Avocat Madalin Niculeasa, Baroul Bucureşti;

Consideraţii teoretice şi practice cu privire la exceptia de neconstituţionalitate în dreptul român.

1. Precizare. Având în vedere că dreptul pozitiv român este format în continuare şi din legi adoptate anterior (este vorba de legea nr. 17/1990, Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, etc.) intării în vigoare a Constituţiei din 1991, în practică s-a pus problema instanţei (constituţionale sau judecătoreşti) competente să se pronunţe asupra compatibilităţii dintre prevederile legale şi prevederile constituţionale.

2. Preambul.

1.1. Schimbarea regimului politic în decembrie 1989 a determinat, aşa cum era şi firesc, schimbarea cadrului normativ existent în ţara noastră. Datorită faptului că sistemele politice în discuţie erau "bântuite" de sisteme de valori diferite iar, cu simţul măsurii, putem spune diametral opuse, această schimbare de sistem axiologic a determinat mutaţii semnificative şi în planul legislaţiei. Aceste mutaţii au început aşa cum era natural cu legea fundamentală - Constituţia - şi s-au propagat în întreaga piramidă legislativă.

Punerea de acord a întregii legislaţii cu actuala Constituţie este un proces complex, de mai lungă durată, care presupune elaborarea de legi organice în domeniile stabilite de Constituţie, înlocuirea unor decrete ale fostului Consiliu de stat sau a unor hotărâri de Guvern prin legi etc.

1.2. Fiecare sistem juridic aduce cu el şi menţine propriul sistem de valori, motiv pentru care considerăm că sistemul axiologic constituie una dintre premisele adoptării " blocului constituţional." Instituţia " blocului constituţional " este preluată din doctrina şi jurisprudenţa franceză, dar în sistemul nostru de drept această instituţie este formată din Constituţie împreună cu celelalte legi care conturează pilonii de rezistenţă ai unui sistem de drept. Această instituţie poate fi definită, în termeni juridici, ca fiind expresia formală, a valorilor supreme protejate prin sistemul de drept.

1.3. În sistemul de drept român, instituţia " blocului constituţional" se raportează la mutaţiile produse în plan legislativ imediat după 1991, mutaţii care au determinat şi transformări valorice în planul societăţii româneşti.

1.4. În vederea asigurării supremaţiei sale, Constituţia a reglementat mai multe mijloace: controlul constituţionalităţii legilor; abrogarea actelor normative care contravin Constituţiei; examinarea conformităţii legislaţiei cu Constituţia de către Consiliul Legislativ, care va face Parlamentului sau, după caz, Guvernului propuneri corespunzatoare.

2. Instituţia abrogării în dreptul românesc.

2.1. O normă juridică intră în vigoare, produce efecte juridice, atâta timp cât este în vigoare, dar datorită faptului că necesităţile practice (sociale) evoluează este necesară intervenţia legiuitorului, care determină adoptarea unei legi care să fie în acord cu realităţile sociale.

Av. Madalin NiculeasaAv. Ioana Niculeasa

1

2.2. Abrogarea reprezintă o modalitate de scoatere din vigoare a unei norme juridice, datorită apariţiei unei alte norme juridice care prevede în mod expres că actul normativ anterior este abrogat sau care conţine dispoziţii incompatibile cu actul normativ anterior1.

2.3. Astfel, abrogarea este expresă directă când actul normativ nou, abrogator, stabileşte în mod expres care dispoziţii sunt scoase din vigoare.

Abrogarea este expresă indirectă în situaţia în care actul normativ abrogator prevede că pe data intrării sale în vigoare se abrogă toate actele normative care conţin dispoziţii contrare, fără a prevedea expres care sunt acele dispoziţii.

Abrogarea este tacită în cazul în care actul abrogator nu conţine nici o prevedere expresă de abrogare, dar conţine dispoziţii care sunt incompatibile cu dispoziţiile stabilite prin actul normativ abrogat.

2.4. În situaţia abrogării exprese indirecte şi abrogării tacite, revine interpretului (judecătorului) să stabilească care sunt, în mod concret dispoziţiile legale eliminate de actul normativ abrogator.

2.5. După intrarea în vigoare a legii nr. 24 din 27 martie 2000 (legea nr. 24/2000) privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative2, clasificarea realizată, în decursul timpului de literatura de specialitate a devenit ineficientă pentru motivele ce le vom dezvolta mai jos.

Această lege consfinţeşte principiul obligativităţii abrogării prevederilor cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementari de aceeaşi forţă juridică sau cu o forţă juridică superioară ( art. 60 alin. 1). În accepţiunea legii mai sus menţionate, abrogarea poate fi totala sau parţială, iar în cazul unor abrogări parţiale intervenite succesiv, ultimul act normativ abrogator va abroga întregul act normativ, şi nu numai textele rămase în vigoare. Abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are totdeauna caracter definitiv, deoarece nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial.

În situaţia în care o normă cu o forţă juridică inferioară, cu acelaşi obiect de reglementare, nu a fost abrogată expres de actul normativ cu o forţă juridică superioară, aceasta obligaţie îi revine autorităţii care a emis prima actul.

Legea menţionată mai sus, dispune că abrogările parţiale sunt asimilate modificărilor de acte normative, iar actul normativ abrogat parţial rămânând în vigoare prin dispoziţiile sale neabrogate.

1 Radu I. Motica, Gheorghe Mihai, Teoria Generală a Dreptului, Editura ALL Beck,

Bucureşti, 2001, p. 98;

2 Publicată în M. O. nr. 139 din 31 martie 2000;Av. Madalin NiculeasaAv. Ioana Niculeasa

2

2.6. Art. 61 din legea nr. 24/2000 dispune că abrogarea poate fi dispusă, de regula, printr-o dispoziţie distinctă în finalul unui act normativ care reglementează o anumita problematică, dacă aceasta afectează dispoziţii normative anterioare, conexe cu ultima reglementare.

În cadrul operaţiunilor de sistematizare şi unificare a legislaţiei se pot elabora şi adopta acte normative de abrogare distincte, având ca obiect exclusiv abrogarea mai multor acte normative. În vederea abrogării, dispoziţiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile şi apoi cu celelalte acte normative, prin menţionarea tuturor datelor de identificare a acestora.

2.7. În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 1 alin. 2 şi art. 3 alin. 1 coroborate cu dispoziţiile art. 61 alin. 3 din legea nr. 24/2000, considerăm că, din punctul de vedere al tehnicii legislative abrogarea poate fi doar expresă directă, deoarece după cum am văzut legiuitorul care adoptă actul normativ abrogator are obligaţia de a determina în mod expres toate datele de identificare ale actelor normative ce urmează a fi abrogate.

3. Dispoziţii constituţionale cu privire la instituţia abrogării.

3.1. În Constituţie, instituţia abrogării îşi găseşte sediul materiei în cadrul prevederilor art. 154 (înainte de revizuirea Constituţiei era art. 150) care dispun că " (1) Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezente Constituţii.(2) Consiliul Legislativ, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii sale de organizare, va examina conformitatea legislaţiei cu prezenta Constituţie şi va face Parlamentului sau, după caz, Guvernului propuneri corespunzătoare. "

3.2. Instituţia abrogării, ca gen proxim, indiferent dacă îşi află sediul juridic în legea nr. 24/2000 sau în Constituţie, priveşte modalitatea de aplicare a legii în timp sau în exprimarea legii fundamentale " conflictul temporal de legi".

3.3. În continuare vom înţelege prin abrogare ordinară instituţia care-şi găseşte sediul juridic în legea nr. 24/2000 iar prin abrogarea fundamentală, instituţia reglementată de art. 154 din Constituţie.

3.4. O problemă importantă, conexă instituţiei abrogării, priveşte actele normative preconstituţionale, adică adoptate înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991. Nu ridică probleme deosebite instituţia abrogării în reglementarea stabilită de legea nr. 24/2000, deoarece legiuitorul, din dorinţa de a eficientiza activitatea normativă, a pus lucrurile în matca lor firească, în sensul că a stabilit obligativitatea abrogării sub un dublu aspect:- mai întâi, în situaţia în care există incompatibilitate între actul juridic posterior şi actul juridic anterior, legiuitorul este obligat să intervină ( fie prin intermediul actului normativ posterior, fie printr-un act normativ distinct) pentru a înlătura respectivele inadvertenţe;- în al doilea rând, legea nr. 24/2000 a limitat dreptul legiuitorului cu privire la formele abrogării, în sensul că a statuat doar abrogarea expresă3.

3 Este adevărat că nici un text constituţional nu împiedică pe legiuitor să deroge de le

prevederile legii nr. 24/2000, în temeiul principiului mutuus consensus, mutuus disensus Av. Madalin NiculeasaAv. Ioana Niculeasa

3

4. Instanţa competentă să se pronunţe asupra incidenţei abrogării ordinare.

4.1. Sub acest aspect, trebuie făcută o delimitare clară între instituţia abrogării ordinare (reglementată de legea nr. 24/2000) şi instituţia abrogării fundamentale (reglementată de Constituţia din 1991).

4.2. Abrogarea ordinară, nu suscită controverse deosebite, deoarece în urma intervenţiei legiuitorului prin legea nr. 24/2000, sfera de apreciere a interpretului a fost mult limitată, situaţie în care acesta din urmă nu poate decât să constate în ce măsură actul normativ vizat este abrogat sau nu.

4.3. După cum am precizat mai sus, intrarea în vigoare respectiv scoaterea din vigoare a unei legi sunt probleme ce privesc conflictul intertemporal de legi, situaţie în care instanţa competentă să se pronunţe asupra unui asemenea conflict este instanţa de drept comun adică instanţa judecătorească, în virtutea plenitudinii sale de competenţă.

4.4. Precizăm că instanţa judecătorească poate să se pronunţe asupra unui asemenea conflict numai în situaţia în care litigiul este dedus judecăţii sale (deoarece instanţa judecătorească nu se poate învesti din oficiu cu privire la soluţionarea unui astfel de litigiu).

Sub acest aspect instanţa constituţională în mod constant a stabilit în jurisprudenţa sa că modalitatea de aplicare a legii în timp este de competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun iar nu a Curţii Constituţionale4.

4.5. Totuşi în situaţia în care instanţa judecătorească, nu a respins excepţia de neconstituţionalitate formulată în faţa sa, ca fiind inadmisibilă, în temeiul art. 23 alin. 6 din legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată (legea nr. 47/1992), instanţa constituţională este competentă să se pronunţe asupra excepţiei de neconstituţionalitate, respingând-o ca inadmisibilă, în temeiul aceluiaşi text de lege, respectiv art. 23 alin. 6 din legea nr. 47/1992.

4.6. Doctrina a stabilit că specific modului de aplicare a legii în timp este momentul intrării sale în vigoare respectiv momentul ieşirii din vigoare a respectivului act normativ5.

(echivalenta juridică),

4 Decizia nr. 182 din 16 noiembrie 1999 publicată în M. O. nr. 3 din 7 ianuarie 2000;

Decizia nr. 213 din 7 decembrie 1999, publicată în M. O. nr. 56 din 4 februarie 2000;

Decizia nr. 48 din 16 martie 2000, publicată în M. O. nr. 242 din 1 iunie 2000;

Decizia nr. 8 din 24 ianuarie 2000, publicată în M. O. nr. 366 din 7 august 2000;

Decizia nr. 13 din 25 ianuarie 2000, publicată în M .O. nr. 232 din 26 mai 2000;

Decizia nr. 300 din 1 iulie 1997, publicată în M. O., nr. 286 din 22 octombrie 1997;

Decizia nr. 44/2000 publicată în M. O. nr. 328/2000.Av. Madalin NiculeasaAv. Ioana Niculeasa

4

4.7. Interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului sau de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite.

În acest sens, interpretarea este faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. "Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale - se arata într-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciara [...] 6 ".

4.8. Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitara a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii. Decizia de interpretare pronunţată în asemenea cazuri nu este extra lege şi, cu atât mai mult, nu poate fi contra legem.

4.9. Instanţa judecătorească, în temeiul art. 1 alin. 1 din C. proc. civ., are plenitudine de competenţă în soluţionarea conflictului intertemporal .

5. Instanţa competentă să se pronunţe asupra abrogării fundamentale.

5.1. Abrogarea fundamentală, astfel cum este statuată de art. 154 din Constituţie, necesită anumite precizări, deoarece atât doctrina cât şi practica nu converg spre un punct de vedere unitar.

5.2. Astfel, după cum am arătat, Curtea Constituţională consideră că aplicarea legii în timp este de competenţa instanţei judecătoreşti, în virtutea plenitudinii sale de competenţă, dar atunci când se pune problema examinării unor acte normative preconstituţionale instanţa constituţională consideră că este competentă, deşi art. 154 (fostul art. 150) din Constituţie este intitulat " Conflictul temporal de legi".

5.3. Cu alte cuvinte, pentru aceeaşi ipoteză (conflictul temporal de legi) instanţa constituţională adoptă soluţii diferite, deoarece instituţia abrogării fundamentale, nu este doar o problemă de aplicare a legii în timp ci priveşte şi aspecte de constituţionalitate, motiv pentru care opinăm că prin art. 154 din Constituţie legiuitorul constituant a creat o instituţie hibridă, sui-generis.

5.4. În practica sa Curtea Constituţională a stabilit următoarele " constatarea incidenţei art. 150 alin (1) din Constituţie este de competenţa Curţii Constituţionale din moment ce instanţa de judecată nu s-a pronunţat asupra faptului dacă decretele atacate contravin sau nu

5 Gabriel Boroi, Dumitru Rădescu, Codul de procedură comentat şi adnotat, Editura All,

Bucureşti, 1994, p. 906; Gabriel Boroi, Drept Civil Partea Generală, Editura All, Bucureşti,

1998, p. 17; Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele

dreptului civil, Casa de Editură şi Presă "Şansa " S. R. L. , Bucureşti, 1995, p. 49 ;

6 Cauza "C. R. contra Regatului Unit", 1995;Av. Madalin NiculeasaAv. Ioana Niculeasa

5

Constituţiei; altminteri ar însemnă ca însăşi Curtea Constituţională să admită aplicabilitatea unor texte contrare Constitutiei7”.

5.5. În consecinţă instanta de judecată, în scopul aplicării unei dispozitii legale anterioare intrării în vigoare a Constituţiei, este obligată ca, în prealabil, pentru a stabili dacă această prevedere mai este în vigoare sau a fost abrogată, să determine masura în care prevederea respectivă contravine Constitutiei.

În cazul în care dispoziţia legală contravine Constitutiei, ea este abrogată, în conformitate cu prevederile art. 154 alin. (1) din Constituţie şi principiul general de soluţionare a conflictului legilor în timp, potrivit căruia legea posterioară abrogă dispoziţiile contrare ale legii anterioare.

Aceasta consecinţă este imperativă, întrucât orice contrarietate între o prevedere legală anterioară Constitutiei şi normele acesteia nu poate să aibă, potrivit ar. 154 alin. (1) din Constitutie, un alt efect decât abrogarea prevederilor anterioare contrare.

5.6. În practică instanţele judecătoreşti în mod vădit nefondat sesizează Curtea Constitutionala, în loc să constate că sunt aplicabile dispoziţiile art. 154 alin. (1) din Constitutie, deşi opinia lor este că prevederile legilor pe baza cărora trebuia să judece sunt contrare dispoziţiilor constituţionale.

Precizăm că instanţa constituţională este competentă să analizeze legile şi actele normative cu forţă juridică echivalentă (decretele - legi) legilor, dar nu este competentă să analizeze Hotărârile de Guvern şi alte acte cu forţă juridică inferioară.

Acestea din urmă acte normative pot fi analizate de către instanţele judcecătoreşti de drept comun respectiv a instanţelor judecătoreşti de contencios administrativ.

5.7. Procedând în acest fel instanţele judecătoreşti creează un mare paradox deoarece mai întâi consideră că sunt aplicabile prevederile art. 154 alin. 1 din Constituţie, iar apoi trimit actul normativ pe cale de excepţie de neconstituţionalitate către Curtea Constituţională, considerând în mod implicit că actul normativ respectiv este în vigoare (art. 23 din legea nr. 47/1992).Instanţele judecătoreşti trebuie să abandoneze această practică, deoarece este creatoare de confuzii şi inadvertenţe în plan jurisprudenţial.

5.8. Constatarea abrogării în cazul în care instanţa apreciază că o norma anterioară Constituţiei este contrară acesteia nu poate fi decât de competenţa exclusivă a instanţei de judecată, Curtea Constitutionala neputându-se substitui instanţei în stabilirea legii aplicabile litigiului.

În această materie instanţa constituţională are o competenţă reziduală în sensul că suplineşte competenţa instanţelor judecătoreşti. Motivele pentru care instanţele judecătoreşti nu fac aplicabil art. 154 alin. 1 din Constituţie sunt de neînţeles iar multe dintre ele sunt străine actului de justiţie.

5.9. Instanţele judecătoreşti se pot deroba de această atribuţie (aplicarea dispoziţiilor art. 154 alin. 1 din Constituţie) folosindu-se de un subterfugiu, respectiv pot constata că textul de lege nu contravine dispoziţiilor constituţionale. În această situaţie, în măsura în care sunt

7 Decizia nr. 213/01/1993, decizia nr.112/01.1993;Av. Madalin NiculeasaAv. Ioana Niculeasa

6

îndeplinite condiţiile legale, instanţa judecătorească va trimite excepţia de neconstituţionalitate Curţii Constituţionale spre dreaptă soluţionare. Aceasta din urmă, astfel cum am precizat anterior, se va pronunţa asupra excepţie de neconstituţionalitate, în sensul că va face ea, aplicarea dispoziţiilor art. 154 alin. 1 din Constituţie, în măsura în care acest lucru se impune.

5.10. Nu toate actele normative preconstituţionale au fost (sunt) neconstituţionale, situaţie în care atât instanţa judecătorească cât şi Curtea Contituţională vor considera respectivele acte normative în continuare în vigoare, deoarece nu reprezintă un criteriu de neconstituţionalitate faptul că actul normativ este anterior Constituţiei din 1991.

5.11. Pentru situaţia în care instanţa judecătorească consideră că actul normativ este abrogat de art. 154 alin. 1 din Constituţie, iar părţile cu interes în cauză consideră că actul normativ nu este abrogat, acestea din urmă (părţile interesate) au posibilitatea de a uza de căile de atac ordinare, respectiv extraordinare. Dacă instanţa judecătorească stabileşte că textul legal este constituţional, atunci părţile interesate pot invoca excepţia de neconstituţionalitate, care va fi soluţionată de Curtea Constituţională.

5.12. În situaţia în care instanţele judecătoreşti consideră că actul normativ preconstituţional este abrogat de art. 154 alin. 1 din Constituţie dar îl trimit spre examinare la Curtea Constituţională, considerăm că nu avem propriu-zis o excepţie de neconstituţionalitate deoarece instanţa constituţională se va pronunţa asupra unui text de lege abrogat, respingând pe această cale presupusa excepţie de neconstituţionalitate ca inadmisibilă.

5.13. Atunci când instanţa judecătorească consideră că actul normativ nu contravine dispoziţiilor constituţionale, acesta va putea fi supus analizei instanţei constituţionale pe cale de excepţie de neconstituţionalitate.

6. Implicaţiile teoretice şi practice ale abrogării.

6.1. Curtea Constituţională în decizia nr. 302/1993 cu privire la instituţia abrogării (fundamentale n.a. ) preciza că : " Pe baza acestui criteriu, al suprematiei legii fundamentale, nu se poate constata violarea de către o lege anterioară Constituţiei din 1991 a unor reguli instituite de aceasta, întrucât ele nu existau la data când acea lege a fost adoptată. Aplicarea criteriului ierarhic al supremaţiei Constituţiei faţă de o lege anterioară ar însemna să confere regimului constituţional actual un efect retroactiv, cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie, şi a art. 150 alin. (1), potrivit căruia legea anterioară contrară Constituţiei este abrogată, ceea ce exclude de plano posibilitatea ca ea să încalce supremaţia unei norme constitutionale. Deci, faţă de legile anterioare Constituţiei, ţinând seama de art. 150 alin. (1) din Constituţie, se poate pune numai problema daca acestea sunt sau nu în vigoare, după cum sunt conforme sau încalcă o prevedere constituţională. În considerarea supremaţiei Constituţiei, o lege poate fi apreciată numai în funcţie de regimul constituţional sub imperiul căruia a fost adoptată. Legea, în înteles de act juridic, este supusă regulii "tempus regit actum", adică regimului constituţional din perioada când a fost adoptată, inclusiv în ce priveste posibilitatea controlului constituţionalităţii sale. Contradicţia unei legi anterioare Constituţiei cu prevederile acesteia fiind un aspect al conflictului legilor în timp are drept consecinţă abrogarea ei, totală sau parţială în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituţie, potrivit principiului - lex posteriori derogat priori" .

Av. Madalin NiculeasaAv. Ioana Niculeasa

7

6.2. Pentru solutionarea conflictului legilor în timp este necesar a se deosebi dreptul subiectiv, constituit potrivit legii anterioare, de cel constituit potrivit legii posterioare. Legea posterioară nu poate atinge dreptul născut sub imperiul legii anterioare, deoarece ar însemna ca legea nouă să fie aplicată retroactiv, contrar prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie şi cerinţelor legate de asigurarea stabilităţii raporturilor juridice.

6.3. Fără retroactivitate, noua lege nu poate desfiinţa modalitatea în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv, această modalitate fiind supusă regulii "tempus regit actum".

6.4. De exemplu, chiar dacă naţionalizarea nu este constituţională potrivit prevederilor Constituţiei din 1991, legiuitorul actual neavând un suport constituţional pentru a adopta o asemenea măsură, dreptul subiectiv de proprietate al statului asupra imobilelor naţionalizate, nu este stins ca efect al intrării în vigoare a acesteia, întrucat s-a constituit anterior Constituţiei.

Desigur, acest drept ca, de altfel, orice alt drept de proprietate - se poate exercita, în prezent, numai cu respectarea prevederilor constituţionale referitoare la proprietate. Este un aspect care, însă, nu priveşte existenţa dreptului, ci regimul său juridic. 6.5. Conflictul rezultat din succesiunea în timp a legilor implică doua aspecte, şi anume: - dreptul şi efectele sale sub imperiul legii anterioare, pe de o parte, respectiv - efectele dreptului constituit pe baza legii anterioare în curs de desfăşurare sub regimul legii posterioare, pe de alta parte.

Prima ipoteză este guvernată exclusiv de legea anterioară, deoarece orice altă soluţie implică aplicarea retroactivă a noii legi.În cea de-a doua ipoteză însă, este necesar să se deosebească constituirea dreptului care, pentru acelaşi motiv, al neretroactivităţii legii, nu poate fi decât pe temeiul vechii legi, de efectele sale după intrarea în vigoare a noii legi, care pot fi modificate de aceasta.

De aceea, dreptului de proprietate al statului, constituit potrivit Decretului nr. 92/1950, îi sunt aplicabile prevederile regimului constituţional actual, chiar dacă, atunci când el s-a constituit, regimul său juridic era altul. Este consecinţa aplicării imediate a noii legi asupra acestui drept de proprietate, care are în vedere exclusiv efectele dreptului, chiar şi atunci când îl desfiinţează - încetarea acestor efecte -, nu modalitatea sa de constituire, care este un aspect anterior şi prealabil aplicării în timp a noii legi.

În consecinţă, din regimul actual de exercitare a dreptului de proprietate al statului nu se poate deduce stingerea acestui drept, cât timp legea pe baza căreia el s-a constituit a fost adoptată pe baza altui regim constitutional.

7. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia legilor preconstituţionale.

7.1. Curtea Constituţională este competentă să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate8, deşi instanţa de judecată a apreciat că legea (în speţă este vorba despre Decretul nr. 92/1950) contravine dispoziţiilor constituţionale, deoarece în cauza de faţă nu se pune problema aplicării unei legi anterioare Constituţiei la raporturi juridice stabilite după intrarea în vigoare a Constituţiei, ci la constituirea dreptului de proprietate al statului asupra imobilelor naţionalizate, ce face obiectul unor raporturi juridice stabilite în anul 1950.

8 Decizia nr. 302/02.1993.;Av. Madalin NiculeasaAv. Ioana Niculeasa

8

Supremaţia dispoziţiilor constituţionale, prevăzută de art. 51 din Constituţie, se aplică, exclusiv legilor şi altor reglementări adoptate sub imperiul Constituţiei actuale. Pe baza acestui criteriu, nu se poate constata violarea de către o lege anterioară Constituţiei din 1991 a unor reguli instituite de aceasta, întrucât ele nu existau la data când acea lege a fost adoptată.

Aplicarea criteriului ierarhic al supremaţiei Constituţiei faţă de o lege anterioară ar însemna să confere regimului constituţional actual un efect retroactiv, cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii, şi a art. 154 alin. (1), potrivit căruia legea anterioară contrară Constituţiei este abrogată, ceea ce exclude de plano posibilitatea ca ea să încalce supremaţia unei norme constituţionale. În consecinţă, faţă de legile anterioare Constituţiei, se poate pune numai problema dacă acestea sunt sau nu în vigoare, după cum sunt conforme sau încalcă o prevedere constituţională. 7.2. Fiind vorba de aplicarea unei legi anterioare Constituţiei la raporturi juridice stabilite după intrarea în vigoare a acesteia, obligaţia de a stabili dacă o prevedere legală contravine sau nu Constituţiei şi, în consecinţă, dacă este abrogată total ori parţial sau este în vigoare revine organului care aplică legea, adică instanţei de judecată.

Curtea Constituţională urmează să decidă asupra unei asemenea probleme numai, în mod excepţional, dacă instanţa, nerespectând o obligaţie legală, nu s-a pronuntat ori dacă a hotărât ca legea anterioară Constituţiei este în vigoare şi se invocă excepţia de neconstituţionalitate, precum şi atunci când instanţa apreciază că un act normativ este neconstituţional, deşi nu este vorba de aplicarea unei legi anterioare Constituţiei la raporturi juridice stabilite după intrarea în vigoare a acesteia, ci de efectele aplicării unei legi anterioare Constituţiei, respectiv raporturi juridice stabilite anterior intrării în vigoare a Constituţiei.

Faţă de împrejurarea că instanţa judecătorească şi-a exprimat în mod expres şi neechivoc opinia în sensul că prevederea legală analizată este neconstituţională, înseamnă că a considerat-o abrogată, singura consecinţă posibilă în cazul contrarietăţii dintre o prevedere legală anterioară Constituţiei şi normele acesteia.

În aceste condiţii, instanţa judecătorească trebuia să constate că sunt aplicabile dispoziţiile art. 154 alin. (1) din Constituţie şi să deducă consecinţele ce se impun, iar nu să sesizeze Curtea Constituţională, care nu se poate substitui instanţei în stabilirea legii aplicabile litigiului. 7.3. În legătură cu neconstituţionalitatea9 dispoziţiilor legale anterioare Constituţiei din 1991, exceptia nu are în vedere aplicarea unei legi anterioare după intrarea în vigoare a Constituţiei şi deci nu se pune problema de a alege între competenţa instanţei în căderea căreia este aplicarea legii şi competenţa Curţii Constituţionale, ci este vorba de efectele aplicării dispoziţiilor legale anterioare Constituţiei, adică de admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel încât competenţa aparţine numai Curţii.

Fiind vorba de dispoziţiile legale anterioare Constituţiei, ce se pretinde că sunt contrare acesteia, se pune problema soluţionării conflictului de legi în timp şi deci trebuie deosebit după cum constituirea dreptului subiectiv s-a făcut potrivit legii anterioare ori în conformitate cu legea posterioară.

9 Decizia nr. 5/23.02.1993;Av. Madalin NiculeasaAv. Ioana Niculeasa

9

În consecinţă, sunt supuse controlului de către Curte şi legile anterioare Constituţiei, în măsura în care este vorba de raporturi juridice stabilite, pe baza lor, după intrarea în vigoare a Constituţiei, în condiţiile în care instanţa chemată să aplice legea anterioară Constituţiei apreciază că nu contravine acesteia şi deci este în vigoare ori dacă, împotriva dispoziţiilor legale, instanţa nu se pronunţă asupra acestui aspect şi sesizează Curtea sau atunci când este vorba de efectele aplicării legii anterioare Constituţiei, deci de admisibilitatea excepţiei.

7.4. Virtutea abrogativă a Constituţiei, cuprinsă în art. 154, nu se impune prin ea însăşi ci ea presupune confruntarea dintre Constituţie şi dispoziţia legală anterioară, pentru a face aplicarea principiului "lex posterior derogat priori" şi a asigura supremaţia Constituţiei asupra actelor inferioare, iar această confruntare nu reprezintă altceva decât o formă a controlului de constituţionalitate.

Desigur, fiind vorba şi de o problemă a aplicării legii în timp, această formă a controlului de constituţionalitate, şi numai ea, este şi la îndemâna organelor care aplică legea, inclusiv a instanţelor judecătoreşti.

7.5. Referitor la competenţa de soluţionare a excepţiei de către Curtea Constituţională, potrivit practicii sale constante, cât timp instanţa de judecată nu a reţinut că un text legal este abrogat, sesizând Curtea cu soluţionarea excepţiei, aceasta este obligată să se pronunţe în virtutea dreptului constituţional al cetăţenilor de a invoca neconstituţionalitatea unui text pe care instanţa înţelege să-l aplice.

7.6. Totodată, trebuie făcută distincţia între dreptul de a abroga o normă juridică, drept ce revine evident autorităţlor emitente sau celor ierarhic superioare, si dreptul de a constata abrogarea, ce revine autorităţilor ce aplică norma juridica.

8. În loc de concluzii. Abrogarea, potrivit art. 154 alin. (1) din Constitutie, este rezultatul contrarietatii legii anterioare cu prevederile Constituţiei, astfel încât ea constituie nu numai o consecinţă a aplicării legii în timp (premisa I), ci şi o problemă de constituţionalitate (premisa II), ca urmare a supremaţiei legii fundamentale în cadrul sistemului juridic.

Prezenţa celor două premise justifică atât competenţa instanţei judecătoreşti de a examina măsura în care dispoziţia legală a fost abrogată de dispoziţiile constituţionale (este în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale ) cât şi competenţa instanţei constituţionale de a examina constituţionalitatea efectelor legii preconstituţionale.

Av. Madalin NiculeasaAv. Ioana Niculeasa

10