1. SUBIECTELE DE DREPT CIVIL

Conform art. 11 Cod Civil, “subiectele de drept civil sunt

persoanele fizice şi persoanele juridice, iar persoana fizică este

omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile.”

Calitatea de persoană fizică este recunoscută prin lege,

tuturor fiinţelor umane, luate fiecare în parte, ca membre ale

societăţii, care se bucură de posibilitatea de a participa la raporturi

juridice.

2. CAPACITATEA CIVILĂ A PERSOANEI FIZICE

2.1. Capacitatea de folosinţă

Potrivit art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, "Capacitatea

de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii".

Ţinând seama de legislaţia în vigoare - Decretul nr.31/1954 şi

de Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale

omului, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, un alt autor, referindu-

se la capacitatea de folosinţă considera că trebuie să se ţină

seama de trei elemente: capacitatea de folosinţă a persoanei fizice

este o parte o capacităţii civile a omului; ea constă în aptitudinea

omului de a avea drepturi şi obligaţii; aceste drepturi şi obligatţii

sunt civile, iar nu drepturi şi obligaţii în general.

Pornind de la aceste premise, autorul defineşte capacitatea

de folosinţă a persoanei ca fiind acea parte a capacităţii civile care

constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii civile.

Cu privire la începutul capacităţii de folosinţă, regula este că

aceasta se dobândeşte de la naştere. Acest lucru este consacrat în

1

art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, "Capacitatea de folosinţă

începe de la naşterea persoanei...". Deci, data naşterii persoanei

fizice este data începutului capacităţii de folosinţă a acesteia.

Prin art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 se stabileşte o

excepţie de la regula mai sus menţionată. Potrivit acestei

reglementări, "Drepturile copilului sunt recunoscute de la

concepţie, însa numai dacă el se naşte viu".

În materia capacităţii succesorale a persoanei fizice, art. 654

Cod civil prevede : "Pentru a succede trebuie neapărat ca

persoana ce succede să existe în momentul deschiderii

succesiunii. Copilul conceput este considerat că există. Copilul

născut mort este considerat că nu există".

Prin conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se

înţelege sintetic aptitudinea acestui subiect de drept de a avea

toate drepturile şi obligaţiile civile.

Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este

reglementată în Decretul nr. 31/1954 (art.7; 16-21) şi Decretul nr.

32/1954 (art.36-43).

Potrivit art. 7 din Decretul nr. 31/1954: "capacitatea de

folosinţă începe de la data naşterii persoanei şi înceteaza odată cu

moartea acesteia". Este de la sine înţeles că odată cu moartea

persoanei fizice încetează şi calitatea de subiect de drept civil,

adica ia sfârşit capacitatea de folosinţă a acesteia, întrucât

calitatea de subiect de drept a persoanei fizice nu poate

supravieţui suportului său uman.

Potrivit art. 18 din Decretul nr. 31/1954: "De îndată ce

hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă, cel disparut

2

este socotit că a murit la data stabilită în hotărâre, ca fiind aceea a

morţii.”

2.2. Capacitatea de exerciţiu

Definiţia legală a capacităţii de exerciţiu o găsim în cuprinsul

art. 5 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 potrivit căruia: "capacitatea

de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile

şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice".

Având în vedere prevederile art. 5 alin. 3 din Decretul nr.

31/1954 şi ţinând seama de definiţiile formulate în literatura de

specialitate, putem spune că prin capacitatea de exerciţiu a

persoanei fizice înţelegem acea parte a capacităţii de drept civil a

omului ce constă în aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi

civile subiective şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin

încheierea de acte juridice civile.

Premisele capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice sunt:

a. capacitatea de folosinţă şi

b. discernământul necesar.

Prima premisă este caracteristică tuturor persoanelor fizice,

lucru demonstrat de universalitatea capacităţii de folosinţă a

persoanei fizice.

Cea de-a doua premisă se înfăţişeaza diferit în funcţie de

înaintarea în vârstă: maturitatea psihică, discernământul se

dobândesc numai ca urmare a înaintării în vârstă a minorului. La

unii minori discernământul apare la o vârstă mai fragedă, de 12-14

ani, la alţii mai târziu, la 14-18 ani.

Discernământul mai depinde, în afară de vârstă, şi de

sănătatea minţii omului.

3

În ceea ce priveşte capacitatea de exerciţiu, există trei

cazuri:

- persoane cu capacitate de exerciţiu deplină;

- persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă;

- persoane lipsite de capacitate de exerciţiu.

Capacitatea de exerciţiu deplină consituie regula. Persoanele

pot să-şi asume obligaţii şi să beneficieze de drepturi subiective

civile şi să încheie acte juridice fără reprezentant şi fără

încuviinţare legală (în afara cazurilor prohibite de lege).

Începutul capacităţii de exerciţiu este marcat de momentul

când persoana devine majoră: Art.24 Cod Civil spune:

“Capacitatea de exerciţiu deplină începe la data când persoana

devine majoră. Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18

ani.”

Mai există un caz de atingere a capacităţii de exerciţiu,

reglementat de art. 4 din Codul Familiei: “Bãrbatul se poate

cãsãtori numai dacã a împlinit vârsta de optsprezece ani, iar

femeia numai dacã a împlinit şaisprezece ani. Cu toate acestea,

pentru motive temeinice, se poate încuviinţa cãsãtoria femeii care

a împlinit cincisprezece ani. Încuviinţarea se poate da de Comitetul

executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti sau al

judeţului în cuprinsul cãruia îşi are domiciliul femeia şi numai în

temeiul unui aviz dat de un medic oficial.”

Încetarea capacităţii de exerciţiu apare în următoarele

cazuri :

- prin moarte

4

- prin declararea nulităţii sau anularea căsătoriei înainte ca

femeia să fi împlinit 18 ani, dacă se demonstrează că aceasta a

fost de rea-credinţă.

3. IDENTIFICAREA PRESOANEI FIZICE

Din punct de vedere al reglementării, fiecare atribut de

identificare are reglementare legală concretă, sens în care vom

releva pe cele mai importante.

Privitor la dreptul la nume, acesta este reglementat în: art.

12 din Decretul nr. 31/1954, art. 27, 28, 62, 64 si 78 din Codul

familiei, O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale

administrativă a numelor persoanelor fizice, Convenţia dreptului

copilului, etc.

Prin identificarea persoanei fizice se înţelege individualizarea

omului în raporturile juridice civile cu ajutorul unor atribute

(elemente) ce caracterizează omul ca subiect de drept civil.

Sub aspectul naturii juridice, putem spune că omul nu se

individualizează numai în raporturile de drept civil, ca şi în

celelalte raporturi juridice în care el apare ca subiect de drept. Cu

alte cuvinte, identificarea persoanei fizice este o instituţie juridică

complexă.

Individualizarea persoanei fizice apare ca o necesitate

permanentă, deoarece, de la naştere şi până la deces, omul nu se

poate situa niciodată în afara vieţii juridice.

3.1. MIJLOACELE DE IDENTIFICARE A PERSOANEI

FIZICE

5

Principalele mijloace de identificare - atribute de identificare

- a persoanei fizice sunt: numele, domiciliul şi starea civilă.

Atributele de identificare a persoanei fizice sunt drepturi

personale nepatrimoniale, intim legate de persoana titularului lor

care, fiind lipsite de un conţinut economic, nu sunt susceptibile de

evaluare bănească şi nu fac parte din patrimoniul acelei persoane.

3.2. NUMELE

O definiţie ar fi cea dată în literatura de specialitate astfel:

"acel atribut de

identificare a persoanei fizice care constă în dreptul omului de a fi

individualizat, în familie şi societate, prin cuvintele stabilite, în

condiţiile legii, cu această semnificaţie".

Conţinutul dreptului la nume are la bază următoarele

componente: dreptul de a-l purta, adica de a-l folosi; dreptul de a

cere îndreptarea greşelilor de scriere a numelui în orice acte de

stare civilă sau de identitate; dreptul de a se opune la folosirea,

fără îndreptăţire, a acelui nume de către altcineva.

Termenul "nume" este folosit în legislaţie, jurisprudenţă şi

doctrină atât în sens larg (lato sensu), cât şi în sens restrâns

(stricto sensu).

Prin "nume" lato sensu se desemnează numele de familie şi

prenumele.

Prin "nume" stricto sensu se desemnează numai numele de

familie.

“Numele cuprinde numele de familie şi prenumele.” (art. 52

Cod Civil)

6

Numele face parte din categoria drepturilor personale

nepatrimoniale, deci este un drept absolut şi are următoarele

caractere: opozabilitatea erga omnes (faţă de toţi); inalienabil;

imprescriptibil; personal; universalitate; legalitate; unitate.

Potrivit art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 41/2003: "Numele de familie

se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi se schimbă de drept prin

modificarea intervenită în statutul civil al persoanei fizice, în

condiţiile prevăzute de lege".

Aşadar, modificarea numelui de familie este determinată de

schimbări intervenite în starea civilă a persoanei. Astfel, pot avea

loc următoarele modificări:

a) Modificarea numelui de familie determinată de schimbări

de filiaţie;

b) Modificarea numelui de familie determinată de adopţie;

c) Modificarea numelui de familie determinată de căsătorie;

d) Schimbarea numelui de familie pe cale administrativă.

3.3. PRENUMELE

Prenumele este o parte a numelui lato sensu care

individualizează persoana fizică, cu deosebire în cadrul familiei. În

acelaşi timp, prenumele distinge o persoană faţă de alte persoane

cu acelaşi nume de familie, dar din familii diferite.

Persoana titulară are asupra prenumelui un drept subiectiv

care are acelaşi conţinut ca şi dreptul subiectiv asupra numelui de

familie.

Din punct de vedere al rolului său, prenumele serveşte la

identificarea persoanei fizice în familie şi societate. Împreună cu

7

numele de familie al unei persoane, prenumele alcătuieşte o

unitate.

Caracterele prenumelui sunt aceleaşi ca şi numele de familie,

respectiv: opozabilitatea erga omnes, inalienabilitate,

imprescriptibilitate, personalitate şi universalitate.

Prenumele se stabileşte în condiţiile legii şi nu se transmite

prin filiaţie descendenţilor. Potrivit art. 2 alin. 2 din Ordonanta nr.

41/2003, "Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe

baza declaraţiei de naştere făcută de cel care declară naşterea".

Prenumele persoanei nu este supus modificărilor aşa cum

este cazul numelui de familie, ca efect al schimbărilor în starea sa

civilă. Prenumele este, totuşi, susceptibil de schimbare pe cale

administrativă.

3.4. PSEUDONIMUL SI PORECLA

Pseudonimul, alături de nume, este un mijloc de identificare

a persoanei fizice printr-un cuvânt ori o grupare de cuvinte. El

individualizează persoana fizică într-un domeniu de activitate ca

de exemplu, artistic ori publicistic.

Pseudonimul formează obiectul dreptului la pseudonim.

Autodesemnarea este caracteristica dominantă a

pseudonimului. El se deosebeşte de nume prin aceea că nu este

supus "stabilirii", "modificării", "schimbării pe cale administrativă"

ori "retranscrierii".

8

Porecla este "o denumire expresivă pe care nu şi-o alege

persoana, ci pe care i-o dau alţii, în special determinată de unele

defecte ale acesteia".

Porecla şi pseudonimul nu au acelaşi regim juridic, deşi

ambele servesc – în anumite situaţii - la identificarea,

individualizarea persoanei fizice.

Porecla este atribuită de alţii unei persoane fizice şi nu se

bucură de protecţie legală.

3.5. DOMICILIUL

Literatura de specialitate a definit domiciliul ţinând seama de

prevederile art. 13 din Decretul nr. 31/1954: "Domiciliul persoanei

fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală".

În determinarea domiciliului unei persoane fizice trebuie

avute în vedere două criterii: criteriul principal, care se exprimă

prin caracterul statornic al locuinţei şi criteriul secundar, care se

exprimă prin caracterul de locuinţă principală. Prin domiciliu se

înţelege acel atribut de identificare a persoanei fizice care o

individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc având această

semnificaţie juridică.

Domiciliul, ca atribut de identificare a persoanei fizice are

importanţă pentru toate ramurile de drept, inclusiv pentru dreptul

civil.

În raporturile de drept civil, importanţa domiciliului se

evidenţiază sub următoarele aspecte :

- domeniul capacităţii civile;

- domeniul obligaţiilor civile;

- domeniul succesoral;

9

- domeniul investiţional.

Domiciliul persoanei fizice, ca drept subiectiv nepatrimonial,

prezintă următoarele caractere generale juridice: opozabilitatea

erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate şi

universalitate.

La caracterele generale - mai sus menţionate - trebuie

adăugate caracterele specifice, respectiv: stabilitatea, unicitatea şi

obligativitatea.

Potrivit modurilor de stabilire, domiciliul este de trei feluri :

domiciliul de drept comun (sau voluntar);

domiciliul legal;

domiciliul convenţional.

Mai distingem şi alte feluri de domicilii, cum ar fi: domiciliul

în ţară şi domiciliul în străinatate, în funcţie de teritoriul statului

unde se află domiciliul; vechiul domiciliu şi domiciliul actual, ce are

la bază criteriul succesiunii domiciliilor; domiciliul conjugal comun

şi domicilii separate, distincţie care priveşte pe soţi în timpul

căsătoriei.

3.5.1. Resedinta

În conformitate cu art. 29 din O.U.G. nr. 97/2005, " Reşedinţa

este adresa la care persoana fizică locuieşte temporar mai mult de

15 zile, alta decât cea de domiciliu." Prin urmare, putem defini

reşedinţa ca fiind acel atribut de identificare în spaţiu, a persoanei

fizice, prin indicarea locuinţei vremelnice ori temporare.

10

Reşedinţa este reglementată în art. 25-26, art. 29 din O.U.G.

nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de

identitate ale cetăţenilor români; art. 11 din Codul familiei; art. 12

pct. 1 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice.

Din cuprinsul definiţiei menţionate şi având în vedere

prevederile art. 25 alin. 3 din O.U.G. nr. 97/2005 rezultă

următoarele caractere specifice ale reşedinţei: unicitatea, în

sensul că persoanele fizice nu pot avea în acelaşi timp, decât un

singur domiciliu şi o singură reşedinţă; vremelnicia, constând în

aceea că reşedinţa este o locuinţă temporară a persoanei fizice;

caracterul facultativ potrivit căruia o persoană fizică nu poate fi

silită, în cadrul raporturilor de drept civil, să aibă reşedinţă.

3.6. STAREA CIVILĂ

3.6.1. Definiţie

Legislaţia noastră nu dă o definiţie conceptului de stare

civilă. Totuşi, în doctrină, specialiştii care s-au ocupat de această

problemă au exprimat puncte de vedere diferite cu privire la

conţinutul noţiunii de stare civilă.

Starea civilă este o situaţie juridică, respectiv un ansamblu

de drepturi şi obligaţii, lucru ce evidenţiază specificul stării civile în

raport cu celelalte atribute de identificare ale individului.

Starea civilă este o sumă de calităţi personale care intră în

conţinutul său. Starea civilă a persoanei este sinonimă cu statutul

civil al persoanei.

3.6.2. Conţinut

11

Starea civilă cuprinde în conţinutul ei calităţi personale -

izvorâte din actele şi faptele de stare civilă - care individualizează

persoana fizica în familie şi societate.

Conţinutul stării civile diferă după cum aceasta este privită

ca drept subiectiv sau ca suma unor calităţi personale de stare

civilă.

Din punct de vedere al dreptului subiectiv, starea civilă

cuprinde următoarele prerogative:

- posibilitatea omului de a se individualiza prin starea sa

civilă;

- posibilitatea de a pretinde sa fie individualizat, de către

alţii, prin starea civilă;

- prerogativa de a apela, la nevoie, la concursul forţei

coercitive a statului.

Sub aspectul calităţilor personale, starea civilă cuprinde

următoarele elemente: din căsătorie, din afara căsătoriei, divorţat,

văduv, recăsătorit, rudă sau afin cu cineva, bărbat ori femeie, de o

anumită vârstă, născut într-o anumită localitate etc.

3.6.3. Delimitarea stării civile

Starea civilă se deosebeşte de nume, domiciliu, capacitate

civilă, cetăţenie, acestea fiind noţiuni juridice autonome, de sine

stătătoare, autonomia lor nu exclude interdependenţa lor.

Starea civilă şi elementele (sau izvoarele) de stare civilă, deşi

se află într-o

strânsă legătură, totuşi ele nu se identifică.

12

Aşa cum nu se confundă partea cu întregul, tot astfel nu

trebuie confundat un element ori un izvor de stare civilă cu însăşi

starea civilă (ca sumă a unor asemenea elemente).

Izvoarele actelor de stare civilă sunt actele şi faptele de stare

civilă.

Sunt acte de stare civilă: recunoaşterea de filiaţie, adopţia

(înfierea), căsătoria, hotărârile judecătoreşti date în acţiunile de

stare civilă.

Sunt fapte de stare civilă: naşterea, moartea şi sexul.

3.6.4. Caractere juridice

Starea civilă fiind un ansamblu de drepturi subiective

nepatrimoniale, are caracterele juridice ale unor astfel de drepturi,

respectiv: opozabilitatea erga omnes, inalienabilitate,

imprescriptibilitate, personalitate si universalitate.

La aceste caractere juridice comune amintite trebuie

adăugat un caracter specific stării civile şi anume indivizibilitatea.

Aceasta exprimă ideea că persoana fizică are la un moment dat,

una şi aceeaşi stare civilă faţă de toate celelalte subiecte de drept.

Cu alte cuvinte, starea civilă nu poate fi scindată.

3.6.5. Elementele stării civile

a) Sexul persoanei

Poate fi considerat un elment al stării civile, deoarece,

pe de o parte, el este un mijloc de individualizare a persoanei,

iar pe de altă parte, este obligat a-l înregistra în registrul de

13

stare civilă, atât o dată cu înregistrarea naşterii şi actului de

naştere, cât şi odată cu modificarea sa ca urmare a unei

intervenţii chirurgicale.

b) Filiaţia

Prin care se desemnează relaţia cu caracter juridic ce

există între o persoană şi ascendenţii ei direcţi, respectiv

părinţii, relaţie care poate să aibă la bază fie legătura de

sânge (filiaţie firească), fie legătura rezultată din actul

adopţiei (filiaţie din adopţie, civilă).

Filiaţia unei persoane este privită şi reglementată

distinct după cum este vorba despre filiaţia faţă de mamă ori

filiaţia de tată.

1. Filiaţia faţă de mamă

Se stabileşte prin aceleaşi moduri fără a deosebi după

cum mama era sau nu căsătorită la data naşterii ori la data

concepţiei copilului. Aceasta deoarece filiaţia faţă de mamă

rezultă întotdeauna din faptul naşterii, care este un fapt

material, susceptibil de a fi dovedit în mod direct prin orice

mijloace de probă. Cum dovada naşterii se face, cel mai

adesea, prin certificatul constatator al naşterii şi prin actul de

naştere, se spune că în mod obişnuit şi în primul rând,

stabilirea filiaţiei faţă de mamă se face prin actul de naştere.

Astfel, potrivit art. 47 din Codul familiei: “Filiaţia faţă de

mamă rezultă din faptul naşterii; ea se dovedeşte prin

certificatul constatator al naşterii”.

14

Un al doilea mod este recunoaşterea. Potrivit art. 48,

Codul familiei: “Dacă naşterea n-a fost înregistrată în registrul

de stare civilă ori dacă copilul a fost trecut în registrul de

stare civilă ca născut din părinţi necunoscuţi, mama poate

recunoaşte pe copil”.

Un al treilea mod este stabilirea prin hotărâre

judecătorească, mod care poate sa intervină potrivit art. 50,

Codul familiei: a) Cazul în care din orice împrejurare dovada

filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin certificatul

constatator al naşterii. b) Cazul în care se contestă, printr-o

acţiune de contestaţie a naturii realităţii celor cuprinse în

certificatul constatator al naşterii.

2. Filiaţia faţă de tată

Spre deosebire de filiaţia faţă de mamă, filiaţia faţă de

tată rezultă din actul concepţiei, care nu poate fi dovedit în

mod direct şi ca urmare legiuitorul a făcut distincţie cât

priveşte modul de stabilire a filiaţiei, între copilul din căsătorie

şi cel din afara căsătoriei.

Pentru copilul născut de o femeie care este căsătorită la

data naşterii copilului, filiaţia se stabileşte prin prezumţia de

pater, prevăzută de art. 53, Codul familiei, alin. 2: “Copilul

născut după desfacerea, declararea nulităţii sau anularea

căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a fost

conceput în timpul căsătoriei şi naşterea sa a avut loc înainte

ca mama să fi întrât într-o altă căsătorie”.

15

În ceea ce priveşte copilul născut de o femeie

necăsătorită la data naşterii sau la data conceperii, filiaţia

faţă de tată sestabileşte în două moduri: Potrivit art. 57,

Codul familiei, prin recunoaştere voluntară făcută de către

bărbatul care pretinde că este tatăl copilului şi potrivit art. 59,

Codul familiei, printr-o acţiune de stabilire a paternităţii în

care există copilul şi care poate fi pornită de către mamă,

chiar dacă este minoră ori de către reprezentantul legal.

3.6.6. Înregistrările de stare civilă

A. Noţiune şi definiţie

Actele şi faptele de stare civilă sunt supuse înregistrării în

registrele de stare civilă. Această operaţiune se materializează în

consemnarea lor în registrele respective şi poartă denumirea de

înregistrare de stare civilă.

Prin urmare, considerăm că înregistrarea de stare civilă este

operaţia juridică de consemnare în registrele de stare civilă a

actelor şi faptelor de stare civilă şi a altor elemente, operaţii

îndeplinite de către organele cu atribuţii de stare civilă în condiţiile

legii.

Din cuprinsul Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare

civilă, cu modificările ulterioare, rezultă că există două feluri de

categorii de înregistrări :

- înregistrări sub forma întocmirii actelor de stare civilă:

naştere, căsătorie, deces, întocmindu-se: actul de naştere, actul

de căsătorie şi actul de deces;

- înregistrările sub forma înscrierii de menţiuni marginale, pe

registrele de stare civilă, formă utilizată în următoarele situaţii:

16

stabilirea filiaţiei faţă de mamă - prin recunoaştere ori acţiune în

justiţie etc.

Înscrierea menţiunilor în actele de stare civilă se foloseşte

atunci când intervin modificări în starea civilă a persoanei fizice şi

anume :

stabilirea filiaţiei prin recunoaştere sau hotărâre

judecătorească irevocabilă şi încuviinţarea purtării

numelui;

contestarea recunoaşterii sau tăgăduirea paternităţii;

căsătorie, desfacere, încetarea sau anularea acesteia;

adopţie, desfacerea sau anularea adopţiei;

pierderea sau dobândirea cetăţeniei române;

schimbarea numelui;

deces;

rectificare, completare sau anulare a actelor de stare

civilă ori a menţiunilor înscrise pe ele;

schimbarea sexului, după rămânerea irevocabilă a

hotărârii judecătoreşti.

Competenţa să efectueze înregistrări de stare civilă revine

următoarelor organe:

consiliile judeţene şi serviciile publice comunitare

locale de evidenţă a persoanelor ale municipiilor,

sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi

comunelor, prin ofiţerii de stare civilă;

serviciul public comunitar local de evidenţa

persoanelor al locului de coborare sau debarcare

pentru naşterea ori decesul care ar avea loc în tren,

17

pe o navă ori aeronavă, în timpul unei călătorii pe

teritoriul României;

comandantul navei, în cazul în care naşterea,

căsătoria ori decesul are loc pe o navă în timpul unei

călătorii în afara apelor teritoriale române;

comandantul aeronavei, pentru naşterea ori decesul

care are loc pe aeronavă, în timpul călătoriei în afara

teritoriului României;

şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de

carieră ale Romanie Registrele de stare civilă se

întocmesc în două exemplare şi se completează

manual, cu cerneala specială de culoare neagră.

B. Reguli generale pentru inregistrare:

- înregistrările de stare civilă se fac pe baza unei declaraţii,

făcută personal, în scris sau verbal, cu excepţia cazurilor în care,

potrivit legii, ele se fac din oficiu;

- înregistrările făcute de o persoana necompetentă, care a

exercitat public atribuţia de delegat de stare civilă, rămân valabile

chiar dacă acea persoană nu avea, în realitate, aceasta;

- în caz de refuz, la cererea părţii, primăria va înainta, de

îndată, lucrările care privesc cauza judecătoriei, care va hotărî de

urgenţă;

- înregistrările, precum şi înscrierea menţiunilor se fac în

limba română, folosindu-se alfabetul latin;

- anularea, rectificarea sau completarea unei înregistrări de

stare civilă se poate face numai în temeiul unei hotărâri

judecătoreşti rămase irevocabile;

18

- pe baza înregistrărilor din registrele de stare civilă se

eliberează numai celui îndreptăţit un certificat original constatator.

Reguli speciale sunt pentru înregistrarea: naşterii, adopţiei,

recunoaşterii ori hotărârii judecătoreşti de stabilire a filiaţiei,

căsătoriei, divorţului, schimbării pe cale administrativă a numelui,

decesului, actelor de stare civilă a cetăţenilor români aflaţi în

străinătate, actelor de stare civila în caz de mobilizare, război ori

participare la misiuni de menţinere a păcii sau în scop umanitar.

3.6.7. Actele de stare civila

A. Definiţie

Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice cu un dublu

rol: pe de o parte, ele servesc la identificarea persoanei fizice prin

intermediul stării civile, iar pe de altă parte se comportă ca

mijloace de probă privind înregistrările de stare civilă.

Legea nr. 119/1996 reglementează mai multe cazuri în care

este admisibilă reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de

stare civilă.

B. Anularea, modificarea, rectificarea ori completarea

acetelor de stare civilă şi a menţiunilor de pe acestea

Aspectele juridice legate de anulare, modificare, rectificare

ori completare sunt reglementate în art. 23 alin. 1 din Decretul nr.

31/1954, în art. 57-59 din Legea nr. 119/1996, art. 101-105 din

Metodologie.

Legea nr. 119/1996 nu consacră în cuprinsul ei cazurile de

anulare, rectificare, completare şi modificare a actelor de stare

19

civilă. Această lacună legislativă este complinită de Metodologie,

precum şi de doctrină şi jurisprudenţă, în felul următor:

Anularea se face atunci când:

- actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru

necorespunzător;

- actul nu trebuia întocmit la, sau de, primăria respectivă;

- faptul sau actul de stare civilă nu există;

- nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului de

stare civilă;

- menţiunea a fost operată cu un text greşit - art. 103 din

Metodologie;

- înregistrarea s-a făcut de o persoană necompetentă, cu

excepţia aplicării art. 7 din lege;

- actul reconstituit a fost procurat;

- înregistrarea nu s-a făcut în registrul de stare civilă.

Rectificarea are loc atunci când:

- există neconcordanţă între cele două exemplare ale

registrelor de stare civilă;

- la rubrica "numele tatălui" din actul de naştere s-a trecut un

alt nume decât cel ce trebuia.

Completarea se referă la întregirea actului de stare civilă cu

menţiunile omise, în situaţia când, din diferite motive, unele rubrici

au rămas libere deşi trebuiau completate

Conform art. 105 din Metodologie, modificarea intervine în

următoarele situaţii:

- înscrierea recunoaşterii sau stabilirii ulterioare a filiaţiei;

- înscrierea adopţiei, a anulării sau desfacerii ei;

- înscrierea divorţului, anulării ori încetării căsătoriei;

20

- înscrierea acordării sau pierderii cetăţeniei.

3.6.8. Acţiunile de stare civilă

3.6.8.1. Definiţie şi caracterizare

Sub aspectul definiţiei, prin acţiunile de stare civilă se înţeleg

acele acţiuni în justiţie care au ca obiect elemente ale stării civile a

persoanei fizice.

Acţiunea civilă este un ansamblu de mijloace procesuale

prin intermediul cărora partea interesată poate solicita şi îşi

poate asigura concursul unei autorităţi jurisdicţionale în

vederea recunoaşterii sau a realizării unui drept subiectiv ori

a unui interes legitim, inclusiv prin punerea în aplicare a unor

măsuri de executare silită.

Acţiunea civilă este o virtualitate, o posibilitate legală, o

categorie abstractă care devine concretă şi efectivă prin

exercitarea ei. Constituită ca o categorie generală şi abstractă

a dreptului, acţiunea civilă în concret se poate înfăţişa în

diverse forme: acţiune mobiliară, imobiliară, petitorie,

patrimonială, extrapatrimonială etc.

Se spune că acţiunea civilă este un ansamblu de

mijloace procesuale care se derulează pe întreg parcursul

procesului civil, în cele două faze ale acestuia: judecata şi

executarea silită. Ea este imanentă oricărui drept subiectiv,

adică nu există un astfel de drept care să nu fie însoţit şi de o

acţiune civilă.

Acţiunea civilă nu se identifică cu cererea de chemare în

judecată şi nici nu se reduce la aceasta, cererea fiind doar un

21

element al acţiunii civile. Este important de precizat că în

orice proces civil se intersectează două acţiuni civile: acţiunea

reclamantului şi acţiunea pârâtului.

3.6.8.2. Comparaţie: acţiuni de stare civilă – acţiuni în

justiţie

Acţiunile de stare civilă nu trebuie confundate cu acţiunile în

justiţie ce privesc anularea (desfiinţarea), modificarea şi

completarea actelor de stare civilă ori menţiunile înscrise pe

marginea acestora.

Criteriul principal de diferenţiere între cele două categorii de

acţiuni în justiţie îl constituie obiectul acţiunii. Acţiunea de stare

civilă are ca obiect un element al stării civile, pe când acţiunea

referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea şi completarea

actelor de stare civilă ori a menţiunilor înscrise pe marginea

acestora are ca obiect înregistrarea de stare civilă, deci nu

priveşte starea civilă, ci doar modul în care aceasta a fost

înregistrată în registrele de stare civilă. Cu alte cuvinte, prin

acţiunile din această din urmă categorie, nu se contestă şi nici nu

se solicită schimbarea vreunui element de stare civilă, deci aceste

acţiuni nu sunt de natură să schimbe însuşi statutul civil al

persoanei.

Pe lângă deosebirile referitoare la obiect, între cele două

categorii de acţiuni, în justiţie mai există şi alte diferenţieri

importante, anume, sub aspectul temeiului juridic, al competenţei,

al incidenţei descripţiei extinctive. Astfel, în privinţa temeiului

juridic, acţiunile de stare civilă se întemeiază pe anumite dispoziţii

înscrise în Codul Familiei, iar acţiunile referitoare la anularea

22

(desfiinţarea), modificarea şi completarea actelor de stare civilă

ori a menţiunilor înscrise pe marginea acestora se fundamentează

pe art. 57 din Legea nr. 119/1996: „(1) Anularea, modificarea,

rectificarea sau completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor

înscrise pe acestea se pot face numai în temeiul unei hotărâri

judecătoreşti definitive şi irevocabile.

(2) Sesizarea instanţei judecătoreşti se face de către

persoana interesată, de către autoritatea administraţiei publice

locale, de către consiliul judeţean sau de către Parchet. Cererea se

soluţionează de judecătoria în a cărei rază teritorială se află

domiciliul sau sediul acestora, pe baza cererilor efectuate de

poliţie şi a concluziilor procurorului.

(3) Soluţionarea cererii de anulare, modificare, rectificare sau

completare a actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe

acestea, făcută de un cetăţean străin sau cetîţean român cu

domiciliul în străinătate, este de competenţa Judecătoriei

Sectorului 1 al municipiului Bucureşti.

(4) Actele de stare civilă reconstituite nu pot si rectificate ori

completate.”

Deosebiri există din punctul de vedere al competenţei

materiale şi al competenţei teritoriale a instanţei. Unele acţiuni de

stare civilă sunt de competenţa materială în primă instanţă a

tribunalului (acţiunea în anularea căsătoriei, acţiunea în

încuviinţarea adopţiei, acţiunea în declararea nulităţii adopţiei), pe

când toate acţiunile referitoare la anularea (desfiinţarea),

modificarea şi completarea actelor de stare civilă ori a menţiunilor

înscrise pe marginea acestora, sunt de competenţa în primă

instanţă a judecătoriei. Sub aspectul competenţei teritoriale,

23

pentru majoritatea acţiunilor de stare civilă se aplică regula

înscrisă în art. 5 din Codul de Procedură Civilă, deci competenţa

aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului, cu excepţia cazurilor

în care, printr-o normă specială, se stabileşte competenţa

teritorială de a soluţiona o anumită acţiune de stare civilă în

favoarea unei alte instanţe (cum este cazul, spre exemplu, al

acţiunii de divorţ art. 607 – Cod Procedură Civilă, al acţiunilor în

materie de adopţie, art. 61 - Legea nr. 273/2004), iar competenţa

teritorială de rezolvare a acţiunii referitoare la anularea,

modificarea şi completarea actelor de stare civilă ori a menţiunilor

înscrise pe marginea acestora aparţine judecătoriei în a cărei raze

teritoriale se află domiciliul său, după caz, sediul solicitantului.

Cât priveşte eventuala incidenţă a prescripţiei extinctive,

reamintim că unele acţiuni de stare civilă (acţiunea în nulitatea

relativă a căsătoriei, acţiunea în stabilirea paternităţii şi acţiunea

în tăgăduirea paternităţii) sunt prescriptibile extinctiv, în vreme ce

acţiunile referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea şi

completarea actelor de stare civilă ori a menţiunilor înscrise pe

marginea acestora sunt, în tote cazurile, imprescriptibile extinctiv.

3.6.8.3. Clasificare

A) În funcţie de obiectul sau finalitatea acţiunilor de stare

civilă:

De regulă, în doctrină, după obiectul sau finalitatea lor,

acţiunile de stare civilă sunt clasificate în:

o acţiuni în reclamaţie de stat – adică acele acţiuni prin

care se urmăreşte obţinerea altei stări civile (mai exact,

a altui element de stare civilă) decât cea existentă la

24

data intentării acţiunii. Sunt incluse în această

categorie acţiunea în stabilirea maternităţii şi acţiunea

în stabilirea paternităţii.

o acţiuni în contestaţie de stat - adică acele acţiuni prin

care se urmăreşte înlăturarea unei stări civile (mai

exact a unui element de stare civilă) pretins nereale şi

înlocuirea ei cu alta pretins reală, de exemplu, acţiunea

în tăgăduirea paternităţii, acţiunea în contestarea

recunoaşterii voluntare de maternitate sau de

paternitate, acţiunea în nulitatea căsătoriei, acţiunea în

nulitatea adopţiei, acţiunea în nulitatea recunoaşterii

voluntare de maternitate sau de paternitate etc.

o acţiuni în modificare de stat - adică acele acţiuni prin

care se urmăreşte o schimbare, doare pentru viitor, în

starea civilă a persoanei, cea anterioară nefiind

contestată. Este cazul acţiunilor de divorţ, al acţiunii în

desfacerea adopţiei şi al acţiunii prin care se solicită

schimbarea sexului.

În cazul primelor două categorii de acţiuni menţionate mai

sus, hotărârea ce se va pronunţa în caz de admitere a cererii va

avea un efect declarativ, în sensul că ea va declara o stare civilă

anterioară. Spre exemplu, în cazul admiterii unei cereri în

stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, stabilirea

filiaţiei acestui copil faţă de pârât va avea efectul nu numai pentru

viitor, ci şi pentru trecut, pârâtul faţă de care s-a admis acţiunea

fiind considerat tatăl copilului încă de la naşterea acestuia din

urmă, iar nu numai din momentul rămânerii definitivă a hotărârii

prin care s-a admis cererea de stabilire a paternităţii. Având în

25

vedere efectul declarativ al hotărârilor respective, se consideră,

uneori, că acţiunile în reclamaţie de stat şi acţiunile în contestaţie

de stat urmează o singură categorie de acţiuni de stare civilă, în

ambele ipoteze fiind vorba de recunoaşterea, cu efect retroactiv, a

unui element de stare civilă, contrar celui care, în aparenţă, există

la data intentării acţiunii.

În cazul celei de a treia categorii, dacă se admite cererea,

hotărârea va avea un efect constitutiv, efectele producându-se

numai pentru viitor, nu şi pentru trecut. Spre exemplu, adopţia

anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii irevocabile a

hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii, deci, de la

această dată, încetează rudenia creată prin adopţie şi reapare

rudenia firească.

B) În funcţie de legitimarea procesuală activă

O altă clasificare a acţiunilor de stare civilă se poate face în

funcţie de sfera persoanelor îndreptăţite să le exercite, deci în

raport de legitimarea procesuală activă, distingându-se:

acţiuni de stare civilă pornite numai de către titularul

stării civile. Această categorie include acţiunea de

divorţ, precum şi acţiunea în declararea nulităţii relative

a căsătoriei;

acţiuni de stare civilă ce pot fi pornite de titular, de

reprezentantul legal al acestuia şi de procuror, eventual

şi de alte organe sau persoane expres prevăzute de

lege, nu însă de orice persoană care ar justifica un

interes (acţiunea în stabilirea maternităţii, acţiunea în

stabilirea paternităţii, acţiunea în tăgăduirea

paternităţii, acţiunea în desfacerea adopţiei). Ţinând

26

cont de recenta modificare a art. 45 Cod de Procedură

Civilă, trebuie reconsiderate o serie de soluţii din

jurisprudenţă şi din doctrină în ceea ce priveşte dreptul

procurorului de a declanşa procesul civil. Astfel, potrivit

primului alineat al articolului menţionat, procurorul

„poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar

pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale

minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale

dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute

de lege.” Aşadar, dacă ar fin în interesul persoanelor

menţionate de text, procurorul poate să pornească

procesul civil indiferent dacă pricina are sau nu

caracter strict personal. Spre exemplu, contrar soluţiei

corespunzătoare reglementării anterioare, procurorul

poate să introducă o cerere în tăgăduirea paternităţii,

dacă admiterea acesteia ar fin în interesul minorului.

acţiuni ce pot fi pornite de orice persoană interesată

(acţiunea în contestarea recunoaşterii coluntare de

maternitate, acţiunea în contestarea recunoaşterii

voluntare de paternitate, acţiunea în contestarea

filiaţiei faţă de mamă atunci când filiaţia rezultă din

certificatul de naştere făsă însă a exista o folosinţă a

stării civile conformă cu acest certificat, acţiunea în

contestarea existenţei împrejurărilor care să facă

aplicabilă prezumţia de paternitate, acţiunea în

declararea nulităţii absolute a căsătoriei, acţiunea în

declararea nulităţii absolute a adopţiei).

C) În funcţie de incidenţa prescripţiei extinctive

27

Acţiunile de stare civilă sunt acţiuni nepatrimoniale, astfel

încât, în principiu, ele nu sunt supuse prescripţiei extinctive.

De la regula imprescrisptibilităţii acţiunilor de stare civilă

există următoarele excepţii:

acţiunea în decararea nulităţii relative a căsătoriei, care

este prescriptibilă în termen de şase luni de la

încetarea violenţei, sau, după caz, de la descoperirea

erorii ori a vicleniei (art. 21 Codul Familiei: „Căsătoria

poate fi anulată la cererea soţului al cărui

consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la

identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau

prin violenţă.

Anularea căsătoriei din aceste cauze poate fi cerută

de cel al cărui consimţământ a fost viciat, în termen

de şase luni de la încetarea violenţei ori de la

descoperirea erorii sau a vicleniei.”);

acţiunea în tăgăduirea paternităţii, care este supusă

prescripţiei extinctive în termen de trei ani de la data

când soţul, sau după caz, fostul soţ al mamei, a

cunoscut naşterea copilului; pentru copil, termenul de

prescripţie de trei ani începe să curgă de la data

majoratului său, dacă acţiunea nu a fost introdusă

înainte de acest moment (art. 55 Codul Familiei:

„Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în

termen de trei ani de la data naşterii copilului.

Pentru soţul mamei, termenul curge de la data la

care a luat cunoştinţă de naşterea copilului. Dacă

28

acţiunea nu a fost introdusă în timpul minorităţii

copilului, acesta o poate porni într-un termen de 3

ani de la data majoratului său. Reclamantul poate fi

repus în termen, în condiţiile legii.”);

acţiunea în stabilirea paternităţii, care este

prescriptibilă în termen de un an de la naşterea

copilului său, după caz, de la încetarea convieţuirii

mamei copilului cu pretinsul tată, ori de la data la care

pretinsul tată a încetat să presteze întreţinere copilului;

când copilul a pierdut calitatea de copil, din căsătorie,

termenul de un an curge de la data rămânerii definitive

a hotărârii judecătoreşti prin care s-a admis cererea de

tăgăduire a paternităţii; trebuie precizat faptul că

acţiunea în stabilirea paternităţii poate fi introdusă

oricând de copil fiind imprescriptibilă în timpul vieţii

acestuia (art. 60 Codul Familiei: „Acţiunea în stabilirea

paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită de

mamă într-un termen de un an de la naşterea

copilului. Dacă, în cazul prevazut în art. 54 alin. (1),

un copil a pierdut calitatea de copil din căsătorie,

prin efectul unei hotărâri judecătoreşti, termenul de

un an, pentru pornirea acţiunii în stabilirea

paternităţii din afara căsătoriei, va curge de la data

când acea hotărâre a rămas definitivă. În cazul în

care mama a convieţuit cu pretinsul tată ori dacă

acesta din urma a prestat copilului întreţinere,

termenul de un an va curge de la încetarea

29

convieţuirii ori a întreţinerii. Acţiunea aparţinând

copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia”).

Aplicând regula „exceptio est strictissimae interpretationis et

aplicationis”, rezultă că toate celelalte acţiuni de stare civilă sunt

imprescriptibile extinctiv.

O altă clasificare a acţiunilor de stare civilă ar putea fi

următoarea:

Acţiuni patrimoniale - acele acţiuni care sunt

evaluabile în bani.

Acţiuni extrapatrimoniale - acelea neevaluabile în

bani.

Importanţa clasificării constă în faptul că uneori

competenţa materială sau de atribuţiune a instanţei

judecătoreşti se determină nu numai în raport cu natura

litigiului ci şi, în subsidiar, în raport de valoarea pretenţiilor

deduse judecăţii (pretenţiile sub două miliarde sunt atribuite

judecătoriei, iar cele peste două miliarde se atribuie

tribunalului; în materie comercială pretenţiile peste zece

miliarde se atribuie tribunalului, iar cele peste această limită

se atribuie Curţii de Apel).

Drepturile care fac obiectul acţiunilor extrapatrimoniale

sunt, în principiu, indisponibile, neputând fi transmise altora.

De asemenea aceste drepturi sunt, de regulă,

imprescriptibile. Tot caracteristic acestor acţiuni este faptul

că nu pot fi exercitate prin subrogaţie, adică nu pot fi

exercitate prin acţiunea oblică a creditorului sau prin acţiunea

pauliană a acestuia.

30

Acţiuni mobiliare - acelea care au ca obiect un bun

mobil prin natura lui, prin destinaţie sau prin

obiectul la care se referă.

Acţiuni imobiliare - acelea care se referă la un

imobil prin natura lui, prin destinaţie sau prin

obiectul la care se referă.

Importanţa clasificării constă în aceea că, atunci când

obiectul litigiului îl constituie un bun imobil, competenţa

teritorială a instanţei judecătoreşti se stabileşte în raport de

locul unde e situat imobilul. De asemenea procedurile de

urmărire silită sunt diferite atunci când se urmăresc bunuri

mobile faţă de situaţia în care se urmăresc bunuri imobile.

o Acţiuni personale

o Acţiuni reale

Importanţa clasificării o reprezint faptul că acţiunile

personale (cele privind o creanţă) se exercită in personam,

adică împotriva debitorului respectivei creanţe, iar acţiunile

reale se exercită in rem, adică împotriva aceluia ce deţine

bunul, indiferent de calitatea acestuia.

In principiu, acţiunile reale sunt imprescriptibile sau,

dacă sunt prescriptibile, termenul de prescripţie este mai

mare sau mai mic decât termenul general de prescripţie.

O altă deosebire este legată de competenţa teritorială,

care, în cazul unei acţiuni reale exercitate în legătură cu un

bun imobil, se determină în raport cu locul situării imobilului.

31

În schimb, de regulă, acţiunile personale se introduc la

instanţa în circumscripţia căreia îşi are domiciliul pârâtul.

Acţiunea în realizare - este o acţiune în

condamnarea pârâtului să dea, să facă sau sa nu

facă ceva.

Acţiunea în constatare - prin aceasta se urmăreşte

constatarea existenţei ori inexistenţei unui drept (o

hotărâre dată în urma unei asemenea acţiuni nu

este susceptibila de executare silită). Art. 111, Cod

de Procedură Civilă stabileşte trei condiţii pentru

exercitarea unei acţiuni în constatare:

1) Partea să nu poată exercita o acţiune în

realizarea dreptului. 2) Partea să nu justifice un

interes.

3) Obiectul acţiunii în constatare nu-l poate

constitui constatarea existenţei sau inexistenţei unui

fapt, ci al unui drept.

Acţiuni în constituire (in transformare) - acele

acţiuni prin care, dacă sunt admise, se creează o

situaţie juridică nouă.

Orice hotărâre judecătorească poate produce

efecte, atât ex tunc, cât şi ex nunc. Este important

de precizat că exercitarea unei acţiuni în

transformare se face, în principiu, personal. O astfel

de acţiune nu este transmisibilă şi în legătură cu o

astfel de acţiune nu sunt admise acte de dispoziţie.

32

3.6.8.4. Puterea de lucru judecat a hotărârilor

pronunţate cu privire la acţiunile de stare civilă

Puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în materie

de stare civilă, mai exact, opozabilitatea efectelor de drept

material (substanţial) ale acestor hotărâri prezintă anumite

particularităţi.

Se admite că puterea de lucru judecat al hotărârilor

constitutive (adică a hotărârilor prin care se crează situaţii juridice

noi, inexistente anterior), se produce, faţă de toate persoanele,

deci, efectele de drept material ale hotărârilor pronunţate cu

privire la acţiunile în modificare de stat sunt opozabile erga

omnes, fără a exista posibilitatea ca terţele persoane să mai pună

în discuţie noul element de stare civilă dobândit ca urmare a

admiterii acţiunii.

De asemenea, se consideră că şi efectele de drept material

ale hotărârilor declarative pronunţate cu privire la acţiunile de

stare civilă ce pot fi exercitate numai de anumite persoane

(acţiunea în tăgăduire paternităţii, acţiunea în stabilirea filiaţiei

faţă de mamă sau faţă de tată) sunt opozabile erga omnes, terţele

persoane neavând posibilitatea să conteste elementul de stare

civilă respectiv.

În schimb, nu există o soluţie unitară în privinţa celorlalte

hotărâri declarative pronunţate în materie de stare civilă, adică a

hotărârilor declarative pronunţate cu privire la acţiunile de stare

civilă (este vorba de acţiuni în contestaţie de stat) ce pot fi

exercitate de orice persoană interesată.

33

Într-o opinie, se susţine teza caracterului relativ al acestor

hotărâri judecătoreşti, ceea ce înseamnă că elementul de stare

civilă ce a format obiectul procesului finalizat cu pronunţarea

hotărârii ar putea fi pus în discuţie într-un alt proces, în măsura în

care nu ar exista identitate de părţi. Inconvenientul acestui sistem

ar consta în aceea că, teoretic, ar fi posibil să se ajungă la

pronunţarea, cu privire la acelaşi element de stare civilă, a unor

hotărâri judecătoreşti definitive contradictorii, în funcţie de părţile

din proces.

În opinia contrară, se afirmă caracterul absolut al hotărârii

judecătoreşti în discuţie, opinia fiind întemeiată pe ideea

indivizibilităţii stării civile, în sensul că starea civilă a unei

persoane trebuie să fie aceeaşi faţă de toate subiectele de drept,

ceea ce înseamnă că nu ar fi posibil ca o hotărâre prin care se

declară o anumită stare civilă să producă efecte doar între părţile

din procesul respectiv.

Hotărârile declarative pronunţate în acţiunile de stare civilă

ce pot fi exercitate de orice persoană interesată sunt opozabile şi

terţelor persoane, însă, în raport de situaţia concretă, s-ar putea

recunoaşte terţului interesat, dreptul de a face dovada contrară,

cel puţin pentru ipoteza în care părţile din procesul în care s-a

pronunţat hotărârea ce se opune terţului, au fraudat interesele

acestuia din urmă. În alte cuvinte, ar urma ca pentru asemenea

hotărâri să se aplice, prin analogie, soluţia prevăzută de legiuitor

în materia hotărârilor pronunţate cu privire la cererile prin care se

solicită anularea, desfiinţarea, modificarea sau completarea

actelor de stare civilă (art. 23 alin 2 din Decretul nr. 31/1954 şi art.

15 din Legea nr. 119/1996).

34

3.6.9. Proba stării civile

A. Regula dovedirii stării civile

Proba stării civile se face prin actele de stare civilă şi

certificatele de stare civilă.

Acest lucru rezultă din art. 22 al Decretului nr. 31/1954, care

prevede : "Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite sau cu

cele înscrise, potrivit legii, în registrele de stare civilă. Certificatele

eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeaşi putere

doveditoare ca şi actele întocmite sau înscrise în registre".

De precizat este că regula în această materie este şi rămâne

dovada prin actele de stare civilă şi prin certificatele de stare

civilă.

B. Excepţia dovedirii stării civile prin alte mijloace de probă

Dacă proba stării civile se face - regula - prin mijloace de

stare civilă, în sensul celor menţionate mai sus, proba poate fi

făcută - excepţia - prin orice alt mijloc de dovadă admis de lege.

Pentru a dovedi starea civilă a unei anumite persoane, este

necesar să se probeze existenţa împrejurărilor cu care au generat

starea civilă respectivă, deci a actelor sau faptelor de care legea

leagă diferite efecte de stare civilă. Aşadar, obiectul direct al

probei îl reprezintă izvoarele de stare civilă, iar numai ca o

consecinţă a dovedirii acestora se face proba însăşi a stării civile.

Regula, în materia probei stării civile este înscrisă atât în art.

22 din Decretul nr. 31/1954, cât şi în art. 13 din Legea nr.

35

119/1996. Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite în

registrul de stare civilă, precum şi cu certificatele de stare civilă

întocmite pe baza acestora, care au aceeaşi putere doveditoare.

Întrucât actele de stare civilă au natura juridică a unor înscrisuri

autentice, rezultă că pentru tot ceea ce reprezintă constatări

personale ale ofiţerului de stare civilă, actele de stare civilă fac

dovadă până la constatarea falsului prin hotărâre judecătorească

definitivă, iar pentru celelalte înscrieri până la proba contrară,

soluţie expres prevăzută de art. 14 din Legea 119/1996: „Pentru

tot ceea ce reprezintă constatări personale ale ofiţerului de stare

civilă, actele de stare civilă fac dovada până la constatarea falsului

prin hotărâre judecătorească definitivă, iar pentru celelalte

înscrieri, până la proba contrară.”

Prin excepţie, starea civilă se poate dovedi înaintea

instanţelor judecătoreşti cu orice mijloc de probă admis de lege

dacă:

- nu există registru de stare civilă;

- registrul de stare civilă s-a pierdut ori este distrus în tot sau

în parte;

- întocmirea actului de stare civilă a fost omisă;

- procurarea certificatului de stare civilă este cu neputinţă.

Se admite, atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, că dovada

stării civile poate fi făcută cu alte mijloace de probă şi atunci când

se urmăresc alte efecte (patrimoniale sau nepatrimoniale) decât

cele de stare civilă.

36