză de gelozie. Cu toate acestea, o concurenţă prietenoasă poate fi foarte sănătoasă: “După cum fierul ascute fierul, tot aşa şi un om îl ascute pe altul” (Prov.27:17 – în trad. Cornilescu, omul aţâţă mânia altui om). Însă acolo unde în concurenţă există ură, probabil există şi gelozie—şi încă multă.

Sunt multe tipuri de concurenţă. Uneori este concurenţa dintre fraţi; Iacov şi Esau erau rivali. Sunt unii fraţi şi surori care nu-şi vorbesc unul altuia; câteodată asta li se trage dintr-o situaţie demult, în copilărie, când un părinte fără înţelepciune şi în mod trist au preferat pe unul altuia. Se poate instala gelozia—ca în cazul lui Iacov, care a fost responsabil de gelozia dintre fraţii ceilalţi faţă de Iosif. Altădată este vorba de bani, şi oamenii se luptă pentru moştenire. Sau poate fi vorba despre o concurenţă socială, când oamenii se luptă pentru prestigiu. Astfel de oameni trăiesc pentru a impresiona pe alţii prin posesiunile lor materiale sau prin persoanele pe care le cunosc. Vor să impresioneze prin slujba pe care o deţin sau prin relaţiile lor, şi devin lăudăroşii lumii.

Mai există şi un alt fel de concurenţă—când ajungi subordonat cuiva, ajungi să fii persoana de planul al doilea, deşi s-ar fi cuvenit să fie invers. Pentru exemplificare să ne gândim la Ana, viitoarea mamă a lui Samuel. Era iubită de bărbatul ei, dar el mai avea încă o soţie şi doar aceasta din urmă avea copii. În mod normal, Ana ar fi trebuit să fie cea binecuvântată, din moment ce ea era aceea iubită de bărbatul ei, însă Dumnezeu i-a ridicat o concurentă, o rivală. Această durere a condus-o pe Ana pe

40

genunchi. S-a rugat şi a postit pentru un copil, şi Dumnezeu a răspuns rugăciunii ei. Samuel a fost începutul unei noi ere a proorocilor, şi astfel Israelul a fost binecuvântat în mod măreţ. Binecuvântarea a fost provocată indirect de rivala Anei.

Dumnezeu lucrează în mod misterios Şi face minunile Sale; El păşeşte pe mare Şi călăreşte pe valuri.1 Să ne gândim la rivalitatea dintre Lea şi Rahela. Rahela s-a bucurat de

frumuseţea şi dragostea soţului ei, însă Lea a născut copiii. Aceast fapt a condus-o pe Rahela pe genunchi.

Dumnezeu şi-a adus aminte de Rahela, a ascultat-o, şi a făcut-o să

aibă copii. Ea a rămas însărcinată, şi a născut un fiu; şi a zis: "Mi-a luat Dumnezeu ocara!" Şi i-a pus numele Iosif (Adaos), zicând: "Domnul să-mi mai adauge un fiu!"

—GENEZA 30:22-24

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Sara. Avraam o iubea, dar ea era stearpă. Cum

spune Paul Cain, “Câteodată Dumnezeu încuie în mod strategic pântecele bisericii.” Totul este însă pentrtu un scop mai înalt. Sara i-a sugerat lui Avraam să aibă un copil cu servitoarea ei Agar. Rezultatul a fost că Sara a coborât în planul doi. Hagar a rămas însărcinată, şi a început s-o dispreţuiască pe stăpâna ei (Gen.16:4). Nu este însă acesta sfârşitul istoriei, ci până la urmă Sara îl naşte pe Isaac. Cred că asta l-a inspirat pe Isaia să scrie:

“Bucură-te, stearpo, care nu mai naşti! Izbucneşte

în strigăte de bucurie şi veselie, tu care nu mai ai durerile naşterii!

Căci fiii celei lăsate de bărbat vor fi mai mulţi decât fiii celei măritate,

zice Domnul” —ISAIA 54:1

Toată această concurenţă a început de la o stare de duşmănie, dar fără îndoială a

făcut să avanseze scopul lui Dumnezeu. La fel este şi cu noi toţi; fiecare concurent care apare în viaţa noastră poate fi privit ca un ţepuş în carne care să ne conducă la o rugăciune mai fierbinte.

Poate exista şi o concurenţă spirituală. Pavel a afirmat odată cu puţin sarcasm: “Căci trebuie să fie şi partide între voi, ca să iasă la lumină cei găsiţi buni” sau cei care sunt aprobaţi de Dumnezeu (1 Cor.11:19). Vor exista întotdeauna persoane care vor crede că sunt mai spirituale decât toţi ceilalţi. Apare din păcate întrebarea: cine este cel mai spiritual, cu cine este într-adevăr Dumnezeu? Unii vor spune, “Îi place mai mult de mine decât de tine!” Dar Dumnezeu spune, “Chiar aşa?”

Se instaurează câteodată o rivalitate între doi oameni care consideră fiecare că este cel mai spiritual, că el are dreptate. Aşa ceva s-a întâmplat în Filipi, şi Pavel spune, “Îndemn pe Evodia şi îndemn pe Sintichia să fie cu un gând în Domnul”

41

(Filip.4:2). Sintichia probabil că şi-a găsit o prietenă cu care putea să vorbească despre Evodia, iar Evodia probabil a discutat şi ea cu prietenele ei despre Sintichia. Lui Dumnezeu nu-i place aşa ceva, însă în toate există un scop, care poate lucra spre bine.

Poate fi o rivalitate strategică. Saul a fost gelos pe David, şi David a fost considerat duşmanul lui Saul până la moarte. Totul a început cu victoria minunată a lui David asupra lui Goliat. Unii însă au jucat şi au cântat, “Saul a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii” (1 Sam.18:7). N-a fost frumos din partea lor să cânte aşa, dar oamenii fac astfel de lucruri. Saul s-a mâniat tare. Acest refren l-a iritat, şi de atunci “Saul a privit cu ochi răi pe David” (v.9). Eroul lui David a devenit duşmanul lui, dar Dumnezeu a găsit cu cale să desăvârşească în acest fel ungerea lui David—ceva mai bun nici că i se putea întâmpla. Dumnezeu foloseşte un duşman pentru a ne rafina. De aceea o astfel de rivalitate este strategică.

După ce David a ajuns împărat, fiul său Absalom a câştigat inimile oamenilor şi a devenit duşmanul lui David (2 Sam.15:6). Este uimitor de unde îţi pot apărea duşmanii!

Ai şi tu un rival sau o rivală? Concurează el sau ea cu tine pentru a obţine aprobarea celor din jur? Ai un astfel de om care te împunge mereu? Ei ştiu exact cum să te supere şi sunt convinşi că ei au o cauză dreaptă şi corectă. Dar şi tu nu ai nici o îndoială că tu ai o cauză dreaptă. Poate fi acesta oare ţepuşul tău în carne? Poate că nu este o condamnare pe viaţă, dar pentru moment Dumnezeu a permis unui mesager al Satanei să te chinuiască.

DUŞMANUL DE AZI POATE FI PRIETENUL DE MÂINE Vreau să intru în detaliile acestui motiv pentru existenţa unui duşman. Este ceva

ce nu trebuie uitat în timp ce citim această carte. Vă amintiţi structura dublă din care este alcătuit ţepuşul în carne: scopul divin şi scopul demonic. Cele două sunt paralele şi simultane. Lucrul acesta este greu de înţeles, dar Dumnezeu şi diavolul lucrează în acelaşi timp. Scopul lui Dumnezeu este să ne facă bine, iar scopul celui rău este să ne lovească. Strategia divină este făcută pentru ca noi să nu ne îngâmfăm; strategia diavolului este să ne doboare şi să ne facă să ne simţim groaznic.

Uneori, totuşi, putem evita să avem duşmani, pentru că anumiţi duşmani şi-i face omul singur. Trebuie să ne punem nouă înşine următoarea întrebare: nu cumva ne-am dezvoltat în decursul anilor un tipar de a agasa pe cei din jur? Ţi-a spus vreodată cineva apropiat, “Eu n-am duşmani, dar tu se pare că ai totdeauna”? Da, întotdeauna vor fi duşmani. Scapi de unul şi imediat apare altul. Întreabă-te dacă nu cumva este vina ta. Pentru că unii duşmani pot fi evitaţi. Unii din noi avem “darul” de a fi foarte agasanţi şi a ne face duşmani. Gândeşte-te la asta.

Pe de altă parte, unele motive pentru care un om are duşmani nu pot fi evitate. Poate eşti prins sub tirul unor alţi duşmani vechi. Dumnezeu te-a pus acolo unde eşti, dar dintr-o dată devii tu ţinta lor. Unul îţi vrea slujba. Altul este gelos pe darul, talentul sau influenţa ta. Lumea în care trăim este stricată. Dacă eşti într-o poziţie de influenţă şi încerci să trăieşti o viaţă evlavioasă, diavolul te va ataca. Foarte probabil că va face asta printr-un om care este gelos pe tine şi căruia nu-i place că eşti acolo unde eşti. Un astfel de om va căuta în viaţa ta ceva de care să te acuze. Şi am văzut că întotdeauna cei care caută să găsească ceva rău în noi, vor găsi. Niciunul din noi nu e perfect, şi Satana te va ataca să te doboare; nu pentru că tu ai fi făcut ceva rău—ci doar pentru că eşti prins sub tirul unei ostilităţi la un nivel superior.

42

Care este deci binele pe care-l are Dumnezeu în vedere? Scopul demonic este chinul, dar scopul divin este rafinarea. Diavolul se întinde totdeauna mai mult decât îi este permis. Atacul lui însă serveşte până la urmă rafinării ungerii noastre, la fel cum a fost în cazul lui David. Tot aşa este şi cu tine—aceasta este o promisiune!

În ceea ce priveşte această rafinare prin intermediul duşmanilor, eu pot spune cu sinceritate că faptul că am avut duşmani a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat. Un fost diacon, care a trebuit să fie exclus pe motiv de schismă, a continuat să participe la servicii. Avea totdeauna la el carnetul de notiţe, şi urmărea să găsească vreun lucru pe care să-l folosească împotriva mea. Asta m-a ţinut pe vârful picioarelor! M-a apropiat mai mult de Dumnezeu şi m-a ajutat să-mi rafinez modul de a gândi mai mult ca oricând. Evident, nu pot să spun că de-abia aştept un alt atac sau alt foc ostil din partea unui duşman, dar pot spune că atunci când se întâmplă asta, chiar dacă nu este plăcut, rezultatul va fi pozitiv. Aşa a fost tot timpul până acum. La sfârşit am ieşit mai bine.

Scopul diavolului este cu totul altul. Scopul lui este să ne doboare, astfel încât să abandonăm lupta sau să ne pierdem inima—sau, încă mai bine pentru el, să ne pierdem credibilitatea. Scopul duşmanului tău nu este “să fii admirat mai mult.” El va spune despre tine orice ca să facă pe mai mulţi să aibă despre tine o părere mai proastă. Asta vrea el. Fără îndoială că dacă oamenii ascultă ce spune el, vor avea despre tine o părere mai rea. Însă avantajul colateral, binecuvântarea pentru tine—când oamenii nu te vor mai respecta poate aşa ca înainte—va fi ceva minunat. Vorbind despre mine însumi, n-aş da această binecuvântare pe nimic altceva. Dacă ar trebui să aleg, aş alege acelaşi lucru. Am ieşit întotdeauna mai bine după un atac al vrăjmaşului. De aceea îi spune Dumnezeu lui Faraon, “Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea, şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pămîntul” (Rom.9:17). Există întotdeauna un scop. Iosif Ţon obişnuia să-mi spună, “Dumnezeu îi foloseşte pe duşmanii mei pentru slava Lui! Ei fac să înainteze scopul lui Dumnezeu în viaţa mea.” Acest lucru este absolut adevărat.

Când am sosit pentru prima dată la Westminster Chapel, nu înţelegeam acest concept. Biserica mea dinainte din Salem, Indiana, Biserica Baptistă Blue River, m-a invitat odată acolo pentru o adunare la sfârşit de săptămână. Am vorbit în acea seară despre “Lucruri pe care le-am învăţat de când eram păstorul vostru până astăzi.” Le-am prezentat o listă a lucrurilor pe care le-am învăţat în cei douăzeci şi patru de ani scurşi. La începutul listei a fost învăţătura despre iertarea deplină. Le-am explicat că—trist dar adevărat—n-aş fi putut predica asta pe când eram păstorul Bisericii Baptiste Blue River între 1970–1973. N-aş fi cunoscut lecţia iertării depline dacă n-aş fi avut un duşman, cineva care voia să mă doboare. Ar fi putut la început să mă înece, însă Dumnezeu l-a trimis pe Iosif Ţon exact la timp. Iosif era unul din liderii bisericii din România. M-am destăinuit lui, sperând să-mi spună, “Dă-i la o parte pe cei ce ţi se împotrivesc—tu ai dreptate.” El mi-a spus chiar invers, “RT, trebuie să-i ierţi deplin!” A fost cel mai important cuvânt pe care mi l-a spus cineva vreodată.

Pe locul al doilea în lista mea a fost învăţătura despre cum poate fi întristat sau nu Duhul Sfânt. N-aş fi ştiut nimic din acest subiect dacă n-aş fi avut duşmani. Al treilea lucru pe listă era refuzul de a mă răzbuna. Eu n-aş fi ştiut nici să scriu aceste rânduri dacă n-aş fi avut duşmani. Să nu mai spun că ei mi-au influenţat şi modul de a-L percepe pe Dumnezeu, relaţia mea cu El, comunicarea cu El în două sensuri, auzirea glasului Său, cunoaşterea voiei Sale, perceperea prezenţei Sale.

Dacă ai un duşman, nu-l detesta. Nu-l urî sau n-o urî! Dacă răspunzi cu gingăşie, cu demnitate, ai putea foarte bine ajunge să preţuieşti totul, ai putea să doreşti să ai o poză mare cu acea persoană, să o măreşti, să o înrămezi şi s-o pui

43

într-un loc unde s-o zăreşti tot timpul şi privind-o să spui, “Mulţumesc lui Dumnezeu pentru duşmanul meu!” Diavolul întrece totdeauna măsura. El este instrumentul de tortură. Pavel însuşi a răspuns corect. El a spus, “De aceea, simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Cor.12:10). Satan merge prea departe, este prea optimist în ceea ce face, dar dă greş. Exemplul clasic este când cel rău a intrat în Iuda Iscariotenul şi acesta l-a trădat pe Isus. Apoi Isus a fost răstignit, şi diavolul a zis, “Uite ce am reuşit! L-am prins! L-am terminat!” Isus a spus, “S-a sfârşit,” dar s-a dovedit că aceasta a fost metoda lui Dumnezeu de salvare a lumii. Acesta este modelul; nu-l uitaţi niciodată.

Cuvântul rafinare înseamnă acţiunea de îndepărtare a impurităţilor şi defectelor. Fiecare încercare pe care am avut-o vreodată s-a dovedit a fi după următorul tipar:

Flacăra nu te va atinge; Am pus-o doar Să ardă zgura ta Şi să curăţească aurul tău.2

Ai un rival chiar în acest moment? Este cineva care te bruiază? Este cineva care

te înţeapă? Este cineva care încearcă să te scoată din sărite—sau poate deja a reuşit? Dacă laşi ca lucrul acesta să-ţi umple mintea, asta te-ar putea distruge. Diavolul nu va trebui să se chinuie prea mult cu tine dacă începi să te auto-compătimeşti sau începi să ai un duh de judecată. În acest caz el va zice, “Oh, funcţionează planul meu! OK!” Nu lăsa să se întâmple acest lucru.

Dumnezeu are încredere în noi şi lasă să avem un duşman pentru ca, în cazul în care răspundem corect provocării, să putem ajunge într-o poziţie mult mai avantajoasă.

Eu am învăţat de asemenea că atunci când sunt atacat fără motiv, Dumnezeu ştie că am nevoie de aşa ceva! Nu că acuzaţia este neapărat corectă. De multe ori este mincinoasă. Este greşită. Este falsă, şi totuşi mă doare. Reacţia mea este însă, “Aveam nevoie de aşa ceva!” Nu pentru că ceea ce au spus acuzatorii mei este corect sau cinstit, ci pentru că ştiu că Dumnezeu a dorit să cizeleze, să rafineze ceva în mine. Satana se foloseşte de duşmani pentru a ne înfrânge, însă dacă reacţionăm într-un mod care să nu-L întristeze pe Duhul Sfânt, rezultatul va fi rafinarea noastră, nu înfrângerea noastră. Am o carte pe care nu voi fi niciodată în stare să o scriu, dar la care vă pot da titlul: Duşmanii mei şi modul în care am fost binecuvântat prin ei! Unii vor crede că diavolul a învăţat lecţia. Însă când se apropie de noi şi ne găseşte umblând în Duhul, el îşi ratează ţinta.

Satana le-a stârnit pe văduvele celor care vorbeau greceşte în Biserica primară să provoace tulburare, dar planul lui s-a întors împotriva lui (vezi Fapte 6:1-7). Ele au spus, “Noi nu ne primim partea,” însă în loc ca aceasta să creeze disensiune în biserică, Dumnezeu a ridicat diaconi, şi numărul celor ce se întorceau la Domnul a crescut mai mult ca oricând. Unul din diaconii de la început a fost Ştefan, împotriva căruia s-au întors mai târziu iudeii şi l-au omorât. Dar moartea lui Ştefan a dus la convertirea celui mai mare apostol, Pavel.

Diavolul depăşeşte întotdeauna limitele dacă noi răspundem într-un mod care nu-L întristează pe Duhul Sfânt. Îl putem întrista pe Duhul Sfânt îndeosebi dacă păstrăm amărăciunea şi nu-i iertăm pe cei ce ne-au rănit (Efes.4:30 ş.m.d).

Mai este însă ceva, şi aş vrea să menţionez acest lucru înainte de a finaliza acest capitol: posibilitatea de împăcare cu un duşman. Ţi s-a întâmplat vreodată să vezi că

44

Dumnezeu doreşte să te împaci cu duşmanul tău? Inima lui Dumnezeu este împăcare. Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine (2 Cor.5:19). De aceea Pavel spune, “Te îndemn pe tine, Evodia, şi te îndemn pe tine, Sintichia, să fiţi cu un gând în Domnul.” El le dă aceeaşi atenţie şi uneia şi alteia.

Sunt trei principii ale reconcilierii sau împăcării. Mai întâi, dacă aceasta întârzie şi n-ai ce face—nu există şansa reconcilierii în acel moment—asigură-te că acest lucru nu este din cauza ta. Pavel spune, “Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii” (Rom.18:12). Deci dacă împăcarea întârzie, asigură-te că nu întârzie din pricina ta. Fă tot ce poţi să îmbrăţişezi pe cel cu care eşti în conflict.

În al doilea rând, duşmanul tău de astăzi poate fi prietenul tău de mâine. De aceea arată-i o dragoste deosebită, fiindcă mai târziu s-ar putea să deveniţi prieteni. Ţi-ar veni bine ca într-o zi acea persoană să-ţi spună, “Te-ai purtat aşa de minunat cu mine atunci.” Asta înseamnă că în timpul când el sau ea nu doresc să-ţi fie prieteni, tu nu vei spune despre el sau ea nici un cuvânt rău, nici unul măcar. Asta vă va ajuta ca mai târziu să deveniţi prieteni. În acest fel, nimeni nu va veni mai târziu la voi şi să spună, “Oh, cum de acum vorbiţi unul cu altul!” arătând că unul a fost gură-spartă. Chiar dacă celălalt va spune ce pofteşte despre tine, tu poartă-te cu demnitate. Când va veni împăcarea, va putea să spună, “Mulţumesc pentru felul cum te-ai purtat!” În acelaşi timp, nu-l lăsa să fie intimidat de tine. Dacă te simţi oarecum bine când vezi că celălalt se teme un pic de tine, dă-ţi seama că greşeşti. Ai un spirit rău. Dumnezeu nu face aşa. Oamenii s-au simţit confortabil fiind cu Domnul Isus. Lasă şi pe duşmanul tău să se simtă liber cu tine. Poate spui, “Ei bine, e cam mult să fac asta!” Da. Este standardul lui Isus. Ascultă ce spune El: “Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei” (Luca 6:32). Domnul spune, “Voi însă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în schimb.” Iubeşte-ţi vrăjmaşul! Asta face diferenţa.

Al treilea principiu este următorul: roagă-te pentru vrăjmaşul tău. Cum să te rogi pentru el? Nu trebuie să te rogi ca Dumnezeu să se ocupe de el sau să-l pedepsească, ci trebuie să te rogi pentru binecuvântarea lui:

Dar Eu vă spun vouă, care Mă ascultaţi: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri,

faceţi bine celor ce vă urăsc, binecuvîntaţi pe cei ce vă blastămă, rugaţi-vă pentru cei ce se poartă rău cu voi... Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei... Fiţi dar milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv.

—LUCA 6:27-28, 32, 36

Când Isus a fost pe cruce şi oamenii Îl batjocoreau, El ar fi putut spune, “Eu vă

iert pentru că nu ştiţi ce faceţi,” însă El a mers la baza iertării. El a spus, “Tată, Tu iartă-i.” De aceea ne spune Isus să ne rugăm pentru duşmanii noştri. Poate spui, “Asta înseamnă să-i lăsăm să scape, după ce ne-au făcut rău!” S-ar putea. Şi ce, dacă scapă? “Nu este drept,” spui tu. Păi însăşi viaţa nu este dreaptă, dar stai un pic. Eşti tu atât de bun, evlavios, pios şi perfect încât n-ai dorit niciodată să poţi scăpa fără a fi pedepsit? Şi dacă spui, “Dar eu n-am fost atât de rău ca ei,” ştii ce-ar putea să-ţi facă Dumnezeu? Ar putea doar să te lase să cazi. Vreau să spun—să cazi în păcat—ca să-ţi arate ce eşti cu adevărat. Isus a spus, “Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mat.7:1). Odată ce ai început să judeci pe alţii, Dumnezeu poate spune, “Hmm, să văd de ce eşti tu în stare!” El ar putea doar să-ţi ia harul care te păstrează şi să te lase să aluneci, şi să-ţi facă ce n-ai fi crezut—să-ţi închidă gura.

45

Adevărul este că noi toţi dorim să scăpăm cu multe fără a fi prinşi. Toţi avem în cămară măcar un “schelet.” Dumnezeu a fost atât de îndurător cu noi toţi. Deci, roagă-te pentru duşmanii tău. Repet, nu te ruga ca Dumnezeu să-i ia El în primire, ci spune, “Doamne, iartă-i!” Asta înseamnă să-i izbăvească Dumnezeu. Asta înseamnă că-L rogi pe Dumnezeu nu să-i pedepsească, ci să-i ierte şi să-i elibereze. Apoi adaugă, “Doamne, iartă-mă pe mine pentru sentimentele avute faţă de el sau ea.” Dovedeşte că eşti serios în ceea ce spui prin faptul că faci următoarele lucruri:

1. Nu povesti nimănui ce ţi-a făcut el/ea. 2. Nu face ca el/ea să se simtă intimidaţi sau să le fie frică de tine. 3. Nu face ca să simtă vinovaţi. 4. Permite ca el/ea să-şi păstreze bunul nume. 5. Protejează-i de temerea lor cea mai adâncă. Aşa i-a iertat Iosif pe

fraţii săi (Gen.45:1-15). Când vei începe să te rogi în felul acesta, atunci va fi în ordine. Dumnezeu va

privi spre tine şi va spune, “Foarte bine!” Atunci îţi poate îndepărta ţepuşul, dar dacă nu ţi-l îndepărtează înseamnă că încă mai ai nevoie de el.

Într-o zi toate vor ieşi la iveală:

De aceea, să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu.

—1 CORINTENI 4:5

Acest lucru se va întâmpla. Se va vedea cine a fost bun, se va vedea dacă am

iertat cu adevărat şi ne-am rugat pentru duşmanii noştri (Marcu 11:25). Şi după ce veţi face totul, şi Duhul Sfânt locuieşte în voi neîntristat, însuşi duşmanul vostru va fi cauza creşterii voastre puternice, a faptului că veţi începe să iubiţi şi să experimentaţi o putere neobişnuită. Veţi mulţumi lui Dumnezeu pentru ţepuşul în carne care nu v-a fost luat. 1 “Light Shining Out of Darkness [Lumina care luminează din întuneric]” de William Cowper. Domeniu public. Cunoscută şi sub numele “Dumnezeu lucrează în mod misterios.” 2 “How Firm a Foundation [Ce temelie tare]” de George Keith, Anne Steele, John Rippon şi Joseph Funk. Domeniu public.

46

CAPITOLUL 5

Un handicap sau o disabilitate

m văzut până acum că Pavel foloseşte termenul de “ţepuş în carne” şi într-un mod teologic dar şi metaforic. Teologic în sensul că el se referă la scopul urmărit de Dumnezeu prin trimiterea ţepuşului. Anume pentru

a-l ţine umilit. Când îl numeşte ţepuş în carne, el se referă la natura lui căzută, cu referinţă particulară la mândria lui. Înseamnă că sfinţirea este un lucru foarte serios pentru Dumnezeu. Din pricina faptului că nici unul din noi nu doreşte prin natura lui să fie sfânt cu adevărat, noi căutăm mai degrabă cinstea şi slava din partea altor oameni decât slava care vine doar de la Dumnezeu (Ioan 5:44). Nimeni din noi nu doreşte prin sine însuşi să caute faţa lui Dumnezeu. Inimile noastre sunt înşelătoare, şi natura noastră căzută este prezentă.

A

Pornit să rătăcesc, Doamne, simt asta, Pornit să părăsesc pe Dumnezeul pe care-L iubesc.1

Aşa că apostolul Pavel admite că avea nevoie de un ţepuş în carne. După cum

am văzut, era o formă severă de pedeapsă. Pedeapsa sau disciplinarea vine atunci când Dumnezeu doreşte să ne înveţe o lecţie şi ne obligă s-o învăţăm pentru a avea parte de sfinţenia Sa.

Am văzut de asemenea că expresia “ţepuş în carne” este metaforică, folosită într-un sens aşa de larg încât toţi ne putem identifica cu ea. Repet, orice vas de calitate superioară are ţepuşul său. Ţepuşul meu poate nu este acelaşi cu al tău, nici al tău nu este la fel cu al meu. Dumnezeu ştie cum suntem alcătuiţi fiecare. El ştie ce avem nevoie fiecare. El ştie cum să ne atragă atenţia, la fiecare în parte. A ne strădui să găsim care a fost de fapt ţepuşul lui Pavel, este un exerciţiu fără folos.

ÎNVAŢĂ SĂ-I ACCEPŢI PE ALŢII Într-un sens, ţepuşul fiecăruia este pentru el un “handicap” sau o neputinţă, o

nerealizare. În ziua de astăzi folosim termenul de disabilitate în legătură cu cineva care are o limitare fizică, emoţională sau mentală. Dar eu folosesc şi termenul de handicap, acesta fiind un termen inclusiv, ca o umbrelă care cuprinde mai mult de un anumit tip de disabilitate. Noi toţi avem un “handicap” de un anumit tip, şi există un sens în care toate subiectele cuprinse în această carte pot fi numite “handicapuri.” Sunt însă în jurul nostru oameni care au o formă mai severă de handicap, şi la acest fel de handicap ne vom referi în capitolul de faţă.

Un handicap este orice neplăcere care împiedică progresul, succesul sau fericirea. Este un inconvenient care devine permanent. După cum am spus mai înainte, e ceva asemănător unei condamnări la închisoare: eşti prins într-o situaţie sau

47

într-o stare din care probabil nu vei ieşi curând. Dar aminteşte-ţi că ţepuşul în carne este dat în mod suveran de Dumnezeu—adică, prin permisiunea Lui suverană. Ţepuşul este adus de diavolul, dar—oricât de paradoxal pare—Dumnezeu îl dă. Pavel a spus, “Un sol al Satanei a venit să mă pălmuiască.”

De ce este acest capitol atât de important? El vrea să arate mai clar scopul ţepuşului în carne. El vrea să încurajeze pe toţi acei dintre noi care au disabilităţi şi să ne arate cum trebuie să acceptăm acest lucru. Este important să-i înţelegem pe cei care au un handicap mai mare decât al nostru.

Un exemplu clar pe care pot să-l dau este situaţia prin care am trecut când soţia mea a avut o pierdere temporară a auzului. În urmă cu mai mulţi ani, soţia mea a început o lucrare cu surzii în Capela Westminster. Asta s-a întâmplat după ce ea s-a lovit la ureche într-o vacanţă. Louise şi-a străpuns timpanul şi a ajuns să aibă un vâjâit în urechi care i-a afectat temporar auzul. La puţin timp după ce ne-am întors la Westminster Chapel, ea s-a întânit cu Judith Brittain, o doamnă care nu auzea şi care preda limbajul semnelor. În acel moment Louise a simţit un impuls puternic să înveţe limbajul semnelor, având o idee despre ce înseamnă să nu auzi bine. Astăzi rezultatul este o lucrare înfloritoare la Westminster Chapel pentru oamenii neauzitori—încă o dovadă despre felul în care Dumnezeu poate folosi o traumă din viaţa cuiva. În piesa “Cum îţi place,” Shakespeare a scris, “Dulci sunt foloasele adversităţii.” Cât de adevărat! Am învăţat multe lucruri despre surzenie în general şi despre oamenii surzi în particular, lucruri pe care nu le-am ştiut înainte. Mai învăţăm încă. Mai întâi, avem de a face cu o cultură mai degrabă diferită. În ciuda frustrărilor şi a nevoii de multă răbdare în relaţiile cu cei auzitori, între surzi cu greu vei găsi auto-compătimire sau văicăreală.

Când acceptăm handicapul sau disabilitatea altora vedem că dacă ne împăcăm cu propriul handicap sau propria neputinţă realizăm că suntem într-o situaţie mult mai favorabilă decât alţi semeni ai noştri. Acest lucru ne ajută să-i înţelegem pe cei care au un handicap diferit de al nostru.

Poate că cel mai important lucru pe care trebuie să-l ţinem minte este că auto-compătimirea trebuie evitată. De ce? Dumnezeu are responsabilitatea trimiterii “ţepuşului,” iar auto-compătimirea devine un păcat împotriva lui Dumnezeu. Şi—indiferent care ar fi handicapul nostru—trebuie să ne amintim că este de la Dumnezeu şi este spre binele nostru. Este doar o chestiune de timp până vom învăţa să fim mulţumitori pentru el.

Pe când scriam prima versiune a acestei cărţi, un membru tetraplegic din acea vreme de la Wesminster Chapel, Andrew Griffin, mi-a trimis o notă pe când scriam acest capitol:

Mulţi oameni au în ţepuş în carne încă din pântecele mamei lor.

Dumnezeu ne dă ţepuşul ca să nu uităm de El. Acest lucru i s-a întâmplat mamei mele acum treizeci şi opt de ani, când m-am născut eu. Viaţa mea ca adolescent a fost destul de grea. L-am respins pe Dumnezeu. M-am dus până la fund. Doar la douăzeci şi şapte de ani, când m-am dus la Cheltenham la un colegiu pentru persoane cu handicap, ţepuşul m-a condus către Dumnezeu. Am fost botezat în Biserica Baptistă din Cheltenham şi am devenit un lider al Uniunii Creştine. M-am dus să-l văd pe Billy Graham în Gloucester, şi de atunci am mers din putere în putere. De atunci am simţit puterea lui Dumnezeu în inima mea. Mi-am cumpărat un apartament în Londra şi am început să frecventez Westminster Chapel. Am auzit despre duhul de iertare... şi

48

am mers îaninte. Din acea zi mi-am focalizat atenţia asupra cursurilor de la colegiu în West London. Am luat note mai mari, m-am concentrat mai bine. M-am calificat în computere, în limba engleză, în afaceri, şi am reuşit în toate acestea. Acum urmez nişte cursuri de pregătire după care sper să ajung la universitate. Din toate am învăţat ceva. Isus a avut o cruce de purtat şi noi trebuie să învăţăm de la El.

Andy se teme că cei mai mulţi oameni nu-i înţeleg pe cei cu disabilităţi; în

primul rând, îi privesc de sus—îi tratează ca pe unii care nu sunt normali. Andy mi-a scris asta în parte pentru a dovedi că un om handicapat este normal. Ce se întâmplă deseori este că cineva se apropie de o persoană cu disabilităţi, şi observând pe un altul lângă el nici nu-l mai priveşte pe cel dintâi, ci îl întreabă pe al doilea,”Cum o duci astăzi?”—comportându-se ca şi când cel cu disabiltate nici n-ar fi acolo, deşi el este acolo, conştientizând totul! “Pe mine nu m-ai întrebat cum sunt,” ar vrea să spună acesta.

Cineva se poate duce către cineva cu deficienţe de auz şi, deşi cei mai mulţi surzi pot citi de pe buze, îl poate trata fără consideraţie şi fără demnitate. Îmi amintesc când ieşeam şi luam masa cu Orion Osburn, un prieten orb. Noi comandam, el comanda. Ospătarul sau ospătara îmi spunea mie, “Dânsul cum doreşte friptura?” Iar el răspundea, “Faptul că sunt orb nu înseamnă că nu pot vorbi în ceea ce mă priveşte!” Din păcate, mulţi nu-i tratează pe oamenii handicapaţi ca oameni “normali.”

Toţi avem abilităţi pentru care putem fi mulţumitori. Mă întreb cât de mult îi mulţumim lui Dumnezeu. “Doamne, îţi mulţumesc că am ochi, că am urechi, şi că pot să-mi folosesc membrele.” Şi am putea continua cu multe alte lucruri. Nu vreau să par aspru, dar lui Dumnezeu nu-i place ingratitudinea. Nu-i place deloc. Haideţi, acei dintre noi care iau totul de-a gata—şi toţi suntem vinovaţi de asta—să începem să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce avem.

Isus a exprimat astfel acest lucru:

Când dai un prânz sau o cină, să nu chemi pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe neamurile tale, nici pe vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei la rândul lor pe tine, şi să iei astfel o răsplată pentru ce ai făcut. Ci, când dai o masă, cheamă pe săraci, pe schilozi, pe şchiopi, pe orbi. Şi va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ţi răsplătească; dar ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi.

—LUCA 14:12-14

Cred că un semn important al aprobării divine şi al ungerii Sale într-o biserică

este să vezi acolo cum oameni cu diverse handicapuri, fie ei surzi, orbi sau în scaune cu rotile, sunt bineprimiţi şi se simt bineprimiţi. Se va duce vestea că această biserică îi primeşte—şi îi doreşte—pe cei cu disabilităţi. Ei vor şti că acolo sunt trataţi cu demnitate şi respect. Toţi de acolo se vor apropia de ei, vor veni şi vor vorbi cu ei!

Voi faceţi aşa în biserica voastră? Sau vă grăbiţi înspre cei pe care îi cunoaşteţi deja? Doresc mult ca acest capitol să aibă un efect asupra tuturor cititorilor. Dumnezeu vrea ca biserica Sa să-i cuprindă pe toţi. Problema nu este doar durerea, dificultăţile şi inconvenientele de care au parte unii; problema reală stă în felul cum ei sunt marginalizaţi şi daţi la o parte cei cu disabilităţi.

Sunt mai multe feluri de handicapuri, şi sunt în mod clar mai multe grade de disabilitate. Vorbind la general, există două categorii de oameni cu disabilităţi: acei ce

49

s-au născut aşa şi acei ce au dobândit handicapul mai târziu în viaţă. Orbul din Ioan 9 era orb din naştere:

Când trecea, Isus a văzut pe un orb din naştere. Ucenicii Lui L-au

întrebat: "Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?" Isus a răspuns: "N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.

—IOAN 9:1-3

Unii se nasc orbi, alţii se nasc surzi, alţii sunt infirmi din naştere (Fapte 3:2). Alţii ajung în astfel de situaţii prin boală. Acest lucru ni se poate întâmpla

oricând. Ni se poate întâmpla printr-un accident, sau ne putem pierde auzul sau vederea în mod treptat. Oricui i se poate întâmpla să nu-şi mai poată folosi într-o zi o mână sau un picior.

Există însă şi un altfel de handicap, o deteriorare a puterii de gândire. Unii se nasc cu limitări mentale. Sunt cei cu coeficient de inteligenţă scăzut sau cu sindromul Down. Sunt cei cu dificultăţi de învăţare de tipul dislexiilor. Unii îşi pierd capacitatea de a gândi lucid. Asta se întâmplă din pricina diferitelor accidente, în urma unei operaţii sau din pricina senilităţii—de exemplu boala Alzheimer.

Un alt fel de handicap este produs de tulburările emoţionale. Acestea pot veni în urma unei copilării pline de privaţiuni, sau poate din lipsa ocrotirii şi siguranţei. Sau pot fi rezultatul unei traume sau a unui abuz care a avut un impact sever asupra emoţiilor. Urmarea poate fi o stare de depresie sau imposibilitatea împlinirii pe plan sexual. Sau chiar o neadaptare la lumea înconjurătoare. Unii din aceşti oameni Îl iubesc deseori pe Domnul Isus cu o adâncă devotare, dar nu înţeleg ce se întâmplă cu ei. Şi totuşi Dumnezeu permite acest lucru fiindcă are un scop. El ne iubeşte atât de mult, iar lucrurile care sunt percepute ca fiind negative în viaţa aceasta vor fi înţelese pozitiv când vom ajunge în ceruri.

Sunt şi alte feluri de handicapuri în societatea de astăzi. Gândiţi-vă la cei care sunt obiect al prejudecăţilor rasiale. Şi totul din pricina culorii pielii! Există milioane şi milioane de oameni care sunt judecaţi greşit şi puşi deoparte doar din pricina mediului etnic, educaţional sau socio-economic din care provin. Drept exemplu să luăm o ţară unde există sistemul de clase sociale, şi să presupunem că tu ai fi în clasa cea mai de jos. Ce handicap! Gândeşte-te la o societate unde simplul tău accent te-ar descalifica să obţii un anumit serviciu. Vă închipuiţi cât de greu este pentru un om bun, cu o minte strălucită, să nu poată obţine o slujbă bună doar pentru că vorbeşte cu un accent diferit? Acest fapt constituie un handicap foarte real, deşi este determinat doar de prejudecăţile altora.

HANDICAPUL TĂU NU ESTE O PACOSTE Fiecare din noi poate găsi în viaţa lui un handicap, dar oare câţi sunt cu

adevărat neputincioşi sau câţi suferă din cauza lui? Mă adresez acum acelora dintre voi care sunt în această stare de incapacitate. Vreau să mă ocup de subiectul supărării produse de handicap sau disabilitate. Singura mea dorinţă este ca voi să simţiţi că Duhul Sfânt direcţionează cuvintele mele într-un aşa fel încât voi să spuneţi, “Oh, văd că Dumnezeu cunoaşte, El ştie totul. Oamenii nu ştiu, dar Dumnezeu ştie şi El înţelege.”

50

Disabilitatea produce o supărare continuă. Mă gândesc la Mefiboşet (vezi 2 Samuel 9:1-13; 16:1-4; 19:24-30). Ni se spune că Ionatan, fiul lui Saul, a avut un fiu olog de amândouă picioarele. Doica lui a fugit cu el în grabă; el a căzut şi a rămas olog. A trăit cu această disabilitate tot restul vieţii. Însă împăratul David s-a purtat cu amabilitate faţă de el şi l-a invitat să stea la masa împărătească atât cât va trăi. Mai târziu însă David a fugit în exil. Când s-a întors din nou acasă, prima lui întrebare a fost: “Ce s-a întâmplat cu Mefiboşet?” Din păcate i s-au îndrugat minciuni. Ţiba, sluitorul lui Mefiboşet, l-a ponegrit pe stăpânul său. I-a spus lui David că Mefiboşet l-a trădat, deşi era chiar invers. Nu cunoaştem de ce nu s-a apărat Mefiboşet în faţa împăratului. Este o altă dovadă despre felul cum cineva care are disabilităţi poate fi greşit înţeles. Oamenii nu înţeleg inconvenienţele şi pierderile. Un surd nu poate folosi telefonul. Un surd nu poate răspunde când cineva sună la uşa lui, dacă nu are vreun ajutor aproape. Un orb nu poate privi la televizor, nici nu-i poate vedea pe oameni. El n-a văzut un răsărit sau un apus de soare. Cel din cărucior nu se poate spăla sau îmbrăca singur.

Un prieten al nostru, membru credincios din adunare, ne-a cerut să ne rugăm pentru vindecarea unei mici tumori pe care o avea la spate. Ne-am rugat, însă starea lui s-a înrăutăţit. Doctorii i-au spus că are nevoie de o operaţie, altfel ar putea paraliza. A avut operaţia, dar tot a paralizat, Starea lui a continuat să progreseze spre rău şi este în cărucior. Are nevoie de două ore în fiecare dimineaţă doar să se îmbrace şi să se pregătească.

Mă gândesc la Joni Eareckson Tada. Joni este tetraplegică şi are nevoie să fie ajutată în multe activităţi în fiecare zi. Deşi ar putea în anumite momente să simtă că condiţia fizică în care se găseşte este un ţepuş în carne, ea nu permite ca asta să-i înăbuşe spiritul liber. Îmi amintesc când am întâlnit-o. Am fost de-a dreptul copleşit de spiritul ei de voioşie, de gândirea teologică şi încrederea ei sănătoasă în suveranitatea lui Dumnezeu.

Există o povară în izolare. Dacă oamenii nu învaţă limbajul semnelor sau un surd nu este foarte priceput la citirea de pe buze, acesta nu va fi invitat probabil niciodată la masă în casa unui auzitor. Vă închipuiţi ce lipsă de părtăşie rezultă de aici? Mulţi surzi nu-şi realizează potenţialul deplin de a munci, lucru care poate fi foarte frustrant.

Apoi este chestiunea sentimentului identităţii personale, fiindcă cei care-i izolează pe oamenii cu disabiliăţi îi privează, fie conştient fie inconştient, pe aceştia de demnitatea lor. Totuşi, dacă eşti creştin, şi dacă înţelegi că Dumnezeu a permis acest lucru, îţi dezvolţi propriul sentiment de demnitate şi îţi dezvolţi o imagine pozitivă despre tine însuţi din modul cum te priveşte Dumnezeu. Cu toate acestea, când astfel de oameni sunt privaţi de demnitatea proprie, trebuie să fie peste măsură de greu să se ridice deasupra întrebării chinuitoare dacă sunt iubiţi sau nu! Privirea celorlalţi nu-i ajută. Astfel de oameni îşi iau identitatea din Dumnezeu, din Domnul Isus, chiar dacă în ochii lumii ei sunt un nimic.

Dacă eşti persoană cu disabilităţi, de unde îţi tragi puterea? Cred că trebuie să începi prin a te accepta pe tine însuţi. Accepţi handicapul tău sau disabilitatea ta, oricare ar fi ea. Trebuie s-o priveşti ca o manifestare a slavei lui Dumnezeu. Evident, nu aşa ai dori tu să-şi manifeste Dumnezeu slava, dar accepţi modul Lui. Îl accepţi ca fiind voia Lui. Îţi promit următorul lucru: dacă-ţi accepţi handicapul ca venind de la Dumnezeu, atunci va veni o zi—şi pentru mulţi acea zi a sosit—când Îi vei mulţumi în adevăr lui Dumnezeu pentru el.

Oricare ar fi handicapul sau disabilitatea ta, dacă-l accepţi ca fiind de la Dumnezeu, este doar o chestiune de timp până vei vedea în el un scop, spre bine.

51

Acceptă-ţi handicapul ca fiind de la Dumnezeu, fă asta cu amândouă mâinile. De ce? Fiindcă El te iubeşte, şi acesta este modul Său imprevizibil şi suveran prin care vrea să dezvolte intimitatea dintre tine şi El.

Fiecare din noi, incusiv oamenii cu disabilităţi, au nevoie de oportunităţi de a-şi descărca şi a împărtăşi frustrările pe care le au. Aceste lucru însă trebuie făcut fără văicăreli. Nu trebuie să-şi plângă singuri de milă. Poate că şi tu ţi-ai plâns de milă. Cine nu şi-a plâns vreodată de milă? Toţi am făcut-o. Însă de acolo unde mergem? Vreau doar să spun că, dacă până acum ţi-ai plâns de milă singur, trebuie să mărturiseşti acest lucru lui Dumnezeu (1 Ioan 1:9). Poate vei rosti rugăciunea care urmează:

Doamne, îmi pare rău. Îmi pare rău că m-am plâns de handicapul meu. Văd că

Tu mi l-ai dat. Şi dacă Tu mi l-ai dai, este în regulă. Chiar dacă acum nu înţeleg motivul, mă bazez pe Tine, şi ştiu că într-o zi voi înţelege şi motivul.

Te îndemn, indiferent prin ce treci, indiferent ce-ţi opreşte fericirea pe care o

doreşti, să ştii că Dumnezeu a îngăduit situaţia ta pentru un scop. Accept-o. Accept-o ca fiind de la un Dumnezeu iubitor. Împacă-te cu situaţia aşa cum este. Nu te preface că n-ai nici o problemă. Admite că probabil vei avea acest handicap pentru mai multă vreme—sau măcar pentru încă o vreme. Dumnezeu l-ar putea îndepărta, da, chiar pe loc! Dar, dacă nu se va produce intervenţia divină, împacă-te cu faptul probabil că ţi-a fost dat ca să îl ai.

ÎNVAŢĂ SĂ TE ACCEPŢI PE TINE ÎNSUŢI Acceptarea, deci, înseamnă că tu nu-ţi negi handicapul. Nu trăi reprimând

adevărul; nu trăi în negare—pretinzând că handicapul nu există. Dumnezeu l-a îngăduit, şi el este şi va rămâne. Cum îţi vei primi hrana, puterea? Acceptă handicapul sau disabilitatea pe care o ai.

Dar nu te opri aici. Recunoaşte că Dumnezeu te iubeşte. Mai important decât toate, înţelege că El te-a mântuit. Cel mai mare lucru din lume este să ştii că odată vei ajunge în ceruri. Pentru că există oameni fără handicap, fără disabilităţi, care au tot ce doresc în această viaţă, dar când mor nu vor ajunge în ceruri. Există de asemenea şi oameni cu handicapuri sau disabilităţi care nu sunt mântuiţi. Există doar un motiv pentru care eşti mântuit, şi anume: că Dumnezeu a fost bun cu tine. El ţi-a dat vestea bună a Evangheliei; nu uita niciodată că viaţa aceasta nu este totul. Suntem în aşteptarea judecăţii lui Dumnezeu. Până şi cea mai lungă viaţă, tot scurtă este. În curând se sfârşeşte. Ce se întâmplă când mori? Una din două: raiul sau iadul. A şti că vei ajunge în ceruri, că eşti mântuit şi că Dumnezeu te iubeşte, este cel mai măreţ lucru din toate.

Conştientizează de asemenea faptul că eşti special. Dumnezeu nu dă un astfel de ţepuş în carne oricui. Lucrul mare care m-a urmărit în tot timpul pregătirii acestui capitol a fost acesta: în ceruri vei înţelege cât de binecuvântat ai fost pe pământ să ai acest privilegiu al disabilităţii. Acum nu ţi se pare aşa. Dar eu pot să vă spun că dintre toate asta mi se pare cel mai clar. Vom fi veşnic recunoscători în ceruri pentru ţepuşul nostru particular. Pentru că există un motiv precis şi intenţionat pentru care Dumnezeu l-a lăsat în viaţa noastră. A fost pentru a ne atrage către El, nu pentru a ne îndepărta de El. Pentru a ne păzi de a fi satisfăcuţi, îngâmfaţi sau de a ne lua prea în

52

serios. Dumnezeu ar putea interveni şi să ni-l ia. Dar dacă nu intervine, ţepuşul nostru va rămâne doar pentru că Dumnezeu are un scop, şi acest scop nu este încă împlinit.

Deşi eu doresc din toată inima ca Dumnezeu să-mi îndepărteze propriul “ţepuş în carne,” mărturisesc că m-am împăcat cu gândul permanenţei lui. Spun acum în rugăciune lui Dumnezeu ceea ce altădată nu m-aş fi gândit că voi spune: “Doamne, cred că n-ar fi bine să-mi iei ţepuşul.” Văd că ţepuşul a fost esenţial pentru tot ce am făcut în viaţă. Am încetat să mă mai rog să-mi fie luat, fiindcă consider că este unul din cele mai bune lucruri de care am avut parte.

De aceea vă îndemn, dacă vă treziţi în fiecare dimineaţă şi spuneţi, “Oh, este încă aici!” să admiteţi că, deşi doriţi îndepărtarea lui, există un scop mai înalt în faptul că-l aveţi, scop pe care doar Dumnezeu îl înţelege:

Domnul să-ţi fie desfătarea şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima.

—PSALMUL 37:4

Căci Domnul Dumnezeu este un soare şi un scut, Domnul dă

îndurare şi slavă, şi nu lipseşte de nici un bine pe cei ce duc o viaţă fără prihană.

—PSALMUL 84:11

Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu

sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.

—ISAIA 55:8-9

Oricare ar fi ţepuşul din carnea noastră, şi indiferent dacă ne-am rugat să ne fie

luat (şi sigur că am făcut-o), vă îndemn pe toţi să realizăm faptul că el ne-a fost încă lăsat fiindcă Dumnezeu ştie că e bine să-l avem încă. Într-o zi vom vedea şi noi: Dumnezeu a făcut asta în folosul nostru.

De asemenea, tu ai nevoie şi de anticipare. Da! Anticiparea că Dumnezeu va vindeca. Niciodată nu abandona speranţa. Este adevărat că Dumnezeu te va folosi mai mult şi mai bine atunci când ai ţepuşul.

Odată am întrebat-o pe Joni Eareckson Tada, “Ai dori să fii vindecată?” M-am gândit că îmi va da un răspuns concis, întrucât fiecare poate a întrebat-o acest lucru. Ea însă mi-a răspuns ca şi când niciodată nu s-ar fi gândit la asta! În sfârşit a spus, “Da, da, da, însă,” a continuat ea, “cel mai preţuit timp al zilei pentru mine este când sunt aşezată pe pat şi sunt acolo doar cu Domnul. Mi-e teamă că dacă n-aş avea această paralizie, n-aş mai avea această intimitate cu Domnul.”

Nu abandona, însă, niciodată anticiparea, aşteptarea că Dumnezeu va interveni şi te va vindeca, aşa cum a vindecat-o pe Jennifer Rees-Laracombe. Ea n-a abandonat niciodată speranţa. Nici tu nu o abandona.

Răsplata faptului că eşti răbdător şi nu te plângi compensează timpul de aşteptare. Acest timp îţi asigură o răsplată măreaţă în ceruri. În opinia mea, din cauza naturii unei astfel de nenorociri, cineva care rabdă fără să se plângă va primi o răsplată incomparabil mai mare.Spun tuturor celor ce sunt într-un cărucior, tuturor celor surzi sau orbi, sau au orice fel de alt defect: voi aveţi oportunitatea celei mai glorioase răsplătiri în ceruri. Din pricina naturii suferinţei voastre, dacă nu vă plângeţi

53

singuri de milă, răsplătirea va fi cu mult mai măreaţă decât a altora. Va fi cu siguranţă mai mare decât dacă n-aţi fi avut suferinţa. Cu cât suferiţi mai mult, cu atât răsplătirea va fi mai mare. Cu cât suferinţa e mai mare, cu atât ungerea divină e mai mare. Aceasta ne este garantată dacă tu şi eu nu începem să ne plângem sau să ne văicărim.

Fanny J. Crosby a fost oarbă din naştere. N-a văzut niciodată un apus de soare sau o floare, dar a scris multe imnuri minunate, printre care “O, ce simţire,” “În tot locul mă conduce,” “Şi faţă-n faţă-L voi vedea.” Odată cineva i-a spus, “Doamnă Crosby, îmi pare atât de rău pentru dumneavoastră. N-aţi privit niciodată o floare; n-aţi văzut niciodată feţele celor din jur.” “Oh,” a spus ea, “vă pare rău de mine? Dar nu vă gândiţi că prima faţă pe care o voi vedea vreodată va fi faţa lui Isus?” După cum s-a exprimat cineva odată:

Se va merita totul odată, Când Îl vom vedea pe Isus; Încercările vieţii vor părea aşa de neînsemnate Când Îl vom vedea pe Hristos”2

Ţepuşul în carne ne dă posibilitatea unei răsplătiri mai mari decât în mod

obişnuit. Cu cât este handicapul mai mare, cu cât este dificultatea nai mare, cu cât este disabilitatea mai accentuată, cu atât va fi mai mare răsplata dacă nu murmurăm. Aici jos poate ai simţit că ai fost văduvit de una sau alta. În ceruri vei spune (dacă am curajul să folosesc acest cuvânt), “Ce norocos am fost să am aşa un ţepuş.” Vă garantez asta. 1 “Come Thou Fount of Every Blessing [Vino Tu, izvor al oricărei binecuvântări]” de Robert Robinson şi John Wyeth. Domeniu public. 2 “Când Îl vom vedea pe Hristos” de Esther Kerr Rusthoi, copyright © 1940 Singspiration Music (admin. De Brentwood-Benson Music Publishing, Inc.). Folosită cu permisiune. Toate drepturile rezervate. Copyright international.

54

CAPITOLUL 6

Condiţii de viaţă dificile

e-ai gândit vreodată că ţepuşul tău în carne îl constituie faptul că trăieşti într-un loc unde eşti nefericit? Fiecare are un loc unde trăieşte în viaţă, şi pentru mulţi condiţiile de viaţă sunt foarte dificile.

Cât despre ţepuşul în carne al lui Pavel, nu pot decât să repet faptul că nu cunoaştem care era şi nu vom şti până nu ajungem în ceruri. El ne-a dat această figură de stil în care ne putem include toţi. Dacă eşti mântuit şi ai fost ales pentru o lucrare deosebită, pot să-ţi spun că ai un ţepuş în carne de un fel sau altul.

T Poate că ţepuşul lui Pavel a stat în condiţiile dificile de trai, fiindcă el ne spune

că a fi apostol este opusul luxului. Mă gândesc la mulţi predicatori de renume de astăzi, care trăiesc în lux. Cineva s-a exprimat odată aşa: Când sosea Pavel într-o cetate, întreba, “Care este cea mai bună închisoare?” Astăzi, liderii de biserici când sosesc într-un oraş întreabă, “Care este cel mai bun hotel?” Pavel a spus:

Căci, parcă Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai

de pe urmă, nişte osândiţi la moarte; fiindcă am ajuns o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni. Noi suntem nebuni pentru Hristos: voi, înţelepţi în Hristos! Noi, slabi: voi, tari! Voi, puşi în cinste: noi, dispreţuiţi! Până în clipa aceasta suferim de foame şi de sete, suntem goi, chinuiţi, umblăm din loc în loc, ne ostenim şi lucrăm cu mâinile noastre; când suntem ocărâţi, binecuvântăm; când suntem prigoniţi, răbdăm; când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm. Până în ziua de azi am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor.

—1 CORINTENI 4:9-13

În traducerea engleză King James Version în versetul 1 Corinteni 4:11 spune

“fără loc de trai sigur” pe când în New International Version este tradus “fără locuinţă” (în traducerea română Cornilescu, “umblăm din loc în loc”). Domnul Isus a spus, “Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde-Şi odihni capul” (Luca 9:58). Vor fi unii din cei ce citesc această carte pentru care aceasta este problema lor cea mai arzătoare, în timp ce pentru alţii asta nu constituie o problemă. Casa lor este castel. Au căldură, confort, nu se pot plânge. Aş vrea să vă spun că acesta nu este nici ţepuşul meu. Am chiar opusul, fiindcă în ultimii ani Dumnezeu a fost atât de bun cu noi. Câţi ne facem timp să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne simţim confortabil?

Însă în acest capitol voi scrie celor care suferă “din punct de vedere geografic,” ca să spun aşa. Poate trăieşti într-o ţară sau într-o zonă pe care n-ai fi dorit-o, dacă ar fi să alegi. Poate trăieşti în nord, dar ai prefera să trăieşti în sud unde este mai cald şi

55

nu ninge. Sau poate-ţi place la ţară, însă trebuie să stai la oraş fiindcă doar acolo găseşti un loc de muncă. Pentru moment n-ai de ales.

Vreau să-ţi spun că acest lucru vine de la Dumnezeu, şi acesta poate fi foarte bine ţepuşul tău în carne. Scriu aceste rânduri pentru a te ajuta să primeşti ceea ce ţi-a dat Dumnezeu şi să accepţi că acest lucru este spre binele tău în acest moment. Poţi face asta? Poate că trebuie să ai de a face cu vecini răi. Sau poate cu oameni ciudaţi, poate cu gura mare, nepoliticoşi, şi cărora se pare că le face plăcere să-ţi facă viaţa un calvar. Există astfel de oameni.

Cunosc pe cineva care zice că vecinii dau drumul la televizor la volumul maxim în fiecare noapte. Când n-a mai putut suporta, s-a dus la ei şi s-a plâns, dar ei au chemat poliţia să-l ia pe el la întrebări! Există oameni ciudaţi şi poate tu trăieşti într-un astfel de mediu.

Unii sunt înconjuraţi de vecini împotrivitori lui Dumnezeu, unii fiind implicaţi chiar în activităţi oculte. O astfel de situaţie îţi dă un sentiment ciudat. Te-ai gândit vreodată să te rogi pentru stropirea sângelui lui Isus Hristos peste locuinţa ta? Te îndemn să te rogi aşa. Du-te în fiecare cameră, şi dacă poţi mai ia pe încă cineva cu tine şi rugaţi-vă ca sângele Domnului Isus să fie un acoperământ peste locul în care trăieşti.

Pentru unii, mediul lor înconjurător este nesigur. Trăiesc cu frica continuă că locuinţa le va fi spartă. Sunt îngrijoraţi că pot fi atacaţi când ies din casă. Sau când se întorc acasă se întreabă dacă locuinţa nu le-a fost jefuită între timp.

Unii trăiesc într-un spaţiu foarte mic, poate o mică cămăruţă. Pentru unii apartamentul sau camera lor este tot timpul rece sau umedă, sau canalizarea nu funcţionează. Unii trebuie poate să urce multe trepte, fiindcă nu există lift; alţii au lift însă în casa liftului pute de-a dreptul. Acolo, însă, trebuie să-şi ducă viaţa. Alţii nu au condiţii de igienă corespunzătoare, sau echipamentele disponibile sunt depăşite moral. Poate se întreabă cum va fi când ajung în locul pe care se tem să-l numească “acasă,” şi urăsc să-i spună “casă.” Mai mult decât atât, unii trebuie să trăiască singuri. Nu numai că se confruntă cu singurătatea, dar şi condiţiile de trai sunt foarte dificile.

Unii trebuie să trăiască în mijlocul unor oameni care nu le permit nici un moment de intimitate. Poate că ai membri în familie cu care este foarte dificil să te înţelegi. Totdeauna dau volumul prea mare la televizor, sau nu te lasă să schimbi de la canalul lor favorit sau nu păstrează curăţenia—un loc în care nu există părtăşie şi nici de vreun moment binecuvântat de singurătate nu te poţi bucura. Sunt unii care trăiesc mereu în ceartă. Unora le place aşa, dar altora nu.

Ai conştientizat vreodată faptul că există un sens în care şi Vechiul şi Noul Testament se ocupă în mod deosebit de condiţiile de viaţă? Vechiul Testament pune mereu şi mereu accentul pe condiţiile de viaţă. Moise şi poporul Israel trăiau în pustie, şi căutau să ajungă în ţara unde curge lapte şi miere. Legea dădea de înţeles că dacă cineva ascultă, va avea parte de anumite binecuvântări, de condiţii de viaţă bune. Dacă însă nu asculta, urma exact contrariul (vezi Deuteronomul 28:1-61). În Noul Testament, din păcate, aşteptările iudeilor referitoare la Mesia erau legate exclusiv de condiţiile de viaţă. Ei credeau că atunci când va veni Mesia El va schimba condiţiile lor de viaţă şi-i va elibera de asuprirea romană. De aceea ei n-au putut să accepte gândul că Mesia va sfârşi răstignit pe o cruce. Isus i-a avertizat, fiindcă El ştia exact cum gândesc ei. În Luca 17:20-21 El le-a spus, “Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: "Uite-o aici", sau: "Uite-o acolo!" Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.” Isus s-a exprimat astfel ca să-i facă să înţeleagă că nu lumea aceasta este totul.

56

Pentru unii, singura răsplată va fi în viaţa aceasta. Am citit odată despre zece persoane alese să primească onoruri la Westminster Abbey. Pentru unii aceasta ar însemna totul—culmea fericirii. N-am încetat să mă mir de aceia care doresc mai presus de orice ca numele lor să rămână săpat în istorie, pentru ca oamenii în cursul anilor să-şi amintească numele lor. Oare ce va mai însemna acest lucru după ce ajungem pe ţărmul celălalt şi vom vedea lucrurile cu adevărat importante? Pavel a spus, “Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom.14:17).

DACĂ APUCI TU LA STÂNGA, EU VOI APUCA LA DREAPTA

În această secţiune vreau să examinez două perioade istorice, una a patriarhilor,

a lui Avraam, cealaltă a lui Moise. Amândoi au avut o chemare din partea lui Dumnezeu, şi amândoi au avut de îndurat condiţii de viaţă neprielnice. În cazul lui Avraam, el n-a ştiut dinainte la ce fel de viaţă îl chema Dumnezeu:

Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc, pe

care avea să-L ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce.

—EVREI 11:8

Iată pe cineva care a avut chemarea lui Dumnezeu asupra lui. În ceea ce priveşte

condiţiile de viaţă, el a trăit purtându-şi paşii şi locuind ca străin în Ţara Făgăduinţei şi “a locuit în corturi” (v.9). Cum te-ai simţi să trăieşti ani şi ani de zile într-un cort? Dar oare n-a fost acesta o parte a secretului marii sale ungeri?

Despre Moise se spune, “Prin credinţă Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon” (v.24). Iată un om crescut într-un palat care “a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului” (v.25). Vă imaginaţi pe cineva crescut la Palatul Buckingham sau la Castelul Windsor să le abandoneze de bună voie pentru a fi pe placul lui Dumnezeu? Nu-mi spuneţi că asta n-a avut nimic de a face cu ungerea lui Moise! Eu vă spun că a avut o foarte mare legătură!

Chemarea lui Dumnezeu pentru o persoană face diferenţa. De ce a făcut Moise ce a făcut? De ce a fost Avraam capabil şi motivat să plece într-o ţară străină? Pentru că chemarea lui Dumnezeu este supremă.

Ai tu asupra ta chemarea lui Dumnezeu? Este chemarea Sa cea care îţi direcţionează viaţa? Dacă spui, “Nu sunt sigur dacă este sau nu,” ar trebui să te pleci cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu şi să spui, “Doamne, ce nu-i bine? Ce s-a întâmplat?” Nu ai un sentiment al destinului tău? Nu ai o motivaţie pentru viaţa ta? Ai deraiat aşa de mult încât nu mai ai simţământul chemării lui Dumnezeu pentru tine?

Poate nădăjduieşti că ţi se vor schimba condiţiile de trai şi vei avea mai multă fericire. Însă cel mai important lucru este să ştii că ai chemarea lui Dumnezeu asupra ta. Pentru fiecare din noi există un lucru foarte important, aşa de important în sfera noastră, la fel ca orice alt eveniment din istoria omenirii! După cum a spus Sf. Augustin, “Dumnezeu iubeşte atât de mult pe fiecare bărbat sau femeie, ca şi când n-ar fi nici un altul pe care să-l poată iubi.” Fiecare creştin are o chemare din partea lui Dumnezeu, şi când eşti cuprins de această chemare, şi ştii că Dumnezeu are un

57

plan pentru viaţa ta, vei vedea toate celelalte lucruri într-o lumină diferită, asta incluzând şi locul sau situaţia în care trăieşti.

După ce a simţit chemarea, omul trebuie să facă o alegere. Care a fost alegerea lui Avraam? A fost să asculte. Gândeşte-te din nou: “Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc, pe care avea să-L ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce” (Evrei 11:8). Avraam a trebuit să aleagă. Chemarea lui Dumnezeu era făcută, şi el a ascultat-o sau nu?

Avraam a avut un nepot care se numea Lot. Amândoi au ajuns într-un loc unde fiecare a trebuit să decidă: “Avram a zis lui Lot: Te rog, să nu fie ceartă între mine şi tine, şi între păzitorii mei şi păzitorii tăi, căci suntem fraţi. Nu-i oare toată ţara înaintea ta? Mai bine desparte-te de mine: dacă apuci tu la stânga, eu voi apuca la dreapta; dacă apuci tu la dreapta, eu voi apuca la stânga” (Gen.13:8-9).

A putut să spună aşa fiindcă lucrurile pământeşti nu contau prea mult pentru Avraam! A zis, “Fă o alegere, Lot. Eu mă duc oriunde; pentru mine nu contează.” De ce? El a ascultat. Avea un sentiment al destinului, şi asta l-a făcut să meargă mai departe. A ştiut că nu trebuia să analizeze totul prin prisma avuţiilor materiale. Din păcate, ştii ce se spune despre Lot? “Avram a locuit în ţara Canaan iar Lot a locuit în cetăţile din Câmpie, şi şi-a întins corturile până la Sodoma. Oamenii din Sodoma erau răi şi afară din cale de păcătoşi împotriva Domnului” (vv.12-13). A fost o alegere proastă.

Câteodată tu poţi să alegi bine sau rău în ce priveşte condiţiile de trai. Ele pot fi aşa cum sunt din pricina unei alegeri proaste. În ceea ce priveşte faptul de a face ceva pentru a-ţi schimba condiţiile de viaţă sau a te împăca cu ele, răspunsul are două faţete. Mai întâi, eşti absolut sigur că Dumnezeu te-a aşezat în situaţia în care eşti? Dacă da, atunci ar trebui să rămâi acolo cel puţin pentru o vreme. El are un scop cu tine acolo. În al doilea rând, dacă eşti unde eşti în urma unei decizii pripite—şi de atunci n-ai pace—cred că Dumnezeu are un plan mai bun cu tine. Roagă-te ca El să te mute, fără să trebuiască “să sari din lac în puţ.” Reflectă la cuvintele lui Pavel: “Aşadar, să urmărim lucrurile care duc la pacea şi zidirea noastră” (Rom.14:19). Când ai adevărata pace în tine, probabil faci ce este corect. Dacă îţi pierzi pacea, asta înseamnă că nu eşti unde ar trebui, cel puţin pentru moment.

Lot şi-a întins cortul către Sodoma gândind că va putea să se învecineze fără probleme cu lumea şi cu păcatul. Există unii care se cred destul de tari să trăiască amestecaţi cu lumea. Lor nu pare să le pese ce prieteni au. “Sunt destul de stăpân pe mine,” zic ei. Lucrul următor pe care-l ştim este că Lot a avut probleme. Se poate ca şi tu să fi ales la un moment dat să te apropii un pic prea mult de lume, iar acum trebuie să plăteşti pentru o astfel de alegere?! A venit ziua când doi îngeri i-au făcut o vizită lui Lot. Cei din piaţa cetăţii au aflat de această vizită. Au venit la casa lui Lot şi aproape că au dărâmat uşa. “Au chemat pe Lot, şi i-au zis: Unde sunt oamenii care au intrat la tine în noaptea aceasta? Scoate-i afară la noi, ca să ne împreunăm cu ei” (Gen.19:5). Lot le-a răspuns: “Fraţilor, vă rog, nu faceţi o asemenea răutate! Iată că am două fete care nu ştiu de bărbat; am să vi le aduc afară, şi le veţi face ce vă va plăcea. Numai, nu faceţi nimic acestor oameni, fiindcă au venit sub umbra acoperişului casei mele” (vv.7-8).

Cine ar fi crezut că un tată se va coborî atât de jos încât să fie gata să-şi sacrifice copiii? Dacă i-ai fi spus lui Lot mai devreme, când a început să-şi întindă cortul înspre Sodoma, “Lot, vei ajunge să te înclini atât de jos încât vei face aşa şi aşa!” el ar fi răspuns, “Nu!” Ar fi considerat îngrozitor ceea ce-i spui! Tot astfel, sunt unii care suferă consecinţele unei alegeri făcute demult, şi au făcut lucruri despre care au zis, “Aşa ceva nu voi face niciodată!” Cu toate acestea este interesant că Petru îl numeşte

58

pe Lot neprihănit (2 Pet.2:7). Traducerea King James Version se referă la “dreptul Lot.” De fapt Petru mai spune şi că Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici (2 Pet.2:9).

Lot a fost izbăvit doar fiindcă era al Domnului. Cred că şi fetele lui au supravieţuit insensibilităţii tatălui lor. El însă aproape că s-a prăjit.

Se poate ca Dumnezeu să te fi adus în acest loc de criză în care eşti acum? Lucrurile se pot schimba. Poate trăieşti consecinţele unei alegeri proaste din trecut, dar acum este o nouă zi, şi n-aş scrie aceste lucruri dacă n-ar exista speranţă. Viaţa ta nu trebuie să rămână încremenită aşa cum este. Ceva se poate schimba în inima ta înaintea lui Dumnezeu, şi tu poţi spune, “Doamne, îmi pare rău!” după care poţi cunoaşte că El te iubeşte tot aşa de mult cât l-a iubit pe Lot sau pe Avraam.

IARBA PARE ÎNTODEAUNA MAI VERDE DE PARTEA CEALALTĂ

Alegerea făcută de Moise a fost uimitoare: “El a socotit ocara lui Hristos ca o

mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire” (Evr.11:26). El avea chemarea lui Dumnezeu şi a făcut o alegere, dar nu cred că a realizat cu adevărat în ce va intra făcând această alegere. Cred că mulţi misionari, atunci când acceptă chemarea de a pleca într-o ţară străină, nu ştiu în ce se bagă. Câteoată Dumnezeu ne motivează încetul cu încetul, şi de-a lungul drumului ne gândim, Oh, n-am bănuit că voi trece prin atâtea! Moise n-a ştiut probabil cât de rele vor fi lucrurile pentru el, însă el a făcut o alegere. Odată ce am ales, nu avem cale de întoarcere. Soarta lui Moise a fost să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, în loc să se bucure de plăcerile păcatului. Este interesant cum se spune, “plăcerile de o clipă ale păcatului” (v.25). Acestea nu durează mult. “Distracţia” trece aşa de repede, şi când te uiţi în urmă vei spune, “Nu s-a meritat!”

Ajungem acum la miezul problemei: condiţiile de viaţă. “Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el [Avraam] în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui, şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe” (Evr.11:9). Nu vi se pare interesant? Avraam “s-a aşezat” sau şi-a făcut locuinţa într-o ţară străină, şi totuşi era străin acolo. Cuvântul casă este unul din cele mai frumoase cuvinte. Ce dulce sună! Acasă: la ce te gândeşti când auzi acest cuvânt? Eu îmi aduc aminte câteodată de prima locuinţă pe care mi-o amintesc: Hilton Avenue nr.1917 în Ashland, Kentucky. Mă gândesc la siguranţa simţită acasă. Câteodată vrei să te poţi întoarce înapoi. Nu cu mult timp în urmă am făcut o vizită în oraşul meu natal. Nimic nu mai este la fel, chiar şi casa este diferită. Au refăcut-o şi n-am mai recunoscut nici locul. Am fost aşa de dezamăgit. Nu m-aş mai putea întoarce la lucrurile care au fost odată.

Noi toţi trebuie să mergem înainte, dar în ce-l priveşte pe Avraam, el aştepta o altă cetate (Evr.11:10). Poate spui, “Dar eu m-am săturat de locul ăsta!” Priveşte şi tu mai sus. Avraam s-a aşezat în Ţara Făgăduinţei. Acolo era locul numit “acasă.” Dar ce casă? Să trăieşti într-un cort! Ce stil de viaţă! Ce moştenire! Îl putem întreba, “Avraame, asta-i tot ce-i poţi asigura lui Isaac şi nepoţelului tău Iacov? Mai mult mult nu le poţi da?” Ştiţi ce înseamnă să doreşti pentru copiii tăi mai mult decât le poţi asigura?

Cred că rupeam inima tatălui meu când mergeam la el şi-i spuneam, “Tati, ştii ce a primit Mickey de Crăciun? Dar ştii ce a primit John? Ştii unde se duce Dick la vară? Eu de ce nu pot să mă duc?” Nu cred că tata s-a simţit binecuvântat. Îmi spunea,

59

“Fiule, îmi pare rău, dar eu lucrez mult pentru pâine; salariul meu este de 8 dolari pe zi. Ne descurcăm cum putem.”

Cred că eram printre cei mai săraci din zona noastră; eram clasa muncitoare sau partea de jos a clasei mijlocii. Trebuia să mă duc la adunare de fiecare dată când uşa era deschisă. Alţi copii nu mergeau. “Tată, asta-i tot ce poţi face pentru noi? Dar nu e corect!” În astfel de condiţii am fost crescut. Poate deteşti faptul că ai părinţi creştini. Deteşti faptul că nu ai avut alte lucruri, dar într-o zi vei vedea cât de bun a fost Dumnezeu cu tine. Acum eu Îi mulţumesc mereu lui Dumnezeu pentru că a fost atât de bun cu mine, că mi-a dat părinţii pe care i-am avut şi casa pe care am avut-o. Şi tu într-o zi Îi vei mulţumi. Crezi că Isaac şi Iacov l-au urât pe Avraam că a plecat din Mesopotamia cu mulţi ani în urmă, şi crezi că au dorit să se fi întors înapoi? Tot ce aveau era traiul în corturi!

În cazul lui Moise, ni se spune că noile lui condiţii de trai erau destul de neplăcute. El a ales să nu fie fiul fiicei lui Faraon. A ales să fie tratat cu ocară, şi a dispreţuit ruşinea, socotind ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decît comorile Egiptului (Evr.11:24-26). Cum a putut cineva să aibă parte de ocara pentru Hristos cu o mie treisute de ani înainte de Hristos? Domnul Isus a spus că Avraam a văzut ziua Lui—ziua lui Isus—şi “s-a bucurat” (Ioan 8:56). Tot aşa, Moise a văzut în mod profetic că ceea ce făcea el pregătea calea pentru ceea ce avea să urmeze. Nu a văzut el lucrurile aşa de clar ca noi, însă ungerea lui l-a determinat să accepte un stigmat care prefigura ocara lui Hristos.

Copiii lui Israel au venit să locuiască în ţinutul Goşen din Egipt, şi din pricină că erau rudele lui Iosif—şi Iosif era prim-ministru al ţării—trăiau în cele mai bune condiţii. Peste noapte însă s-a întâmplat că a venit un alt împărat care nu-l cunoştea pe Iosif; Iosif murise. Noul împărat s-a întors împotriva poporului lui Israel, şi au urmat vremuri grele. Aici vedem condiţii de trai grele! “Le-au făcut viaţa amară prin lucrări grele de lut şi cărămizi, şi prin tot felul de lucrări de pe câmp: şi în toate muncile acestea pe care-i sileau să le facă, erau fără nici un pic de milă” (Exod.1:14). Moise a părăsit palatul lui Faraon ca să se identifice cu poporul său. Mai târziu a venit la Faraon şi i-a spus, “Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: Lasă pe poporul Meu să plece” (Exod 5:1). Drept urmare Faraon a zis, “Să nu mai daţi poporului paie ca mai înainte pentru facerea cărămizilor; ci să se ducă singuri să strângă paie; totuşi, să le cereţi acelaşi număr de cărămizi, pe care le făceau mai înainte; să nu le scădeţi nimic din ele, căci sunt nişte leneşi, de aceea strigă mereu: "Haidem să aducem jertfe Dumnezeului nostru." Să se dea mult de lucru oamenilor acestora, ca să aibă de lucru, şi să nu mai umble după năluci” (vv.7-9).

Condiţiile lor de trai din rele au ajuns să fie groaznice, şi oamenii au ajuns să plângă mai mult ca înainte, furioşi pe Moise că le-a înrăutăţit situaţia (v.21). În final au fost eliberaţi de robia lui Faraon. Unde trăiau acum? În pustie, în deşert. Încă odată s-au ridicat împotriva lui Moise şi au zis, “Era mai bine în Egipt!” Cine ar fi crezut asta?

NU-I CASA MEA PĂMÂNTUL Câteodată te plângi de locul unde trăieşti şi de condiţiile de viaţă, şi Dumnezeu

te lasă să sari din lac în puţ, sau din tigaie în foc. Ajungi să spui, Era mai bine înainte! Aşa a fost şi cazul Israeliţilor. S-au plâns aşa de mult încât L-au mâniat pe Dumnezeu. Dumnezeu a venit la Moise şi i-a spus, “M-am săturat de poporul tău. Îi voi nimici şi voi începe cu tine un alt popor!” Moise a răspuns, “Oh, nu, Doamne! Nu face asta!”

60

Moise ar fi putut să-i părăsească în orice moment; ar fi putut să-i lase. De exemplu, ar fi putut să plece cu Ietro, socrul său, însă el a rămas cu poporul. “Şi El a vorbit să-i nimicească: dar Moise, alesul Său, a stat la mijloc înaintea Lui, ca să-L abată de la mânia Lui şi să-L oprească să-i nimicească” (Ps.106:23). Moise a acceptat condiţiile de viaţă dificile şi a rămas acolo. Poţi şi tu să faci asta? Poţi să accepţi faptul că Dumnezeu te-a pus acolo unde eşti pentru un scop? Nu este casa pe care ţi-ai dori-o, dar Avraam şi Moise au transformat locul acela în casă a lor. Uită-te la cei din jurul lui Avraam, la moştenirea lor: el a locuit în corturi, la fel ca Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. Ei toţi au împărtăşit aceeaşi soartă, întreaga familie la un loc, ei fiind atunci poporul lui Dumnezeu.

Ni se spune că oamenii obişnuiţi Îl ascultau pe Isus cu bucurie. Ştim că poporul lui Dumnezeu, general vorbind, nu este format din aristocraţi; nu sin oameni cu mare putere—sunt doar oameni obişnuiţi (1 Cor.1:26). Oamenii obişnuiţi provin din case obişnuite. Moise a suferit ocara împreună cu poporul lui Dumnezeu. Cum crezi că ţi-ar place să petreci tot timpul în compania oamenilor lui Dumnezeu? Trăirea zi de zi în mijlocul poporului cu care s-a unit i-a dat lui Moise doar bătăi de cap.

Trebuie şi tu să trăieşti cu aşa-zişi creştini? Trebuie să trăieşti împreună cu familia, dar vă călcaţi unii altora pe nervi—poate că ai dori să ai ceva mai mult spaţiu? Este un lucru să-a ai pe ai familiei cu tine pentru o zi sau două, şi este cu totul altceva să trăiţi cu toţii tot timpul sub acelaşi acoperiş. Bunicul meu McCurley avea o vorbă, “Tovărăşiile sunt ca peştii. După trei zile încep să pută.” Ne mai spunea, “Bucuros că aţi venit, bucuros că plecaţi!” Dar cum ar fi să trebuiască să trăieşti necontenit cu mulţi lângă tine? Există un motiv şi pentru asta, şi există o speranţă în toate: Avraam "aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evr.11:10).

În credinţă au murit toţi aceştia fără să fi căpătat lucrurile

făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate.

—EVREI 11:13-16

Motivul pentru care Avraam a putut îndura aceste condiţii, ni se spune, era

fiindcă ele erau trecătoare. Nu va fi aşa pentru eternitate. Noi trăim în Florida, unde putem privi casele frumoase lângă mare sau de-a lungul canalelor de apă. Este prea frumos. Însă mă gândesc în mine însumi, Asta-i tot ce proprietarii lor vor avea vreodată. Sunt oameni care nu-şi doresc decât case mai cochete, mai mult confort, sau puţin mai mult lux. Pentru unii nu este destul să aibă robineţi obişnuiţi la baie, îi vor din aur. Unii încearcă să-şi zidească palate aici pe pământ. “În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri” (Ioan 14:2). Pavel spune, “Dar cetăţenia noastră este în ceruri” (Filip.3:20). Oricare ar fi situaţia ta, dacă eşti limitat la un scaun cu rotile sau eşti în închisoare, dacă eşti într-un salon de spital sau într-o altă situaţie îngrozitoare, ea nu va dura pentru totdeauna. Deşi pentru alţii nu va exista o ieşire din ea!

Îmi amintesc că am întrebat-o odată pe misionara Jackie Pullinger, “Unde-i casa ta?” Ea a arătat în sus şi a zis, “Nu glumesc. Câteodată de-abia pot să mai aştept.”

61

Avraam cred că a fost primul om din Vechiul Testament care a zărit cerul. Acest lucru ne arată ce face Dumnezeu cu credincioşii Săi care trăiesc în condiţii grele, indiferent unde—ei sunt liniştiţi ştiind că situaţia lor nu este veşnică.

Se poate oare ca Dumnezeu să ne fi trimis un astfel de ţepuş în carne tocmai cu scopul ca noi să nu ne găsim bucuria adevărată în situaţia din jurul nostru, ci mai degrabă în Domnul? (Neemia 8:10). Să nu fim ca poporul Israel, care credea că Mesia va veni în special pentru a le îmbunătăţi condiţiile de viaţă. Te-ai gândit oare şi tu vreodată, Dacă mă apropii de Dumnezeu, El va schimba condiţiile mele dificile de viaţă? În schimb, ceea ce probabil că vrea Dumnezeu să ne spună este, “Apropiaţi-vă de Mine şi bucuraţi-vă de prezenţa Mea.” Astfel încât fiecare din noi să putem spune, indiferent de situaţie, indiferent de circumstanţe, indiferent cum ne sunt vecinii, “Eu mă bucur!” Cine ştie cît de real va deveni Dumnezeu pentru tine din pricina condiţiilor dificile de viaţă care te-au făcut să cauţi faţa Lui, acesta fiind şi motivul pentru care El ţi le-a îngăduit—să-ţi atragă atenţia prin ele.

Compensaţia noastră este în schimb bucuria Domnului. Moise chiar a avut un motiv pragmatic pentru a face ce a făcut. Dacă un oarecare jurnalist s-ar fi dus la el şi l-ar fi întrebat, “Există vreun motiv anume pentru care ai părăsit un palat pentru a trăi împreună cu acest popor?”, Moise ar fi răspuns, “Da, există.”

“Dar care? De ce ai făcut asta?” Moise ar fi răspuns, “Aceasta a fost alegerea cea mai simplă. Eu socotesc ocara

lui Hristos ca o mai mare bogăţie decît comorile Egiptului, pentru că am ochii pironiţi spre răsplătire.” Moise era de fapt motivat de răsplătire. Isus Însuşi aştepta ceea ce urma după suferinţă, în timp ce dispreţuia ruşinea (Evr.12:2).

Dumnezeu ar putea schimba situaţia ta de pe pământ, sau poate că chiar o va schimba. Când? Răspunsul meu: în momentul când prezenţa Sa îţi va deveni mai scumpă decât circumstanţele exterioare pe care le-ai crezut atât de importante. În traducerea engleză King James Version se spune că Moise avea în vedere “recompensa răsplătirii.” Moise ştia că Dumnezeu răsplăteşte pe cei dedicaţi.

Astfel că Pavel putea să spună, “Şi, ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască, şi să mă împiedice să mă îngâmf” (2 Cor.12:7).

Poate că tu ai o problemă cu îngâmfarea? Poate-ţi place să faci paradă cu casa ta? Cu situaţia ta? Pavel spune, “De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia!” Poate că tu te-ai rugat, “Doamne, dă-mi un loc mai bun în care să trăiesc! Mută-l pe vecinul acesta! Du-l de aici pe cel cu care trebuie să stau alături, pe cel ce-mi stă în coastă, mută-l, Te rog!” Domnul i-a spus lui Pavel, “Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.” Răspunsul lui Pavel: “Deci, mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea, simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Cor.12:9-10). David spune, “Căci Domnul Dumnezeu este un soare şi un scut, Domnul dă îndurare şi slavă, şi nu lipseşte de nici un bine pe cei ce duc o viaţă fără prihană” (Ps.84:11). Deci, acele condiţii de viaţă dificile—lipsă de spaţiu, companie dificilă, vecini dificili, lipsă de confort—vor fi înţelese într-o zi ca o parte a planului lui Dumnezeu şi vor fi apreciate ca atare. Repet, greşeala poporului Israel a fost să creadă că scopul lui Mesia era să le creeze condiţii de viaţă mai bune. Poate că şi tu te-ai gândit că doar să atragi atenţia lui Dumnezeu şi El va schimba toate situaţiile tale dificile? Ceea ce vrea El este ca noi să ajungem să cunoaştem prezenţa Lui. Dumnezeu nu ne va lăsa pe niciunul din noi să ne ataşăm prea tare de vreo situaţie de pe pământ.

62

Îmi amintesc de istoria unui misionar care a petrecut patruzeci de ani în Africa, şi acum se întorcea acasă în America. Vaporul uriaş a intrat în portul New York şi pe când era amarat la cheu, bătrânul misionar a auzit fanfara cântând. Şi-a spus în sine însuşi, N-ar fi trebuit să facă asta pentru mine! Şi-i închipuia pe prietenii lui care au adus o fanfară pentru a-i ura un bun sosit acasă, însă pe când a vrut să coboare, i s-a spus: “Vă rugăm să vă opriţi aici!” S-a întâmplat că preşedintele Theodore Roosevelt era şi el pe vapor—se întorcea şi el din Africa. Fusese acolo pentru o partidă de vânătoare de trei săptămâni. Evident, fanfara cânta pentru preşedintele american. Roosevelt a coborât de pe vapor, i s-a urat bun-venit, după care şi-a văzut de drum. Bătrânul misionar a fost ultimul care a coborât. A coborât de pe pasarelă, s-a uitat în jur cu valizele în mână. Nu mai era nimeni în jur, nimeni. S-a îndreptat spre un hotel de mâna a treia din Manhattan şi a căzut pe genunchi. A zis, “Doamne, de ce? Preşedintele Statelor Unite merge pentru trei săptămâni în Africa şi la întoarcerea acasă este întâmpinat cu fanfară. Eu mă întorc acasă după patruzeci de ani şi nimeni nu mă întâmpină!” Atunci a auzit vocea lui Dumnezeu şoptindu-i, “Tu n-ai ajuns încă acasă!”

Trebuie să înţelegem mesajul lui Avraam, al lui Isaac, Iacov şi Moise: nu viaţa aceasta e totul. Cu cât ne aţintim mai mult privirile spre cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu, cu atât vom simţi mai mult că crâmpeiul de cer de care Dumnezeu ne face parte ici şi colo pe cale este cea mai de preţ compensaţie. “Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom.14:17).

63

CAPITOLUL 7

Temeri în viaţa sexuală

ă voi ocupa acum de un subiect extrem de sensibil—situaţia când ţepuşul în carne al cuiva este o viaţă sexuală neîmplinită. Acesta este, poate, cel mai delicat capitol al acestei cărţi. Alexander Pope a spus

cândva, “Nebunii dau năvală acolo unde îngerii se tem să şi păşească pe vârfuri,”1 şi totuşi această stare a temerilor în viaţa sexuală este fără îndoială experienţa multor, multor oameni. Mulţi oameni, chiar dintre creştini, au o teamă referitoare la sex şi propria lor sexualitate.

M În acest capitol ne referim la ceea ce dicţionarul descrie ca fiind “un sentiment

de îndoială, o uşoară temere sau neîncredere.” Deci şi în domeniul sexual putem vorbi despre un sentiment de îndoială, de teamă sau lipsă de încredere a unora privitoare la sexualitate, sau despre lipsa unei identităţi sexuale; o temere în legătură cu sexualitatea lor. Asta ţi se poate întâmpla atunci când eşti îngrijorat că ceva nu este în regulă cu tine. Te îndoieşti de tine însuţi. Ca rezultat al acestei stări unii nu pot dezvolta relaţii personale bune. Astfel de oameni se tem să se căsătorească. Mulţi dintre ei se tem să intre într-o relaţie heterosexuală.

Trebuie să dau în nişte definiţii. Cuvântul heterosexual descrie pe cineva care are o dorinţă, o atracţie către sexul opus: un bărbat care doreşte o femeie, o femeie care doreşte un bărbat. Homosexual înseamnă dorinţă către acelaşi sex. Asexual este cineva care nu are o dorinţă puternică spre nici unul din sexe. Voi scrie destul despre homosexualitate. Aş fi putut să las să se vadă acest lucru deja în titlul capitolului, dar n-am făcut-o din trei motive.

Mai întâi, există şi la heterosexuali temeri legate de sexualitate, atât la bărbaţi cât şi la femei. Bărbaţii homosexuali au temeri care merg de la îndoieli în legătură cu masculinitatea şi virilitatea până la disconfort în legătură cu intimitatea cu sexul opus. În acelaşi fel, unele femei se tem că dacă nu sunt interesate de sex ceva nu este în regulă cu ele.

Al doilea motiv este, deci, că—dacă suntem sinceri—noi toţi avem unele temeri când e vorba de sex şi sexualitate. Ne temem că nu ne vom ridica la nivelul aşteptărilor, sau că vom dezamăgi ori vom fi noi dezamăgiţi. Astfel de temeri persistă chiar şi după căsătorie. Ne gândim că trebuie să fie ceva foarte rău cu noi!

Al treilea motiv este că nimeni nu este perfect. James Bond al acestei lumi există doar în fantezia oamenilor sau în filmele de la Hollywood.

De ce am ales să scriu despre această chestiune acum, sub umbrela temei generale a “ţepuşului în carne”? Cel dintâi motiv este pentru că există oămeni care cred—sau speră—că acesta a fost adevăratul ţepuş în carne al lui Pavel. În vremurile medievale, când oamenii intrau în schituri şi mănăstiri pentru a scăpa de pericolul tentaţiilor sexuale, teoria că ţepuşul în carne al lui Pavel era dorinţa carnală a început să se răspândească pretutindeni. Cu toate acestea mulţi au aflat că şi în sihăstrie şi în mănăstiri ei încă se confruntau cu problema dorinţelor carnale, şi încă într-un fel

64

pentru care nu erau pregătiţi. Şi astfel ei au început să suspicioneze că aceasta ar fi fost şi problema apostolului Pavel. Au presupus că chinul special al lui Pavel era asemănător dificultăţilor lor.

Această teorie persistă până astăzi. Mulţi din bărbaţii homosexuali merg până acolo încât afirmă că aceasta era problema lui Pavel. “Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine” (Rom.7:20). Nu este curios cum dorim noi să suprapunem încurcăturile noastre şi tendinţele noastre peste un anumit verset al Scripturii?

Ştim însă că apostolul Pavel nu ne spune care a fost ţepuşul său în carne; pe acest pământ nu vom afla care a fost el. Vreau să repet din nou: el foloseşte o metaforă, o figură de exprimare, astfel încât fiecare din noi să ne putem identifica cu ea. Personal, mă îndoiesc că Pavel s-a referit la frustrare sexuală, dar nu mă îndoiesc că el a folosit o metaforă prin care şi cei ce au o astfel de problemă pot să se simtă acceptaţi de Dumnezeu. Sunt convins că există creştini care au o teamă referitor la sexualitate, şi de ce să le neg oare dreptul de a se simţi întăriţi şi mângâiaţi şi ei de versetul din 2 Corinteni 12:7? Pentru aceasta scriu acest capitol. Îl scriu sperând că nici un cititor nu se va simţi privit ca o curiozitate, privit de sus, neiubit, dat la o parte sau categorisit, ci se va simţi acceptat. Nu doar de către mine, ci şi de Domnul Isus. Nu scriu acest capitol doar pentru acei ce se luptă cu ispitele homosexuale, ci şi pentru cei care sunt heterosexuali dar au totuşi diferite temeri în domeniul sexual.

Am ajuns la concluzia că trebuie să abordez acest subiect pentru că el pune în focar teama sexuală. Un ţepuş în carne este dureros. Asta înseamnă că am dori să nu-l avem. Dacă tu eşti mândru de ţepuşul tău particular şi eşti bucuros că-l ai pentru un motiv greşit, sau ca să te grozăveşti cu el, mă tem că n-ai înţeles nimic despre ţepuşul în carne. Fiindcă atunci când ne numim temerile sexuale “ţepuş în carne,” acest lucru este în contrast categoric cu atitudinile care ni se îndeasă atât de mult pe gât în ziua de azi. Ceea ce era odată privit ca un lucru care trebuia ţinut secret şi privat este acum afişat deschis, iar unii doresc să şi fie respectaţi pentru astfel de lucruri într-un fel cu care Biblia nu este de acord. Deci, dacă este un ţepuş în carne, atunci tu mai degrabă ai dori să nu-l ai, decât să zici, “Este excelent; de ce să nu ai şi tu, prietene, un ţepuş similar!” Oamenii care îşi fac reclamă şi se laudă că sunt gay sau lesbiene [adică bărbaţi care sunt atraşi sexual de bărbaţi sau femei atrase sexual de alte femei – n.tr.] –aceştia nu înţeleg nimic din toate astea. Dacă eşti creştin, te rog nu te mai alinia niciodată cu acei ce fac astfel de lucruri. Este o chestiune privată şi personală dacă-ţi este ţepuş în carne, deci asta înseamnă că nu trebuie să te lauzi în faţa lumii cu o astfel de slăbiciune.

Vreau să scot în evidenţă faptul că dacă ai o astfel de înclinaţie nu trebuie să te consideri persoană de categoria a doua. Înclinaţia sexuală a cuiva nu are nimic de a face cu faptul că este sau nu este creştin sau o persoană spirituală. Cuvântul înclinaţie este ceva; cuvântul practică este altceva. Înclinaţie înseamnă “tendinţă” către ceva. Deci ai puitea avea tendinţă spre homosexualitate dar să nu cedezi—orice persoană heterosexuală sănătoasă rezistă tentaţiilor în tot timpul.

Cum este să ai o teamă pe plan sexual? Este frica sau îndoiala continuă a cuiva în legătură cu sexualitatea—fie el homosexual, heterosexual sau asexual. De exemplu, există unii care se tem că sunt gay deşi ei nu sunt. Asta este de mult o problemă reală a celor care se tem într-adevăr că sunt gay, posibil din cauza unei experienţe pe care au avut-o demult, în copilărie. Poate ai fost abuzat de un prieten de aceeaşi vârstă, şi te-ai implicat: întreaga viaţă te gândeşti că poate eşti gay. Din păcate, mulţi din lumea bărbaţilor gay te vor aplauda şi-ţi vor spune, “Yes! Da! Fii mândru că eşti gay!” Dar tu nu eşti mândru deloc de asta; îţi este frică că eşti gay deşi nu eşti de fapt.

65

Există bărbaţi gay care admit acest lucru: nu ascund sub covor această realitate. Se tem însă că Domnul nu-i iubeşte, şi că ceva este rău din punct de vedere spiritual cu ei. Ei se tem că nu vor putea fi niciodată evlavioşi şi slujitori adevăraţi ai lui Isus Hristos.

Există şi persoane care sunt heterosexuale şi au o căsnicie fericită, dar care încă se îndoiesc de sexualitatea lor. Unii au temeri în domeniul sexual pentru că nu se simt fericiţi cu bărbatul sau soţia lor, şi pun vina pe propria lor persoană. Se simt vinovaţi că nu se bucură sau nu doresc intimitatea sexuală. Unii au căsnicie nefericită (un subiect pe care-l vom dezbate în capitolul următor) din pricina lipsei împlinirii sexuale. Acest lucru poate fi prin el însuşi “ţepuşul în carne” al cuiva.

Unii creştini, fie ei căsătoriţi sau singuri, se simt vinovaţi de faptul că nu sunt deloc interesaţi de sex. Pur şi simplu nu-i interesează. Nu au nici un fel de dorinţă sexuală majoră, nici n-au avut vreodată. Sau poate au avut cândva, dar acum n-o mai au, şi acest lucru îi îngrijorează. Ei simt că ceva nu este în regulă cu ei şi ascund adânc înlăuntrul lor această frică şi nu discută aproape deloc despre ea.

De cealaltă parte sunt cei care simt o dorinţă de nestăpânit după împlinirea sexuală; ei simt că sunt “prea fierbinţi.” Ei se tem că nu sunt normali. Unii din ei trăiesc într-o continuă autocondamnare, considerând că nu sunt într-o relaţie chiar bună cu Dumnezeu sau altfel n-ar simţi ceea ce simt. Există persoane care n-au găsit până acum—şi e posibil să nu găsească niciodată—un partener, şi care trebuie să trăiască într-o continuă frustrare. Mă doare pentru astfel de oameni. Dar Isus i-a înţeles: “Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi—dar fără păcat” (Evr.4:15). Asta include şi ispitele sexuale.

Lista este fără sfârşit. Cred că în mare parte aceste lucruri care îi fac să se îngrijoreze pe mulţi creştini n-au nimic de a face cu păcatul, ci cu o pseudo-vinovăţie (o falsă vinovăţie) datorată ispitei sau conştientizării acesteia. Şi tu laşi acest sentiment să se interpună între tine şi Dumnezeu. Pe de o parte sunt cei frigizi sau impotenţi; pe de altă parte sunt cei “prea fierbinţi.” Ambele categorii se consideră într-o postură nepotrivită în relaţia cu Dumnezeu. Sunt şi unii care încearcă să-şi găsească împlinirea în flirt, fiindu-le frică de intimitate. Şi am dat aici doar câteva exemple—după cum spuneam, lista este nesfârşită.

De ce se simt oamenii aşa? De ce au această frică de sex sau chiar de sexualitatea proprie? Care este cauza acestei îndoieli sau temeri pe plan sexual? Vorbind la general, orice comportament este cauzat într-un fel sau altul. Există o mare discuţie între psihologi şi geneticieni în legătură cu motivaţia comportamentală a omului: dacă comportamentul este motivat ereditar sau este motivat de mediu. În urmă cu câţiva ani exista un consens că suntem guvernaţi predominant de efectele exercitate asupra noastră de mediu—familie, prieteni, educaţie, cultură, alte influenţe. Însă acum pendulul a început să se deplaseze în sensul celălalt: din ce în ce se crede mai mult că ereditatea ne influenţează. De exemplu, s-a văzut că gemenii despărţiţi la naştere, dar care se reîntâlnesc după mulţi ani, sunt uimitor de similari în ciuda condiţiilor total diferite în care au trăit. Indiferent care ar fi realitatea, Dr. Clyde Narramore de la Narramore Christian Foundation din California spune, “Fiecare persoană merită înţeleasă.” Dacă tu ai reuşi să cunoşti mediul din care provine o anumită persoană, trecutul ei, probabil că ţi-ai mai coborî tonul vocii. Ar trebui să nu ne grăbim să-i judecăm repede pe alţii, ci mai degrabă să încercăm să-i înţelegem.

Există Cineva care înţelege—Isus: “Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi” (Evr.2:18). Într-adevăr avem un Mare Preot care are milă de slăbiciunile noastre (Evr.4:15). S-ar putea să nu

66

găseşti această simpatie la o altă persoană, fiindcă oamenii nu te pot înţelege. Câteodată, totuşi, este mult mai bine să nu găseşti simpatie. Spun asta pentru un motiv. Dacă ai o slăbiciune pe plan sexual, şi te duci la o altă persoană care tu crezi că ar avea o slăbiciune sexuală asemănătoare, probabil că nu vei găsi nici un ajutor. Dimpotrivă îţi vei complica situaţia de zece sau o sută de ori: “Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” (Ier.17:9). Credem că putem ajuta sau putem fi ajutaţi, dar deseori ispita spre păcatul sexual este doar exacerbată, iar situaţia noastră ajunge mai rea decât oricând. De multe ori dorinţa de a ajuta este doar un camuflaj, câteodată conştient, pentru a ne apropia de cineva pentru motive rele. Cel mai prost lucru pe care-l poţi face dacă ai o slăbiciune sexuală este să crezi că te poţi duce la altcineva fiindcă şi el are aceeaşi problemă. Sigur, aceasta este o excepţie de la regulă, fiindcă de obicei este minunat să poţi găsi pe cineva care ştie situaţia prin care treci. Când este însă vorba de sex, şi cealaltă persoană are o problemă similară, nu împărtăşi cu ea problema ta!

Isus înţelege, şi El simpatizează adânc cu tine. Dacă acesta este ţepuşul tău în carne, motivul pentru care ai acest ţepuş este pentru a te apropia de El, a dezvolta o intimitate cu El, cu Isus, cel ce simte cu tine şi te înţelege. Dacă îţi găseşti identitatea în certitudinea că ai aprobarea Lui, atunci ai făcut un progres semnificativ.

Există un motiv pentru care suntem cum suntem. Să luăm drept exemplu relaţiile nesatisfăcătoare cu părinţii. Sunt două extreme. O extremă o constituie părintele—mama sau tatăl—care niciodată nu-şi îmbrăţişează copilul. Vă daţi seama cât de mult afectează acest lucru pe un copil? Şi spun lucrul acesta oricărui părinte: dacă faci aşa faci rău copilului tău. Se spune că Prinţul de Wales ar fi zis că nu-şi aminteşte să mai fi fost îmbrăţişat de tatăl său după vârsta de opt ani. Eu sunt aşa de fericit că ai mei m-au îmbrăţişat. Şi tata m-a îmbrăţişat, şi mama m-a îmbrăţişat. M-au îmbrăţişat din prima zi pe care mi-o pot aminti şi până am crescut; n-au încetat niciodată să o facă. A nu-ţi îmbrăţişa copilul este o extremă.

O altă extremă este abuzul. Adică atunci când un părinte, o rudă sau un tutore abuzează un copil. O astfel de traumă, deşi nu este întotdeauna băgată în seamă în acel moment (de către cel abuzat sau de cei din jur), are efectul unei bombe cu efect întârziat care-i face mai târziu pe oameni să se îndoiască de ei înşişi şi sexualitatea lor. Nu ştiu ce nu este în regulă cu ei. Presupun că ei au făcut ceva care să determine pe tatăl lor, mama lor sau unchiul lor să dorească acel comportament. “Precis ceva nu este în regulă cu mine,” spun ei.

Deci, există un motiv pentru care suntem aşa cum suntem, şi de multe ori el se găseşte undeva demult în relaţia noastră cu părinţii sau cu tutorii. Nu există substitut pentru o relaţie bună, care începe acasă.

Mai există încă un motiv. Sexul are o influenţă foarte puternică, cel puţin din cauza Hollywood-ului, a televiziunii şi a modului în care oamenii vorbesc despre el. De aceea poate fi foarte înfricoşător—poate duce la o teamă de sex, mai ales la cei care au despre ei înşişi o lipsă de consideraţie marcantă.

Trebuie să spun, din păcate, deşi aş vrea să nu fie adevărat, că în unele cazuri consilierea, psihoterapia sau psihanaliza, oricât de multă, nu pot compensa o copilărie lipsită de fericire şi dragoste. În consecinţă, dacă ai avut un mediu familial bun şi sigur, mulţumeşte lui Dumnezeu! Roagă-te pentru generaţia care creşte în jurul tău şi care nu are ce ai avut tu. Cineva a spus aşa, “Se spune că copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viaţă. Eu însă spun că copilăria este perioada pentru care ne cheltuim restul vieţii, încercând să ne revenim în urma ei.” Cum să îndrăznim, atunci să judecăm pe alţii care au problemele lor?!! N-avem nici o scuză. Dumnezeu a fost bun cu noi. Tu spui, “Eu n-am astfel de probleme!” Da, ai fost binecuvântat, dar oare

67

asta te-a făcut să fii o persoană care se consideră auto-neprihănit şi are un spirit de judecată faţă de alţii? Şi tu vei fi judecat, într-un fel sau altul; este doar o chestiune de timp. Isus a spus, “Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mat.7:1). Sau, “Nu judecaţi, altfel veţi fi şi voi judecaţi.”

Vreau să ofer consolare şi părinţilor care citesc aceste rânduri şi au copii care suferă de temeri în plan sexual, părinţi care cred că ei sunt de vină pentru asta. Nici un părinte nu este perfect. Toţi suntem născuţi din părinţi într-o anumită măsură imperfecţi. Asta este o parte a înţelesului versetului care spune că “El pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!” (Exod.34:7). Este o reacţie în lanţ. Unul speră că odată ce această reacţie va ajunge la el, el o va opri—şi el va fi părintele perfect. Oh, cât aş vrea să se întâmple aşa!

Pentru a intra un pic mai în detaliu, care sunt în mod explicit câteva cauze posibile ale temerilor sexuale, în mod special a homosexualităţii? De mai mult timp sunt recunoscute drept cauze ale acestor stări o mamă autoritară sau un tată absenteist. Unii cred (şi eu cred că este un anumit adevăr în asta) că homosexualitatea trebuie explicată prin lipsa unei relaţii bune cu părintele de acelaşi sex. În acest caz, tendinţele homosexuale arată nevoia de a îndrepta o astfel de relaţie. Deci dacă o mamă şi o fiică nu au o relaţie bună, este posibil ca fiica să dorească să îndrepte asta căutând printre alte femei o pereche intimă. Nu totdeauna stau lucrurile aşa, dar uneori se consideră că asta ar fi o cauză. Acelaşi lucru este adevărat şi în privinţa relaţiei tată-fiu, acolo unde fiul nu are o relaţie bună cu tatăl său, şi caută rezolvare şi împlinire într-o relaţie apropiată cu alţi bărbaţi. Ce ştiu cu siguranţă este că un mare număr din bărbaţii gay admit că le-a lipsit dragostea părintească. Acest lucru arată importanţa relaţiilor bune în casă; familia este atât de importantă. Sunt mulţi care subliniază importanţa unei familii solide: mamă şi tată care îşi iubesc copiii, fără separare şi fără divorţ. Idealul, desigur, este să fie dragoste şi siguranţă. Nu există nimic care să înlocuiască aceste lucruri. Nu ajunge să faci doar afirmaţii de tip politic. Este nevoie de regenerare, de trezire, e nevoie ca oamenii să fie convertiţi şi să fie învăţaţi ce este bine. Aceasta este marea nevoie de acum, şi Dumnezeu ştie că este o nevoie urgentă.

În urmă cu câţiva ani am avut o serie de predici pe acest subiect, şi aceste predici au devenit o carte: Este Dumnezeu de partea homosexualilor? Nu se mai tipăreşte acum, şi n-a fost deloc un bestseller. Mulţi au crezut că va fi un bestseller fiindcă eu personal n-am condamnat homosexualitatea, dar pe măsură ce oamenii au continuat să citească şi au văzut că Biblia condamnă această practică, unora nu le-a mai plăcut cartea. Îmi amintesc însă că în timpul acelor predici o persoană a mărturisit credinţa în Hristos, şi chiar şi azi ţine legătura cu mine. Tatăl lui l-a urât. Mi-a spus (zdrobit şi cu lacrimi) ce spunea tatăl lui către el. Mi-a stârnit mila.

Să ne gândim la abuzarea unui copil, când copilul, pe măsură ce creşte, se învinovăţeşte pentru ceea ce s-a întâmplat şi nu se simte normal. Să ne gândim la acei trimişi în şcoli cu internat, care sunt deseori terenuri de înmulţire pentru homosexuali. Dacă vârsta relaţiilor sexuale scade, aceste sentimente se înmulţesc.

Alţii (nu doar homosexuali, ci şi heterosexuali) nu mai sunt niciodată la fel după ce au fost violaţi sau au fost în închisoare. Sau unii, chiar după ce se căsătoresc, se simt neiubiţi, şi în consecinţă se îndoiesc de propriul lor farmec şi de identitatea lor sexuală.

Cu toate acestea trebuie adăugată o altă cauză: anume că temerile sexuale se datorează uneori unei lipse de educaţie. Educaţia aceasta se obţine cel mai bine în

68

familia proprie, şi acolo unde educaţia sexuală prezintă stiluri de viaţă alternative, rezultatul este dezastruos.

Într-un cuvânt, orice tip de comportare, inclusiv temerile sexuale, au într-un fel o cauză. Aproape totdeauna aceasta îşi are rădăcinile undeva în trecut, de obicei în copilărie.

Însă Dumnezeu cunoaşte aceste lucruri. Cartea lui Joni Eareckson Tada, Când Dumnezeu plânge ne arată cum plânge Dumnezeu împreună cu noi. Cred că lui Joni i-a trebuit mult curaj să înţeleagă şi să accepte acest concept, pentru că Joni are o teologie reformată şi posedă o gândire dintre cele mai teologice pe care le-am întâlnit. Cei mai mulţi dintre reformaţi nu vor accepta ideea că Dumnezeu plânge. Poate Isus, dar nu Tatăl. Asta vine din vechea concepţie că Dumnezeu nu poate simţi durerea şi că El este impasibil. Această idee nu vine din Biblie, ci este parte a moştenirii filozofiei greceşti. Joni arată cum plânge Dumnezeu, şi sunt sigur că Dumnezeu simte ce ai simţit tu în timp ce creşteai şi ţi se întâmplau aceste lucruri.

“De ce îngăduie Dumnezeu asta?” mă veţi întreba. La întrebarea de ce îngăduie Dumnezeu răul speculaţiile nu mai au sfârşit. Într-o zi Dumnezeu ne va explica de ce, dar El L-a trimis pe Fiul Său care a ajuns victima celui mai mare rău dintre toate. Gândiţi-vă la modul cum a fost El răstignit. Gândiţi-vă la faptul că nici măcar n-a avut parte de un proces. Şi aceasta a fost în planul lui Dumnezeu, măcar pentru a te încredinţa că ştie cum simţi tu. El ne-a dat un Mântuitor care a fost ispitit la fel ca noi în toate lucrurile. Cu toate că unii dintre noi, după ce trecem printr-o situaţie, uităm repede—şi nu trece mult până arătăm cu degetul. “Ei vezi, eu am trecut biruitor prin asta! Eu nu mai am probleme cu asta!” Dar s-ar putea să avem probleme de alt soi—de zece ori mai rele. Totuşi, Isus n-a uitat niciodată cum a fost în ispită.

Există o mare diferenţă între temerile sexuale şi păcatul sexual. Faptul că nu eşti perfect din punct de vedere sexual nu înseamnă că nu eşti creştin sau că eşti dezechilibrat sau că nu eşti spiritual. Bunica mea obişnuia să spună că modul cel mai bun prin care poţi trăi o viaţă lungă este să fii conştient că ceva nu este în regulă cu tine şi să ai grijă de tine! Cred că a spus un mare adevăr. Ei bine, ţepuşul în carne poate fi ceva de felul acesta, pentru motivul următor: să te umilească. Să nu te lase să te auto-îndreptăţeşti. Să te păzească de îngâmfare. El ar trebui să te apropie de Dumnezeu în fiecare zi, ceea ce ar rezulta într-o stare de intimitate cu Tatăl pe care altfel n-ai cunoaşte-o. Cu alte cuvinte, dacă n-ai fi avut acea problemă particulară n-ai fi ajuns atât de aproape de Dumnezeu.

Când vei ajunge în ceruri, să nu fii surprins să afli că lucrul acela îngrozitor, respingător—poate apetitul heterosexual prea puternic, sau tendinţa ta homosexuală, sau lipsa oricărei atracţii sexuale—a fost folosit de Dumnezeu spre binele tău. El te îngrijorează acum, dar când vei ajunge cu Tatăl vei vedea că El a fost atât de bun cu tine, fiindcă acela a fost cel mai bun mod de a-ţi ţine trează atenţia—ca să nu spunem că aveai nevoie şi să te păzească de a te considera prea neprihănit.

O altă clarificare importantă pe care deja am menţionat-o este diferenţa între înclinaţie şi practică sau făptuire. Faptul că cineva are tendinţe de gay sau lesbiană nu este acelaşi lucru cu practicarea acestor fapte urâte. Înclinaţia singură nu este păcat, pe când făptuirea este păcat. Nu m-ar surprinde dacă atunci când vom ajunge în ceruri voi afla că de fapt sunt acolo mulţi, mulţi oameni şi femei ai lui Dumnezeu care au fost ispitiţi în felul acesta în adâncul lor. S-a aflat că Frederick W. Faber, cel ce a scris multe imnuri, a fost un homosexual, dar nepracticant. Există un imn faimos scris de el, şi nu pot rosti versurile sale fără să-mi vină lacrimi în ochi, când ştiu care era lupta şi problema sa:

69

Există o imensitate a îndurării lui Dumnezeu La fel ca imensitatea mării; Există o bunătate în judecata Sa Care este mai mare ca orice libertate.2

Există o diferenţă între ispită şi păcat. Nu este un păcat să fii ispitit. Şi Isus a

fost ispitit; dar Isus n-a păcătuit. Dacă eşti ispitit, nu te acuza. Chiar şi Isus a fost ispitit, deşi era născut fără păcat; El n-a avut nici măcar păcatul originar. El a fost născut din fecioară, fără păcat, şi cu toate acestea a fost ispitit ca noi. Noi, care suntem parte a unei rase căzute trebuie să ducem această luptă. Domnul nostru Isus ştie cum s-a luptat El, deşi era fără păcat. El te înţelege perfect.

O altă clarificare este următoarea: în urma ispitei poate apărea o vinovăţie falsă, dar adevărată vinovăţie apare în urma cedării. Trebuie însă să spun că, dacă te simţi vinovat fiindcă eşti ispitit... “încă n-ai văzut nimic!” Dacă cedezi însă , atunci va trebui să trăieşti cu vinovăţia a ceea ce ai făcut. Este cel rău acela care te va face să te simţi vinovat fiindcă ai o anumită slăbiciune, fie ea şi asexualitatea sau lipsa dorinţei sexuale care te face să te simţi că eşti ciudat sau curios. În acest caz, s-ar putea să doreşti să dovedeşti că eşti “sexy.” Sunt oameni care se implică în astfel de fapte doar pentru că vor să spună ceva în jur. Vor să dovedească că nu sunt ciudaţi. Diavolul te va face să făptuieşti aşa ceva, şi apoi... vei simţi o vinovăţie reală, nu o pseudo-vinovăţie, adică o vinovăţie închipuită, falsă. Câteodată ispitirea produce o pseudo-vinovăţie. Adevărata vinovăţie este atunci când cedezi.

Există o diferenţă între starea de stânjeneală secretă, personală şi parada publică. Dacă ispitele tale se întâmplă să fie înspre homosexualitate, trebuie să-ţi spun, cu dragoste şi fermitate, că Biblia le numeşte nefireşti, nenaturale. Dar îmi vei spune, “Pentru mine sunt naturale, “ şi eu ştiu ce vrei să spui prin asta. Când simţi ceva, tu te gândeşti, Ei bine, e o chestie naturală. Dar faptul că o simţi naturală nu este acelaşi lucru cu ceea ce numeşte Dumnezeu natural. Căci Dumnezeu i-a creat pe Adam şi Eva ca bărbat şi femeie: “Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut” (Gen.1:27). Din această pricină, din cauza rânduielii de la creaţie, este natural să fie un bărbat şi o femeie. Dumnezeu ne-a creat cu atracţia heterosexuală. Din această cauză Pavel foloseşte în Romani un limbaj descriptiv—atât de descriptiv încât timp de ani şi ani au existat biserici care n-au citit acest text în public: “Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii” (Rom.1:26). Leviticul 18:22 spune de asemenea absolut clar: “Să nu te culci cu un bărbat cum se culcă cineva cu o femeie. Este o urâciune.” Noul Testament în traducerea engleză New International Version o numeşte “perversiune” (Rom.1:27). Dacă eşti creştin nu vei discuta despre astfel de lucruri. Ceea ce se întâmplă uneori în zilele noastre, când unii fac paradă cu asta şi se numesc pe ei înşişi “gay creştini”—mândri de asta—este complet greşit. Fraza zilelor noastre este “afişaj,” ca şi când ar fi o faptă eroică. Nu este. Dacă eşti creştin şi ai asemenea ispite şi le consideri ţepuş în carnea ta, vei realiza şi faptul că a te făli cu asemenea lucruri nu onorează numele lui Hristos şi al bisericii Sale. Este ceva ce trebuie rezolvat între tine şi Dumnezeu. Dumnezeu permite să vină peste tine ţepuşul pentru binele tău.

Este oare vreo cură pentru temerile sexuale? Cuvântul cură aduce o doză de confuzie, dar voi explica de ce l-am folosit din moment ce, dacă acesta este ţepuşul tău, probabil că eşti condamnat pe viaţă să-l porţi. Cele mai multe temeri în viaţa sexuală nu dispar—nici prin convertire, nici prin consacrare adâncă, nici prin

70

consiliere oricât de bună. Există evident şi excepţii, şi eu Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru excepţii, dar a pune aceste excepţii alături de altele ca fiind normă ar adăuga doar, aproape cu siguranţă, un sentiment de vină inutil pentru mulţi oameni. Am cunoscut transformări în domeniul sexual în vieţile oamenilor ca rezultat al convertirii. Convertirea schimbă cu siguranţă stilul de viaţă al unui om care a trăit în adulter, şi câteodată persoane homosexuale au adoptat modul de viaţă heterosexual. Consilierea poate şi ea ajuta, însă numai dacă persoana respectivă doreşte să fie ajutată.

Care este deci rezolvarea, dacă temerile sexuale nu dispar? (1) Conştientizează că Dumnezeu te acceptă şi că Isus te acceptă. (2) Împotriveşte-te ispitei. Un tratament pentru vină este să nu mai păcătuieşti. (3) Nu-ţi justifica slăbiciunea, ca şi când ar fi un lucru bun. Accept-o ca fiind o problemă personală şi privată. Nu-i face publicitate, şi dacă chiar trebuie să spui cuiva despre asta, împărtăşeşte unuia care nu are o problemă similară. Dacă te îngrijorezi că eşti asexual, că ai o dorinţă sexuală foarte slabă sau inexistentă, şi despre acest lucru păstrează tăcerea—şi mulţumeşte lui Dumnezeu că ai poate cel mai puţin dureros ţepuş în carne dintre toate. Dacă problema ta este că fiind căsătorit nu ai împlinire sexuală, atunci simte cu soţia ta sau cu soţul tău. Ţie îţi este dificil, dar este dificil şi pentru el sau ea:

Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de soţ; şi tot aşa

să facă şi nevasta faţă de bărbat. Nevasta nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul. Tot astfel, nici bărbatul nu este stăpân peste trupul lui, ci nevasta. Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi, decât doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; apoi să vă împreunaţi iarăşi, ca să nu vă ispitească Satana, din pricina nestăpânirii voastre.

—1 CORINTENI 7:3-5

Acesta este un sfat bun. Mai mult, “Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca

Domnului” (Efes.5:22) Dar aminteşte-ţi şi Efeseni 5:25: “Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea.” Mai întâi spune, “Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri,” şi apoi “Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea.” Deci bărbaţii ar trebui să-şi iubească soţiile ca pe propriul trup.

Dacă eşti căsătorit, conştientizează faptul că relaţia sexuală în afara căsătoriei este păcat. Nu vei găsi niciodată linişte şi pace cedând; singura cură este abstinenţa. Dacă eşti singur şi ai temeri cu privire la sexualitate, poate că vei simţi că trebuie să rămâi aşa. Este un lucru obişnuit. Poate că simţi frustrare în domeniul sexual. Te temi că această frustrare îşi are originea sau în teama de propria sexualitate sau în “supra-sexualitatea” ta. Dumnezeu îţi înţelege teama chiar mai bine decât o înţelegi tu însuţi, şi dacă va dori să te căsătoreşi El îţi va aduce în viaţă acea persoană care să te iubească aşa cum eşti. Poate ai astfel de temeri fiindcă te temi că nu eşti atrăgător. Lucrul acesta este poate mai obişnuit decât situaţiile precedente. “Frumuseţea nu este mai adâncă decât pielea” se spune, şi eu cred că este adevărat. La fel este şi cu atracţia sexuală. De multe ori când cineva ajunge să cunoască o altă persoană, atracţia sexuală iese la iveală în mod surprinzător. Când simţi că cealaltă persoană este atrasă de tine, va apărea o putere sexuală ascunsă—către persoana potrivită. Nu uita niciodată: relaţia sexuală este atât un act fizic, cât şi unul psihologic. Acesta este modul în care ne-a întocmit Dumnezeu. Absenţa atracţiei sexuale—până în momentul când

71

întâlneşti persoana potrivită—s-ar putea să fie lucrul care te salvează de la tragedii, şi să fie în consecinţă lucrul cel mai bun din viaţă.

Dar dacă ai păcătuit? N-am scris acest capitol cu scopul de a face pe cineva să se simtă ciudat, ruşinat sau vinovat. Dar dacă ai păcătuit, “dacă ne mărturisim păcatele, El [Dumnezeu] este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Mărturiseşte-ţi păcatul şi nu-l mai face! Niciodată.

Am motive să cred că ceea ce am scris este relevant pentru mulţi. Amintiţi-vă că nu este nici un ţepuş care să nu doară, dar dacă tu păcătuieşti fugind de ţepuş, vei avea parte de încă mai multă durere şi ruşine ulterior. Ţepuşul tău este modul în care Dumnezeu îţi atrage atenţia pentru a te păstra umil şi pentru a te aduce la intimitate cu Tatăl ceresc. 1 John Bartlett, compilaţie, Citate familiare, ediţia a 10-a, revizuită şi completată de Nathan Haskell Dole (Boston: Little, Brown, 1919; Bartleby.com, 2000), www.barleby.com/100/ (accesată la 7 mai 2004). 2 “Există o imensitate a îndurării lui Dumnezeu” de Frederick W. Faber. Domeniu public.

72

CAPITOLUL 8

O căsătorie nefericită

ă îndoiesc că ţepuşul lui Pavel să fi fost o căsătorie nefericită, dar nu putem totuşi exclude această posibilitate. Clement din Roma în anul 95 A.D. a afirmat că Pavel a fost căsătorit şi că soţia lui n-a călătorit

cu el în călătoriile misionare. Deşi este ceva vag, şi nu poate fi o dovadă în nici un sens, Pavel a zis, “N-avem dreptul să ducem cu noi o soră, care să fie nevasta noastră, cum fac ceilalţi apostoli, şi fraţii Domnului, şi Chifa?” (1 Cor.9:5). Fiecare din noi are un ţepuş în carne; Dumnezeu ştie din ce suntem făcuţi, Îşi aduce aminte că suntem ţărână (Ps.103:14). El ştie ce ne va atrage atenţia, şi modul Său de a face aceasta este durerea. Şi funcţionează. Doare. Iar ca rezultat noi spunem, “Da, Doamne!”

M

Nu există căsătorie perfectă, cu toate acestea mulţi sunt dezamăgiţi fiindcă au avut de la început aşteptări nerealiste. Ştii de exemplu ce înseamnă să aştepţi timp de luni şi luni de zile o vacanţă? Ajungi să gândeşti fantezist despre ea; poate începi să asculţi muzică din regiunea în care te duci. Eşti aşa nerăbdător. Începi să faci lucruri despre care ai citit în ghidurile turistice sau în alte cărţi despre acele locuri. Ai auzit despre restaurantele şi mâncărurile de acolo. Începi să-ţi prepari asta şi cealaltă. Şi în final, când ai ajuns acolo în vacanţă, totul merge rău. Nu este locul pe care ţi l-ai imaginat. Mai mult, plouă. Tot ce ai crezut că vei face, nu poţi face. Eşti aşa de dezamăgit. Te-ai distrat mai mult gândindu-te la vacanţă decât în vacanţa însăşi.

Ei bine, aşa ceva se poate întâmpla şi cu căsătoria. Partea de “aşteptare” este uneori, din păcate, mult mai distractivă decât căsătoria în sine. Va fi interesant să aflăm, când vom ajunge în cer, cât de multe vase alese şi nobile—slujitori deosebiţi ai lui Dumnezeu, bărbaţi şi femei—au avut căsătorii nefericite. John Wesley şi George Whitefield n-au avut căsătorii reuşite. Nici unul n-a cunoscut bucuria fericirii în căsătorie. Au fost căsătoriţi, însă căsătoria a fost pentru fiecare din ei ca un vis urât. Nevasta lui Wesley venea să-i asculte predicile şi comenta şi râdea pe înfundate în timpul serviciului. Vă puteţi imagina aşa ceva?

Citiţi în Vechiul Testament despre Abigail; era căsătorită cu Nabal. Totuşi din pricina căsătoriei ei nereuşite, Dumnezeu a folosit-o în viaţa lui David. Nici n-am fi aflat despre Abigail dacă n-ar fi fost căsătoria ei nereuşită. Ea a fost un vas nobil (vezi 1 Samuel cap.25). Madame Guyon, mistica franceză din secolul al şaptesprezecelea a cărei biografie merită citită, a fost un dar al lui Dumnezeu pentru lume. Şi totuşi, n-am şti nimic despre ea dacă n-ar fi avut parte de o aşa căsătorie mizerabilă.

Există istoriile sfâşietoare ale unora din cei mai buni servi ai lui Dumnezeu care nu s-au căsătorit cu femeia iubită ci s-au unit cu alta. Şi-au petrecut tot restul vieţii gândindu-se cum ar fi fost să aibă de parteneră pe cea pe care au iubit-o. Dar Dumnezeu poate folosi astfel de situaţii. După opinia mea, John Wesley, prin soţia lui crudă, a fost foarte mult rafinat ca om. Şi probabil că această situaţie a influenţat în mare parte învăţătura sa despre dragostea desăvârşită.

73

Nu e nevoie să definim căsnicia nefericită. Vorbim despre situaţiile când o persoană este obligată să-şi petreacă restul vieţii alături de cineva cu care nu este fericit. Este un ţepuş în carne, unul dureros. Pavel spune că s-a rugat de trei ori ca situaţia lui particulară să fie rezolvată. Poate că tu te-ai rugat de treizeci şi trei de ori, sau poate de trei mii treizeci şi trei de ori ca situaţia ta să se îmbunătăţească. Ai gândit fantezist despre acea soţie perfectă sau acel acel soţ perfect. În visurile tale era numai fericire desăvârşită: bucuria companiei, a afecţiunii, dragostei, a împărtăşirii, a unei bătrâneţi frumoase şi liniştite alături de tatăl sau mama copiilor tăi. Dar, nu, totul a fost altceva decât fericire. I-ai văzut pe alţii despărţindu-se, şi i-ai invidiat. Alţii au divorţat şi tu te-ai gândit, Ce mult mi-aş dori şi eu asta, dar eşti legat de soţia ta, deşi nu eşti fericit.

Pot aceste cuvinte să-l descrie pe un creştin? Da. Vrea Dumnezeu cu adevărat o astfel de stare în căsătoriile creştine? Nu. Dar atunci când se întâmplă o “pană” în familie, poate că cel mai bun mod de a analiza acest lucru, cel puţin pentru unul din soţi, este să privească situaţia ca fiind ţepuşul lor în carne. Dumnezeu permite un astfel de lucru. Satana îl exploatează; Dumnezeu lasă să se întâmple asta. Da, Dumnezeu l-a îngăduit, şi totuşi, în mod paradoxal, el este un mesager, un sol al Satanei care te chinuie. Deci diavolul exploatează situaţia. El cunoaşte toate slăbiciunile tale. Şi soţia sau soţul tău ştie fiecare punct slab al tău. Şi diavolul va încerca să-l facă pe unul din parteneri să-şi focalizeze atenţia asupra slăbiciunii celuilalt. Diavolul te va face să-ţi reaminteşti toate lucrurile rele pe care ţi le-a făcut partenerul tău. În momentul testului, a crizei, scoţi caseta şi începi s-o auzi şi s-o interpretezi greşit.

ACCIDENT ÎN CĂSĂTORIE Ce poate provoca un accident în căsătorie? De multe ori totul începe cu o

descoperire tristă. Trăieşti alături de o persoană care nu este ce a părut să fie în timpul curtării. Şi într-o zi te trezeşti şi spui, “Este o altă persoană decât am crezut!”

În perioada curtării, tu ai cea mai bună comportare. Încerci să impresionezi, te îmbraci că să impresionezi, arăţi bine, încerci să placi în toate modurile, şi nu faci pauze în asta. Odată ce căsătoria se încheie, totul e clar. Te gândeşti, Acum o pot lăsa mai moale. Celălalt însă spune, “Nu eşti persoana cu care m-am căsătorit!” Descoperirea tristă este că nu este atâta dragoste cum se părea. Se poate să descoperi că partenerul nu te iubeşte deloc. El sau ea s-a căsătorit cu tine pentru alte motive, motive greşite. Se poate să descoperi că tu nu-l iubeşti sau n-o iubeşti. Ce descoperire tristă!

Accidentul în căsătorie poate veni dintr-o destăinuire bruscă, după ani de probleme maritale sau financiare pentru care n-ai fost pregătit, sau din cauza unor rude care înseamnă pentru unul mai mult decât partenerul său. Mai pot apărea probleme de sănătate, deşi te-ai gândit că nu va fi cazul la tine. Poate-ţi aminteşti bine jurământul căsătoriei, “Pentru bine şi pentru rău, pentru bogăţie sau sărăcie, în boală sau sănătate,” şi poate că tu ai spus în tine însuţi, “Asta nu se va întâmpla la noi, nu vom avea probleme de sănătate, nu vom avea probleme financiare.” Ai fost sincer când ai rostit acel jurământ, nici nu te-ai gândit să nu-l respecţi.

Poate descoperi dintr-o dată o incompatibilitate sexuală. Descoperi că soţului sau soţiei tale nu-i place sau nu doreşte relaţia sexuală. Sau poate chiar tu nu o doreşti cu adevărat. O priveşti ca pe un ţepuş, sau poate partenerul tău o priveşte ca pe un ţepuş.

74

Un alt fel de accident în căsătorie este ceea ce eu numesc evoluţia tăcută, când se instalează aproape imperceptibil o lipsă a respectului profund. Pentru ca o căsnicie să supravieţuiască este nevoie de o temelie de admiraţie şi respect. Când s-a dus respectul, căsnicia este pe butuci. Cel mai grav aspect devine dintr-o dată lipsa de comunicare. Soţul sau soţia se retrage în tăcere. Ea spune, “Vorbeşte cu mine!”, şi el este iritat. El o roagă, “Nu vrei să discutăm despre asta?”, dar ea se codeşte. Sugestia unuia dintre parteneri de a discuta îl deranjează pe călălalt, care ar prefera mult mai mult să privească la televizor sau să facă cine ştie ce altceva.

Evoluţia tăcută este de asemenea evidentă atunci când serviciul devine mai important decât familia. Unul din cei doi trăieşte pentru profesia sau cariera lui sau a ei, iar familia cade pe locul din urmă. În acest punct am căzut şi eu—sau poate a fost unul din punctele în care am căzut. Îmi pot aminti acele zile (şi aş da toată lumea să pot întoarce ceasul şi să-mi pun familia mai întâi) când biserica însemna pentru mine mai mult decât familia. Îmi justificam atitudinea zicând, “Dumnezeu m-a pus aici. Sunt chemat să predic.” Credeam că-L pun pe Dumnezeu pe locul întâi. Mă îndoiesc că era aşa. Spun din nou că dacă aş aputea să reiau ultimii douăzeci şi doi de ani ai vieţii şi aş petrece mai mult timp cu familia şi mai puţin în pregătirea predicilor, aş predica tot aşa de bine, sau mai bine decât am făcut-o.

O altă evoluţie tăcută se produce atunci când lipsa unor interese comune se accentuează, iar tu te întrebi ce te-a atras oare de la început spre partenerul tău! Ţi se pare că de fapt aveţi atât de puţine lucruri în comun.

Accidentul în familie îşi are cauzele în defecţiuni spirituale. Se întâmplă atunci când unul din parteneri îşi pierde interesul în lucrurile spirituale. Uneori însă se întâmplă şi invers—anume că el devine atât de interesat de lucrurile spirituale încât îl lasă în urmă pe celălalt—iar acel “înaintat” doreşte ca partenerul lui sau al ei să se bucure de Dumnezeu la un nivel mai profund. Dacă acesta nu ajunge la nivelul aşteptat, acest lucru doare—şi se mai întâmplă câteodată că unul începe să facă lista greşelilor celuilalt. Pentru ce asta? Poate că făcând pe celălalt să arate rău, tu îţi poţi ascunde propriile defecte. Păstrezi lista pentru a te folosi de ea din când în când. Poate spui, “Nu voi uita asta!” şi... te ţii de cuvânt. La momentul potrivit scoţi foaia, aşa cum am spus, şi începi s-o citeşti. Îţi aminteşti fiecare incident neplăcut. Când faci însă aşa ceva te asemeni cu diavolul, fiindcă el este acuzatorul, pârâşul (Apoc.12:10). Oridecâte ori întinzi degetul, nu te asemeni cu Isus, eşti asemenea celui rău.

În urma accidentului în familie, încerci să înţelegi ce s-a întâmplat şi cum s-a întâmplat. Eşti copleşit şi încurcat. “Cum mi s-a putut întâmpla aşa ceva chiar mie?” “Cum m-am putut căsători cu o aşa persoană?” “De ce a îngăduit Dumnezeu să mă mărit cu acest monstru sau cu acest om insensibil?” Nimic nu se leagă. Nimic nu are sens. “M-am rugat să primesc un ajutor potrivit, şi m-am îndrăgostit, sau am crezut că m-am îndrăgostit, iar acum este prea târziu.”

Viitorul apare sumbru, fără perspective, ca o iarnă lungă, friguroasă şi tăioasă care-ţi stă în faţă. Te simţi condamnat la închisoare, şi încă pe viaţă. După Biblie, căsătoria este pentru toată viaţa: “De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, se va lipi de nevastă-sa, şi se vor face un singur trup” (Gen.2:24). Pe când eram copil la părinţi, tata obişnuia să mă atenţioneze, “Căsătoria este pentru toată viaţa!” Este, şi de aceea doreşti să fie bună. Dacă vei reuşi doar odată în viaţă să faci ceva bun, ai grijă să fie la căsătorie. Divorţul n-a fost idea lui Dumnezeu. Dumnezeu spune prin proorocul Maleahi, “Eu urăsc despărţirea în căsătorie” (Mal.2:16). De fapt şi Hristos nu divorţează niciodată de Mireasa Sa, Biserica.

Dacă descrierea de mai înainte ţi s-a potrivit, ce vei face? Încotro te vei îndrepta? Răspunsul meu este următorul: acesta este biletul tău gratuit spre o relaţie

75

intimă cu Dumnezeu. Dacă laşi ca acest ţepuş să fie mijlocul prin care să ajungi la intimitatea cu Dumnezeu, să ajungi la cunoaşterea Lui deplină, mai târziu îi vei mulţumi lui Dumnezeu pentru el. Poate că până acum ai spus, “Îl cunosc pe Domnul. Isus este Mântuitorul meu şi eu mă rog Lui.” Dar după mulţi ani ai realizat că n-ai ajuns să-L cunoşti pe Dumnezeu cu adevărat. Când ajungi să-L cunoşti pe Dumnezeu, îţi dai seama şi spui, “Nu L-am cunoscut cu adevărat înainte.” Atunci realizezi într-adevăr cât de real este El: “Dar, după cum este scris: ‘Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc’” (1 Cor.2:9). Căsătoria nefericită te determină să-L cauţi pe Dumnezeu, şi tot ea îţi va aduce o răsplată la scaunul de judecată al lui Hristos. Poate spui, “Nu mă interesează asta!” Dar când va aveni acel eveniment, va însemna totul pentru tine. Poate că eşti mulţumit de starea ta—“Mulţumesc, sunt foarte bine!” Dar dintr-o dată Dumnezeu intervine în viaţa ta, cu aşa putere încât începi să înţelegi ce contează cu adevărat: că într-o zi vei avea o răsplată pe care altfel n-ai fi avut-o. Dumnezeu ţi-a atras atenţia. Fiecare avem nevoie de un ţepuş. Este căsătoria nefericită ţepuşul tău?

Din păcate, tristeţea căsătoriei nefericite se schimbă uneori în amărăciune. Începi să vezi realitatea. “Sunt blocat! Lucrurile nu se vor îndrepta niciodată.” Apoi guşti amărăciunea adevărată. Spui, “Viaţa trece pe lângă mine. Am dorit companie şi n-o am. Am dorit să fiu admirat şi nu sunt, şi nu sunt nici măcar respectat. Am dorit să fiu iubit, dar nu mă simt iubit. Am dorit împlinire pe plan sexual, dar n-am găsit-o!”

Duhul Sfânt este o persoană, şi încă una foarte sensibilă. El poate fi întristat (Efes.4:30), şi poate fi stins (1 Tes.5:19). Modul cel mai obişnuit prin care-L întristăm pe Duhul este prin amărăciune: “Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos” (Efes.4:31-32). Dacă nu îndepărtăm amărăciunea, Satana va zidi din ea o fortăreaţă care poate va părea insurmontabilă. O putem totuşi dărâma când ne golim de amărăciune şi învăţăm să iertăm. Să iertăm deplin. Fortăreaţa este zidită în mintea noastră. Dacă ne descotorosim de amărăciune, Satana pierde bătălia: “Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu, şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos” (2 Cor.10:4-5).

PROIECTUL UNEI CĂSĂTORII... NEFERICITE Câteodată chiar de la început proiectul arăta o căsătorie... nefericită—aveai de la

început proiectul nefericirii, dar nu l-ai băgat în seamă. Dacă vrem să fim cinstiţi, trebuie să recunoaştem că nu se poate întotdeauna ştii

dinainte cum vor sta lucrurile. Chiar cea mai grozavă consiliere şi pregătire premaritală nu te asigură în mod necesar pentru orice eventualitate. Există însă lucruri care ar trebui să fie semne de avertizare. De ce scriu asta? Mai întâi, să le spun oamenilor că nu sunt singuri. Dumnezeu a permis să fii în situaţia ta pentru un scop, nu e nevoie deci să intri în panică. Scriu de asemenea şi pentru acele persoane singure, pentru acei care se simt aşa de dezamăgiţi gândindu-se la faptul că nu se vor putea căsători vreodată. Există ceva mai rău decât a rămâne necăsătorit, şi anume, a fi căsătorit—dar nefericit. Scriu şi pentru le arăta celor necăsătoriţi, dar care vor să se

76

căsătorească, capcanele în care pot cădea şi cum pot construi o căsătorie fericită. Care sunt semnele care pot prevesti dinainte o căsătorie nefericită? Ei bine, sunt câteva.

Mai întâi, poate te-ai căsătorit prea devreme. N-ai mai avut răbdare să aştepţi. Sau poate n-ai vrut să asculţi.

În al doilea rând, după cum am spus şi la începutul acestui capitol, poate ai avut aşteptări nerealiste. Una din cele mai bune cărţi despre căsătorie citite de mine susţine teza conform căreia motivul pentru care căsătoriile nu funţionează este dorinţa deseori inconştientă din partea bărbatului de a găsi în soţia sa dragostea de care n-a avut parte cu adevărat din partea mamei sale. Poate exista, tot aşa de mult, şi dorinţa din partea unei femei, când se căsătoreşte cu un bărbat, de a primi dragostea pe care n-a simţit-o în tatăl ei. De aceea, oricare ar fi fost lipsa—chiar inconştientă—care te-a afectat pe când erai copil, motivul pentru care ţi-ai ales partenerul pe care-l ai a fost fiindcă ai sperat ca el să-ţi împlinească acea lipsă din timpul copilăriei. Dar lucrul acesta nu se întâmplă, iar tu te mânii şi-ţi acuzi soţul sau soţia că nu-ţi împlinesc nevoia, când de fapt tu ai ales acea persoană gândindu-te egoist, la tine însuţi! Deci, dacă-ţi lipseşte tatăl pe care nu l-ai avut niciodată, nu-ţi acuza soţul; el nu poate fi tot ce-ţi lipseşte. Dacă doreşti mama pe care n-ai avut-o niciodată, dă-ţi seama că soţia ta nu poate fi chiar tot ce vrei tu. Te-ai căsătorit cu o soţie, nu cu o mamă.

În al treilea rând, poate te-ai căsătorit doar pentru aparenţe. Nu mă refer aici aici la cum arătaţi unul sau altul. Poate te-ai căsătorit pentru a face pe plac părinţilor; tot timpul când erai cu tânărul sau tânăra respectivă spuneai, La tata o să-i placă foarte mult! Deci tot timpul te gândeai, Ce părere vor avea părinţii mei? Niciodată nu te-ai gândit, “Cum mă simt eu?” Te-ai căsătorit după aparenţe. “Este frumoasă.” “Este arătos.” “Se trage dintr-o familie de seamă, ceea ce le va place extraordinar părinţilor şi prietenilor noştri.” “Are o slujbă atât de bună.”

În al patrulea rând, poate te-ai căsătorit fiindcă ai intrat în panică. Te-ai gândit că nu te mai căsătoreşti niciodată dacă nu prinzi această ocazie cu amândouă mâinile, şi “ai sărit din tigaie în foc.”

În al cincilea rând, unii se căsătoresc doar pentru sex. Primul lucru din mintea unora este ultimul lucru care poate ţine căsătoria în regulă. Martin Luther a spus, “Dumnezeu se foloseşte de sex pentru a conduce pe cineva la relaţia căsătoriei.” Însă dragostea eros, atracţia fizică pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi cu care ne-a creat, nu va face ea singură căsătoria să funcţioneze. Dragostea agape trebuie să dubleze dragostea eros, altfel căsătoria va eşua. O actriţă de film faimoasă a fost căsătorită de opt ori, şi de unul din bărbaţii ei a divorţat de două ori. Ea căuta bărbatul perfect care s-o facă fericită şi s-o satisfacă. Dragostea agape (aşa cum este descrisă în 1 Corinteni 13) trebuie să fie prezentă, altfel căsnicia se va destrăma.

În urma ruperii unor realţii, unii se căsătoresc în grabă drept reacţie. Acest lucru se întâmplă de prea multe ori. Într-un astfel de caz, aceştia nu numai că vor trăi restul vieţii alături de cineva pe care nu l-au dorit, dar se vor şi simţi nefericiţi fiindcă s-au căsătorit în fugă pentru a scăpa din situaţia jenantă, de durere sau de mânie; au vrut să demonstreze ceva.

Există vreo modalitate în care o căsătorie nefericită se poate transforma într-o binecuvântare? Ţi-ai spus vreodată, “E asta totul?” La fel cum te-ai duce în vacanţă într-un anumit loc şi când ajungi spui, “Aici am venit? La asta am visat eu?” Aşa este şi cu căsătoria. Spui, “Sunt condamnat pe viaţă la această sentinţă?” Şi totuşi, dacă-L pui pe Isus Hristos pe primul loc, coşmarul unei astfel de căsătorii se poate transforma într-o sursă de binecuvântare.

77

REŢETA SCHIMBĂRII ÎNCEPE CU TINE Voi repeta din nou: un ţepuş în carne ar trebui să te conducă la intimitatea cu

Dumnezeu. Dumnezeu este gelos; noi am fost cumpăraţi cu un preţ—preţul de sânge al Fiului Său. Lui Dumnezeu îi place să petreacă cu noi; El doreşte compania noastră, însă mulţi dintre noi suntem prea ocupaţi pentru El—suntem ocupaţi în mod justificat, şi spunem, “Dumnezeu înţelege.” Adevărul este că oamenilor nu le pasă prea mult de Dumnezeu, însă lui Dumnezeu îi pasă de ei, şi pentru a le atrage atenţia El îngăduie câte un ţepuş în carnea lor, fiindcă doreşte ca fiecare să-L cunoască. Remediul poate să-ţi reînvie sau poate să nu-ţi reînvie căsnicia, în schimb te va reînvia pe tine!

Căsnicia ta poate primi un avânt minunat. Iarba nu este mai verde de cealaltă parte a gardului. Tu eşti acela care poate schimba cursul căsătoriei tale. Nu aştepta să o facă el sau ea, partenerul sau partenera ta, ci începe cu tine însuţi.

Am experimentat adevărul vechii axiome: “Când eu mă schimb, nevasta mea se schimbă—când ea se schimbă, eu mă schimb.” Până la urmă se schimbă amândoi. Este ca la un scrânciob: pentru a funcţiona, amândoi trebuie să conlucreze în mod constant. Poate spui că tu ai încercat tot ce ţi-a stat în putere, dar de unul singur nu merge. Vei fi însă surprins să constaţi că, dacă te hotărăşti să mergi până la capăt, vei putea încă să mai dezvolţi anumite lucruri în tine însuţi. Reţeta pentru înaintare în căsătorie este să ai pace în suflet şi să începi cu tine însuţi. Încetează să arăţi cu degetul.

Soluţia nu este să-ţi schimbi partenerul—soluţia este să te schimbi tu. Poate vei spune, “Dar asta nu este corect!” Însă tu vei fi cel binecuvântat! Schimbă-te! Aminteşte-ţi datoria ta biblică înaintea Domnului.

Să presupunem că acum citeşte o soţie:

Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului; căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Şi, după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile.

—EFESENI 5:22-24

Deci, unei soţii Biblia îi spune să se supună bărbatului ei. Poate zici: “Nu pot

face asta!” Pavel însă continuă şi se adresează celor ce erau robi. “Robilor, ascultaţi de stăpânii voştri pământeşti, cu frică şi cutremur în curăţie de inimă, ca de Hristos” (Efes.6:5). Ce ai prefera? Să fii sclavă, trebuind să asculţi ordinele unuia care nu este prea drăguţ cu tine, sau să fii căsătorită şi să asculţi de soţul tău? Poate că răspunzi, “Şi una şi alta sunt tot aşa de rele!” Se poate, însă Pavel spune în Coloseni 3:22, “Robilor, ascultaţi în toate lucrurile pe stăpânii voştri pământeşti; nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci cu curăţie de inimă, ca unii care vă temeţi de Domnul.” Lucrul acesta le este spus sclavilor, şi poate tu simţi că eşti tratată exact aşa. Nu încerc să caut justificare unei astfel de situaţii, şi nu spun că este bună. Dacă însă tu vei împlini această poruncă pentru Domnul Isus, chiar dacă vei spune, “Doamne, nu-mi place deloc, dar aş vrea să-Ţi fiu plăcută Ţie,” s-ar putea să fii surprinsă de efectul pe care-l va avea în schimbarea spre bine a căsătoriei tale.

Nu am terminat însă. Pavel scrie:

Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin

78

botezul cu apă, prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană. Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuşi. Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mamă-sa şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup." Taina aceasta este mare (vorbesc despre Hristos şi despre Biserică). Încolo, fiecare din voi să-şi iubească nevasta ca pe sine; şi nevasta să se teamă de bărbat.

—EFESENI 5:25-33

O soţie trebuie să se supună unui bărbat care nu este foarte drăguţ, şi un soţ

trebuie să-şi iubească soţia, chiar dacă ea s-ar putea să nu merite foarte mult, în acest moment, să fie iubită. Acesta este tiparul. Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele. Când te-ai logodit nu te-ai gândit deloc că va trebui să faci asta! “Nu-mi spune tu mie cum să-mi iubesc nevasta; sunt nebun după ea!” zice cel logodit. Însă să nu uite că peste câteva luni se poate uita pe deasupra mesei la micul-dejul şi să se gândească, Ce am făcut?

Vedeţi de ce a spus Pavel, “Iubiţi-vă nevestele”? Asta însemnă s-o respecţi, s-o ajuţi şi să-i porţi de grijă. Aceasta este provocare în urma căreia se vede dacă eşti un adevărat bărbat sau nu. Crezi că eşti bărbat doar prin faptul că eşti atractiv pentru femei? Crezi că bărbat înseamnă doar să fii puternic? Sau să arăţi bine? Vrei să fii un bărbat adevărat? Atunci iubeşte-ţi nevasta! Acest lucru îţi zideşte caracterul. Iubeşte-o! “Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc” (1 Cor.13:11).

În concluzie, pentru ca familia ta să mergă nu încerca să-şi schimbi partenerul: schimbă-te tu. Eu cu cât mă schimb mai mult, cu atât soţia mea, Louise, se schimbă, şi cu cât ea se schimbă, cu atât eu mă schimb. Nu-i de nici un folos să-i spui soţului tău, “Tu nu mă iubeşti, şi de aceea eu nu mă supun ţie!” Sau ca el să-ţi spună, “Când te vei supune mie atunci te voi iubi! Tu nu-mi eşti supusă.” Eu cred că multor soţii nu le va greu să se supună unor soţi de care se simt iubite.

Nu aştepta pe celălalt să se pună în ordine. Iubeşte-ţi partenerul, indiferent cum e! S-ar putea să nu-l câştigi într-o singură zi, dar la un moment dat pe cărarea vieţii s-ar putea să vină să-ţi spună, “Ai fost fantastic sau fantastică! Eu m-am comportat oribil!”

Nici o căsătorie nu este perfectă. Şi o spun din nou: iarba nu e mai verde de cealaltă parte a gardului. Cele mai multe căsătorii în dificultate pot fi salvate, şi partenerii se pot reîndrăgosti unul de altul. Iubiţi-L pe Domnul Isus Hristos mai mult decât vă iubiţi unul pe altul, şi în acest fel veţi ajunge la maximul dragostei unul faţă de altul. Nu aşteptaţi să se schimbe celălalt, şi într-o zi veţi înţelege că spinul era o parte a unui tandafir, frumos şi parfumat.

79

CAPITOLUL 9

O boală cronică

unt multe modurile în care Dumnezeu poate să ne atragă atenţia, şi unul din ele este printr-o boală cronică. Mulţi creştini se pot identifica cu această situaţie. Unii oameni evlavioşi sunt bolnavi aproape tot timpul.

Unii cercetători ai Bibliei cred că acesta a fost ţepuşul specific în carnea lui Pavel, fiindcă el face o referinţă la un moment când creştinii din Galatia ar fi fost în stare să-şi scoată până şi ochii să-i dea lui Pavel (Gal.4:15). El le spune că în neputinţa trupului le-a propovăduit Evanghelia pentru întâia dată (v.13). Astfel, referinţa la suferinţa sa generală în trup şi la ochii săi în particular a condus la credinţa că Pavel a avut o boală cronică de ochi. Este o părere oarecum speculativă, însă pentru această variantă sunt mai multe dovezi decât pentru multe alte păreri referitoare la ţepuşul lui Pavel. Ce ştim cu siguranţă este că el a avut o suferinţă cronică. Ce nu ştim însă este dacă acesta a fost ţepuşul lui sau altul. Ar putea fi şi altceva decât boala cronică de ochi.

S

Adevărul este că mulţi creştini au mai mult de un ţepuş în carnea lor, însă de multe ori este unul anume care ne preocupă. Încă odată trebuie să subliniem faptul că Pavel foloseşte o metaforă cu care toţi ne putem identifica.

Ştiu următorul lucru—boala, chiar temporară, este un ţepuş. Dacă ai însă o boală cronică, aceasta sigur că va fi ţepuş în carnea ta. Trebuie însă să nu uiţi niciodată că Dumnezeu îngăduie acest lucru. Poate spui, “Dar m-am rugat să fiu vindecat, şi El nu m-a ascultat.” Acesta poate fi un indiciu, şi încă unul puternic că Dumnezeu nu vrea să te vindece—deocamdată. El poate să vindece. Noi în adunarea noastră ne rugăm pentru vindecare. Am avut nişte mărturii neobişnuite despre vindecări, şi dacă aş spune “vindecări extraordinare” n-aş fi departe de adevăr. Am auzit mărturii minunate. Nădăjduiesc că va veni ziua când Dumnezeu ne va cinsti cu prezenţa Lui vindecătoare (Luca 5:17), şi oamenii vor fi vindecaţi în mare număr. Acest lucru n-ar trebui să ne surprindă! Dar chiar dacă va face asta, vor fi unii care nu vor avea parte de ea.

Dumnezeu poate să aleagă pe tine să nu te vindece. Poţi deci presupune că boala ta cronică este calea în care Dumnezeu vrea să-ţi atragă atenţia. Scopul ţepuşului în carne este să te păstreze umil. Fiecare are o nevoie. Deci, ar putea asta să fie nevoia ta? Te întreabă oamenii, “Tu de ce eşti mereu bolnav?” Sau te simţi prost temându-te că ei gândesc aşa, deşi n-o spun? Oamenii pot fi atât de insensibili.

Alţii îţi pot spune, “Unde îţi este credinţa?” Sau, “Hai, că nu eşti chiar aşa bolnav! Mai mult te faci. Încerci să atragi atenţia. Doreşti să fii compătimit. Ai putea face mult mai mult. Nu trebuie să rămâi aşa!”

Sau poate spun, “Ai un păcat în viaţă; ce-ţi spune Dumnezeu?” Oamenii de felul acesta sunt ca mângâietorii lui Iov! Dacă ai aşa prieteni, ce nevoie mai ai de duşmani? Unii zic, “Dacă ai fi într-o relaţie corectă cu Dumnezeu, n-ai fi aşa de bolnav.” Sau spun, “Te străduieşti să te faci într-adevăr mai bine?”

80

Eu admit că există situaţii în care este o legătură între boală şi relaţia cu Dumnezeu, dar nu despre asta vorbim acum. Acum vorbesc despre acest subiect doar cu idea că Dumnezeu ţi-a trimis boala ca un mod de a-ţi atrage atenţia—nu pentru că eşti ticălos, ci fiindcă astfel vei ajunge să-L cunoşti pe Dumnezeu ca prieten. Martin Luther a spus că trebuie mai întâi să-L cunoaştem pe Dumnezeu ca vrăjmaş, înainte de a-L cunoaşte ca prieten.

Când folosesc cuvântul boală, încerc întotdeauna să consult autorităţi din lumea medicală. Nu scriu aceasta din postura unui expert în medicină; nu sunt doctor. Când spun însă boală cronică, aş fi putut spune deficienţă cronică sau doar afecţiune. Afecţiunea poate fi acută sau cronică. Boală înseamnă starea de a te simţi rău—în plan fizic, emoţional sau mental. Boală cronică înseamnă o deficienţă de lungă durată, implicând modificări foarte lente. Se instalează treptat şi probabil că nu va trece niciodată. Când ceva nu funţionează bine, poate fi vorba de o afecţiune, o tulburare cu o cauză specifică şi simptome clare. Poate fi un diabet, o neregulă cu inima, cu tensiunea crescută, astmul, alegia, migrenele, sau poate ceva mult mai serios.

Sunt convins că unul din cele mai bune lucruri din viaţă mi s-a întâmplat în 1982: au început problemele cu artrita—şi vreau să spun, probleme serioase. Aşa de serioase încât nu puteam nici să dau mâna cu oamenii. Durerea a devenit atât de puternică încât am început să citesc cărţi care sugerau excluderea din hrană a cărnii roşii şi a alimentelor procesate, pentru diminuarea durerii. Îmi amintesc că eram odată într-un restaurant din Fort Lauderdale în vacanţă şi explicam persoanei care ne-a invitat la masă problemele mele. Dintr-o dată s-a apropiat de masa noastră o doamnă care a zis, “Iertaţi-mă, dar am auzit de alături conversaţia. Luaţi o linguriţă de ulei de ficat de cod în fiecare seară, după ultima masă, înainte de culcare, timp de un an, iar după aceea odată pe săptămână.” Am privit la ea şi m-am gândit, Dar dumneata cine eşti? Ea a continuat, “În urmă cu douăzeci şi cinci de ani nu eram în stare să mă leg la papuci; acum uitaţi-vă ce mâini am.” Şi a plecat. N-am mai văzut-o de atunci. Poate în cer o voi întlni, dacă a fost mântuită. M-am bucurat de sfatul ei, fiindcă mi-am dat seama că era ceva adevăr în ceea ce mi-a spus. Deşi nu puteam suporta gustul, am început să iau uleiul de cod în luna septembrie 1982 şi în aprilie 1983 mâinile îmi erau deja într-o stare mai bună. N-am mai avut efectiv probleme—şi în acea iarnă n-am mai răcit şi nu mi-a mai curs nasul. De atunci am mai citit în diverse cărţi că dieta bazată pe ulei de peşte este bună pentru inimă. Deci am luat ulei de cod în toţi aceşti ani, şi sunt sigur că asta m-a ajutat, printre altele, şi la păstrarea unui nivel scăzut al colesterolului.

Motivul pentru care v-am spus aceste lucruri este că Dumnezeu are mai mult lucruri în vedere în momentul în care permite să vină asupra trupului tău o maladie. O afecţiune cronică de un fel sau altul te va păstra umil, şi Dumnezeu îţi va ţine atenţia trează şi te va folosi într-un mod în care altfel n-ar fi putut să o facă.

Înainte de a scrie acest capitol am dat câteva telefoane. Am vrut să vorbesc cu oameni pe care-i ştiam bine, oameni bolnavi cu afecţiuni cronice. L-am sunat pe Alex Buchanan. În urmă cu mai mulţi ani a suferit un accident în urma căruia faţa i-a rămas paralizată; a făcut meningită. Şi-a pierdut auzul aproape definitiv. A avut şi hernie hiatală. L-am întrebat, “Este vreo legătură între acestea şi relaţia ta cu Dumnezeu?” El mi-a răspuns, “Cea mai strânsă! Aceste lucruri m-au adus la Dumnezeu!” Soţia lui, Peggy, pe care Alex o plimbă într-un scaun cu rotile, are scleroză multiplă. Încercaţi să vi-i imaginaţi pe aceştia doi. Vorbim despre o afecţiune cronică—aici avem o doză dublă! Alex Buchanan are o lucrare minunată. Deseori când sunt în probleme îl sun. Dumnezeu l-a folosit cu putere în vieţile noastre.

81

După cum v-am spus mai devreme, în urmă cu mai mulţi ani soţia mea, Louise, a avut probleme de auz în urma unui accident întâmplat în timpul unei vacanţe în Florida. Şi-a afectat timpanul şi a rămas cu un şuierat atât de puternic în ureche încât aproape nu mai putea auzi cu acea ureche. În următoarea duminică petrecută la Westminster Chapel după acea vacanţă, Louise a stat lângă Judith, o doamnă care nu aude. În acel moment Louise şi-a pus întrebarea dacă n-ar putea învăţa limbajul semnelor. Înainte de a face acest lucru, a pus şi ea un “văl de lână” afară, spunând, “Doamne, arată-mi dacă vrei cu adevărat să învăţ limbajul semnelor!”1 În aceeaşi zi a primit răspunsul. Apoi a citit nişte cărţi în legătură cu asta, dar s-a gândit, Sunt prea bătrână să învăţ, deşi a dat un test pentru a se califica. La test n-a reuşit decât două puncte corecte din douăzeci, aşa că a spus, Cred că nu sunt persoana potrivită. În schimb a scris unei organizaţii numită “Breakthrough,” o organizaţie care încearcă să-i integreze pe surzi în societatea celor auzitori, şi i-a întrebat dacă ar putea urma cursul lor. În aceeaşi zi în care a primit formularul de înscriere, a primit şi o scrisoare de la Alex Buchanan. Alex i-a scris:

M-am rugat pentru dumneavoastră, şi Dumnezeu mi-a spus că

aveţi această dorinţă fiindcă simţiţi că Domnul vă cheamă. Îndemnul nu vine de la soţul dumneavoastră nici de la o altă persoană care v-a sugerat aşa ceva, ci este ceva ce Dumnezeu doreşte să faceţi, şi eu vă spun—fiindcă este de la El—mergeţi înainte!

Lucrul pe care vreau să-l subliniez este că Dumnezeu s-a folosit de afecţiunea

soţiei mele. Şi iată-l pe Alex Buchanan care ascultă ce-i spune Dumnezeu, şi scrie o scrisoare soţiei mele! Poate spui, “Mi-ar place să am aşa o relaţie cu Dumnezeu!” Am veşti bune pentru tine: Dumnezeu vrea să ai o astfel de relaţie cu El. Ce ar trebui oare să-ţi atragă atenţia, aşa încât să-ţi faci timpul necesar să-l petreci cu El, pentru a vă cunoaşte bine şi El să-ţi poată descoperi lucruri care nu se pot spune decât în intimitate?

Apoi am sunat-o pe Di Parsons. Rob şi Di Parsons au o lucrare minunată cu baza în Anglia, numită “Grijă pentru Familie.”2 Această misiune este acum internaţională. Rob devine un nume familiar între creştinii din America şi Canada. Amândoi vă vor spune că n-ar avea această lucrare astăzi dacă n-ar fi fost boala lui Di. Ea este bolnavă cronic de mulţi ani cu sindromul oboselii cronice (DE), dar ei recunosc ca motiv principal al utilităţii lor actuale această boală. (Apropo’ de asta, tu îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru sănătatea pe care o ai? Eu Îi mulţumesc.)

De la începutul slujirii mele la Westminster Chapel, în ianuarie 1977, n-am lipsit de acolo nici o duminică. Îmi amintesc doar de o singură seară de vineri când trebuia să predic şi n-am putut fi acolo, şi poate de vreo două ori am lipsit sâmbetele de la întâlnirile cu Pilot Lights, fiindcă a trebuit să rămân acasă fiindcă nu mă simţeam prea bine. Domnul a fost aşa de bun cu mine. Tu îi mulţumeşti pentru sănătatea ta?

DUMNEZEU ESTE PENTRU TINE, NU ÎMPOTRIVA TA Domnului Isus i-a păsat de cei bolnavi. Unul din primele lucruri care ni se spun

despre Isus în Noul Testament este că s-a îngrijit de cei bolnavi: “Isus străbătea toată Galilea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei, şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod” (Mat.4:23). Cei bolnavi Îl

82

căutau şi o mare parte a lucrării Sale era să vindece. Poate că atunci când murea pe cruce mulţi şi-au zis, Oh, ce păcat că moare un astfel de om minunat, care putea să vindece pe oameni. S-ar fi putut ca oamenii să aibă astfel de reacţii, fiindcă El a vindecat pe toţi cei care au venit la El. N-a respins pe nimeni; i-a vindecat pe toţi. Şi după ce a murit pe cruce, a înviat din morţi şi a fost înălţat la cer, lucrarea de tămăduire a continuat. Chiar şi în ultimul capitol al Faptelor Apostolilor se menţionează că Pavel a vindecat pe oameni în insula numită Malta. Bolnavii au venit la el; el şi-a pus mâinile peste ei şi i-a vindecat, şi i-a tratat pe toţi cei suferinzi din acea insulă (Fapte 28:9). Iacov spune, “Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii Bisericii, şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşa; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate” (Iac.5:14-15). De ce a spus Iacov asta? Lucrarea de vindecare a Domnului Isus nu s-a terminat. Dumnezeu se îngrijeşte de bunăstarea noastră—a duhului, sufletului şi trupului nostru. El vrea încă să te vindece.

Există vreo legătură între boală şi păcat? Câţi ne-am întrebat în momentele când nu ne-am simţit bine în vreun fel, “Ce rău am făcut oare?” Di Parsons spune că lucrul cu care s-a împăcat cel mai greu a fost următorul: “Sentimentul faptelor mele—oare ce am făcut de mi s-a întâmplat aşa ceva?” Noi toţi ne temem că am făcut ceva rău şi că Dumnezeu “ne are la mână cu asta.”

Cu toate acestea, în Israelul de demult această idee era foarte răspândită. “Prietenii” lui Iov foloseau jargonul obişnuit, limbajul Sionului în Israelul de atunci, anume că dacă suferi în viaţa ta există cu siguranţă păcat. Ei aşa credeau. Iov suferea, dar zicea, “Îmi pare rău dar nu ştiu ce rău am făcut!” Prietenii lui continuau să-l asalteze cu acuzaţii peste acuzaţii; el continua să spună, “Nu ştiu ce rău am făcut,” însă ei răspundeau, “Ba ştii!” Aşa era modul lor de gândire atunci. În Ioan 9 ni se spune despre un orb din naştere:

Ucenicii Lui L-au întrebat: "Învăţătorule, cine a păcătuit: omul

acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?" Isus a răspuns: "N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.

—IOAN 9:2-3

Acest răspuns arată o îndepărtare de la modul vechi de gândire. Câteodată păcatul şi boala au o legătură. Câteodată sunt atât de legate încât

Iacov spune că, dacă cineva a păcătuit (adică dacă boala pentru care se roagă prezbiterii vine în urma păcătuirii3) când se aduce rugăciunea cu credinţă, atunci celui care are nevoie de vindecare îi va fi iertat şi păcatul. Astfel Iacov arată posibilitatea conexiunii dintre boală şi păcat. De aceea spune el, “...dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate.” Acel “dacă” este un dacă mare, fiindcă implicaţia este că s-ar putea ca nu păcatul să fie cauza bolii. Nu-l lăsa pe cel rău să te acuze sau să te facă să crezi că orice boală a ta este din pricina păcatului. Totuşi, dacă ai o suspiciune întemeiată că ar fi aşa, atunci, înaintea lui Dumnezeu, cheamă pe prezbiterii bisericii tale să se roage pentru tine. Eu chiar îţi sugerez să-ţi mărturiseşti păcatul înaintea lor. Poate că este jenant să faci asta, însă asta arată că într-adevăr doreşti să te faci bine. Dacă spui, “Am motive să cred că sunt în această stare fiindcă n-am iertat... aşa-şi-mai-departe, sau am avut o relaţie care n-a fost corectă, sau orice altceva... şi Dumnezeu mă pedepseşte acum,” adresează-te oamenilor în care ai încredere. Dacă consideri că este

83

o conexiune între boala ta şi păcat, împărtăşeşte acest lucru celor ce nu vor spune nimănui. Acesta este o parte a sensului versetului din Iacov 5:16: “Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.” Aici nu este important să fie un prezbiter sau un lucrător sau un preot. Nu este important să fie făcut public păcatul, ci este important să mai ştie cineva, un altul. Îţi spun că dacă ai o astfel de suspiciune, atunci aşa trebuie să faci.

Cei mai buni oameni de pe pământ, oameni în care n-a existat păcat serios, au fost totuşi bolnavi. Dumnezeu, cu iubire, permite în viaţa ta o boală, şi motivul este că vrea să-ţi atragă atenţia. Deci nu îi spune cuiva, “Este o problemă în viaţa ta!” Isus a spus, “Căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni” (Mat.5:45). Solomon a spus, “Am mai văzut apoi sub soare că nu cei iuţi aleargă, că nu cei viteji câştigă războiul, că nu cei înţelepţi câştigă pâinea, nici cei pricepuţi bogăţia, nici cei învăţaţi bunăvoinţa, ci toate atârnă de vreme şi de împrejurări” (Ecl.9:11). Faptul că eşti creştin nu te scuteşte de la a fi bolnav. Faptul că eşti evlavios nu te scuteşte de boală. Unii din cei mai buni oameni ai lui Dumnezeu au fost bolnavi.

Bunica mea, McCurley, a fost o femeie evlavioasă. Cu mulţi ani în urmă, înainte de a vânde aspiratoare, am lucrat pentru o companie de asigurări de viaţă. Pe atunci bunica avea şaptezeci de ani şi era prea în vârstă pentru a-şi face o poliţă de asigurare. Dar cei de la compania de asigurări au spus că poate avea totuşi o poliţă de asigurare, în ciuda vârstei, dacă plăteşte o taxă suplimentară. Aşa că am început să completez un formular unde am scris numele ei, data naşterii şi celelalte rubrici.

“Aveţi o sănătate bună?” Ea a răspuns, “Da!” “Aţi avut vreodată diabet?” “Da!” “Aţi avut vreodată tensiune mare?” “Da!” “Aţi avut vreodată probleme cu inima?” “Da!” “Aţi avut vreodată probleme cu fierea?” “Da!” “Aţi avut vreodată probleme cu pancreasul?” “Da!” “Aţi avut vreodată cancer?” “Da!” A avut aproape toate bolile posibile. Ei bine, n-au vrut să-i facă asigurare, şi a

murit pe la nouăzeci de ani. A fost însă bolnavă toată viaţa. Pavel i-a spus lui Timotei, “Să nu mai bei numai apă, ci să iei şi câte puţin vin

din pricina stomacului tău, şi din pricina deselor tale îmbolnăviri” (1 Tim.5:23). Este evident de aici că Timotei era mai tot timpul bolnav. Ezechia a fost bolnav pe moarte, şi apoi Dumnezeu i-a mai dat încă cincisprezece ani (2 Împ.20:6). M-au uimit totdeauna cuvintele din 2 Împ.13:14: “Elisei s-a îmbolnăvit [suferea] de o boală de care a murit.” Vedeţi, toţi trebuie să murim. Dumnezeu ne va lăsa să ne îmbolnăvim, şi poate să fim aşa pentru mult timp.

84

BOLILE CRONICE ŞI STESUL Ce se poate spune despre boală şi stres? Multe boli sunt stresante. Cred că s-ar

putea face un studiu medical interesant despre Timotei. Pavel i-a spus lui Timotei, “Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă [auto-disciplinare]” (2 Tim.1:7). De ce îi spune Pavel asta? Timotei era o persoană timidă. Se poate vedea sta în 1 Corinteni 16, când Pavel îi îndeamnă pe corinteni să fie buni cu Timotei, să nu se poarte cu asprime cu el, fiindcă se pare că era o persoană foarte fragilă (1 Cor.16:10-11), şi făcea totul cu teamă.

Există deci o conexiune între îngrijorare, teamă, stres şi starea de boală. Câteodată există un tratament eficient pentru o astfel de situaţie, dar în alte cazuri acesta poate fi într-adevăr “ţepuşul în carne” al cuiva.” Multe boli trupeşti, de exmplu indigestia sau ulcerele, îşi au cauza în stres. Stresul este o cauză majoră binecunoscută a tensiunii mari a sângelui,care poate duce mai târziu la boli ale inimii. Este ca un lanţ: dacă aplici o tensiune mare în orice loc, lanţul se va rupe la veriga cea mai slabă. Cu toţi avem o verigă sensibilă în lanţul nostru psihic. Una din verigile slabe ale mele este stresul. Câteodată nu dorm bine, şi dacă nu dorm bine timp de câteva zile, începe să mă doară gâtul. Stresul poate cauza boală.

Bolile emoţionale îşi au majoritatea rădăcina în îngrijorare. Psihologii spun că îngrijorarea sau depresia sunt numitorul comun al întregii psihopatologii. Depresia poate fi boală cronică. Uneori depresia este rezultatul unui dezechilibru chimic, şi este nevoie de tratament cu medicamente. Chiar şi aşa, ea poate fi “ţepuşul în carne” al cuiva, dacă el va avea nevoie în mod continuu de tratament medical. Lucru foarte probabil în cazul depresiei post-natale la femei, stare care poate dura pentru o perioadă destul de lungă. O psihoză (stare în care eşti rupt de realitate) este o stare mult mai serioasă, şi este deseori agravată de stres. Aşa ceva a avut poetul şi compozitorul de imnuri William Cowper. Avea perioade în care era complet detaşat de realitate. Probabil că astăzi ar fi diagnosticat ca schizofrenic.

Există şi boli nevrotice —unii oameni par să dorească boala. Unii îşi închipuie (sau sunt convinşi) că sunt bolnavi, fără să fie de fapt. Dacă le spui că nu sunt bolnavi, se supără. Există şi unii care, din diverse motive, nu se simt în regulă decât când cei din jur îi consideră bolnavi. Este un fel de mecanism de autoapărare în care oamenii se bucură să fie bolnavi. Îmi amintesc că odată mi-a căzut plomba dintr-o măsea, şi după trei săptămâni mi-am dat seama că-mi plăcea să pun limba în gaura de măsea. Devenise distractiv. Mi s-a părut oribil, apoi m-am dus la dentist să văd ce este acolo.

Dentistul mi-a spus, “Da, aveţi o carie în măsea, trebuie s-o plombăm!” Eu i-am zis, “N-o plombaţi, îmi place să fie acolo!” Mă obişnuisem cu ea. Este

ceva asemănător Turnului Înclinat din Pisa. În urmă cu mai mulţi ani oficialii din Pisa, Italia, au fost avertizaţi că turnul se va prăbuşi. N-au vrut însă să corecteze înclinaţia, fiindcă dacă ar fi readus turnul în poziţie verticală n-ar mai fi venit turiştii să-l vadă. Aşa că au dorit să-l păstreze exact cum era—doar să nu-l mai lasă să se încline mai tare. La fel se întâmplă cu mulţi dintre noi în bolile noastre. N-am vrea să se agraveze, dar nici n-am vrea să ne facem bine, în caz că ni se cere să facem una sau alta. Poate unii ne spun, “Ar trebui să faci asta.” Dar noi avem o scuză, ne place să ne ţinem de ea.

Îmi amintesc de prietenii noştri de demult, Mae şi Jess. Jess a fost unul din cei mai buni prieteni pe care i-am avut. Amândoi sunt acum în ceruri. Jess îmi spunea că nu-şi aminteşte nici o zi din căsătoria lui în care la începutul zilei Mae să nu-i fi spus, “Jess, nu cred că mai apuc seara de azi! Mă simt aşa de rău!” Spunea el: Dacă mă duceam la ea în orice zi a săptămânii spunându-i, “Mae, nu mă simt bine, n-am dormit

85

bine în noaptea asta,” iar ea îmi răspundea, “Scumpule, eu nici n-am pus geană pe geană toată noaptea!” Sau dacă eu îi spuneam, “Mae, mă doare un pic burta!” ea-mi răspundea, “Dragă, eu nici nu pot mânca de două zile!” Orice ai fi avut tu, avea şi ea—doar că la ea era mult mai grav! A trăit însă până la o vârstă respectabilă. Există însă oameni de acest fel, şi se supără dacă le sugerezi că nu sunt într-adevăr bolnavi. Mă gândeam la moartea lui Mae că ar trebui să-i pună pe piatra funerară cuvintele, “Vezi, ţi-am spus că sunt bolnavă!”

Sunt însă şi boli care n-au nici o legătură cu stresul. Nu încerc eu să explic toate problemele, dar oricare ar fi motivul pentru care o problemă—fie ea nevrotică, emoţională sau fizică—nu trece, ar trebui să te întrebi de ce nu trece. Poate că Dumnezeu încearcă în mod drăguţ să-ţi atragă atenţia. El nu face diferenţă între oameni. Poate tu nu ai o lucrare internaţională ca Rob şi Di Parsons sau ca Alex şi Peggy Buchanan, dar există mii de oameni de care nici n-am auzit, care au dezvoltat o relaţie de intimitate cu Dumnezeu ca rezultat al unei boli cronice pe care o au. Şi n-ar vrea să piardă această intimitate pentru nici un lucru din lume.

SUPUNERE FAŢĂ DE VOIA LUI DUMNEZEU Vreau acum să abordez subiectul bolii şi supunerii. Supunerea faţă de

Dumnezeu înseamnă că te împaci cu lucrurile. Te împaci cu faptul că boala ta nu va trece. Asta doare. Continui să te rogi ca să trecă—şi nu e nimic rău în a te ruga să-ţi treacă. Şi Pavel a spus, “M-am rugat de trei ori” (2 Cor.12:8). După cum am spus şi mai înainte, poate că tu te-ai rugat de mai mult de trei ori, şi asta-i în regulă. Dar în acelaşi timp Dumnezeu poate încearcă să-ţi sugereze ceva. Eu însumi a trebuit să mă împac cu unele din cele mai dureroase lucruri—lucruri despre care nu pot scrie aici. Repet: unele lucruri probabil că nu se vor schimba.

Tu continui să te rogi, “Te rog, Doamne, ia-mi această durere!” Ce te faci dacă boala ta rămâne? Spui, “Da, Doamne!”

Mă refer din nou la Di Parsons. Ea a spus că versetele care au însemnat aşa de mult pentru ea au fost acelea unde Şadrac, Meşac şi Abed-Nego rostesc:

Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din

cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului de aur, pe care l-ai înălţat!"

—DANIEL 3:17-18

Fii absolut încrezător că Dumnezeu este în stare să te vindece; El s-ar putea să

te vindece. Dar dacă nu o face, supune-te şi spune, “Da, Doamne.” Dacă ai o durere de spate, supune-te. Migrene? Supune-te. Astm, boală mentală, boală emoţională sau altă boală, supune-te. Fii ca Iov, care a trebuit să le spună celor care-l suspectau, “Este ceva foarte rău în viaţa ta”: “Chiar de mă va ucide, tot voi nădăjdui în El.” (vezi Iov 13:15 trad. KJV).

86

SLUJIREA LUI DUMNEZEU PRIN BOALĂ Mă întorc acum spre boală şi posibilitatea slujirii. Asta înseamnă să mergi la

lucru şi să faci ceva pentru Dumnezeu. Până la urma urmei, există unii oameni bolnavi cronici şi lucrează patruzeci de oră pe săptămână. Alţii au probleme mult mai serioase; unii sunt ţintuiţi la pat, alţii trebuie să stea doar acasă, dar se descurcă. Evident că apostolul Pavel, care avea o problemă de vedere, a continuat să lucreze, acesta fiind şi motivul venirii sale iniţiale la Galatia. Dumnezeu poate potrivi boala ta cu un eveniment, o situaţie sau un loc, astfel încât să exclami, “De fapt sunt bucuros că am avut boala asta, altfel lucrul acesta nu s-ar fi întâmplat!”

Două din cele mai frumoase lucrări de la Westminster Chapel în timpul cât am fost acolo s-au născut ca urmare a problemelor fizice ale soţiei mele Louise: lucrarea pentru surzi şi lucrarea de rugăciune. După cum am văzut deja, lucrarea pentru surzi nu ar fi avut loc dacă Louise n-ar fi avut probleme de auz. Lucrarea de rugăciune, prin care am văzut pe unii vindecaţi şi nenumăraţi alţii binecuvântaţi şi învioraţi, a pornit de la faptul că Louise a suferit pentru mai mulţi ani de o severă depresie, şi din faptul că în boala aceasta cronică ea a fost dispusă să permită altora să se roage pentru ea. Este uşor să critici lucrarea unei anumite persoane, dar dacă te-ai simţi suficient de rău, te-ai gândi, “Dacă prin ei aş putea găsi şi eu vindecare, aş dori să se roage pentru mine.” Acesta a fost motivul petru care l-am adus pe Rodney Howard-Browne.4 Rezultatul a fost începutul unei lucrări de rugăciune. Indiferent ce a adus Dumnezeu asupra ta, El încearcă să-ţi atragă atenţia—este singurul mod de a-ţi atrage atenţia. Dacă n-ar fi fost boala lui William Cowper, n-am fi avut astăzi acest imn, care este cu siguranţă unul din primele cinci din toată istoria bisericii:

Dumnezeu lucrează în mod misterios Ca să-şi împlinească minunile; El păşeşte pe ape Şi călăreşte pe furtună.5

Dumnezeu te poate folosi în slujba Lui ca urmare a bolii tale. El te poate

transforma într-un mare mijlocitor în rugăciune. Vei putea avea o lucrare de rugăciune pentru oameni, şi în ceruri—chiar dacă pe pământ n-ai fost cunoscut de nimeni—vei putea fi în prima linie a celor care vor auzi din partea Domnului cuvintele “Bine, rob bun şi credincios!”

INTIMITATE CU DUMNEZEU Ajung astfel la subiectul bolii şi spiritualităţii. Ne întoarcem la cuvântul

intimitate. Dumnezeu doreşte părtăşia ta; El iubeşte compania ta. “Eu? Eu nu pot predica. Eu nu pot cânta la chitară, nu pot compune imnuri; El mă vrea pe mine?” Da. Dumnezeu vrea pe cel mai neînsemnat, pentru care nimeni nu are timp. Dacă boala ta cronică tot nu va trece, de ce să nu spui, “Doamne, arată-mi ce doreşti de la mine”?

Un alt motiv pentru care Dumnezeu permite o boală cronică este să dezvolte în noi spiritualitatea, fără să devenim auto-neprihăniţi. Poate că acesta a fost motivul pentru care Elisei a suferit înainte de a muri. Elisei a vindecat pe alţii, şi acum el suferă. Acest lucru s-a întâmplat pentru ca nici măcar el să nu fie înălţat peste măsură de mult. Simt că trebuie să accentez acest lucru pentru oamenii foarte spirituali. Nu spun cei superficial spirituali—ci mă refer la cei care sunt foarte, foarte spirituali,

87

deosebiţi. Numitorul comun al acestora este că nu-şi pun înainte neprihănirea proprie. De fapt, cei mai spirituali oameni sunt în cea mai mică măsură auto-neprihăniţi. Oameni cu neprihănire proprie sunt acei cărora le lipseşte spiritualitatea. Ştii de ce se întâmplă toate acestea? Cei spirituali ştiu că a fost nevoie de ceva, de exemplu de o boală cronică, pentru a le atrage atenţia. Cum s-ar putea lăuda cât sunt de spirituali când ştiu că Dumnezeu a trebuit să facă ceva ca să le atragă atenţia?

Ai şi tu nevoie de o boală ca să asculţi de Dumnezeu şi să ajungi să stai de vorbă cu el? Orice boală, deci, vine cu un scop. O boală cronică—poţi s-o numeşti boală sau afecţiune sau altfel—este modul în care Dumnezeu ne face o favoare. Satana o va exploata; el te va acuza şi te va face să te învinuieşti. Tot ce ai acum de făcut este să-ţi mărturiseşti păcatele şi să umbli în lumină (1 Ioan 1:7). Poţi să meditezi la sângele Domnului Isus şi să spui, “Doamne, Tu ai îngăduit acest lucru pentru a mă păstra smerit.” Nu fiindcă ai făcut vreun lucru păcătos, ci pentru că ai avut nevoie de o astfel de smerire. Noi toţi avem nevoi. În cazul tău, aceasta a fost nevoia ta. Aceasta este voia Lui. 1 Vezi Jud.6:36-40, unde Ghedeon a cerut un semn de la Dumnezeu cerându-I ca vălul său de lână se se ude—apoi să rămână uscat—ca o dovadă a faptului că Dumnezeu era într-adevăr cu el. 2 Care for the Family, Garth House, Leon Avenue, Cardiff CF4 7RG. 3 În Israelul de demult exista credinţa că boala era pedeapsa lui Dumnezeu din pricina păcatului din viaţa cuiva, cum se vede că presupuneau şi acuzatorii lui Iov. O astfel de concepţie se găseşte în spatele situaţiei din Iov 9:2, “Ştiu bine că este aşa. Şi cum ar putea omul să-şi scoată dreptate înaintea lui Dumnezeu?” 4 Rodney Howard-Browne, un evanghelist sud-african care trăieşte acum în America, are o lucrare de “punere a mâinilor” (Evr.6:1-2). Îi este atribuită mişcarea numită “Râsul Sfânt.” 5 “Lumina care Luminează în Întuneric” de William Cowper. Domeniu public. Cunoscută şi ca “Dumnezeu lucrează în Mod Misterios."

88

CAPITOLUL 10

Probleme de personalitate

iecare din noi avem un ţepuş în carne, sau poate mai mult decât unul. Sunt sigur că mulţi dintre noi avem ca ţepuş problemele de personalitate. Am o doză de îndoială dacă trebuie să abordez această problemă sau nu, şi vă

voi spune de ce mă tem. Fiindcă ne ocupăm de ceva care nu prea se rezolvă, şi din moment ce însuşi Pavel a spus, “De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia” şi n-a scăpat de problemă, putem trage concluzia că şi problema noastră legată de personalitate va continua să rămână, şi deci nu are rost să ne ocupăm de ea. Ne putem scuza spunând, “Ce să fac, ăsta sunt eu, aşa sunt. Totdeauna voi fi aşa, aşa am fost şi aşa voi fi.” De aceea m-am întrebat dacă să scriu pe această temă sau nu.

F

Şi totuşi simt că trebuie să o fac din următorul motiv: faptul de a avea probleme de personalitate este, şi nu pentru puţini, un adevărat ţepuş în carne. Dacă ţepuşul tău este o căsătorie nefericită asta nu înseamnă că nu doreşti să faci ceva pentru îmbunătăţirea situaţiei. Sau dacă ai ca ţepuş o boală cronică, nu înseamnă că nu te vei ruga să fii vindecat. Tot aşa, dacă ţepuşul cuiva îl constituie problemele de personalitate, am dori din tot sufletul să-l putem ajuta.

În timp ce citeşti aceste rânduri, doresc să ştii că eu nu posed un profil psihologic perfect. Am foarte multe margini aspre, dar mă ocup de ele tot timpul. Sper deci să nu spui, “Oh, cine-i el să ne arate nouă cum să trăim!?” Sunt şi eu în aceeaşi postură cu voi.

EŞTI TU ŢEPUŞ PENTRU ALŢII? Este un lucru serios să realizezi că tu poţi fi un ţepuş în carne pentru altul. Ţi-a

trecut vreodată prin minte că, din pricina personalităţii tale specifice, tu eşti problemă pentru altul? Problema este fără îndoială la tine, dar din păcate tu faci să fie şi problema altuia. Poate că este vorba de persoana care trebuie să trăiască împreună cu tine, să lucreze cu tine, sau să aibă de a face cu tine din timp în timp. El sau ea te consideră un ţepuş pentru ei. Ai dori să fii altfel. Celălalt ar dori să te schimbi. Dar tu îl forţezi să umble pe vârfuri în prezenţa ta. Poate că el sau ea şi-a pierdut somnul din cauza ta. Cum te face asta să te simţi? Eu mă înfior până la vârful degetelor gândindu-mă că pot fi un ţepuş în carne pentru altul.

Poate că eşti conştient de problema ta, dar spui, “N-am ce face; voi fi întotdeauna aşa.” Oamenii care te cunosc trebuie să te accepte aşa cum eşti. Eşti foarte conştient de starea ta şi ai dori să fii altfel. Te-ai rugat de multe ori în legătură cu asta. Dar ai încercat într-adevăr să găseşti ajutor? Niciodată nu suntem prea bătrâni să învăţăm, dacă dorim să ne rezolvăm problemele. În schimb, cei mai mulţi din noi nu doresc să le fie rezolvate probemele, ci doar înţelese!

89

Fiecare din noi are colţuri necizelate, colţuri aspre în personalitatea noastră. Dorim să le placem altora şi să fim acceptaţi de alţii. Fiecare avem în noi ceva care am dori să nu fie acolo. John Calvin a spus odată, “În fiecare sfânt există ceva ce trebuie mustrat.” Acest lucru nu trebuie să fie neapărat o problemă de personalitate, dar de multe ori este.

Mă mir deseori gândindu-mă la Isus şi la ucenicii Săi şi la răbdarea Sa cu problemele personalităţii fiecăruia. Petru, Iacov şi Ioan au urcat pe un munte înalt cu Domnul, şi în faţa lor au apărut Moise şi Ilie, care vorbeau cu Isus. În acel moment apare comentariul cel mai impertinent, ciudat şi nelalocul lui care se putea face. “Petru a luat cuvântul, şi a zis lui Isus: "Doamne, este bine să fim aici; dacă vrei, am să fac aici trei colibi: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie"” (Mat.17:4). Ce lucru deplasat! Dar există printre noi oameni care totdeauna îşi bagă nasul unde nu-i priveşte. M-am gândit de multe ori că în momentul de trezire comentariul prostesc al lui Petru a fost uitat. Chiar şi atunci când se arată slava Domnului, oamenii tot fac afirmaţii stupide.

Apoi a fost Toma, care a lipsit când Domnul Isus cel înviat s-a arătat ucenicilor. Ei i-au spus, “Toma, L-am văzut pe Domnul!” Sunt conştient că tradiţional oamenii cred că Toma a fost plin de necredinţă. În fapt, el a spus, “Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20:25). Mă îndoiesc că Toma a fost umplut de o totală necredinţă. Cred sincer că de fapt pe Toma l-a durut că n-a fost şi el acolo. Ştia că ei n-au inventat această poveste, dar îl durea că n-a fost prezent. S-a gândit, Aş vrea să-L fi văzut şi eu! Într-un fel voia să se dea mare: “Să-mi arate semnul cuielor în mâinile Lui!”

Apoi a fost împrejurarea în care Marcu i-a părăsit pe Pavel şi Barnaba într-o anumită lucrare de misiune. Când trebuia să plece într-o altă călătorie misionară, Barnaba a vrut să-l ia din nou pe Marcu, dar Pavel a spus, “Nu!” A urmat apoi o neînţelegere atât de serioasă încât Pavel şi Barnaba s-au separat (Fapte 15:36-40). N-au mai vorbit. Cineva trebuia să fie vinovat. Cei mai mulţi dintre noi i-ar ţine parte lui Pavel, fiindcă suntem foarte condiţionaţi să credem că Pavel n-ar putea greşi. Mai târziu el îl susţine pe Marcu, ceea ce, desigur, ar putea însemna că Marcu s-a schimbat. Tot ce vreau eu să subliniez este că pe calea noastră apar probleme de personalitate. De ce n-a rămas Marcu atunci cu ei? De ce a ţinut neapărat Barnaba să-l ia din nou cu ei? De ce nu i-a dat Pavel o a doua şansă?

Acei dintre noi care-l iubesc pe Pavel ar putea fi înclinaţi să-l apere. Ni se spune însă că odată marele preot Anania a poruncit celor ce stăteau lângă Pavel să-l lovească peste gură. N-a fost un lucru prea frumos din partea lui, nu-i aşa? Însă iată-l pe Pavel că are oportunitatea să fie ca Domnul Isus, are oportunitatea să se roage în sine, “Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac.” Sau să fie ca Ştefan, care a spus, “Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta!” Dar, în mod trist, “Pavel i-a zis: "Te va bate Dumnezeu, perete văruit! Tu şezi să mă judeci după Lege, şi porunceşti să mă lovească, împotriva Legii!"” (Fapte 23:3). N-a fost ceasul cel mai strălucitor al lui Pavel.

Vor exista întotdeauna conflicte—mai ales conflicte de personalitate. M-am gândit deseori că multe controverse teologice din istoria bisericii creştine au avut slabă legătură cu teologia, şi că s-ar putea scrie o teză de doctorat bună despre modul în care finalul acestora a fost influenţat puternic de problemele de personalitate, mai mult decât dezbaterile teologice. Mulţi oameni nu se ostenesc să observe geloziile şi rivalităţile dintre lideri. Binecunoscuţii puritani John Cotton şi Thomas Hooker (fondatorul statului Connecticut), fiind amândoi la început în Boston, au avut teologii diferite, şi au fost de asemenea rivali. Deseori nu remarcăm aceste lucruri, mai ales

90

când e vorba de oameni respectaţi. Totdeauna ne gândim că sunt evlavioşi şi caută onoarea şi slava lui Dumnezeu. Dar de atâtea ori există şi un spirit de rivalitate. De atâtea ori la mijloc este un eu fragil, o gelozie în care unul parcă-l irită pe celălalt sau nu are ochi să-l vadă.

Ce vreau eu să vă spun vouă, care citiţi, este că dacă oamenii spun despre voi că sunteţi nesigur, gelos, că vă sare ţandăra repede, sau altceva de felul acesta, probabil că este adevărat, şi voi aveţi o problemă de personalitate. Nu sugerez că nu L-aţi iubi pe Domnul Isus sau că nu aţi dori cu toată inima, tot sufletul şi toată puterea să-I fiţi plăcut. Ce vreau să spun doar e că problema dumneavostră specifică de personalitate e foarte posibil să vă fie un ţepuş în carne.

N-AM EU ASTFEL DE PROBLEME Ce este deci problema de personalitate? O stinghereală şi stângăcie continuă în

relaţiile cu alţii. Fiecare din noi avem una (sau mai mute) astfel de probleme, într-o anumită măsură. Doar Isus a avut presonalitatea perfectă. El a avut de asemenea combinaţia perfectă de încredere personală şi de preocupare pentru alţii. Aceasta este persoana ideală: cea care are echilibrul corect de încredere proprie şi de preocupare sau grijă pentru alţii. Unde lipseşte acest echilibru vom găsi sau o persoană foarte sfioasă şi sensibilă, sau una căreia nu-i pasă se alţii. Ultima poate vorbi foarte direct şi dur, fără să-i pese cine ascultă şi cum e primit.

Deci atunci când nu ai o personalitate echilibrată, vei avea dificultăţi în a te relaţiona corect cu oamenii. Continui să ai frecuşuri cu cei din jur. Poate că ai probeme în a-ţi face prieteni sau în a-i păstra, fiindcă după o vreme ei te vor cunoaşte şi vor spune, “Nu sunt chiar aşa de sigur că aş mai vrea să fiu atât de apropiat cu unul ca ăsta,” şi vor începe să te evite. Tu te superi pe ei, iar ei nu au curajul să-ţi spună care este de fapt adevărata problemă.

De multe ori poate vei dori ca persoana cu personalitate stângace să vină la tine şi să-ţi spună, “Nu vrei să ne mai întâlnim şi să stăm de vorbă?” Ţi-ar place să-i spui exact ce simţi. Însă el nu vine la tine, şi tu îndrăzneşti să-i spui fiindcă nu eşti sigur că i-ar place să cunoască adevărul. Somerset Maugham a fost de părere că atunci când oamenii spun că doresc critica, tot ce vor de fapt e să fie lăudaţi. Cât de adevărat este acest lucru. Însă când oamenii în general spun cam aceleaşi lucruri despre tine, ar fi cazul să iei seama la ce spun. Poate atunci vei începe să-i provoci tot mai puţin.

Dacă personalitatea este ţepuşul tău, ar trebui să admiţi acest lucru. Fii fericit că poţi vedea că ai o problemă. Cea mai gravă problemă este atunci când sincer nu-ţi poţi vedea propriul ţepuş. Deci, dacă te gândeşti că este îngrozitor să ţi-l vezi, îţi pot spune că există un lucru şi mai grav—anume să nu-l vezi. Au venit unii la mine şi mi-au spus, “Se spune că am un defect de personalitate, dar eu nu cred asta nici pentru o secundă!” Mi-am ridicat doar ochii spre cer şi am zâmbit. Ei nu doresc să ştie adevărul.

Te rogi tu pentru asta, dar continui să ai aceleaşi probleme? Motivul pentru care ştii că e vorba despre un ţepuş e fiindcă te umileşte şi te pune în încurcătură. Îţi zici, “Nu-mi vine să cred că am făcut asta din nou!” Indiferent cât de spiritual sau cât de aproape de Dumnezeu eşti, problema continuă să existe. Asta nu înseamnă că nu eşti creştin sau că nu-L iubeşti pe Domnul. Dar spun cu tristeţe, probabil din această cauză n-ai putut fi folosit mai mult în împărăţia lui Dumnezeu. Totul e din pricină că eşti o persoană cu care e dificil să te înţelegi. Ironia este că de multe ori oamenii spirituali sunt astfel de oameni; ce vreau să spun prin asta e că ei au o anumită intimitate cu

91

Dumnezeu. Unii au avut chiar experienţe mari cu Dumnezeu. Dar dacă nu sunt atenţi, ei vor interpreta aceste experienţe în sensul că “ei sunt perfect în regulă.” Pavel a spus, “Din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne”—să compenseze, astfel încât să nu apară îngâmfarea. A fost oare ţepuşul lui Pavel o anumită problemă de personalitate? Cine ştie?

EU SUNT OK, TU EŞTI OK Până unde sunt robleme de personalitate un păcat? Să analizăm până unde sunt

păcat şi până unde sunt doar o faţetă a personalităţii cuiva. Cu alte cuvinte, în ce punct devin probleme de personalitate un păcat? Până la ce grad sunt inevitabile, şi deci nu sunt neapărat un păcat? Nu este uşor de răspuns. Între păcat şi comportarea rezultată dintr-o durere adâncă care durează de mulţi ani este o demarcaţie foarte fină. Problema de personalitate nu este neapărat un păcat. Da, avem problema din cauză că suntem păcătoşi, şi nici unul din noi nu este perfect. Şi cu toate acestea există un punct în care problema de personalitate devine păcat: şi anume, când te scuzi şi te justifici. Când spui, “Ce vrei, aşa sunt eu,” atunci devine păcat. Este păcat când ne scuzăm şi nu facem nimic pentru a îndrepta situaţia.

Care sunt cauzele problemelor de personalitate? Tot ce pot face este să privesc la vârful unui aisberg. Vor fi excepţii de la cele ce voi scrie, dar vom avea o idee despre motivele care îi fac pe unii aşa cum sunt. “Fiecare persoană merită înţeleasă,” spunea Clyde Narramore. De exemplu, un copil singur este de obicei mai egoist decât ceilalţi. Eu am fost singur la părinţi până la cincisprezece ani. Sunt sigur că am aceeaşi personalitate ca un copil singur la părinţi. Unui asemenea copil îi place lumina reflectoarelor, după cum am şi eu tendinţa, şi asta-i supără pe alţii. Sau să luăm pe primul copil din familie. Aţi remarcat că deseori întâii născuţi sunt mai serioşi şi nu au mult simţ al umorului? Asta se datoreşte în parte faptului că părinţii au avut aşteptări prea mari de la ei. Este de obicei mai uşor de al doilea copil şi chiar şi mai uşor de al treilea. Dar când ajungi la ultimul copil, situaţia este aproape mai rea decât în cazul unuia singur, fiindcă acesta este “bebe” al mamei, şi ea doreşte să-l păstreze sau s-o păstreze aşa. Copilul creşte dorind mereu multă atenţie. Un alt exemplu este copilul bolnăvicios sau copilul cu defect fizic. Acesta creşte având parte de îngrijire deosebită, cocoloşit şi dându-i-se atenţie “specială.” Unii din aceşti copii doresc această atenţie non-stop. Cu alte cuvinte, dacă un copil a fost favorizat de către un părinte sau dacă a fost respins (ceea ce este mai rău), acel copil va creşte cu aşteptări nerealistice, sau supărăcios. Gândiţi-vă la cei ce au dificultăţi în a se supune în faţa unei autorităţi. De obicei aşa ceva li se trage de la relaţia cu părinţii.

Fiecare din noi suntem produsul trecutului nostru. Tot comportamentul nostru este determinat de ceea ce ni s-a întâmplat în trecut. Acest lucru este adevărat chiar dacă comportamentul tău are unele motivaţii moştenite pe linie genetică. Relaţii nepotrivite cu cei de vârsta ta în timpul copilăriei pot să cauzeze probleme emoţionale care se vor acutiza în viaţa de adult. După ce alţi copii te-au intimidat sau te-au traumatizat, n-ai mai fost acelaşi ca înainte. Ţi-a fost teamă să ai încredere în oameni, te izolezi de ei, şi nu vorbeşti cu nimeni de teamă să nu fii rănit. Poate că n-ai fost bun la sport, lipsindu-ţi încerederea în forţele proprii; poate la învăţătură ai fost bun, dar ţi-a lipsit încrederea în alte domenii. Poate că unuia dintre profesori nu i-a plăcut de tine, şi te-ai gândit că tu eşti de vină; acum eşti supărăcios şi rău. Toate aceste lucruri ne împiedică să creştem, să ne maturizăm şi să ne dezvoltăm încrederea.

92

Dacă ar fi să ne exprimăm altfel, prea puţină sau prea multă atenţie în perioada creşterii noastre ne formează în mod greşit personalitatea. Aşa suntem făcuţi. Unii se retrag. Alţii sunt mai dezinvolţi. La baza unei personalităţi bune se află o măsură corectă de încredere în posibilităţile proprii. Există o carte numită Eu sunt OK, tu eşti OK. Ideea este că persoana care are prea puţină încredere în el însuşi creşte cu sentimentul, “Eu nu sunt OK, dar tu eşti OK.” Persoana care a avut prea multă încredere în capacităţile proprii creşte spunând, “Eu sunt OK, dar tu nu eşti OK.” În schimb, cel care are o personalitate echilibrată spune, “Eu sunt OK, tu eşti OK.”

O persoană cu probleme de personalitate se va manifesta aproape întotdeauna într-o formă sau alta de manipulare. Cuvântul a manipula în acest context înseamnă să foloseşti sau să controlezi oamenii şi să-i tratezi ca şi cum ar fi lucruri, nu fiinţe umane. Sunt în general două forme de manipulare: activă şi pasivă. Manipularea activă este evidentă; omul se prezintă tare şi “cu braţele încrucişate,” semănând cu un intermediar din comerţ, cu sânge rece şi o încredere fantastică. Înainte să-ţi dai seama ai căzut de acord să faci ceva cu care nu eşti de acord; ai fost manipulat. Manipulantul activ poate fi sesizat în personalităţile dominante. Manipulantul pasiv nu este uşor de observat. Trebuie să înveţi că aproape toţi oamenii încearcă să manipuleze pe alţii într-un fel sau în altul. Cum acţionează manipulantul pasiv? El trece tăcut şi îmbufnat. El lucrează subtil, însă obţine ce şi-a pus în gând. Dacă tu eşti aşa, învaţă să-ţi vezi starea—acceptă faptul că eşti astfel. Dacă îţi place să manipulezi pasiv, îţi va fi însă destul de greu să-ţi recunoşti acest defect, fiindcă tu crezi sincer că nu ai o astfel de problemă.

Să vă dau câteva exemple despre felul în care îi ducem în eroare pe alţii. Să luăm înbufnarea, drept exemplu—adică când nu mai vorbim. Asta îi forţează pe cei din jur să ne întrebe, “Te simţi bine?” iar tu vei răspunde, “Da, sunt... sunt bine!” Unii chiar încep să plângă pentru a obţine un răspuns. Dacă n-ar fi altul de faţă n-ar fi lacrimi, fiindcă dacă ai fi singur n-ai face ce faci. Este manipulare. Aşa a fost Maria, sora lui Lazăr. Când Isus a venit la mormântul lui Lazăr, Marta s-a sculat şi l-a întâmpinat, dar Maria a rămas înlăuntru, plângând (vezi Ioan 11:17-32). Poate plângem fiindcă suntem răniţi sau dezamăgiţi cu adevărat, ca Toma. El a suferit că nu L-a văzut pe Isus, şi-a luat inima în dinţi şi a zis, “Da? Eu vreau să văd semnul cuielor.” Putem aşa de uşor să spunem cuvinte nepotrivite din durere sau dezamăgire, şi totuşi realitatea este că noi vrem doar să fim înţeleşi. Unii din noi, însă, nu văd asta. Le intră în sânge acest stil de viaţă, şi dacă eşti un plângăcios şi supărăcios, după un timp oamenii nu mai doresc să stea în preajma ta, şi Dumnezeu nu te poate folosi aşa de mult.

Să luăm drept exemplu o persoană hipersensibilă. Adică cineva care se simte jignit în sentimentele sale la orice cuvânt care i se spune, atât de mult încât merge pe stradă şi zice în el însuşi, “Mă întreb cine va fi primul azi care se va lua de mine şi mă va jigni.” Ştie că va suferi, şi este pregătit pentru asta, fiindcă este deja obişnuit. Este mereu cu garda sus, şi trăieşte într-o stare a minţii în care parcă aşteaptă, parcă doreşte să fie rănit. Cel ce este obişnuit să fie ţinta prejudecăţilor rasiale, spre exemplu, se aşteaptă întotdeauna la aşa ceva. Este mai sensibil la acest subiect ca toţi ceilalţi.

Dacă erai evreu de limbă greacă în zilele bisericii primare, te simţeai ca un cetăţean de categoria a doua. Poate vei spune, “Oricum, un evreu este tot evreu.” Nu! Ei nu considerau aşa. Erau evreii din Ierusalim, din Iudea sau din Galilea. Cetăţeni de primă mână. Ceilalţi evrei împrăştiaţi în diverse locuri vorbeau greceşte. Şi aceştia din urmă se simţeau mereu loviţi în sentimentele lor.

93

În zilele acelea, când s-a înmulţit numărul ucenicilor, Evreii care vorbeau greceşte, cârteau împotriva Evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţeala ajutoarelor de toate zilele.

—FAPTE 6:1

Fără îndoială, era un adevăr, dar evreii greci au pus-o foarte repede la inimă. Există şi persoane exagerat de scrupuloase. Sunt foarte conştiincioşi chiar şi în

chestiuni mărunte, şi se tem în permanenţă că nu vor atinge anumite standarde pe care şi le-au fixat. Sunt motivaţi de un spirit de teamă. Pavel îi spune lui Timotei, “Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă” (2 Tim.1:7). Eşti tu motivat de teamă? Te temi că nu vei fi pe placul oamenilor? Şi astfel eşti deosebit de scrupulos, super-conştiincios, şi încerci din răsputeri să faci totul perfect. Oamenii de felul acesta nici nu se gândesc să placă lui Dumnezeu.

O altă problemă de personalitate este cea a persoanelor prea-cucernice—adică a celor ce vor să se afişeze, să se arate neprihăniţi. Pavel spune cu sarcasm muşcător, “Căci trebuie să fie şi partide între voi, ca să iasă la lumină cei găsiţi buni” (1 Cor.11:19). Sunt acei care doresc să afli cât mai repede posibil că ei au aprobarea lui Dumnezeu şi să-ţi arate cât de mult Îl iubesc ei pe Dumnezeu. Imediat ce începi să discuţi cu ei, ei doresc să discutaţi despre Domnul, şi tu simţi că totul este doar faţadă. Am cunoscut o doamnă care nu putea să vorbească fără să spună ceva care arăta ce evlavioasă este ea. Îi plăcea să te impresioneze. Îmi amintesc că odată, când speram că s-a mai schimbat, am întrebat-o, “Cum sunteţi?’

“Minunat astăzi. Mă simt extraordinar!” mi-a răspuns. M-am gândit, Oh, e bine, e schimbată. Dar nici n-am terminat gândul că ea a şi adăugat, “Şi totul este glorios cu Isus!

Nu-l iubiţi şi dumneavostră pe Mântuitorul?” Doar spectacol. Spui către cineva, “Dumnezeu să te binecuvânteze!” Şi el îţi răspunde, “Cu

siguranţă, o face!” Dar de multe ori asemenea cuvinte sunt doar pentru a acoperi un sentiment de

vinovăţie. În mod frecvent, cei care sunt atât de dornici să te impresioneze cu evlavia lor au ceva de ascuns. Robert Burns se exprimă în idiom cam aşa:

Oh, dacă Dătătorul ne-ar da puterea De a ne vedea aşa cum ne văd alţii!1

Robert Burns a vrut să spună că ar fi extraordinar dacă Dumnezeu ne-ar da

prezenţa de spirit prin care să ne vedem aşa cum ne văd alţii. Însă, s-ar putea să te doară! S-ar putea să zici, Chiar aşa mă privesc ei?

Apoi mai este şi snobul. Persoana care are un respect exagerat pentru poziţia socială, pentru bogăţie, pentru anumite realizări sau gusturi. Snobul nu doreşte să se amestece cu oameni pe care-i consideră inferiori lui. Lui Dumnezeu nu-i place această atitudine. Dacă doreşti să ştii cât de tare nu-i place, aş vrea să-ţi reamintesc că unii au murit din acest motiv, alţii au fost neputincioşi, alţii au fost bolnavi în urma Cinei Domnului la Corint. Când cei bogaţi au luat conducerea şi cei săraci au fost trataţi ca fiind de categorie inferioară, Dumnezeu şi-a suflecat mânecile şi a zis, “Nu faceţi voi asta la Cina Fiului Meu!” (vezi 1 Corinteni 11:17-32). Snobii gravitează doar în jurul celor care-i fac să arate bine. Relaţiile pe care şi le întemeiază sunt superficiale şi cu scop rău.

94

Dar vei spune, “Cu siguranţă acesta este un păcat; este doar mândrie firească.” Fără îndoială că aşa este. Oamenii de acest fel se tem că nu vor fi admiraţi. Încearcă să-i simţi cu ei. Acesta este modul lor de a-şi dezmierda eul. Şi nu vor fi admiraţi dacă nu vor fi văzuţi cu anumite persoane. Nu suntem însă şi noi aşa, cel puţin într-un anume grad?

La capătul celălalt al spectrului se găseşte persoana servilă, excesiv de supusă. Unui astfel de om îi lipseşte independenţa. Îi lipseşte încrederea de sine. Aşa a fost Barac (vezi Jud.4:4-16). Debora a venit la el cu un cuvânt din partea Domnului să plece să biruiască pe duşman. Însă Barac i-a spus, “Dacă nu mergi tu cu mine, nu mă voi duce!” Debora i-a răspuns, “Dacă aşa vrei, aşa va fi, este în regulă, dar slava biruinţei va fi dată unei femei.” Lui Barac nu i-a păsat, nu l-a deranjat. Astfel de oameni nu au de obicei un simţ al autonomiei. În mod trist, ei consideră acest lucru ca fiind un semn al umilinţei, dar asta n-are nici o legătură cu umilinţa. De multe ori este modul lor de a încerca să placă celorlalţi—disponibilitatea şi serviabilitatea exagerată.

O altă categorie de oameni cu probleme de personalitate sunt cei foarte stricţi. Sunt aşa cum le sună numele. Ei pretind tuturor să se ridice la standardul lor. Întrucât în Proverbe 19:11 se spune, “Înţelepciunea face pe om răbdător, şi este o cinste pentru el să uite greşelile,” o persoană rigidă nu poate trece cu vederea nimic. Dacă vede ceva nepotrivit, el simte că trebuie să intervină, fiindcă altfel nimeni n-ar băga de seamă greşeala, dacă el n-ar interveni. Un om strict este pregătit de atac, are mânecile suflecate. Pentru el lucrurile sunt albe sau negre. Acest tip de oameni arată deseori acuzator cu degetul spre alţii. Sunt totdeauna moralizatori şi rareori îngăduitori, şi se miră de ce oamenii se feresc de ei.

Apoi există oamenii suspicioşi, care manifestă neîncredere în legătură cu motivaţiile tuturor celorlalţi. David a spus, “În neliniştea mea, ziceam: "Orice om este înşelător"” (Ps.116:11). Aceşti oameni se tem să devină prea apropiaţi de ceilalţi, nu cumva să fie din nou răniţi. Oamenii care au câţiva bani şi ceva prestigiu nu-şi fac prieteni fiindcă consideră că sunt doriţi doar pentru că sunt bogaţi sau faimoşi. Rezultatul este că rămân singuri.

O altă categorie de oameni cu probleme de personalitate sunt bârfitorii. Ei se simt bine într-o relaţie doar dacă sapă pe cineva şi-l dărâmă. Ai văzut pe cineva din această categorie la lucru? Dacă te-ai apropiat vreodată de doi oameni care stăteau de vorbă şi ai tras cu urechea la conversaţia lor, poate ţi-ai dat seama (şi n-ai fost surprins) că ei discutau despre un altul şi spuneau unele lucruri negative.

Cine umblă cu bârfeli, dă pe faţă lucrurile ascunse [sau trădează

încrederea altuia]; şi cu cel ce nu-şi poate ţine gura să nu te amesteci. —PROVERBE 20:19

Aminteşte-ţi totdeauna această regulă care vine din experienţă: Dacă oamenii

bârfesc către tine, ei vor bârfi şi despre tine. Sunt unii care cred că este metoda cea mai simplă de a-ţi face prieteni. Am cunoscut cazuri în care un om, pentru a se face prieten cu cineva complet străin, îi spune cam aşa, “Ştii ce nu-i în ordine aici, în locul ăsta? Hai să-ţi spun eu ce nu-i în regulă cu oamenii ăştia!” La care celălalt îi spune, “Zi-mi şi mie!” Lor le place când cineva spune ceva negativ. Sunt satisfăcuţi unul de emoţiile celuilalt. Vorbirea de rău, în moduri negative, stă la baza multor relaţii.

Mai este şi persoana imprevizibilă. Adică cineva care este volatil, cu schimbări bruşte de stări şi dispoziţii sufleteşti, schimbări extreme de la o zi la alta. Îţi este teamă să dai ochii cu el, fiindcă nu ştii niciodată în ce toane îl găseşti în ziua

95

respectivă. Dacă este fericit, vei spune, Este minunat să fiu cu el, dar dacă este într-o fază proastă îţi spui, Plec imediat de aici!

Cel pe care-l apucă mânia trebuie să-şi ia pedeapsa; căci dacă-l

scoţi din ea, va trebui să mai faci o dată lucrul acesta. —PROVERBE 19:19

Am dat mai sus nişte exemple de defecte de caracter şi cum unii oameni nu pot

să-şi facă prieteni fiindcă mereu “o dau în bară.” În multe cazuri cheia stă în limbă, şi aici poblema este o problemă spirituală sau

una morală. Suntem răspunzători pentru ceea ce spunem:

De pildă, dacă punem cailor frâul în gură, ca să ne asculte, le cârmuim tot trupul. Iată, şi corăbiile, cât de mari sunt şi, măcar că sunt mânate de vânturi iuţi, totuşi sunt cârmuite de o cârmă foarte mică, după gustul cârmaciului. Tot aşa şi limba, este un mic mădular, şi se făleşte cu lucruri mari. Iată, un foc mic ce pădure mare aprinde! Limba este şi ea un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea este aceea dintre mădularele noastre, care întinează tot trupul şi aprinde roata vieţii, când este aprinsă de focul gheenei.

—IACOV 3:3-6.

O problemă de personalitate se poate transforma într-o problemă spirituală,

fiindcă noi suntem responsabili de ceea ce spunem. Mulţi nu pot închega relaţii cu semenii lor fiindcă nu-şi pot controla limba. Îţi dai seama că nu vei putea să fii prieten cu el sau ea, pentru că încearcă să te controleze. Şi ei se miră de ce-i ocolesc oamenii. Sunt şi din acei care, dacă nu pot fi între prietenii tăi cei mai apropiaţi, se îndepărtează de tine şi vorbesc împotriva ta. Care este scopul urmărit de Dumnezeu atunci când permite să avem probleme de personalitate? Există un imn care spune astfel:

Când cărarea ta va trece prin încercări de foc, Harul Meu îndeajuns îţi va fi la îndemână; Flacăra nu te va arde; planul Meu este doar Ca ea să-ţi dea la o parte zgura, şi să-ţi rafineze aurul.2

Cred că acesta este un ţepuş pe care-l putem schimba. Nu trebuie să rămânem

aşa cum suntem. Dumnezeu ni l-a dat să ne umilească, deci nu trebuie să găsim justificări pentru el. Nu te opri doar la a te ruga pentru ţepuşul acesta, ci acţionează, fă ceva. Apleacă-ţi urechea spre critică. Dumnezeu ne atrage atenţia printr-un ţepuş pentru a ne atenţiona că putem să-i rănim pe alţii şi putem să le fim noi înşine un ţepuş în carne. M-aş simţi îngrozitor să ştiu că sunt ţepuş pentru altul, şi mi-ar place să ştiu dacă acest lucru este adevărat.

Acesta este modul în care Dumnezeu vrea să ne capteze atenţia astfel încât să învăţăm să ascultăm părerile altora despre noi şi să acceptăm critica. La Cina Domnului noi trebuie să ne cercetăm pe noi înşine (1 Cor.11:28). După cum am spus în capitolul precedent, dacă doreşti să fii vindecat, îţi sugerez să-ţi mărturiseşti defectele în faţa bătrânilor sau oamenilor cu maturitate spirituală din biserică. Asta arată cât de adânc doreşti să te îndrepţi. Iacov spune că dacă faci asta vei fi vindecat

96

(Iacov 5:16). În acest timp, acceptă critica constructivă. Doreşti cu adevărat să rezolvi problema, sau doreşti doar să fii înţeles?

Dumnezeu ne dă ţepuşul în carne şi pentru a înţelege modul în care o problemă de personalitate îl poate întrista pe Duhul Sfânt (Efes.4:30). Dacă-L iubeşti cu adevărat pe Dumnezeu, nu vei dori să-l întristezi pe Duhul Sfânt. Noi trebuie să ne dezvoltăm sensibilitatea faţă de Duhul. Ar trebui să ne examinăm în lumina descrierilor înşirate mai sus şi să spunem, “Doamne, este posibil că nu doar rănesc pe alţi oameni şi că pierd binecuvântarea de a fi folosit de Tine, dar Te şi întristez?”

Pavel a spus, “Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia” (Col.4:6). Un mod rapid de a învinge problemele de personalitate este să rostim doar cuvinte de binecuvântare către oameni. Vom înainta foarte mult în direcţia bună dacă rostim binecuvântări. Petru a spus:

Încolo, toţi să fiţi cu aceleaşi gânduri, simţind cu alţii, iubind ca

fraţii, miloşi, smeriţi. Nu întoarceţi rău pentru rău, nici ocară pentru ocară, dimpotrivă, binecuvântaţi, căci la aceasta aţi fost chemaţi: să moşteniţi binecuvântarea.

—1 PETRU 3:8-9

Învăţă să fii bun şi îngăduitor. Lasă pe alţii să se dea mari şi tari. În acest fel îţi

vei câştiga prieteni veritabili. “Blândeţea voastră să fie cunoscută de toţi oamenii” (Filip.4:5).

Doar Isus a avut o personalitate perfectă. El a avut încredere în capacităţile Sale şi n-a manipulat pe alţii. Lui i-a păsat de toţi. Fă din Isus eroul tău. Oamenii vor putea să recunoască că El este eroul tău. Şi, mai mult decât atât, va veni ziua când ţepuşul tău va dispărea.

Chiar dacă vine ploaia, Ea aduce viaţă pământului; Şi eu ştiu că va veni şi soarele Care aduce nădejde în inima mea. Ştiu că Dumnezeu poate vindeca totul— Vieţi frânte şi aripi frânte; Doar El poate repara inimi Distruse de lumea aceasta. Nu te mai uita la ce a trecut, Ce era jar, acum e scrum; Lasă totul să rămână mort şi îngropat, Acum timpul fuge înainte. Anotimpurile se succed, Iar noi avem de învăţat o lecţie; E nevoie de timp până când aripile se vindecă, Până când pot zbura din nou. Se vor înălţa pe suflarea lui Dumnezeu Şi vor fi mai tari decât înainte.3

97

1 “To a Louse” [Către un păduche] de Robert Burns, ciatată în compilaţia lui John Bartlett, Familiar Quotations [Citate Familiare], a 10-a ediţie, revizuită şi completată de Nathan Haskell Dole (Boston: Little, Brown, 1919; Bartleby.com, 2000), www.bartleby.com/100/ (accesată în 21 aprilie 2004). 2 “How Firm a Foundation” [Ce temelie tare] de George Keith, Anne Steele, John Rippon şi Ioseph Funk. Domeniu public. 3 “Stronger Than Before” [Mai tari decât înainte], cuvinte şi muzică de Janny Grein. Copyright © 1988 SpiritQuest Music, Mighty Wind Music. Toate drepturile rezervate. Folosită cu permisiune. 50% publishing by Gaither Copyright Management o/b/o SpiritQuest Music.

98

CAPITOLUL 11

Chestiuni financiare

hestiunile financiare sunt pentru mulţi un ţepuş în carne. În ceea ce-l priveşte pe apostolul Pavel, nu vreu să spun că banii au fost ţepuşul său, deşi ar fi putut fi din următorul motiv: în mod deosebit acolo, în Corint, a

lucra cu mâinile la confecţionarea corturilor (cazul lui Pavel) nu era ceva prea apreciat. Astăzi mulţi din noi l-ar aplauda pe Pavel pentru umilinţa de a lucra cu propriile mâini. Însă pentru greci, oricine făcea aşa ceva era de categoria a doua şi era privit de sus. Un filozof sau unul cu minte strălucitoare n-ar fi lucat niciodată aşa ceva, dar Pavel a făcut-o. Se poate să fi fost pentru el un ţepuş în carne această nevoie de a lucra astfel pentru a-şi câştiga existenţa, mai ales că era o activitate înjositoare pentru un om de valoarea lui. Dumnezeu l-a pus să facă o aşa muncă în timpul şederii lui la Corint. Iudaizatorii s-au ridicat în ochii celor din Corint prin faptul că au solicitat plată substanţială. Cu cât învăţătorul era mai strălucit, cu atât cerea o plată mai mare. În loc să fie respins, asta se considera un premiu. Oamenii aveau despre tine o părere mai înaltă dacă erai un intelectual. Iudaizatorii insistau pe această idee şi-i făceau pe cei din Corint să-l desconsidere pe Pavel din pricină că nu primea bani de la ei, ci a ales mai degrabă să lucreze cu mâinile proprii. Nu vreau să afirm că facerea corturilor a fost un ţepuş pentru Pavel, dar ar fi putut foarte bine să fie.

C

Ceea ce ştiu însă este că unii din cei mai dăruiţi cu revelaţii ieşite din comun au fost săraci! Am cunoscut unii dintre cei mai evlavioşi, unii dintre cei mai spirituali, unii ale căror rugăciuni au găsit trecere înaintea lui Dumnezeu (dacă mă pot exprima astfel), dar care au rămas în sărăcie.

Îmi amintesc că în vechea mea adunare din Ashland, Kentucky, în urmă cu mulţi ani era o doamnă care, dacă m-ai fi întrebat ţi-aş fi spus că este cea mai evlavioasă din întreaga adunare. Toţi însă cunoşteau şi faptul că ea era săracă. Soţul ei era un beţiv, însă era era evlavioasă. Dacă aveai nevoie de rugăciune, te duceai la ea. Când m-am întors de la Colegiul Trevecca, după câţiva ani, am aflat că soţul ei murise. Se pare că soţul ei a avut o poliţă de asigurare însemnată, şi soţia lui văduvă—acea femeie evlavioasă—a început dintr-o dată să prospereze financiar. Era însă o persoană complet diferită acum. Purtarea ei şi etosul de altădată pieriseră. Nu te mai duceai la ea pentru ajutor în rugăciune, ca altădată. Mi s-a părut un lucru foarte trist.

Ce vreau să spun, deci, este că există oameni care sunt păstraţi săraci, şi asta spre binele lor. Şi pentru binele bisericii, vorbind la general. Asta nu înseamnă că dacă eşti sărac eşti şi evlavios, sau că este neapărat bine să fii sărac. Vreau să spun însă că acesta ar putea fi modul prin care Dumnezeu te păzeşte de îngâmfare.

AMBIŢIA DE A FI ÎN PAS CU ALŢII

99

În ceruri nu vor mai fi probleme financiare. De ce? Măcar pentru că acolo nu vor mai fi lacrimi şi durere. Nu va mai fi frică; nu va trebui să muncim ca să avem ce mânca. Vom avea totul la dispoziţie pentru eternitate. Ne este greu să ne imaginăm că va veni o aşa zi. Dar ea va veni—şi nu mai este mult până atunci. M-am gândit că într-un sens cerul va fi mai dulce pentru cei care aici pe pământ au suferit mult din punct de vedere financiar.

Sunt desigur şi unii care niciodată nu şi-au făcut probleme din punct de vedere financiar. Au venituri mari, prin faptul că au moştenit avere, că au câştigat-o prin multă muncă, prin educaţie înaltă sau prin slujbe de prestigiu. Ei cumpără ce doresc, trăiesc în case frumoase şi mănâncă mâncăruri alese. Mă întreb—vorbind omeneşte—dacă atunci când vor ajunge în cer vor mai fi în stare să-l guste.

Unii au luptat toată viaţa lor. S-au născut săraci şi au rămas săraci. Necazurile n-au contenit. N-au avut o copilărie uşoară. N-au avut educaţie aleasă. Mă gândesc că cerul va fi mai dulce pentru cei ca ei. Îmi vine în minte un vechi cântec Afro-Ameri-can Spiritual, numit “All God”s Children Got Shoes” (Toţi copiii lui Dumnezeu au primit încălţări):

Tu ai primit încălţări, eu am primit încălţări, Toţi copiii lui Dumnezeu au primit încălţări. Când voi ajunge în ceruri îmi voi pune încălţările Şi voi colinda cerul lui Dumnezeu.1

Sclavii negri din Alabama şi Mississippi acum 150 de ani nu aveau încălţări. Aş defini ţepuşul în carne, atunci când vine vorba de chestiuni financiare, ca

imposibilitatea continuă a cuiva de a înainta din punct de vedere financiar sau de a se descurca cu banii.2 Fără îndoială că mulţi vor spune, “Ăsta-s eu!” Sunt conştient de faptul că anumite persoane din clasa de mijloc au mai multe probleme financiare decât noi toţi. Asta se datorează, pe de o parte, lăcomiei, fiindcă niciodată nu par să aibă destul, iar pe de altă parte fiindcă se străduiesc să fie “în pas cu alţii.” Uneori oamenii din clasa de mijloc îşi stabilesc standarde proprii prea înalte şi ajung să fie detestaţi de cei mai săraci ca ei. Cunosc pe un om care trăieşte de azi pe mâine (deşi într-o plajă foarte largă de venit) fiindcă îi trebuie în fiecare an cu 18000 de dolari mai mult decât câştigă pentru a-şi ţine copilul la o şcoală particulară. Sunt oameni care nu consideră educaţia privată ca fiind o necesitate, dar pentru alţii este o necesitate de bază. Este acesta un ţepuş în carne? Pentru unul care câştigă bine şi totuşi trăieşte de pe azi pe mâine, ar putea fi! Ţepuşul în carne ar putea fi dificultatea de a pune totul cap la cap, oricât de mult te-ai strădui.

Subiectul banilor îi face foarte tăcuţi pe mulţi. Se poate spune, cu argumente, că Isus a avut multe de spus în legătură cu banii, mai mult decât toţi. Cu toate acestea, banii sunt un subiect delicat. Pentru mulţi creştini, cel puţin din Marea Britanie (fie-mi iertat că spun asta), subiectul banilor este ca sexul în Epoca Victoriană: toţi se gândeau la asta, dar nimeni nu vorbea despre asta. Tot aşa fac mulţi şi în legătură cu banii.

BANII NU CRESC ÎN COPACI Motivul problemelor financiare, vorbind la general, stă în Căderea în păcat.

Adam şi Eva au păcătuit în Grădina Edenului, şi Dumnezeu i-a spus lui Adam, “În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai

100

fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce” (Gen.3:19). “Banii nu cresc în copaci,” spune o maximă de demult. Nouăzeci şi nouă la sută din noi trebuie să muncim pentru a-i câştiga. Şi, teoretic, într-o ţară cu sistem de asigurări sociale nimănui nu ar trebui să-i lipsească casa, masa sau îmbrăcăminea.

Faptul că suntem creştini nu ne scuteşte de blestemul Căderii, şi chiar apostolul Pavel n-a făcut excepţie de la regulă. Tesalonicenilor el le spune:

Voi înşivă ştiţi ce trebuie să faceţi ca să ne urmaţi; căci noi n-am

trăit în neorânduială, între voi. N-am mâncat de pomană pâinea nimănui; ci, lucrând şi ostenindu-ne am muncit zi şi noapte, ca să nu fim povară nimănui dintre voi. Nu că n-am fi avut dreptul acesta, dar am vrut să vă dăm în noi înşine o pildă vrednică de urmat. Căci, când eram la voi, vă spuneam lămurit: "Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce."

—2 TESALONICENI 3:7-10

Credinţa creştină ar trebui să motiveze pe cineva să lucreze. Nu pot găsi nici o

scuză pentru un creştin leneş; e un nonsens. Unii spun că etica puritană referitor la muncă a făcut să apară clasa de mijloc. Nu este nimic rău în a face parte din clasa de mijloc atâta timp cât creştinul din clasa de mijloc nu este snob şi nu-i face pe alţii să se simtă inferiori. Exista un astfel de pericol în Corint; existau cei din clasa de mijloc care-i tratau pe cei mai săraci ca fiind de categorie inferioară, şi pentru acest motiv Dumnezeu a trebuit să se ocupe cu severitate de ei (1 Cor.11:17-32). Iacov rosteşte şi el o avertizare:

Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi tânguiţi-vă, din pricina

nenorocirilor, care au să vină peste voi. Bogăţiile voastre au putrezit, şi hainele voastre sunt roase de molii. Aurul şi argintul vostru au ruginit; şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră: ca focul are să vă mănânce carnea! V-aţi strâns comori în zilele din urmă! Iată că plata lucrătorilor, care v-au secerat câmpiile, şi pe care le-aţi oprit-o, prin înşelăciune, strigă! Şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului oştirilor. Aţi trăit pe pământ în plăceri şi în desfătări. V-aţi săturat inimile chiar într-o zi de măcel. Aţi osândit, aţi omorât pe cel neprihănit, care nu vi se împotrivea!

—IACOV 5:1-6

Această atenţionare nu a fost făcută din pricină că ei erau bogaţi, ci din pricină

că se purtau greşit faţă de alţii. Gândeşte-te că dacă acum nu ai un ţepuş în carne din pricina banilor, l-ai putea avea mâine. Dumnezeu îţi poate lua într-o clipă tot ce ai.

Pavel i-a spus lui Timotei:

Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig. Căci noi n-am adus nimic în lume şi nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea. Dacă avem, dar, cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns. Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd şi pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi

101

unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri.

—1 TIMOTEI 6:6-10

Eşti lacom? Doreşti să te îmbogăţeşti? În ceruri Dumnezeu poate că-şi încruci-

şează mâinile şi zice, “Oare aşa va fi?” Unii creştini nu pot reuşi din din punct de vedere financiar, şi vă voi spune de ce. Dumnezeu nu le permite. Astfel le face un favor enorm, fiindcă ştie că bogăţia i-ar putea distruge. Deja ei au probleme în gestionarea banilor, şi se gândesc, O, dacă aş avea ceva mai mulţi. Aproape sigur că dacă ar avea un pic mai mulţi ar fi înglodaţi mai tare în datorii. Aşa sunt mulţi dintre noi. Prin fire suntem lacomi. Foarte puţini suntem în stare cu adevărat să gestionăm corect banii.

Un avertisment în legătură cu banii ne vine şi de la Ioan:

Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trece, dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac.

—1 IOAN 2:15-17

Isus însuşi a zis:

Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii; ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina, şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.

—MATEI 6:19-21

Bărbatul după al cărui nume am fost numit eu, R.T. Williams, povestea istoria

unui milionar care a dăruit 100000 de dolari Bisericii Nazarinene. Apoi a ajuns falimentar. Toţi au venit la el şi i-au zis, “Cum te simţi acum? Ai dat toţi acei bani lui Dumnezeu. N-ai vrea să-i primeşti înapoi acum?”

“O, nu,” a zis el. “Doar suma aceea mi-a mai rămas drept comoară!” Strân-geţi-vă comori în ceruri.

Există unii ceştini care ar experimenta progresul progresurilor dacă ar putea să se desprindă de bani şi de lucrurile materiale. Domnul Isus a spus:

De aceea, vă spun: "Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-

vă ce veţi mânca, sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră, şi nici nu strâng nimic în grânare; şi totuşi, Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele? Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înălţimea lui? Şi de ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp: ei nici nu torc, nici nu ţes; totuşi, vă spun că nici chiar Solomon,

102

în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei. Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: "Ce vom mânca?" Sau: "Ce vom bea?" Sau: "Cu ce ne vom îmbrăca?" Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.

—MATEI 6:25-34

Versetul favorit al tatălui meu era Matei 6:33: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui

Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” Cu toate acestea el n-a devenit niciodată bogat, nefiind totuşi foarte sărac. Poate tânjeşti după acele lucruri care să-ţi fie adăudate pe deasupra, însă totul îţi merge invers. Poate spui, “Dacă aş avea mai mult, m-aş ruga mai mult; dacă aş rezolva cutare treabă, aş pune mai mult timp pentru Dumnezeu. Dacă aş obţine lucrul acesta pe care-l doresc, aş începe să merg mai mult la adunare şi aş citi Biblia mai mult.” Greşit! Nu vei face niciodată aşa! Caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, urmăreşte neprihănirea Lui şi evlavia. Fă-ţi timp să stai singur cu El, şi apoi toate aceste lucruri ţi se vor adăuga. În mod surprinzător, El îţi va da chiar lucrurile pe care le doreai. Dumnezeu poate să ţi le dea.

“Ţepuşul” poate reprezenta o povară determinată de îngrijorare privitoare la chestiuni financiare. Oamenii mai în vârstă, cu venituri fixe, nu au posibilitatea de câştig. Sunt blocaţi. Pe de altă parte, mulţi oameni tineri, cu educaţie bună, nu-şi pot găsi o slujbă şi sunt în datorii. Nimic nu-ţi răpeşte mai uşor pacea interioară ca grijile financiare.

Sunt expertul cel mai mare la ceva! Am făcut absolut toate greşelile financiare care se pot face. Când vine vorba de acest subiect, eu ştiu despre ce vorbesc. Totul a început în timpul anilor de colegiu. M-am întors de la Colegiul Trevecca cu viziunea că voi fi folosit de Dumnezeu. Dumnezeu mi-a spus că într-o zi voi avea o lucrare internaţională. Mă gândeam că asta se va întâmpla întro lună-două. Când mi-am dat seama că probabil asta nu se va întâmpla aşa de curând pe cât am crezut eu, a trebuit să-mi găsesc un loc de muncă ca să mă descurc. Îmi amintesc cum îmi spuneam că prima nevoie pe care o am ar fi un costum nou, şi m-am îndatorat ca să-l pot cumpăra. Vânzătorul de la magazin mi-a spus, “Aveţi nevoie şi de o pereche de pantofi care să meargă cu costumul,” şi am cumpărat şi pantofi. Am avut nevoie de o cămaşă, două cămăşi, apoi de trei. Mi-am cumpărat vreo două cravate şi ciorapi. Pe lângă costum am avut nevoie şi de o jachetă sport. Când am plecat din magazin, cheltuisem vreo 400 de dolari, o sumă mare pe vremea aceea, în 1956. Mai târziu cineva mi-a spus, “Cu ce ţi-ar plăcea să zbori?” “Da, într-o zi, când îmi voi începe lucrarea, va trebui să zbor—va trebui să am propriul avion.” Şi un prieten mi-a vândut pe 1700 de dolari un Cesna 120. Între timp slujba mea era de a vânde lucruri pentru copii. M-am dus la bancă să iau un împrumut pentru a cumpăra avionul, şi bancherul m-a întrebat, “Câţi bani câştigi?” Săptămâna aceea făcusem trei vânzări, şi i-am spus, “150 de dolari.” “Foarte bine, mi-a spus el; asta înseamnă 8000 de dolari pe an—la acest venit îţi putem da oricât doreşti.” Ce nu i-am spus eu era că timp de trei săptămâni înainte de

103

asta nu făcusem nici o vânzare! Până când am întâlnit-o pe Louise, peste doi ani, eram atât de afundat în datorii încât roşeam doar să mă gândesc la asta.

De ce a îngăduit Dumnezeu acest lucru? Acum cred că ştiu de ce: prin asta m-a oprit să intru în lucrare pentru mulţi ani, dar am învăţat din propriile mele greşeli şi am învăţat cum să administrez banii în mod corect. Am învăţat să-i cunosc pe oameni. Am învăţat afacerile şi finanţele. Personal, cred că cel mai rău lucru care se poate întâmpla multor tineri este ca din colegiul teologic sau din seminar să intre direct în lucrarea din biserică, fără să cunoască oamenii, fără să ştie să mânuiască banii sau să facă afaceri. Sunt foarte convins de asta. “Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Rom.8:28). Vă spun că am învăţat lecţia.

NEVOI SAU POFTE Există o diferenţă între nevoie şi poftă. “Şi Dumnezeul meu să îngrijească de

toate trebuinţele [nevoile] voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos” (Filip.4:19). Psalmistul a spus, “Am fost tânăr, şi am îmbătrânit; dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea” (Ps.37:25). Nu este totdeauna uşor să sesizezi diferenţa dintre pofte şi nevoi.

Vremurile noastre sunt vremuri grele. Trăim zile dificile. Societatea de astăzi încurajează îndatorarea. Sfatul meu este ca, dacă este posibil să eviţi acest lucru, să nu te îndatorezi (o ipotecă ar putea fi o excepţie). Satana doreşte să fii îndatorat, fiindcă vei fi într-o robie continuă şi sub o îngrijorare constantă. Nu vei putea sluji cum se cuvine, fiind tot timpul îngrijorat şi preocupat despre cum ai putea-o scoate la capăt. Eu cunosc această stare. Ştiu cum e să fii tânăr şi să te temi să deschizi un plic de teamă că vei citi, “Dragă Dle. Kendall, am înaintat cazul dumneavoastră departamentului de colectare forţată a datoriilor.” Sau “Stimate Dle. Kendall, vă rugăm să vă prezentaţi şi ne returnaţi de îndată cardul de credit, în caz contrar vom fi nevoiţi să venim noi să-l recuperăm.” Astăzi nu se mai face aşa. Dacă depăşeşti limita de credit, vei primi o scrisoare amabilă în care ţi se va spune, “Am decis să extindem limita în care vă acordăm credite.” Aproape oricine din lume poate obţine un card de credit. Am vorbit odată cu cineva care nu avea loc de muncă şi mi-a spus, “Priveşte totuşi, am un card de credit. Nu-i Dumnezeu bun cu mine?” M-am gândit, Tu crezi că ăsta-i harul lui Dumnezeu faţă de tine—dar banca respectivă face aşa întotdeauna! În situaţia lor contabilă se vede în orice moment exact câţi bani le intră într-un moment sau altul. Nu ştiu câţi nu vor mai primi, dar aşa e sistemul. Ai o limită de credit de 1000 de dolari; tu datorezi 1050, dar în loc să ţi se ceară să returnezi cardul ei îţi ridică limita la 1800. Tu te îndatorezi la 1500 de dolari, ei merg la 2700. Asta e societatea de astăzi. Este rea.3

Nu împrumuta de la prieteni. Acest lucru va exercita o tensiune asupra relaţiei voastre. Demult în Kentucky erau doi prieteni care discutau astfel: “Ştii că noi ţinem mult unul la altul, nu-i aşa? Suntem prieteni până la capăt.” “Aşa-i!” Şi unul zice: “Împrumută-mi 10 dolari.” Celălalt răspunde, “Ăsta a fost deja capătul!” Oricând îm-prumuţi de la prieteni, aproape întotdeauna o tensiune afectează relaţia existentă. Când cineva îţi spune, “Nu e vorba de bani, ci de principiu,” este întotdeauna vorba de bani.

Pentru unii, cuvintele slăbiciune şi bani sunt cuvinte interschimbabile. Nu vorbesc aici în mod particular de iubirea de bani, deşi aceasta este o slăbiciune evi-dentă. Ci vorbesc despre incapacitatea de a manipula şi gestiona banii. De multe ori asta vine din faptul că cineva n-a fost învăţat să facă asta. Du-te la o biserică unde nu

104

se dă zeciuiala, şi vei vedea aproape peste tot că slujitorul din acel loc nu propovăduieşte această învăţătură. Acelaşi lucru este adevărat şi în legătură cu gestionarea banilor. Astfel de oameni n-au fost învăţăţi mereu şi mereu din copilărie despre importanţa manipulării corecte a banilor. Abilitatea de a gestiona bine banii te poate foarte bine ajuta să realizezi de trei ori pe atâta cu ei.

M-am mirat deseori în legătură cu oameni care trăiesc din ajutor guvernamental şi care totuşi intră în restaurante, cheltuie tot ce au, şi ies afară cu sucuri, hamburgeri sau alte mâncăruri destul de scumpe, şi îşi justifică atitudinea spunând, “Ce dacă? Mi-e foame.” Alţii cu aceiaşi bani s-ar duce într-un magazin din care ar cumpăra destul cât să le ajungă pentru o săptămână. În mod trist, câteodată sărăcia merge mână în mână cu o lipsă de educaţie cu privire la ce este cuiva de folos pentru hrană—alături de o lipsă a educaţiei privitor la folosirea corectă a banilor.

Această învăţătură se numeşte “a trăi în limita venitului propriu.” Şi mai corect exprimat ar fi “a trăi pe 90 procente.” Tatăl meu m-a învăţat această matematică de necrezut—că 90 de procente ajung cât 100 de procente sau chiar mai mult, atunci când îi dai lui Dumnezeu cele 10 procente ale Sale. Însă sunt unii oameni cu venituri bune care au slăbiciunea de a cheltui bani prosteşte. Chiar şi când se duc să cumpere mâncare, ei îşi pot supraestima capacitatea de a plăti.

Sau se poate întâmpla că nu ştiu să-şi planifice bugetul. De ce se sperie oamenii de ţinerea unui buget de cheltuieli? Din acelaşi motiv pentru care unul nu se duce la medic de frică să nu descopere că ceva nu este în ordine, tot aşa unii nu ţin un buget. Dacă-l întrebi pe unul cu probleme financiare, “Ţi-ai făcut un buget?” el se va simţi ameninţat. A face un buget înseamnă că ştii câţi bani îţi vor intra şi eşti conştient cât cheltui din ei.

Învaţă să-ţi plănuieşti fiecare zi în conformitate cu asta. Unii oameni sunt extraordinar de buni la acest lucru. Bunica mea McCurley ştia mai bine decât toţi pe care i-am cunoscut cum să facă banii să ajungă pentru multe. Ea şi familia lor au trăit binişor, deşi erau destul de sărăcuţi. S-au descurcat însă. Şi-au dat zeciuiala cu credincioşie. Erau săraci, dar şi-au adus întotdeauna zeciuiala înaintea Domnului; cred că nici n-ar fi conceput să nu facă asta. În denominaţiunea în care am crescut, cei mai mulţi erau săraci, însă aproape toţi şi-au adus zeciuiala.

Inabilitatea de a gestiona banii te va conduce probabil la datorii. Drept urmare vei trăi totdeauna în frică, şi-ţi vei justifica anumite fapte despre care ştii că nu sunt bune spunând, “N-am ce face; trebuie să mănânc.” Unii cumpără unele sau altele doar pentru a impresiona pe alţii cu ce au: haine, maşini, computere, echipamente de sunet, etc. Încearcă să-i impresioneze pe alţii de care nu le prea place, astfel încât aceştia să spună, Vai, ce lucruri are ăsta! Aceasta ar putea fi cauza pentru care te bucuri aşa de tare când cumperi ceva. Dar este lipsit de sens. La Crăciun mulţi cumpără lucruri care nu le plac, din bani pe care nu-i au, şi le fac cadouri unor oameni pe care nu-i agrează! Urmarea este că veniturile şi cheltuielile sunt asemeni apei care intră şi iese dintr-o găleată ciuruită.

Ştii de ce? La mijloc e Dumnezeu. El controlează câţi bani îţi intră, şi dacă vede că nu îi vei gestiona corect, îţi va găuri găleata. Banii vor veni şi vor dispare, şi tu vei zice, Dar unde au dispărut aşa? Este modul în care Dumnezeu te păstrează umilit.

Dar situaţia s-ar putea schimba. Eu cred cu sinceritate că Dumnezeu ne va da mai mult dacă vom continua să-L iubim, să ne rugăm mai mult şi să ne împotrivim ispitelor. Eu nu cred că Dumnezeu stă împotriva oamenilor bogaţi. Însă acei care se pot descurca în bogăţie sunt puţini. Totuşi, Dumnezeu ne cunoaşte pe fiecare, ştie cum suntem, şi pe unii îi ţine săraci, ceea ce este un mare favor. Învaţă să-ţi administrezi

105

bine banii, şi stabileşte-ţi un tipar de umblare în lumină, în credincioşie de Dumnezeu, în petrecerea de timp în prezenţa Lui şi în dorinţa de a te asemăna cu Domnul Isus. Să nu fii niciodată stăpânit de amărăciune sau răzbunare, şi Dumnezeu te va surprinde cu ceea ce poate face. Însă dacă ştie că acestea îţi vor face rău, El nu va permite niciodată să le ai. Aş putea să adaug că El nu va permite niciodată să câştigi la loterie. Mi-ar place să ştiu că nici un creştin nu este de acord cu idea loteriei. Loteria se joacă cu sărăcia şi lăcomia oamenilor, făcând chiar pe unii să viseze fantezist şi să se cufunde mai tare în datorii—sperând că va veni şi ziua lor norocoasă.

Înţelepciunea în folosirea banilor se vede prin a fi mulţumitor. Îi mulţumeşti cu adevărat lui Dumnezeu pentru lucrurile de bază ale vieţii? Îi mulţumeşti pentru locul tău de muncă? Îi mulţumeşti pentru salariu? Dacă chestiunile financiare nu sunt un ţepuş pentru tine astăzi, aminteşte-ţi că mâine ţi-ar putea fi. De exemplu, Dumnezeu ţi-ar putea lua locul tău de muncă. El ar putea face să pierzi în douăzeci şi patru de ore banii pe care i-ai investit. De aceea, fii mulţumitor că în momentul acesta nu eşti apăsat de situaţia ta.

DARUL DĂRNICIEI Prietenul meu Mark Moore sfătuieşte pe oameni să trăiască pe 80 procente din

venit, să dea a zecea parte lui Dumnezeu şi să pună deoparte celelalte 10 procente. Poate spui, “Nici pe 90 procente n-aş putea trăi!” Eu îţi răspund: taie câteva din cheltuieli, ca să poţi. Poate că simţi că nu poţi trăi din 80 procente în acest moment, însă abilitatea în a administra banii (după ce I-am dat lui Dumnezeu tot ce este al Său) ar putea fi pentru tine un dar la care nu te aşteptai. Este asemănător înmulţirii de către Domnul Isus a pâinilor şi peştilor; nu are o explicaţie naturală. Nu face sens ca 90 de procente să-ţi ajungă tot aşa de bine ca 100 procente.

În zilele când eram cufundat în datorii, găseam o justificare că să nu dau zeciuiala. Spuneam, “Dumnezeu ştie că nu este un lucru prea spiritual să fii în datorii, şi sigur că El doreşte mai întâi să-mi plătesc datoriile, înainte de a-i dărui Lui!” Niciodată nu voi uita însă o zi, nu la multă vreme după ce m-am căsătorit cu Louise. Dumnezeu îşi ascunsese faţa de mine timp de mai multe zile şi săptămâni. N-am făcut nici o vânzare. Mă gândeam, Voi ajunge vreodată să intru în lucrare? Ce s-a întâmplat oare cu acea viziune pe care am avut-o, că voi fi folosit de Dumnezeu? Bunica mea McCurley ne dăduse o Biblie frumoasă, albă. Era pe masa din sufragerie în micul nostru apartament din Springfield, Illinois. Cumva se deschisese la un anumit loc, dar nu băgasem de seamă unde era deschisă. M-am gândit, Doamne, mă voi duce să iau Biblia bunicii, deci te rog, Doamne, fă să găsesc ceva care să mă încurajeze! M-am dus şi am luat-o, şi, vă spun adevărul, ochii mi-au căzut exact asupra acestor cuvinte: “Se cade să înşele un om pe Dumnezeu, cum Mă înşelaţi voi? Dar voi întrebaţi: "Cu ce Te-am înşelat?" "Cu zeciuielile şi darurile de mîncare” (Mal.3:8). Brusc am închis Biblia, am plecat şi am dat drumul la televizorul pe care încă îl mai aveam atunci, şi mi-am zis, Cu siguranţă că n-aveam nevoie de astfel de cuvinte. Poate şi tu simţi aşa în acest moment.

Dar chestiunile financiare n-au rămas mereu ţepuşul meu. A venit ziua când Dumnezeu mi l-a îndepărtat. Dar ştiţi ce s-a întâmplat? Din pricină că n-am dat zeciuială pe motiv că îmi plăteam datoriile, după un an am datorat mai mult decât datoram când am luat hotărârea de a nu da zeciuiala. Şi după un alt an datoram şi mai mult. Într-o zi am zis, “Voi începe să dau zeciuiala!” Într-un an şi jumătate n-am mai avut datorii.

106

Zeciuiala este o parte a închinării către Dumnezeu. Avraam a fost primul care a dat a zecea parte. El a dat-o spontan, cu mulţumire şi fără a fi obligat—şi asta s-a întâmplat înainte de a fi dată Legea. Oamenii care spun “Zeciuiala a fost sub Lege!” şi alungă repede gândul zeciuielii, greşesc. Zeciuiala a fost înainte de Lege, şi acum, când Legea a fost împlinită în Hristos, Avraam reprezintă prototipul perfect al creştinului. Evanghelia i-a fost vestită lui Avraam (Gal.3:8): el este prototipul creştinului, şi el a fost primul care a dat zeciuială.

Singurul loc din Biblie unde există vreo sugestie că noi ar trebui să dovedim existenţa lui Dumnezeu este în Maleahi 3:10. În Evul Mediu oamenii au încercat în felul lor propriu să dovedească existenţa lui Dumnezeu. Thomas Aquinas a venit cu dovada cosmologică şi dovada teologică. Biblia nu se prea oboseşte să demonstreze existenţa lui Dumnezeu. Cea mai apropiată dovadă este în felul în care este exprimat Maleahi 3:10:

Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în

Casa Mea; puneţi-Mă astfel la încercare [dovediţi-Mă, în traducerea KJV], zice Domnul oştirilor, şi veţi vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor, şi dacă nu voi turna peste voi belşug de binecuvântare. Asta este în Vechiul Testament. Dar ascultaţi ceva din Noul Testament: “Să

ştiţi: cine seamănă puţin, puţin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera” (2 Cor.9:6). Un alt verset din Vechiul Testament spune, “Căci voi cinsti pe cine Mă cinsteşte” (1 Sam.2:30).

Noi nu trebuie să dăruim numai pentru că biserica are o nevoie, deşi de multe ori acesta este cazul, ci noi trebuie să dăruim fiindcă aşa este corect să facem. Nu v-aş face un favor să vă ascund acest lucru, fiindcă cu toţii vom fi în pierdere dacă nu dăm lui Dumnezeu ce este al Lui. Vă mai spun încă un motiv pentru care scriu aşa. Acei ce îşi dau zeciuiala cu credincioşie vor fi în general acei care:

1. Îşi gestionează banii bine 2. Trăiesc în limita venitului propriu 3. Nu sunt bogaţi, dar sunt mulţumiţi şi fericiţi 4. Nu simt acele 10 procente pe care le dau, ci văd că 90 de procente le

ajunge tot aşa de bine, dacă nu mai mult, decât 100 de procente pe care le-ar păstra pentru ei4

Dacă finanţele sunt ţepuşul tău, asta este pentru că Dumnezeu te cunoaşte.

Întrebam demult, “Doamne, de ce nu-mi plăteşti Tu datoria, ca să pot intra din nou în lucrarea Ta?” Însă în toate a fost un scop, şi există un scop în zbaterile financiare ale fiecăruia. Dumnezeu te iubeşte. Eşti iubit cu o iubire veşnică. Lui îi pasă de tine. Va veni ziua în care El îţi va sfinţi necazul cel mai adânc.

Ţepuşul tău poate să nu-ţi rămână în carne pentru totdeauna. Pentru Iov a fost temporar, nu-i aşa? Deocamdată Dumnezeu ţi-l lasă fiindcă este spre binele tău. Unele din vasele de cinste ale lui Dumnezeu au avut bogăţie, de exemplu Avraam. Deci nu fii gelos pe cei ce n-au grijuri financiare ca tine. S-ar putea nici tu să nu rămâi în aceeaşi situaţie pentru totdeauna. Aminteşte-ţi că Pavel a spus, “Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig” (1 Tim.6:6).

Şi de asemenea:

107

Să ştiţi: cine seamănă puţin, puţin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera.

—2 CORINTENI 9:6

1 “All God”s Children Got Shoes,” cunoscută şi ca “Gonna Shout All Over God’s Heaven” [Voi striga prin tot cerul lui Dumnezeu] autor necunoscut

2 Când Isus a spus, “De aceea, vă spun: "Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca, sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea?” (Mat.6:25), El nu a fost împotriva faptului de a avea bani, ci ne asigura că Tatăl nostru ceresc ne va da întotdeauna cele necesare. El ne-a spus să nu fim biruiţi de îngrijorare când vine vorba de hrană, adăpost sau îmbrăcăminte. Preocuparea noastră principală este să-I fim plăcuţi mai întâi lui Dumnezeu.3 Pentru mai multe informaţii referitor la modul de gestionare a banilor aşa cum o cere Dumnezeu, contactaţi Crown Financial Ministries, P.O.Box 100, Gainesville, GA 30503-0100. Telefonul lor este 1-770-534-1000. Puteţi vizita pagina lor Web la www.crown.org.4 Pentru o dezbatere mai amplă a acestui subiect, citiţi cartea mea Gift of Giving [Darul dărniciei] (Hodder & Stoughton, 1982).

108

CAPITOLUL 12

O chemare nedorită

n alt ţepuş în carne poate fi o chemare nedorită. Asta este atunci când Dumnezeu vrea ce tu nu vrei. Este ceea ce ţi se cere să faci, deşi este opusul a ceea ce-ţi place.

Cuvântul chemare este folosit în Noul Testament în mai multe moduri. Vorbind la general, există o chemare efectivă, şi există ceea ce eu numesc chemare la slujire. Chemarea efectivă este lucrarea Duhului Sfânt în convertire. Dumnezeu este cel ce face această lucrare, altfel n-am fi mântuiţi.

U Chiar şi a fi creştin poate fi o chemare “nedorită.” Nici unul din noi n-a ales să

fie creştin, în schimb toţi am ales să primim darul mântuirii prin Hristos.

...Între care sunteţi şi voi, cei chemaţi să fiţi ai lui Isus Hristos. —ROMANI 1:6

Prin Duhul Său, Dumnezeu ne-a făcut să fim doritori, dar nu putem să ne

asumăm nici un merit în mântuirea noastră. “Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi” (Ioan 15:16). Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi chemat să venim la El, noi n-am fi fost mântuiţi prin resursele proprii. Aceasta este chemarea efectivă. Dumnezeu îi cheamă pe toţi la pocăinţă, însă nu toţi primesc chemarea Sa:

Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii,

ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.

—2 PETRU 3:9

Isus a folosit cuvântul ales. El a spus, “Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt

aleşi” (Mat.22:14). Aceasta pentru că dacă Dumnezeu n-ar fi făcut-o, noi n-am fi mântuiţi. Aceasta este chemarea efectivă.

Dar nu este acesta subiectul principal despre care doresc să scriu. Mă refer aici la chemarea la slujire, sau planul lui Dumnezeu pentru viaţa ta. Pavel a spus că el a fost chemat să fie apostol. Pentru el această chemare a venit la momentul convertirii. Imediat după convertirea lui, i s-a spus că trebuie să meargă la Neamuri (Fapte 9:15). Chemarea a fost parte integrală a experienţei convertirii sale. Unii dintre noi, însă, descoperă mult, mult după întoarcerea la Domnul, ce vrea El să lucreze prin viaţa lor. Unii mai află însă şi că nu le place planul lui Dumnezeu cu viaţa lor, acesta nefiind aşa cum s-au gândit ei că va fi. Lui Petru şi Andrei Isus le-a spus, “Veniţi după Mine... şi vă voi face pescari de oameni” (Mat.4:19). Petru era pescar, şi Dumnezeu îl cheamă să fie câştigător de suflete. Nu era ceva prea plăcut pentru Petru.

109

Există de asemenea o legătură strânsă între darurile cu care suntem înzestraţi în mod natural şi chemarea lui Dumnezeu pentru viaţă, sau chemarea la slujire. Cu toţii avem daruri, însă acestea nu sunt toate folosite în acelaşi fel:

Astfel, trupul nu este un singur mădular, ci mai multe. Dacă

piciorul ar zice: "Fiindcă nu sunt mână, nu sunt din trup", nu este pentru aceasta din trup? Şi dacă urechea ar zice: "Fiindcă nu sunt ochi, nu sunt din trup", nu este pentru aceasta din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul? Acum dar Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El. Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Fapt este că sunt mai multe mădulare, dar un singur trup.

—1 CORINTENI 12:14-20

O persoană care ar fi dorit să fie cap sau ochi, dar este doar picior sau mână,

vorbind la modul figurativ, se simte frustrat. A dorit să fie într-o poziţie importantă în biserică. Spune, “Doamne, de ce nu pot fi într-un loc de frunte, unde să pot fi văzut de alţii?” Dumnezeu spune, “Îmi pare rău, tu trebuie să fii ca intestinele subţiri sau ca pancreasul. Tu eşti la fel cu aceste organe din trup, care nu se văd, însă sunt foarte necesare.”

Ba mai mult, mădularele trupului, care par mai slabe, sunt de

neapărată trebuinţă. Şi părţile trupului care par vrednice de mai puţină cinste le îmbrăcăm cu mai multă podoabă. Aşa că părţile mai puţin frumoase ale trupului nostru capătă mai multă frumuseţe, pe când cele frumoase n-au nevoie să fie împodobite. Dumnezeu a întocmit trupul în aşa fel ca să dea mai multă cinste mădularelor lipsite de cinste.

—1 CORINTENI 12:22-24

Unii doresc să fie în spatele scenei, şi dacă i-ai lăsa să aleagă ar dori mai

degrabă să fie “ficat” sau “rinichi” sau “plămâni” şi să nu fie văzuţi. Dar Dumnezeu poate îi vrea să fie ochi, ureche, sau cap. Este o chemare nedorită. Planul lui Dumnezeu dă peste cap planurile tale. Eşti oprit să faci ce doreai să faci, lucru frustrant pentru tine. Este una să te converteşti, dar mai apoi, când eşti chemat să faci ceva sau să fii ceva care nu este după dorinţa ta, situaţia se schimbă cu totul. Va trebui să-ţi petreci viaţa făcând ceea ce, dacă ar fi fost să alegi, n-ai fi preferat deloc să faci—şi talentul tău se potriveşte mai bine cu altceva. Chiar şi educaţia ta pare să se fi dus de râpă. Ai urmat universitatea şi te-ai specializat într-un anumit domeniu, şi acum, uite ce trebuie să lucrezi! Când e vorba de locul în care îţi cere Dumnezeu să fii, te simţi prea bun pentru aşa ceva şi eşti frustrat, sau te simţi nepregătit pentru aşa ceva şi eşti de asemeni frustrat. Poate lucrezi cu oameni pe care nu i-ai fi ales niciodată ca parteneri. Poate lucrezi într-un loc în care n-ai fi dorit să fii. Trăieşti şi lucrezi în cel din urmă loc unde ai fi vrut să te găseşti pe acest pământ.

Poate fi acesta un ţepuş în carne? Da! În timpul trecerii anilor niciodată n-ai fost fericit cu munca pe care a trebuit s-o faci, cu locul tău de muncă sau cu colegii tăi. Nici măcar nu este activitatea pentru care eşti calificat. Nici măcar nu este în domeniul tău. Nu este ceea ce ai planificat să faci, şi în decursul anilor te-ai tot gândit că situaţia se va schimba: “Nu voi face la nesfârşit asta!” Dar anii trec, iar tu continui

110

să faci aceeaşi activitate. “Nu voi sta eu mult cu aceşti oameni!” Trec anii şi tu eşti încă cu ei, gândindu-te în continuare, Se va termina odată! Dar încă nu s-a terminat. Dumnezeu te-a condus acolo unde eşti, dar în tine tu te gândeşti, Cu siguranţă că trebuie să fie în viaţă ceva mai bun pentru mine decât asta. Asta-i oare viaţa? Asta-i oare totul?

Viaţa trece pe lângă tine. Te-ai gândit că vei deveni doctor sau avocat. Poate că ai dorit să devii asistentă sau programator de computere. Poate ai dorit să lucrezi într-un anumit domeniu, şi te-ai şi văzut acolo. Se pare că nimic nu ţi-a ieşit conform planului.

Este posibil să fi fost acesta ţepuşul lui Pavel? Este foarte posibil. La urma urmei, după ce a devenit creştin el a trebuit să lucreze cu propriile mâini, alături de oameni pe care a fost învăţat să-i considere de categoria a doua: Neamurile. Dacă ar fi reuşit să facă ceea ce a dorit el, ar fi putut lucra cu oameni din propriul său popor. Îţi dai seama că întreaga lui viaţă n-a ajuns să facă asta? Ascultaţi-l:

Spun adevărul în Hristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul

Sfânt, îmi este martor că simt o mare întristare, şi am o durere necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărţit de Hristos, pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti. Ei sunt Israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!

—ROMANI 9:1-5

Acolo-i era inima—şi n-a putut să treacă peste asta. El s-a supus voiei lui

Dumnezeu pentru el, şi planului întocmit de Dumnezeu de la început pentru el. Imediat după convertire i s-a spus ce să facă. Mă întreb: oare la câţi oameni le este frică să devină creştini fiindcă se tem că în momentul în care se întorc la El, Dumnezeu îi va trimite în Africa sau în America de Sud sau în altă zonă îndepărtată?! Ei bine, imediat după convertirea sa Pavel a avut parte de ceva şi mai rău decât asta—a fost trimis la Neamuri. Toţi bărbaţii Iudei din acele vremuri mulţumeau zilnic lui Dumnezeu că nu erau dintre Neamuri, că nu erau femei sau câini.

Ba dimpotrivă... au văzut că mie îmi fusese încredinţată

Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru îi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur.

—GALATENI 2:7

Să ne gândim un pic. Petru este cel care a venit la casa lui Corneliu după ce a

avut o experienţă spirituală dramatică. A fost condus în mod suveran către Corneliu şi a văzut Duhul Sfânt coborându-se peste Corneliu, o persoană dintre Neamuri (Fapte 10:9-48). Te-ai gândi că Petru va fi acela care să meargă să întoarcă Neamurile la Dumnezeu! Dacă era vreunul croit la fix pentru Iudei, acela era Saul din Tars. A studiat la picioarele lui Gamaliel. Gândiţi-vă la renumele lui Gamaliel: era cel mai învăţat în ce priveşte Legea în secolul întâi. Nimeni nu era ca el. Gamaliel era în Legea Iudaică ceea ce a fost mai târziu Albert Einstein în fizică. Pavel a studiat sub

111

Gamaliel, şi tu te-ai gândi, El este cel potrivit pentru Iudei. Dumnezeu însă a spus, “Nu—pe tine te voi trimite la Neamuri.”

Pentru noi nu are sens. Pavel a privit toată viaţa sa peste umăr, căutând orice oportunitate să ajungă cu Evanghelia la Iudei. El a spus, “Evanghelia lui Hristos... [este] întîi a Iudeului” (Rom.1:6), şi vă pot spune că a folosit orice şansă pe care a avut-o pentru a vorbi unui Iudeu. Sunt convins că de aici s-au tras până la urmă toate necazurile sale. Mă îndoiesc foarte puţin în mintea mea că atunci când acei oameni au venit la el şi l-au rugat, “Nu te sui la Ierusalim,” ei erau conduşi de Duhul (Fapte 21:4-11). Luca scrie, “Ucenicii, prin Duhul, ziceau lui Pavel să nu se suie la Ierusalim.” Pavel a spus, “Mă sui!” El continua să creadă că într-o zi, cumva, va ajunge să-i întoarcă pe Iudei la Domnul. Când s-a dus la Ierusalim, totul a fost un complet dezastru. Nu s-a întâmplat cum sperase.

Poate că acesta eşti tu. Încă nădăjduieşti în vreun fel să poţi face altceva. Îţi spui, “Nu voi face ce fac acum toată viaţa! Încerci să faci ceea ce Dumnezeu nu-ţi permite să faci, şi nu reuşeşti deloc. Succesul de durată al lui Pavel a fost chiar la oamenii pe care învăţase să-i considere foarte jos. A fost o chemare nedorită.

Am întâlnit pe un om de la Harvard care a devenit unul din biografii lui David Brainerd. Cunoştea, probabil, mai multe despre David Brainerd (1718–1747) decât orice alt om. David Brainerd a fost un tânăr evlavios prin care s-au convertit mulţi indieni din statul New York. Dacă ar fi trăit, ar fi fost ginerele lui Jonathan Edwards, dar a murit la vârsta de treizeci şi nouă de ani. Jonathan Edwards a publicat jurnalul lui Brainerd. Acest jurnal era considerat odată textul care a inspirat cei mai mulţi oameni să fie misionari, după Biblie. John Wesley (1703–1791) a spus, “Toţi oamenii noştri să citească jurnalul lui David Brainerd.”

Acest biograf mi-a spus ceva pentru care nu eram pregătit: “Lui David Brainerd nu-i prea plăcea de indienii cărora trebuia să le propovăduiască în statul New York. De fapt, nici nu-i suporta!” Şi totuşi, iată-l pe acest tânăr minunat al cărui nume a devenit legendar prin lucrarea lui între indienii americani. De ce lucrează Dumnezeu aşa oare?

LUCRÂND ÎN BAZA PLANULUI B Există un tipar exact în spatele multor chemări nedorite. De exemplu, să luăm

chemarea nedorită pentru cineva de a rămâne singur, în loc să se căsătorească. Se poate să fii dintre aceia care au crescut cu nădejdea că se vor căsători. Toată viaţa ţi-ai închipuit cum va fi viitorul soţ sau viitoarea soţie. Pentru tine evident că urma să te căsătoreşti. Acum, dacă în acest moment nu eşti căsătorit, n-aş vrea să te gândeşti nici pentru o secundă, Nu mă voi căsători niciodată! Eu nu-ţi spun că nu te vei căsători; spun doar că vor fi unii care n-o vor face. “Ucenicii lui I-au zis: "Dacă astfel stă lucrul cu bărbatul şi nevasta lui, nu este de folos să se însoare." El le-a răspuns: "Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat. Fiindcă sunt fameni, care s-au născut aşa din pântecele maicii lor; sunt fameni, care au fost făcuţi fameni de oameni, şi sunt fameni, care singuri s-au făcut fameni [au renunţat la căsătorie] pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta, să-l primească"” (Mat.19:10-12). S-ar putea să fii şi tu dintre aceia cărora Dumnezeu le zice, “Stai singur.”

Apostolul Pavel era probabil văduv. Aproape sigur că el era rabin, iar un rabin trebuia să se însoare. Se consideră că atunci când a spus, “Eu aş vrea ca toţi oamenii să fie ca mine” (1 Cor.7:7) el voia să spună că va rămâne celibatar pentru restul vieţii

112

sale. El a scris următorul sfat: “Dar eu aş vrea ca voi să fiţi fără griji. Cine nu este însurat, se îngrijeşte de lucrurile Domnului, cum ar putea să placă Domnului. Dar cine este însurat, se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă nevestei. Tot aşa, între femeia măritată şi fecioară este o deosebire: cea nemăritată se îngrijeşte de lucrurile Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul; iar cea măritată se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă bărbatului ei” (1 Cor.7:32-34). Pavel pledează aici pentru a rămâne necăsătoriţi. Deci se poate ca, după atâţia ani, tu să te împaci cu situaţia ca fiind voia lui Dumnezeu pentru tine.

Să luăm o chemare nedorită în viaţa seculară. Ai urmat anumite cursuri la şcoală şi mai târziu te-ai specializat într-un anumit domeniu. Poate ai studiat dreptul, limba franceză sau medicina. Mai apoi însă, când a trebuit să-ţi găseşti loc de muncă, n-ai găsit posturi în domeniul tău de pregătire şi specializare. Poate ai învăţat limba chineză, iar acum lucrezi ca secretară. Ai studiat filozofia şi teologia, iar acum eşti şofer de taxi. Ai mers la universitate şi ai absolvit, iar acum lucrezi ca vânzător într-un magazin.

Iosif a fost crescut de tatăl său ca un întâi născut. În acele vremuri antice asta însemna un tratament special, inclusiv o parte de moştenire dublă. De fapt, Iosif n-a fost întâiul născut; Ruben era întâiul născut, însă Iacov s-a mâniat pe Ruben şi s-a întors spre Iosif. Fraţii lui Iosif erau geloşi pe el, au pus mâna pe el, şi mai târziu aflăm că Iosif, care n-a lucrat până atunci o singură zi în viaţa lui, este sclavul lui Potifar, un ofiţer egiptean. Probabil că s-a gândit, Ce se întâmplă oare? Era vorba despre o chemare nedorită! Însă Biblia ne spune, “Domnul era cu el.” Şi acest lucru contează.

Ai parte tu de o chemare nedorită? Dar, este Domnul cu tine? Asta contează! A venit ziua în care Iosif a spus, “Dumnezeu a făcut asta spre binele vostru!” Oh, Dumnezeu a avut planuri mari cu Iosif, şi Dumnezeu are planuri şi cu tine. Chiar dacă încă nu înţelegi, în ceruri vei vedea că a fost singurul mod în care El te putea conduce. Când eram copil îl ascultam pe George Beverly Shea cântând:

Vom sta de vorbă, sus în străluciri, Vom sta de vorbă, Domnul şi eu. Eu îl voi întreba motivul, şi El mi-l va spune, Când vom sta de vorbă, sus în străluciri.1

Dumnezeu l-a chemat pe Pavel să fie apostol, şi el avea o educaţie sofisticată

în Legea Iudaică. Dar cu toate acestea, îl găsim făcând corturi pentru a se întreţine. După cum am văzut mai înainte, faptul de a lucra cu mâinile nu era o activitate cu vază, şi le-a făcut o impresie neplăcută grecilor făloşi din Corint. Toţi cei cu educaţia lui Pavel pretindeau onorarii grase pentru retorica lor şi abilităţile lor de vorbitori. Dar iată-l pe Pavel îndurând umilinţa de a lucra cu mâinile sale. Într-un sens era un ţepuş în carne.

Poate că ai simţit chemarea la o lucrare misionară în străinătate, dar încă eşti tot în ţara ta şi trebuie să lucrezi acolo. Sau poate că faptul că trebuie să faci o anumită lucrare creştină este pentru tine un fel de plan B—aşteptând acea oportunitate care să-ţi aducă mai multă împlinire. Eu am avut un unchi care a simţit că Dumnezeu îl cheamă să meargă în Africa. El şi soţia lui au făcut cerere pentru a pleca în Africa prin Bordul de Misiune Externă al denominaţiei lor, şi au aşteptat, şi au tot aşteptat. Între timp i s-a dat să păstorească o anumită biserică. După câţiva ani erau la încă o altă biserică. Îmi amintesc de unchiul meu că plângea în timp ce vorbea despre Africa, pentru că simţea o povară pentru Africa. N-a ajuns acolo niciodată. Poate că şi tu

113

simţi chemarea de a fi păstor, dar ai ajuns doar învăţător la Şcoala Duminicală. Unii fac activitatea de diaconi, deşi se gândeau că într-o zi vor fi slujitori ai Cuvântului. Activează mai mult în domeniile seculare decât în cele duhovniceşti.

Trebuie să luăm în calcul varianta unei chemări nedorite din partea Domnului. Poate că Dumnezeu ţi-a dat o misiune pe care n-ai cerut-o. “Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc, pe care avea să-L ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce” (Evr.11:8).

Ce impresie ai lăsa prietenilor tăi? “Unde pleci, Avraam?” “Nu prea ştiu!” “Cum adică, nu prea ştii? Ce se întâmplă cu tine?” “Ascult de Dumnezeu!” “Şi încotro te îndrepţi?” “Nu prea ştiu!” Asta a fost. De fapt, “Domnul zisese lui Avram: "Ieşi din ţara ta, din rudenia

ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta” (Gen.12:1). Ce fel de misiune mai e şi asta? Cu toate acestea Avraam a devenit unul din cei mai mari oameni din istorie. Este numit tatăl celor credincioşi. N-a ştiut unde va ajunge. Domnul Isus a spus, “Cine este credincios [este de încredere] în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari, şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept şi în cele mari” (Luca 16:10).

Simţi că viaţa trece pe lângă tine, deşi ţi-ai păstrat privirea la Domnul? El te-a condus dintr-un loc în altul, şi tu recunoşti călăuzirea Sa, dar te gândeşti în tine însuţi, Eu nu la asta mă gândeam! Dar încă nu s-a sfârşit totul. Avraam mai avem multe de descoperit.

EU NU LA ASTA MĂ GÂNDEAM Ce se întâmplă dacă Dumnezeu îţi încredinţează o misiune pe care n-ai cerut-

o? Dumnezeu i-a spus lui Iona, “Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare şi strigă împotriva ei. Căci răutatea ei s-a suit pînă la Mine!” (Iona 1:2). Şi ar fi trebuit să asculte, dar el spune, “Nu! Nu voi face aşa ceva!” Dumnezeu zice, “Chiar nu vei face?” Şi în timp ce Iona era într-o croazieră pe Mediterana, Dumnezeu a slobozit vântul. Singura opţiune a marinarilor a fost să-l arunce peste bord. Apoi Dumnezeu a trimis un peşte mare. Acelaşi Iona care a zis că nu se va duce, se roagă acum, “Doamne, lasă-mă să mă duc!” Este uimitor felul în care Dumnezeu ne poate atrage atenţia. Ajungi să te rogi chiar pentru lucrul căruia i-ai spus la început Nu! Dumnezeu a spus, “Bine!”:

Cuvântul Domnului a vorbit a doua oară lui Iona, astfel: "Scoală-

te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi vesteşte acolo strigarea pe care ţi-o voi da!"

—IONA 3:1-2

I s-a dat un mesaj pe care nu-i plăcea să-l transmită: "Încă patruzeci de zile, şi

Ninive va fi nimicită!" Dumnezeu îţi va da un cuvânt pe care trebuie să-l propovăduieşti. Nu este ceea ce ţi-ar plăcea ţie să spui, dar trebuie să asculţi, fiindcă aşa ţi s-a poruncit.

114

Ne doare când lucrurile nu merg după planurile noastre. Există un mare potenţial în chemările nedorite. Acesta se referă la ce poţi

deveni. Dumnezeu vede ce poţi tu deveni, sau ce poţi tu transmite. Dacă ai face întotdeauna doar ce-ţi place ţie, n-ai putea cunoaşte întregul tău potenţial în alte domenii. Potenţialul tău este ceea ce vede Dumnezeu, fără ca tu să vezi. Dumnezeu poate vedea în tine un potenţial pe care tu nu-l bănuieşti, şi astfel El te conduce într-un mod care la început nu are sens pentru tine.

Să ne gândim la cei care au avut impresia că potenţialul lor se risipeşte prin felul în care sunt conduşi. Cum ţi-ar fi plăcut să fii unul din familia regală în vechiul Israel? Cum era să fii nobil, cu aptitudini în a învăţa, cu cunoştinţe vaste, cu minte ageră, apt să slujească în palatul regal? Aşa a fost Daniel; aşa au fost şi Şadrac, Meşac şi Abed-Nego (vezi Daniel cap.1). A trebuit să înveţe limba şi literatura babilonienilor. Erau captivi şi deportaţi în Babilon. Ar fi preferat să rămână în Israel, dar nu: fiindcă erau oameni cu abilităţi au fost prinşi, puşi să înveţe lucruri de care nu erau interesaţi nici în cea mai mică măsură—limba şi literatura babilonienilor. Dumnezeu însă a făcut din ei eroi.

Poate că asta ţi s-a întâmplat şi ţie. Eşti forţat să studiezi, şi îţi spui, Nu-mi place să studiez asta! Este ultimul lucru de care sunt interesat! Dumnezeu îţi spune, “Vei avea nevoie de asta într-o zi!” “Nu prea văd cum. N-are nici un sens!” spui tu.

După ani de zile, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego erau cu mult mai presus decât toţi ceilalţi; au devenit renumiţi—totul pentru că nu s-au plecat în faţa chipului de aur, şi au fost aruncaţi în cuptorul aprins. Împăratul le zisese, “Şi care este dumnezeul acela, care vă va scoate din mâna mea?” Ei au răspuns împăratului Nebucadneţar: "Noi nu avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului de aur, pe care l-ai înălţat!"” (vezi Daniel 3:16-18). A fost momentul lor de glorie; ei au scris istorie. N-am fi auzit niciodată de Şadrac, Meşac şi Abed-Nego dacă n-ar fi fost duşi robi în Babilon. Au ieşit în evidenţă prin mărturia lor măreaţă. Unde era toată învăţătura şi specializarea lor? Ştii ce a avut Dumnezeu de gând cu ei? Să le formeze o credinţă puternică. Potenţialul unei credinţe puternice n-ar fi fost realizat dacă ar fi rămas în Ierusalim.

Cât despre Daniel, din pricina înălţării sale în dregătorii tot mai înalte, oamenii au început să fie geloşi. L-au aruncat într-o groapă cu lei. Pâna la urmă leii nu i-au făcut nici un rău şi, la porunca împăratului, oamenii care l-au acuzat în mod fals au fost aduşi şi aruncaţi ei în groapa leilor. Împăratul a scris o poruncă către toate popoarele, către toate neamurile, către oamenii de toate limbile, care locuiau în toată împărăţia:

Poruncesc ca, în toată întinderea împărăţiei mele, oamenii să se

teamă şi să se înfricoşeze de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul cel viu, şi El dăinuieşte veşnic; împărăţia Lui nu se va nimici niciodată, şi stăpânirea Lui nu va avea sfârşit. El izbăveşte şi mântuieşte, El face semne şi minuni în ceruri şi pe pământ. El a izbăvit pe Daniel din ghearele leilor!"

—DANIEL 6:26-27

În Daniel a existat un potenţial care altfel n-ar fi fost descoperit niciodată.

115

Moise este un alt exemplu al cuiva care a fost pregătit pentru ceva complet diferit de chemarea nedorită de care a avut parte. “Moise a învăţat toată înţelepciunea Egiptenilor, şi era puternic în cuvinte şi în fapte” (Fapte 7:22). Următorul lucru pe care-l ştim despre el este că s-a dus să-i viziteze pe fraţii săi, copiii lui Israel. Te gândeşti, Ce risipă de potenţial. A fost educat în înţelepciunea egiptenilor, dar cariera lui avea să fie alături de poporul său, de evrei. De ce a făcut Dumnezeu asta? Peste ani şi ani, Moise avea să stea în faţa lui Faraon. Moise a cunoscut înţelepciunea egiptenilor şi, fiind crescut la palat, cunoştea modul de gândire al lui Faraon. Toată înţelepciunea acumulată cu mulţi ani înainte i-a fost de folos în momentul când a avut nevoie de ea.

Nu putem înţelege la un moment dat modul în care suntem conduşi, dar timpul arată că există în toate un scop şi un înţeles. La fel este şi cu tine. Dumnezeu îţi cunoaşte potenţialul şi, deşi la început pare risipă, într-o zi vei înţelege că există un motiv în spatele oricărui lucru pe care l-ai învăţat şi există o explicaţie pentru toată pregătirea ta. Cum ar fi să-ţi sacrifici cariera?

Mă gândesc la T. W. Wilson. Câţi ştiu oare cine a fost T. W. Wilson? Foarte puţini, probabil. Dar ştiţi cine a fost Billy Graham! TW este cel mai bun prieten al lui Billy Graham şi un asistent personal al său. T. W. Wilson este şi un mare predicator. A predicat pentru noi la Westminster Chapel când eram eu păstor. George Beverly Shea a cântat în seara când TW a predicat pentru noi. T. W. Wilson şi-a petrecut viaţa făcând practic nimic altceva decât “cărând valiza” lui Billy Graham. Oriunde se duce Billy se duce şi TW. Billy nu stă niciodată singur la hotel; TW este întotdeauna la acelaşi hotel. Datorită acestui fapt, multe rumori răutăcioase au fost stinse încă de la început. TW este umbra lui Billy Graham. Însă TW n-a fost solicitat să predice prea mult în ultimul timp; el şi-a sacrificat cariera pentru a împlini nevoia lui Billy Graham. TW nu se plânge. Cât despre Billy, el a fost preşedinte al unui Colegiu creştin din Minneapolis, Minnesota, dar a primit atâtea invitaţii de a predica încât a abandonat activitatea la colegiu. Chemarea lui Billy Graham a fost în fapt o chemare nedorită.

Dumnezeu îţi cunoaşte potenţialul. Capacitatea chemării nedorite este că-ţi poate arăta ce eşti capabil să devii sau să faci. Pregătirea ta n-ar fi în stare prin ea însăşi să aducă la lumină acest potenţial.

DORESC SĂ-L CUNOSC PE HRISTOS Care este scopul unei chemări nedorite? Întâi de toate, este scopul oricărui

ţepuş în carne. Pavel a spus, “Ca să mă împiedice să mă îngâmf.” Dumnezeu te-a direcţionat în mod diferit de cum ai fi dorit tu, pentru a-ţi da utilitatea dorită de El şi intimitatea cu El pe care n-ai fi experimentat-o în alt mod. Dacă eşti la fel ca mine, în cazul în care ai fi primit tot ce-ai dorit ai fi fost prea mândru. Mă îngrozesc să mă gândesc cum ar fi viaţa mea astăzi dacă n-aş fi rămas la Westminster Chapel. Nu era ce-mi doream eu. Dar asta nu e totul. Dacă m-aş fi întors în America, n-aş fi ştiut să preţuiesc o încercare, să-i iert pe cei ce mi-au făcut rău, să cunosc cum poate fi întristat Duhul Sfânt prin amărăciune. Înţelegerea acestor lucruri mi-a schimbat viaţa. Mă îndoiesc că aş fi perceput lucrurile ca acum.

Scopul lui Dumnezeu este dublu. Mai întâi, tot ce face în vieţile noastre are un scop principal: să-L cunoaştem pe Domnul. “Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui” (Filip.3:10). Mi se pare foarte interesant că Pavel scrie aceste lucruri filipenilor după dezastrul

116

întâmplat prin călătoria la Ierusalim (Fapte 21-26). Nimic n-a ieşit aşa cum nădăjduise, şi el face aluzie la asta în Filipeni 1:12: “Vreau să ştiţi, fraţilor, că împrejurările în care mă găsesc, mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei.” Filipenii erau îngrijoraţi cu privire la el, dar el le spune, “Cât despre mine însumi, n-are importanţă; bine că n-a fost afectată mărturia Evangheliei.” Ca şi cum ar fi spus, “S-ar putea ca eu să nu fiu chiar aşa de bine, dar Evanghelia a înaintat.” Acesta este scopul suprem. Lui Dumnezeu nu-i pasă dacă eu sunt privit ca un mare om de succes. Lui îi pasă de un singur lucru, şi acesta este să ajung să-L cunosc pe Fiul Său. El îmi spune. “RT, îmi pare rău că trebuie să te dezamăgesc în anumite lucruri, însă există un singur mod în care-L poţi cunoaşte pe Fiul Meu, şi anume să treci prin toate acestea.”

Tot ce ni s-a întâmplat—o chemare nedorită, traiul în condiţii grele, lucrul în mijlocul oamenilor de care nu ne place, studierea anumitor discipline urmată de o carieră în cu totul alt domeniu—este doar pentru că Dumnezeu doreşte să-L cunoaştem pe Fiul Său. Potenţialul tău pentru intimitate cu Dumnezeu n-ar fi niciodată descoperit dacă ai putea face doar ce doreşti tu să faci. Dacă ai avea tot succesul dorit, nu te-ai mai lăsa învăţat. Poţi vedea întotdeauna oameni de succes, dar nu le poţi spune multe lucruri. Dumnezeu ştie unde să ne ţină. Deci, atunci când ajungem la locul în care spunem, “Doresc să-L cunosc pe El,” Dumnezeu spune, “Acum e bine!”

Mai este şi un al doilea scop, anume pentru a avea o răsplătire la scaunul de judecată al lui Hristos. Era un lucru aşa de important pentru Pavel:

Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar

numai unul capătă premiul? Alergaţi dar în aşa fel ca să căpătaţi premiul! Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte, se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună, care se poate veşteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună, care nu se poate veşteji. Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt; ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.

—1 CORINTENI 9:24-27

Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa

plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum, mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în "ziua aceea", Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.

—2 TIMOTEI 4:6-8

Cu alte cuvinte, ţepuşul unei chemări nedorite este cel mai bun lucru care ni se

poate întâmpla oricăruia dintre noi. Avem cu toţii nevoie de un ţepuş care să ne păzească de noi înşine, şi Pavel la sfârşitul zilei a putut zice, “S-a meritat!” Sau, dacă folosim cuvintele lui Iosif: “Dumnezeu a schimbat răul în bine.”

117

Concluzie

De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: "Harul

Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită." Deci, mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine.

—2 CORINTENI 12:8-9

Sunt bucuros că Pavel a adăugat aceste cuvinte. Cu o excepţie: el s-a rugat

doar de trei ori ca să-i fie luat ţepuşul. Eu însumi m-am rugat de sute de ori în legătură cu al meu. Am căutat cele mai bune sfaturi şi cei mai evlavioşi oameni pe care i-am putut găsi să se roage pentru mine. Dar când în final mi s-a descoperit că problema mea este cel mai bine înţeleasă ca fiind ţepuş în carne, m-am simţit mai bine, mult mai bine. Până atunci m-am tot învinuit, gândindu-mă că ceva nu era în ordine cu mine şi că nu sunt suficient de spiritual, altfel problema mea ar fi dispărut.

Cu toate acestea, chiar din pricină că nu sunt suficient de spiritual am primit acest ţepuş. Dacă va trece de la mine înainte ca să mor, nu ştiu. Însă acum accept—şi cred cu adevărat—că este, fără nici o îndoială, cel mai bun lucru care a venit peste mine. Sunt foarte convins că ţepuşul m-a scăpat de alte probleme mult mai serioase decât cele pe care le am. Dumnezeu a ştiut lucrul de care este nevoie pentru a mă împiedica să fiu mai îngâmfat decât sunt acum. “Căci El ştie din ce suntem făcuţi, Îşi aduce aminte că suntem ţărână” (Ps.103:14).

Aş fi putut scrie o carte de două ori mai lungă. Lista posibilelor variante cu privire la ce ar putea fi ţepuşul în carne al cuiva, este nelimitată. De exemplu, n-ar putea să fie ţepuş sentimentul cuiva de vinovăţie în urma păcatelor din trecut? Chiar dacă ştim că Dumnezeu ne iartă, avem probleme în a ne ierta noi înşine. Dar o persoană pe care tu ai iertat-o, dar ea nu te iartă—nu este acesta un ţepuş în carne? Dar copiii care o iau pe căi rătăcitoare şi părinţii se învinovăţesc ei de această situaţie? Dar o relaţie care se strică, sau cineva care te părăseşte? Dar o persoană cu autoritate spirituală importantă, care îţi face rău? Dar o persoană crescută prost? Dar dacă ai avut părinţi răi? Dar dacă ţi se îngrădeşte succesul—sau îţi înfrânezi răzbunarea?

Marea întrebare pe care o pun eu este următoarea: ai trăit suficient ca să-I mulţumeşti lui Dumnezeu pentru rugăciunile neascultate? Probabil că motivul pentru Pavel s-a oprit din a cere îndepărtarea problemei sale, după ce s-a rugat doar de trei ori, a fost acela că Dumnezeu a intervenit şi i-a spus, “Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită” (2 Cor.12:9). Când Pavel şi-a dat seama că ţepuşul în carne a fost instrumentul lui Dumnezeu pentru o ungere mai mare asupra sa, el a dorit să înceteze a se ruga mai departe în legătură cu acest subiect. De ce să arunci chiar lucrul care-ţi aduce o mai mare ungere divină?

În urmă cu mai mulţi ani eu şi soţia conduceam maşina prin Kentucky, şi la radio am ascultat un cântec stil “country and western” intitulat “Mulţumesc lui Dumnezeu pentru rugăciunile neascultate.” Era despre un om care s-a rugat şi s-a tot

118

rugat timp de mulţi ani ca iubita lui din copilărie să devină soţia lui. Ea n-a vrut şi nu s-au căsătorit niciodată. Peste mai mulţi ani însă, el nu numai că a găsit-o pe soţia visurilor sale, dar la un timp după aceea s-a întâmplat s-o întâlnească şi pe vechea lui prietenă. Când a văzut ce a ajuns, a căzut pe genunchi şi I-a mulţumit lui Dumnezeu pentru rugăciunea neascultată!

Eu am trăit destul, după cât pot să-mi dau seama, să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiecare rugăciune neascultată. Adică pentru rugăciunile făcute în trecutul îndepărtat. Ca să fiu onest, şi mai recent am înălţat rugăciuni care au rămas fără răspuns (până acum), lucru pe care nu-l înţeleg. Dar prevăd că la sfârşitul zilei nu voi avea de ce să mă plâng. Dumnezeu nu este doar suveran, ci este şi iubitor şi îndurător. El “nu lipseşte de nici un bine pe cei ce duc o viaţă fără prihană” (Ps.84:11), sau pe cei ce încearcă cu sinceritate să facă voia Sa în toate.

Rugăciunile neascultate sunt încă o enigmă—ceva dificil de înţeles în lumina cuvintelor lui Isus, “Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face” (Ioan 14:14). Iacov spune, “Nu aveţi, pentru că nu cereţi [de la Dumnezeu],” apoi adaugă, “Sau cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău [având motive rele], cu gând să risipiţi în plăcerile voastre” (Iacov 4:2-3). Dumnezeu nu răspunde rugăciunilor care nu sunt în voia Sa. De fapt şi Ioan spune, “Îndrăzneala, pe care o avem la El, este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă—orice i-am cere—ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut” (1 Ioan 5:14-15).

Nu pot decât să trag concluzia că a cere în numele lui Isus trebuie să fie în directă legătură cu voia lui Dumnezeu. Există un verset care mă urmăreşte: “El le-a dat ce cereau, dar a trimis molima printre ei” (Ps.106:15). Acesta poate fi o referinţă la murmurele copiilor lui Israel în pustie (Exod.16), sau la cererea greşită a israeliţilor pentru a le fi dat un împărat (1 Sam.8;6-7). Ştiu că mai târziu Dumnezeu a spus, “Ţi-am dat un împărat în mânia Mea, şi ţi-l iau în urgia Mea!” (Osea 13:11).

Enigma rugăciunilor neascultate stă în nepotrivirea aparentă dintre ceea ce considerăm noi bun pentru noi într-un anumit moment şi ceea ce ştie Dumnezeu că este bun pentru noi. Cu câteva zile înainte de moartea mamei mele la vârsta de patruzeci şi trei de ani, tatăl meu considera că Dumnezeu i-a descoperit că ea va fi vindecată după atacul cerebral suferit în urmă cu câteva săptămâni. Şi eu simţeam că Dumnezeu mi-a arătat că ea va fi vindecată. Aveam şaptesprezece ani pe atunci, şi când ea a murit tatăl meu s-a temut că îmi voi pierde credinţa. Spunea mereu şi mereu, “Dumnezeu este prea înţelept să greşească, şi prea bun să nu aibă milă.”

Câteodată rugăciunile noastre, care par atât de corecte, vin dintr-o teologie defectă. Când suntem îndrăgostiţi de presupunerile noastre teologice—şi nu ne putem imagina că ar putea fi greşite—avem tendinţa să presupunem că Dumnezeu este cu siguranţă de acord cu noi! Ucenicii L-au întrebat pe Domnul înviat, “Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?” Nici nu le-a trecut prin minte că Isus niciodată n-a plănuit să facă aşa ceva.

Şi mai rea este presupunerea unora că, dacă avem destulă credinţă, toate rugăciunile ne vor fi ascultate. Un predicator faimos al teoriei “credinţă şi prosperitate” a spus efectiv în public, “Dacă apostolul Pavel ar fi avut credinţa pe care o am eu, n-ar mai fi avut acel ţepuş în carne.” Acest tip de raţionament subminează Noul Testament în general, cât şi funcţia dată de Dumnezeu lui Pavel, în particular, când a zis, “Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine, şi ce aţi văzut în mine—faceţi. Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi” (Filip.4:9). Dumnezeu a dat bisericii primare un apostol care a vrut să-L lase pe Dumnezeu să fie Dumnezeu—având o voie a Sa proprie, şi care spune, “Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur, şi am milă de cine vreau să am milă!” (Exod.33:19). Dumnezeu este suveran şi are propriile Sale motive

119

pentru care dă sau nu dă îndurare, şi El nu este dator să dea explicaţii niciunuia din noi.

Deşi rugăciunea neascultată este un mister, ea are şi o explicaţie. Este doar o chestiune de timp până când vom primi o explicaţie. Dar această explicaţie se reduce la următorul lucru: Dumnezeu are o idee mai bună decât ceea ce am cerut noi. Când Maria şi Marta au trimis vorbă lui Isus cum că prietenul Său apropiat Lazăr (fratele lor) este bolnav, nici nu le-a trecut prin minte că Isus nu va veni de îndată să-l vindece. Domnul Isus a sosit doar la patru zile după îngropare. Maria şi Marta erau cu inimile zdrobite şi amărâte. “Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!” (Ioan 11:21). Au plâns fără să se ascundă şi Isus a plâns şi El alături de ele (v.35), deşi El ştia perfect ce avea să facă. El s-a gândit că a-l învia pe Lazăr din morţi este o idee mai bună decât să nu-l lase să moară (vv.40, 43 şmd).

Între timp, noi toţi trebuie să acceptăm verdictul lui Dumnezeu. În ciuda a cât este de dureros şi de neînţeles, ţepuşul în carne este într-un sens salvarea noastră. Nu salvarea în sensul ajungerii în cer, ci salvare de noi înşine.

Când mama mea era doar o fetiţă în oraşul natal Springfield din statul Illinois, obişnuia să se adune împreună cu alţi copii împrejurul unei bătrâne de vreo nouăzeci de ani care era iubită de toţi. Acea bătrână le-a spus odată: “Am slujit Domnului atâta vreme încât cu greu mai pot face diferenţa dintre o binecuvântare şi o încercare.” Acest lucru este foarte adevărat, chiar dacă ar însemna că, cu cât Domnul ne foloseşte mai mult, cu atât ne putem bucura mai puţin de asta. Dar ungerea sporită care curge ca rezultat al ţepuşului merită tot efortul.

1 “We’ll Talk It Over” [Vom sta de vorbă] de Ira Stanphill, copyright original © 1949, reînnoit 1976 Ira Stanphill, assigned to Singspiration Music (admin. de Brentwood-Benson Music Publishing, Inc.) Folosită cu permisiune. Toate drepturile rezervate. Copyright internaţional.

120