Act de Ctitorire Moldova Curs Univ

5/13/2018 Act de Ctitorire Moldova Curs Univ - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/act-de-ctitorire-moldova-curs-univ 1/57

UNIVERSITATEA “AL.I.CUZA” IASI

FACULTATEA DE ISTORIE

Invăţământ la distanţă

ACTUL DE CTITORIRE ÎN EVUL MEDIU ROMÂNESCCurs special de istorie medievală a românilor

Autor: Lect.univ.dr. Maria Magdalena SZÉKELY

ANUL II

SEMESTRUL II

2006 - 2007



SUMAR

I. Actul de ctitorire şi dreptul de ctitorire.................................. ...........31. Asocierea la gestul ctitoricesc. Studiu de caz:mănăstirea Humorului........................................................................................ 5

2. Preluarea dreptului de ctitorire. Studiu de caz: bisericileSfânta Vineri şi Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul din Iaşi ............ 9

II. Funcţia şi semnificaţia ctitoriilor ................................................... 111. Ctitorii – locuri de memorie. Studiu de caz:

mănăstirea Putna .............................................................................................. 112. Ctitorii – chivote pentru sfinte moaşte. Studiu de caz:

mănăstirea Pătr ăuţi ........................................................................................... 223. Ctitorii – depozitare ale unor manifeste de putere.

Studiu de caz: mănăstirea Probota .................................................................. 304. Ctitorii – reşedinţe ecleziastice. Studiu de caz:

mănăstirea Trei Ierarhi..................................................................................... 35III. Ctitorii ale femeilor ....................................................................... 37IV. Vocaţia de ctitor. Studiu de caz: Movileştii ................................ 45V. Ctitorii, înrudiri şi cult al mor ţilor. Studiu de caz:

mănăstirea Golia............................................................................................... 48Bibliografie ......................................................................................50

2



ISSN 1221-9363



I. ACTUL DE CTITORIRE ŞI DREPTUL DE CTITORIRE

Din punct de vedere juridic, „ctitoria, care se plasează în domeniul

dreptului privat, se bazează pe două elemente componente: pe o voinţă particular ă care se manifestă printr-un act juridic unilateral sui generis,indicând creaţiunea unui organism social, şi pe un act patrimonial dedispoziţiune, care transmite un patrimoniu noii ctitorii create” (GheorgheBăileanu). Dreptul de ctitorire, „unul din cele mai interesante şi bogate sectoarede contact instituţional româno-bizantin”, „este un drept de patronat de stilortodox, diferit de patronatul occidental, şi care se îmbină cu o întemeiere saufundare de aşezământ” (Valentin Al. Georgescu).

Sociologul Henri H. Stahl a caracterizat ctitoria ca fiind „un contract”întemeiat pe drepturi şi obligaţii. „În schimbul donaţiei, mănăstirea donatar ă îşilua obligaţii multiple: de a înmormânta pe ctitor şi pe urmaşii lui în cuprinsul

bisericii, de a-l înscrie în pomelnicul mănăstirii, de a-l pomeni la sfântul jertfelnic, de a-i face anume slujbe speciale, atât în viaţa lui cât şi după moarte,de a-i organiza distribuirea pomenilor sub forma unor praznice, sau a unor

bolniţe, adă posturi de călători şi ospătării […]. Între neamul ctitorilor donatorişi mănăstirea donatar ă se încheie deci un contract de ctitorie, prin care neamulctitorului e socotit a fi un fel de «patron» al mănăstirii, cu dreptul de a seamesteca în administraţia patrimoniului bisericii şi cu datoria de a priveghea încontinuare la bunăstarea ei”.

Drepturile ctitorului au fost definite şi de Gheorghe Cronţ, după cumurmează: „a) dreptul la inscripţia numelui pe pietrele şi plăcile comemorativeale fundaţiilor, drept de care se bucurau nu numai întemeietorii, ci şireînnoitorii; b) dreptul de a li se păstra chipul în tablourile sau picturileedificiilor fundaţionale; c) dreptul de pomenire la serviciile religioase, drept cese extindea şi asupra membrilor familiilor lor; d) dreptul de a lua parte subdiferite forme la administrarea bunurilor fundaţionale; e) dreptul de arecomanda clerici pentru fundaţiile religioase; f) dreptul de a primi alimente încaz de săr ăcie; g) dreptul consfinţit prin practică de a fi înmormântaţi îninteriorul edificiilor consacrate cultului”. Dreptul de ctitorire nu se stingea, elfiind moştenit de urmaşii celui care împlinise un act de ctitorire. Însă celuisocotit „r ău ctitor” i se putea retrage calitatea.

Nu numai cel care construise un lăcaş de rugă era considerat ctitor, ci şi

cel care contribuise, în orice formă, la înzestrarea lui, întrucât „de la stă pânireadiferitelor tehnici de construcţie până la performanţele artistice – manifestate prin măiestria de prelucrare a pietrei, lemnului, realizării învelişului pictural, a broderiilor cultice etc., de la cunoaşterea filosofiei creştin-ortodoxe până lamânuirea subtilităţilor limbii române (tradusă sau nu în limba slavonă); de laextragerea şi transportarea materialelor de construcţie până la finisareaedificiilor de cult – totul în viaţa medievală românească, materială sauspirituală, socială sau politică, cu caracter laic, militar sau religios, ţesut încomponente de o infinită varietate, îşi găseşte exprimarea concretă înfenomenul ctitoricesc” (Voica Puşcaşu). Pentru a se face, totuşi, o distincţieîntre cel care construise o biserică şi cel care dăruise, de pildă, o parte de sat,

primul era adesea numit „mare ctitor” sau „întâi ctitor”.



Conceptul medieval de „ctitorire” avea, aşadar, o accepţie foarte largă.El desemna un ansamblu complex de acţiuni cu finalitate spirituală, carecuprindea nu numai înălţarea de aşezăminte religioase, ci şi sprijinirea lor cu

bani, înzestrarea cu moşii, daniile în căr ţi şi obiecte liturgice, r ăscumpărarea demanuscrise, închinarea unor mănăstiri la Locurile Sfinte. Orice dar f ăcut unui

lăcaş de închinăciune atr ăgea după sine includerea donatorului în rândulctitorilor. Când, la 1611, două jupânese au dăruit mănăstirii Bisericani „păr ţilelor de avere şi de vite”, ele „de bună voia lor s-au dat ctitoriţe”1. Câţiva ani maitârziu, o altă cneaghină, dăruind mănăstirii Sfântul Nicolae din ţarina Iaşilor o

prisacă, a fost scrisă „la svăntul poménicul cel mare, cu titorii cei bătrâni”2.R ăscumpărarea unor datorii mănăstireşti era considerată tot act ctitoricesc;astfel, doamna Ruxandra, soţia lui Alexandru Lă puşneanu a devenit „pentru adoua oar ă ctitor” al mănăstirii Dochiariu de la Muntele Athos, fiindcă scosesede sub poprire odoarele amanetate ale aşezământului3. Închinarea mănăstirilor la Locurile Sfinte o putea face numai ctitorul, adică cel ce construisemănăstirea sau un urmaş al său. Dacă domnul ţării dorea să facă o închinare, el

trebuia să cear ă acordul familiei de ctitori. Aşa s-a întâmplat, de pildă, laînchinarea Galatei, act pentru care s-a solicitat „încuviinţarea doamnei Maria,fiica ctitorului”, r ă posatul Petru Şchiopul4. Închinarea aducea, de drept,autorului său, înscrierea „în sfântul pomelnic acel mare, să să pomenească deopotrivă împreună cu ceilalţi sfinţi ctitori”5.

Un act ctitoricesc putea fi împlinit de un singur individ, de o familie saude o comunitate (o breaslă, un sat etc.). Ctitorii erau cu toţii oameni liberi şideţinători de bunuri. Ei puteau fi, în egală măsur ă, bărbaţi şi femei, laici şireprezentanţi ai Bisericii, domni şi boieri, negustori şi or ăşeni. „Pilda cea bună”în materie de ctitorire trebuia să vină, însă, de la domni.

Motivaţia actului ctitoricesc era multiplă. În multe cazuri, actul dectitorire era menit să afirme şi să consolideze prestigiul politic, social saueconomic al celui care îl împlinea. Dar ctitorirea avea, în primul rând şi mai

presus de orice, o dimensiune religioasă şi soteriologică, ctitorii acţionând „cuconvingerea că întemeierea şi întreţinerea de biserici le vor aduce mântuirea”(Maria Cr ăciun). „Donaţia pioasă era, f ăr ă îndoială, gestul fundamental de

pietate al unei creştinătăţi foarte primitive şi care tr ăia strivită de sentimentulunei culpabilităţi permanente”, scria Georges Duby, referindu-se la Europamedievală catolică. Aceeaşi concepţie caracteriza şi lumea ortodoxă. În Europamedievală nu existau credincioşi şi necredincioşi. Necredincioşi erau doar adepţii altor religii. Creştinismul era „atmosfera în care omul îşi tr ăia întreaga

sa viaţă – nu numai viaţa intelectuală, ci şi cea particular ă, cu numeroasele eiacte, viaţa sa publică cu ocupaţiile-i diverse şi viaţa sa profesională, oricare ar fi fost cadrul ei” (Lucien Febvre). Apartenenţa la acest univers spiritual şimental trebuia exprimată şi în forme materiale, anume prin ctitorii. Dar nu eranumai atât.

1 Documente privind istoria României, seria A. Moldova, XVII/3, p. 38, nr. 62 (încontinuare, DIR ).

2 Ibidem, XVII/4, p. 383, nr. 487.3 Ibidem, XVI/2, p. 236, nr. 247.4 Ibidem, XVII/4, p. 363, nr. 460.5 Documente privitoare la istoria ora şului Ia şi, I, editate de Ioan Caproşu şi Petronel

Zahariuc, Iaşi, 1999, p. 95, nr. 66.

4



S-a remarcat faptul că secolul al XVI-lea aduce o modificare înatitudinea faţă de actul ctitoricesc. Or, aceasta este tocmai vremea când, înîntreaga Europă, fie ea catolică, ortodoxă şi, mai târziu, protestantă, semanifesta o frică patologică şi contagioasă de Apocalipsă. Ca urmare, literaturareligioasă începuse să pună accentul mai ales pe sfâr şitul lumii. În pictura

bisericească, scene de dimensiuni foarte mari, reprezentând Judecata de Apoi,îşi f ăceau loc în biserici, pentru a fi bine văzute de oameni. „Credinciosul n-avea cum să nu vadă cântarul Judecătorului şi infernul negru şi roşu din careiese un balaur uriaş” (Jean Delumeau). În concluzie, teama de Apocalipsă şi de

pedeapsa Domnului pentru păcatele lumeşti poate constitui şi ea o explicaţie pentru fervoarea cu care domni, boieri, negustori sau or ăşeni din ŢărileRomâne s-au dedicat activităţii de ctitori. Construind biserici, închinând moşii,

bani şi obiecte liturgice, ei căutau nu numai să-şi ispăşească păcate, ci se şi pregăteau sufleteşte pentru sfâr şitul pe care-l credeau foarte aproape. „Acesteexcese de smerenie nu pot fi înţelese decât dacă le situăm într-o vastă istorie a

păcatului” (Jean Delumeau).

1. ASOCIEREA LA GESTUL CTITORICESC.STUDIU DE CAZ: MĂNĂSTIREA HUMORULUI

„[…] am dat şi am întărit de la noi, în Ţara noastr ă a Moldovei, ale lor drepte ocini, ce-au dat şi au lăsat panul Toader Boboioh logof ătul, la moarteasa, sfintei noastre mănăstiri Humor, pe care el a înnoit-o şi a zidit-o şi aînfrumuseţat-o şi a întărit-o şi unde a şi fost înmormântat, şi a dat toate moşiilecâte le-a avut din privilegii, din danie şi din cumpăr ătur ă, ce a avut el în Ţaranoastr ă a Moldovei”, spune un uric de la Alexandru Lă puşneanu, reconstituindlatura cea mai cunoscută a activităţii ctitoriceşti desf ăşurate de Toader, marelelogof ăt al lui Petru Rareş: înălţarea, pictarea şi înzestrarea noii biserici de laHumor 6.

Pe pârâul Humorului (Homor, în documentele medievale), exista, încă de la începutul veacului al XV-lea, o mănăstire cu hramul Adormirii MaiciiDomnului, ctitorită de Ion (Oană) vornicul. Aşezământul avea propor ţii destulde reduse; ruinele lui s-au păstrat până în zilele noastre. Era, totuşi, o mănăstirecu viaţă de obşte, cârmuită de egumeni (numele unora dintre ei sunt cunoscute)şi înzestrată cu sate şi preţioase căr ţi de cult. Deşi ctitorie boierească, Humoruls-a bucurat de la început de atenţia şi grija domnilor de la Suceava. În 1415,

Alexandru cel Bun îi f ăcea o danie „pentru pomenirea sfântr ă posaţilor părinţilor noştr i şi pentru pomenirea şi sănătatea domniei mele şi a copiilor domniei mele”7. Fiul lui, Ştefan al II-lea, va face un gest asemănător, „pentrusănătatea nostr ă şi pentru sufletul sfântr ă posaţilor noştri părinţi”8, scutind devamă carele cu peşte ale mănăstirii. Călugării de la Humor au avut a se ruga şi

pentru Petru vodă Aron şi părinţii săi, în schimbul unei noi scutiri de vamă la peşte, acordată la 6 octombrie 1454. Şi Ştefan cel Mare, încă din primii ani dedomnie, se va îngriji de acest aşezământ: la 30 august 1459, el dădea un obrocanual de cinci buţi de vin „întru pomenirea sfântr ă posaţilor noştri părinţi şi

6 Moldova în epoca feudalismului, II, Chişinău, 1978, p. 296, nr. 94.7 Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, I, volum întocmit de C. Cihodaru, I.

Caproşu şi L. Şimanschi, Bucureşti, 1975, p. 58, nr. 40 (în continuare, DRH).8 Ibidem, p. 366, nr. 258.

5



pentru sănătatea noastr ă, ca să întărim mănăstirea noastr ă numită Homor”9. În1473, din porunca aceluiaşi domn, ieromonahul Nicodim copia şi împodobeacu miniaturi un splendid Tetraevanghel pentru mănăstirea Humor, îmbr ăcat,câţiva ani mai târziu, într-o ferecătur ă de argint cu bogate ornamente. Carteaaceasta, care ascundea, între scoar ţele ei, celebrul portret al lui Ştefan cel Mare,

va fi adesea părtaşa unor momente tragice din viaţa Moldovei sau a domnilor ei. Reconstituirea istoriei Tetraevanghelului de la Humor i-a oferit profesoruluiEmil Turdeanu prilejul de a scrie: „În 1538, pe când sultanul Suleyman

pătrunse «în biata Ţar ă a Moldovei» […] cu mare mulţime de oşti, ca să pedepsească pe ambiţiosul Petru Rareş, călugării de la Homor trimit în grabă cartea la Ciceu, în cetate. Aci o găseşte Petru Rareş, după fuga sa atât de

pitoresc descrisă de Ureche şi, în ceasurile lungi de aşteptare, cu inimaînvăluită de planuri îndr ăzneţe, va fi privit adesea chipul tătâne-său, «bătrânulŞtefan vodă», din fruntea Tetraevanghelului. Apoi, când ceasurile aşteptării s-au împlinit şi voievodul a izbutit să-şi croiască drum spre Constantinopol, el aluat cu sine cartea care-i trezea, în rugă şi în ambiţii, icoana părintească. Întors

în domnie în 1541, Petru Rareş aşeză iar ăşi cartea la hramul său, ca prinosveşnic pentru amintirea lui Ştefan vodă şi a sa”.

Este cunoscută şi o danie f ăcută de un boier mănăstirii lui Oană: unMinei pe luna februarie (probabil, dintr-o serie de 12), închinat de logof ătulIoan Tăutul, la 25 ianuarie 1492.

Daniile domneşti de sate, scutirile de vămi şi, în sfâr şit, închinareaTetraevanghelului cu portretul lui Ştefan cel Mare sunt dovezi că Humorulavea un statut special, privilegiat, faţă de celelalte mănăstiri boiereşti „defamilie”. Şi erau multe din acestea în pământul Moldovei, construite de oameniale căror nume nu ne mai spun astăzi nimic, aşezăminte risipite în vâltoareavremilor. Gesturile domnilor faţă de mănăstirea Humor tr ădează faptul că aceştia se considerau copărtaşi la actul ctitoricesc. După atenta cercetare asigiliului lui Oană vornicul, Leon Şimanschi a ajuns la concluzia că „posesorulsău apar ţinea […] familiei domneşti”. Probabil, această înrudire explică atenţiadomnilor faţă de ctitoria lui Oană.

Petru Rareş a avut faţă de mănăstirea Humor aceeaşi atitudine, ca şiînaintaşii săi. Pisania noii biserici spune: „Cu bunăvoia Tatălui şi ajutorulFiului şi săvâr şirea Sfântului Duh, din voinţa şi cu ajutorul binecinstitoruluidomn Petru voievod, fiul bătrânului Ştefan voievod, s-a început şi s-a ziditacest hram în numele Cinstitei Adormiri a Preacuratei şi Prea BinecuvântateiStă pâne a noastre, de Dumnezeu Născătoare şi Pururea Fecioar ă Maria, cu

dania şi osteneala robului lui Dumnezeu, jupan Theodor mare logof ăt, şi alesoţiei sale, Anastasia. În anul 7038 <1530>, luna august 15. Şi sub egumenialui kyr Paisie”10.

Lucr ările de construcţie s-au pornit în primele patru luni ale anului1527, foarte probabil la începutul primăverii (martie–aprilie). Aceastaînseamnă că, la puţin timp după urcarea sa pe tron, Petru Rareş şi-a exprimat„voinţa” de a avea o biserică nouă la Humor. La dorinţa lor sau la poruncă domnească, Toader şi Anastasia au devenit ctitorii aşezământului, terminat la1530 şi pictat în 1535. Faptul că Toader logof ătul a construit o biserică nu pe o

9 Ibidem, A, II, volum întocmit de Leon Şimanschi în colaborare cu Georgeta Ignat şiDumitru Agache, Bucureşti, 1976, p. 123, nr. 86.

10 Eugen A. Kozak, Die Inschriften aus der Bukovina, Viena, 1903, p. 29, nr. I.

6



ocină str ămoşească, ci preluând un vechi drept de ctitorire de la un neam cuurmaşi în viaţă constituie un serios indiciu al originii sale str ăine.

Noii sale biserici, logof ătul i-a f ăcut o catapeteasmă demnă de o ctitoriedomnească. Ea „prezintă in situ structura originală din lemn sculptat, pictat şiaurit, cu uşile împăr ăteşti şi friza Marea Deisis” (Marina Ileana Sabados).

Icoanele împăr ăteşti ale iconostasului, aflate, acum, în pronaosul bisericii,înf ăţişează pe Arhanghelul Mihail, pe Maica Domnului cu Pruncul, scenaDeisis cu Apostolii şi Adormirea Maicii Domnului – hramul bisericii. Cele

patru icoane au fost „concepute în spiritul modelelor bizantine ale secolului alXIV-lea” şi „înf ăţişează, în primele trei cazuri, «portrete» monumentale,

proiectate într-un spaţiu transcendental (sugerat de fondul auriu), avândmenirea de a conserva intact sentimentul «prezenţei în har» a persoanei sfintecăreia i se adresează rugăciunile” (Marina Ileana Sabados).

Nu sunt cunoscute căr ţi şi obiecte liturgice dăruite de Toader Humorului, deşi au existat, cu siguranţă. La 1555, Dan hatmanul, al doilea ctitor al acestei mănăstiri, „a ferecat şi un Tetraevanghel frumos şi scump”11.

În scrisoarea de mărturie a egumenului Eftimie nu se spune că Dan ar fi f ăcutun Tetraevanghel , ci doar că a ferecat unul, ceea ce înseamnă că manuscrisulfusese copiat mai de demult. La Humor se păstra vechiul Tetraevanghel al luiŞtefan cel Mare, dat mănăstirii lui Oană vornicul, dar acela avea ferecătura lui,cu care a ajuns până în zilele noastre. Nu r ămâne a presupune decât că manuscrisul ferecat de Dan era Tetraevanghelul închinat Humorului de Toader logof ătul, căci nu se putea închipui un act de ctitorire împlinit f ăr ă închinareaunui Evangheliar . Poate că Toader nu mai apucase să îmbrace manuscrisul înscoar ţe bogate, lucrate în metal preţios şi bătute cu pietre scumpe şi atunci îşiva fi luat Dan asupra sa ducerea la bun sfâr şit a gestului de închinare.Scrisoarea egumenului Eftimie este singurul izvor care atestă existenţa, laHumor, a încă unui Tetraevanghel în afara aceluia copiat din porunca luiŞtefan cel Mare.

Un document muntenesc, de prin 1534–1535, din care au ajuns până lanoi doar două treimi, atestă că Vlad Vintilă vodă a dăruit mănăstirii Humor unsălaş de ţigani, „ca să fie sfintei mănăstiri de întărire şi cinstiţilor şidumnezeieştilor ieromonahi pentru odihnă şi în ascultare, iar domniei mele şi

părinţilor domniei mele de veşnică pomenire”12. Editorul acestui act, DamianP. Bogdan, credea că domnul Ţării Româneşti a dăruit ţiganii Humorului înurma unei solii a călugărilor de la această mănăstire. Mai aproape de adevăr,

Nicolae Grigoraş a pus dania lui Vlad Vintilă în legătur ă cu drumul logof ătului

Toader în Ţara Românească, în 1534: „Reprezentantul lui Petru Rareş,logof ătul Teodor, a acţionat astfel nestingherit încă de la intrareaîmputernicitului sultanului [Aloisio Gritti] pe teritoriul Ţării Româneşti, ceamai bună dovadă constituind-o dania – una dintre puţinele de acest fel – pe careVlad Vintilă o va acorda în anul următor tocmai ctitoriei logof ătului Teodor dela Humor”. Interpretând semnificaţia gestului lui Vlad Vintilă, ŞtefanAndreescu scria: „Cea mai elocventă probă a strânsei lor [a Moldovei şi ŢăriiRomâneşti] apropieri o reprezintă un hrisov de danie al lui Vlad Vintilă vodă

pentru mănăstirea Humor din Moldova, f ăr ă dată, dar alcătuit după toate probabilităţile în r ăstimpul septembrie 1534 – iunie 1535. Actul în sine este

11 DIR , A, XVI/2, p. 98–99, nr. 89.12 DRH, B. Ţara Românească, III, volum întocmit în cadrul Seminarului de paleografie slavă condus de Damaschin Mioc, Bucureşti, 1975, p. 298, nr. 181.

7



deosebit de important, fiind din câte ştim cea dintâi mărturie de acest fel păstrată până astăzi, în contextul istoriei legăturilor dintre Ţara Românească şiMoldova”. Dania lui Vlad Vintilă are, de fapt, o semnificaţie mai adâncă.

Nefiind o danie importantă, de dimensiunile altor danii domneşti, înseamnă că adevărata ei valoare nu era cea materială. Darul acesta trebuie să fi fost, mai

degrabă, expresia legăturilor personale dintre ctitor – logof ătul Toader – şidomnul muntean. Cu siguranţă, el a fost f ăcut în 1534, cu prilejul călătoriei luiToader în Ţara Românească. La vremea aceea, biserica de la Humor eraconstruită şi-şi aştepta doar veşmântul de culoare. O danie domnească nu sef ăcea, însă, la întâmplare. Este de presupus, aşadar, că relaţiile dintre Toader şiVlad Vintilă nu erau acelea obişnuite între un suveran şi sfetnicul vecinuluisău. Un început de explicaţie pare să vină din direcţia ipotezei originii sârbeştişi a refugiului lui Toader în Ţara Românească, probabil împreună cu familiaBrancovicilor. În acest context, trebuie spus că domnul care le-a oferit găzduirenefericiţilor urmaşi ai ţarilor sârbi şi celor care-i însoţeau a fost Radu cel Mare,adică tocmai părintele lui Vlad Vintilă.

La 17 decembrie 1556, ieromonahul Eftimie, egumen al mănăstiriiHumor, şi întregul sobor al acestui aşezământ „ar ătau şi întocmeau” precum„ca să aibă pomenire şi rugăciune neschimbată şi veşnică în această sfântă mănăstire şi lăcaş […] boierul Daniil hatman şi pârcălab de Suceava până ce seva afla în viaţă şi va petrece în această lume, iar noi să fim datori a ne ruga […]în toate zilele şi să cânte rugăciunile paraclisului Preasfintei Născătoare deDumnezeu peste să ptămână, în toate sâmbetele, seara spre duminică, în sobor.Iar după trecerea unui an de la moartea lui, după plecarea lui din această lume,să i se facă pomenire din an în an, în ziua Întâmpinării Domnului Dumnezeu şiMântuitorului nostru Isus Hristos, cât va fi mănăstirea, mai sus spusului aldoilea ctitor al acestui sfânt hram, Daniil hatman şi soţiei sale, Teodosia, şicopiilor lor, pentru că această binecinstitoare ramur ă, care s-a aprins de dorinţă dumnezeiască şi al doilea ctitor al acestei sfinte noi mănăstiri mult s-a nevoit şis-a trudit întru Hristos pentru sfânta mănăstire şi pentru binecuvântarea şiveşnica lui pomenire […]. Şi a îmbunătăţit şi a înfrumuseţat această sfântă dumnezeiască, sobornicească biserică […] cu sfeşnice şi lumânări şi avere. Şi aferecat şi un Tetraevanghel frumos şi scump şi cu cădelniţă şi chivot bun şi

patrahir şi aurar şi stihar, toate podoabele bisericeşti alese şi pocrovăţ”13.Scrisoarea de mărturie a egumenului şi a soborului de la Humor îl

numeşte pe hatmanul moldovean Dan, „al doilea ctitor” al mănăstirii,continuator, adică, al operei lui Toader logof ătul. Dan apare tot ca „al doilea

ctitor” şi în inscripţia tabloului votiv adăugat peste fresca pictată cu cheltuialalui Toader logof ătul, în pronaos, în partea dreaptă a uşii, spre cameramormintelor: „Aici, al doilea ctitor şi a înfrumuseţat … pan Daniil hatman şi

pârcălab al Sucevei … în anul 7063 <1555>, luna … 20”.Dan şi Todosia sunt înf ăţişaţi în straiele specifice mijlocului de veac

XVI, el – cu capul acoperit cu bonetă, ea – cu pălărie. Dan poartă în mâini unchivot, despre care scrie şi egumenul Eftimie în documentul din 1556.Inscripţia, par ţial ştearsă, datează daniile în 1555, adică tocmai în anul cândDan şi Todosia dăruiau mănăstirii Humor sate, păr ţi de sate şi robi ţigani14.

Dan hatmanul a ales Humorul ca loc spre care să-şi îndrepte dania(devenind, astfel, copărtaş la actul ctitoricesc), în virtutea faptului că jupâneasa

13 DIR , A, XVI/2, p. 98–99, nr. 89.14 Teodor Balan, Documente bucovinene, I, Cernăuţi, 1933, p. 51–53, nr. 20.

8



lui, Todosia, era, prin mama ei, descendentă a ctitorului vechiului Humor – Oană vornicul.

2. PRELUAREA DREPTULUI DE CTITORIRE.

STUDIU DE CAZ: BISERICILE SFÂNTA VINERI ŞI TĂIEREA CAPULUI SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL DIN IAŞI

Până la 1879, pe locul actual al halelor din Iaşi s-a aflat o masivă şiimpunătoare biserică de zid, cu hramul Sfânta Paraschiva (Sfânta Vineri). Eracea de-a doua ctitorie – după mănăstirea Secu – a lui Nestor Ureche, marevornic al Ţării de Jos. Boierul moldovean înălţase biserica Sfânta Vineri petemeliile alteia mai vechi, din lemn, cu acelaşi hram, preluând dreptul dectitorire de la „marele ctitor Samson”, pe când acela era încă în viaţă. Samsonîi dăduse „bună învoire ca să facă această biserică din zid de piatr ă, iar aceasfântă biserică de lemn să aibă tot el însuşi să o îngrijească şi să-i mute locul,

să-i fie iar ăşi pomană şi amintire lui Samson şi casei lui”15. După moartea luiSamson, reconfirmându-i-se dreptul de ctitorire de către soţia defunctului,Agafia Samsonova, şi fiicele sale, Tecla, Marica şi Nastasia, vornicul a f ăcut

biserica de piatr ă, „iar biserica de lemn a mutat-o în Târgul Nou, în Iaşi, şi asfinţit-o cu hramul Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, ca să fie iar ăşi

pomană vechilor ctitori”. Apoi „a cumpărat împrejmuirea ei, cu bani gata […], pentru lărgirea locului sfintei biserici dinspre toate păr ţile şi mai întâi în frunteatârgului, cu locuri de dughene, şi le-a îngr ădit cu garduri tari”16.

La 1610, când călugării de la Muntele Sinai au venit în Moldova şi s-au plâns lui Constantin vodă Movilă de săr ăcia şi lipsurile pe care le îndur ă,domnul l-a chemat pe Nestor Ureche şi l-a îndemnat „pentru harul şi bunătatealui Dumnezeu spre miluirea acelui sfânt loc. Şi el, iubitor de Dumnezeu şimilostiv şi având din vremea veche bună osârdie către sfânta mănăstire aSinaiului, a fost ascultător, în totul, bunului nostru sfat şi săritor la cererea de

binefacere cu harul dumnezeiesc”17. Împreună cu întreaga familie, Nestor Ureche a transformat biserica în mănăstire „şi a închinat-o mai sus-scriseimănăstiri a Sinaiului”, împreună „cu toate câte trebuie în ea şi cu dughenele şicu toate câte se văd şi cu viile şi satele şi vitele şi cu toate câte trebuie uneisfinte mănăstiri”. Actul închinării este datat 21 decembrie 1610: la vremeaaceea, biserica Sfânta Paraschiva era deja terminată.

Când, în 1655, Paul de Alep a trecut prin Iaşi, a găsit la Sfânta Vineri

„o biserică frumoasă”, în care „fiecare iconostas are icoana Sfintei Ecaterina şicelelalte icoane. Uşile altarului şi chipurile apostolilor au fost f ăcute în Rusia.Pe zidul uşii bisericii se văd picturi înf ăţişând muntele lui Dumnezeu, munteleSinai, mănăstirea, muntele lui Moise, unde acesta a vorbit cu Creatorul,muntele Sfintei Ecaterina şi celelalte mănăstiri din acest ţinut, cu beduini şialtele de acest fel. Ai crede că vezi aceste locuri aievea”18.

Familia lui Nestor Ureche a fost foarte legată de acest aşezământ.Ataşamentul descendenţilor marelui vornic se concretizează nu numai în

15 DIR , A, XVII/2, p. 336, nr. 450.16 Ibidem.17 Ibidem, p. 337, nr. 450.18 C ă l ă tori str ă ini despre Ţă rile Române, VI, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-

Dersca Bulgaru şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 66.

9



daniile f ăcute acestei ctitorii, ci şi în desemnarea ei, repetată, drept „bisericamoşului lor, Ureche vornicul”. Chiar şi după patru generaţii, legătura continuasă dăinuie: înainte de plecarea în Rusia, Gheorghiţă spătarul, soţul unei urmaşea lui Nestor Ureche, va lăsa mănăstirii Sfânta Vineri o parte din lucrurile salemai de preţ, printre care un exemplar din Divanul lui Dimitrie Cantemir,

Psaltirea lui Dosoftei, un Liturghier , o pereche de călimări, vase şi veşminte.Stingându-se neamul Urecheştilor, mănăstirea a început să decadă.Cutremurul din 1803 a afectat grav zidăria, dar slujbele au continuat să sedesf ăşoare până la 1860. În 1874, un incendiu a distrus acoper ământul bisericii,

pentru ca, în timpul r ăzboiului de la 1877, edificiul să fie transformat în depozitrusesc de medicamente. După plecarea ruşilor, avea să se constate că aceştialuaser ă ca „suveniruri” argintăria care mai r ămăsese pe la icoane. Ajunsă într-ostare avansată de degradare, în lipsa unor fonduri pentru restaurarea ei, bisericalui Nestor Ureche a fost demolată la 1879, locul altarului fiind marcat cu ocruce de piatr ă, mutată odată cu amenajarea noilor hale.

Actul ctitoricesc al lui Nestor Ureche ridică multe semne de întrebare.

Samson nu este, deocamdată, cunoscut documentelor. Nici biserica înălţată deel la Iaşi nu este atestată înainte de intervenţia lui Nestor Ureche. Apoi, esteneobişnuită toată mişcarea pe care vornicul Ureche o face: în loc să construiască o biserică de zid în Târgul Nou, el prefer ă să mute acolo bisericade lemn a lui Samson şi, în locul ei, să facă o biserică de zid. Noua ctitorie

păstrează hramul bisericii lui Samson, în timp ce biserica din lemn este sfinţită cu un hram nou, anume Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, acelaşi cual mănăstirii Secu. După 1610, urma bisericii de lemn dispare iar ăşi dindocumente.

Târgul Nou (numit şi Târgul de Sus) luase naştere în a doua jumătate aveacului al XVI-lea, prin extinderea către nord a oraşului Iaşi. Vatra veche delocuire a r ămas să fie numită Târgul Vechi sau Târgul de Jos. Uliţa care separaTârgul Nou de Târgul Vechi era Uliţa Strâmbă (actuala stradă Dancu). ÎntreTârgul Vechi şi Târgul Nou aveau să apar ă pieţe în care se vindea peştele, deunde şi numirea locului: „în (la) Mă ji”. În Târgul Nou, în această mahala aMă jilor, Miron vodă Barnovschi a început a construi o biserică pe care n-aajuns s-o termine. Ea a fost continuată de Vasile Lupu, care a zidit-o de laferestre în sus şi a sfinţit-o la 9 noiembrie 1635. Hramul ei: Tăierea CapuluiSfântului Ioan Botezătorul. Identitatea acestui hram cu acela al bisericii lui

Nestor Ureche, ca şi situarea acestor două lăcaşuri în Târgul Nou dovedescfaptul că biserica de zid începută de Miron Barnovschi este succesoarea

bisericii de lemn a lui Samson şi a vornicului Ureche. Altfel spus, MironBarnovschi a înlocuit biserica de lemn cu o construcţie de zid, păstrând, însă,vechiul hram ales de Nestor Ureche.

Nu sunt cunoscute motivele pentru care Miron vodă a devenit nou ctitor al bisericii Sfântul Ioan Botezătorul. Cronicarul Miron Costin spune că „bisérica lui Sfetii Ioanu, iar ă aicea în oraşu [Iaşi]”, este „de îmmă-sa f ăcută”19,adică de mama domnului, Elisabeta. Mărturia aceasta este mai presus de oriceîndoială, căci Miron Costin, apropiat al neamurilor Barnovschi şi Movilă, va fiştiut din familie poveşti despre biserica din Iaşi. Totuşi, din consemnarea lui nuse înţelege prea bine dacă mama lui Miron Barnovschi a fost aceea care aînceput construcţia sau cea care a continuat-o un timp, după moartea lui Miron,

19 Miron Costin, Opere, ediţie critică de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 94.

10



potrivit testamentului acestuia. Făr ă îndoială că Miron vodă a preluat dreptul dectitorire asupra bisericii Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul în virtuteaunei legături de rudenie (prin sânge şi prin alianţă) cu Nestor Ureche. El a

preschimbat construcţia de lemn a lui Samson şi a vornicului Ureche într-oconstrucţie solidă, pe care avea să o ducă la bun sfâr şit Vasile Lupu, domnul

care, în temeiul aceluiaşi drept de ctitorire, avea să repare şi zidurile şi turnurilede apărare ale mănăstirii Secu, înălţate de acelaşi vornic Nestor Ureche.

II. FUNCŢIA ŞI SEMNIFICAŢIA CTITORIILOR

1. CTITORII – LOCURI DE MEMORIE.STUDIU DE CAZ: MĂNĂSTIREA PUTNA

Biserica mănăstirii Putna adă posteşte, astăzi, în pridvor, pronaos şi

naos, 12 pietre tombale. Din etapa veche a înmormântărilor la Putna, cuprinsă între 1477 (anul mor ţii doamnei Maria Asanina Paleologhina) şi 1529 (anulmor ţii doamnei Maria, soţia lui Petru Rareş), au r ămas zece lespezi funerare. Înceea ce priveşte mormântul doamnei Maria Despina, soţia lui Radu cel Frumosşi soacra lui Ştefan cel Mare, mormânt a cărui lespede nu s-a păstrat, existenţalui este atestată de letopiseţe20 şi confirmată de elegantul acoper ământ dincatifea albastr ă, păstrat în muzeul mănăstirii. Raportul f ăcut de austrieci în1856, în timpul să păturilor par ţiale din biserica Putnei, descrie nouă morminte:cinci în pronaos şi patru în naos.

Lespedea tombală a Mariei Asanina Paleologhina, o placă de gresiecu un splendid decor de inspiraţie renascentistă, a ajuns până la noi în condiţiifoarte bune, adă postită în partea stângă a naosului, într-un arcosoliu. Decoruldin câmp şi literele inscripţiei marginale par neatinse de trecerea vremii. Din

păcate, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre acoper ământul de mormânt alacestei doamne (Fig. 1). Comparând dimensiunile pietrei de mormânt cu aceleaale acoper ământului, se observă că zonele de tocire mai intensă corespund cumuchiile pietrei, pe care ţesătura de mătase le depăşea cu câţiva centimetri.

Acoper ământul de mormânt al doamnei Maria nu a fost o simplă oper ă de artă, menită să înfrumuseţeze necropola de la Putna. În Bizanţ, tradiţiaacoperirii mormintelor imperiale cu ţesături scumpe era foarte veche, mărturiidespre această practică existând încă în scrierile autorilor latini. Din păcate,

nici o stof ă de acest gen n-a ajuns până la noi. Au supravieţuit, însă, câtevaacoperitori pentru mormintele sau relicvariile sfinţilor, iar pentru alte câtevaavem atestări în surse scrise. Spre deosebire de acestea, însă, acoper ământul dela Putna conţine şi portretul brodat al defunctei, ceea ce face din el, după opinialui André Grabar şi a altor specialişti, cel mai gr ăitor exemplu de gisant brodatdin arta bizantină şi postbizantină. Gisantul, îndeobşte sculptat, dar şi turnat înmetal, s-a bucurat de o oarecare r ăspândire în spaţiul ortodox, de moştenire sauinfluenţă bizantină. Cea mai veche mărturie a existenţei unui gisant brodat înBizanţ priveşte o efigie a Sfântului Dimitrie mort, adusă în 1149 de ManuelComnenul de la Salonic la Constantinopol; nu se ştie, însă, dacă această

broderie va fi acoperit cu adevărat mormântul sfântului. Orişicum, este sigur că

20 Cronicile slavo-române din sec. XV–XVI publicate de Ion Bogdan, ediţie revăzută şicompletată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 22, 65.

11



pentru bizantini şi, mai târziu, pentru ruşi, gisantul era rezervat doar mormintelor de sfinţi, ceea ce explică şi raritatea unor asemenea opere. Spredeosebire de Europa orientală, în Occident exista obiceiul de a se aşeza ungisant sculptat pe mormântul mai tuturor persoanelor de o anumită însemnătate, fie din lumea laică, fie din cea ecleziastică. Dintre ţările ortodoxe,

doar Bulgaria, Serbia, Bosnia şi Ţările Române au cunoscut gisantul (sculptatsau brodat) pe mormintele monarhilor. Gisantul brodat, piesă rar ă în arta bizantină şi postbizantină, a fost pus în legătur ă cu epitaful, broderie liturgică înf ăţişându-l pe Iisus Hristos mort, aşezat pe spate. Epitaful, scos în procesiuneîn Vinerea Mare, se aşază, în Sâmbăta Mare, pe masa altarului, unde se

păstrează până la Înălţare, altarul fiind asimilat cu mormântul Mântuitorului. Înaceastă formă, epitaful apare la finele secolului al XIII-lea, adică la începutulepocii paleologe. Epitaful evoca, în plan simbolic, Sfântul Mormânt şi f ăcealegătura între lumea aceasta şi Rai. În ceea ce priveşte locul în care el se păstraîn tot cursul anului, s-au avansat două ipoteze: fie era pus deasupramormântului donatorului său, fie era atârnat în biserică într-un loc anume, care

devenea, prin aceasta, locus sanctus.Acoper ământul de mormânt al doamnei Maria are vădite tr ăsături

specifice artei Bizanţului. Broderia conţinând imaginea doamnei plasată subarcadă aminteşte o seamă de piese cu reprezentări similare ale unor împăr ăteseşi împăraţi bizantini. Totodată, trebuie adăugat faptul că artiştii bizantini i-auînf ăţişat adeseori pe sfinţi sub o arcadă, fie în frescele bisericilor, fie înminiaturile manuscriselor, fie în pictura icoanelor, fie în sculpturi, fie înţesături sau broderii – modalitate de subliniere a unei calităţi: majestas deorum.Comparaţia cu aceste piese dovedeşte că reprezentarea doamnei Maria sub oarcadă nu s-a f ăcut din raţiuni artistice sau estetice, ci cu scopul vădit de aexprima ideea de maiestate.

Destinaţia acoper ământului de mormânt de la Putna tr ădează o evidentă influenţă apuseană. Efigia suveranului aşezată deasupra mormântului săuconstituie, în fond, o expresie a concepţiei politice despre „dublul corp alregelui” (Ernst Kantorowicz). Originea acestei concepţii se regăseşte înAntichitate, când a fost lansată maxima dignitas non moritur , aplicată, în cazulsuveranilor medievali, sub forma regia majestas non moritur . Gânditoriimedievali occidentali au pornit de la ideea că Iisus Hristos fusese rege şiHristos (cu sensul de „uns”) prin propria sa natur ă. În acest caz, monarhul

pământean, ca reprezentant al lui Iisus, era rege şi Hristos (uns) prin graţie. Elera o gemina persona, adică în trupul lui se regăseau două personalităţi: una

umană şi cealaltă divină. Monarhul nu era o gemina persona prin natura lui, cidevenea astfel prin ritualul ungerii. Dubla natur ă a monarhului îi asiguraacestuia eternitatea (rex qui nunquam moritur ), altfel spus, continuitateadinastiei şi imortalitatea demnităţii sale de suveran. În fapt, nu regele ca

persoană era nemuritor, ci regalitatea sa, adică ceea ce primise prin graţiadivină.

Este greu de spus dacă acoper ământul de mormânt al doamnei MariaAsanina Paleologhina va fi fost un gisant sau o efigie, în sensul în care suntdefinite acestea pentru Europa apuseană. În tot cazul, chiar dacă el nu a avut, încadrul ceremoniei funerare, rolul pe care efigia îl juca la înhumarea regilor Franţei sau ai Angliei, un lucru este sigur: broderia de la Putna reprezintă –

prin caracteristicile sale care ţin de arta occidentală, ca şi prin acelea specifice

12



artei bizantine – o expresie a concepţiei medievale despre eternitatea instituţieimonarhice.

Soclul mormântului doamnei Maria Asanina Paleologhina din bisericaPutnei este constituit dintr-o lespede împodobită cu un decor gotic, absolutidentic aceluia care apare pe balustrada pridvorului de la turnul-clopotniţă al

bisericii din Bălineşti (Fig. 2). La rândul său, balustrada de la Bălineşti a fostasemuită cu aceea descoperită în „cursa de şoareci” de la cetatea Sucevei, iar aceasta din urmă – cu balustrada capelei castelului de la Hunedoara. Totodată,ornamentaţia balustradei de la Bălineşti a mai fost comparată şi cuornamentaţia logiei refectorului fostei mănăstiri franciscane din Cluj. La acesteexemple se mai poate adăuga unul, chiar dacă nu întru totul identic: fragmentulde balustradă cu decor gotic descoperit în ultimii ani, în cursul să păturilor arheologice de la mănăstirea Probota. Atât soclul mormântului doamnei Maria,cât şi balustrada de la Bălineşti, sunt netraforate, ca şi, par ţial, balustrada de laHunedoara. La o privire mai atentă, se constată că decorul de pe soclulmormântului Mariei Asanina Paleologhina este închis într-un chenar care, în

partea stângă (la capul defunctei), lipseşte, în locul lui observându-se clar oveche tăiere pentru o îmbinare „în coadă de rândunică” (Fig. 3). Aceastaînseamnă că aşa-zisul soclu este, de fapt, un fragment dintr-o balustradă carecontinua cu alte plăci decorate la fel, îmbinate între ele în sistemul „coadă derândunică”. Fragmentul de balustradă, cu dimensiuni apropiate de acelea alelespezii tombale, va fi fost recuperat, cândva, din r ămăşiţele de piatr ă ale unor construcţii demolate sau distruse din cuprinsul mănăstirii Putna. Pietre cu

profile lucrate în stil gotic au fost, de altfel, scoase la lumină şi în timpulsă păturilor arheologice efectuate pe latura de sud a incintei mănăstirii, unde aufost descoperite urmele aşa-zisei case domneşti. Este dificil de reconstituit felulîn care va fi ar ătat soclul iniţial al mormântului doamnei Maria. Dat fiind faptulcă acoper ământul nu avea poale care să cadă până la nivelul pardoselii, este de

presupus că soclul era decorat. O posibilă paralelă o ofer ă mormintele dinvechea necropolă domnească de la R ădăuţi. Pietrele funerare ale primilor domni ai Moldovei au fost sculptate şi aranjate în cuprinsul bisericii din

porunca lui Ştefan cel Mare, în anii 1479–1480, adică la scurt timp după moartea doamnei Maria Asanina Paleologhina. Soclurile unora dintremorminte au păstrat vizibile urme de pictur ă (Fig. 4 a, b), cu motive foarteasemănătoare, dacă nu chiar identice, cu acelea de pe veşmintele membrilor familiei domneşti din tabloul votiv de la R ădăuţi (Fig. 5). Or, dacă acceptăm că acest tablou votiv apar ţine, şi el, vremii lui Ştefan cel Mare, înseamnă că

soclurile mormintelor au fost pictate tot atunci, poate chiar în momentul în careau fost aşezate şi lespezile funerare. Nu întâmplător decorul soclurilor aminteşte veşmintele de la curte: mormintele pictate astfel apăreau privitoruluica şi cum ar fi avut acoper ăminte din stofe grele, ţesute cu fire de aur şi mătase.

Piatra de mormânt a fiilor lui Ştefan cel Mare, Bogdan şi Petru,aşezată pe pardoseală, alături de sarcofagul doamnei Maria, prezintă urme detocire pe toată lungimea, ceea ce înseamnă că ea nu a fost niciodată supraînălţată. Dispunerea zonelor de tocire indică faptul că piatra s-a aflatîntotdeauna în partea stângă a camerei mormintelor, acolo unde, de altfel, segăseau, sub pardoseala bisericii, şi mormintele propriu-zise. Dată fiind starea

proastă de conservare a lespezii, este greu de spus dacă ea a avut vreodată un

acoper ământ. În muzeul mănăstirii Putna există, însă, o ţesătur ă italiană decatifea roşie, decorată cu vrejuri, cu fructe de rodie, cu frunze şi flori, de

13



dimensiuni apropiate cu acelea ale pietrei. Stofa prezintă uşoare urme de tocire pe o parte, aproximativ în acelaşi loc în care şi lespedea copiilor este puternictocită. Dacă nu va fi fiind la mijloc o pur ă coincidenţă, catifeaua ţesută cu fir de aur şi de mătase ar putea fi acoper ământul pentru piatra de mormânt a luiBogdan şi Petru.

Lespedea funerar ă din marmur ă, a doamnei Maria Voichiţa, dispusă în partea dreaptă a naosului, este netocită, iar stricăciunile ei sunt nesemnificative.Însă, ca şi în cazul Mariei Asanina Paleologhina, acoper ământul de mormânt – o ţesătur ă italiană de catifea – este destul de deteriorat. Câmpul central esteceva mai bine păstrat, dar bordura de mătase roşie pe care au fost cusuteslovele inscripţiei poartă urmele unei folosiri efective şi îndelungate.

În dreapta naosului, într-un arcosoliu, se află sarcofagul lui Ştefan celMare. Între mormintele de la Putna, acesta este singurul sarcofag confecţionatdin marmur ă. Fireşte că alegerea materialului nu a fost întâmplătoare. În EvulMediu, marmura era „l’apanage de l’empire byzantin”, iar în afara imperiului,„son utilisation se fait en référence à l’Empire, dont on veut s’affirmer soit le

fidèle serviteur, soit le continuateur légitime” (Jean-Pierre Sodini). Este cert că, pregătindu-şi locul odihnei veşnice în sarcofag de marmur ă, Ştefan cel Mare n-a dorit numai să-şi înfrumuseţeze necropola, ci să exprime, prin aceasta, oanume concepţie politică. Atât piatra tombală, cât şi soclul mormântului luiŞtefan sunt bogat împodobite cu decoruri vegetale. Soclul este sculptat numai

pe laturile de vest şi nord; latura de est nu are şi nu a avut niciodată decor. Prinurmare, în dispunerea iniţială a mormintelor, partea de r ăsărit a sarcofagului nuera vizibilă, accesul la ea fiind împiedicat de un obstacol, poate de zidul caredespăr ţea camera mormintelor de naos. Totuşi, această latur ă estică asarcofagului nu era cu totul lipită de zid, întrucât inscripţia de pe lespedea demormânt, ieşind din câmpul propriu-zis al pietrei, continuă pe muchea ei,tocmai în partea de la picioare. Că sarcofagul nu a fost lipit de zidul dinsprenaos o confirmă şi acoper ământul de mormânt, cu trei poale, pentru laturile devest, de nord şi de est. Dintre aceste poale, s-a păstrat în bune condiţii doar ceacorespunzând laturii nordice a mormântului. Din celelalte au r ămas numai fâşii.Acoper ământul a avut canafuri de mătase – din care s-a păstrat doar unul –,ceea ce înseamnă că ţesătura nu cobora până la pardoseală, spaţiul r ămas liber fiind acoperit de aceşti ciucuri.

După amplasare şi după inscripţiile pietrelor tombale, austriecii auidentificat în pronaosul Putnei mormântul lui Bogdan al III-lea, al lui Ştef ăniţă,al Mariei (Cneajna) şi al doamnei Maria, soţia lui Petru Rareş. În ceea ce

priveşte un al cincilea mormânt, autorii raportului de să pătur ă l-au atribuit luiAlexandru, fiul lui Ştefan cel Mare. Mai târziu, profesorul Petre Ş. Năsturelavea să se întrebe dacă nu cumva respectivul mormânt va fi apar ţinut doamneiMaria Despina, soacra lui Ştefan cel Mare. Nici una dintre aceste presupunerinu este întemeiată: a austriecilor, pentru că Alexandru a fost îngropat lamănăstirea Bistriţa, iar a profesorului Năsturel, pentru că persoanaînmormântată era, după descrierea veşmintelor, un bărbat. O cercetare recentă,apar ţinând istoricului Ştefan S. Gorovei, a pus în legătur ă acest mormânt cufragmentul de lespede funerar ă descoperit la Putna şi care, odinioar ă, a acoperitmormântul lui Iuga, vistiernicul lui Ştefan cel Mare.

Astăzi, pietrele tombale din pronaos sunt aranjate în următoarea ordine,

de la nord spre sud: a Mariei, doamna lui Petru Rareş, a lui Ştef ăniţă, a Mariei(Cneajna), a lui Bogdan al III-lea şi a lui Iuga vistiernicul (aceasta din urmă,

14



montată lângă peretele care desparte pronaosul de naos). S-a remarcat demultfaptul că lespedea doamnei Maria ocupă o poziţie oarecum nefirească faţă deaceea a lui Ştef ăniţă vodă: acesta din urmă, mort în 1527, ar fi trebuit să fieînhumat el lângă zidul bisericii, iar soţia lui Petru Rareş, trecută în lumeadrepţilor la 1529 – alături. Spre comparaţie, în partea dreaptă a pronaosului,

lângă zid se află piatra de mormânt a lui Bogdan al III-lea († 1517), iar alături,lespedea Mariei Cneajna († 1518). Inversarea pietrei tombale a lui Ştef ăniţă cuaceea a doamnei Maria – petrecută la o dată care nu se poate preciza, poatechiar în momentul amenajării respectivelor morminte21 – trebuie să aibă oexplicaţie. Este posibil ca dispunerea de acum a lespezilor să nu urmărească dispunerea mormintelor de sub pardoseală, altfel spus, mormântul lui Ştef ăniţă să se găsească, totuşi, lângă perete, iar al doamnei Maria, spre interiorul

bisericii. Dar se poate şi ca înmormântările să se fi f ăcut cronologic, de la sudcătre nord, astfel încât Ştef ăniţă să fi fost înhumat alături de mătuşa sa, Maria(Cneajna), iar doamna Maria a lui Petru Rareş – în locul r ămas liber întremormântul lui Ştef ăniţă şi zidul de nord; în acest caz, ordinea pietrelor ar

indica, totuşi, ordinea înmormântărilor.Piatra tombală a lui Ştef ăniţă şi aceea a doamnei Maria au fost f ăcute

din porunca lui Petru Rareş. Amândouă sunt din gresie de aceeaşi grosime – circa 25 cm (prin aceasta, ele sunt cu mult mai groase decât toate celelalte

pietre din biserica Putnei, care au grosimi cuprinse între 12 şi 18 cm) şi auinscripţii similare. Probabil, au fost f ăcute odată. În acest moment, lespedeaMariei este aşezată într-un arcosoliu, pe un soclu înalt, zidit, f ăr ă decoruri. Peacest soclu, în locurile unde tencuiala cea nouă a cr ă pat, se mai pot observaurme de vopsea roşie, poate resturi ale unei vechi picturi, ceea ce duce din noucu gândul la soclurile pictate ale mormintelor domneşti de la R ădăuţi.

Nu sunt cunoscute acoper ăminte din ţesături scumpe, cu inscripţii, pentru mormântul Mariei sau al lui Ştef ăniţă. Piatra lui Ştef ăniţă este unică laPutna prin forma ei trapezoidală. În tezaurul mănăstirii se păstrează o bucată destof ă italienească, din catifea roşie, cu un frumos decor vegetal, din fir de aur şimătase, întruchipând flori de lotus, de garoaf ă şi fructe de rodie. Ţesătura

provine de la un veşmânt domnesc. Iniţial, bucata de stof ă a fost de formă dreptunghiular ă. R ăspunzând, desigur, unor necesităţi practice, ea a fost

prelungită prin adăugarea unei alte bucăţi, din aceeaşi ţesătur ă, la un capăt, iar dreptunghiul a fost transformat în trapez prin adăugarea unui clin pe o latur ă.Piesa de formă trapezoidală care a rezultat nu poate fi nici văl de tâmplă, niciacoper ământ pentru amvon – cum s-a crezut –, dar nici acoper ământ de

tetrapod sau de pristol, ceea ce îndeamnă la presupunerea că ea a fost folosită drept acoper ământ de mormânt. Şi cum singura piatr ă de mormânt trapezoidală de la Putna îi apar ţine lui Ştef ăniţă, se poate considera că acesta esteacoper ământul mormântului său. De altfel, dimensiunile presupusuluiacoper ământ depăşesc cu numai câţiva centimetri dimensiunile pietrei demormânt.

În partea dreaptă a pronaosului, se află lespedea de mormânt a luiBogdan al III-lea, aşezată într-un arcosoliu, pe un soclu. Alături, pe

pardoseală, se găseşte piatra tombală a Mariei (Cneajna). Soclul de piatr ă al

21 S-a presupus şi că „în anul 1901, cu ocazia lucr ărilor de restaurare a mănăstiri

Putna, executate sub conducerea arhitectului Karl Romstorfer, poziţia lespezilor a fostschimbată una în locul celeilalte” (Epifanie Norocel, Mormintele din biserica mă nă stirii Putna,în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XLII, 1966, 7–8, p. 580).

15



mormântului lui Bogdan al III-lea este sculptat cu un frumos decor vegetal careîl împodobeşte în întregime. S-a observat că decorul acestui soclu este identiccu acela de pe piatra de mormânt a surorii lui Bogdan, Maria (Cneajna). Parteasuperioar ă a soclului, pe o înălţime de circa 24 cm, este mult mai erodată decât

partea inferioar ă, ca şi cum soclul ar fi fost cândva par ţial îngropat22, apoi

degajat, desf ăcut şi aşezat invers, cu partea de jos (care stătuse în pământ), însus. Bogdan şi Maria au murit la numai un an distanţă, iar inscripţiile similarede pe pietrele lor tombale, precum şi repetiţia decorului amintit arată că celedouă lespezi au fost aşezate odată, poate în domnia lui Ştef ăniţă, poate în aceeaa lui Petru Rareş.

Potrivit letopiseţelor, Maria Despina, doamna Radului vodă, a murit la11 mai 1500 şi a fost înhumată „cu cinste” la Putna23. În biserica mănăstirii nuexistă, însă, piatra ei tombală, iar cercetările întreprinse de austrieci, la mijloculveacului al XIX-lea, nu au dus la aflarea mormântului propriu-zis. Singuradovadă materială că doamna Maria Despina a fost cu adevărat îngropată laPutna este acoper ământul ei de mormânt, din catifea albastr ă, brodată cu fir de

aur (Fig. 6). Câmpul acestuia este ocupat de o mare cruce cu trei bra ţe,înconjurată de litere slave şi greceşti, prescurtare a formulei „Iisus Hristos

Nika, lumina lui Hristos se arată tuturor”. Sub cruce se află inscripţia brodată cu fir de aur şi mătase. Câmpul este înconjurat de un chenar cu motivevegetale. Petre Ş. Năsturel a observat că „marea cruce care acoper ă mai totcâmpul vălului nu-şi găseşte asemănarea pe lespezile mormintelor dinMoldova, ci pe unele pietre din Muntenia, ca de pildă cele de la bisericamănăstirii Argeşului”. Această observaţie – adăugată la faptul, cel puţin bizar,că piatra tombală a Mariei Despina lipseşte din necropola de la Putna – naşte oîntrebare: nu cumva soacra lui Ştefan cel Mare a fost îngropată într-unmormânt f ăr ă lespede cu inscripţie, locul acesteia fiind ţinut de acoper ământ –

piesă tipic moldovenească, decorată, însă, precum lespezile mormântalemunteneşti ? Această presupunere ar da o explicaţie pentru lipsa pietrei, dar nuşi pentru lipsa mormântului. Cu excepţia unor pete de cear ă, catifeaua din carea fost croit acoper ământul se află într-o stare foarte bună de păstrare. Nuacelaşi lucru se poate spune, însă, şi despre marginile sale. Căci acestacoper ământ are, de jur împrejur, o bordur ă din mătase albă, care lasă impresiacă, la un moment dat, a fost necesar ă o consolidare a piesei. Numai că deaceastă mătase este prins, în partea de la picioare, un ciucure – singurul păstrat

–, asemănător ciucurilor de pe epitrahilele de la Putna, dăruite de Ştefan celMare. Aşadar, bordura din mătase nu reprezintă o adăugire târzie, în scopul

unei reparaţii, ci este parte integrantă a acoper ământului Mariei Despina. Demnde semnalat este faptul că aceeaşi mătase albă a fost utilizată pentru a prelungisau a consolida dvera Bunei Vestiri, din 13 iunie <1483>, precum şi dveraAdormirii Maicii Domnului, dăruită Putnei de Ştefan cel Mare, la 5 mai 1485.Bordura albă a acoper ământului este tocită, pătată şi arsă pe partea dreaptă,ceea ce înseamnă că mormântul pe care l-a acoperit cândva se afla în partea

22 Din păcate, nu se poate stabili momentul unei asemenea interven ţii. În 1843,descriind mormintele Putnei, Sevastian Georgiescul indica doar înălţimea soclului mormântuluilui Ştefan cel Mare („2 şuhuri şi 2 ţoluri” = circa 68,46 cm) şi a soclului Mariei AsaninaPaleologhina („1 şuh, 10 ½ ţoluri” = circa 59,21 cm), mărginindu-se să spună că mormântul luiBogdan III are un „postament [...] r ădicat mai sus de pardoseala bisericii” (Sevastian

Georgiescul, Mormintele, odoarele, inscrip ţ iile şi clopotele monastirei Putna din Bucovina, în„Arhiva Românească”, II, ediţia a II-a, Iaşi, 1862, p. 303–304, 307).

23 Cronicile slavo-române, p. 22, 65.

16



dreaptă a bisericii. Cum în partea dreaptă a gropniţei loc pentru un alt mormântnu există, este de presupus că groapa Mariei Despina trebuie căutată pe laturade sud a pronaosului.

*În forma ei actuală, biserica Putnei are patru arcosolii: la mormântul

Mariei Asanina Paleologhina, la mormântul lui Ştefan cel Mare, la mormântullui Bogdan al III-lea şi la acela al doamnei Maria, soţia lui Petru Rareş. Dar vor fi existat, oare, arcosolii şi în Putna cea veche ?

Arcosoliul a fost deosebit de popular încă de la începuturilecreştinismului. A fost utilizat în arhitectura bizantină, în măsuri diferite de la oepocă la alta, şi mai târziu, în arhitectura sârbească. La început, arcosoliile aufost decorate cu scene din ciclul Patimilor şi al Învierii, pictate sau lucrate înmozaic. După unele opinii, biserica mănăstirii Studenica ar fi cea dintâi în care,în nişa de deasupra sarcofagului, a fost reprezentat portretul ctitorului. Tabloulîl înf ăţişează pe Ştefan Nemanja închinând modelul bisericii saleMântuitorului, având-o ca intercesoare pe Maica Domnului. Tipul acesta de

reprezentare avea să se r ăspândească apoi destul de repede, el putând fi regăsit pe o arie geografică largă, de la Constantinopol la Mistra şi din Georgia înBulgaria. Foarte adesea, în imediata vecinătate a chipurilor de ctitori aparescena Deisis sau tronul Hetimasiei. În paralel cu reprezentarea ctitorilor, acontinuat şi vechea tradiţie a pictării în arcosolii a unor chipuri sfinte sau aunor scene religioase. După părerea altor specialişti, obiceiul de a picta chipuldefunctului în arcosoliul care-i adă postea sarcofagul este mult mai vechi,mergând până în veacul al IX-lea.

În Bizanţ, unele arcosolii erau decorate în exterior cu splendidesculpturi. Nu o dată, arheologii au descoperit arhivolte provenind de laarcosolii, împodobite cu monogramele defuncţilor sau cu capete de apostolisculptate, unele conţinând şi inscripţii. Dovada indirectă că şi în Putna veche aexistat cel puţin un arcosoliu cu portret funerar o ofer ă neobişnuita inscripţie de

pe mormântul lui Ştefan cel Mare: „Binecinstitorul domn, Io Ştefan voievod,din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, ctitor şi ziditor al sfântului locaşului acestuia, care aici zace. Şi s-a str ămutat laveşnicele lăcaşuri în anul 7000..., luna... şi a domnit ani...”24. Lipsită deformulele consacrate – „acesta este mormântul lui...” sau „acest mormânt şi l-aînfrumuseţat sieşi...” –, inscripţia pare a fi mai degrabă legenda unei imagini.

În acest context, se cuvine a analiza situaţia din biserica Tăierii CapuluiSfântului Ioan Botezătorul, ctitorită de portarul de Suceava Luca Arbure, în

1502. La Solca (Arbore), în afara tabloului votiv din naos, care îl reprezintă pectitor însoţit de familia sa, oferind Mântuitorului macheta bisericii, mai există un tablou, în arcosoliul din pronaos, pe peretele de sud, unde Luca Arbure îşi

pregătise locul de îngropăciune încă din timpul vieţii. Acest din urmă tablou,inclus pe bună dreptate în categoria tablourilor funerare, îl înf ăţişează pe

portarul de Suceava – împreună cu soţia sa şi cu doi copii – ţinând pe palmemacheta bisericii, pe care o înf ăţişează Mântuitorului (Fig. 7). În ambeletablouri, intercesor este Sfântul Ioan Botezătorul, iar în tabloul funerar apare, în

plus, şi Maica Domnului. Compoziţia tabloului funerar de la Arbore este foarteasemănătoare aceleia a tablourilor funerare din spaţiul sârbesc, unde ctitorii

24 Eugen A. Kozak, op. cit., p. 75, nr. VI.

17



sunt înf ăţişaţi închinând Mântuitorului macheta bisericii, avându-l ca intercesor pe sfântul căruia îi era dedicat respectivul aşezământ.

Pe de altă parte, s-a constatat că în Serbia mormintele regaleconstituiau, de fapt, un complex, alcătuit din mormântul propriu-zis, aflat sub

pardoseala bisericii ( sepulcrum), un monument deasupra pardoselii

(monumentum) şi un portret funerar.Aceste paralele şi comparaţii determină presupunerea că la Putna,deasupra sarcofagului lui Ştefan cel Mare, era pictat, într-un arcosoliu,

portretul ctitorului, care-l ar ăta pe acesta oferind lui Iisus Hristos macheta bisericii, având-o ca intercesoare pe Maica Domnului. Foarte probabil, pelângă acest tablou funerar, exista şi un tablou votiv, dispus în naos, pe peretelede vest.

În afara arcosoliului care adă postea mormântul lui Ştefan cel Mare, laPutna trebuie să mai fi existat şi altele: biserica aceasta fusese gândită de laînceput ca necropolă a ramurii dinastice întemeiate de Ştefan. Or, în lumeaortodoxă – şi Bizanţul ofer ă şi de această dată cel mai clar exemplu – asemenea

lăcaşuri erau prevăzute de la început cu nişe pentru viitoarele morminte alefamiliei ctitorilor.

*Cele opt lespezi funerare păstrate întregi în biserica Putnei sunt

adă postite, două câte două, sub câte un baldachin, după cum urmează: sub baldachinul din stânga naosului – piatra doamnei Maria Asanina Paleologhinaşi a celor doi copii; sub baldachinul din dreapta naosului – sarcofagul lui Ştefancel Mare şi piatra doamnei Maria Voichiţa; sub baldachinul din stânga

pronaosului – piatra doamnei Maria şi a lui Ştef ăniţă şi, în sfâr şit, sub baldachinul din dreapta pronaosului – piatra lui Bogdan al III-lea şi a Mariei(Cneajna).

Baldachinul este succesorul anticului ciborium, o construcţie cucoloane (de obicei, în număr de patru), care marca mormântul sau racla cumoaşte a unui sfânt. El apare adeseori menţionat în surse scrise şi estereprezentat în miniaturile din manuscrise, în fresce sau pe broderii liturgice,uneori ca semn distinctiv pentru mormântul Mântuitorului. Din secolul al XIII-lea, mormintele bizantine încep să fie frecvent adă postite de ciboria.

După părerea lui G. Balş, baldachinele din Moldova sunt expresia uneiînrâuriri occidentale: „asemenea baldachine se văd foarte des în Occident, înveacurile al XIV-lea şi XV-lea, şi e destul să ne amintim acele care acoper ă laWawel din Cracovia mormintele regilor Poloniei, între altele acel al lui

Cazimir IV-lea Jagielo, contimporanul lui Ştefan cel Mare, mort în 1492”.La rândul său, Virgil Vătăşianu observa: „obiceiul de a aşezamormintele mai de seamă în arcosolii e în Moldova poate mai vechi decât neînchipuim”, mormântul „aşezat într-o nişă, sub un baldachin” provenind „dinregiunea sud-germană, unde se îngână goticul cu Renaşterea”.

În Moldova, singurul baldachin contemporan epocii lui Ştefan cel Mare păstrat într-un lăcaş neafectată de refaceri şi amenajări târzii – precum Putna –,care să poată fi luat ca reper şi ca termen de comparaţie, este cel din biserica dela Arbore. În dreapta pronaosului, pe peretele de sud, portarul de Suceava,Luca Arbure, şi-a pregătit locul de îngropăciune sub un baldachin „lucrat în stilgotic ter ţiar” (G. Balş), decorat cu muluri înscrise într-un arc în acoladă şi cu o

rozetă, toate de factur ă gotică (Fig. 8).

18



Baldachinul din stânga naosului Putnei, care se înalţă astăzi deasupra pietrelor de mormânt ale doamnei Maria Asanina Paleologhina, Bogdan şiPetru, a fost supus, cu timpul, la tot soiul de intervenţii care au avut darul de a-lmutila. În 1926, G. Balş l-a descris astfel: „un chivot r ăzămat de perete într-o

parte şi susţinut în partea cealaltă de două coloane. E de o piatr ă albă mai

moale. Profilele capitelelor sunt aproape la fel ca la chivotul lui Ştefan celMare”. După părerea lui Virgil Vătăşianu, bazele şi capitelurile simple alestâlpilor duc cu gândul la consolele gotice din Transilvania mijlocului de veacXV, în timp ce arhivolta de deasupra stâlpilor este de factur ă renascentistă.Analiza elementelor arhitectonice confirmă faptul că baldachinul de deasupramormântului doamnei Maria este contemporan vremii lui Ştefan cel Mare.Stratul superficial de tencuială aplicat pe piatr ă a căzut în foarte multe locuri,scoţând la lumină urme de veche zugr ăveală, în culorile roşu (două nuanţe) şiocru.

Şi baldachinul care adă posteşte pietrele de mormânt ale lui Bogdan alIII-lea şi Maria (Cneajna) a fost, cândva, pictat. Partea interioar ă a pereţilor a

păstrat urme destul de consistente de zugr ăveală: câte un cap de sfânt, cuaureolă, pe fond albastru, deasupra cărora se distinge o dungă roşie, separândacest registru de pictur ă de un altul, din care nu se mai văd decât r ămăşiţe alefondului albastru. Resturile acestea au fost atribuite vremii lui Iacov Putneanulsau unei etape chiar mai noi. Dar fondul albastru pe care sunt redate chipurilesfinţilor, ca şi dunga de separaţie a scenelor, de un roşu aprins, duc cu gândul la

pictura secolelor XV–XVI. De altfel, în cursul să păturilor arheologice dincurtea mănăstirii Putna au fost descoperite resturi de tencuială cu frescă,„colorată în roşu şi albastru [...], însoţită uneori de fragmente pe care se distingurme de foiţă de aur” (Ion Nestor, Gh. Diaconu, M. Matei, T. Martinovici, N.Constantinescu, Şt. Olteanu). Arheologii au presupus, pe bună dreptate, că „renovatorii bisericii din secolul al XVII-lea au scos acest material dininteriorul şi exteriorul bisericii şi l-au împr ăştiat în preajma acesteia, cu prilejulrefacerii”. Scutul conţinând stema Moldovei prins pe arcul în acoladă al

baldachinului lui Bogdan al III-lea aminteşte monogramele Paleologilor de pearhivolte descoperite la Istanbul şi, mai cu seamă, stema lui Luca Arbure de pearcul baldachinului din biserica de la Arbore. În plus, micul decor gotic alcoloanelor este asemănător cu acela care separ ă două plăci din balustrada de laBălineşti. Analogiile acestea îngăduie datarea baldachinului lui Bogdan al III-lea la sfâr şitul veacului al XV-lea şi începutul veacului al XVI-lea.

În acest punct, se impune o nouă privire asupra baldachinului din

biserica de la Arbore. El a fost acoperit în întregime cu zugr ăveală roşie:coloanele, bolta (în exterior) şi chiar decorul gotic păstrează încă urme clare deculoare. Interiorul baldachinului a fost decorat astfel: în centrul bolţii –

Hetimasia, cu câte doi serafimi, de o parte şi de cealaltă; în registrul următor,de-a stânga şi de-a dreapta – câte două personaje aureolate şi cu căr ţi în mâini(Evangheliştii); în ultimul registru, aflat la acelaşi nivel cu tabloul ctitorilor de

pe peretele de sud – două personaje aureolate în stânga (un ierarh şi un diacon)şi trei în dreapta (un sfânt, un ierarh şi un diacon). Pictura nu are şi nici nu paresă fi avut inscripţii cu numele sfinţilor reprezentaţi. Semnificaţia funerar ă acompoziţiei (aluzie la A Doua Venire) este evidentă. Într-o altă biserică, anumecea de la Dolheştii Mari, în marea nişă din dreapta pronaosului, deasupra

mormintelor ctitoriceşti, se distinge încă, într-un medalion de pe arhivoltă, Hetimasia, iar pe pereţii nişei – chipurile celor patru Evanghelişti (în primul

19



registru), al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, însoţiţi de câte doi episcopi (în aldoilea registru) şi ale unor mucenici (în al treilea registru). Comparând resturilede frescă de la baldachinul lui Bogdan al III-lea cu pictura baldachinului luiLuca Arbure, se constată că, şi într-un caz şi în celălalt, decorul pictat sedesf ăşura pe mai multe registre suprapuse şi că scenele nu aveau inscripţii.

Aceste similitudini sugerează faptul că baldachinul lui Bogdan al III-lea a fostîmpodobit cu frescă încă din momentul amenajării sale şi că cele două capetede sfinţi care se mai văd încă provin din acest decor. Altfel spus, resturile de

pictur ă de la mormântul lui Bogdan sunt singurele urme păstrate din vecheafrescă a Putnei. Foarte probabil, ca şi în cazul mormântului lui Ştefan cel Mare,lespedea tombală a lui Bogdan al III-lea era adă postită într-un arcosoliu şi aveadeasupra un decor pictat, din care f ăceau parte nu numai chipuri de sfinţi, ci şiun tablou funerar. Contrar opiniei că baldachinul lui Bogdan ar fi „mai nou”(Epifanie Norocel), este de presupus că refacerea zidurilor exterioare ale

bisericii, în secolul al XVII-lea, nu a afectat construcţia acestuia. De altfel,să păturile arheologice au dovedit că biserica nouă „a fost dispusă în teren în

aşa fel încât să cuprindă, la interiorul ei, în întregime, aria interioar ă a primei biserici şi o felie din lăţimea fundaţiei zidurilor sale laterale, care să protejezemormintele existente, pe timpul fundării construcţiei şi funcţionării bisericiinoi” (Nicolae N. Puşcaşu). Pe de altă parte, comparaţia între baldachinele de laPutna şi cel de la Arbore dovedeşte că partea exterioar ă a acestor construcţiidin piatr ă a fost zugr ăvită în roşu, culoare care, în anumite cazuri, a fostutilizată şi pentru decorarea soclurilor unor morminte (de pildă, la mormântuldoamnei Maria a lui Petru Rareş).

În ceea ce priveşte baldachinul lui Ştefan cel Mare, G. Balş constata în1926: „La Putna, chivotul lui Ştefan cel Mare e acuma desf ăcut (bucăţile suntîn exonartex) şi înlocuit printr-un fel de dulap de sticlă. E de marmor ă albă şidestul de simplă ca formă. Sunt stâlpi subţiri de secţiune octogonală, caresusţin acoperimentul boltit, prin capitele cu un profil gotic”. Baldachinul fusesedemontat de austrieci în 1856, cu prilejul să păturilor arheologice efectuate în

biserică. Într-o fază intermediar ă, el a fost înlocuit cu o copie din ipsos. Aveasă fie ref ăcut, utilizându-se şi bucăţile din baldachinul vechi păstrate înmănăstire, abia după o sută de ani, când s-au obţinut de la Viena releveele luiKarl Romstorfer. Bolta baldachinului se sprijină pe două coloane, ale căror capiteluri sunt foarte asemănătoare cu cele ale baldachinului Mariei AsaninaPaleologhina. Din acest motiv, baldachinul lui Ştefan cel Mare a fostconsiderat „o replică a celui de peste mormântul Mariei de Mangop” (Virgil

Vătăşianu). Cele trei arhivolte ale baldachinului (pe păr ţile de est, nord şi vest),toate din marmur ă, sunt împodobite cu decoruri sculptate, complet diferite întreele. Dintre toate, doar decorul arhivoltei dinspre vest este asemănător aceluiade pe soclul sarcofagului. S-ar zice că, la un moment dat, cu prilejul uneirefaceri, au fost utilizate trei bucăţi de marmur ă diferite dintre care una singur ă,şi anume aceea de la cap, ar putea proveni din vechiul baldachin al lui Ştefancel Mare.

Astăzi, toate cele patru baldachine de la Putna sunt adosate zidului. Nueste, însă, obligatoriu ca în biserica lui Ştefan cel Mare ele să fi fost dispuse lafel. Cel mai adesea, un ciborium avea patru coloane şi era aşezat la o oarecaredistanţă de zid, uneori chiar spre mijlocul bisericii. Un asemenea baldachin a

fost înălţat, de pildă, deasupra mormântului împăratului Trapezuntului Alexiosal IV-lea Mare Comnen († 1429), în afara bisericii Chrysokephalos.

20



*Mormântul lui Ştefan cel Mare a fost amenajat în partea dreaptă a

gropniţei, spre peretele de sud. Această dispunere a mormântului ctitoruluiavea să fie respectată şi în necropole domneşti ulterioare Putnei. În schimb, în

primele necropole ale domnilor Moldovei (R ădăuţi şi Bistriţa) nu pare să fi

existat o atare regulă. Nu la fel stăteau, însă, lucrurile în Serbia şi în Bulgaria,unde aşezarea mormintelor în biserică era supusă unor reguli stricte. Aproapetoate mormintele regilor sârbi – începând cu cel al lui Ştefan Nemanja din

biserica mănăstirii Studenica – se aflau pe latura de sud a bisericilor, de obiceiîn colţul de sud-vest. Obiceiul acesta s-a păstrat şi după stingerea dinastiei

Nemanizilor. În Bulgaria, mormintele ţarilor Ivan Asan al II-lea şi IvanAlexandru au fost descoperite tot pe latura de sud a două biserici din Târnovo.Acelaşi amplasament l-a avut şi mormântul ctitorului bisericii Sfântul Nicolaede lângă Staničenje, un Constantin, altminteri greu de identificat, pictat întabloul votiv îmbr ăcat într-un veşmânt împodobit cu medalioane conţinândvulturi bicefali. Din păcate, nu se poate afirma cu certitudine, în acest moment,

că Ştefan cel Mare a cunoscut şi aplicat, la rându-i, regulile după care se f ăceauînmormântările suveranilor sârbi sau bulgari ori ale domnilor din ŢaraRomânească. Abia viitoarele cercetări – privitoare la modelele politice urmatede Ştefan cel Mare – ar putea lămuri această chestiune.

*Putna a fost construită de Ştefan cel Mare ca necropolă a familiei sale.

Scopul acestui act de ctitorire a fost, în primul rând, unul soteriologic şiescatologic. Dar Ştefan cel Mare era domn al Moldovei şi, ca orice suveran,uns al lui Dumnezeu, trebuia să se îngrijească nu numai de propria sa mântuire,ci şi de mântuirea supuşilor săi. Prin aceasta, locul său de odihnă veşnică nuavea cum să fie o biserică oarecare. Felul în care Ştefan şi-a îm podobit ctitoria(„tot cu aur poleită, zugr ăvala mai mult aur decât zugr ăvală”25), chipul în careşi-a pregătit mormântul, grija cu care a adunat, între zidurile acestei biserici,atâtea manifeste de putere dovedesc faptul că Putna nu a fost doar un „simbolal gândirii religioase a lui Ştefan cel Mare” (Paul Henry), ci şi al ideologiei sale

politice. Aşezând lespezi funerare pe mormintele înaintaşilor săi la R ădăuţi, laBistriţa sau la Probota, poruncind să se alcătuiască letopiseţul Ţării Moldovei,construind biserici pe locul unor crâncene confruntări militare şi povestind, în

pisaniile acelor biserici, desf ăşurarea luptelor, Ştefan s-a dovedit un veritabilcreator de memorie istorică. Locul îngropării sale – biserica mănăstirii Putna – nu putea fi conceput altfel decât ca un loc de memorie.

Păstrând propor ţiile, Putna cu mormântul lui Dragoş vodă, cusarcofagul de marmur ă al lui Ştefan cel Mare, cu tablourile funerare dinarcosolii, cu efigia brodată a doamnei Maria Asanina Paleologhina, cu stofelescumpe acoperind lespezile funerare, cu stemele familiei domneşti împodobindmormintele celor doi fii ai lui Ştefan mor ţi nevârstnici, precum şi mormântullui Bogdan al III-lea, se poate asemui, sub raportul semnificaţiei ideologice, cucatedrala din Palermo sau cu catedrala Saint-Denis. Iar dacă se ţine seama defaptul că mormântul lui Ştefan cel Mare avea să fie desf ăcut pentru prima oar ă în 1758, adică în acea jumătate de veac XVIII când au fost deschise – din altemotive, însă – şi mormântul împăratului Frederic al II-lea de la Palermo (1784)

25 Ion Neculce, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel,Bucureşti, 1982, p. 163.

21



şi mormintele regilor Franţei de la Saint-Denis (1793), comparaţia aceastaîncepe să devină încă şi mai gr ăitoare.

2. CTITORII – CHIVOTE PENTRU SFINTE MOAŞTE.

STUDIU DE CAZ: MĂNĂSTIREA PĂTR ĂUŢI

În 1241, împăratul latin de la Constantinopol, Baudouin al II-lea,trecând printr-o mare criză financiar ă, i-a vândut vărului său, regele Franţei,Ludovic al IX-lea (care avea să devină, mai târziu, cel Sfânt ), o parte dinlemnul Adevăratei Cruci. Imperiul Bizantin şi mai cu seamă Constantinopolulerau pline, la vremea aceea, de sfinte moaşte, între care de departe cele mai

preţioase erau relicvele legate de viaţa şi patimile Mântuitorului. Coroana despini, lăsată în gaj veneţienilor de baronii latini din Constantinopol, fusese dejar ăscumpărată de Ludovic al IX-lea, cu doi ani înainte, pentru o sumă uriaşă şifusese întâmpinată cu mare fast la Paris. Regele Franţei a mai adus apoi şi alte

relicve, care au fost adă postite, pentru o vreme, în capela Saint-Nicolas a palatului regal. Se cuvenea, însă, ca ele să fie aşezate într-un loc pe măsuraînsemnătăţii lor. Pentru aceasta, regele Ludovic a construit la Paris, în Île de laCité, o capelă palatină, ajunsă până în zilele noastre: la Sainte-Chapelle.

Biserica a fost sfinţită la 26 aprilie 1248. Scumpele dovezi ale Patimilor au fost puse într-un relicvar uriaş, întruchipare a Ierusalimului Ceresc. De fapt,la Sainte-Chapelle însăşi fusese gândită ca un relicvar, construit pe două niveluri: cu o capelă la parter (rezervată servitorilor, gărzilor, ostaşilor) şi cu ocapelă suprapusă, aflată în legătur ă directă cu cea de jos, dar şi cuapartamentele regale şi care adă postea relicvele. Capela de sus a fost închinată Sfintei Coroane şi Adevăratei Cruci, iar cea de jos – Maicii Domnului; slujbespeciale se oficiau la 3 mai (în ziua Aflării Sfintei Cruci) şi la 14 septembrie(în ziua Înălţării Sfintei Cruci), dar şi în amintirea datelor la care relicveleajunseser ă la Paris sau a datei la care fusese sfinţit locaşul.

O bucată destul de mare din lemnul Sfintei Cruci se afla deja înoccidentul Europei, încă din anul 802, în biserica lui Carol cel Mare de la Aix-la-Chapelle (Aachen). Dar cele mai multe fragmente din lemnul sfânt au fostaduse de cavalerii cruciaţi. Unele dintre ele s-au păstrat, în somptuoaserelicvarii, în chiar bisericile unde au fost aşezate de donatorii lor ori în muzeeşi colecţii particulare; altele s-au pierdut, dovada existenţei lor r ămânând numaiîn inventarele unor aşezăminte. Împăraţi şi regi, cavaleri întor şi cu bine din

cruciade sau feţe bisericeşti au dăruit bucăţi din Sfânta Cruce unor edificiireligioase care erau fie capelele lor de curte, fie biserici de familie, fie propriilelor ctitorii, fie lăcaşuri în care îmbr ăcaser ă haina monahală. Vaticanul şiMuntele Athos erau, de asemenea, locuri unde, de-a lungul secolelor, seadunaser ă preţioase moaşte, dintre care lemnul Sfintei Cruci nu avea cum să lipsească.

Se întâmpla adesea ca posesorul unei asemenea relicve să împartă fragmente din ea unor apropiaţi, în felul acesta explicându-se r ăspândirea lor peo arie geografică largă şi într-un timp scurt. De multe ori, bucăţi din SfântaCruce erau trimise în dar unor suverani şi aceasta pentru că relicvele nu eraunumai obiecte ale veneraţiei, ci adevărate simboluri ale puterii, importanţa unui

suveran medieval fiind apreciată şi în funcţie de numărul şi valoarea moaştelor pe care le primea sau pe care, la rândul său, le dăruia. De pildă, fragmentul din

22



Adevărata Cruce primit de regele sârb Ştefan Primul Încoronat de la tatăl său,Sfântul Simion, „doit confirmer la démarche purement politique de ladésignation de Štefan comme héritier […]. Mais la Croix renvoye aussi à unesymbolique du pouvoir , donc à une affirmation du caractère monarchique du

pouvoir/gouvernement serbe comme aux formes de piété populaire pour la

Croix très répandues dans le christianisme oriental” (Petre Guran). Cultulrelicvelor era, în fond, şi o formă de manifestare a puterii. „Posséder desreliques fait partie de la fonction impériale ou royale: en accumulant les corpssaints, le prince se forge comme un bouclier sacré de son pouvoir et de sonroyaume”. „Qui détient les reliques est lui-même un roi christique et le roi desrois de ce monde” (Colette Beaune).

Pe de altă parte, exista o strânsă legătur ă între cultivarea idealului decruciadă şi adunarea de relicve. În 1247, încercând să-l convingă pe regeleAngliei să pornească o cruciadă, patriarhul de Ierusalim i-a trimis picături dinsângele Mântuitorului. Regele Henric al III-lea – contemporan al lui Ludoviccel Sfânt – a aşezat relicva în catedrala Westminster Abbey. Ea a fost privită ca

un instrument menit să contrabalanseze importanţa covâr şitoare a relicvelor dela Paris şi să-l aşeze, sub raportul suveranului ideal, pe Henric al III-lea alăturide Ludovic al IX-lea. Aceasta se vede şi din faptul că noua catedrală însăşifusese construită după modelul capelei palatine de la Paris.

În ceea ce priveşte Adevărata Cruce, ea a fost nu numai un însemnmilitar, ci şi un element de propagandă extrem de eficient în vederea

proclamării cruciadei. Prezenţa sa este menţionată îndeobşte în legătur ă culuptele împotriva duşmanilor credinţei creştine. Calitatea Crucii de aducătoarea biruinţei era cultivată într-o măsur ă atât de mare încât, în vremea cruciadelor,„a military failure could be attributed to the absence of the Holy Wood”, iar „the presence of the relic in the royal expeditions became soon quite normaland expected” (Giuseppe Ligato). Această legătur ă a deţinătorilor puterii cuSfânta Cruce este evidentă nu numai pentru vremurile de r ăzboi, ci şi pentrucele de pace, când relicva era folosită în cadrul unor ceremonii. De pildă, laîncoronarea regilor Poloniei se utiliza un fragment din lemnul sfânt, primit dinBizanţ de Vladislav Jagiello, în 1420.

Informaţii directe despre existenţa în Moldova secolului al XV-lea avreunui fragment din lemnul Adevăratei Cruci nu există. Vechile noastreizvoare narative nu pomenesc niciodată eventuala aducere în ţar ă a uneiasemenea relicve. Dar nu trebuie să ne mire: aceste izvoare nu relatează nimicnici despre aducerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou la Suceava, ceea ce nu

înseamnă că evenimentul nu s-a petrecut.S-a remarcat, în repetate rânduri, atenţia pe care Ştefan cel Mare aacordat-o zilei de 14 septembrie, zi în care se pr ăznuieşte Înălţarea SfinteiCruci. În ultimii 30 de ani de domnie, Ştefan a lăsat suficiente indicii despreimportanţa pe care o dădea acestei sărbători. În 1473, considerat „an-cheie”(Dumitru Nastase; Ştefan S. Gorovei) al domniei lui Ştefan cel Mare,

principele a încetat să mai plătească tribut Por ţii şi l-a scos din tronul ŢăriiRomâneşti pe filootomanul Radu cel Frumos. Tot în acelaşi an, domnul a fost

pictat în genunchi în faţa Maicii Domnului cu Pruncul, în Tetraevanghelul dela Humor, manuscris în a cărui însemnare dedicatorie donatorul este numit„împărat”. Dar evenimentele din 1473 fuseser ă precedate de căsătoria lui

Ştefan cel Mare cu Maria din neamul Asanilor şi Paleologilor de la Mangop.Cununia s-a oficiat chiar la 14 septembrie 1472, în ciuda faptului că aceasta

23



este o zi de post, în care, deci, nu se fac nunţi. Fireşte că oficierea cununiei nu afost întâmplător rânduită pentru ziua aceea, unirea principelui moldovean cuurmaşa împăraţilor bizantini fiind anume pusă sub semnul Înălţării supremuluisimbol al creştinismului. Este un adevăr care nu mai are nevoie dedemonstraţie acela că locul unde se înalţă Crucea devine Centru al Lumii, al

împăr ăţiei creştine prin excelenţă. O asemenea idee pare să se fi născut înmintea lui Ştefan cel Mare înainte de căsătoria sa cu Maria AsaninaPaleologhina. La 12 aprilie 1470, domnul Moldovei dăruia ctitoriei sale – mănăstirea Putna – o cădelniţă care transpunea în metal scump imagineaIerusalimului Ceresc. Întocmai ca şi Crucea, Ierusalimul Ceresc evoca şi elCentrul Lumii, ceea ce înseamnă că Ştefan îşi vedea ţara în chip de centru alîmpăr ăţiei creştine cu mult înainte de 14 septembrie 1472. Judecând acest lucruîn contextul politicii pontice a lui Ştefan cel Mare, este de presupus că domnula început să socotească Moldova centru al lumii creştine în 1465, odată culuarea Chiliei, „fapt de o deosebită însemnătate sub raport economic şi strategic[...], aflat la originea principalelor conflicte externe ale ţării timp de aproape un

sfert de secol” (Şerban Papacostea).În 1487, când etapa marilor confruntări militare cu Imperiul Otoman se

terminase, Ştefan cel Mare a construit biserica de la Pătr ăuţi, cu hramulCinstitei Cruci, hram despre care s-a crezut că ar fi acelaşi cu Înălţarea SfinteiCruci. În pictura bisericii din Pătr ăuţi se întâlneşte o scenă, cunoscută subnumele de „Cavalcada împăratului Constantin” (Fig. 9). „O compoziţie amplă grupează o întreagă oaste de sfinţi militari, călărind sub arme şi cu mantiilefâlfâind, în frunte cu Sfântul Constantin şi cu Arhanghelul Mihail, într-odirecţie indicată, din cer, de o cruce. După cum a ar ătat A. Grabar, evocândvictoria câştigată în numele Crucii de împăratul Constantin cel Mare asupraduşmanilor săi păgâni, această compoziţie nu f ăcea decât s-o invoce pe cea amoldovenilor asupra turcilor [...]. Biserica din Pătr ăuţi şi compoziţia eialegorică trebuiau să spună limpede că pacea nu fusese acceptată decât în fapt,ca o provizorie «încetare a focului», de către domnescul ctitor, care se socoteavirtual în r ăzboi, apelând la for ţele cereşti cele mai calificate în vedereadeclanşării lui efective” (Dumitru Nastase). Un an mai târziu, tot la 14septembrie, se sfinţea biserica mănăstirii Voroneţ, având ca hram pe MareleMucenic Purtător de Biruinţe Gheorghe. În fine, spre sfâr şitul domniei, în1500, Ştefan cel Mare începea construcţia bisericii de la Volovăţ, sfinţită înziua Înălţării Sfintei Cruci. Hramul ei, chiar Înălţarea Sfintei Cruci, „nureprezintă, însă, decât o reluare – şi o precizare – când lupta reîncepe, a

hramului căruia îi fusese dedicată cu 13 ani în urmă, când ea se întrerupea, biserica din Pătr ăuţi” (Dumitru Nastase).Această ctitorie a lui Ştefan cel Mare merită o atenţie specială. Tabloul

ei votiv a fost repictat, pe un strat nou de tencuială (Fig. 10). Teodora Voinescuera de părere că actualul tablou votiv de la Pătr ăuţi are „toate caracteristicile

picturii timpului şi acelaşi stil cu restul ansamblului”. R ăzvan Theodorescusocotea că „tabloul votiv din naos, cu ctitorul zugr ăvit după model, aşezat înfaţa lui Hristos are ceva din atmosfera de curte a Bizanţului” şi remarca„fineţea desenului, până la redarea unor amănunte ale fizionomiei de nobleţeclasică”. Tereza Sinigalia considera tabloul votiv de la Pătr ăuţi „o piesă deexcepţie, potenţată şi de încercarea de portretizare a lui Ştefan în primul rând”.

Încercând să explice motivul pentru care a fost nevoie de repictarea tabloului,Maria Ana Musicescu a avansat două ipoteze: „ori că în cuprinsul lui se afla o

24



greşeală sau o inabilitate de execuţie care a f ăcut necesar ă repictarea; ori că încursul pictării monumentului a intervenit schimbarea în situaţia lui Bogdan,ceea ce a avut drept urmare punerea în concordanţă a tabloului cu noul rang pecare îl deţinea singurul fiu al lui Ştefan”. Reluând discuţia, Tereza Sinigalia amers cu ipotezele şi mai departe: „biserica ridicată de Ştefan cel Mare în 1487

a fost pictată la unu-doi ani după construirea sa, conform uzanţelor canonice,dar şi tehnice. Un tablou votiv amplu, traducând realităţile momentului, a fostdesf ăşurat pe ambii pereţi. În mod normal în acest tablou votiv figurau atâtAlexandru, fiul cel vârstnic, asociat la tron, cât şi Bogdan-Vlad, mezinul avândîn jur de 10 ani, şi posibil încă o fetiţă. În acest context, locul lui Alexandru s-ar fi cuvenit a fi imediat după tatăl său, celelalte personaje urmând. Schimbarea

poziţiei lui Bogdan în stat, după moartea lui Alexandru, la 29 [sic !] iulie 1496,a determinat repictarea tabloului votiv numai în zona în care imaginea nu maicorespundea realităţilor istorice ale momentului: apariţia unui nou asociat latron, deci a unui nou moştenitor al coroanei”.

Tabloul votiv de la Pătr ăuţi nu a putut fi, însă, repictat în vremea lui

Ştefan cel Mare, ci într-o etapă ulterioar ă. Spre deosebire de figura SfântuluiConstantin, aflat în postura de intercesor, pe peretele de vest al naosului (Fig.11), feţele ctitorilor sunt umflate, turtite, iar trupurile sunt îngroşate, lipsite desupleţe. Coroanele pe care ei le poartă sunt grosolane, neavând nimic de-a facecu coroanele pictate, bunăoar ă, la Voroneţ. Este un semn clar că picturadatează din vremea în care domnii Moldovei nu mai purtau coroane şi pictoriinu mai acordau atenţie reprezentării acestor obiecte. În afar ă de aceasta, niciunul dintre personajele din tablou nu are nume. Or, din nici o imagine votivă înfrescă, păstrată în forma lăsată de Ştefan cel Mare, nu lipseşte numele

personajelor. Cel care a ref ăcut tabloul de la Pătr ăuţi s-a mărginit, de fapt, la a picta ceea ce văzuse în tabloul vechi: un bărbat cu macheta bisericii în mâini,un tânăr şi o femeie însoţită de două fetiţe. Şi a f ăcut-o cu atâta inabilitate,încât G. Balş credea că Ştefan cel Mare apare însoţit de două femei ! Din toateaceste motive, cea de-a doua ipoteză formulată de Maria Ana Musicescu – şi

preluată de Tereza Sinigalia – nu poate fi luată în consideraţie.În exterior, biserica lui Ştefan are un singur perete pictat: cel de vest, cu

o singur ă compoziţie – Judecata de Apoi (Fig. 12). S-a presupus că această frescă ar fi mai târzie, dar pisania, neobişnuit de mică şi de îngustă, totaldiferită de pisaniile bisericilor contemporane Pătr ăuţilor (Milişăuţii, SfântulIlie–Suceava şi Voroneţul) tr ădează intenţia vădită a ctitorului de a avea un

perete cu cât mai mult spaţiu liber, necesar desf ăşur ării ciclurilor iconografice.

O viitoare cercetare amănunţită a picturii de pe peretele de apus al bisericii dinPătr ăuţi ar putea oferi argumente noi în favoarea ipotezei privind începutul picturii exterioare moldoveneşti în vremea lui Ştefan cel Mare, susţinută, cudestul temei, în anii din urmă.

În interiorul bisericii, Sfântul Împărat Constantin este reprezentat de treiori: o dată ca intercesor în tabloul votiv, a doua oar ă ţinând crucea, împreună cu mama sa, Sfânta Elena (pe peretele de vest al naosului) şi a treia oar ă înmarea scenă numită îndeobşte „Cavalcada împăratului Constantin” (pe peretelede vest al pronaosului, deasupra uşii de intrare).

Despre semnificaţia aşa-numitei „Cavalcade” s-a scris mult. Meritul dea fi încercat o primă interpretare a scenei îi revine lui André Grabar. El a

remarcat că armata sfinţilor reprezentată acolo este condusă de ArhanghelulMihail, căruia îi urmează Sfântul Împărat Constantin, Sfinţii Gheorghe şi

25



Dimitrie, apoi, în grup mai mare şi mai dificil de identificat, Sfinţii Theodori, probabil Sfântul Procopie, Sfântul Mercurie, Sfântul Nestor, Sfântul Artemie şiSfântul Eustratie. Undeva, în dreapta, indicând sensul de mers, se distinge ocruce pe fondul albastru al cerului. După părerea lui Grabar, această cruceexplică, în fond, scena: plecarea împăratului Constantin la lupta care va aduce

victoria credinţei creştine. Istoricul de artă francez a atras atenţia că imagineanu apare în nici o erminie, ea trebuind să aibă raţiuni speciale. Şi află acesteraţiuni în lupta împotriva necredincioşilor a lui Ştefan cel Mare – „NouConstantin”, prezumtiv comandant de cruciadă –, procesiunea sfinţilor militarisub semnul Crucii având un sens clar alegoric.

La rândul său, Sorin Ulea a adăugat: „pe peretele de vest al pronaosului bisericii din Pătr ăuţi e zugr ăvită o vastă friză care ocupă întreaga lăţime a peretelui şi-l înf ăţişează pe împăratul Constantin călare pe un cal şarg,conducând o impozantă cavalcadă de sfinţi militari, în frunte cu SfinţiiGheorghe şi Dimitrie. Împăratul e precedat de Arhanghelul Mihail,conducătorul oştilor cereşti, care deschide simbolic drumul, ar ătându-i lui

Constantin, cu mâna întinsă, o cruce albă apărută pe cer, în extrema dreaptă acompoziţiei, deasupra unui munte. Este vorba, aşadar, de transpunereaiconografică a faimoasei legende povestită de Eusebiu în Vita Constantini,după care Constantin, pornit la luptă pentru apărarea Creştinătăţii, ar fi văzut,în drumul său spre Roma, deasupra soarelui în asfinţit, o cruce luminoasă însoţită de cuvintele: […] «Învinge prin aceasta» [...]. Zugr ăvită chiar deasuprauşii de ieşire din biserică şi ocupând întreaga lăţime a pronaosului, această compoziţie avea, în chipul cel mai evident, menirea să r ămână în ochii tuturor celor care ieşeau din biserică, o imagine care să se graveze în memorie; unexemplu care să ţină mereu trează în conştiinţa lor ideea fundamentală avremurilor în care tr ăiau: lupta împotriva cotropitorului otoman şi încrederea învictoria finală”.

I. D. Ştef ănescu, R ăzvan Theodorescu şi acum, în urmă, ŞtefanAndreescu au găsit asemănări între scena de la Pătr ăuţi şi ciclul Legenda Crucii

pictat de Piero della Francesca în biserica San Francesco din Arezzo, la 1452– 1466.

Termenul „cavalcadă” folosit pentru definirea compoziţiei de la Pătr ăuţinu pare potrivit, întrucât, pe de o parte, caii sfinţilor nu sunt înf ăţişaţi alergând,ci mergând la pas. Pe de altă parte, personajele nu au înf ăţişarea r ăzboinică pecare o scenă menită să îndemne la luptă permanentă împotriva necredincioşilor ar fi presupus-o. Îndeobşte, când aceşti sfinţi militari erau pictaţi în locul care li

se cuvenea, în naosul bisericii, ei purtau diverse arme: să bii, arcuri şi tolbe pline cu săgeţi, lănci, cuţite, precum şi scuturi mari de apărare şi coifuri. LaPătr ăuţi au doar lănci şi scuturi. Ceea ce ni se înf ăţişează în fresca bisericii luiŞtefan pare a fi mai mult o paradă, decât o pornire la luptă propriu-zisă.

Spre deosebire de scenele de la Arezzo, compoziţia de la Pătr ăuţi nureproduce nici o luptă; dimpotrivă, ea degajă o atmosfer ă de seninătate şilinişte, mişcarea însăşi fiind abia sugerată. Caii împăratului Constantin şi aicelor 11 sfinţi militari care-i urmează au fost pictaţi în gri, ocru (mai multenuanţe) şi roşu (mai multe nuanţe). Prin nuanţe de ocru, pictorii medievalireprezentau pământul şi, în general, tot ceea ce ţinea de materie. Roşului îi erauconferite semnificaţii bogate, unele chiar contradictorii; culoare a sângelui, el

simboliza, în primul rând, viaţa. Zugravii de la Pătr ăuţi au folosit, aşadar, înreprezentarea cailor, culori „bune”, optimiste, în aşa fel încât compoziţia să

26



transmită un mesaj de încredere şi speranţă. Făr ă îndoială că tot de aceea s-aevitat utilizarea negrului, care exprima lipsa luminii, absenţa a toate, moartea.

Din întregul grup pictat în biserica lui Ştefan cel Mare se detaşează silueta Arhanghelului Mihail, singurul care călăreşte un cal alb. Pentru oameniiEvului Mediu, albul semnifica puritatea, calmul, lumina, bucuria, fiind

„culoarea care exprimă în mod direct lumea dumnezeiască” (Egon Sendler).Cum, „în cadrul unei picturi, albul domină imaginea prin str ălucirea sa” (EgonSendler), înseamnă că zugravii de la Pătr ăuţi au vrut să sugereze – prinfolosirea acestei culori – că cel mai important personaj din întregul grup esteArhanghelul Mihail, şi nu împăratul Constantin. În fine, între frescele de laArezzo şi cele de la Pătr ăuţi mai există un element deosebitor: în biserica dinMoldova, Arhanghelul Mihail nu-i apare în vis Sfântului Constantin, cicălăreşte, puţin înaintea lui, având chiar aerul că i-ar spune ceva.

Este evident că, aşa cum au remarcat André Grabar şi istoricii de artă care au mers pe urmele lui, scena de la Pătr ăuţi este o alegorie, neîntâlnită caatare în erminii, şi care trebuie explicată numai după ce i se identifică sursele.

Cum Vita Constantini a lui Eusebiu este destul de puţin probabil să fi servitdrept sursă, mai apropiat r ămâne Panegiricul împă ra ţ ilor Constantin şi Elena,scris de patriarhul Eftimie al Târnovei şi copiat de ieromonahul Iacov la Putna,întâmplător sau nu, în 1473–1474. În vechea traducere românească a

Panegiricului, se spune că împăratul Constantin, înaintea confruntării cuMaxenţiu, „temându-se de înşelăciune meşter şugită, chiema pre Dumnezeu altătâni-său întru ajutor să se aréte lui cine iaste. Şi îndată ce doriia au nemerit,că primblându-se el într-un câmp oareunde, cu oastea, şi pre Dumnezeu întrucuget chiemând spre ajutoriu, să ar ătă sămnul lui Dumnezeu întru amiazizi,mai vârtos decât razăle soarelui str ălucind, în chip de cruce ar ătându-se şi cusămnare de stéle şi cu slove râmleneşti zicând: «Cu aceasta vei birui,Constantine». Iar împăratul uimindu-se de aceasta, şi întrebă pre cei ce era cudânsul: «Au vedeţi şi voi ceva ?». Şi toţi cu un glas mărturisir ă aşijderea că văd, iar împăratul să mira văzând acea videnie şi toată zioa trecu înfricoşat”26.

Prin urmare, în text, apariţia semnului Crucii înaintea luptei de la PodulMilvius nu se leagă în nici un fel de Arhanghelul Mihail sau de vreun sfântmilitar, ceea ce înseamnă că nu Panegiricul a fost sursa frescei de la Pătr ăuţi.În schimb, el a avut acest rol pentru o compoziţie pictată pe peretele de vest alnaosului, în biserica de la Arbore (Solca), ctitorită de portarul Sucevei, LucaArbure. Spre deosebire de Pătr ăuţi, dar întocmai ca în Panegiric, la Arbore,împăratul Constantin nu este condus de nimeni, ci se află el însuşi în faţa

grupului de ostaşi. Aceşti ostaşi nu sunt sfinţi militari, ci oameni în carne şioase. Scena are un vădit conţinut istoric, ea fiind populată de personaje reale, pământeşti.

Caracterul istoric al compoziţiei de la Arbore (reprezentare, după Panegiric, a apariţiei miraculoase a semnului Crucii înaintea luptei dintreConstantin şi Maxenţiu) şi caracterul religios al compoziţiei de la Pătr ăuţi (încare împăratul Constantin este condus de o putere f ăr ă de trup şi este urmat desfinţi militari) fac imposibilă susţinerea ideii că scena pictată la Pătr ăuţi a fostreluată în biserica de la Arbore şi, cu atât mai puţin, la Bălineşti, în bisericalogof ătului Ioan Tăutu.

26 G. Mihăilă, Tradi ţ ia literar ă constantiniană de la Eusebiu al Cezareei la Nichifor Calist Xanthopulos, Eftimie al Târnovei şi domnii Ţă rilor Române, în idem, Cultur ă şi

literatur ă română veche în context european. Studii şi texte, Bucureşti, 1979, p. 339.

27



În literatura noastr ă de specialitatea s-a vorbit puţin despre o scenă, se pare asemănătoare aceleia de la Pătr ăuţi, pictată la 1355 într-o biserică bizantină din satul cretan Kritza. Aproape ignorată a fost şi compoziţia din biserica Sfinţii Constantin şi Elena de la Ohrida, în care împăratul Constantin pare a fi urmat de sfinţi militari şi precedat de un alt cavaler, probabil

Arhanghelul Mihail, din care nu se mai poate vedea mare lucru. Comparată cuscena de la Pătr ăuţi, aceea pictată la Ohrida a fost considerată „la premièrereprésentation connue de ce thème” (Miltiadis-Miltos Garidis), aluzie la lupteleantiotomane ale lui Skanderbeg şi la revolta de la Ohrida, din 1466. Şi aceasta,în vreme ce la noi s-a spus că „această temă, ilustrată pentru prima oar ă la

biserica din Pătr ăuţi (1487), este caracteristică numai pentru pictura murală dinMoldova” (Vasile Dr ăguţ).

Semnul Crucii, Arhanghelul Mihail, Sfântul Constantin şi sfinţii militarise regăsesc laolaltă numai în viziunile legate de Judecata de Apoi. În

Evanghelia după Matei, se spune: „Atunci se va ar ăta pe cer semnul FiuluiOmului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului

venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Matei, 24, 30). „Şi vatrimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Luidin cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini”(Matei, 24, 31). Apariţia Crucii reprezintă, aşadar, ultimul semn care

prevesteşte pogorârea lui Hristos ca judecător şi începerea judecăţii. Cruceaeste cheia care deschide por ţile Raiului pentru credincioşi. Arhanghelul Mihail,„figur ă major ă a escatologiei în apocaliptica iudaică, apoi creştină” (MoniqueAlexandre), este cel în a cărui grijă cade deşteptarea mor ţilor şi conducereatuturor sufletelor la judecată.

Altfel spus, compoziţia de la Pătr ăuţi pare să reproducă momentul care precede începerea Judecăţii de Apoi: odată ce semnul Fiului Omului a apărut,Arhanghelul Mihail conduce sufletele spre locul unde va pogorî Judecătorul.Semnificaţia escatologică a scenei capătă şi mai multă consistenţă dacă ţinemseama că, pe acelaşi perete de vest al bisericii, dar în exterior, se află pictată chiar Judecata de Apoi. Aplicând principiul potrivit căruia pictura din interiorulşi din exteriorul bisericilor „se determină reciproc, exact ca fa ţ a şi dosul uneimănuşi” (Sorin Dumitrescu), se poate spune că, la Pătr ăuţi, credincioşii vedeau,la ieşirea din biserică, un „serial” în două episoade: primul episod (aflat chiar deasupra uşii) îl constituia pregătirea pentru judecată prin apariţia semnuluiCrucii, iar al doilea episod (de care oamenii luau cunoştinţă afar ă, când seîntorceau cu faţa spre altar pentru o ultimă metanie şi închinare), era judecata

propriu-zisă.În Evul Mediu, orice lucru avea, în acelaşi timp, mai multe semnificaţii,uneori chiar contrare. Citim în erminie, la descrierea Judecăţii de Apoi: „Şiîmpreună cu ei [cu Apostolii], f ă toate cetele a toţi sfinţii, spre partea ceadreaptă a lui Hristos, ţinând fiecare în mâini, ca nişte stâlpări sau ramuri verzi,faptele lor cele bune, după orânduială, stând în trei stări, într-acest chip: înîntâia stare, ceata str ămoşilor, a patriarhilor şi a proorocilor; în starea a doua,ceata ierarhilor, a mucenicilor şi a sihaştrilor; în starea a treia, ceata drepţilor împăraţi, a femeilor mucenice şi a cuvioaselor”27. Compunându-se la Pătr ăuţi oscenă-prolog pentru Judecata de Apoi, nu s-a ales nici un grup din prima„stare”; din „starea” a doua s-au ales mucenicii, iar din a treia numai monarhul

27 Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, tipărită cu binecuvântarea ÎPS Nicolae, Mitropolitul Banatului, Bucureşti, 2000, p. 216.

28



creştin ideal: Sfântul Împărat Constantin. Faptul că în această compoziţie n-auintrat nici str ămoşi, nici patriarhi, nici prooroci, nici ierarhi, nici sihaştri, nicifemei nu poate fi întâmplător.

Semnificaţia scenei de la Pătr ăuţi poate fi studiată şi dintr-o altă direcţie, urmărind contextul cronologic în care se plasează construirea acestei

biserici de către Ştefan cel Mare. Toate ctitoriile apar ţinând anilor 1487–1488transmit, într-un fel sau altul, mesaje escatologice. Aluziile la lupta cuAntihristul, la sfâr şitul lumii, la Judecata de Apoi şi la înviere sunt evidente şiele nu pot fi rodul unor simple coincidenţe.

Textul pisaniei bisericii de la Pătr ăuţi este extrem de laconic: „Io Ştefanvoievod, domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a început să zidească acest hram în numele Cinstitei Cruci, în anul 6995 (1487), luna iunie13”. André Grabar a observat că bisericile închinate Sfintei Cruci sunt rare înţările ortodoxe. Acest hram neobişnuit a fost, însă, echivalat cu acela alÎnălţării Sfintei Cruci, mai cu seamă că, în inscripţia dedicatorie aTetraevanghelului dăruit Pătr ăuţilor în 1493, de doamna Maria, se vorbeşte de

„mănăstirea de la Pătr ăuţi, unde este casa Înălţării Cinstitei Cruci”28.Pentru spaţiul ortodox, hramul Pătr ăuţilor, aşa cum apare el în pisanie,

este unic. În schimb, în lumea catolică, el se întâlneşte destul de des. Bisericidatând din secolul al X-lea până în secolul al XVI-lea, risipite în întreagaEuropă, între care şi la Sainte-Chapelle din Paris, au hramul Sfintei Cruci, întreele existând şi un alt element de legătur ă: toate au fost înălţate ca relicvare

pentru adă postirea unor fragmente din lemnul sfânt. Mai mult decât atât, s-aconstatat că, în Franţa, biserica lui Ludovic cel Sfânt se bucura de un prestigiuaşa de mare, încât şi alţi ctitori au vrut să-i preia modelul. Pentru a-l folosi,însă, ei au trebuit să se asigure mai întâi că pot face rost şi de fragmente dinrelicvele Patimilor. Cu alte cuvinte, dacă în zilele noastre un grup de emigranţiamericani îşi poate construi o bisericuţă cu hramul Adevăratei Cruci, f ăr ă ca easă posede vreo aşchie măcar din lemnul sfânt, în Evul Mediu acest lucru eraimposibil. Gestul era dintre acelea care intrau în categoria uzurpărilor.

Bisericile cu hramul amintit – dintre care cele mai multe sunt capele palatine, de dimensiuni reduse – nu erau închinate, precum alte edificii de cult,unei sărbători sau unui sfânt din calendar, ci unui obiect: relicva Sfintei Cruci.Totuşi, întrucât şi aceste biserici trebuiau să aibă o sărbătoare de hram, eraaleasă fie ziua de 14 septembrie (Înălţarea Sfintei Cruci), fie ziua de 3 mai(Aflarea Sfintei Cruci). Situaţia Pătr ăuţilor este absolut similar ă: biserica eraconsacrată Sfintei Cruci ca obiect, iar pr ăznuirea hramului se f ăcea la 14

septembrie – în ziua celei mai importante sărbători legate de Sfânta Cruce.Dacă Ştefan cel Mare ar fi vrut să construiască la Pătr ăuţi o biserică avândhramul Înălţării Sfintei Cruci, ar fi construit-o, cum avea s-o facă în 1500, laVolovăţ. De o necunoaştere a semnificaţiei hramului fireşte că nu poate fivorba, după cum nici o tentativă de uzurpare a unui asemenea hram nu poate fiavută în vedere. Nu r ămâne decât presupunerea că biserica de la Pătr ăuţi a fostînchinată cu bună ştiinţă Sfintei Cruci, pentru că ea adă postea un fragment dinlemnul sfânt. Altfel spus, biserica aceasta, de mici dimensiuni, cu inscripţiile

picturilor în limba greacă, era o capelă-chivot.

28 Virgil Cândea, Comori de art ă din vremea lui Ş tefan cel Mare, în volumul Ş tefan

cel Mare şi Sfânt. Atlet al credin ţ ei cre ştine, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt PreaSfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi R ădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 16– 17 (notă de Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Székely) şi fig. 17, 18.

29



Mai mult decât atât nu putem şti deocamdată. Istoria nu a fost delocîngăduitoare cu biserica de la Pătr ăuţi: documentele, toate câte vor fi fost, audispărut f ăr ă urmă, iar dintre odoare doar despre două mai avem cevainformaţii.

Acceptând prezenţa unei bucăţi din Cinstita Cruce în Ţara Moldovei,

am avea, în sfâr şit, o explicaţie mai coerentă şi mult mai nuanţată pentrurespectul constant şi profund manifestat de Ştefan cel Mare faţă de acest martor tăcut al Patimilor Mântuitorului. În acest context, şi frescele din bisericaPătr ăuţilor se mai îmbogăţesc în semnificaţii. Sub protecţia relicvei scumpe,marea scenă a sfinţilor călări poate fi văzută ca o amplă rugăciune a lui Ştefancel Mare, adresată acestor purtători de Cruce (fie că era vorba de SfântulÎmpărat Constantin, fie de sfinţii mucenici), atât pentru lupta cu necredincioşiidin această lume, cât şi pentru bună călăuzire spre scaunul Dreptei Judecăţi.Asemenea rugăciunii pe care domnul Moldovei avea s-o adreseze unuia dintresfinţii militari pictaţi la Pătr ăuţi – Marele Mucenic Gheorghe –, şi care a fostcusută pe steagul de luptă ajuns la mănăstirea Zografu de la Muntele Athos:

„O, R ă bdătorule de Patimi şi Purtătorule de Biruinţă, Mare MuceniceGheorghe, care în nevoi şi nenorociri eşti grabnic apăr ător şi cald ajutător şicelor necă jiţi bucurie nespusă, primeşte de la noi şi această rugăciune, asmeritului robului tău, domnul Ioan Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeudomn al Ţării Moldovei, păzeşte-l neatins în acest veac şi în cel viitor , curugăciunile celor ce te cinstesc, ca să te proslăvim în veci, amin”29.

3. CTITORII – DEPOZITARE ALE UNOR MANIFESTE DE PUTERE.STUDIU DE CAZ: MĂNĂSTIREA PROBOTA

În registrul inferior de pictur ă al naosului bisericii Sfântul Nicolae amănăstirii Probota, pe peretele de nord, este zugr ăvit un sfânt militar, al căruinume s-a şters în cursul veacurilor. Este lizibilă o singur ă liter ă a numelui său,un R slav. Sfântul este înf ăţişat din semiprofil dreapta. Este îmbr ăcat în armur ă uşoar ă, cu coiful lăsat pe spate. Pe umărul drept i se reazemă o suliţă. La şolduldrept îi atârnă tolba de săgeţi. De cel stâng îi este prins arcul. Cu ambele mâiniţine o săgeată (cu mâna stângă de vârf şi cu mâna dreaptă de coadă), pe care o

priveşte, de-a lungul. Pe umărul stâng poartă un scut oval, căruia i se vede doar jumătatea superioar ă a interiorului (este desenată, cu o tr ăsătur ă subţire de penel, chiar şi cureaua de prindere, de pe faţa interioar ă). Inima scutului

conţine reprezentarea unui vultur bicefal gri – poate, în chip de argint – pe fondroşu. Păsării i se disting clar cele două capete încoronate, corpul, aripa stângă în întregimea ei şi doar o parte a celeilalte şi, tot aşa, numai o parte a cozii.Restul este acoperit de trupul sfântului (Fig. 13).

Pentru a descifra rostul vulturului bicefal pictat la Probota, trebuie maiîntâi identificat sfântul în discuţie. Ceilalţi sfinţi militari din naos, ale căror nume se pot citi sunt: Iacob Persul, Theodor Tiron, Theodor Stratilat, Dimitrie,

Nistor, Lup şi Gheorghe, Agaftonic, Nechita şi Artemie. Între Iacob Persul şisfântul purtător al scutului mai este un personaj, cu nume ilizibil, care ar puteafi Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, în ipostază militar ă.

29 Repertoriul monumentelor şi obiectelor de art ă din timpul lui Ş tefan cel Mare,Bucureşti, 1958, p. 302–303, nr. 94 ( subl. mea).

30



În bisericile noastre, se poate vedea adesea, în rândul mucenicilor militari, un sfânt care-şi priveşte săgeata şi care, de cele mai multe ori, ţinerezemată, pe umărul drept, o suliţă. Reprezentarea aceasta se întâlneşte şi înalte biserici din spaţiul ortodox. De fiecare dată, sfântul înf ăţişat în acest chipeste Mercurie. În concluzie, purtătorul scutului cu vultur bicefal de la Probota

este Sfântul Mercurie.Zugravii l-au pictat pe Sfântul Mercurie purtând trei tipuri de scuturi:rotunde, alungite şi dreptunghiulare, împodobite cu ornamente în formă decruce, cu motive geometrice, cu motive florale sau cu capul Gorgonei. O

bucată din scutul (sau, mai bine zis, din ceea ce trece drept scutul) SfântuluiMercurie s-a păstrat în mănăstirea athonită Pantocrator. Stéphane Binon adescris-o, după lucr ări mai vechi, accesul direct la piesă fiindu-i refuzat. Scutulrotund conţinea reprezentarea Maicii Domnului pe tron, cu Pruncul în braţe şiţinând o floare în formă de cruce. Mai sunt înf ăţişaţi şi Regii magi,Evangheliştii, David, Moise şi Sfântul Ioan Teologul. În nici unul din cazuri,

pe scutul Sfântului Mercurie nu apare vulturul cu două capete.

Erminiile fac o descriere sumar ă a înf ăţişării sfântului şi a veşmintelor sale: „tânăr cu începere de barbă”30, „mare la trup, cuvios şi frumos la faţă,str ălucind de rumeneala ce avea în obraz, plavoş la păr”31. Cel mai adesea,Sfântul Mercurie este înf ăţişat ucigându-l pe împăratul Iulian, dar sunt destulde cunoscute şi alte ipostaze. În nici una dintre ele pasărea imperială nuînsoţeşte, sub nici o formă, reprezentarea sfântului.

Potrivit Sinaxarului, Marele Mucenic Mercurie din Cezareea s-a născutîn anul 255, în vremea împăratului Decius, ca fiu al unui Gordian. Era de neamscit şi era militar. Odată, i s-a ar ătat în vis Arhanghelul Mihail şi, din acelmoment, Mercurie a început să-l mărturisească pe Iisus Hristos. Judecat şicondamnat la chinuri, a fost decapitat în Cezareea Cappadociei. O legendă hagiografică târzie pune pe seama Sfântului Mercurie uciderea împăratuluiIulian Apostatul, la porunca Maicii Domnului. O altă legendă îl aşază, alăturide Gheorghe şi Dimitrie, între sfinţii veniţi în ajutorul cavalerilor creştini careasediau Antiohia în timpul celei dintâi cruciade (1098). Cultul lui a luat naştereîn Cappadocia, s-a r ăspândit în Egipt, în rândul copţilor şi apoi în tot Orientul

bizantin. Sfântul Mercurie este pr ăznuit la 25 noiembrie, deodată cu SfântaMucenică Ecaterina.

În nici una din biografiile Sfântului Mercurie şi în nici una dinlegendele hagiografice nu se face vreo legătur ă între existenţa sa şi însemul cucare este zugr ăvit la Probota; în concluzie, prezenţa vulturului bicefal pe scutul

mucenicului nu se raportează la un episod din biografia acestuia.Într-o biserică din Grecia, Învierea lui Hristos, din satul Verria, pictorulGheorghe Kalliergis l-a zugr ăvit, la 1315, pe Sfântul Dimitrie ţinând în mânadreaptă o lance şi în stânga un scut rotund, decorat cu un vultur bicefal roşu pefond alb. Spre deosebire de cel de la Probota, vulturul lui Kalliergis nu poartă coroană pe capete, iar imaginea sa este zugr ăvită chiar pe faţa scutului. E greude spus ce semnificaţie va fi avut vulturul bicefal al Sfântului Dimitrie.Kalliergis venea din Tesalonic, oraşul care îl avea ca patron pe MareleMucenic Izvorâtor de Mir şi poate aşa s-ar explica atenţia specială care i-a fostacordată acestui sfânt. Dar de ce a fost reprezentat pe scut tocmai vulturul

bicefal ? Anul 1315, când a fost zugr ăvită biserica, apar ţine domniei

30 Dionisie din Furna, op. cit., p. 154, nr. 6.31 Ibidem, p. 191, sub data de 25 noiembrie.

31



împăratului Andronic al II-lea Paleologul, iar pajura cu două capete era, la aceavreme, emblema Paleologilor. Pe de altă parte, Sfântul Dimitrie era patronul şiocrotitorul Paleologilor. Tatăl lui Andronic, Mihail al VIII-lea, îl socotea, întreceilalţi sfinţi, „mare protector”, un adevărat „zid de apărare” al vieţii sale şi alimperiului, luptând „f ăr ă încetare pentru el”, un ambasador pe lângă

Dumnezeu. În împrejur ări dificile, împăratul cerea ajutorul sfântului şi aveaîntotdeauna dovada „evidentă şi vie a sprijinului său”. Iată de ce Paleologii s-au simţit datori să-i aducă dovezi de recunoştinţă şi să-i arate dragostea lor adâncă. Str ămoşul lui Mihail al VIII-lea, Gheorghe Paleologul, construise încapitala imperiului o biserică închinată Sfântului Dimitrie, f ăcută, însă, una cu

pământul de stă pânitorii latini. Venit la tron, „cu mila lui Dumnezeu şi cuajutorul Sfântului Mucenic Dimitrie”, Mihail al VIII-lea a ref ăcut biserica,redându-i splendoarea de odinioar ă şi a întemeiat acolo o mănăstire pe care aînzestrat-o cu proprietăţi şi surse de venit îndestulătoare. Mănăstirea aceasta vafi cunoscută ca „mănăstirea Sfântul Dimitrie a Paleologilor”. Acolo eracomemorată de către împărat şi curtea sa ziua mucenicului. Ataşamentul

Paleologilor faţă de Sfântul Dimitrie este probat şi de numărul mare de monedecu chipul acestuia pe care le-au emis. În timpul ultimei dinastii bizantine, viaţa,martiriul şi miracolele Sfântului Dimitrie au format unul dintre cele mai vastecicluri de reprezentare, devenind prototip pentru frescele din restul lumiiortodoxe, mai cu seamă din Serbia.

Foarte probabil, reprezentarea pe care Kalliergis a dat-o SfântuluiDimitrie la Verria ţine de legăturile dintre artist şi oraşul Tesalonic, dintre oraş şi patronul său şi dintre Sfântul Dimitrie şi dinastia Paleologilor.

Mercurie şi Dimitrie nu sunt singurii sfinţi reprezentaţi în companiavulturului cu două capete. În frescele mai multor biserici şi în o seamă deicoane, unii sfinţi sunt îmbr ăcaţi în veşminte imperiale, decorate cu pajura

bicefală. Sunt, în primul rând, fireşte, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, apoisfinţii militari şi, în sfâr şit, Drepţii din Vechiul Testament. Reprezentările suntdiferite: în unele cazuri, vulturii apar pe faţa mantiei cu care sunt îmbr ăcaţisfinţii; în altele, pasărea este figurată în interior, pe că ptuşeala veşmântului.Sunt şi situaţii în care vulturul este pictat pe ambele feţe ale mantiei. PictareaSfinţilor Constantin şi Elena în costume imperiale este normală, după cumnormală este, potrivit mentalităţii vremii, figurarea pe aceste costume a uneiembleme eminamente imperiale – vulturul bicefal. În schimb, ceilalţi sfinţi, cu

puţine excepţii, nu aveau nici o tangenţă cu familia sau puterea suverană. S-aobservat că acest tip de reprezentare a sfinţilor militari, în veşminte de curte,

bogat împodobite, este foarte frecvent în pictura murală din Macedonia, înregiunea Ohridei, mai cu seamă în secolul al XIV-lea. A fost interpretată fie caun rezultat al influenţei isihaste, fie ca o transpunere artistică a unui versetdintr-un Psalm.

Şi Sfânta Ecaterina (pr ăznuită în chiar aceeaşi zi cu Sfântul Mercurie – 25 noiembrie) este înf ăţişată, uneori, cu o mantie împodobită cu un vultur

bicefal. Fiică de împărat (sau de rege, după alţi autori), născută la Alexandria,foarte instruită, a fost convertită la creştinism. A fost condamnată la supliciul

pe roată dar, pentru că r ănile i se vindecau în chip miraculos, a fost decapitată,în timpul împăratului Maxenţiu sau Maximinus. În secolul al X-lea, moaştelesale au fost aduse pe Muntele Sinai. Ca fiică de suveran, Sfânta Ecaterina a fost

reprezentată cel mai adesea în veşminte imperiale. Odată cu pictorul cretanIeremia Palladas, autorul icoanelor din catapeteasma bisericii Sfânta Ecaterina

32



de la Muntele Sinai, pe veşmântul acesteia începe să apar ă vulturul cu două capete. Aşa va fi zugr ăvită de mai toţi pictorii secolului al XVII-lea şi aiînceputului de veac XVIII. S-a spus că atributele cu care este pictată SfântaEcaterina (pupitrul, căr ţile, sfera), precum şi costumul său (mantia că ptuşită cuhermină şi brodată cu vulturul de aur) ar fi de inspiraţie italienească, lucru

explicabil dacă ţinem seama de originea cretană a lui Palladas şi a urmaşilor lui.Icoanele şi frescele înf ăţişând sfinţi cu vulturi bicefali apar ţin unor

artişti cunoscuţi: Kalliergis, Tzanes, Catellanos, Palladas. Despre Kalliergis s-aspus că ar putea fi cretan de origine, căci numele se întâlneşte în istoria insulei,dar, ca pictor, el apar ţine Macedoniei. Tzanes era cretan şi şi-a petrecut o bună

parte a vieţii la Veneţia. Catellanos se născuse la Teba, dar maniera sa de lucrueste aceea a succesorilor lui Teofan Cretanul. Palladas era din Creta, iar urmaşii lui, care au pictat frumoasele icoane ale Sfintei Ecaterina, se formaser ă,toţi, în stilul artei cretane. Kalliergis este singurul care nu apar ţine acestei arte,dar reprezentarea Sfântului Dimitrie cu vulturul bicefal pe scut în biserica

pictată de el la Verria are, probabil, altă semnificaţie.În cele patru secole şi jumătate cât insula Creta s-a aflat sub dominaţie

veneţiană (1204–1669), pictorii de aici au îmbinat tradiţia bizantină cuinfluenţele occidentale. Pictori de icoane la început, artiştii cretani suntchemaţi, de prin al treilea deceniu al secolului al XVI-lea, să împodobească

pereţii bisericilor de mănăstiri la Muntele Athos, în Grecia continentală şi înBalcani. Este perioada marilor ansambluri de pictur ă murală de la Meteore, dela Marea Lavr ă, de la Molivokklissia, Cutlumus, Xenofon, Stavronikita,Dionisiu, Sfântul Pavel, Dochiariu sau Iviron. Ei erau artiştii care au pictatsfinţi militari pe ale căror veşminte apar vulturi cu două capete. În acestcontext, se ridică întrebarea dacă nu cumva prezenţa vulturului imperial pe

piesele de îmbr ăcăminte ale unor sfinţi nu poate fi un element de identificare a pictorilor proveniţi din Creta.

*Petru Comarnescu – se pare, singurul autor care a remarcat acest

amănunt – scria că Sfântul Mercurie din fresca Probotei poartă „pe scut ostemă, se pare a Paleologilor”. „Stemă a Paleologilor” pe scutul SfântuluiDimitrie, la Verria, ar fi de acceptat, dar ce să caute această stemă pe scutulSfântului Mercurie, în biserica lui Petru Rareş ?!

Aproape concomitent cu zugr ăvirea Probotei se lucra la încă unansamblu de pictur ă în Moldova – cel din vechea biserică mitropolitană din

Suceava. Şi acolo, în naos, în rândul sfinţilor militari apare Sfântul Mercurie, înexact aceeaşi atitudine ca şi la Probota şi având interiorul scutului decorat cuun vultur bicefal. De data aceasta, cele două capete ale păsării nu mai poartă,fiecare, câte o coroniţă, ci amândouă sunt aşezate sub o coroană mare,deschisă, cu trei fleuroni. Vulturul din biserica mitropolitană este mai complet,

pentru că scutul este mai înclinat decât la Probota şi zugravul a avut mai multloc pentru desf ăşurarea desenului. Se poate vedea şi aripa dreaptă în întregimeşi cele două picioare şi aproape toată coada.

În lumea bizantină şi post-bizantină, Marele Mucenic Mercurie este celmai şters „în glorioasa falangă a sfinţilor militari” (Stéphane Binon), iar difuzarea legendei uciderii împăratului Iulian n-a f ăcut ca acesta să capete o

importanţă mai mare. Totuşi, ca frecvenţă a pictării, el ocupă cel de-al şaselealoc, după Sfinţii Gheorghe, Dimitrie, Procopie, Theodor Tiron şi Theodor

33



Statilat. O cercetare atentă vădeşte că, prin intermediul reprezentării acestuisfânt, s-au transmis mesaje adânci. Unul dintre acestea se poate întrezări înfrescele de la Dragalevci, în Bulgaria. Când vechea ctitorie a ţarului IvanAlexandru a fost renovată şi pictată, la 1475–1476, pe faţada de vest a fostzugr ăvită o scenă cel puţin impresionantă. În câmpul superior apare Sfântul

Gheorghe călare, ucigând cu lancea balaurul căzut sub copitele calului său. Încâmpul median, despăr ţit în două păr ţi de o uşă, au fost pictaţi, la stânga,Sfântul Dimitrie călare, ucigându-l pe ţarul bulgar Ioan Caloian şi, la dreapta,Sfântul Mercurie, cu sabia ridicată deasupra capului, avându-l între picioareledin spate ale calului pe împăratul Iulian Apostatul. S-a remarcat faptul că ceitrei sfinţi cavaleri, surprinşi în luptă cu inamicii lor, sunt, în fond, simbolulcreştinilor în luptă cu duşmanii credinţei lor, în special cu turcii. Acesta a fost,f ăr ă îndoială, cel mai adânc sens al vener ării Sfântului Mercurie în spaţiulortodox. După cum tot aşa se poate explica atenţia şi importanţa acordată moaştelor acestui sfânt. La Muntele Athos se păstrează cel mai mare număr deasemenea moaşte. Mănăstirile Caracalu, Vatoped, precum şi Marea Lavr ă

adă postesc, fiecare (!), capul sfântului, iar mănăstirea Dionisiu are, şi ea, unfragment de cap. La Iviron, la schitul Prodromu, la schitul Sfântul Pantelimon,la Pantocrator, Xeropotamu, Zografu, Dochiariu şi Xenofon se găsesc păr ţi dintrup. Coiful este la Caracalu, iar o bucată din scut – la Pantocrator.

O interesantă pagină din Via ţ a Sfântului Nifon confirmă, din perspectivă literar ă, interpretarea care s-a dat scenei cu cei trei sfinţi cavaleri dela Dragalevci. Povestind despre uciderea lui Mihnea vodă cel R ău de cătreDumitru Iacşici, în 1510, Gavril Protul scria: „Şi veni mâniia lui Dumnezeu preMihnea vodă, al doilea Iulian, şi fu r ănit de viteazul Dumitru Iacşici şi muri;

pre carele trimisese Dumnezeu ca şi pre Sfântul Mucenic Mercurie asupra păgânului Iuliian. Şi ca Sveatâi Nistor de au ucis pre Liia cu ruga lui SveatâiDimitrie, aşa şi acest Dumitru Iacşici, pentru ruga lui Sveatâi Nifon, au r ănit şiau omorât pre urâtul muncitoriul, pre Mihnea”32. S-a remarcat foarte bine că

protosul Sfântului Munte a ales comparaţia lui Dumitru Iacşici cu SfântulMercurie pentru că acesta era un simbol al apăr ării credinţei r ăsăritene, oîntruchipare a militantismului ortodox. Şi tot aşa se explică de ce bisericamănăstirii Plătăreşti, ctitorită în Ţara Românească de Matei Basarab, are casfânt protector pe Mercurie. „Necredinciosul Iulian” putea fi, în mentalitateavremii, în egală măsur ă, un păgân, un catolic sau un reformat.

Asupra prezenţei şi semnificaţiei vulturului cu două capete ca simbolheraldic „prin excelenţă imperial” în Ţările Române, a atras atenţia în mai

multe rânduri d-l Dumitru Nastase. Pentru Moldova, domnia sa cita, drept celemai vechi exemple de vulturi bicefali, păsările care decorează cahle din secolulal XV-lea, precum şi vulturul „de import” care împodobeşte acoper ământul demormânt al Mariei Asanina Paleologhina, soaţa lui Ştefan cel Mare. Dintredomnii moldoveni, Alexandru Lă puşneanu este primul de numele căruia s-alegat semnificaţia unui vultur bicefal, datorită „blazonului comemorativ” aşezat

pe zidul bisericii de la mănăstirea Slatina de egumenul Nil, la 1582. Vulturul

32 Via ţ a şi traiul sfin ţ iei sale, pă rintelui nostru Nifon, patriarhul Ţ arigradului, care au str ă lucit între multe patemi şi ispite în Ţ arigrad şi în Ţ ara Muntenească , scrisă de Chir Gavriil

Protul adecă mai marele Sfetagoriei, în volumul Literatura română veche (1402–1647),introducere, ediţie îngrijită şi note de G. Mihăilă şi Dan Zamfirescu, I, Bucureşti, 1969, p. 83– 84.

34



bicefal de la mănăstirea Probota îl precedă, însă, pe acesta cu 50 de ani şi, în plus, el este contemporan cu domnul de personalitatea căruia se ataşează.

Vulturul lui Petru Rareş este unul „camuflat” (Dumitru Nastase): el afost pictat într-o biserică, „unde este acoperit prin calitatea pe care o are, dealtfel, de emblemă ecleziastică” (Dumitru Nastase), într-un loc aparent

accesibil, dar care nu atrage atenţia. A fost zugr ăvit pe scutul unui sfânt militar,într-un context care, bine interpretat, indică foarte clar personalitatea ctitorului.Mai importantă decât camuflarea vulturului este, însă, afirmarea intenţiei dedisimulare. Dacă pasărea ar fi fost pictată pe platoşa sfântului, pe coif, pe tolbade săgeţi sau chiar pe faţa exterioar ă a scutului, trebuia remarcată doar încercarea de a ascunde acest simbol. Numai că vulturul a fost pictat – f ăr ă îndoială, intenţionat – pe faţa dinlăuntru a scutului (tot aşa cum, în alte locuri, afost zugr ăvit pe că ptuşeala mantiei unor sfinţi), transmiţând, astfel, un mesajmult mai complex: acela că simbolul pe care vulturul bicefal îl reprezintă a fostanume ascuns şi lucrul acesta trebuie să se ştie. Un atare mesaj se adresa,evident, unui număr restrâns de iniţiaţi.

La o primă vedere, s-ar zice că vulturul de la Probota este un ornament.El nu a fost reprezentat într-un scut heraldic, ci în scutul militar al SfântuluiMercurie. Zugravii veacului al XVI-lea ştiau, f ăr ă nici o îndoială, că scutulheraldic derivă din scutul militar. Iar dacă la Probota vor fi lucrat şi meşterişcoliţi în zone de influenţă occidentală, atunci, cu siguranţă, aceia vor ficunoscut dubla semnificaţie pe care putea s-o capete scutul Sfântului Mercurie.

Vulturul bicefal al lui Petru Rareş trebuie pus în legătur ă cu o piesă contemporană lui: pocrovăţul închinat, în 1536, de Elena, doamna lui Petruvodă, mănăstirii Putna. A fost socotită o „piesă interesantă prin originalitateatematică, str ăină de arta moldovenească” (Maria Ana Musicescu, AnaDobjanschi), pentru că broderia înf ăţişează vulturi bicefali cu coroane pecreştete şi cruci între capete. Profesorul Petre Ş. Năsturel a avansat, însă,ipoteza că pocrovăţul a fost confecţionat dintr-o bucată de veşmânt scump,apar ţinând doamnei Elena.

Pasărea imperială de la Probota ar putea fi văzută ca un manifest de putere al ctitorului dar, deopotrivă, şi ca o „marcă” a pictorilor care au lucrataici şi, desigur, şi la biserica Sfântul Gheorghe din Suceava. Cum SfântulMercurie era „asociat cu virtuţi militare” (Florin Curta) şi cum şi vulturul

bicefal era un simbol al renaşterii împăr ăţiei creştine, este posibil ca ei să fi fostanume aleşi să figureze împreună pentru a transmite un mesaj, poate o chemarela luptă împotriva duşmanilor Ortodoxiei.

4. CTITORII – REŞEDINŢE ECLEZIASTICE.STUDIU DE CAZ: MĂNĂSTIREA TREI IERARHI

Cândva, în cursul anului 1640, mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi primeaîntre zidurile sale un somptuos alai în care se distingeau figurile mitropoliţilor Ioanichie de Heracleea, Partenie de Adrianopol şi Teofan de Paleopatras, alemitropolitului Moldovei, Varlaam, şi ale familiei domneşti. Înalţii ierarhi dinOrient aduceau cu ei racla conţinând preţioasele moaşte ale Sfintei Paraschiva.

La începutul deceniului cinci din veacul al XVII-lea, Patriarhia de la

Constantinopol se găsea într-o mare criză financiar ă. Patriarhul Partenie I i-acerut ajutorul lui Vasile Lupu. Domnul Moldovei a acceptat să trimită banii

35



solicitaţi, punând, însă, nişte condiţii: activitatea administrativă şi economică aPatriarhiei să fie reglementată de o comisie de epitropi, aleşi de Sinod;Patriarhia trebuia lăsată, timp de şase luni, în seama lui Vasile vodă, ca „să vădşi eu de aş putea cumva să îndrept ceva”; pe viitor, Patriarhia era împiedicată de la contractarea altor datorii; se suprima „cererea” patriarhală care se lua,

prin eparhii, de la clerul întreg; se retr ăgea chezăşia impusă arhiereilor, păstrându-se numai „haraciul împăr ătesc”; numele lui Vasile vodă şi alefamiliei sale trebuiau pomenite la slujbe. Patriarhia şi Sinodul au acceptatcondiţiile, mai ales că domnul Moldovei vărsase din vistierie suma de2.500.000 de aspri. „Ca r ăsplată pentru cele dăruite din belşug – scria N. Iorga

– se hotăr ăşte de Marele Sinod a se da Moldovei r ămăşiţele SfinteiParaschiva”. La 1653, Paul de Alep consemnase, însă, următoarele despre acesteveniment: „Sf. Paraschiva cea nouă din Bulgaria [...] a fost adusă de laConstantinopol de la biserica Patriarhiei, din cămara relicvelor sfintelor [...]. S-au plătit la Patriarhie peste două sute sau trei sute de mii de piaştri, pentru camoaştele să fie predate în bună stare, dar nu a fost cu putinţă [...]. Când prelaţii

i-au adus trupul, domnul a desemnat pe capugiii săi pentru a-l însoţi, spre a-iface mai multă cinste şi pentru a-i spori, prin aceasta, faima”33. Informaţia luiPaul de Alep că domnul a mai plătit o sumă mare „pentru ca moaştele ei să fie

predate în bună stare” este foarte importantă. Ea confirmă ştirea din alteizvoare că Vasile Lupu a achitat, pentru r ăscumpărarea de la turci a sfintei,

patru poveri şi 68.000 de aspri. Aceasta înseamnă că aducerea în Moldova asacrelor relicve nu a fost un simplu cadou al Patriarhiei, aşa cum s-a lăsat să seînţeleagă: „darul” l-a constituit doar încuviinţarea de a se aduce moaştele de laConstantinopol la Iaşi. Valoarea lor şi cheltuielile de transport au fost plătite deVasile Lupu peste suma de bani dată Patriarhiei, la cererea acesteia.

În veacul al XVII-lea, Moldova adă postea, pe lângă relicve mărunte, şimoaştele Sfântului Ioan cel Nou, aduse încă în vremea lui Alexandru cel Bun.Ele erau depuse în biserica Sfântul Gheorghe din Suceava – sediul MitropolieiMoldovei. Destul de puţin semnificativ în calendarul ortodox, Sfântul Ioan cel

Nou devenise, totuşi, patronul întregii Moldove, numele său fiind inseparabillegat de acela al supremei instituţii ecleziastice a ţării. De altminteri, fusesesupranumit „de la Suceava”. Aducerea în Iaşi, la mănăstirea Trei Ierarhi, amoaştelor Sfintei Paraschiva a fost un act prin care Vasile Lupu a dorit să asigure ctitoriei sale un ascendent faţă de biserica mitropolitană din Suceava.Motivul pentru care a f ăcut acest lucru îl aflăm într-o scrisoare a domnului, din13 septembrie 1638, adresată consilierului Feodor Feodorovici de la biroul

ambasadorilor din Moscova. În 1638, Vasile Lupu reînnoia rugămintea cătreţar „pentru pictori, căci în ţara noastr ă nu se află de aceştia”. Preocupat determinarea ansamblului de la Trei Ierarhi, domnul Moldovei îl ruga pe consilier să mijlocească pe lângă ţar „să ne dea pictori buni şi iscusiţi şi să aibă voiemeşterii noştri a face catapeteasma şi R ăstignirea după obiceiul nostru

bisericesc [...], iar noi vom ţinea neuitat în minte binefacerea şi ajutorul MărieiTale iubitoare de Dumnezeu şi se va aminti numele Domniei Tale în această Mitropolie a noastr ă nou zidită”34. Aşadar, biserica din Iaşi trebuia să devină sediu al Mitropoliei Moldovei. Dar mutarea sediului mitropolitan trebuia bine

33 C ă l ă tori str ă ini despre Ţă rile Române, VI, p. 49.34 Silviu Dragomir, Contribu ţ ii privitoare la rela ţ iile Bisericii române şti cu Rusia în

veacul XVII , în „Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice”, seria II, tom. XXXIV,1912, p. 1157, anexa X.

36



justificată. Primul argument era acela că întâiul păstor spiritual al poporuluitrebuia să se afle în acelaşi loc cu stă pânul laic. Sau, după formula luiCarlrichard Brühl, cur ţile episcopale trebuiau să se afle „între criteriiletopografice ale unei capitale medievale”. Cum capitala Moldovei se stabilise înIaşi încă de la mijlocul veacului al XVI-lea, era absolut normal ca şi Mitropolia

să-şi fixeze sediul aici, mai ales că mitropolitul rezida la Iaşi în cea mai mare parte a timpului. Al doilea argument putea să fie acela că moaştele de la TreiIerarhi ale Sfintei Paraschiva, sfântă venerată în întreg spaţiul balcanic, eraumai importante decât moaştele din biserica Sfântul Gheorghe de la Suceava aleSfântului Ioan cel Nou, patronul Moldovei din vremea aceea.

Încercarea lui Vasile Lupu de a fixa sediul celei mai înalte instituţiiecleziastice în Iaşi nu a fost doar un vis ambiţios al domnului cu „hireîmpăr ătească”. Gestul lui se înscrie într-un plan mai larg, de ridicare a Iaşilor laaspectul şi însemnătatea capitalelor europene. Din păcate, tot acest proiect, dincare nu lipseau încercările de „urbanizare” nu şi-a mai găsit niciodată desăvâr şirea.

Hăr ăziţi, dintru început, să devină necropolă domnească, Trei-Ierarhiiau avut şi un alt rost, mult mai înalt şi mai important: acela de sediumitropolitan. Din motive necunoscute, dorinţele lui Vasile Lupu nu s-aumaterializat în timpul domniei lui. Dar, mai târziu, în 1677, sub Antonie Ruset,Mitropolia şi-a fixat definitiv scaunul la Iaşi, în biserica Sfântul NicolaeDomnesc, cu vremea, Sfânta Paraschiva şi-a adjudecat rolul de patroană a ţăriişi, în sfâr şit, astăzi, relicvele ei sunt adă postite de catedrala mitropolitană aMoldovei.

III. CTITORII ALE FEMEILOR

Ctitorii evului nostru de mijloc – fie ei domni, boieri, negustori sauor ăşeni – au avut adesea, alături de ei, copărtaşe la actul ctitoricesc, femei dinfamilie: mame, soţii, surori, fiice. Sunt, însă, şi destule cazuri în care actulctitoricesc a fost împlinit exclusiv de femei, f ăr ă a avea alături un bărbat, saude femei însoţite de bărbaţi, dar păstrându-şi, ele, calitatea de prim ctitor.

Doamne-ctitorCea dintâi doamnă a Moldovei despre care se ştie că a îndeplinit

singur ă un act de ctitorire este Margareta-Muşata, mama fraţilor Petru I şiRoman I. În a doua jumătate a veacului al XIV-lea, ea a înălţat o biserică

catolică în Siret, pentru Ordinul Dominicanilor, alegându-şi acolo şi locul deîngropăciune. Fiul său, Petru I Muşatinul, a confirmat prin hrisov domnescacest act în 1384, acordând şi anumite privilegii călugărilor de acolo.

Una dintre soţiile lui Alexandru cel Bun, doamna Ana, intr ă şi ea încategoria ctitorilor prin dania în sate pe care a f ăcut-o, înaintea mor ţii sale,mănăstirii Moldoviţa.

Doamna lui Ştefan al II-lea, descendentă a familiei de boieri moldoveniLimbădulce a adăugat de la sine, la o danie f ăcută de voievodul Ştefanmănăstirii Neamţ, în 1446, trei cântare de icre negre. Apoi, în 1447, cândacelaşi Ştefan al II-lea avea să acorde nişte venituri mănăstirii Moldoviţa, el

pune şi vama spre Ardeal, „jumătate din Vadul Călugăresc şi cu o jumătate de

vamă, şi cu o jumătate din vama de trecere, şi cu o jumătate din iezerele ce

37



ascultă de această vamă şi cu o jumătate din tot venitul, partea cneaghineinoastre”35.

Maria Asanina Paleologhina, soţia lui Ştefan cel Mare, se ilustrează îndomeniul ctitoricesc prin icoana Maicii Domnului dăruită mănăstirii Grigoriude la Muntele Athos.

În anul 1493, Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos al ŢăriiRomâneşti şi soţia lui Ştefan cel Mare, „arzând de dragoste şi fiind iubitoare acuvintelor lui Hristos, cu râvnă a dat”36 să se scrie şi să se împodobească unTetraevanghel pentru biserica de la Pătr ăuţi. Şi tot ea, doamna Maria, văduvă de puţine luni, avea să ofere, în toamna lui 1504, mănăstirii Putna, unacoper ământ pentru tetrapod.

Ruxandra doamna, fiica lui Mihnea cel R ău al Ţării Româneşti şi soţialui Bogdan al III-lea, şi-a îndreptat actul său de danie către mănăstirea Putna,care a primit de la ea un sat „pentru pomenirea ei şi pentru pomenireasfântr ă posaţilor ei părinţi, ca să-i fie pomenire, ei şi părinţilor ei, neclintit învecii vecilor”37.

Activitatea ctitoricească a doamnei Elena, fiica despotului sârb IovanBrancovici şi soţia lui Petru Rareş, a îmbr ăcat aspecte dintre cele mai variate.În timpul vieţii lui Petru voievod, prin 1535–1536, ea a dăruit mănăstirii Putnaun pocrovăţ croit dintr-o stof ă împodobită cu vulturi bicefali. R ămasă văduvă,doamna Elena a continuat şi a dus la bun sfâr şit reparaţiile începute de soţulsău la mănăstirea Dionisiu de la Sfântul Munte. Apoi, în 1548, împreună cuPetru Vartic, hatman şi pârcălab al Sucevei, a dăruit mănăstirii Probota unTetraevanghel aflat, astăzi, în Rusia. În 1550, doamna Elena a mai comandatun asemenea manuscris, f ăr ă ca în notiţa lui dedicatorie să se precizeze cărei

biserici îi era destinat. Profesorul Emil Turdeanu a presupus că lăcaşul care a beneficiat de acest dar a fost biserica Învierii Domnului din Suceava, ale căreilucr ări de construcţie, finanţate de aceeaşi doamnă, s-au încheiat în ianuarie1551. La Muntele Sinai se păstrează un Tetraevanghel , copiat şi ferecat dindorinţa „Elenei Despotovna a r ă posatului domn Io Petru voievod şi mama luiIliaş voievod”38 şi care a fost dăruit mănăstirii Probota. În toamna aceluiaşi an1551, bogat în acte ctitoriceşti, doamna Elena a văzut încheiată şi construcţia

bisericii domneşti din Botoşani, cu hramul Sfântul Gheorghe. De numele soţieilui Petru Rareş se leagă şi înălţarea, în vechiul ţinut al Hârlăului, a aşa-numiteimănăstiri „a doamnei”, cu hramul Adormirea Maicii Domnului.

Doamna cu cea mai intensă activitate de ctitor a fost Ruxandra, fiica luiPetru Rareş şi soţia lui Alexandru vodă Lă puşneanu. Ea a clădit, în 1569,

biserica Precista din Roman şi, în acelaşi an, a ferecat un Tetraevang hel almănăstirii Putna, „din argintul cel vechi de la bătrânul Ştefan voievod”39. Înafar ă de acestea, însă, doamna lui Lă puşneanu s-a dovedit o asiduă sprijinitoarea aşezămintelor monahale de la Muntele Athos. Mănăstirii Zografu i-ar ăscumpărat metoacele de pe Struma. La Dionisiu a dăruit un iconostas (1560),a renovat şi mărit trapeza construită de Petru Rareş, a înălţat o bolniţă, a plătit

35 DRH, A, I, p. 386, nr. 272.36 Virgil Cândea, op. cit., p. 17.37 DIR , A, XVI/3, p. 47, nr. 63.38 Emil Turdeanu, Oameni şi că r ţ i de alt ă dat ă , I, ediţie îngrijită de Ştefan S. Gorovei

şi Maria Magdalena Székely, Bucureşti, 1997, p. 320.39 Repertoriul monumentelor şi obiectelor de art ă din timpul lui Ş tefan cel Mare, p.398, nr. 149.

38



datoriile mănăstirii şi a r ăscumpărat bunurile amanetate. Mănăstirii Caracalu i-a achitat datoria faţă de administraţia otomană, gest pentru care călugăriiathoniţi se obligau, pe la 1569, să-i slujească şase pomeni anual. Mica avere pecare doamna Ruxandra o strânsese pentru nevoile ei a dăruit-o mănăstiriiDochiariu, „pentru ajutorarea datoriei şi a lucrurilor mişcătoare şi

nemişcătoare, întru veşnică pomenire”. În schimb, „ieromonahii şi monahii deacolo să fie îndatoraţi să săvâr şească în fiece an praznicul Sfântului Nicolae şi privegherea, porunca, în veci întru pomenirea acestei doamne şi stă pâne anoastre”40. Un inventar de prin 1590 al darurilor f ăcute de familia lui vodă Lă puşneanu la Athos înregistrează un „potir de argint suflat cu aur, închinatBisericii celei Mari de Ruxandra, soţia lui Alexandru voievod a toată Moldovlahia, în anul 7072, o sută nouăzeci şi cinci de dramuri”41.

Doamna Maria a lui Petru vodă Şchiopul este autoarea unei danii cătremănăstirea Galata din Iaşi, căreia îi închina, la 1584, un sat.

De Muntele Athos se leagă şi actele ctitoriceşti ale doamnei Elisabeta,fiica grecului Gheorghe Kataratos, pârcălabul Hotinului, şi soţia lui Ieremia

vodă Movilă. Prin 1597–1598, ea a împodobit, la mănăstirea Dochiariu,mormântul mitropolitului Moldovei, Teofan, „mândr ă a-i fi rudă” acestuiierarh, retras în ultimii ani ai vieţii la Sfântul Munte. Câţiva ani mai târziu, la 5iunie 1605, soaţa lui Ieremia vodă va „înfrumuseţa” un vechi Tetraevanghel (secolul al XII-lea) şi-l va trimite mănăstirii Cutlumus, împreună cu un potir şidouă cruci de argint aurit.

Cumnata Elisabetei Movilă, doamna Marghita, fiica marelui logof ătGavrilaş Hâra, soţia lui Simion vodă Movilă, şi-a îndreptat dovezile de

pioşenie către mănăstirea Suceviţa – ctitoria Movileştilor –, căreia îi va dăruiun epitrahil şi o tipsie de argint.

Cea de-a doua doamnă a lui Vasile Lupu, Ecaterina, coborâtoare dinneamul cerchezilor, şi-a concretizat activitatea ctitoricească prinr ăscumpărarea, în 1653, de la cazaci, a unui manuscris religios miniat demitropolitul Anastasie Crimca. R ă pit din mănăstirea Dragomirna, căreia îifusese hăr ăzit, Liturghierul mitropolitului-artist s-a reîntors între zidurileacestui locaş prin bunăvoinţa şi cheltuiala doamnei Ecaterina, aflată la greaîncercare în toamna anului 1653.

Învins şi detronat, Vasile Lupu a păr ăsit tronul şi Ţara Moldovei înfavoarea fostului său mare logof ăt, Gheorghe Ştefan. Soţia acestuia, doamnaSafta, descendentă a familiei boiereşti Boul, este cunoscută, în privinţaactivităţii ctitoriceşti, prin mai multe momente. În 1654, ea a cumpărat un

Tetraevanghel , i-a ref ăcut legătura prin mâna călugărului Ipifane de laPângăraţi şi l-a dat într-o biserică având hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şiGavril (probabil, Agapia). Doi ani mai târziu, doamna Safta va dărui mănăstirii

Neamţ un loc de prisacă, pentru pomenire. În fine, după două decenii, la 1677,doamna Safta, văduvă, împreună cu vărul ei, Pătraşco pitarul, fiul luiDumitraşco spătar, avea să închine la Sfântul Mormânt mănăstirea Bistriţa,„care s-a întemeiat de str ă bunii noştri cei buni şi vechi” şi care ajunsese în„stare de desăvâr şită stricăciune, risipă şi lipsită nu numai de tot felul de

podoabe, ci şi de sfinţitele veşminte scumpe, de multele scule şi de însemnateleei moşii, încă şi de robii săi ţigani ce i-au fost dăruiţi şi întăriţi de prea înălţatul

40 DIR , A, XVI/2, p. 236, nr. 247.41 Hurmuzaki–Iorga, Documente, XIV/1, p. 88, nr. CLVII.

39



de veşnică amintire Alexandru voievod zis cel Bun şi Bătrân, carele zaceînmormântat acolo, cu doamna şi fiii lor”42.

Nu mult după acest moment, la 1678, o altă doamnă moldoveancă ridicată dintr-un neam de boieri (Jora), Dafina Dabija, avea să dăruiască mănăstirii Bârnova, unde este înmormântat soţul ei, Istratie vodă Dabija, mai

multe sate lăsate de el cu limbă de moarte. Pe la 1680, aceeaşi Dafina dădeasate, vii şi ţigani mănăstirii Bârnova, ar ătând că acest aşezământ fusese începutde Miron Barnovschi, dar neterminat, r ămânând în această stare „până la vremedomniei Măriei Sale r ă posatului mieu domnu, ce scrie mai sus, lui EvstratieDabija vodă, carile dinpreună şi cu noi, dintru bună dumnezeiască îndemnareapăcându-se, am zidit biserica până în desăvâr şitu, iar cu alte, câte să cadesfintei mănăstiri podoabe şi aşezături fiind de l-au apucare moarte, n-au apucatsă o înpodobească şi să o temeeze, ce noi în vieaţa noastr ă, când am avutvreme, am nevoit şi am înpodobit şi o am întemeiat după putinţă cu de toate,câte trebuiescu unii sfinte mănăstiri”43.

La acelaşi sfâr şit de veac XVII, doamna Anastasia Duca (născută

Buhuş) ref ăcea din lemn Agapia Veche, ctitoria lui Petru Rareş, ref ăcută şi dePetru Şchiopul, „risipită” în vâltoarea vremurilor. Şi tot ea, Anastasia, avea să înalţe şi Biserica Albă din Iaşi, sediu al Mitropoliei Moldovei.

Domniţe-ctitor Activitate ctitoricească au desf ăşurat, după modelul părinţilor, şi unele

domniţe moldovence. Şirul lor începe cu Anastasia, fiica lui Laţcu vodă, care adăruit Episcopiei din R ădăuţi satul Coţmani. În inscripţia pietrei ei demormânt, aşezată de Ştefan cel Mare în pronaosul bisericii Sfântul Nicolae aEpiscopiei, se spune că Anastasia „a dat Coţmanul acestui locaş”44. CalitateaAnastasiei de ctitor la R ădăuţi este relevată nu numai de înmormântarea înaceastă biserică, ci şi de pictarea ei pe peretele de r ăsărit al pronaosului, înstânga, într-un frumos tablou funerar.

Chiajna, fiica lui Alexandru cel Bun şi a doamnei Marina, a dăruit la1470, în domnia nepotului său, Ştefan cel Mare, mănăstirii Neamţ, o prisacă „pentru sufletul părintelui ei, Alexandru voievod, şi pentru sufletul mamei ei,Marina, şi pentru sufletul şi sănătatea ei”45.

Fiica lui Bogdan al III-lea, domniţa Marica, lăsa, la moartea ei, nişte bani mănăstirii Dobrovăţ, „pentru pomenirea sa”46.

Maria, fata lui Petru Şchiopul, însoţită cu grecul Zotu Ţigara, a ctitoritmănăstirea Hlincea de lângă Iaşi, pe care a închinat-o mănăstirii Dionisiu de la

Muntele Athos. Apoi, în timpul domniei lui Radu Mihnea, când domniţa Marias-a întors în Moldova, a găsit „mănăstirea noastr ă de la Hlincea pustie şi toatesatele r ăshirate şi pustiite, căci că de la mănăstire de la Dionisiiaţe, călugării n-au mai venit, nici au mai purtat grijă de metoh şi de sate, ci au lăsat tot de s-au

pustiit”47. Aşa stând lucrurile, actul de danie a Mariei, din 1616, se va îndreptaspre un alt aşezământ, mănăstirea Sfântul Sava din Iaşi, care va primi o selişte.

42 Ibidem, p. 221, nr. CCCVIII.43 Paul Mihailovici, Documente moldovene şti g ă site la Constantinopol , în „Cercetări

Istorice”, X–XII, 1934–1936, 1, p. 105, nr. 38.44 Repertoriul monumentelor şi obiectelor de art ă din timpul lui Ş tefan cel Mare, p.

262, nr. 68.45 DRH, A, II, p. 246, nr. 165.46 DIR , A, XVI/1, p. 571, nr. 510.47 Ibidem, XVII/4, p. 72–73, nr. 102.

40



Cam la aceeaşi vreme, fiica lui Petru Şchiopul va face un dar şi mănăstiriiGalata, dar documentul care consemnează acest fapt este atât de deteriorat,încât nu se mai poate înţelege în ce anume a constat dania. La 1619, Galata vafi închinată Patriarhiei de Ierusalim, cu încuviinţarea domniţei Maria. Actulînchinării s-a f ăcut fiindcă „întâmplatu-s-au şi aceştii sfânte mănăstiri de s-au

pr ădat în multe rânduri, una de multe r ăutăţi ce s-au întâmplat ţăr ăi, alta deoameni r ăi şi f ăr ă Dumnezeire r ăi călugări ce au fost lăcuind întra acea sf ăntă mănăstire, că lor milă nu le-au fost să socotească bucatele sf ăntei mănăstiri, cenumai cine cumu au putut a lua şi a r ăsipi în toate păr ţile toate sculele şiarginturile sventei mănăstiri le-au r ăsipit şi le-au furat, numai cine cum au

putut lua aşé au f ăcut”48. Fiica Mariei şi a lui Zotu Ţigara, Rozanda (călugărită Romila), s-a remarcat şi ea prin ajutoarele în bani şi veşminte liturgice datemănăstirii Sfântul Andrei din insula Chefalonia. De altfel, acest lăcaş deînchinăciune păstrează în tezaurul său o icoană pictată pe muşama, datând din1693, în care apar şi figurile donatorilor: Maria, Zotu şi Rozanda.

Una dintre fiicele lui Ieremia Movilă, Maria, căsătorită Potocki, este

cunoscută din documente ca donatoare la Schitul Mare din Mamova (Galiţia).Acestui aşezământ, Vasile vodă Lupu avea să-i închine, la 1648, mănăstireaSuceviţa, „considerând dorinţa Mariei, fiica lui Ieremia Movilă vodă, fiindmănăstirea Suceviţa, din cauza multor neorânduieli, aproape de pustiire”49. În

plus, se mai cunoaşte o Evanghelie a Movileştilor, dăruită de Maria Potocki bisericii ortodoxe din Liov.

Sora Mariei, măritată tot cu un nobil polon, Firley, a dăruit mănăstiriiSfântul Nicolae din ţarina Iaşilor o sută de lei pe an, „ca să mă pomenească lasfintele daruri, pe mine şi pe părinţii mei”50.

Ultima domniţă din veacul al XVII-lea despre care se ştie că adesf ăşurat activitate ctitoricească este Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu. Întimpul domniei tatălui său, pe când mitropolitul Grigore de Laodiceea a vizitatIaşii, Ruxandra i-a dăruit un frumos epitrahil având ca motiv Arborele lui

Ieseu, epitrahil păstrat la mănăstirea Vatoped. Prin testamentul redactat în1667, văduva cazacului Timuş Hmielniţchi a lăsat mănăstirii Vatoped treimoşii în Moldova.

În sfâr şit, la lista domniţelor-ctitor se mai cuvinte adăugată Elena, fiicaDucăi vodă, soţia logof ătului Nicolae Costin (fiul cronicarului), care, neavândcopii, dăruia, în 1714, un sat mănăstirii Neamţ, pentru a i se scrie numele în

pomelnicul ctitorilor.

Jupânese-ctitor Nici soţiile boierilor moldoveni, descendente din familii mai mari saumai mici, mai însemnate sau mai puţin cunoscute, nu s-au lăsat mai prejos îndomeniul ctitoririi.

În 1458, de exemplu, Maruşca, fata lui Andrieş Slujăscul, jupâneasa lui Negrilă, dădea mănăstirii Bistriţa mai multe sate, în schimbul cărora călugării bistriţeni trebuiau să o treacă în pomelnic.

După aproape un veac şi jumătate, la 1601, Anghelina, fiica lui Corneafost br ănişter, dăruia mănăstirii Neamţ o prisacă în branişte, pe Bohotin.

48 Ibidem, p. 361–362, nr. 459.49 Dimitrie Dan, M ă nă stirea Sucevi ţ a, Bucureşti, 1923, p. 204, nr. 1.50 Hurmuzaki–Iorga, Documente, XIV/1, p. 173, nr. CCLIV.

41



Sora, soţia lui Grigorie Lelea Şoimar, a dăruit, în 1602, mănăstirii Secuun loc de dughene în Iaşi, „ca să-i fie ei pomenire, în veci, pentru sufletul său şial părinţilor săi şi pentru sufletul sfântr ă posatului ei soţ”51.

Mănăstirea Râşca era, la 1603, beneficiara unei danii în sate, argint şiţigani, f ăcută de Agahiia, fiica lui Ion logof ătul. Acest Ion logof ătul a

îndeplinit, alături de Toader Băloş logof ătul, rolul de ispravnic al construiriiRâşcăi, ceea ce ar explica legătura familiei sale cu această mănăstire şi,implicit, dania Agahiiei.

În tabloul jupâneselor-ctitor figurează, în prim plan, zugr ăvit înfrumoase culori, şi chipul Annei, cneaghina lui Ion Golăi mare logof ăt. Această femeie, r ămasă de tânăr ă văduvă cu doi copii mici, a definitivat construirea,

pictarea şi înzestrarea ctitoriei lor din Iaşi (numită, apoi, mănăstirea Golia),aşezământ neterminat în momentul mor ţii neaşteptate şi tragice a soţului ei.Când, printr-un uriaş efort financiar, biserica a fost încheiată, Anna a înzestrat-o cu sate, locuri de prisacă, mori, un loc de case în Iaşi, un loc de dughene, unloc de ber ărie, vii, livezi şi familii de ţigani. În schimb, călugării trebuiau să

facă două pomeniri mari pe an, „cu paraclisuri şi colive şi prin dare de băutfraţilor monahi la trapeză”52. La începutul anului 1606, „soţia r ă posatului

boieri Ioan Golii ce au f ost logof ăt mare şi cu fiiul ei, Mihail”, au închinatmănăstirea lor la Vatoped53. Dintre toate odoarele cu care Anna şi-a înzestratctitoria, a ajuns până la noi doar un orar, păstrat în tezaurul mănăstirii Putna.

O altă broderie liturgică de o deosebită valoare este şi pocrovăţul donat,la 1611, de Mitrofana Ureche mănăstirii Secu.

Un document de prin 1611, păstrat doar într-un rezumat românesc, povesteşte cum „au venitu în sf ănta mânăstâre Besericanii giupâniasa Dumitraşi cu fata ei Cârstina, giupâniasa lui Samuilă din satu din Porceşti din ţinutu

Niamţului, şi mai înnainte de moarte loru, de a loru bună voia au căzutu curugă înnaintea părinţilor de Besericani şi s-au f ăcut ctitoré şi au datu numiteimânăstâre moşiia, parte lor din satu din Orbicu şi o moar ă cu heleştiu în apaOrbicului, şi altă moar ă în apa Bistriţii şi o viia la Bacău şi toate dobitoacelé lor căte s-ar alegé parte loru. Şi au scrisu 4 nume în pomelniculu celu maré ca să să pomenească”54. Într-o reîntărire domnească a acestei danii, f ăcută la 1612,se precizează că Dumitra era soaţa lui Ciolpan monahul, iar fiica lor, Cârstina,era jupâneasa lui Samoil paharnicul.

Câţiva ani mai târziu, în 1614, clucerul Constantin Corpaci dăruiamănăstirii Sfântul Sava din Iaşi o jumătate din via sa de la Copou. La puţină vreme, urmându-i exemplul, sora lui, Nastasia Varticoaia, închina aceluiaşi

aşezământ partea ei din via de la Copou, „pentru sufletul părinţilor noştri şi a bunicilor noştri şi pentru păcatele noastre şi pentru sufletele noastre, să ne pomenească pururi în sfântul jertfelnic”55.

Lista jupâneselor-ctitor continuă cu Anna Musteţoaia, soţia lui Dragoş Mustaţă postelnic, care a dat mănăstirii Sfântul Nicolae din ţarina Iaşilor „o

prisacă cu pomi şi cu tot hotarul ei, pentru sufletul giupânului său şi pentru

51 DIR , A, XVII/1, p. 61–62, nr. 93.52 Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţ inutul Lă pu şnei, Bucureşti, 1937,

p. 36–37, nr. 21.53 Documente privitoare la istoria ora şului Ia şi, I, editate de Ioan Caproşu şi Petronel

Zahariuc, Iaşi, 1999, p. 94, nr. 66.54 DIR , A, XVII/3, p. 38, nr. 61.55 Ibidem, p. 216, nr. 316.

42



sufletul ei, ca să le hie pomanâ de véci”. Pentru această danie, călugării de lamănăstirea Aroneanu le-au înscris numele în „poménicul cel mare, cu titorii cei

bătrâni”56.Însemnate danii, la mănăstiri din ţar ă sau la Locurile Sfinte, a f ăcut

jupâneasa Mărica, sora doamnei Elisabeta Movilă şi soaţa postelnicului

Dumitrache Chiriţă Paleologul, mort în împrejur ările dramatice ale anului1612. Întoarsă din Polonia la opt ani după moartea postelnicului, Mărica vaîncepe o impresionantă activitate ctitoricească, împăr ţindu-şi averea r ămasă înMoldova între diferite mănăstiri. Suceviţei, Bisericanilor, Probotei, Galatei,Agapiei şi mănăstirii Sfântul Sava din Iaşi le-a lăsat fiecăreia câte un sat,„pentru sufletul dumisale a giupânu-mieu şi pentru sufletul mieu”.

La 1625, Maria, jupâneasa lui Gheorghiţă Jora, a lăsat cu limbă demoarte mănăstirii Sfântul Nicolae din ţarina Iaşilor o falce de vie.

Mănăstirea Probota a beneficiat de o danie din partea Păscălinei, soţiamarelui logof ăt Luca Stroici. Pregătindu-şi locul de îngropăciune în această mănăstire, Păscălina a „miluit-o” cu nişte vii, ca să i se facă pomenire din an în

an.O altă Păscălină, de data aceasta soţia lui Iacomi, pârcălabul Hotinului,

a fost ctitor al schitului Ruşi, căruia, la 6 august 1647, îi dăruia pământuri înhotarul unui sat.

În ianuarie 1668, Antimia, jupâneasa lui Radu fost mare pitar, împreună cu fiicele ei, Maria şi Dochiţa, lăsau mănăstirii Sfântul Nicolae din ţarinaIaşilor un loc într-un sat, ca să le facă pomenire.

În ceea ce o priveşte pe Safta, fiica marelui paharnic Ion Caraiman şisoaţa lui Dumnitraşco Şoldan marele vornic, ea s-a numărat printre ctitoriiTrei-Ierarhilor, mănăstire căreia i-a dat, la 22 octombrie 1669, un loc r ămas dela tatăl ei, între mănăstire şi temniţa domnească din Iaşi.

În afara jupâneselor menţionate până aici, despre care se poate spune că apar ţineau, prin naştere sau prin căsătorie, unor neamuri destul de însemnateale Moldovei medievale, izvoarele vorbesc şi despre multe femei-ctitor dinrândul neamurilor de mici stă pâni de pământ, de negustori sau meseriaşi.

*Femeile din evul nostru de mijloc şi-au legat numele de construirea,

definitivarea, înzestrarea sau închinarea unor mănăstiri, de importante daniif ăcute comunităţii monahale de la Muntele Athos, de copierea, ferecarea saur ăscumpărarea unor manuscrise, de comandarea unor superbe broderii liturgice.Actul lor ctitoricesc a îmbr ăcat forme deosebite, dar a izvorât din aceeaşi

pioşenie şi credinţă nestr ămutată în ceea ce se află mai presus de fire. Uninventar succint pune în evidenţă faptul că cele mai multe acte de ctitorireîndeplinite de femei s-au materializat în danii de sate, selişti, vii, prisăci, livezi,

păduri, heleşteie. Dar şi numărul de construcţii religioase edificate de femeieste destul de mare. Amândouă aceste tipuri de acte ctitoriceşti au fost duse laîndeplinire, atât de doamne şi domniţe, cât şi de jupânese, mai mari sau maimici. Tot la fel stau lucrurile şi în cazul broderiilor liturgice. Mărturiile despremanuscrise comandate, scoase din robie sau ref ăcute nu conţin, însă, decâtnume de doamne sau domniţe; nu au fost până acum identificate căr ţi religioasecare să aibă ca donator soţia vreunui boier, or ăşean sau preot. Închinarea unor mănăstiri la Locurile Sfinte a fost un act de ctitorire dus la bun sfâr şit de femei

56 Ibidem, XVII/4, p. 383, nr. 487.

43



din toate categoriile sociale; în acest caz, apartenenţa femeii respective lafamilia ctitorului era suficientă şi determinantă în luarea unei asemeneahotărâri. În schimb, actele de ctitorire îndreptate spre Muntele Athos sunt,toate, opera doamnelor şi domniţelor Moldovei. Daniile în bani ocupă un locmodest în acest inventar, ca şi daniile în vase liturgice sau icoane; acestea

apar ţin, toate, doamnelor şi domniţelor. În concluzie, din şirul de actectitoriceşti îndeplinite de soţiile de boieri şi de celelalte femei, de condiţie maimodestă, lipsesc, până acum, manuscrisele, daniile la Athos (care ar putea să fifost, totuşi, un drept exclusiv domnesc), darurile în vase de cult şi în icoane.

Cel puţin pentru femeile din familia domnitoare a Moldovei, a existat oadevărată vocaţie de ctitor: domniţele care au desf ăşurat activitate ctitoricească sunt, cu foarte puţine excepţii, fiicele unor doamne-ctitor. Aşa, bunăoar ă,Ruxandra Lă puşneanu era fiica doamnei Elena Rareş, Maria Ţigara – adoamnei Maria Amirali, fiicele lui Ieremia vodă Movilă erau copilele doamneiElisabeta, domniţa Ruxandra era fiica circazienei Ecaterina, iar Elena Costin – a doamnei Anastasia Duca.

În anumite cazuri, se observă preluarea unor exemple de la rudeapropiate în materie de danii: Cârstina Ciolpan îşi urmează mama, pe Dumitra,în acţiunea de înzestrare a mănăstirii Bisericani. Nastasia Varticoaia a dăruitviile sale din Copou mănăstirii Sfântul Sava, după ce fratele ei, ConstantinCorpaci, f ăcuse un gest similar.

Nu este lipsită de interes încercarea de a afla motivul pentru care ofemeie a ales un anume aşezământ pentru o danie. Doamna Ana a luiAlexandru cel Bun a ales ca beneficiar ă a actului de danie mănăstireaMoldoviţa, pentru că era ctitorită de soţul ei. Maria Voichiţa a f ăcut o daniePutnei, adică mănăstirii unde îşi dormea somnul de veci măritul său soţ, dar şiPătr ăuţilor, ctitorie tot a lui Ştefan cel Mare. Elena, doamna lui Petru Rareş aales Probota, dar şi Putna, unde odihneau tatăl şi fraţii lui Petru vodă. Tot la felse explică şi daniile Ruxandrei Lă puşneanu către Putna; dar, oare, să nu fi f ăcutea, doamna Ruxandra, nici o danie mănăstirii Slatina, adică aşezământuluiînălţat de soţul ei ?! Marghita Movilă a oferit daruri Suceviţei fiindcă eractitorie a Movileştilor. Mai greu de explicat este motivul pentru care Safta luiGheorghe Ştefan a ales ca beneficiar ă a daniei mănăstirea Agapia; în schimb,Bistriţa a închinat-o, împreună cu vărul ei, fiindcă ei coborau din „ctitorii ceimari” ai mănăstirii, adică din Alexandru cel Bun. În sfâr şit, Dafina Dabija af ăcut daruri mănăstirii Bârnova pentru că acolo era îngropat Istratie vodă.

În ceea ce le priveşte pe domniţe, prea puţine dintre ele au închinat

daruri unor ctitorii părinteşti. Procedează aşa Maria Ţigara cu Galata tatălui săuşi Marica, fiica lui Bogdan al III-lea cu Dobrovăţul început de Ştefan cel Mare,dar ispr ăvit de Bogdan vodă. În schimb, domniţa Chiajna a lui Alexandru celBun a f ăcut danii la Neamţ, o fiică a lui Ieremia Movilă – la Aroneanu,Ruxandra lui Vasile Lupu – la Agapia, iar Elena Duca – la Neamţ.

În cazul jupâneselor, doar puţine fac danii unor mănăstiri în virtutealegăturilor pe care famiile lor le aveau cu aşezământul respectiv: Agahiia, laRâşca (unde tatăl său, Ion logof ătul, fusese ispravnic), Anna Golăiasa – laGolia şi Mitrofana Ureche – la Secu.

Când femeile împlineau un act ctitoricesc, indiferent în ce formă, elesolicitau o pomenire din partea beneficiarilor daniei. Cercetarea unora dintre

pomelnice dovedeşte că donatorii au fost cu adevărat înregistraţi în rândulctitorilor. Bunăoar ă, în pomelnicul Bisericanilor, apar Cârstina şi Dumitra din

44



familia Ciolpan, autoarele daniei din 1611. În acelaşi pomelnic sunt trecuţi şi jupâneasa Mărica şi soţul său, Dumitrache Chiriţă Paleologul, în urma danieif ăcute de postelniceasă la 1620.

Informaţiile despre rolul de ctitor jucat de doamnele, domniţele şi jupânesele moldovene arată că actul ctitoricesc în Evul Mediu nu era un apanaj

masculin, el putând fi îndeplinit, cu aceleaşi drepturi şi obligaţii, şi de femei.

IV. VOCAŢIA DE CTITOR.STUDIU DE CAZ: MOVILEŞTII

Despre acte ctitoriceşti ale tatălui fraţilor Movilă, marele logof ăt IonMovilă, nu avem ştiri. Dimitrie Dan amintea un clopot de 50 kg, dăruit devistiernicul Movilă, în anul 1539, mănăstirii Suceviţa. Ar fi vorba, fireşte, devechea mănăstire de la Suceviţa. Dar anul daniei nu corespunde cu anulocupării, de către Ion Movilă, a dregătoriei de vistiernic, lucru petrecut la 1546;

ca urmare, fie clopotul nu a fost darul său, fie textul a fost prost citit, înainte detopirea clopotului, în 1878. În egală măsur ă, este posibil ca textul să fi fost,totuşi, bine citit şi, în 1539, Ion Movilă să fi fost cu adevărat vistiernic, dar derang mai mic. Menţiunea despre clopotul din 1539 ar susţine ipoteza existenţeiunei biserici anterioare la Suceviţa (aflată, poate, în afara incintei mănăstirii deastăzi, pe locul bisericii mici, sub a cărei construcţie ar trebui să se afle şir ămăşiţele bisericii lui Gheorghe Movilă, cu hramul Botezul Domnului), alcărei ctitor a fost (şi) Ion Movilă. Atribuirea aceasta este sprijinită şi de faptulcă, în 1552, hatmanul Ion Sturza şi jupâneasa lui, Ana, dăruiau mănăstiriiSuceviţa o Evanghelie. Beneficiar al daniei era aşezământul cel vechi, desigur,iar semnificaţia gestului ar putea fi căutată în anii celei de-a doua domnii a luiPetru Rareş, când Ion Sturza şi Ion Movilă au fost împreună pârcălabi la Hotin.Slujba năştea o solidaritate între cei care o deţineau şi poate că pe temeiulacestei solidarităţi Ion Sturza a închinat Evanghelia la mănăstirea Suceviţa.Calitatea de ctitor a lui Ion Movilă ar explica de ce el apare în scena care face

pandant tabloului votiv, în naosul Suceviţei. Fiii lui l-au pictat acolo, înveşminte monahale, la o vreme când era demult trecut în lumea drepţilor, nu ca

părinte al lor, ci în calitate de ctitor.Vocaţia de ctitori a Movileştilor se dezvăluie, în formele ei depline, la

generaţia copiilor lui Ion Movilă. Numele celui dintâi fiu, Toader, se leagă demănăstirea Burdujeni din Suceava – numită, după el, şi Todireni –, cu hramul

Înălţarea Domnului, pe care a ref ăcut-o şi a înzestrat-o bogat, prin ultimii ani aiveacului al XVI-lea. Într-un uric de la Ieremia vodă Movilă, se arată cum „s-asculat fratele lui, Toader Movilă, care a zidit din nou sfânta mănăstire şi lasăvâr şirea sfintei mănăstiri a dat tot avutul său şi multe sate ce au fost dreptelelui ocine”57. La Burdujeni, Toader a pus să se dăltuiască în piatr ă stemaMovileştilor – să biile încrucişate –, iar în interiorul bisericii s-a pictat, după obicei, în tabloul votiv. Când inscripţiile s-au şters, călugării greci care vieţuiauaici, după închinarea Burdujenilor mănăstirii Sfântul Pavel de la MunteleAthos, au scris deasupra capului său numele lui Miron Costin, „fiindcă ştiau că acesta a închinat mănăstirea la Locurile Sfinte” (N. Iorga). Cum Toader Movilă a murit f ăr ă urmaşi, dreptul de ctitorire la Burdujeni a fost moştenit de nepoţii

57 Ibidem, XVII/3, p. 41, nr. 67.

45



săi. Se vede aceasta şi din formulele cuprinse în actul de închinare a mănăstirii,din 1664. Eustratie vodă Dabija povesteşte cum „ne-am înţeles cu ctitorii săi, şianume cu boiarul nostru Miron Costin pârcălabul Hotinului, ginerele lui IoanMovilă, şi cu celelalte rude ale lui Movilă, nepoţi şi str ănepoţi ai lui Teodor Movilă postelnicului, ctitorul mai sus-zisei mănăstiri, noi, cu învoirea lor, am

închinat zisa mănăstire Teodorenii mănăstirii Sfântului Pavel de la MunteleAthos […], văzând că câţiva călugări sârbi de la zisa mănăstire a SfântuluiPavel de la Aton se găsesc aicea, cu învoirea ctitorilor, carii cu deplina lor consimţire au închinat şi consacrat această sfântă mănăstire celei a SfântuluiPavel”58. Toader Movilă a ajuns ctitor şi la Dragomirna, căreia i-a dăruit un satdin moştenirea de la Ion Movilă. În urma acestei danii, a fost înscris în

pomelnicul cel mare şi cel mic al Dragomirnei.Fiica logof ătului Ion Movilă, Ana-Şcheauca, şi soţul ei, hatmanul

Melentie Balica, au zidit la Iaşi, pe locul actualei mănăstiri Frumoasa, o biserică având hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril. Prima sa menţiunedocumentar ă este din 10 aprilie 1587, dar construcţia s-a încheiat cel mai târziu

în 1586, anul în care a trecut în lumea drepţilor hatmanul Balica. Ctitorii auînchinat-o la Locurile Sfinte, anume mănăstirii Schimbarea la Faţă de laMuntele Sinai. Foarte probabil, în acest aşezământ de rugă şi-a aflat MelentieBalica locul de odihnă veşnică. Mănăstirea a fost înzestrată nu numai deMelentie şi de fiul său, Isac Balica, ci şi de rudele lor: mitropolitul Gheorghe,Ieremia vodă Movilă şi patru dintre fiii lui Simion vodă. R ămasă văduvă,

jupâneasa Ana a împlinit, singur ă de data aceasta, un nou gest de pioşenie. Lamănăstirea Neamţ se afla un Tetraevanghel scris din porunca mitropolituluiTeoctist al II-lea, egumen altădată al mănăstirii, martor al împrejur ărilor în carese construise şi se sfinţise acest lăcaş. Dar din 1512, când gr ămăticul Dimitrieispr ăvise copierea manuscrisului, trecuse multă vreme şi Tetraevanghelul începuse a se strica. O însemnare adăugată pe marginea inscripţiei originale, înafara chenarului, spune: „Această Evanghelie a fost stricată şi a dres-oŞcheauca cneaghina, pentru sufletul şi iertarea păcatelor bărbatului ei, MelentieBalica, fost hatman, 7094 <1586>, noiembrie 9”59.

Paraclisul de la Dobrovăţ, în care a fost îngropat fiul nevârstnic al luiSimion vodă, Pavel, mort la 24 mai 1607, este tot opera Movileştilor. S-a

presupus că această biserică a fost construită înaintea Suceviţei,„înmormântarea acolo a lui Pavel Movilă intervenind ca un eveniment cauzatde împrejur ări neprevăzute” (Voica Maria Puşcaşu).

Dar ctitoria în jurul căreia s-a manifestat cel mai pregnant solidaritatea

Movileştilor este, f ăr ă doar şi poate, mănăstirea Suceviţa, cu cele două bisericiale sale, biserica mică, având hramul Botezul Domnului, şi biserica mare, cuhramul Învierea Domnului. Clădită de mitropolitul Gheorghe Movilă cusprijinul lui Ieremia vodă şi înzestrată de toţi copiii lui Ion Movilă, dar şi devărul lor drept, Dumitru Moviliţă, Suceviţa este un model de ctitorie familială.Unii dintre Movileşti îşi dorm somnul de veci în biserica mare a mănăstirii.După trecerea în lumea drepţilor a lui Ieremia şi Simion, pe mormintele lor aufost aşezate splendide acoper ăminte brodate, înf ăţişându-i pe cei doi domnir ă posaţi. Tot la Suceviţa se păstrează, ca o scumpă relicvă, cosiţa doamnei

58 Melchisedec, Noti ţ e istorice şi arheologice de pe la 48 mă nă stiri şi biserici antice

din Moldova, Bucureşti, 1885, p. 317–318.59 Elena Linţa, Lucia Djamo-Diaconiţă, Olga Stoicovici, Catalogul manuscriselor

slavo-române din Bucure şti, Bucureşti, 1981, p. 22, nr. 2.

46



Elisabeta, trimisă de pe drumul robiei spre Stambul. Stema Movileştilor a fost pictată pe pereţii bisericii, a fost cioplită în marmura pietrelor tombale şi a fostgravată pe metalul preţios al unor vase liturgice.

Ieremia Movilă a fost unul din cei mai însemnaţi domni-ctitori pe carei-a dat pământul Moldovei. Darurile lui – şi nu este vorba aici de obişnuitele

reîntăriri domneşti ale unor danii mai vechi –, precum şi scutirile de dări ausporit zestrea multor aşezăminte, de la Suceviţa familiei sale la mănăstirileAgapia, Balica din Iaşi, Bisericani, Bistriţa, Galata, Iţcani, Neamţ, Probota,Râşca, Secu, Sfântul Sava din Iaşi şi Vânători, de la Episcopia Huşilor lamănăstirile athonite Marea Lavr ă, Stavronichita şi Zografu, la mănăstireasinaită Sfânta Ecaterina sau la biserica ortodoxă din Liov. Dar, deşi a căutat să-şi arate în felurite chipuri descendenţa din familia domnitoare a Moldovei, înmod cu totul ciudat, Ieremia vodă nu şi-a îndreptat niciodată atenţia cătremănăstirea-necropolă a str ă bunicului său, anume Putna. Soţia lui, doamnaElisabeta, a dăruit mănăstirii Iţcani o moar ă. În 1605, a „înfrumuseţat” unTetraevanghel din veacul al XII-lea, pe care l-a trimis la Cutlumus, împreună

cu un potir şi două cruci de argint aurit. La Dochiariu, aceeaşi doamnă aîmpodobit mormântul mitropolitului Teofan al II-lea, ruda sa. În timpulrefugiului din Polonia, Elisabeta a ajutat mănăstirea Zadovschi, de pe moşiaZadovsca şi, în mai multe rânduri, biserica ortodoxă din Liov.

Simion Movilă a f ăcut şi el danii la mănăstirile Balica şi Sfântul Savadin Iaşi, la Neamţ şi Secu, dar şi la Mitropolia Moldovei şi la Episcopia deRoman sau la biserica Adormirii din Liov. Doamna Marghita s-a ilustrat prinfrumoasele odoare închinate Suceviţei: acoper ământul de mormânt al soţuluisău, un epitaf, un epitrahil, un aer, o perdea pentru uşile împăr ăteşti, o cădelniţă de argint aurit şi o tipsie de argint.

Aceeaşi aplecare spre acte ctitoriceşti se constată şi în generaţianepoţilor lui Ion Movilă. De pildă, Constantin vodă, fiul lui Ieremia, a înzestratşi scutit de dări mănăstirile Aroneanu, Dragomirna, Galata, Probota, Secu,Sfântul Nicolae din Deal (Iaşi), Sfântul Sava din Iaşi, Suceviţa şi Vânători,

precum şi biserica Fr ăţiei ortodoxe din Liov. Surorile lui, măritate pestegraniţă, s-au îngrijit deopotrivă de Suceviţa, de biserica din Liov, dar şi de alteaşezăminte ortodoxe din pământul catolic al Poloniei. Irina a sprijinitmănăstirea Hustinski din Volhinia şi, la 1619, a dat bani spre a se tipări

Evanghelia cu învăţă turi, la Rahmanov. Maria a închinat, în 1648, mănăstireaSuceviţa Schitului Mare din Galiţia, a trimis bani mănăstirii Aroneanu, areparat mănăstirea ortodoxă din Buczacz şi i-a f ăcut danii în bani. Stana,

membr ă a Fr ăţiei din Liov, a dăruit bisericii ortodoxe din acest oraş o Evanghelie slavonă a Movileştilor. Copiii lui Simion vodă au înzestratmănăstirea Balica şi unul dintre ei, Ion Movilă, a preluat dreptul de ctitor laBurdujeni.

Vreme de două generaţii (ba chiar trei, dacă am adăuga aici şi pe Ileana,fiica lui Ion Movilă, împreună cu soţul său, cronicarul Miron Costin),Movileştii au f ăcut bogate danii la biserici şi mănăstiri din Moldova, dinPolonia sau de la Locurile Sfinte şi au manifestat o grijă solidar ă pentru ctitorianeamului lor – Suceviţa –, dar şi pentru mănăstirile zidite de către un membrusau altul al familiei. Vocaţia de ctitori a Movileştilor constituie o expresie aconştiinţei genealogice şi, în egală măsur ă, a unui mod anume de a înţelege

obligaţia faţă de cele sfinte.

47



V. CTITORII, ÎNRUDIRI ŞI CULT AL MOR ŢILOR.

STUDIU DE CAZ: MĂNĂSTIREA GOLIA

Printr-o „diată grecească de la Manoil Paleologul”, datată 18 aprilie

1609, acesta lăsa mănăstirii Golia din Iaşi viile lui de la Şorogari, „la locul dingios, unde iaste gr ădină şi prisacă cu 30 stupi”60. Un document cam de laaceeaşi vreme, anume din 1607, vorbeşte despre viile de la Şorogari pe care unanume Pavel Paleologul, „dregătoriu târgului Ieşului”, le dădea mănăstiriiGolia, „pentru sufletul lui, aproape de vie sfintei mănăstiri Sfete Nicolai şilângă a popii Ieremii, care îi era cumpăr ătur ă, una de la Ionaşco şi alta de laMarica Hristoaie, şi aşijdere şi cu locul care au cumpărat de la Petre Ungurul,aflându-să şi acel loc alăture cu acele vii”, precum şi două dughene şi o casă cu

pivniţă, asemenea cumpăr ături. Zapisul în care s-au consemnat toate acestea afost scris în limba greacă61. Aşadar, un Pavel şi un Manoil, absolutcontemporani, purtau numele Paleolog, aveau vii la Şorogari şi f ăceau danii

aceleiaşi mănăstiri Golia, prin acte scrise în limba greacă. Existenţa uneilegături de rudenie între ei este aproape certă.

Manoil Paleologul a avut o fiică, Agafia, căsătorită cu DumitraşcoCujbă. Aceştia au fost părinţii vornicului Ionaşco Cujbă. La 1639, IonaşcoCujbă, „sân lui Dumitraşco Cujbă şi a Agafii, fata lui Manole”, dădeamănăstirii Golia, „pentru sufletul părinţilor lui”, o falce de vie la Şorogari înDealul Bătrân, „care i-au fost r ămas de la maica Agafie”62. Prin urmare, fata,ginerele şi nepotul lui Manoil Paleologul aveau să r ămână ataşaţi de mănăstireaGolia. Probabil că măcar unii dintre ei au fost chiar înmormântaţi în bisericaacestei mănăstiri, în calitate de ctitori.

Dacă despre Manoil Paleologul datele documentare sunt destul desărace, cele cu privire la Pavel sunt ceva mai consistente. La 27 martie 1599,Ieremia Movilă îl trimitea în solie la Vilna, purtând veşti despre relaţiiledomnului Moldovei cu Poarta. În acelaşi an, avea să-l reprezinte pe Ieremiavodă la nunta fiului lui Cristofor Radziwiłł, voievod de Vilna şi mare hatman alLituaniei. Stanislav Chański, aflat la acea vreme în Moldova, îi relata luiCristofor Radziwiłł cum Ieremia Movilă, „neputând, din pricina depărtăriilocului, veni la acest act demn de laudă, la care a fost poftit de luminăţiavoastr ă [de Cristofor Radziwiłł], binevoieşte să trimită în locul său pe domnulPavel Paleolog, om dintr-o familie mare [subl. mea], iar ca valoare în sine, untânăr oştean bun şi virtuos, exprimându-şi bunăvoinţa şi plăcerea cu care este

gata la slujbele luminăţiei voastre”63

. La 17 decembrie 1602, Pavel Paleologul, pârcălab de Cotnari, scria din Iaşi lui Lawrin Piaseczyński informându-l despreturcii care au intrat în Transilvania.

Pavel şi Manoil nu au fost singurii Paleologi care au f ăcut daniimănăstirii Golia. La 1631, Moise vodă Movilă confirma stă pânirea Goliei,metoh al mănăstirii Vatoped, asupra unui sat, danie de la Chiriţă postelnicul,care, la rândul lui, îl avea danie de la Constantin Movilă. În 1620, după opt anide refugiu, Mărica, jupâneasa r ă posatului postelnic Dumitrache Chiriţă

60 Documente privitoare la istoria ora şului Ia şi, I, p. 124, nr. 91.61 Ibidem, p. 104, nr. 72; p. 109, nr. 77.62 Ibidem, p. 361, nr. 279, 280. 63 Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone.

Secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1979, p. 398, nr. 208.

48



Paleologul, dăruia, la rândul ei, Goliei mai multe proprietăţi, dintre care unele„ca să fie la bolniţa care au f ăcut-o pentru săracii calici la sfânta mănăstire, înnumele lui Dumnezeu”64. Acest pasaj lasă să se întrevadă că bolniţa de la Goliafusese f ăcută chiar de donatoare, de Mărica adică, şi de soţul ei, postelniculDumitrache Chiriţă Paleologul, pomenit în mai multe rânduri în documentul

analizat. Interesant este că Mărica numeşte Golia „a sa sfântă mănăstire dintârg din Iaşi”65, ceea ce înseamnă că soţii Paleolog aveau calitatea de ctitoriacolo.

În 1604, Anna Golăiasa, văduvă de mulţi ani a logof ătului Ion Golăi,f ăcea o foarte însemnată danie mănăstirii Vatoped de la Muntele Athos, danieconstând în sate, vaduri de moar ă, locuri de prisacă, livezi, locuri de case şi dedughene în Iaşi, vii şi robi ţigani, pentru sufletul înaintaşilor ei şi ai soţului ei,

pentru sufletul r ă posatului logof ăt şi al copiilor lor mor ţi. Călugării trebuiau să le facă, în schimbul daniei, două pomeniri mari pe an şi să-i treacă în pomelnic.În cazul în care donatoarea ar fi ajuns săracă sau bolnavă ori ar fi r ămas f ăr ă copii, călugării trebuiau să o îngrijească şi să o întreţină şi să-i facă două

rânduri de haine pe an, unul de iarnă şi altul de var ă. După doi ani, aceeaşi jupâneasă avea să închine la Vatoped chiar ctitoria sa, mănăstirea Golia, cutoate casele, satele şi viile ei. În mărturia dată cu acel prilej, la 20 ianuarie1606, de mitropolitul Teodosie Barbovschi şi de cei trei episcopi se spune: „aşafeliu au închinat-o împărăteştii [subl. mea] sfintei monastiri numită Vatopedude la Sfântul Munte Athos”66. Din acel moment mai departe, Golia începe să fie numită frecvent „Vatoped”. Atributul de „împăr ătească” pe care ierarhiimoldoveni de la 1606 îl acordă mănăstirii athonite nu este gratuit: el esteatestat în documentele bizantine încă din 1287, fiind, se pare, legat de venireala putere a dinastiei Paleologilor, prin împăratul Mihail al VIII-lea. ÎmpăratuluiAndronic al II-lea Paleologul i se datorează, în parte, pictarea bisericii, dar şi – mai cu seamă – închinarea unor preţioase odoare. În rândul ctitorilor de laVatoped mai figurează şi alţi împăraţi din familia Paleologilor. Prin urmare,ctitorii „împăr ăteşti” ai Vatopedului au fost Paleologii. Şi iată că, în 1620,Mărica, văduva postelnicului Dumitrache Chiriţă Paleologul, f ăcând o daniemănăstirii Vatoped de la Sfântul Munte, scria că aceasta „iaste de moşiemoşului giupânu-mieu, lui Paleolog”67. Prin urmare, mănăstirea Vatoped erasocotită „moşie” a str ămoşilor Paleologi ai lui Dimitrie postelnicul. Pe de altă

parte, Golia reprezenta „Vatopedul” din pământul Moldovei.Aşa stând lucrurile, devine de înţeles de ce Mărica şi Dumitrache

postelnicul au f ăcut o bolniţă la Golia, de ce Mărica, văduvă, a f ăcut danii

aceleiaşi mănăstiri, devenită mănăstire „a sa”, de ce Pavel Paleologul, ManoilPaleologul şi urmaşii acestuia din neamul Cujbă au f ăcut, de asemenea, danii.Altfel spus, a fi ctitor la Golia însemna a fi ctitor la Vatoped, cu toate drepturileşi datoriile care decurgeau de aici.

În categoria expresiilor conştiinţei genealogice din Europa de apus seînscrie şi necropola de familie, „biserica unde se roagă membrii săi, decorată cu faimosul blazon, altare, capele, morminte, ce cristalizează devoţiunea

64 Documente privitoare la istoria ora şului Ia şi, I, p. 189, nr. 139.65 Ibidem.66 Ibidem, p. 94–95, nr. 66.67 Ibidem, p. 188, nr. 138.

49



familială în jurul aceloraşi sfinţi, aceloraşi ceremonii sau defuncţi”68. Dar asemenea biserici de familie au existat şi în lumea ortodoxă şi, în planulmental, rolul lor trebuie să fi fost acelaşi ca şi în Occident. Închinarea în faţaicoanelor f ăcute de str ămoşii comuni, admirarea portretului votiv cu chipurilectitorilor (care juca, aici, rolul portretului de str ămoşi, atât de important ca

formă de manifestare a conştiinţei genealogice în Occident), înmormântărilesuccesive în acelaşi lăcaş, lumânările aprinse la aceleaşi morminte contribuiau,f ăr ă îndoială, la perpetuarea ideii de rudenie

Omul medieval, preocupat de soarta propriului suflet după moarte, seîngrijea şi de sufletele membrilor mor ţi ai familiei sale. Astfel se explică atenţia acordată parastaselor şi pomenirilor, daniile f ăcute unor aşezămintemonahale pentru pomenirea înaintaşilor, înscrierile în pomelnice, refacereaunor morminte, împodobirea lor cu pietre de mormânt. Cultul mor ţilor, strânslegat de actul de ctitorire însuşi, nu avea numai raţiuni creştine, ci era şi oexpresie a conştiinţei genealogice.

BIBLIOGRAFIE

Gheorghe BĂILEANU, Dreptul de ctitorie în Moldova, extras din„Buletinul Institutului de Istoria Românilor «A. D. Xenopol»”, 3, 1942.

Maria CR ĂCIUN, Orthodox Piety and the Rejection of Protestant Ideasin XVI th Century Moldavia, în volumul Ethnicity and Religion in Central and

Eastern Europe, Edited by Maria Cr ăciun and Ovidiu Ghitta, Cluj-Napoca,1995, p. 70–91.

Eadem, Piety and Individual Options in Moldavian Donation Deeds

14th to 16th Centuries, în volumul Church and Society in Central and Eastern Europe, Edited by Maria Cr ăciun and Ovidiu Ghitta, Cluj-Napoca, 1998, p.319–338.

Eadem, Semnifica ţ iile ctitoririi în Moldova medieval ă . O istorie social ă

a religiei, în volumul Na ţ ional şi universal în istoria românilor. Studii oferite prof. dr. Ş erban Papacostea cu ocazia împlinirii a 70 de ani, Bucureşti, 1998, p. 137–171.

Gheorghe CRONŢ, Dreptul de ctitorire în Ţ ara Românească şiMoldova. Constituirea şi natura juridică a funda ţ iilor din Evul Mediu, înSMIM, IV, 1960, p. 77–116.

Jean DELUMEAU, Frica în Occident (secolele XIV–XVIII). O cetateasediat ă , I–II, traducere, postfaţă şi note de Modest Morariu, Bucureşti, 1986.Georges DUBY, Vremea catedralelor. Arta şi societatea. 980–1420,

ediţia a II-a, revăzută, traducere de Marina R ădulescu, Bucureşti, 1998.Valentin Al. GEORGESCU, Bizan ţ ul şi institu ţ iile române şti până la

mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 1980.Voica PUŞCAŞU, Actul de ctitorire ca fenomen istoric în Ţ ara

Românească şi Moldova până la sfâr şitul secolului al XVIII-lea, Bucureşti,2001.

Henri H. STAHL, Vechi probleme patrimoniale biserice şti, în idem,Studii de sociologie istorică , Bucureşti, 1972, p. 162–189.

68 Istoria vie ţ ii private, III, traducere de Maria Berza şi Micaela Slăvescu, Bucureşti,1995, p. 282.

50



Fig. 1Acoper ământul de mormânt al doamnei Maria Asanina Paleologhina

(Mănăstirea Putna)

Fig. 2

Balustrada de la Bălineşti

Fig. 3Soclul mormântului doamnei Maria Asanina Paleologhina(Mănăstirea Putna)

51



Fig. 4 a, bSocluri de mormânt pictate

(Biserica Sfântul Nicolae, R ădăuţi)

Fig. 5Detaliu de veşmânt domnesc

(Biserica Sfântul Nicolae, R ădăuţi)

52



Fig. 6Acoper ământul de mormânt al doamnei Maria Despina

(Mănăstirea Putna)

Fig. 7Tabloul funerar din biserica de la Solca (Arbore)

53



Fig. 8Baldachinul din biserica de la Solca (Arbore)

Fig. 9„Cavalcada împăratului Constantin”

(Biserica din Pătr ăuţi)

Fig. 10Tabloul votiv


54



Fig. 11Sfântul Constantin intercesor


Fig. 12Judecata de Apoi


55

Act de Ctitorire Moldova Curs Univ

Documents

Transcript of Act de Ctitorire Moldova Curs Univ