Lucrarea a fost susţinută financiar din proiectul „Cunoaşterea şi contracararea factorilor de risc şi a

vulnerabilităţilor la adresa securităţii umane“ cu contract 900 PNII – IDEI cod 1204/2008 al C.N.C.S.I.S.,

director de program: dr. Mihai-Marcel NEAG, echipa de cercetare: dr. Teodor FRUNZETI,

dr. Olimpiodor ANTONESCU, dr. Paul Dănuţ DUŢĂ, dr. Marinel-Adi MUSTAŢĂ, drd. Lucian ISPAS.

Lucrarea a fost elaborată sub egida Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România,

Secţia de Ştiinţe Militare.

ddrr.. MMIIHHAAII--MMAARRCCEELL NNEEAAGG

ccoooorrddoonnaattoorr

IIMMPPLLIICCAAŢŢIIII EECCOONNOOMMIICCEE,, PPOOLLIITTIICCEE ŞŞII MMIILLIITTAARREE

AASSUUPPRRAA SSEECCUURRIITTĂĂŢŢIIII UUMMAANNEE ÎÎNN EETTAAPPAA PPOOSSTTCCOONNFFLLIICCTT

PPrreeffaaţţaattoorr pprrooff..uunniivv..ddrr.. GGhheeoorrgghhee TTOOMMAA

EDITURA ACADEMIEI FORŢELOR TERESTRE „NICOLAE BĂLCESCU“

SIBIU – 2011

Consultanţi ştiinţifici:

Gl.lt.prof.univ.dr. Teodor FRUNZETI – membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă Gl. (r) prof.univ.dr. Mircea MUREŞAN – membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă

Colectiv de autori:

Prof.univ.dr. Teodor Frunzeti Asist.univ.drd. Alin Cîrdei Prof.univ.dr. Ion Pâlşoiu Asist.univ.drd. Ileana-Gentilia Metea Prof.univ.dr. Mihai-Marcel Neag Dr. Marius Ivanov Prof.univ.dr. Doina Mureşan Dr. Răduţ Bîlbîie Conf.univ.dr. Olimpiodor Antonescu Dr. Alexandru Kiş Conf.univ.dr. Gabriel Gabor Dr. Marinel-Adi Mustaţă Conf.univ.dr. Vasile Tabără Dr. Irina Tătaru Conf.univ.dr. Marioara Pateşan Ing.ec.dr. Wiegand Helmut Fleischer Conf.univ.dr.ing. Dănuţ Moşteanu Ing. Florin Molie CS II dr. Paul Dănuţ Duţă Drd. Marius Pricopi Lect.univ.dr. Constantin Grigoraş Drd. Laviniu Bojor Lect.univ. dr. Aurelian Raţiu Drd. Marilena Ivaşcu Lect.univ.dr. Ştefania Bumbuc Masterand Diana Veronica Deac Lect.univ.dr. Lucia Larissa Palea Masterand Codruţa Vecerdea Lect.univ.dr. Gabriela Mihăilă-Lică George-Daniel Gabor Lect.univ.drd. Lucian Ispas Loredana Neag Asist.univ.dr. Crenguţa Macovei Aurelia Mustaţă Asist.univ.dr. Sabin Guţan Camelia-Maria Lazăr

Coperta

Alin Kiss Copyright © 2011 Responsabilitatea privind conţinutul lucrărilor revine în totalitate autorilor.

Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu“ Adresa: str. Revoluţiei, nr. 3-5, Sibiu Tel.: 0269/432990, Fax: 0269/215554 e-mail: office@armyacademy.ro e-mail: editura@armyacademy.ro web: www.armyacademy.ro web: www.armyacademy.ro/editura

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Implicaţii economice, politice şi militare asupra securităţii umane în etapa postconflict / coord.: dr. Mihai Marcel Neag ; pref.: prof. univ. dr. Gheorghe Toma. - Sibiu : Editura Academiei Forţelor Terestre "Nicolae Bălcescu", 2011 Bibliogr. ISBN 978-973-153-110-6 I. Neag, Mihai (coord.) II. Toma, Gheorghe (pref.) 355.4

5

CUPRINS

Prefaţă ........................................................................................................... 7 Cuvânt-înainte ............................................................................................... 8

CONCEPTUL DE SECURITATE UMANĂ

Securitatea umană între teorie şi practică, între abstract şi concret ........ 11 Prof.univ.dr. Mihai-Marcel Neag

Securitatea umană: de la securitate colectivă la securitate globală .......... 18 CS II dr. Paul Dănuţ Duţă

Posibile vulnerabilităţi şi ameninţări la adresa securităţii umane ............. 30 Prof.univ.dr. Ion Pâlşoiu

NATO şi securitatea umană ......................................................................... 43 Dr. Alexandru Kiş

Reformarea şi guvernanţa securităţii umane .............................................. 62 Prof.univ.dr. Mihai-Marcel Neag

Implicaţii juridice ale conceptului de securitate umană asupra relaţiilor internaţionale................................................................................. 73

Asist.univ.dr. Sabin Guţan Componentele securităţii umane ................................................................. 84

Conf.univ.dr. Olimpiodor Antonescu Lect.univ.dr. Lucia Larissa Palea

Impactul schimbărilor climatice asupra securităţii umane ......................... 91 Asist.univ.drd. Alin Cîrdei Drd. Laviniu Bojor

Evoluţia conceptului de securitate umană ...................................................101 Masterand Codruţa Vecerdea

IMPLICAŢII POLITICE ŞI ECONOMICE ASUPRA SECURITĂŢII UMANE

Resursele alimentare – element al infrastructurii critice............................113 Prof.univ.dr. Teodor Frunzeti

Impactul problematicii graniţelor/frontierelor şi cetăţeniei asupra principalelor dimensiuni ale securităţii umane în spaţiul european ...........123

Conf.univ.dr. Gabriel Gabor Necesitatea perfecţionării activităţii instituţiilor administraţiei publice cu atribuţii în domeniul migraţiei.................................................................132

Conf.univ.dr. Vasile Tabără Securitatea alimentară în contextul noului mediu de securitate................141

Prof.univ.dr. Doina Mureşan Securitatea umană în lumea musulmană.....................................................148

Masterand Diana Veronica Deac Criza alimentară – o analiză cantitativă şi calitativă ........................... 157

Dr. Marinel-Adi Mustaţă Aurelia Mustaţă George-Daniel Gabor

6

Relocarea refugiaţilor, o provocare în acţiunea coordonată a comunităţii internaţionale pentru promovarea securităţii umane........... 169

Drd. Marilena Ivaşcu Răspunderea penală individuală în practica relaţiilor internaţionale......... 178

Drd. Marius Pricopi Loredana Neag

Interdependenţa dintre securitatea ecologică şi securitatea naţională..... 187 Lect.univ.drd. Lucian Ispas Dr. Irina Tătaru

Formarea culturii de securitate. Studiul relaţiilor economice româno-germane şi contribuţia acestora asupra securităţii celor două state ......... 192

Ing.ec.dr. Wiegand Helmut Fleischer Lect.univ.dr. Gabriela Mihăilă-Lică Ing. Florin Molie

IMPLICAŢII MILITARE ASUPRA SECURITĂŢII UMANE

Securitatea umană în etapa postconflict şi activitatea de informaţii ......... 199 Dr. Marius Ivanov

Reconstrucţia postconflict şi asigurarea securităţii umane ........................ 210 Prof.univ.dr. Mihai-Marcel Neag

Interferenţe şi strategii de integrare a instrumentelor militare şi nonmilitare în etapa postconflict.............................................................. 219

Lect.univ.dr. Aurelian Raţiu Realizarea securităţii umane, utopie a prezentelor conflicte hibride ......... 232

Drd. Laviniu Bojor Asist.univ.drd. Alin Cîrdei

Securitatea umană în etapa postconflict Georgia – Rusia .......................... 248 Drd. Marius Pricopi

Cadrul operaţional-acţional în care se desfăşoară operaţiile militare contemporane ................................................................................. 255

Lect.univ.dr. Constantin Grigoraş Impactul diferenţelor culturale în cadrul operaţiunilor militare multinaţionale........................................................... 266

Conf.univ.dr. Marioara Pateşan Asist.univ.dr. Crenguţa Macovei Lect.univ.dr. Ştefania Bumbuc

Rolul jucat de mass-media în situaţii de criză şi postcriză ......................... 273 Dr. Răduţ Bîlbîie Conf.univ.dr. Marioara Pateşan

Implicaţii ale acţiunilor forţelor de coaliţie şi ale organizaţiilor internaţionale asupra populaţiei civile din zonele de conflict..................... 279

Asist.univ.drd. Ileana-Gentilia Metea Camelia-Maria Lazăr

Întrebuinţarea armelor de distrugere în masă – ameninţări la adresa securităţii umane. ......................................................................................... 292

Conf.univ.dr.ing. Dănuţ Moşteanu

7

PREFAŢĂ

Apariţia volumului „Implicaţii economice, politice şi militare asupra securităţii umane în etapa postconflict“, consacrat evoluţiilor din domeniul securităţii umane, vine să suplinească nevoia de informaţii despre fenomenele care au loc în mediul global de securitate şi care influenţează nivelul de siguranţă, bunăstare şi dezvoltare al indivizilor în cadrul comunităţilor umane. Este o apariţie editorială notabilă, pe fondul numărului redus de lucrări de referinţă ale unor autori români despre securitatea umană, comparativ cu cele apărute în Occident.

Un impact negativ asupra dezvoltării umane l-au avut şi îl au şi în prezent conflictele şi crizele internaţionale accentuate de lupte politice şi de nefinalizarea problemelor macroeconomice. Etapa postconflict a influenţat activitatea oamenilor prin modalităţile în care sunt gestionate şi soluţionate marile probleme ale dezamorsării situaţiei postconflictuale, reabilitării, refacerii, reconstrucţiei sistemului care a generat sau indus conflictul. Practica internaţională a dovedit că acţiunile specifice acestei etape a conflictului au o desfăşurare complicată, cu inflexiuni traumatizante, adesea dramatice asupra indivizilor şi comunităţilor umane.

Bunăstarea economico-socială poate fi corelată cu securitatea umană deoarece presupune protecţia populaţiei împotriva foametei şi a bolilor, a satisfacerii nevoilor sociale şi economice fundamentale. Printr-o analiză clară şi o bună înţelegere a conceptului de securitate umană, autorii acestor studii au evidenţiat legătura indisolubilă dintre dezvoltarea economică – existenţa şi implicarea instituţiilor statului – mediul politic – investiţiile şi ajutoarele umanitare, în asigurarea procesului de reconstrucţie postconflict. Ignorarea acestora sau neatribuirea importanţei necesare, nu face decât să anuleze efectele operaţiilor umanitare militare şi/sau civile.

Violenţele şi instabilitatea care urmează încetării oficiale a conflictului creează dificultăţi şi pun presiuni asupra comunităţilor umane. De aceea implicarea forţelor militare, în cooperare cu diverse agenţii civile, în stabilizarea şi reconstrucţia postconflict este deosebit de importantă pentru sprijinul populaţiei civile.

Stadiul actual al cunoaşterii în domeniul securităţii umane impune o analiză responsabilă a modalităţilor prin care aceasta poate fi asigurată, cui îi revine responsabilitatea de a acţiona şi modalitatea prin care conceptul de securitate umană poate fi operaţionalizat. Calea cea mai simplă pentru atingerea acestui scop o reprezintă relansarea conceptului în relaţiile internaţionale, stabilirea căilor de implementare în strategiile de securitate şi apărare pe baza valorificării experienţei pozitive a unor organizaţii internaţionale şi naţionale cu vocaţie în asigurarea securităţii umane. Un asemenea demers ar trebui să aibă la bază edificarea relaţiilor dintre state, orientate spre viitor, care să ia în considerare respectarea intereselor fiecărei părţi, întărirea încrederii şi a colaborării interumane.

Volumul de faţă confirmă necesitatea unei abordări responsabile, în spirit nou a securităţii umane, într-un efort de înţelegere a problematicii deosebit de complexe cu care se confruntă omenirea.

Prof.univ.dr. Gheorghe TOMA

membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă

8

CUVÂNT-ÎNAINTE

Actualul mediu de securitate, caracterizat de o globalizare fără precedent este

martor al unor evenimente de instabilitate şi incertitudine în plan politic, economic, social şi militar. Din această perspectivă, politica de securitate trebuie să aibă un caracter integral, îmbinând într-o formă militară atât dimensiunea tradiţională a securităţii naţionale, cât şi dimensiunea umană a securităţii, care aşază în centrul preocupărilor sale asigurarea condiţiilor necesare protejării, bunăstării şi afirmării libere a indivizilor.

Această lucrare ştiinţifică cuprinde diferite eseuri pe tema securităţii umane, o continuare a preocupărilor membrilor echipei de cercetare a programului „Cunoaşterea şi contracararea factorilor de risc şi a vulnerabilităţilor la adresa securităţii umane“ – finanţat cu contractul C.N.C.S.I.S. – UEFISCSU (2008-2011). Punctul de pornire în acest demers ştiinţific este premisa că există un decalaj de securitate real în lumea contemporană. Milioane de oameni trăiesc zilnic cu teama violenţei, intercalată cu extinderea maladiilor, vulnerabilitate în faţa dezastrelor naturale, sărăcie şi lipsa adăpostului. Obiectivul majorităţii eseurilor este de a dezvolta noi propuneri, de a aborda acest decalaj de securitate.

Securitatea este un drept fundamental al omului. Ea reprezintă o stare în care pericolele şi condiţiile care ar putea provoca daune fizice, psihice sau materiale sunt controlate într-un mod care permite apărarea sănătăţii şi bunăstării indivizilor şi a comunităţii umane.

Securitatea umană presupune contracararea unei largi grupe de ameninţări, a unor factori de risc specifici şi controlul adecvat al pericolelor identificate. Noile vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări cu care se confruntă astăzi omenirea impun reconsiderarea conceptului de securitate umană. Ideea matrice principală este că securitatea oamenilor trebuie să aibă prioritate faţă de alte aspecte ale securităţii, ea nu înlocuieşte, ci completează politicile specifice privind securitatea statului, drepturile omului şi dezvoltarea umană.

Insecuritatea are cauze multiple. Prin urmare, umanizarea securităţii vizează protejarea persoanelor şi a comunităţilor umane de violenţă. Printre factorii de insecuritate, care produc violenţă sunt conflictele civile şi războaiele care au un impact extraordinar asupra stării de securitate umană. Etapa postconflict este deosebit de importantă în fundamentarea aspectelor ce ţin de securitatea fizică a populaţiei din zona afectată de violenţă care trebuie gestionată eficient pentru a preveni redeschiderea conflictului sau a altor manifestări care afectează comunităţile şi indivizii.

Securitatea umană dă o dimensiune suplimentară dezvoltării umane şi diminuează, prin măsurile pe care le presupune, factorii de insecuritate.

Este neîndoielnic faptul că realizările şi experienţa autorilor dau valoare ştiinţifică acestei cărţi, în încercarea de a realiza o sinteză succintă, obiectivă şi documentată a evenimentelor care influenţează nivelul de securitate umană. Problematica este de actualitate, iar conţinutul oferă cititorului un instrument util de a lua la cunoştinţă sub formă accesibilă şi concentrată, problemele considerate esenţiale din domeniul actual abordat.

Prof.univ.dr. Mihai-Marcel NEAG director de program

9

CONCEPTUL DE SECURITATE UMANĂ

10

11

SECURITATEA UMANĂ ÎNTRE TEORIE ŞI PRACTICĂ, ÎNTRE ABSTRACT ŞI CONCRET

În contextul globalizării surselor de insecuritate, pe plan mondial se înregistrează un amplu proces de transformare a conceptului de securitate. În aceste condiţii securitatea statului nu mai reprezintă elementul central al preocupărilor, un rol tot mai mare oferindu-se asigurării securităţii individuale. Conceptul de securitate umană, amplu dezbătut în ultimii ani, răspunde cel mai eficient cerinţelor actuale care se înregistrează în domeniul securităţii. Securitatea umană este parte a unui complex mai larg de concepte, teorii şi politici alternative apărute pe plan internaţional, ce pot fi privite ca noi paradigme în căutarea căii adecvate de a ajunge la dezideratul unei lumi mai bune, în care fiinţa umană să fie la adăpost de frică şi de nevoi.

Cuvinte-cheie: securitate umană, libertate, legitimitate, protecţie

Varietatea definiţiilor atribuite conceptului de securitate umană demonstrează

faptul că, deocamdată, această problematică este departe de a fi pe deplin clarificată. Situaţia este determinată de faptul că toate sensurile existenţei umane sunt construite prin definiţii rezultate din experienţa perceptivă a indivizilor. Astfel, realizarea stării de securitate umană, indiferent de nivelul şi domeniul la care ne raportăm, este îngreunată de uriaşa varietate a valorilor şi intereselor oamenilor, ce, adesea, intră în contradicţie, creând temeri asupra securităţii individuale, grupale, naţionale, zonale, regionale, globale. În acest sens, consider că un studiu al conceptului de securitate umană pentru a determina aspectele concrete şi abstracte prin care se poate delimita în teoria şi practica paradigmelor de securitate este mai mult decât binevenit.

Pornind de la elementele definitorii ale securităţii umane – eliberarea de frică şi eliberarea de nevoi – am căutat să conturez o imagine cât mai complexă a tuturor dezvoltărilor pe care acestea le-au cunoscut în timp, conturând cerinţele de operaţionalizare menite să legitimizeze adoptarea conceptului în discursul politic şi să asigure parametrii pragmatici necesari unei aplicabilităţi practice a acestuia.

Într-o lume complexă, dinamică şi conflictuală, aflată în plin proces de globalizare, înţelegerea profundă a tendinţelor majore de evoluţie a securităţii internaţionale şi a modului în care fiecare ţară are şansa să devină parte activă a acestui proces constituie o condiţie esenţială a progresului şi prosperităţii1. Reflectarea acestora are multiple semnificaţii, pornind de la fundamentarea unor politici de dezvoltare, asigurarea serviciilor sociale, chiar crearea unor regiuni de program, şi până la conturarea criteriilor responsabilităţii de a proteja, în virtutea cerinţei de respectare universală a drepturilor fundamentale ale omului. Securitatea umană tinde şi trebuie să se integreze în rândul spaţiilor/bunurilor comune globale pentru va face saltul calitativ către integrarea valorilor universale ale securităţii umane sub umbrela unei protecţii garantate a organizaţiilor de securitate, valori care se constituie într-o categorie superioară a palierului intereselor asupra cărora comunitatea internaţională trebuie să îşi concentreze atenţia.

1 Mihai-Marcel Neag (coord.), Arhitecturi de securitate umană în spaţiul euroatlantic, Sibiu, Editura Techno Media, 2009, p. 9.

12

Fundamentele conceptului de securitate umană Conceptul de „securitate umană“ este parte a unui complex mai larg de concepte,

teorii şi politici alternative2 apărute pe plan internaţional, pentru a ajunge la dezideratul unei lumi mai bune, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale fiinţelor umane în orice zonă din lume şi pe conturarea premizelor perpetuării acestei politici pentru generaţiile viitoare.

Încercările de delimitare conceptuală a securităţii umane au cunoscut diverse abordări şi dezvoltări, fiecare dintre ele contribuind la constituirea fundamentelor cunoaşterii în materie.

Securitatea, după cum este definită într-o serie de dicţionare, semnifică, pe de o parte, protecţia faţă de un pericol ori absenţa acestuia, măsurile luate pentru a garanta siguranţa3. Starea de linişte poate să fie justificată sau nu, fapt ce întăreşte ideea că securitatea este, în fapt, o stare ce se reflectă în primul rând la nivel subiectiv, de percepţie şi reprezentare. Evoluţia generală a societăţii umane a fost şi este marcată de procese contradictorii, difuze, latente, dar şi de fenomene geopolitice şi geostrategice clare, evidente, definitorii. Abordarea metodologică a acestora, din perspectiva evoluţiei certificate a mediului internaţional de securitate, ne poate oferi cadrul contextual de afirmare a conceptului de securitate.

În rândul specialiştilor existăun anumit consens, potrivit căruia „securitatea“ se circumscrie asigurării integrităţii teritoriale şi bunăstării materiale, care îmbracă două aspecte: primul se referă la natura fizică a securităţii şi al doilea la supravieţuirea pe termen mediu şi lung a actorului, respectiv capacitatea acestuia de a supravieţui ca atare în sistemul internaţional4.

În anul 1994, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (U.N.D.P.) a publicat „Raportul anual asupra dezvoltării umane“5, document considerat actul de naştere al noţiunii de securitate umană, model conceptual ce a cunoscut ulterior ample dezvoltări, definitorii pentru o nouă paradigmă a securităţii. Conform viziunii ONU, societatea umană trebuie să se înscrie rapid într-un proces de transformare pe două niveluri, al cărui rezultat să fie pe de o parte, transferul centrului de greutate de la securitatea teritorială la cea a oamenilor, iar pe de altă parte, transferul mijloacelor de realizare a securităţii de la achiziţia de armament la dezvoltarea umană sustenabilă.

Genul proxim al conceptului de securitate umană a suferit două dezvoltări semnificative ca urmare a contribuţiei curentelor canadian şi japonez – absenţa fricii (freedom from fear) şi absenţa nevoilor (freedom from wants)6.

Concret, absenţa fricii se referă la protejarea indivizilor de conflicte violente, asociate cu sărăcia, lipsa capacităţilor statale de suport şi a altor forme de inechitate (promovând ca soluţii: asistenţa de urgenţă, prevenirea şi rezoluţia conflictelor, construcţia păcii), pe când absenţa nevoilor reprezintă o abordare holistică a rezolvării necesităţilor umane legate de: foamete, boli, dezastre naturale, care afectează mult mai mulţi oameni decât conflictele violente (şi vede ca rezolvare a acestor surse de insecuritate focalizarea pe dezvoltare).

2 Dezvoltarea umană, dezvoltarea sustenabilă, dezvoltarea durabilă şi alte elemente ale gândirii mişcării globaliste, toate deţinând caracteristici similare în ce priveşte inter-relaţionarea trendurilor globale şi zonelor economice, politice, sociale, de securitate, mediu înconjurător şi cultură.

3 Oxford Advanced Learner’s Dictionary, 1999. 4 Dr. Mihai-Marcel Neag (coord.), Securitatea umană în conflictele şi crizele internaţionale, Bucureşti,

Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, 2010, p. 14. 5 http://hdr.undp.org/en/reports/global/hdr1994/chapters/ 6 U.N.D.P., Human Development Report 1994, cap. 2, p. 24, http://hdr.undp.org/en/media/

hdr_1994_en_chap2.pdf

13

În 2005, raportul Secretarului General al ONU – „In Larger Freedom: Towards Development Security and Freedom for All“ (2005) – a formulat o a treia dimensiune conceptului de securitate umană: „libertatea de a trăi în demnitate“7 – o adaptare a „libertăţii de a acţiona pe cont propriu“ (2003)8, dimensiune ce militează pentru necesitatea promovării regulii de drept şi a democraţiei.

Securitatea umană necesită contracararea unei largi game de ameninţări la adresa oamenilor, grupate astfel:

– securitatea economică – asigurarea unui venit minim necesar fiecărui individ; – securitatea hranei – garantarea accesului la hrana de bază; securitatea

medicală – garantarea protecţiei minime faţă de boli şi de un stil de viaţă nesănătos; – securitatea ecologică – protejarea oamenilor faţă de deteriorarea mediului şi

dezastrele naturale; – securitatea personală – protejarea oamenilor de violenţa fizică, oricare ar fi

sursa acesteia; – securitatea comunităţii – protejarea oamenilor de pierderea relaţiilor şi

valorilor tradiţionale, de violenţa etnică şi sectară; – securitatea politică – furnizarea unui mediu de viaţă bazat pe respectarea în

societate a drepturilor omului. În plus, în ceea ce priveşte ameninţările, teoria bazată pe securitatea umană

este cu mult diferită de cea neorealistă, care consideră că cea mai importantă ameninţare la adresa securităţii este violenţa organizată din partea altor state.

Adepţii teoriei securităţii umane analizează atât sursele directe, cât şi pe cele indirecte ale ameninţărilor:

– ameninţări directe: moarte violentă/incapacitare (victimele unei crime violente, uciderea femeilor şi copiilor, terorism, revolte, pogromuri, genocid, torturarea şi uciderea disidenţilor, victimele de război etc.), dezumanizare (sclavie, răpire, arestarea oponenţilor politici etc.), droguri (dependenţa de stupefiante, trafic ilegal), discriminare (legislaţie discriminatorie, practici împotriva minorităţilor, subminarea instituţiilor politice etc.), dispute internaţionale (tensiuni şi crize între state), armament de distrugere (proliferarea armelor de distrugere în masă);

– ameninţări indirecte: privaţiuni la nivelul nevoilor umane de bază (hrană, apă, îngrijire medicală de bază, educaţie primară), maladii (rata de apariţie a bolilor şi morburilor care ameninţă viaţa), dezastre naturale şi/sau provocate de om, subdezvoltare (nivel scăzut al PIB/locuitor, creşterea lentă a PIB-ului, inflaţie, şomaj, inegalitate, sărăcie, instabilitate economică, stagnare şi transformare demografică la nivel naţional, zonal, regional, global etc.), dislocare de populaţie (refugiaţi şi migraţie la nivel naţional, zonal, regional şi global), degradarea mediului la nivel naţional, zonal, regional şi global.

Conceptul a fost dezvoltat ambivalent, din perspectiva Naţiunilor Unite şi a programului de dezvoltare din cadrul ONU, perspectivă căreia i s-a alăturat ulterior Japonia, respectiv a politica externă canadienă. Cele două perspective pornesc de la aceeaşi premisă – securitatea individului – însă diferă în ceea ce priveşte identificarea ariei de aplicabilitate, a obiectivelor de acţiune şi a instrumentelor de gestionare.

Mahbub ul Haq, consultant la Fondul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, a subliniat că politica de dezvoltare trebuie să se centreze asupra individului şi nu, în mod limitativ,

7 Raportul Secretarului General al ONU, In Larger Freedom: Towards Development Security and Freedom for All (2005), http://www.un.org/largerfreedom/contents.htm

8 Sadako Ogata, Amartya Sen, Human Security Now: Protecting and Empowering People, Comission on Human Security, New York, 2003, http://www.humansecurity-chs.org/finalreport/English/ FinalReport.pdf

14

asupra chestiunilor macroeconomice. Pentru implementarea conceptului, sunt necesare cinci măsuri radicale: dezvoltare echitabilă şi sustenabilă; un dividend al păcii; un nou parteneriat între Nord şi Sud bazat pe „justiţie, şi nu pe caritate“, cu acces egal la oportunităţile pieţei globale şi restructurare economică; reforma instituţiilor internaţionale pentru formularea unui nou cadru de guvernare globală; un rol sporit pentru societatea civilă global. Noua concepţie de securitate umană trebuie să evalueze securitatea persoanelor, nu doar securitatea teritoriului naţiunilor, deoarece avem nevoie de un nou concept de securitate umană, care se reflectă în viaţa indivizilor nu în armele unei ţării9.

O perspectivă asupra securităţii umane, este cea a Canadei, intens promovată de către fostul ministru de externe canadian, Lloyd Axworthy. Aceasta a fost definită ca securitate împotriva privaţiunilor economice, atingerea unui standard acceptabil de viaţă, garantarea drepturilor fundamentale ale omului. Declaraţia de la Lysoen, din Norvegia, la 20 mai 1999, a subliniat că valorile fundamentale ale securităţii umane sunt libertatea de teamă (freedom from fear), libertatea de nevoi (freedom from want), şanse egale (equal opportunities). Referitor la instrumentele de gestionare, Canada şi reteaua de securitate umană preferă soft power – persuasiune, promovarea de norme, instituţii, strategii de dezvoltare, încurajarea cooperării între state, organizaţii internaţionale, organizaţii neguvernamentale sub forma unei coaliţii, dar nu exclude coerciţia, folosirea forţei şi a sancţiunilor. Declaraţia de la Lysoen a identificat mai multe domenii care ar trebui gestionate prin aplicarea conceptului de securitate umană: minele antipersonal, armele mici, implicarea copiilor în conflicte armate, statutul Curţii penale internaţionale, exploatarea copiilor, siguranţa personalului umanitar, prevenirea conflictelor, crima organizată internaţională, resurse pentru dezvoltare.

Alte definiţii ale securităţii umane urmează cele două modele mai sus amintite. Se cuvin a fi menţionate câteva dintre cele mai avizate argumente în domeniu.

Securitatea umană se identifică cu capacitatea statelor şi a cetăţenilor de a preveni şi soluţiona, prin mijloace paşnice şi nonviolente, conflictele, şi abilitatea de a continua procesul de reconciliere, după terminarea conflictului. Totodată, securitatea umană se identifică cu: drepturile omului, pe care statul trebuie să le respecte fără discriminare; includerea socială; sistem democratic (stat de drept şi independenţa justiţiei). În această exemplificare, obiectul de referinţă este individul.

Gary King şi Christopher Murray identifică obiectul de referinţă ca fiind indivizii la plural. În concepţia celor doi analişti, securitatea umană se defineşte ca „numărul de ani petrecuţi în afara unei stări de sărăcie generalizată“, iar criteriile de analiză sunt venitul, starea de sănătate, libertatea politică, democraţia10.

Se poate argumenta că securitatea umană are ca obiect de referinţă nu doar individul, ci şi comunitatea căreia acesta îi aparţine. Pot fi acceptate însă argumentele care ţin de absenţa suportului analitic, de confuzia între securitatea umană şi drepturile omului şi libertăţile sociale şi civile, ceea ce riscă să angreneze o perspectivă asupra securităţii ca scop ultim. Securitatea individuală trebuie să servească drept bază pentru securitatea naţională şi securitatea naţională fondată pe securitatea individuală trebuie să fie fundamentul securităţii internaţionale11. Securitatea umană este atât o lărgire cât şi o aprofundare a securităţii aşa cum a fost ea concepută.

9 Human Development Centre, Human Development Report for South Asia, 1999: The Crisis of Governance, Karachi, Oxford University Press, 2000.

10 Gary King and Christopher Murray, Rethinking Human Security. Political Science Quarterly, vol. 116, no. 4 #585-610 on-line.

11 Barry Buzan, People, States and Fears. The National Security Problem in the International Relations, The University of North Carolina Press, 1983.

15

Esenţialul cercetării în domeniul securităţii umane se referă la legătura între violenţă, dezvoltare şi guvernare. Mai mult decât un simplu efort de cercetare, ea serveşte de asemenea la articularea unui plan de acţiune globală. Plecând de la abordările menţionate, se poate desprinde o definiţie cât mai aproape de realitate, o definiţie care face securitatea umană mai uşor de gestionat şi de analizat: Securitatea umană se referă la protejarea vieţii tuturor fiinţelor umane împotriva ameninţărilor celor mai grave şi mai răspândite, indiferent dacă ele sunt ecologice, economice, alimentare, sanitare, personale sau politice. Această definiţie este dinamică, nu stabileşte o listă de ameninţări, deoarece nici o listă nu poate fi definitivă iar prioritatea în toate cazurile este reprezentată de protejarea persoanelor.

Modele conceptuale ale securităţii umane Parte a eforturilor de redefinire conceptuală a mediului de securitate actual,

termenul de securitate umană se referă la o paradigmă emergentă ce abordează vulnerabilităţile globale actuale, a cărei proponenţi provoacă noţiunea tradiţională de securitate naţională argumentând că fiinţa umană reprezintă referinţa optimă în acest sens, ce surclasează ca importanţă ideea de stat sau naţiune12.

Pentru a asigura securitatea trebuie să adoptăm o viziune de ansamblu asupra tuturor ameninţărilor care vizează supravieţuirea şi demnitatea persoanei şi să ne ataşăm ideii de a promova drepturile omului, dezvoltarea socială şi dezvoltarea durabilă şi raţională din punct de vedere al mediului înconjurător, precum şi eliminarea violenţei, disensiunilor sociale, terorismului, atrocităţile statului, genocidul şi discriminările de orice fel13. Toate abordările securităţii umane trebuie să fie interdisciplinare şi pluridisciplinare şi ea trebuie să respecte indivizibilitatea inerentă a conceptului de securitate umană14.

Conceptul de securitate umană pune accentul pe protecţia persoanei. Obiectivele sale sunt pacea, stabilitatea internaţională şi protecţia indivizilor şi a comunităţilor. Ea înglobează tot ce este în măsură să contribuie la autonomizarea persoanelor: drepturile omului, inclusiv drepturile economice, sociale şi culturale, accesul la educaţie şi la îngrijiri medicale, egalitatea de şanse, buna guvernare etc.15.

Securitatea umană este considerată ca fiind un element necesar pentru dezvoltare, vizând să se parvină la o situaţie de echilibru, de bunăstare şi de satisfacere a tuturor nevoilor umane. Sentimentul de a fi în siguranţă şi sentimentul de a fi la adăpost de orice pericol sunt esenţiale pentru a înţelege securitatea. Nu există sentimentul de siguranţă fără conştiinţa de a putea surmonta orice pericol prin mijloace adecvate16.

Totuşi, într-o analiză mai profundă, este nevoie de studierea atât a condiţiilor obiective de trai, cât şi a celor subiective create în interacţiunile dintre oameni, reunite în conceptul de reprezentare socială a securităţii.

Securitatea economică se leagă de asigurarea unui venit de bază, reducerea distribuţiei inechitabile a accesului la bunuri şi servicii, reducerea riscului de apariţie a

12 Mihai-Marcel Neag, Olimpiodor Antonescu, Human security, pragmatic concept. În: „The 16th International Conference The knowledge-based organization“, Sibiu, Editura Academiei Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu“, 2010, p. 329.

13 Shin-wha, Promoting human security: ethical, normative and educational frameworks in East Asia, Paris, Unesco, 2005, p. 11.

14 Tudor Cearapin, Gabriel Homotescu, Gheorghe Toma, De la securitate individuală la securitate colectivă, Bucureşti, Editura Bioterra, 2003, p. 47.

15 Claudia F. Fuentes, Francisco Rojas Aravena, Promoting human security: ethical, normative and educational framewoks in Latin America and the Caribbean, Paris, Unesco, 2005, p. 20.

16 Hector Gros Espiell, Securite universelle et securite regionale, Paris, Unesco, 1998, p. 59.

16

sărăciei artificiale, permiţând îmbunătăţirea calităţii vieţii materiale a comunităţii. Securitatea alimentară este dată de accesul permanent al tuturor oamenilor, atât fizic, cât şi din punct de vedere economic, la alimentele de bază. Astfel, existenţa hranei se prefigurează ca şi condiţie necesară, dar nu şi suficientă, a securităţii. Securitatea sănătăţii face trimitere directă la afecţiunile şi bolile cu rată mare a mortalităţii, multe dintre acestea fiind consecinţe ale malnutriţiei şi ale unui mediu nesigur. Securitatea mediului, se concretizează prin ameninţările de mediu privind degradarea constantă şi, uneori, ireversibilă, a ecosistemelor locale şi a celui global. Securitatea personală (fizică), expresie a absenţei violenţei de orice fel îndreptate asupra omului, este tratată ca element vital al securităţii umane. Securitatea comunităţii urmăreşte asigurarea protecţiei împotriva discriminării pe bază de vârstă, sex, apartenenţa etnică sau statut social, combinate cu accesul la reţele sigure, cunoaştere şi informaţie, precum şi libertatea de asociere. Ultima dimensiune a modelului securităţii umane este securitatea politică, care reclamă o societate construită în baza onorării drepturilor de bază ale omului. Această dimensiune politică include şi dimensiunea legal-juridică: accesul individual şi colectiv la justiţie şi protecţia în faţa abuzurilor.

După cum reiese din ansamblul abordărilor pe care conceptul de securitate umană le cunoaşte, acesta înseamnă atât protecţie (exprimată prin norme, procese şi instituţii care se adresează sistematic presiunilor insecurizante), cât şi dezvoltarea de capabilităţi17 (cultivarea potenţialului indivizilor de a participa la procesul decizional).

Securitatea umană este centrată pe oameni, având menirea de a veghea la ameninţări directe şi indirecte asupra acestora. Modelul de ameninţări care afectează siguranţa corporală/bunăstarea şi libertatea de bază/civică în ţările avansate industrial, cu siguranţă diferă de cea a majorităţii ţărilor în curs de dezvoltare.

O serie de ameninţări în natură sunt globale şi afectează toate fiinţele umane, deşi, încă o dată, nu în aceeaşi măsură. Războiul la nivel global, convenţional sau nuclear, poate provoca daune de mediu la scară întinsă, care ar putea pune în pericol viaţa pe aproape toate planeta.

Instabilitatea economiei globale afectează pe toată lumea, dar tot diferenţiat. Subdezvoltarea, rata redusă a creşterii economice, inflaţia, şomajul, inegalitatea economică, schimbările demografice şi sărăcia, implică privarea de nevoile de bază şi afectează perspectivele de siguranţă şi libertate ale indivizilor.

Un audit de securitate umană ar trebui să dezvăluie ce componente sunt cu adevărat importante în aprecierea ameninţărilor la adresa siguranţei şi a libertăţii oamenilor. Paradigma securităţii umane, ca reper al dezvoltării sustenabile, necesită o dezvoltare conceptuală care să asigure claritate şi generalitate, din care să decurgă roluri specifice ale actorilor internaţionali. În lipsa acestora şi în absenţa unor criterii de prioritizare a riscurilor de securitate umană, conceptul riscă să fie manipulat şi deturnat de la sensul iniţial şi să fie aservit justificării unor acţiuni motivate de alt gen de interese, devenind astfel o sursă de insecuritate.

Concluzii Latura practică a conceptului de securitate umană constă în utilizarea noţiunii ca

instrument de cercetare în problemele pe care le ridică analiza de securitate, concretizându-se atât ca index al stării de securitate umană, cât şi ca vector de

17 http://humansecurity-chs.org/finalreport/Outlines/outline.pdf

17

implementare/ajustare a politicilor şi programelor ce urmăresc îmbunătăţirea parametrilor multidimensionali ai existenţei umane.

Securitatea umană este, totodată, condiţie şi expresie a dezvoltării durabile; cerinţele sale sunt strâns legate de asigurarea unui echilibru, a unei stabilităţi între sistemele socioeconomice şi elementele capitalului natural, depăşind o simplă abordare antropocentristă. Valorificarea conceptului de securitate umană la nivelul organizaţiilor de securitate este în măsură să ofere certitudinea unui nou tip de abordare a situaţiilor de criză şi o altă viziune în configurarea strategiilor de reconstrucţie postconflict.

Normarea şi instituţionalizarea securităţii umane, reformarea instituţiilor de securitate astfel încât să fie focalizate pe cerinţe îndreptate, în primul rând, către individ18, creşterea importanţei organizaţiilor societăţii civile în procesul decizional, apar, astfel, ca o necesitate ce vine să întărească legitimitatea acţiunilor îndreptate către asigurarea păcii, prosperităţii şi libertăţii oamenilor, în cadrul unei adevărate „alianţe a civilizaţiilor“19. Securitatea umană este orientată spre prevenire, prin abordarea riscurilor şi cauzelor primare ale insecurităţii, ea introducând o abordare din punctul de vedere al protecţiei şi autonomizării.

BIBLIOGRAFIE 1. Dogan, Mattei, Pelassy, Dominique, Cum să comparăm naţiunile, Bucureşti,

Editura Alternative, 1993. 2. Frunzeti, Teodor, Zodian, Vladimir, Lumea 2009. Enciclopedie politică şi

militară (Studii strategice şi de securitate), Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2009.

3. Hamilton, Daniel (coord.), Alliance Reborn: An Atlantic Compact for the 21st Century, The Washington NATO Project (proiect sponsorizat de Atlantic Council of the United States, Center for Strategic and International Studies, Center for Technology and National Security Policy, NDU, Center for Transatlantic Relations, Johns Hopkins University SAIS), 2009.

4. Neag, Mihai-Marcel (coord.), Securitatea umană în conflictele şi crizele internaţionale, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, 2010.

5. Ogata, Sadako, Sen, Amartya, Human Security Now: Protecting and Empowering People, Comission on Human Security, New York, 2003, http://www.humansecurity-chs.org/finalreport/English/FinalReport.pdf

6. Sen, Amartya, Democracy as a Universal Value, Journal of Democracy, vol. 10, no. 3, 1999.

 

18 Mergând până la reformarea forurilor globale supreme – este interesantă propunerea de redenumire a Consiliului de Securitate al ONU ca şi Consiliu de Securitate Umană, instituit cu o bază democratică de susţinere (Kettemann, 2007).

19 http://www.unaoc.org/2010.

18

SECURITATEA UMANĂ: DE LA SECURITATE COLECTIVĂ LA SECURITATE GLOBALĂ

Ameninţările la adresa păcii şi a securităţii internaţionale sunt determinate de provocările tradiţionale (agresiunea interstatală), moderne (complexul naţional şi pericolele regionale) şi de viitor (insuccesul realizării unei arhitecturi globale).

Lumea prezentă şi cea precedentă ordonează sistemele globale – multipola-ritatea timpurie (1919-1939); bipolaritatea (1948-1990); unipolaritatea (1990-2004).

O întrebare este inevitabilă: este nevoie de adaptarea Cartei Naţiunilor Unite la realităţile sec. al XXI-lea?

În epoca westphaliană trei mari faze se disting în construirea „arhitecturii păcii“: cooperarea bazată pe suveranitate naţională (din sec. al XVII-lea până în sec. al XIX-lea); şi primele două experimente într-o ordine gradual integrabilă (în sec. al XX-lea).

În 1919, prima încercare de a preveni războiul şi de a menţine pacea la nivel global se înregistrează prin Liga Naţiunilor, bazată pe patru principii fundamentale: nonagresivitatea, mişcarea pacifistă, securitatea colectivă, nivel redus de arme şi autodeterminare. Prin activitatea sa care a durat formal până în aprilie 1946, dar în fapt a încetat o dată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Societatea Naţiunilor nu şi-a demonstrat capacitatea de a gestiona tocmai situaţiile pentru care fusese înfiinţată.

Pentru a prezerva pacea, în Carta ONU a fost creat un sistem colectiv de securitate, Consiliul de Securitate fiind organul central al acestuia. Doar Consiliul de Securitate are dreptul, conform Capitolul al VII-lea al Cartei, să adopte măsuri de forţă împotriva statelor ce ameninţă pacea lumii.

Până la sfârşitul Războiului Rece, extinderea conflictele intrastatale şi intervenţia Naţiunilor Unite a adus un plus de experienţă materializată într-un lexicon de operaţii pentru pace. Conceptele utilizate nu sunt riguros formulate, din punct de vedere academice, dar se consideră că sunt suficiente pentru claritatea operaţiilor.

Cuvinte-cheie: securitatea umană, Liga Naţiunilor, Naţiunile Unite, sisteme de

securitate Viitorul sistemului de securitate în viziune holistică şi globală este esenţial

dependent de conceptul de legitimitate care poate veni „numai de la Naţiunile Unite“. Sunt numeroase criticile adresate Consiliului de Securitate pentru inconştienţa

multor judecăţi politice. Se propune judecata intensă şi atenta calibrare a operaţiilor care vor fi necesare pentru ceea ce se va putea numi viitorul „mecanismului securităţii global-regionale“.

Ar putea fi definite două mari direcţii determinante, flexibilitatea şi pragmatismul pe de o parte şi imparţialitatea şi consistenţa, pe de altă parte, vor avea nevoie să fie sintetizate dialectic în proiecţii inteligent construite şi dezvoltate. Numai îmbinând flexibilitatea cu imparţialitatea, iar pragmatismul cu consistenţa, soliditatea constantă şi tensiunile ocazionale dintre corpul global responsabil pentru pacea şi securitate internaţională şi agenţiile regionale care intenţionează să joace un rol de sprijin în favoarea corpului global.

O reevaluare a istoriei şi a potenţialului viitor al mecanismului regional-global pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale s-ar putea baza pe recunoaşterea în concordanţă cu comunitatea internaţională a potenţialului de implicare a agenţiilor

19

regionale într-o prevenire a conflictelor şi dezvoltare durabilă în toate regiunile, în cooperare cu Naţiunile Unite.

Analiza rolului şi a acţiunilor unor organizaţii regionale care cer o comparaţie a ameninţărilor cu răspunsurile cuvenite acestora. Anume, ameninţările la adresa păcii şi securităţii internaţionale sunt cuprinse de provocările tradiţionale (agresiunea interstatală), moderne (complexul naţional şi pericolele regionale) şi de viitor (insuccesul realizării unei arhitecturi globale); în timp ce răspunsul implică avertizarea timpurie, prevenirea conflictului, înţelegere pe cale paşnică, constrângere şi construirea păcii.

Nu este obiectul acestui studiu analizarea rolului şi acţiunile organizaţiilor regionale în totalitate. Astfel, nu sunt examinate sistematic, în profunzime percepţiile organizaţiilor regionale spre provocările viitoare, ca de exemplu proliferarea armelor de nimicire de masă, terorismul şi crima transnaţională. Interesează ameninţările moderne şi tradiţionale – agresiunea interstatală şi complexul naţional precum şi pericolele regionale.

Nu sunt examinate în detaliu politicile organizaţiilor regionale în prevenirea conflictelor sau construirea păcii, chiar dacă acestea sunt preocupările principale ale Naţiunilor Unite.

Interesează explorarea relaţiilor dintre membrii Consiliului de Securitate şi organizaţiile regionale din domeniul ameninţărilor moderne şi tradiţionale precum şi modalităţile politice de răspuns în acord cu înţelegerea pe cale paşnică şi aplicarea măsurilor de constrângere.

Pacea este percepută ca o condiţie esenţială a dimensiunilor securităţii umane, iar voinţa organizaţiilor regionale în sec. al XIX-lea are un rol fundamental. Altfel spus, interesează scopul interacţiunii dintre membrii Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite şi organizaţiile regionale în scenariile diferitelor conflicte.

Se impun câteva precizări. În primul rând, o distincţie fundamentală există între cooperarea regională şi

integrarea regională, mai ales în dimensiunea economică faţă de dimensiunea securităţii. Integrarea regională nu a fost realizată în nicio regiune cu garanţii complete privind securitatea statelor implicate. Fenomenul de evoluţie integrată din Europa a fost încetinit de procesul de aderare a altor state. Alte încercări regionale prin diferite inovaţii, în Africa şi în Pacific, în ciuda valoroasei experienţe europene, au luat forme de cooperare intensificată1.

Comunitatea europeană este comunitatea cea mai internaţionalizată care într-adevăr poate să aspire spre dezvoltare durabilă.

În al doilea rând, regionalismul – desenând un aşa-numit „noul regionalism“ al ultimelor decenii – este superior prin simbioza aspectelor de securitate cu „lumea ordonată“ din punct de vedere politic: sistemele globale – multipolaritatea timpurie (1919-1939); bipolaritatea (1948-1990); unipolaritatea (1990-2004).

Dacă sistemul global al secolului al XXI-lea va promova regionalismul ca o alternativă la unipolaritate sau o parte componentă a multilateralismului rămâne de văzut, fiind probabil ca în cele din urmă să se întâmple. Comunitatea internaţională sprijină o dezvoltare accentuată a regionalismului ca o componentă a multilateralismului.

1 Relaţia dintre integrare şi securitate nu este examinată în detaliu în acest studiu. În timp ce experienţele europene reprezintă un excelent exemplu de proces de integrare prin planificare sistematică, raţională, iar miza suveranităţii este mai importantă decât intervenţia armată în viziunea europeană, în viziunea africană comandamentele integrării sunt ultimul criteriu.

20

Sporirea rolului regionalismului este ceea ce se desprinde din viziunea statului a Secretariatului General al Naţiunilor Unite ca o consolidare reciprocă a mecanismului global-regional pentru pace şi securitate2. Regionalizarea este o trăsătură obiectivă a timpului nostru – un fenomen variat continuu pe care statele-naţiuni şi Naţiunile Unite trebuie să reacţioneze şi să se adapteze la cerinţele binomului regional-global. Dimensiunea de securitate în procedurile şi structurile Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite se vor dovedi critice în secolul al XXI-lea.

În al treilea rând, ca un corolar, regionalismul este chemat să ocupe golul existent în sistemul internaţional de o jumătate de secol. Ordinea constituţională oferită de Carta Naţiunilor Unite la mijlocul secolului al XX-lea este dependentă de axa universal-naţional, în ciuda găzduirii unor prevederi referitoare la regionalism. Regionalismul acestei perioade este un concept simplu ce gravitează în jurul statului-naţiune. Ar putea părea normal ca de la entitatea statul-naţiune să fie o ,,săritură în înălţime“ – spre un corp global central. Dar deşi centralizat şi global, sistemul nu este şi universal; statele-naţiune erau puţine la număr – 51 de membri fondatori ai Cartei. Realitatea de astăzi – 191 state-naţiune nu poate fi comparată cu un „club“ pentru că este o adunare. Un asemenea număr de decidenţi devine o piedică pentru politicile globale fiind evidentă funcţionarea imperfectă a Adunării Generale în ultimii ani.

Cel mai mic „corp executiv“ pentru pace, Consiliul de Securitate, a observat probleme ale liderilor nereprezentativi şi a asociat intrările scurte în legitimitate globală. Aceasta explică interesele şi iniţiativele luate în favoarea regionalismului – ca o apropiere de politica care încearcă să conducă o cursă între ilegitimitate şi nerealizare ce ar putea să justifice o autoritate globală genială. Regionalismul, şi chiar sub-regionalismul, ar putea fi „măsura executivă corectă“ pentru politicile globale de azi şi astfel să devină noul „club“ pentru politica internaţională.

În al patrulea rând, o întrebare este inevitabilă: este nevoie de adaptarea Cartei la realităţile sec. al XXI-lea. Tentaţia există pentru cei care se întorc în mod compact la Cartă – insistând pe o interpretare strictă şi literară a resurselor. Aceste poziţii forţează realităţile secolului al XXI-lea să se raporteze la o formă constituţională specifică mijlocului secolului al XX-lea. O alternativă este posibilă şi justificată. „Interpretarea dinamică“ a Cartei Naţiunilor Unite este recunoscută de Secretarul General Dag Hammarskjold la începutul anilor 1960; Kofi Annan se pronunţa că „ar trebui să se dea posibilitatea adaptării Cartei la realităţile prezentului“. Aceasta necesită creativitate şi curaj politic. Creşterea importanţei regionalismului şi reînvierea capitolului al VIII-lea al Cartei se va dovedi o componentă crucială a dinamismului viitor, necesitând creativitate şi curaj la o scară comparabilă. Opţiunea dintre interpretarea literală şi interpretarea liberală stă la baza dezbaterii mecanismelor securităţii contemporane.

În al cincilea rând, metamorfozarea naturii regionalismului – de la dimensiunile sale aproape exclusiv economice şi de apărare, din 1940 până în 1980, spre o mişcare multisectorială cuprinzătoare a anilor 1990, implicând rezultate politice, culturale, economice şi de securitate în sensul contemporan cel mai vast – determină transformarea organizaţiilor internaţionale şi integrarea intereselor mutuale ale statelor membre. Mai mult de atât, în mod special în domeniul securităţii,

2 Benjamin Rivlin nota în „Schlessinger, actul de naştere: găsirea Naţiunilor Unite“ că „autorităţile regionale în general duc lipsă de credibilitate, de capacitate operaţională şi din acest motiv, au o lipsă de potenţă de a acţiona efectiv ca factor pentru securitatea colectivă şi înţelegere paşnică“.

21

transformările s-au realizat ad-hoc. Provocarea acestui secol este de a înlocui această apropiere improvizată, politic selectivă, şi fără resurse spre regionalism cu un stil mai planificat, consistent încă flexibil şi în echilibrul „guvernării globale şi regionale“– în special din partea Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite.

În al şaselea rând, una dintre cele mai disputate concepte ale teoriei relaţiilor internaţionale – definiţia „regiunii“ şi conturarea regiunilor – nu poate fi evitat în niciun studiu care are ca subiect regionalismul. Consideraţiile teoretice privind elementele conceptuale şi definitorii legate de regionalism urmăresc conturarea regiunilor de securitate autentice şi agenţiile asociate, pe de o parte, şi celelalte grupuri de state, pe de altă parte3.

Natura acestui studiu este una teoretică, analitică şi prescriptivă, empirică şi inductivă în metoda folosită. Munca este de natură interdisciplinară. Sunt combinate, în proporţii diferite, elemente de istorie, administraţie publică, ştiinţe politice, sociologie, drept internaţional şi constituţional precum şi de filosofie şi etică. Nu se încadrează într-o singură disciplină academică particulară nici într-o metodă disciplinară unică. În timp ce o parte din studiu face o analiză comparativă a experienţei regionale, aceasta nu este exclusiv limitată la metoda comparativă.

Ideea principală a studiului este determinată de consideraţiile următoare: Trecerea în revistă a dezvoltării istorice a „arhitecturii păcii“ secolul al XX-lea (şi

chiar mai mult), în special în ultimele decenii. Evidenţiindu-se „momentul de criză“ prezent, în care principiile fundamentale ale gândirii securităţii contemporane sunt supuse unor transformări fără susţinere în principiile şi normele dreptului internaţional, se impune analiza activităţii Consiliului de Securitate. Este deosebit de importantă relaţia dintre Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite şi agenţiile regionale în gestionarea unui conflict – ca primul model de mecanism de securitate global-regional.

Mecanismul actual este determinat de natura ambiguă a conceptului de „regiune“ şi de complexele aranjamente regionale în lumea modernă – în special mandatele lor prelungite şi parteneriatele zonale. Efectele contradictorii asupra unităţii de concepţie şi a standardelor de operare. Este necesară găsirea unei ordini şi a unei clarităţi asupra mozaicului uluitor de complex al structurilor regionale din întreaga lume prin dezvoltarea unei tipologii sugestive a „securităţii regionalismului“.

O trecere în revistă empirică a agenţiilor regionale şi subregionale, precum şi a organizaţiilor cros-regionale şi transnaţionale este necesară chiar și în absenţa unui set de criterii unitare.

Din perspectivă istorică, analitică şi empirică, se impune explorarea a trei dimensiuni principale ale securităţii regionale – culturală, politică şi legală – pentru a creiona substructuri în cadrul securităţii globale şi regionale în lumea contemporană.

Se impune clarificarea ipotezei potrivit căreia regionalismul în domeniul securităţii colective poate dezvolta un model operaţional ca un viitor mecanism de securitate globală şi regională, în baza noilor concepte ale „securităţii regionale“ şi a prevederilor „capitolul al VIII-lea privind agenţiile regionale“. Se impune o claritate constituţională, o cooperare funcţională şi reforma doctrinară pentru succesul unui asemenea mecanism.

Încă de la începutul secolului al XVII-lea a apărut teoria conform căreia, modificarea structurii sistemului internaţional prin constituirea unei organizaţii internaţionale poate deveni o strategie importantă pentru pace. Rolul unei astfel de organizaţii internaţionale

3 Din punct de vedere al terminologiei, utilizarea termenului „regiune“ în acest studiu priveşte un anumit grup de state-naţiune.

22

ar trebui să fie menţinerea continuă a relaţiilor dintre membrii săi şi în consecinţă influenţarea politicii duse de aceştia. Organizaţia internaţională creează cadrul şi instrumentele necesare pentru menţinerea unei continuităţi fireşti a fluxului cooperării internaţionale pe toate planurile, constituind mijlocul cel mai adecvat pentru armonizarea poziţiilor statelor participante la acest flux. Soluţiile la care se ajunge în cadrul acestor organizaţii ar trebui să fie rezultatul acomodării complete a intereselor statelor componente, asigurându-se prin aceasta disponibilitatea de acţiune a acestora4.

Este greu de estimat în ce măsură constituirea unei organizaţii internaţionale a influenţat comportamentul conflictual în relaţiile internaţionale. În mod sigur nu a dus la eliminarea totală a conflictelor. Totuşi, ceea ce se schimbă este modul în care aceste conflicte apar în conştiinţa oamenilor. În lipsa unei organizaţii internaţionale, ele ar părea absolute; ele îi separă pe adversari, fiecare dintre aceştia dorind să-l distrugă pe celalalt. Un conflict între statele care sunt membre ale unei organizaţii internaţionale, care cooperează în cadrul acesteia şi care încearcă să-şi rezolve diferendele sub acoperişul ei, dobândeşte stimuli importanţi şi eficienţi în vederea reducerii gradului de violenţă.

Teoria care priveşte transformarea contextului interacţiunii dintre state prin crearea unei confederaţii a fost pentru prima dată articulată de către Abbé de Saint-Pierre (1658-1743), care a elaborat proiectul unei organizaţii internaţionale în care cooperarea avea la bază garantarea proprietăţii de către suverani. Ideea era că uniunea ar aduce un plus de securitate, permiţând desfăşurarea unui alt tip de politică externă prin eliminarea războaielor. Planul lui Abbe era cât se poate de modern cuprinzând 12 articole care puteau fi modificate doar cu unanimitate de voturi din partea membrilor. În cazul în care un act de mediere întreprins de o comisie specială eşua, decizia era luată de Senat cu o majoritate de două treimi. Această decizie avea caracter obligatoriu. Cine făcea uz de arme înainte de luarea deciziei sau nu ţinea cont de aceasta, urma să se supună unei intervenţii militare. Planul de înfiinţare a organizaţiei internaţionale stipula clar interdicţia totală asupra uzului de forţă5.

În secolul al XX-lea, la aproape 200 de ani de la elaborarea planului Abbe, au fost înfiinţate Societatea Naţiunilor şi Organizaţia Naţiunilor Unite, ambele respectând în linii mari modelul acestuia. Toate aceste organizaţii sunt de fapt variaţiuni pe aceeaşi temă. Fiecare presupune organizarea unor confederaţii de state, care integrând potenţialii duşmani în structura proprie, devin adevăratul act de pace. O astfel de organizaţie este aptă să schimbe sistemul internaţional eliberându-l de anarhie şi configurând un climat de comunicare, cooperare şi transparenţă.

Chiar dacă ideea constituirii unei organizaţii, menită să contribuie la menţinerea păcii în lume, este foarte veche, cunoscând abordări diferite în funcţie de etapa istorică la care ne raportăm, adevărata consacrare este cunoscută la începutul secolului al XX-lea, după consumarea Primului Război Mondial, odată cu înfiinţarea Societăţii Naţiunilor.

„…natura noilor riscuri de securitate şi ameninţările cu care se confruntă comunitatea internaţională a depăşit cu mult cadrul comunităţii globale prevăzut după cel de-al Doilea Război Mondial… Organizaţiile regionale sunt din ce în ce mai mult recunoscute ca mecanisme instrumentale în noul sistem de securitate colectivă…“6.

4 Ionel Cloşcă, Reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor dintre state, Bucureşti, Editura Politică, 1985, p. 97.

5 Ibidem. 6 S/2004/546, Dezbatere tematică a Consiliului de Securitate, 20 iulie 2004.

23

În toată istoria societăţii umane de orice mărime şi tip se pune problema asigurării siguranţei şi a securităţii proprii construcţia a ceea ce a devenit cunoscută ca fiind o „arhitectură a păcii“. Este o aspiraţie instituţională prin care umanitatea să poată evita conflictul şi să convieţuiască. În era modernă Westphalia ultimelor patru secole, statele-naţiune au văzut în diverse moduri construirea unei asemenea arhitecturi. În acel context, relaţia dintre perspectivele „globală şi „regională“ de securitate s-a dovedit a fi mai degrabă ignorată.

În epoca westphaliană, trei mari faze se disting în construirea „arhitecturii păcii: cooperarea bazată pe suveranitate naţională (din sec. al XVII-lea până în sec. al XIX-lea); şi primele două experimente într-o ordine gradual integrabilă (în sec. al XX-lea)7.

Înainte de secolul al XX-lea, securitatea regională a reprezentat vârful strategiei politice şi diplomatice. Securitatea globală – noţiunea ce se comportă ca un tot unitar pentru propria siguranţă şi răscumpărare – este un concept deja născut, cel puţin în domeniul filozofic al idealismului kantian. Secolul al XIX-lea cunoaşte eforturi în realizarea păcii continentale prin politici statale în două regiuni: Europa şi America.

În Europa, dezvoltarea evolutivă în arhitectura securităţii regionale ce conduce comunitatea internaţională până la stadiul prezent, poate fi legată de demersurile din secolul al XVII-lea, dar progresul în limitarea şi diminuarea conflictului între societăţile umane a fost încet şi sinuos. Pacea Westphalică care a văzut trecerea de la imperii medievale şi sfere de influenţă la sistemul statului-naţiune. În ciuda prevederilor pentru păstrarea „păcii publice“ prin „legea perpetuă“ cu aplicabilitate arbitrară, nicio arhitectură de securitate nu a stabilit cu un mecanism funcţional pentru evitarea conflictului8.

În cursul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, „războaiele legale“ între state au continuat pe continentul european, datorită ambiţiilor imperiale, până la Congresul de la Viena (1815), când o încercare conjugată a reuşit menţinerea păcii şi a securităţii regionale printr-un sistem echilibrat de putere. Marile puteri ale Europei sunt subiectele unor serii de „alianţe temporare“ prin care caută să menţină ordinea continentală. „Concernul european“, oricum, a ţinut doar patru decenii şi a doua jumătate a secolului al XIX-lea a cunoscut periodic războaie între marile puteri culminând cu devastatorul război mondial.

În continentul american, secolul al XIX-lea cunoaşte primele aranjamente de securitate continentală. În 1823, Statele Unite proclamă o sferă de influenţă în America9.

Doctrina Monroe este considerată de către Statele Unite ca un mecanism veritabil de securitate regională cu toate că alte ţări inclusiv vecinii acesteia au rezerve faţă de această doctrină. În secolul al XIX-lea, panamericanismul devine efectiv o mişcare pentru asigurarea libertăţii Americii Latine faţă de Europa. Spre sfârşitul secolului, acesta s-a metamorfozat într-un sistem de asigurare a stabilităţii pe continent şi astfel poate fi considerat ca primul aranjament veritabil de securitate regională. În 1890, prima conferinţă panamericană se desfăşoară în Statele Unite cu scopul păstrării „păcii pe teritoriul Americii“. În 1910, Uniunea panamericană este

7 Din acest motiv multe concepte rămân cu semne de întrebare persistente: „securitatea regiunilor“ şi „agenţiile regionale ale capitolului al VIII-lea al Cartei ONU“.

8 Tratatul de la Westphalia – tratatul de pace dintre Imperiul Roman şi Regele Franţei şi aliaţii acestora, 24 octombrie 1648, articolele 120-125.

9 Independenţa recentă faţă de colonialismul european câştigată de statele Americii Latine, face ca Statele Unite să considere că orice încercare din partea puterilor europene de a-şi extinde sistemul în orice fel spre emisfera americană ca un pericol la pace şi siguranţa continentului.

24

stabilită în cadrul unei conferinţe, cu scopul promovării prieteniei şi acţiunilor de cooperare în spaţiul american.

În Africa, Asia şi Pacific, politicile tradiţionale sunt subordonate dominaţiei imperiale a puterilor europene în ultima parte a erei westphaliane.

Securitatea colectivă: Liga Naţiunilor (1921-1945) Încă de la începutul secolului al XVII-lea, apare teoria conform căreia, modificarea

structurii sistemului internaţional prin constituirea unei organizaţii internaţionale poate deveni o strategie importantă pentru pace. Rolul unei astfel de organizaţii internaţionale ar trebui să fie menţinerea continuă a relaţiilor dintre membrii săi şi în consecinţă influenţarea politicii duse de aceştia. Organizaţia internaţională creează cadrul şi instrumentele necesare pentru menţinerea unei continuităţi fireşti a fluxului cooperării internaţionale pe toate planurile, constituind mijlocul cel mai adecvat pentru armonizarea poziţiilor statelor participante la acest flux. Soluţiile la care se ajunge în cadrul acestor organizaţii ar trebui să fie rezultatul acomodării complete a intereselor statelor componente, asigurându-se prin aceasta disponibilitatea de acţiune a acestora10.

Este greu de estimat în ce măsură constituirea unei organizaţii internaţionale a influenţat comportamentul conflictual în relaţiile internaţionale. În mod sigur nu a dus la eliminarea totală a conflictelor. Totuşi, ceea ce se schimbă este modul în care aceste conflicte apar în conştiinţa oamenilor. În lipsa unei organizaţii internaţionale, ele ar părea absolute; ele îi separă pe adversari, fiecare dintre aceştia dorind să-l distrugă pe celălalt. Un conflict între statele care sunt membre ale unei organizaţii internaţionale, care cooperează în cadrul acesteia şi care încearcă să-şi rezolve diferendele sub acoperişul ei, dobândeşte stimuli importanţi şi eficienţi în vederea reducerii gradului de violenţă.

Teoria care priveşte transformarea contextului interacţiunii dintre state prin crearea unei confederaţii, a fost pentru prima dată articulată de către Abbé de Saint-Pierre (1658-1743), care a elaborat proiectul unei organizaţii internaţionale în care cooperarea avea la bază garantarea proprietăţii de către suverani. Planul lui Abbe era cât se poate de modern cuprinzând 12 articole care puteau fi modificate doar cu unanimitate de voturi din partea membrilor. În cazul în care un act de mediere, întreprins de o comisie specială, eşua, decizia era luată de Senat cu o majoritate de două treimi. Această decizie avea caracter obligatoriu. Cine făcea uz de arme înainte de luarea deciziei sau nu ţinea cont de aceasta urma să se supună unei intervenţii militare. Planul de înfiinţare a organizaţiei internaţionale stipula clar interdicţia totală asupra uzului de forţă11.

În secolul al XX-lea, la aproape 200 de ani de la elaborarea planului Abbe, au fost înfiinţate Societatea Naţiunilor şi Organizaţia Naţiunilor Unite, ambele respectând în linii mari modelul acestuia. Toate aceste organizaţii sunt de fapt variaţiuni pe aceeaşi temă. Fiecare presupune organizarea unor confederaţii de state, care integrând potenţialii duşmani în structura proprie, devin adevăratul act de pace. O astfel de organizaţie este aptă să schimbe sistemul internaţional eliberându-l de anarhie şi configurând un climat de comunicare, cooperare şi transparenţă.

În 1919, prima încercare de a preveni războiul şi de a menţine pacea la nivel global se înregistrează prin Liga Naţiunilor, bazată pe patru principii fundamentale: nonagresivitate, mişcarea pacifistă, securitatea colectivă, nivel redus de arme şi autodeterminare.

10 Ionel Cloşcă, op.cit., p. 97. 11 Ibidem.

25

Nonagresivitatea şi mişcarea pacifistă sunt parţiale şi neabsolute. Statele membre ale Ligii îşi propun să respecte şi să protesteze împotriva agresivităţii externe, integritatea teritorială şi independenţa politică a celorlalţi.

Statele sunt de acord ca oricând, orice dispută iscată între ele, pe care o consideră potrivită pentru rezolvare pe cale juridică şi care nu poate fi rezolvată pe cale diplomatică, pot apela la calea juridică. În niciun caz, ei nu vor recurge la război înainte de împlinirea a trei luni de la luarea unei hotărâri juridice sau de la publicarea raportului Consiliului Ligii; odată epuizate aceste proceduri, un stat poate iniţia operaţiile de război.

În baza principiilor acestei organizaţii, orice război sau ameninţare de război care afectează unul dintre membrii săi este considerată o problemă a întregii Ligi. Liga poate lua „orice decizie care pare a fi înţeleaptă şi eficientă pentru siguranţa păcii naţiunilor“.

Principiul nivelului redus de arme a fost prima încercare globală de a reduce armamentul. Liga consideră că menţinerea păcii necesită o reducere a armamentului naţional la cel mai scăzut nivel la care siguranţa naţională nu este afectată.

Principiul autodeterminării este, de asemenea, inovativ. La începutul secolului al XX-lea, existau multe colonii şi teritorii metropolitane, considerate de către membrii Ligii ca fiind încă inapte de a se guverna în condiţiile lumii moderne. Multe oricum au încetat să mai fie sub suveranitatea statelor înfrânte care le-au guvernat formal. Liga amână acordarea unui mandat cert statelor victorioase, de a-şi asuma „fierbinţeala“ guvernării lor. Asemenea popoare necesită o îndrumare din partea unei „naţiuni avansate“ care, potrivit resurselor, experienţei şi poziţiei lor geografice, vor putea cel mai bine să-şi asume această responsabilitate. Acest tutelaj este exercitat ca mandat în beneficiul Ligii. Oricum, aceasta se face în concordanţă cu principiu autodeterminării“ până când acestea vor fi în stare să se guverneze singure.

Chiar dacă ideea constituirii unei organizaţii, menită să contribuie la menţinerea păcii în lume, este foarte veche, cunoscând abordări diferite în funcţie de etapa istorică la care ne raportăm, adevărata consacrare este cunoscută la începutul secolului al XX-lea, după consumarea Primului Război Mondial, odată cu înfiinţarea Societăţii Naţiunilor.

În 10 ianuarie 1920, prin intrarea în vigoare a Pactului Societăţilor Naţiunilor, s-a creat prima organizaţie internaţională menită să devină un for universal care să asigure cadrul necesar de desfăşurare a unor relaţii paşnice între state12.

Menţinerea posibilităţii folosirii războiului în vederea rezolvării unor litigii între state, neinterzicerea lui cu desăvârşire în practica relaţiilor internaţionale, se constituia într-un mare neajuns al Pactului, care din păcate cuprindea şi alte lacune importante13. În aceste condiţii, reglementările pactului nu puteau preîntâmpina escaladarea tensiunilor de la sfârşitul deceniului trei şi izbucnirea unei noi conflagraţii devastatoare. Curtea

12 Deşi Pactul continua să menţină ca procedeu legal de rezolvare a diferendelor dintre state războiul, folosirea mijloacelor paşnice este cerută cu prioritate. În articolul 12 s-a stipulat că în cazul izbucnirii unui conflict între membrii Societăţii Naţiunilor, aceştia aveau obligaţia de a-l supune fie procedurii arbitrajului, sau reglementării judiciare, fie analizei Consiliului. Ca urmare a prevederii din art. 14, a fost înfiinţată Curtea Permanentă de Justiţie, care putea să fie sesizată de orice diferend pe care i-l supunea orice stat. În acelaşi timp, Curtea urma să dea avize consultative şi asupra oricărui diferend pe care Adunarea Societăţii Naţiunilor sau Consiliul i-l supuneau.

13 Ionel Cloşcă, op.cit., p. 104.

26

Permanentă de Justiţie avea să-şi înceteze activitatea la şaptesprezece ani de la înfiinţarea sa (1939)14.

Aşa cum era stipulat în preambulul Pactului, Societatea Naţiunilor era destinată „să dezvolte cooperarea dintre naţiuni şi să le garanteze pacea şi securitatea“15.

De altfel, Pactul Societăţii Naţiunilor16, alcătuit şi adoptat la Conferinţa de Pace de la Versailles din 1919, a fost inclus ca primă parte în tratatele de pace.

O reaşezare a frontierelor în cadrul sistemului internaţional a fost pentru prima dată subiectul, ce poate fi descris ca „operaţie de menţinere a păcii“. Liga Naţiunilor s-a implicat în astfel de operaţiuni. Este interesant de notat că deşi aceste operaţiuni au fost în mare parte excluse din operaţiunile de menţinere a păcii contemporane, ele au format o parte a unei memorii instituţionale moştenite de Naţiunile Unite. A fost cazul problemei Slesvigului, situaţia teritoriilor est-prusiene ale Allensteinului şi Marienwerderului, teritoriul bazinului Klagenfurt, situaţia pământurilor de frontieră germano-poloneze.

Operaţiunea Ligii Naţiunilor din teritoriul Saar este, în opinia noastră, cea mare contribuţie la arhitectura păcii din perioada interbelică.

Teritoriul Saar se întinde de la graniţele de vest ale Germaniei şi nordul Franţei până în partea de est a Luxemburgului. Din cauza resurselor sale mari de fier şi cărbune acest teritoriu era foarte atractiv pentru Franţa căreia i se opuneau Marea Britanie şi Germania. Germania a fost pe punctul de a renunţa la controlul politic al teritoriului în favoarea Ligii Naţiunilor pentru o perioadă de 15 ani după care „locuitorii ar trebui să fie chemaţi pentru a indica suveranitatea sub care doresc să fie plasaţi“. De-a lungul celor 15 ani aflată sub tutelă, Saar era pe punctul de a fi administrată de o Comisie Internaţională numită de Consiliul Ligii. Acesta ar fi fost guvernul Saarului care avea puterea de a mări taxele şi de a controla legalitatea sistemului. Calmul politic şi social în Saar de-a lungul perioadei de administrare internaţională a lăsat un bun observator să o descrie ca şi „una dintre cele mai liniştite şi prospere locuri din Europa“. Dar această situaţie nu a durat mult şi a început să se degradeze ca o consecinţă a creşterii nazismului în Germania. La sfârşitul anului 1934, Consiliul a continuat să preseze cu planul său pentru întemeierea unei forţe internaţionale în faţa opoziţiei din Germania care dorea să aibă maximum de libertate acţională în teritoriu. A fost, de asemenea, opoziţie din partea Marii Britanii care era îngrijorată de extinderea costurilor şi a angajamentelor. Zvonurile despre pregătirea Franţei pentru o intervenţie militară a creat tensiune în teritoriu. În aceste circumstanţe, Marea Britanie nu a avut de ales decât să se resemneze planurilor Ligii şi mai târziu guvernul Marii Britanii a confirmat Consiliului Ligii în decembrie 1934 că o să furnizeze un detaşament dacă Franţa şi Germania sunt de acord. Cu aliatul său Italia, care şi ea acum oferea un detaşament, şi în faţa unei posibile intervenţii militare franceze, Germania a fost silită să accepte acordul. Între timp, Franţa a acceptat că dacă Germania nu va ridica obiecţii asupra desfăşurării a acestei forţe, nu se va pune problema unei intervenţii franceze. Forţa era compusă din britanici şi italieni sub conducerea unui general

14 George Elian, Curtea Internaţională de Justiţie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 30. 15 L. Le Fur şi G. Chklaver, Recuil de textes de droit international public, Paris, 1928, p. 259. 16 În ceea ce priveşte elaborarea Pactului, rolul principal l-au avut marile puteri ale vremii: Anglia,

Franţa, Italia, Japonia şi Statele Unite ale Americii. Ca şi componenţă Societatea Naţiunilor cuprindea pe lângă membrii originali, semnatari ai tratatelor de pace (32 ca număr) şi orice alt stat, cu condiţia obţinerii a 2/3 din voturile Adunării Generale şi dacă şi dovedeau în mod efectiv dorinţa de a accepta obligaţiile ce decurgeau din pact.

27

britanic. Desfăşurarea s-a dovedit efectivă şi a fost bine primită de populaţia locală. Teritoriul Saar a fost reîncorporat în martie 1935.

Operaţiunea Saar a fost cea mai mare operaţiune de menţinere a păcii dintre toate operaţiunile întreprinse de Liga Naţiunilor şi ea a scos la lumină importanţa unui aspect principal în planul de menţinere a păcii, şi anume, selecţia colaboratorului. Compoziţia forţelor, britanici, italieni, danezi şi suedezi a fost făcută să potrivească cererile diplomatice ale unei situaţii extrem de sensibile.

O semnificaţie particulară pentru dezvoltarea procesului de menţinere a păcii în secolul al XX-lea. Una se referă la oraşul Danzing, iar cealaltă a avut loc într-o îndepărtată parte din America de Sud, la graniţa aflată în jungla dintre Peru şi Columbia.

Modificările pe care le-a suferit teritoriul german, în principal la est, în folosul Poloniei au fost foarte importante. Mai întâi, Germania a trebuit să abandoneze Posnania şi o parte din Prusia Occidentală, cu Torun. Aceasta constituia un „coridor“ care permitea Poloniei accesul la mare şi să rupă Prusia orientală de restul Germaniei. În cadrul Conferinţei de pace s-a decis ca Danzingul şi regiunea învecinată să constituie un oraş liber controlat de Liga Naţiunilor. Acordul s-a transformat în scurt timp într-un conflict între Germania care s-a simţit ofensată deoarece un oraş german era mutat din naţiune şi Polonia care a văzut acelaşi acord ca şi un refuz al unui drept natural al suveranităţii asupra întregului coridor. Operaţiuni internaţionale de menţinere a păcii în teritoriu au fost totuşi cu succes întreprinse în cea mai mare parte a anului 1920 în perioada anterioară stabilirii Oraşului Liber. După invazia nazistă a Poloniei în 1939, Danzing şi Coridorul au fost complet reintegrate în teritoriul german.

Treizeci de ani mai târziu, într-o parte îndepărtată a pădurilor tropicale din Amazon, Liga s-a angajat într-un alt neobişnuit exerciţiu de securitate internaţională. Lipsa angajamentelor Ligii a fost ascuţit ilustrată în timpul aşa numitului război Chaco din 1932-1935 dintre Bolivia şi Paraguai. Boreala Chaco unde a avut loc războiul era o vastă sălbăticie nepopulată al cărui statut naţional nu era bine definit dar în care amândouă, Paraguai şi Bolivia şi-au menţinut prezenţa militară. Ele doreau un control asupra pământului Boliviei care era văzut ca o parte a unei strategii geografice care ar fi putut oferi ieşire la Atlantic. Războiul prelungit a dăunat enorm celor două antagoniste. Ţinând cont că acest război a fost unul dintre cele mai distructive din lume, Liga Naţiunilor s-a dovedit incapabilă să intervină semnificativ.

Lungul conflict dintre Columbia şi Peru, deasupra frontierelor amazoniene a fost rezolvat în principiu în 1932 printr-o înţelegere generală asupra frontierelor. Parte din aceasta a implicat transferul din Peru a zonei din jurul râului oraşului Leticia. Această dispută pentru Leticia a fost capabilă să se transforme într-un război internaţional de amploare. Brazilia care era putere militară dominantă a făcut o încercare nereuşită de mediere. Aceasta a instituit Liga Naţiunilor cu oportunitatea de a interveni în criză. Consiliul Ligii a făcut un plan care avea să ia locul rolului pe care iniţial trebuia să-l joace Brazilia. Liga avea să administreze teritoriul pe o perioadă de un an, susţinută de „o forţă internaţională“ care în practică era formată din trupe columbiene sub comanda Ligii Naţiunilor. Aceasta a fost acceptată de Columbia dar nu şi de Peru. Ca răspuns, Consiliul Ligii a invocat articolul nr.15 din Convenţie care îi dădea autoritate în situaţia unui conflict între membre. Determinarea sa adoptată unanim era că Peru trebuia să se retragă din Leticia pentru a permite negocieri viitoare. În aprilie 1933, preşedintele peruvian a fost asasinat şi guvernul său radical naţionalist a fost înlocuit de unul care s-a dovedit mai supus presiunii internaţionale. Planul a fost implementat şi în 1933 a venit o Comisie de guvernare a Ligii Naţiunilor. Aceasta era compusă din

28

reprezentanţi ai Braziliei, Spaniei şi USA. Această „forţă internaţională“ era acum implementată. În aceeaşi linie cu planul Ligii, discuţii conflictuale între partide au dus la returnarea Leticiei sub suveranitate columbiană în 1933.

Deşi în anumite momente din existenţa sa, Societatea Naţiunilor a numărat 61 de state, caracterul de universalitate nu a fost niciodată realizat. Prin activitatea sa care a durat formal până în aprilie 1946, dar în fapt a încetat odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Societatea Naţiunilor nu şi-a demonstrat capacitatea de a gestiona tocmai situaţiile pentru care fusese înfiinţată17.

Securitatea globală: Naţiunile Unite (1945) Securitatea globală colectivă este întărită în următorul experiment, la jumătatea

secolului al XX-lea cu Naţiunile Unite a căror Cartă s-a crezut că ar remedia slăbiciunea Ligii. Construcţia Cartei se bazează pe principiile fundamentale prin care „arhitectura de securitate“ a comunităţii internaţionale a continuat să rămână cu o jumătate de secol în urmă. Termenul de „pace“ este folosit în Carta Naţiunilor Unite în moduri diferite, fără să fie explicat în mod clar în vreun loc18. În sistemul dreptului internaţional „clasic“, „pacea“ era înţeleasă – în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea – mai ales ca lipsă a războiului.

Naţiunile Unite au patru scopuri proclamate: menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale, autodeterminarea popoarelor, rezolvarea problemelor internaţionale şi armonizarea acţiunilor naţionale pentru acele scopuri comune19. Atingerea celor propuse este guvernată de 7 principii care au modelat relaţiile internaţionale în era Naţiunilor Unite20. Înţelesul pe care Naţiunile Unite l-au dat păcii este însă cu mult mai extins, acesta creând o arie semantică mai largă şi formulând pacea în sensul unui sistem global şi dinamic, care garantează dreptatea socială, respectarea şi impunerea drepturilor omului şi a raporturilor de bună vecinătate în toate ţările. Carta nu obligă astfel statele membre doar să renunţe la ameninţarea sau exercitarea de acte de violenţă în vederea impunerii unor obiective politice. Carta cheamă toate statele să-şi aplaneze conflictele prin mijloace paşnice şi să dezvolte cooperarea la toate nivelurile21.

Progresul înregistrat faţă de Liga Naţiunilor în „arhitectura securităţii“ dobândit prin sistemul Naţiunilor Unite este întreit. În primul rând, războiul este complet abolit prin prevederile Cartei, fiind prevăzut un mecanism efectiv de respectarea acestuia – cel puţin teoretic. În al doilea rând, dreptul de veto al celor 5 mari puteri, membre ale Consiliului de Securitate asupra deciziilor de intervenţie în sprijinul păcii şi al securităţii internaţionale. În al treilea rând, contribuţia militară din partea statelor membre pentru acţiuni în sprijinul păcii şi al securităţii internaţionale este compulsivă şi voluntară.

17 A se vedea conflictul japonezo-chinez din 1931 şi 1937, ca de altfel şi violarea Tratatului de Pace de la Versailles de către Germania şi Italia.

18 Fondatorii Naţiunilor Unite, încă marcaţi de grozăviile celui de-al Doilea Război Mondial şi-au propus să creeze prin Organizaţia Naţiunilor Unite un instrument pentru a „izbăvi generaţiile viitoare de flagelul războiului“, Preambulul Cartei Naţiunilor Unite. Astfel, menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale a devenit misiunea principală a Naţiunilor Unite.

19 Carta Naţiunilor Unite, articolul 1. 20 Carta Naţiunilor Unite, articolul 2. Acestea sunt egalitatea suverană a statelor membre; îndeplinirea cu

bună credinţă a tuturor obligaţiilor Cartei; soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale; nefolosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale şi a independenţei politice a membrilor; securitatea colectivă; necomplicitatea cu nonmembrii şi neintervenţia în jurisdicţia membrilor.

21 Menţinerea păcii a devenit un termen foarte des folosit. O gamă foarte variată de operaţiuni militare şi civile sunt numite operaţiuni de menţinere a păcii.

29

În era Naţiunilor Unite, securitatea colectivă nu a funcţionat în maniera prevăzută de articolele Cartei. Motivele sunt întreite: existenţa armelor nucleare care a făcut ca dimensiunile multilaterale ale securităţii colective să fie asimetrice; divizarea ideologică între SUA şi URSS a polarizat comunitatea internaţională şi a paralizat Consiliul de Securitate timp de peste 40 de ani; în parte, din cauza progresului normativ în relaţiile internaţionale, conflictele interstatale au scăzut, însă conflictele intrastatale au crescut ca un rezultat al tensiunilor postcoloniale exacerbate. Pentru a prezerva pacea, în Carta ONU a fost creat un sistem colectiv de securitate, Consiliul de Securitate fiind organul central al acestuia. Doar Consiliul de Securitate are dreptul, conform Capitolului al VII-lea al Cartei, să adopte măsuri de forţă împotriva statelor ce ameninţă pacea lumii22. Statele membre pot pune la dispoziţia ONU forţe armate, conform articolului 43 din Carta Naţiunilor Unite.

În această perioadă, stabilitatea strategică la nivel global este asigurată în mod eficient, uneori riscant, prin ameninţarea nucleară. Naţiunile Unite contribuie la asigurarea stabilităţii globale, prin adaptarea tehnicilor rezolutive conflictuale, în moduri inovative şi creative, practice şi fezabile politic.

În ianuarie 1992, Consiliul de Securitate îl invită pe Secretarul General să efectueze analize şi recomandări asupra „căilor strategice de realizare mai eficientă, a prevederilor şi scopurile Cartei privind capacitatea Naţiunilor Unite pentru diplomaţie preventivă, menţinerea păcii şi realizarea păcii“.

Naţiunile Unite au dezvoltat un „plan de pace“ care reflectă o apropiere mai sofisticată spre complexele încercări ale securităţii lumii moderne, respectiv de „securitate colectivă“ ca răspuns la agresiunile interstatale la care se referă Carta. Până la sfârşitul Războiului Rece, extinderea conflictele intrastatale şi intervenţia Naţiunilor Unite a adus un plus de experienţă materializată într-un lexicon de operaţii pentru pace. Conceptele utilizate nu sunt riguros formulate, din punct de vedere academic, dar se consideră că sunt suficiente pentru claritatea operaţiilor23.

BIBLIOGRAFIE 1. Archer, C., International organizations, London, Routledge, 3rd edition, 2001. 2. Culda, L., Promovarea securităţii globale – repere teoretice, Centrul de studii

sociale procesual-organice, Sibiu, 2006. 3. Defarges, Philippe, Moreau, Organizaţiile internaţionale contemporane, Iaşi,

Editura Institutul European, 1998. 4. Florea, L., Globalizare şi securitate economică, Iaşi, Editura Lumen, 2007. 5. Frunzeti, Teodor, Globalizarea securităţii, Bucureşti, Editura Militară, 2006. 6. Ghica, Luciana, Alexandra, Zulean, Marian, Politica de securitate naţională,

Iaşi, Editura Polirom, 2007. 7. Jacobson, K. Harold, Networks of interdependence: International organizations

and the global political system, New York, Knopf, 1984.

22 Astfel de măsuri de forţă pot cuprinde de la sancţiuni nemilitare – de exemplu embargo economic şi armat – şi până la intervenţii militare cu forţe terestre, aeriene şi navale.

23 Naţiunile Unite merg în mare parte spre împărţirea responsabilităţii lor pentru precizie şi pentru respectarea importanţei terminologiei.

30

POSIBILE VULNERABILITĂŢI ŞI AMENINŢĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII UMANE

Ameninţările cu care ne confruntăm astăzi sunt mult mai difuze, ascunse şi vag definite în raport cu anii de început ai epocii post-Război Rece. Dar toate acestea sunt rezultatul acţiunii umane, a modului în care societăţile – prin instituţiile pe care le au – îşi rezolvă problemele care ţin de existenţa lor intrinsecă.

Cuvinte-cheie: vulnerabilitate, securitate umană, spaţiu euroatlantic,

multidimensionalitate

Vulnerabilităţi la adresa securităţii europene O perspectivă interesantă de a defini, dar şi de a stabili locul şi importanţa cunoaşterii

vulnerabilităţii în societatea contemporană o găsim la sociologul Nicolae Perpelea1. Acesta, preluând o idee a lui Bruno Latour, consideră că percepţia oamenilor potrivit

căreia au reuşit să iasă dintr-o lungă paranteză a istoriei când se credeau „la adăpost de manifestarea unei constante biologice şi antropologice cum este vulnerabilitatea“2 este doar o iluzie.

Oamenii se confruntă cu alt fel de vulnerabilitate rezultată din însăşi caracteristicile dezvoltării sociale contemporane. Se pune întrebarea ce este vulnerabilitatea şi care sunt posibilităţile de a fi identificată în societate. Unii specialişti definesc vulnerabilitatea ca fiind capacitatea unui sistem/subsistem de a reacţiona la un stimul exterior care poate să-i afecteze sau să îi disturbe funcţionalitatea3.

Ameninţările cu care ne confruntăm astăzi sunt mult mai difuze, ascunse şi vag definite în raport cu anii de început ai epocii post-Război Rece4. Dar toate acestea sunt rezultatul acţiunii umane, a modului în care societăţile – prin instituţiile pe care le au – îşi rezolvă problemele care ţin de existenţa lor intrinsecă.

Susan Strange arată că fiinţele umane încearcă prin organizare socială să îşi asigure „bogăţia, securitatea, libertatea şi dreptatea“5.

Şi nu întotdeauna acestea se rezolvă doar pe calea paşnică a bunei înţelegeri şi a cooperării deoarece „una din lecţiile evidente este că societăţile organizate în mod diferit acordă priorităţi diferite valorilor în ordonarea politicii lor economice“6. Zigmunt Bauman, referindu-se la aceste aspecte, aprecia că „Cei care visează la comunitate în speranţa că vor găsi o securitate pe termen lung“ care le lipseşte atât de dureros în căutările lor zilnice, care speră că vor scăpa de sarcina istovitoare de alegeri mereu noi şi riscante, vor fi cu siguranţă dezamăgiţi.

1 Nicolae Perpelea, Argumente şi concepte pentru o analiză sociologică a discursurilor asupra riscului, Institutul de Sociologie al Academiei Române, www.racai.ro/RISC1/NicolaePerpelea.pdf

2 Timothy Garton Ash, Lumea liberă. America, Europa şi viitorul surprinzător al Occidentului, traducere Anton Lepădatu, Bucureşti, Editura Incitatus, 2006.

3 B.L. Turner, R. Kasperson, P. Matson, J.J. McCarthy, R. Corell, L. Christensehn, N. Eckley, J. Kasperson, A. Luers, M. Martello, C. Polsky, A. Pulsipher and A. Schiller, A Framework for Vulnerability Analysis in Sustainability Science, 2003, PINAS, p. 74.

4 Timothy Garton Ash, op.cit., 2006. 5 Susan Strange, State şi pieţe, Iaşi, Institutul European, 1997, p. 27. 6 Ibidem, p. 26.

31

Herbert Simon, laureat al premiului Nobel pentru studiile sale asupra proceselor cognitive de decizie, afirma: „Capacitatea creierului uman de a formula şi de a rezolva probleme complexe este foarte redusă, în comparaţie cu dimensiunea problemelor pe care vrea să le rezolve în comportamentul lui obiectiv şi raţional din lumea reală“7. La aceasta se mai adaugă şi faptul că oamenii reflectă în mod diferit procesele şi faptele sociale, politice sau de altă natură, datorită gradului diferit de cunoaştere a realităţilor pe care le percep8.

Percepţia fiind diferită şi abordarea soluţiilor nu poate fi decât diferită. Este evident astăzi faptul că între europeni şi americani există o diferenţă clară în modul cum percep una şi aceeaşi ameninţare cu care se confruntă în problemele de securitate – terorismul.

Acest lucru se „vede“ în strategiile de securitate elaborate de aceştia, dar şi în modul cum îşi propun să lupte cu terorismul. Nu surprinde pe nimeni astăzi faptul că nici în interiorul aceleiaşi societăţi problema modului cum trebuie să fie combătut un astfel de flagel nu mai este reflectat în mod unitar.

Cunoscutul analist Francis Fukuyama arată că la atacul grupului islamic radical Al-Qaeda, Administraţia Bush a răspuns printr-o serie de politici noi și radicale9.

Acestea au avut la început o largă susţinere în opinia publică ca mai apoi să se îngroaşe rândul contestatarilor. Acest lucru ne arată că în elaborarea politicilor de securitate trebuie luaţi în calcul mai mulţi factori atât obiectivi, cât şi subiectivi.

Nu există reţete valabile peste tot şi care să fie eficiente în orice condiţii. Iată de ce considerăm că ceea ce în mod curent numim politici şi strategii de securitate trebuie analizate în contextul şi în funcţie de mediul politic intern şi internaţional în care acestea se elaborează, de modul concret în care oamenii percep ameninţările şi pericolele la adresa păcii şi a stabilităţii valorilor în care cred, dar şi de modul cum înţeleg/definesc problemele la care caută soluţii.

La întrebarea, ce este o politică de securitate în general şi de securitate energetică în special, prin ce mijloace şi ce metode trebuiesc folosite pentru a le obţine, vom avea răspunsuri şi prin urmare, strategii diferite. Care este calea pentru a studia şi înţelege complexitatea elaborării unei politici de securitate? Ce rol joacă expertiza şi informaţia în elaborarea acesteia? De ce soluţiile care ni se par foarte bune şi eficiente se dovedesc limitate şi chiar uneori inadecvate pentru a obţine mai multă securitate?

Răspunsul la aceste întrebări se obţine şi prin analiza modului în care se construiesc politicile în societatea contemporană. În toate sistemele politice democratice oamenii adună informaţii despre evenimente şi fapte, le interpretează şi analizează, şi apoi dezbat concluziile. An de an, guvernele lărgesc volumul de documentare sistematică introdusă în elaborarea unei politici.

Este folosită atât expertiza instituţiilor şi a agenţiilor guvernamentale specializate în diferite domenii, dar şi studiile elaborate de corporaţii private, grupuri de interes, universităţi şi institute de cercetare.

Apar astfel adevărate fluvii adânci şi largi prin care circulă informaţia şi opiniile adunate din mai multe surse, de la proiecte de cercetare formală până la scrisori ale unor oameni interesaţi de rezolvarea unei anumite probleme.

7 Herbert A. Simon, Models of Man, New York, John Wiley & Sons, 1957, p. 198. 8 Andrei Marga, Filozofia lui Habermas, Iaşi, Polirom, 2006, p. 136. 9 Francis Fukuyama, America la răscruce – Democraţia, puterea şi moştenirea neoconservatoare,

traducere de Andreea şi Nicolae Năstase, Antet, 2006, p. 11.

32

În ţările cu o democraţie consolidată, unele dintre acestea îşi găsesc locul în gândirea celor care influenţează sau iau decizii în sfera politicii. Nu acelaşi lucru se întâmplă în ţările sărace sau cu regimuri totalitare. În primul caz nu sunt resurse pentru a se „naşte“ un asemenea „fluviu“ de informaţii, iar în cazul unor guverne autoritare/totalitare procesul este înăbuşit din faşă.

Deşi mediul internaţional a suferit schimbări fundamentale în epoca post Război Rece, nu putem trece cu vederea faptul că „trăim încă într-o lume a statelor-naţiune“10 şi statului îi revine misiunea (sarcina) rezolvării problemelor ce vizează însăşi existenţa societăţii. Referindu-se la acest aspect, analistul militar american Robert D. Steele aprecia că „prima sarcină a guvernului este să asigure securitatea cetăţenilor săi“11.

Francis Fukuyama crede şi el la rândul său că „statul îşi menţine o funcţie centrală care nu poate fi îndeplinită de niciun actor transnaţional şi rămâne singura sursă de putere care are capacitatea de a impune domnia legii“12.

În orice societate chestiunile publice se plasează de-a lungul unui spectru ce se întinde de la chestiuni nonpolitice la cele înalt politizate. Problemele înalt politizate, spre deosebire de cele nonpolitice, presupun intervenţia statului, dezbaterea publică, alocarea de resurse şi administrarea lor prin instituţiile statului. Obţinerea unui mediu de securitate presupune decizii politice excepţionale şi acţiuni ce depăşesc cadrul obişnuit al vieţii publice.

În timpul primului mandat al preşedintelui George W. Bush, Statele Unite s-au confruntat cu o problemă de securitate fără precedent în istoria lor – cel mai sângeros act terorist din partea organizaţiei radicale Al-Qaeda.

Administraţia Bush a răspuns acestui eveniment cu o serie de politici noi şi radicale. În primul rând a creat o nouă agenţie federală – Departamentul Securităţii Interne – şi a determinat Congresul să adopte o lege fără precedent pentru democraţia americană – Patriot Act.

Prin această lege, forţele de securitate interne pot acţiona fără restricţii împotriva potenţialilor terorişti. În al doilea rând a atacat Afganistanul şi a înlăturat regimul taliban de la putere pentru că adăpostea organizaţia Al-Qaeda13.

După această operaţiune a fost înlăturat regimul lui Saddam Hussein din Irak. Aceste măsuri nu se puteau lua fără o dezbatere publică şi susţinere din partea opiniei publice americane.

Riscurile şi ameninţările la adresa securităţii europene şi euroatlantice Starea de securitate internaţională este afectată de o serie de riscuri, noi provocări

şi vulnerabilităţi interne ale statelor care pot constitui ameninţări majore la adresa ordinii şi a păcii mondiale14.

Principalele riscuri la adresa securităţii şi a apărării europene şi euroatlantice sunt: • posibilele evoluţii negative în plan subregional în domeniul democratizării, al

respectării drepturilor omului şi al dezvoltării economice, care ar putea genera crize cu efecte destabilizatoare, care ar putea să se internaţionalizeze sau chiar să se transforme în conflicte regionale;

10 Luigi R. Einaudi, The Politics of Security in the Western Hemisphere. În: „Parameters“, winter 1996-97, p. 13.

11 Robert D. Steele, Presidential Leadership and National Security Policy Making. În: vol. Douglas T. Stuart, „Organizing for National Security“, http:/carlise-www.army.mil/usassi/welcome.html

12 Francis Fukuyama, op.cit., p. 17. 13 Ibidem, p. 11. 14 George Velicu, Dreptul Apărării şi al Conflictelor Armate, Craiova, Editura Sitech, 2006, p. 17.

33

• proliferarea armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor şi a materialelor nucleare, a armelor şi mijloacelor letale neconvenţionale;

• proliferarea şi dezvoltarea reţelelor teroriste, ajungând ca în anul 2002 să fie identificate 36 de Organizaţii desemnate drept Organizaţii Teroriste Străine (F.I.O.) şi trecute într-o listă care atrage consecinţe juridice15;

• migraţia clandestină şi apariţia unor fluxuri masive de refugiaţi; • acţiunile de incitare la extremism, intoleranţă, separatism sau xenofobie care

pot afecta grav valorile democratice fundamentale; • decalajele între nivelurile de asigurare a securităţii şi gradul de stabilitate a

unor state; • decalajele economice între state şi limitarea accesului unora la resurse,

informaţii şi alte oportunităţi regionale. Se constată că în ultimele decenii a crescut numărul de state prăbuşite ajungându-se

la aproape 20 % din totalul actorilor clasici ai relaţiilor internaţionale contemporane16. În aceste state, politica de securitate este o noţiune pur academică dacă nu intervin alţi actori ai mediului internaţional. Cazul unor state din Africa este mai mult decât concludent.

Nu lipsit de importanţă pentru înţelegerea modului cum se elaborează şi se adoptă politicile de securitate în mediul internaţional contemporan este şi cunoaşterea curentului de gândire la care se raliază cei care decid sau fac expertiză pentru elaborarea politicilor de securitate17.

Andrew Moravcsik şi G. John Ikenberry cred, de exemplu, că cel mai bun mod de a înţelege, dar şi de a construi o politică de securitate este paradigma folosită de Şcoala liberală din teoria relaţiilor internaţionale18. Constructiviştii îi critică deopotrivă pe liberali şi pe realişti şi apreciază că modelul lor este cel mai adecvat în a construi politicile de securitate în mediul internaţional de după încheierea Războiului Rece19.

Noi credem că de fapt schimbările produse în mediul internaţional în ultimii ani au relativizat şi au pus sub semnul întrebării una sau mai multe din tezele fundamentale pe care aceste curente de gândire le-au impus în teoria relaţiilor internaţionale. Acest lucru a fost sesizat de altfel de mai mulţi teoreticieni şi analişti ai relaţiilor internaţionale20 care au atras atenţia că se găsesc în tranziţie nu numai relaţiile internaţionale, ci şi studiul şi interpretarea lor academică.

O „modelare/cadru“ de lectură pentru interpretarea evoluţiilor din mediul internaţional contemporan se poate obţine prin tehnica hibridării paradigmelor cu care se operează astăzi în teoria relaţiilor internaţionale.

Un asemenea cadru de interpretare ar putea rezulta din „mixarea“ paradigmelor cu care operează Şcoala de la Copenhaga cu cele ale teoriei constructivismului. Esenţial este însă ca modelul/cadrul de interpretare folosit la creionarea politicii de securitate să nu vină în contradicţie cu majoritatea opiniei publice din acea societate.

Astfel, în vara anului 2003, Uniunea Interparlamentară (U.I.P.) şi Centrul pentru Controlul Democratic al Forţelor Armate (D.C.A.F.) din Geneva au publicat un Ghid pentru

15 Ministerul de Externe al Statelor Unite, O analiză a terorismului în lume, 2002, aprilie 2003, p. 99. 16 Ibidem., p. 8. 17 Ion Pâlşoiu, Geopolitica – ştiinţă interdisciplinară, Craiova, Editura Universitaria, 2006, p. 154. 18 Andrew Moravcsik şi G. John Ikenberry, Liberal Theory and The politics of Security în Northeast Asia. 19 Keith Krause, A Critical Theory and Security Studies: The Research Program of Critical Security

Studies. În: „Cooperation and Conflict“, vol. 33, no 3, septembre 1998, p. 299. 20 Francis Fukuyama, op.cit., pp. 9-10; Alastair J.H. Murray, Reconstructing Realism: Between Power

Politics and Cosmopolitan Ethics, Keele University Press, Edinburgh, 1997, p. 34.

34

controlul sectorului de apărare şi securitate de către Parlament21 prin care se stabilesc o serie de reguli şi norme (cu titlu de recomandare) în raporturile dintre parlamente şi instituţiile de apărare şi securitate pentru ţările care au aderat la această uniune.

Trebuie de reţinut faptul că în viziunea unor curente din teoria relaţiilor internaţionale conceptul de securitate, în general şi politica de securitate, în special, conţin în nucleul de definire elemente ce ţin de valori morale, etice sau religioase. Problema este că astăzi, nicăieri în lume, acestea nu au aceeaşi reprezentare şi nu sunt percepute la fel.

Acestea dau „culoare“ locală sau regională politicilor de securitate, dar mai mult decât atât, fac diferenţa dintre strategiile promovate de diferite state şi naţiuni22. Ce va înţelege un musulman care prin educaţie şi religie nu face deosebirea dintre regula/ norma de drept civil/secular şi cea prescrisă de religie? În acest context pentru un adept al Coranului, „Rule of Low“ va însemna extinderea „Shari’ah“.

Unii specialişti în analize de securitate fac deosebirea între ameninţare ca realitate a mediului internaţional şi reprezentarea ei în mentalul celui care doreşte să o „vadă“23. Atunci când se iau decizii în legătură cu politica de securitate nu înseamnă că omul politic are certitudinea că percepţia pe care el o are asupra ameninţărilor la adresa securităţii are şi o bază în realitatea obiectivă. Pot exista ameninţări care nu sunt percepute ca atare, după cum pot exista percepţii ale unor ameninţări care nu sunt reale24.

Din această perspectivă, concludent ni se pare modul cum au reacţionat SUA după atentatele de la 11 septembrie 200125.

Administraţia Bush „a supraestimat ameninţarea la adresa Americii pe care o reprezenta islamismul“. Deşi perspectiva nouă şi terifiantă a teroriştilor fanatici dotaţi cu arme de nimicire în masă era incontestabilă, administraţia a cumulat-o în mod eronat cu problema irakiană şi cu chestiunea mai generală a statelor-problemă şi a proliferării armelor nucleare.

Rezultatul a fost o politică de securitate vehement contestată în ultimul timp, dar şi ineficientă. Potrivit unor surse oficiale, numărul de militari morţi în războiul din Irak l-a depăşit pe cel al victimelor înregistrate în atentatele asupra gemenilor26. A fost o eroare de percepţie atât în ceea ce priveşte natura ameninţării – existenţa unor arme nucleare – cât şi intenţia de a le folosi.

O analiză efectuată la The Open University din Marea Britanie de către un grup de cercetători condus de dr. Marie Gillespie, dr. Andrew Hoskins of Swansea University şi profesorul James Gow de la King’s College, London27 a scos la iveală faptul că uneori pot exista diferenţe notabile între modul în care percep ameninţările elitele politice şi

21 Le Monde des Parlaments, revue trimestrielle (version web), no. 10, juillet, 2003, p. 7, http://www.ipu.org/news-f/10-6.htm

22 Marcel Merle, La crise des valeurs: un défi à relever pour la sécurité internationale. În: vol. „Vers une culture de la paix. Quelle securite?“, preface par Federico Major, l’Organisation des Nations Unies pour l’éducation, la science et la culture, Paris, 1997, p. 21.

23 Gamal A. Gawad Soltan, Perception of Security in the Euro-Med North-South Dimension: The Southern Perspective, Al-Ahram Center for Political and Strategic Studies.

24 Robert Jervis, Perception and Misperception in International Politics, Princeton, New Jersey: Princeton University Press, 1976, cap. 1-4; Jessica Stewart, The Interdependence of Security and Perception. În: „Journal of Security Sector Management“, vol. 4, no. 3, 2003.

25 Eugen Bădălan, Sisteme globale de securitate, Bucureşti, Editura C.T.E.A., 2006, p. 47. 26 New York Times, din 26 decembrie 2006. 27 Dr Marie Gillespie, Beyond the Iraq War 2003: the gap between security policy-makers'

perceptions and those of the public, http://www3.open.ac.uk/media/fullstory.aspx?id9114

35

mass-media pe de o parte şi diferite straturi ale opiniei publice pe de alta. Cercetările sociologice au relevat faptul că de multe ori la nivelul elitelor se accentuează o ameninţare pentru a se obţine acordul opiniei publice în legătură cu agenda politică a guvernului în diferite spaţii geografice de interes.

Cea mai importantă etapă pare a fi cea a identificării şi construcţiei sociale a ameninţării la adresa securităţii. A sintetiza o gamă largă de informaţii, care cel mai adesea sunt disparate pentru a identifica o ameninţare, afirmă specialiştii, nu este o treabă uşoară şi nici la îndemâna oricui.

Specialiştilor de înaltă clasă trebuie să li se ofere de către instituţiile specializate datele care să fie cele reale. Pe baza acestora cei din sectorul de expertiză elaborează „portretul robot“ al ameninţării28.

Odată ameninţarea detectată, ea trebuie adusă la cunoştinţa factorului de decizie politică care o proclamă drept problemă de securitate. În principiu, orice actor al scenei politice poate să observe/perceapă o ameninţare la adresa securităţii şi poate chiar să o facă publică dar nu poate să o desemneze ca problemă de securitate.

Uneori, aceste propuneri sunt justificate în mod plauzibil, dar nu se dovedesc a fi superioare altor definiri de probleme, agende şi opţiuni politice.

Atunci când se ia decizia şi acţiunea se transformă în act politic, nu este necesară o dovadă. Se trece la acţiune, nu atunci când o opţiune politică se dovedeşte a fi corectă, ci atunci când majoritatea celor care au autoritatea de a defini problema de securitate ajung la un acord.

Aşa s-a întâmplat cu preşedintele George W. Bush şi principalii săi colaboratori pe probleme de apărare şi securitate, când s-a luat hotărârea de a se declanşa războiul contra Irakului în 2003.

Ameninţările la adresa securităţii individului sau a societăţii în ansamblul ei s-au multiplicat şi diversificat foarte mult în comparaţie cu epocile în care violenţa armată domina sistemul internaţional, dar şi social intern prin revoluţii şi conflicte sociale.

Din această perspectivă nu se poate opera cu criterii de clasificare unanim acceptate, mai ales atunci când definirea lor implică un factor politic. De altfel, atunci când se operează cu scheme de clasificare sau ierarhizare a ameninţărilor este important de stabilit dacă acestea sunt „luate“ de pe agenda politică sau sunt „extrase“ dintr-o agendă ştiinţifică.

Concludentă este compararea tipului de ameninţare cu care se vor confrunta SUA în viziunea celor două „agende“. Prestigiosul teoretician al relaţiilor internaţionale John J. Mearsheimer, deşi consideră că „statele nu vor putea să aibă niciodată informaţii despre situaţiile cu care se confruntă (...) deoarece adversarii potenţiali au motive solide să-şi prezinte deformat propria tărie sau slăbiciune şi să-şi disimuleze adevăratele scopuri“29, face şi el o evaluare a ameninţărilor cu care se vor confrunta americanii în următorii ani. La cea de-a doua conferinţă anuală ţinută de Joint Threat Antipation Center în aprilie 2006, acesta apreciază că SUA se vor confrunta în principal cu două tipuri de ameninţări: clasice şi asimetrice30. Cele clasice vor veni din partea marilor puteri, a statelor de pe „Axa Răului“ (rougue states) şi a organizaţiilor nonstatale

28 John Hollywood, Diane Snyder, Kenneth McKay, John Boon, Out of the Ordinary, FindingHidden Threats by Analyzing Unusual Behavior, RAND Corporation, Santa Monica, 2004, p. 13.

29 John J, Mearsheimer, Tragedia politicii de forţă, traducere de Andreea Năstase, Bucureşti, Editura Antet, 2003, p. 32.

30 Idem, Wat are National Security Threats Center Workshop Conference Report, april 3-5, 2005.

36

teroriste. Ameninţarea majoră în peisajul următorilor 20 de ani va veni din partea organizaţiilor teroriste, în principal al celei mai mediatizate din ultimii ani – Al-Qaeda. Această apreciere este făcută din perspectiva realismului ofensiv care aşază în centrul sistemului internaţional actorul clasic.

Potrivit analistului militar american Virinder Uberoy, important nu este doar să ştii că există o ameninţare la adresa securităţii. Oamenii trebuie să aibă o percepţie corectă/adecvată asupra naturii şi intensităţii cu care aceasta ar putea să se manifeste şi prin urmare, să poată lua măsurile de contracarare adecvate şi la momentul oportun31.

Aceste diferenţe în a percepe ameninţarea la adresa securităţii nu se constituie în singurul obstacol deoarece în mediul ştiinţific, teoreticienii operează cu definiţii sensibil diferite32 şi uneori, aşază vulnerabilitatea, riscul şi ameninţarea într-un continuum, ceea ce sporeşte şi mai mult gradul de confuzie în termeni33. O ameninţare la adresa securităţii se constituie dintr-un factor material/imaterial, proces sau fenomen natural care are capacitatea de a afecta integritatea fizică sau interesele individului sau ale sistemului (politic, social, economic, ecologic, financiar, energetic etc.) din care el face parte.

Clasificarea ameninţărilor poate fi mai complexă sau mai simplă în funcţie de numărul de referenţiale cu care se operează. Cel mai adesea se operează cu un criteriu folosit până la saturaţie – natura ameninţării. Din acest punct de vedere, ameninţările sunt clasificate în clasice, asociate îndeobşte cu modul de comportare conflictuală al statelor şi în nonclasice, produse de actorii nonstatali.

Considerăm că un prim referenţial care poate fi folosit în obţinerea unei percepţii adecvate asupra ameninţărilor este de natura şi caracteristicile „ţintei“ vizate. Din această perspectivă, ameninţările pot fi: militare, politice, economice, societale, identitare, energetice, ecologice etc.34.

Intensitatea cu care este percepută o ameninţare poate să se constituie într-un alt criteriu. Din această perspectivă pot fi întâlnite ameninţări difuze, proeminente, majore sau minore. Unii specialişti apreciază că din perspectiva acestui criteriu, ameninţările pot fi: „proximity, probability of occurrence, specificity, consequences and historical setting“35. Cele mai multe din ameninţările cu care se confruntă societatea astăzi „sunt mult mai difuze, ascunse, vag definite“36. Apariţia actorilor nonstatali a reactivat criteriul istoric. Se operează astăzi cu ameninţări clasice, dar şi cu aşa-zisele ameninţări asimetrice, între care una – terorismul – este în fapt clasică. Terorismul nu este un fenomen produs al epocii post-Război Rece. După amploarea cu care se pot manifesta, ameninţările pot fi locale, regionale sau globale.

Percepţia poate să fie un criteriu important de clasificare al ameninţărilor. Acesta poate opera mai ales atunci când avem de-a face cu ameninţări care rezultă din decizia şi acţiunea umană individuală sau colectivă.

31 Maj Gen Virinder Uberoy, Threat Perception For National Security. În: „International Security“, vol. 8., no. 1, summer 1983, pp. 129-153.

32 Ibidem. 33 Institute for Strategic Studies, The concept of threat analysis (Part III: Changing Threat

Perception), 2000, http://www.accessmylibrary.com/coms2/summary 34 Ibidem. 35 Timothy Garton Ash, op.cit., p. 10. 36 George Velicu, Dreptul Apărării şi al Conflictelor Armate, Editura SITECH, 2006, p. 26.

37

În relaţiile dintre state sau grupuri etnice, religioase, sociale etc., percepţiile sunt influenţate de stereotipurile, psihofixaţiile istorice şi modul în care aceste organizaţii percep reciproc valorile sociale, politice, religioase, morale37.

Un popor/grup este o valoare sau poate să se considere pentru un altul ameninţare. Acest lucru este cu atât mai important cu cât asistăm la o creştere spectaculoasă a capacităţilor de transport a bunurilor şi de deplasare a oamenilor, dar şi la modificări la fel de spectaculoase în însăşi esenţa comunităţii umane. Niciun agregat de fiinţe umane nu este considerat a fi comunitate decât dacă este „ţesut strâns“ din biografiile împărtăşite într-o lungă istorie şi cu o speranţă de viaţă şi mai lungă a interacţiunilor frecvente şi intense.

Estimarea tipului de reacţie pentru a elimina o ameninţare care planează asupra individului sau a comunităţii umane se face în urma unui proces complex de analiză şi cercetare care necesită, la rândul său, parcurgerea mai multor etape. Mai întâi se construieşte „profilul“ ameninţărilor. Analiza acestor „profile“ conduce la stabilirea şi ierarhizarea priorităţilor în a reacţiona pentru a le înlătura/anihila.

Este un moment foarte important al procesului pentru că o decizie eronată în stabilirea priorităţilor poate avea consecinţe dramatice pentru actorul care îşi propune să securizeze ceva.

Riscurile şi ameninţările la adresa securităţii umane Securitatea individului este mai mult decât absenţa riscurilor şi a ameninţărilor la

adresa integrităţii fizice sau psihice a unei persoane sau a alteia. Aceasta este o stare în care pericolele şi condiţiile care pot provoca atingerea unei fiinţe umane sunt controlate în aşa fel încât individul este apărat sub toate aspectele. De aceea, se poate aprecia că securitatea umană este o resursă indispensabilă a vieţii cotidiene ce permite individului şi comunităţii să-şi înfăptuiască nestingherit aspiraţiile şi idealurile.

Securitatea individului este mai mult decât absenţa riscurilor şi a ameninţărilor la adresa integrităţii fizice sau psihice a unei persoane sau a alteia. Aceasta este o stare în care pericolele şi condiţiile care pot provoca atingerea unei fiinţe umane sunt controlate în aşa fel încât individul este apărat sub toate aspectele. De aceea, se poate aprecia că securitatea umană este o resursă indispensabilă a vieţii cotidiene ce permite individului şi comunităţii să-şi înfăptuiască nestingherit aspiraţiile şi idealurile.

Omul în viaţă se confruntă cu tot felul de probleme astfel încât trebuie să ştie să prevină ceea ce este inutil, ce-i dăunează. De aceea un rol primordial pentru formarea unui adevărat om îl constituie familia, şcoala, alte instituţii de învăţământ specializate şi Autorităţile Publice.

Definiţia dată sănătăţii de Organizaţia Mondială a Sănătăţii: „O stare de bine completă, pe plan fizic, mental, economic şi social, şi nu doar absenţa bolii sau a infirmităţii (anormalitate)“.

Sănătatea este acel proces în care toate aspectele din viaţa unei persoane lucrează laolaltă, într-un mod integrat. Niciun aspect al vieţii nu funcţionează în mod izolat. Organismul, mintea, spiritul, familia, comunitatea, ţara, locul de muncă, educaţia şi convingerile sunt toate interrelaţionate/interdependente. Modul prin care aceste aspecte se interacţionează contribuie la îmbogăţirea vieţii unei persoane, fapt care ajută atât la determinarea caracterului de unicitate al persoanei, cât şi a sănătăţii acestuia.

37 Claudia Seymour, Social Psychological Dimensions of Conflict. În: „Beyond Intractability: A Free Knowledge Base on More Constructive Approaches to Destructive Conflict“, http://www.beyondintractability.org/ essay/social_ psychological

38

Factorii generali care favorizează traficul de fiinţe umane Factorul economic: sărăcia, şomajul, lipsa de oportunităţi pentru generaţiile tinere,

spiritul consumist, veniturile mici, divizarea populaţiei în bogaţi şi săraci, oportunităţi scăzute pentru dezvoltare economică a spaţiului rural;

Factorul social: nivelul de educaţie scăzut, lipsa unei susţineri din partea societăţii, lipsa spiritului de caritate, conflictul dintre generaţii, pierderea influenţei familiei în societate și pierderea valorilor în societate;

Factorul politic: lipsa unor strategii de stat privind migrarea, legislaţii naţionale imperfecte la acest capitol, inerţia statului care nu reuşeşte să-şi protejeze cetăţenii aflaţi la muncă în alte ţări, lipsa unor strategii de absorbţie a şomajului.

Traficul de fiinţe umane este unanim recunoscut ca o componentă a crimei organizate transfrontaliere şi se manifestă cu precădere în zonele în care lipseşte o legislaţie corespunzătoare, dar şi un sistem de cooperare între diferite structuri guvernamentale şi ONG-uri, a căror activitate comună trebuie să aibă ca obiect prevenirea traficului.

Securitatea umană necesită contracararea unei largi game de ameninţări la adresa oamenilor. Astfel, este nevoie ca individului să i se asigure: un venit minim, accesul la hrană de bază, protecţia minimă atât faţă de boli şi de un stil de viaţă nesănătos, cât şi faţă de deteriorarea mediului şi dezastrele naturale, ocrotirea în raport cu violenţa fizică, oricare ar fi sursa acesteia, protecţia în ceea ce priveşte degradarea relaţiilor şi valorilor tradiţionale, de violenţă etnică şi de sex, un mediu de viaţă bazat pe respectarea în societate a drepturilor omului.

Securitatea umană trebuie abordată ca un concept multidimensional, legat de tot ceea ce priveşte siguranţa fiinţei umane: societate, economie, mediu, alimentaţie ş.a.

O problemă deosebit de gravă cu care se confruntă femeia ţine de violenţa în familie, generată de inegalităţile dintre femei şi bărbaţi, de poziţia fragilă a femeilor pe piaţa muncii, de diferenţa dintre mărimea salariilor femeilor şi a bărbaţilor.

În concluzie, traficul cu femei tinere şi violenţa în familie sunt forme acute de discriminare a femeilor, generate de feminizarea şomajului, pronunţat cel mai mult în spaţiul rural, inclusiv în localităţile vizate de proiect.

O parte importantă a acestui proiect o reprezintă cursul de leadership feminin. De ce leadership feminin? Pentru că proiectul are ambiţia să pună începutul renunţării la prejudecăţi, pentru a privi dintr-un alt punct de vedere femeia şi capacitatea ei de a transforma societatea. Pentru că ştim că toate femeile au dreptul de a păşi încrezătoare spre scopurile la care aspiră.

Leadershipul poate fi definit ca abilitatea unei persoane de a exercita un tip de influenţă prin intermediul comunicării asupra altor persoane, orientându-le spre îndeplinirea anumitor obiective.

Leadershipul este o parte a managementului, este abilitatea de a-i convinge pe alţii să caute în mod entuziast atingerea unor obiective definite. Este factorul uman care asigură coerenţa unui grup şi îl motivează pentru atingerea unor scopuri.

Proiectul va contribui la formarea unei paradigme sociale antiviolenţă şi antitrafic, care va avea un impact pozitiv şi durabil şi asupra altor generaţii. Aceasta va consolida rolul egal al partenerilor de familie pentru o viaţă fericită, care în consecinţă, va avea şi valenţe de durabilitate, va contribui la consolidarea sănătăţii naţionale la toate nivelurile necesare pentru un trai decent şi civilizat.

Cu speranţa că omul, în sfârşit convins de nelimitata capacitate a minţii sale de a stăpâni şi multiplica cele bune şi rele, cele văzute şi nevăzute , va înceta de a se duşmăni pe sine oglindit în semenii săi.

39

„Conflictul nu există în absenţa oamenilor“, traficul de carne vie nu se practică printre delfini, „Eşecul secolului este cel al omului în raport cu sine“, speranţa secolului: „Secolul al XXI-lea va reuşi imposibilul – îmblânzirea omului?“, sunt probleme de soluţionarea cărora depinde de atitudinea fiecăruia din noi.

Să facem fiecare câte un bine pentru a schimba o viaţă. Soluţii viabile la noile provocări la adresa securităţii Analiza vulnerabilităţii presupune activitatea de identificare a părţilor „slabe“ din

potenţialul de putere, dar şi din modul de a o administra şi folosi, din planurile şi strategiile de dezvoltare a unor sectoare ale vieţii sociale, economice sau din alte zone ale societăţii ce ar putea fi exploatate de actori clasici sau nonstatali care au interes în respectiva societate şi nu le-ar putea promova/obţine pe altă cale38.

Există preocupări pentru cunoaşterea şi popularizarea unor astfel de metode. Una dintre acestea – War Room-ul Strategic este practicată, pe scară largă, în Occident39. Societatea contemporană, prin gradul ei de complexitate, este un sistem cu o dinamică de o intensitate ce nu a mai fost cunoscută până acum.

Un rol important în această operaţiune îl are expertiza ce este furnizată de instituţiile specializate private sau publice, dar şi influenţa grupurilor de presiune/ lobby. În general, interacţiunea lor cu aparatul birocratic şi specializat de analiză este un lucru pozitiv şi specific societăţilor democratice. Ele contribuie la gradul de realism şi acurateţe al analizei prin acceptarea mai multor puncte de vedere şi de apreciere. Nu trebuie însă ignorate aspectele negative care pot să apară. În niciun sistem politic democratic contemporan, grupurile de interese nu reprezintă, în mod egal, toţi cetăţenii. Minorităţile etnice/sociale, bogaţii, afacerile, media tind să fie foarte bine reprezentate pe când alte grupuri şi în special cele defavorizate sunt aproape invizibile în „peisajul“ grupurilor de interese. La o extremă, o singură persoană foarte bogată poate să aibă aceeaşi influenţă în stabilirea „fizionomiei“ ameninţărilor la adresa societăţii ca şi o organizaţie de masă foarte puţin finanţată.

Acest lucru este cu atât mai important cu cât a crescut rolul mass-mediei şi nu puţini sunt specialiştii care îl iau tot mai mult în calcul atunci când este vorba de construirea de politici şi efectul CNN. Este cunoscut faptul că schimbările din sfera comunicaţională au încurajat şi au adâncit interacţiunile dintre trei mari tipuri de actori externi care influenţează astăzi agenda de securitate a statelor şi implicit creionarea tipurilor de ameninţare care planează asupra noastră a tuturor – media, ONG-urile şi factorii de policy-making40.

Analiza capacităţii de a acţiona/reacţiona a unui actor contra unei ameninţări presupune nu numai identificarea resurselor de putere necesare, dar şi a vulnerabilităţilor/ slăbiciunilor sale. Credem că între vulnerabilitatea şi puterea unui actor este o relaţie directă care se reflectă în starea sa de securitate/insecuritate, şi nu între ameninţare şi vulnerabilitate. Ea poate fi definită ca „fiind raportul dintre atracţia ce o exercită o

38 Raymond J. Decker, Key Elements of a Risk Management Approach, Testimony Before the Subcommittee on National Security, Veterans Affairs, and International Relations; House Committee on Government Reform United States General Accounting Office, p. 5.

39 Steven M. Shaker, Theodore L. Rise, Beating The Competition: From War Room to Board Room, Global Associates Ltd, www.oss.net/dynamaster/file_12

40 Călin Hentea, Arme care nu ucid, Bucureşti, Nemira, 2004; Idem, Propagandă fără frontiere, Bucureşti, Nemira, 2002; Philip M Taylor, War and Media, Manchester University Press, 1995; Elena Lorena Popescu, Provocări şi dileme ale intervenţiei umanitare după Războiul Rece, Iaşi, Editura Lumen, 2006.

40

posibilă ţintă pentru un potenţial agresor şi capacitatea acesteia de a lua contramăsurile necesare sau nivelul de ripostă pe care acesta o poate da“41.

Gradul de vulnerabilitate a diferitor structuri şi sisteme politice economice, militare sau de altă natură este în directă legătură cu gradul de insecuritate al respectivelor sisteme şi structuri şi influenţează direct riscul de securitate. Cel mai adesea în studiile clasice de securitate, vulnerabilitatea statelor se raporta la capacitatea lor de a-şi spori potenţialele militare42.

Din această perspectivă credem că este impetuos necesară alcătuirea unei „hărţi“ la nivel naţional în care fiecărei vulnerabilităţi să i se asocieze şi ameninţarea ce ar putea să o exploateze. Nu lipsit de importanţă ar fi şi calculul probabilităţii cu care ar putea fi exploatată fiecare vulnerabilitate în parte.

Aceste analize ar putea permite şi elaborarea unor indicatori de apreciere a gradului de vulnerabilitate a unei posibile ţinte:

– Foarte înalt – posibila ţintă este percepută ca fiind foarte atractivă pentru potenţialul agresor, iar contramăsurile şi capacitatea de ripostă sunt inadecvate.

– Înalt – atractivitate, posibilul agresor este convins că va avea succes, contramăsurile au grad scăzut de adecvare la profilul ameninţării.

– Moderat – atractivitate scăzută, contramăsuri adecvate, dar forţe/resurse insuficiente.

– Scăzut – profil care nu încurajează acţiunea din partea unui potenţial agresor; contramăsuri adecvate tipului de ameninţare şi resurse/forţe suficiente.

Sunt foarte importante, prin urmare, percepţiile pe care factorii de decizie din societate le au în legătură cu acest raport dintre şansele de realizare a unei decizii şi probabilitatea de a eşua43.

Din această perspectivă credem că, în analiza de securitate, riscul poate să fie rezultatul unui raport dintre forţa cu care se manifestă o ameninţare şi capacitatea ţintei de a reacţiona înmulţit cu impactul produs de consecinţele ce pot apărea.

Cunoaşterea gradului de risc în care omul contemporan trăieşte şi acţionează a devenit o condiţie a modernităţii. Informaţiile despre pericolele, vulnerabilităţile şi ameninţările ce există într-o societate se pot transforma, prin conştientizarea lor, în comportamente ale individului şi grupurilor umane44.

Securitate absolută nu există. Astăzi nimic şi nimeni nu poate să asigure cetăţenilor sau societăţii o protecţie totală împotriva oricărui tip de ameninţare posibilă în orice moment.

Oamenii însă au nevoie de securitate şi caută mereu soluţii pentru a o obţine. Soluţiile nu pot fi viabile dacă nu sunt adoptate pe baza cunoaşterii adecvate a mediului de securitate. Este un truism astăzi a spune că societatea modernă are o mai mare nevoie de management al riscurilor cu care se confruntă pentru a se trata incertitudinea la nivel strategic, pentru a câştiga din orice oportunitate şi a informa şi spori implicarea factorilor de răspundere cu interese în îmbunătăţirea procesului decizional.

În prezent, managementul riscului se poate vedea ca o problemă de larg interes în orice organizaţie care, în coordonare cu alte iniţiative organizaţionale, va permite

41 Nancy A. Renfroe, Joseph L. Smith, Threat/Vulnerability Assessments and Risk Analysis. 42 Constantin Hlihor, Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale contemporane,

Bucureşti, Editura U.N.Ap., 2005, p. 201. 43 Paul Slovic, Elke U. Weber, Perception of Risk Posed by Extreme Events, Palisades, New York,

april 12-13, 2002, p. 89. 44 Nicolae Perpelea, op.cit.

41

îmbunătăţirea procesului decizional, permiţând trecerea spre managementul fondat pe rezultate. Managementul eficient al riscului minimizează pierderile şi rezultatele negative şi identifică oportunităţile pentru a obţine un mediu optim de securitate.

Decizia SUA de a declanşa lupta contra terorismului global a presupus din partea Administraţiei Bush Jr. şi asumarea unor posibile acţiuni/reacţiuni din partea organizaţiilor teroriste. Evenimentele din Irak şi Afganistan par să confirme aceste aserţiuni.

Indiferent de metoda care va fi folosită este foarte important ca raportul dintre efectele presupuse a fi suportate dacă se materializează o agresiune şi nivelul ameninţării45, să fie anticipat şi comunicat fie celor care comandă scenariile de securitate, fie opiniei publice.

Societatea contemporană a devenit atât de complexă, încât este foarte greu ca astăzi să se poată opera cu o strategie globală pentru a obţine securizarea necesară. Prin urmare, este nevoie ca pentru fiecare domeniu ce urmează a fi securizat să fie adoptată câte o strategie în care să se prevadă căile adecvate şi mijloacele potrivite.

Se poate utiliza o strategie de tip Hardpower pentru a securiza societatea de atacurile teroriste, dar este cu totul inadecvată o asemenea alegere pentru securitatea energetică sau alt domeniu al economiei.

Alegerea tipului de strategie pentru securizarea societăţii contemporane nu este doar o problemă de alegere politică, aşa cum lasă să se înţeleagă unii autori şi analişti ai relaţiilor internaţionale46.

Alegerea este dictată de însăşi schimbările produse, în mod obiectiv, în fenomenul securităţii. Acest lucru era sesizat, încă de la începutul deceniului opt al secolului al XX-lea, de Henry Kissinger care remarca faptul că pentru a asigura îndeplinirea intereselor naţionale, Statelor Unite nu le mai era suficientă doar supremaţia militară.

Relevant din această perspectivă este exemplul unui stat care nu se confruntă în aceeaşi măsură cu terorismul ca SUA, dar a anunţat că îşi va redefini politica de securitate după producerea evenimentelor din 11 septembrie 2003.

Li Gensin, specialist în probleme de armamente şi dezarmare, arată că „terorismul, sărăcia, crima transfrontalieră şi pandemiile au schimbat radical mediul internaţional. China trebuie să ţină seama de aceste transformări din mediul internaţional şi să treacă la ajustări în politica sa de securitate“47. Alianţele şi acordurile politico-militare ale statelor se pot constitui în factori care să determine ce tip de strategie poate alege un stat pentru a promova politica de securitate pe care o adoptă.

Deşi există diferenţe de la un stat la altul în actul legiferării, ultima etapă a procesului de elaborare a unei politici de securitate se derulează, în general, în forul legislativ suprem – Parlamentul – pentru a dezbate şi legifera instrumentele şi strategiile prin care se concretizează politica/politicile de securitate. Acesta adoptă legislaţia din domeniul securităţii, alocă resursele necesare şi exercită controlul democratic asupra instituţiilor care duc la îndeplinire obiectivele stabilite prin politicile de securitate.

45 Nancy A. Renfroe, Joseph L. Smith, op.cit. 46 Francis Fukuyama, op.cit., passim. 47 Li Gensin, La nouvelle conception de la securite. În: „Agir“, no. 13, 2002, on-line, Dernière mise à

jour: 18 décembre 2006.

42

BIBLIOGRAFIE 1. Fukuyama, Francis, America la răscruce – Democraţia, puterea şi moştenirea

neoconservatoare, traducere de Andreea şi Nicolae Năstase, Editura Antet, 2006.

2. Hlihor, Constantin, Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale contemporane, Bucureşti, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I“, 2005.

3. Marga, Andrei, Filozofia lui Habermas, Iaşi, Editura Polirom, 2006. 4. Neag, Mihai-Marcel (coordonator), Securitatea umană în conflictele şi crizele

internaţionale, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, 2011.

5. Pâlşoiu, Ion, Geopolitica – ştiinţă interdisciplinară, Craiova, Editura Universitaria, 2006.

6. Perpelea, Nicolae, Argumente şi concepte pentru o analiză sociologică a discursurilor asupra riscului, Institutul de Sociologie al Academiei Române, www. racai. ro/ RISC1/Nicolae Perpelea.pdf

7. Simon, Herbert A., Models of Man, New York, John Wiley & Sons, 1957. 8. Strange, Susan, State şi pieţe, Iaşi, Institutul European, 1997. 9. Velicu, George, Dreptul apărării şi al conflictelor armate, Craiova, Editura

Sitech, 2006.

43

NATO ŞI SECURITATEA UMANĂ

Responsabilitatea de a proteja, specifică conceptului de securitate umană nu mai este un atribut exclusiv al statului. Rolul statului ca garant al securităţii individuale şi colective este completat şi încet înlocuit de organizaţiile internaţionale cu atribuţii în domeniul securităţii. Aceste modificări complexe pe care le înregistrează mediul internaţional de securitate determină implicarea tot mai activă a organizaţiilor internaţionale în gestionarea situaţiilor de criză şi implicit în asigurarea securităţii umane. NATO, cea mai mare şi mai puternică organizaţie politico-militară, are un rol determinant în asigurarea securităţii umane, prin obiectivele pe care le urmăreşte şi datorită capabilităţilor de care dispune.

Cuvinte-cheie: ameninţare, insecuritate, gestionare, organizaţii internaţionale,

comunitate

Evenimentele recente din lumea arabă, şi în mod special situaţia din Libia, care a atras reacţia comunităţii internaţionale în virtutea responsabilităţii de a proteja, au reiterat importanţa securităţii umane ca referinţă în dialogul pe teme de securitate. În discursul ţinut de secretarul de stat SUA, Hillary Clinton, în cadrul Conferinţei de la Londra privind problema libiană, principiile securităţii umane au fost recunoscute şi promovate ca aspiraţii umane fundamentale şi universal valabile („reprezentarea în guvernare [...], eliberarea de violenţă şi frică, şansa de a trăi în demnitate şi de a-şi pune în valoare abilităţile“)1, totodată urmărite ca obiective de perspectivă ale coaliţiei internaţionale angajate în rezolvarea crizei din ţara nord-africană.

Implicarea NATO pentru punerea în aplicare a rezoluţiilor ONU cu privire la Libia nu este surprinzătoare. Dincolo de proximitatea teatrului de operaţii (şi implicaţiile evidente ale acestei vecinătăţi), Alianţa Nord-Atlantică, prin capabilităţile de care dispune, este poate singura organizaţie de securitate în măsură să abordeze în mod comprehensiv situaţii complexe de criză, asigurând condiţiile necesare demarării coordonate a eforturilor integrate de stabilizare şi reconstrucţie2, în parteneriat cu organizaţii internaţionale guvernamentale sau aparţinând societăţii civile.

Un argument în acest sens este operaţia NATO din Afganistan (I.S.A.F.), ce promovează imaginea unei alianţe politico-militare flexibile, ce pune un accent tot mai puternic pe cooperarea cu organizaţiile civile, într-un efort coordonat şi integrat de promovare a unei stări minimale de securitate umană (echivalentul stabilizării unei situaţii de criză), ca prim pas către dezvoltarea socioeconomică pe principii subordonate intereselor de securitate umană.

Pornind de la dimensiunile de bază ce determină reperele de cristalizare şi operaţionalizare a conceptului de securitate umană şi de la premisele unui nou tip de geopolitică – pe criterii de securitate umană, o analiză pertinentă a valenţelor de securitate umană ce se regăsesc în teoria şi practica NATO este un exerciţiu de real interes.

1 Hillary Clinton, Hillary Clinton’s remarks at the London Conference on Libya, 29 martie 2011, http://www.voltairenet.org/article169184.html

2 Jayshree Bajoria, The Perils of Libyan Nation Building, April 7, 2011, http://www.cfr.org/libya/ perils-libyan-nation-building/p24609?cid=rss-fullfeed-the_perils_of_libyan_nation_bu-040711&utm_source= feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+cfr_main+%28CFR.org+-+Main+Site+Feed% 29&utm_content=Yahoo%21+Mail

44

O astfel de evaluare duce la o mai bună înţelegere a locului şi rolului NATO în dinamica actuală a stării de securitate, motivează opţiunile Alianţei Nord-Atlantice în materie strategică şi operaţională şi evidenţiază relaţia de determinare dintre acestea şi elementele de referinţă ale securităţii umane.

În anul 1994, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (U.N.D.P.) a publicat „Raportul anual asupra dezvoltării umane“3, document considerat actul de naştere al noţiunii de securitate umană, model conceptual ce a cunoscut ulterior ample dezvoltări definitorii pentru o nouă paradigmă a securităţii.

Genul proxim al conceptului de securitate umană a suferit două dezvoltări semnificative, în primul rând ca urmare a contribuţiei gândirii politice canadiane şi japoneze – absenţa fricii (freedom from fear) şi absenţa nevoilor (freedom from wants)4. Concret, absenţa fricii se referă la protejarea indivizilor de conflicte violente, asociate cu sărăcia, lipsa capacităţilor statale de suport şi a altor forme de inechitate (promovând ca soluţii: asistenţa de urgenţă, prevenirea şi rezoluţia conflictelor, construcţia păcii), pe când absenţa nevoilor reprezintă o abordare holistică a rezolvării necesităţilor umane legate de: foamete, boli, dezastre naturale, care afectează mult mai mulţi oameni decât conflictele violente (şi vede ca rezolvare a acestor surse de insecuritate focalizarea pe dezvoltare).

În 2005, raportul Secretarului General al ONU – In Larger Freedom: Towards Development Security and Freedom for All (2005) – a formulat o a treia dimensiune conceptului de securitate umană: „libertatea de a trăi în demnitate“5 – o adaptare a „libertăţii de a acţiona pe cont propriu“ (2003)6, dimensiune ce militează pentru necesitatea promovării regulii de drept şi a democraţiei.

Şcoala „absenţei fricii“ a căutat să impună ca subiect esenţial primatul protecţiei indivizilor în faţa conflictelor violente7, cercetarea ştiinţifică adoptând această viziune ca abordare minimală, restrânsă, a conceptului de securitate umană, dar nu fără a recunoaşte asocierea ameninţării violente cu alte forme de inechitate socio-economică şi politică8. O astfel de abordare este considerată ca asigurând dimensiuni realiste şi gestionabile demersurilor analitice, operând cu termeni ca „asistenţa în caz de urgenţă“ (emergency assistance), „prevenirea şi încheierea conflictelor“ (conflict prevention and resolution), „construcţia păcii“ (peace-building), dar şi cu o componenetă cheie a agendei sale, care a determinat o adevărată revoluţie în modalitatea de interpretare a ideii de suveranitate statală – conceptul „responsabilităţii de a proteja“.

Curentul absenţei nevoilor ca şi condiţie primordială a securităţii umane (conceptul „extins“ al securităţii umane) porneşte de la premisa că foametea, bolile şi dezastrele naturale ucid de departe mult mai mulţi oameni decât războaiele, genocidul şi terorismul la un loc9, fiind necesară asocierea acestora celorlalte ameninţări la adresa securităţii umane. Eliberarea de nevoi, dincolo de tarele asociate violenţei în diferitele ei forme

3 http://hdr.undp.org/en/reports/global/hdr1994/chapters/ 4 U.N.D.P., Human Development Report 1994, cap. 2, p. 24, http://hdr.undp.org/en/media/

hdr_1994_en_chap2.pdf 5 Raportul Secretarului General al ONU, In Larger Freedom: Towards Development Security and

Freedom for All (2005), în http://www.un.org/largerfreedom/contents.htm 6 Sadako Ogata, Amartya Sen, Human Security Now: Protecting and Empowering People, Comission on

Human Security, New York, 2003, http://www.humansecurity-chs.org/finalreport/English/FinalReport.pdf 7 Human Security Centre, Mini Atlas of Human Security, http://www.miniatlasofhumansecurity.info/

en/files/miniAtlas_human_security.pdf 8 http://www.humansecurityreport.info/index.php?option=content&task=view&id=24&Itemid=59 9 Ibidem.

45

de manifestare, promovează în mod exhaustiv necesitatea analizei tuturor aspectelor care aduc atingere a ceea ce este acceptat ca definind securitatea individului, punând accentul pe obiective de dezvoltare. Rezultă din aceasta că securitatea umană şi dezvoltarea umană sunt puternic interconectate, împărtăşind trei elemente fundamentale: focalizarea pe populaţie, perspectiva multidimensională şi identificarea sărăciei şi a inechităţii ca surse ale vulnerabilităţii individului10. O implementare corespunzătoare a strategiilor şi planurilor de ameliorare a stării de securitate umană din perspectiva absenţei nevoilor necesită, la rândul ei, un sistem de guvernare transparent şi responsabil, ancorat în legea de drept, o administraţie publică responsabilă şi eficientă, drepturi sociale, economice, politice şi civile reale, toate acestea definind condiţiile bunei guvernări.

Libertatea de a trăi în demnitate corespunde beneficiului accesului la drepturi civile şi politice ca: dreptul inerent la viaţă, nesupunerea la tortură sau acte de cruzime, la arest sau detenţie ilegală, dreptul la prezumţia de nevinovăţie, la un proces rapid şi corect, dreptul la liber sufragiu, la intimitate, la libertatea de expresie, asociere şi întrunire. Această libertate cuprinde şi drepturile economice, sociale şi culturale – dreptul la hrană, sănătate, educaţie şi protecţie socială, dreptul la muncă, dreptul de a participa la viaţa culturală a comunităţii şi a se bucura de beneficiile progresului ştiinţific şi a aplicaţiilor sale. Demnitatea, ca dimensiune a trăirii, presupune absenţa oricărei forme de privaţiune: foametea, ignoranţa, incapacitatea, dizabilitatea şi boala. Oamenii trebuie să fie în măsură să se protejeze de orice formă de discriminare, insecuritate, abuz sau nedreptate. Mai mult decât atât, ei trebuie să fie în măsură să participe activ şi consistent la procesele democratice care le vor afecta vieţile şi viitorul ca indivizi sau ca persoane.

Libertatea de a trăi în demnitate, în accepţiunea promovată de raportul Secretarului General al ONU, se leagă atât de drepturile omului cât şi de regimul de drept şi democraţie, aspecte distincte de nevoile de securitate ale individului confruntat cu violenţa sau cu alte nevoi de care depind supravieţuirea şi fiinţarea sa.

Cu toate că abordarea dihotomică „eliberare de frică/eliberare de nevoi“ este cel mai des întâlnită ca referinţă la domeniul securităţii umane, aceasta cunoaşte şi alternative, fiind permanent supusă abordărilor critice menite să evolueze şi să adapteze conceptul. Motivele care stau la baza unor astfel de demersuri îşi găsesc raţiunea în puncte de vedere şi viziuni diferite, nevoia de adaptări personalizate pe domenii particulare, sporirea gradului de eficienţă a conceptului ca instrument analitic, dorinţa de înlăturare a unor fundamente considerate a fi depăşite sau greşite, nevoia de operaţionalizare şi asigurare a unei perspective practice etc.

Având ca reper iniţial raportul U.N.D.P. din 199411, care vine şi detaliază modelul conceptual al securităţii umane prin determinarea principalelor referinţe menite să ofere contur şi să sprijine dezvoltarea valenţelor practice ale dimensiunilor eliberării de frică şi eliberării de nevoi, exprimate în realităţi concrete, ancorate în evenimente şi dependente de decizii, conturând trenduri şi marcând diferenţe în timp şi spaţiu în ce priveşte securitatea economică, cea alimentară, a sănătăţii, a mediului, securitatea personală, a comunităţii şi cea politică, dorim să facem doar o scurtă trimitere, fără pretenţii de exhaustivitate, către o serie de abordări menite să contribuie la maturizarea

10 Sabina Alkire, A conceptual Framework for Human Security, Centre for Research on Inequality, Human Security and Ethnicity (C.R.S.E.), Working Paper 2, University of Oxford, London, 2003.

11 http://hdr.undp.org/en/media/hdr_1994_en_chap2.pdf

46

conceptuală şi consolidarea bazelor necesare operaţionalizării conceptului de securitate umană: G. King şi C. Murray12, Kanti Bajpai13, Caroline Thomas14, Roland Paris15, Sabina Alkire16, Jennifer Leaning17, Alexander K. Lautensach18, Hans Günter Brauch19, Lyal Sunga20.

În România, o contribuţie importantă în acest domeniu o are grupul de cercetători şi colaboratori reuniţi în cadrul proiectului „Cunoaşterea şi contracararea factorilor de risc şi a vulnerabilităţilor la adresa securităţii umane“ al Academiei Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu“ Sibiu21, proiect ce – în cadrul unei abordări multidisciplinare – abordează o serie largă de problematici de interes major în câmpul de referinţă al securităţii umane.

Rezultate concrete în cea ce priveşte operaţionalizarea conceptului se regăsesc în relativ proaspăt elaboratul Index al Securităţii Umane (H.S.I.). Conturând în 2008-2009 un cadru iniţial pentru dezvoltarea H.S.I.22, D. Hastings a perseverat publicând, în 2010, versiunea a doua, îmbunătăţită, a indicatorului menit să sprijine vizualizarea spaţială a repartiţiei stării de securitate umană la nivel global23.

Principiile de bază ale responsabilităţii de a proteja24, ca recurs la acţiune în condiţii specificate de risc la adresa securităţii umane, au fost conturate în 2001, în cadrul sesiunii Comisiei Internaţionale privind Intervenţia şi Suveranitatea Statelor (I.C.I.S.S.). Acestea vizează prezervarea siguranţei, a bunăstării individuale şi a demnităţii umane inclusiv prin eludarea autorităţii de stat, în condiţiile în care aceasta devine ea însăşi ameninţare la adresa securităţii propriilor cetăţeni.

Chiar dacă, în anumite contexte, suveranitatea statală este confundată cu autoritarismul şi dispunerea discreţionară de soarta naţiunilor, aceasta implică o serie de responsabilităţi, protecţia propriei populaţii – cu care statul se identifică – fiind primordială. Este legitim să considerăm că interesul naţional al unui stat trebuie să fie

12 Gary King, Christopher Murray, Rethinking Human Security. Political Science Quarterly, vol. 116, no. 4, http://gking.harvard.edu/files/hs.pdf

13 Kanti Bajpai, Human Security: Concept and Measurement, Kroc Institute, SUA, 2000. 14 Apud Sabina Alkire, op.cit., p. 16. 15 Paris Roland, Human Security: Paradigm Shift or Hot Air? În: „International Security“, vol. 26, no. 2,

2001, pp. 87-102, http://aix1.uottawa.ca/~rparis/Paris.2001.IS.Human%20Security.pdf 16 Sabina Alkire, op.cit. 17 *** Workshop: Measurement of Human Security, Harvard University JFK School of Government,

november 30, 2001. 18 Alexander K. Lautensach, Expanding Human Security. In: „NIDC Studies and Analyses,

Information and Documentation Center on NATO from Moldova“, Chişinău, 16 july 2007. 19 Hans Günter Brauch, Úrsula Oswald Spring, John Grin, Czeslaw Mesjasz, Patricia Kameri-Mbote,

Navnita Chadha Behera, Béchir Chourou, Heinz Krummenache, Facing Global Environmental Change: Environmental, Human, Energy, Food, Health and Water Security Concepts, Hexagon Series on Human and Environmental Security and Peace, vol. 4, Berlin – Heidelberg – New York, springer-Verlag, 2009.

20 Lyal S. Sunga, The Concept of Human Security: Does it Add Anything of Value to International Legal Theory or Practice? În: „Power and Justice in International Relations – Interdisciplinary Approaches to Global Challenges Power and Justice in International Relations “, editat de către Marie-Luisa Frick şi Andreas Oberprantacher, Ashgate Publishers, 2009.

21 Mihai-Marcel Neag (director proiect), Cunoaşterea şi contracararea factorilor de risc şi a vulnerabilităţilor la adresa securităţii umane, Sibiu, Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu“, http://www.securitateumana.com/index.php

22 http://www.humansecurityindex.org/?m=201009 23 David A. Hastings, The Human Security Index: An Update and a New Release, 11 decembrie

2010, http://wgrass.media.osaka-cu.ac.jp/gisideas10/viewpaper.php?id=381 24 Raport I.C.I.S.S., The Responsibility to Protect, International Development Research Council,

Ottawa, 2001, în http://www.iciss.ca/report2-en.asp

47

congruent cu interesul colectiv al cetăţenilor săi. În consecinţă, atunci când un stat nu este capabil sau nu are determinarea necesară pentru a interveni în situaţii care pun în pericol securitatea propriilor cetăţeni (în sensul ei larg), principiul neamestecului în treburile interne ale statului respectiv îşi pierde consistenţa25, dincolo de orice discuţie axată pe problemele de etică a relaţiilor internaţionale26 pe care o astfel de poziţie ar putea-o ridica.

În acest context intră în discuţie problematica intervenţiei cu scop umanitar27, care se referă la interferenţa armată28 a unui stat (grup de state) pe teritoriul suveran al altui stat, cu obiectivul declarat de a pune capăt sau a reduce suferinţele populaţiei acestuia, rezultate ca urmare a unui conflict armat intern, a crizei umanitare sau a crimelor la care sunt supuşi de către aparatul propriului stat, obiectiv care nu poate fi asociat cu scopuri anexioniste sau atingeri aduse integrităţii teritoriale29 a statului ţintă. În practică, acţiunile legate de intervenţia umanitară se leagă de două situaţii: dreptul de intervenţie şi obligaţia de intervenţie, aspecte ce separă motivele umanitare de raţiunile politice şi urmăreşte un demers dezinteresat al puterilor care intervin.

Punând în balanţă faptul că intervenţiile militare externe care au avut ca scop protecţia comunităţilor în interiorul unor state suverane au fost supuse criticilor atât în situaţiile în care s-au produs (cazurile Somaliei, Bosniei, Kosovo, şi mai nou, Libia), cât şi atunci când a existat reţinere privitor la o astfel de implicare (genocidul din Ruanda), se observă necesitatea ca un astfel de demers să se bazeze pe norme şi fundamente juridice clare, care să elimine arbitrarul – dincolo de argumentul beneficiilor scontate.

În acest context, se pune accent în primul rând pe ideea de prevenţie, în baza unei înţelegeri colective a motivaţiilor sociale profunde şi prin manifestarea determinării în alinierea la efortul comun, aceasta presupunând – în primul rând – încurajarea investiţiilor în sfera proiectelor de dezvoltare. Odată declanşate, crizele umanitare asociate riscurilor şi vulnerabilităţilor la adresa securităţii umane (pornind de la cauze identificate în starea de instabilitate economică, politică sau socială) trebuie abordate astfel încât să asigure o proiecţie pe termen lung a demersurilor amelioratoare.

25 Atitudinea juntei militare din Myanmar privitor la dezastrul umanitar provocat de trecerea ciclonului Nargis a revoltat mediul internaţional. Doar vizita Secretarului General al ONU, Ban Ki Moon, a dus la o deblocare relativă a accesului ajutoarelor umanitare în zonele calamitate şi probabil că a prevenit punerea pe rol a unei intervenţii umanitare sprijinite militar (http://news.bbc.co.uk/2/hi/uknews/politics/ 7406023.stm; http://articles.cnn.com/2008-05-23/world/myanmar_1_cyclone-survivors-aid-workers-cyclone- nargis?_s=PM:WORLD).

26 C.A.J. Coady, The Ethics of Armed Humanitarian Intervention, U.S. Institute of Peace, Peaceworks no. 45, august 2002, http://www.usip.org/pubs/peaceworks/pwks45.html

27 Bernard Kouchner este considerat părintele intervenţionismului modern, care promovează responsabilitatea democraţiilor liberale de a interveni în caz de dezastru umanitar (a se vedea Mario Bettati, Bernard Kouchner, Le devior d`ingerence. Peut-on les laisser mourir?, Denoel, Paris, 1987; Tom Allen, David Styan, A right to interfere? Bernard Kouchner and the new humanitarianism, Journal of International Development 6, 2000, pp. 825-842.); o analiză a faţetei umanitare a intervenţiei militare este prezentată în Alexandru Kiş, The Afghanistan War as Humanitarian Intervention – a view over the implications of Military through the process of ensuring Human Security in Zabul Province, The 14th KBO International Conference, Sibiu, „Nicolae Bălcescu“ Land Forces Academy Publishing House, 2008.

28 Kofi Annan, intervenţia nu trebuie înţeleasă ca un recurs exclusiv la forţă, existând multe alte posibilităţi de asistenţă (Kofi Annan, Two concepts of sovereignty. În: „The Economist“, 18.09.1999, apud http://www.un.org/News/ossg/sg/stories/articleFull.asp?TID=33&Type=Article).

29 Aşa cum s-a întâmplat în cele din urmă cu Serbia, căreia i s-au oferit garanţii privind integritatea sa teritorială, ulterior nesocotite.

48

Considerăm că termenii de operare ai conceptului de securitate umană permit examinarea cauzelor stărilor insecurizante interne şi se constituie în sistem de referinţă pentru identificarea, prioritizarea şi rezolvarea unor probleme transnaţionale; în mod complementar, elementele responsabilităţii de a proteja privesc nu numai responsabilitatea de a preveni şi a reacţiona, ci şi pe cea de a reclădi.

În starea de securitate umană se găsesc motivaţiile profunde care generează cadrul responsabilităţii de a proteja, ca obligativitate a comunităţii internaţionale de a depăşi barierele impuse de suveranitatea statală în favoarea prezervării securităţii indivizilor. Prin această prismă, suveranitatea devine mai mult decât un principiu funcţional în relaţiile internaţionale, implicând şi responsabilitatea internă în ce priveşte respectul demnităţii şi drepturilor fundamentale ale populaţiei rezidente. De aici rezultă că recunoaşterea internaţională a suveranităţii unui stat implică o responsabilitate subsidiară în ce priveşte protecţia comunităţii statului respectiv30.

Pentru a servi în mod corespunzător aceste deziderate, la rândul ei, paradigma securităţii umane, ca reper al dezvoltării sustenabile, necesită o dezvoltare conceptuală care să asigure claritate şi generalitate31, din care să decurgă roluri specifice ale actorilor internaţionali. În lipsa acestora şi în absenţa unor criterii de prioritizare a riscurilor de securitate umană, conceptul riscă să fie manipulat şi deturnat de la sensul iniţial şi să fie aservit justificării unor acţiuni motivate de alt gen de interese, devenind astfel o sursă de insecuritate, deoarece este evident că la starea de securitate globală nu se poate ajunge nici prin impunerea unei ideologii, şi nici prin subversiuni justificate de intenţii considerate bune32.

Actualmente, această logică este limitată de către ONU la cazuri de genocid, purificare etnică şi crime împotriva umanităţii33, situaţii în care naţiunile se declară pregătite ca – prin rezoluţie a Consiliului de Securitate – să intervină militar, în caz de epuizare a mijloacelor pacifiste menite să amelioreze situaţia.

Dezvoltarea unui index al securităţii umane (Human Security Index – H.S.I.) este o provocare care pleacă de la necesitatea de a gestiona în mod corespunzător dimensiunile conceptului de securitate umană şi aplicaţiile pe care acesta le găseşte în politicile promovate la nivel global. După cum arată raportul I.C.I.S.S. din 200234, securitatea umană urmăreşte concilierea securităţii individului cu securitatea statului, recunoscând suveranitatea statului, dar şi garanţia pe care comunitatea internaţională trebuie să o asigure indivizilor prin autorizarea intervenţiei pentru a proteja în condiţii specificate – fapt ce marchează trecerea de la conceptul de suveranitate ca principiu absolut la cel de suveranitate ca prerogativă condiţionată de „contractul social“. Această poziţie

30 Galia Glume, Responsabilité de protéger, Centre d’études des crises et des conflits internationaux, Université catholique de Louvain, http://operationspaix.net/Responsabilite-de-proteger?var_mode=calcul, consultat în iunie 2009.

31 În prezent există cel puţin patru versiuni diferite (U.N.D.P., abordarea japoneză, cea canadiană şi accepţiunea U.E.), care dezbat gradul de cuprindere al conceptului de securitate umană între reperele „absenţei fricii“ şi „absenţei nevoilor“.

32 Lucian Culda, Promovarea securităţii globale – repere teoretice, Sibiu, Centrul de Studii Sociale Procesual-Organice, 2006, p. 7.

33 Genocidul, purificarea etnică şi crimele împotriva umanităţii sunt în egală măsură ameninţări atât din perspectiva securităţii umane, cât şi la adresa securităţii şi păcii internaţionale.

34 International Commission on Intervention and State Sovereignty (I.C.I.S.S.), The responsibility to protect: report from the International Commission on Intervention and State Sovereignty, 2002, http://www.dfaitmaeci.gc.ca/iciss-ciise/report-en.asp

49

reclamă însă fundamente solide şi responsabilitate, fiind necesară depăşirea stadiului de agendă politică35 a securităţii umane.

Indexul securităţii umane poate avea o utilitate aparte în acest sens36, constituindu-se ca reper al unui posibil sistem de avertizare timpurie în materie (H.S.I. permite vizualizarea trendurilor dimensiunilor de referinţă ale securităţii umane, avertizând asupra direcţiilor evolutive şi amplitudinii schimbărilor), facilitând focalizarea atenţiei asupra regiunilor de risc (prin intermediul GIS37 se pot contura hărţi ale gradului de sensibilitate din punct de vedere al securităţii umane, oferind o perspectivă geopolitică asupra subiectului), dar şi asupra sectoarelor problematice (prin dezagregarea scorului H.S.I. şi identificarea elementelor ce se constituie în vectori ai direcţiei de evoluţie, permiţând o reacţie remedială adecvată).

Dincolo de cunoaşterea relativă asigurată de accesul la date, comparaţia ştiinţifică pe care o promovează un astfel de index presupune deducerea unor legi generale din multitudinea cazurilor specifice. Acestea se concretizează în determinarea cauzalităţii şi a interdependenţelor spaţiale şi temporale ale evoluţiilor indicatorilor de stare analizaţi.

Toate acestea pot servi la redefinirea priorităţilor în politicile naţionale şi internaţionale (în ceea ce priveşte grupurile ţintă şi normele, reglementările şi măsurile administrative adecvate), ducând la stabilirea, în final, a unor standarde naţionale şi internaţionale care să garanteze protecţia multidimensională a fiinţei umane.

Comisia pentru Măsurarea Performanţei Economice şi a Progresului Social (C.M.E.P.S.P.), constituită la cererea preşedintelui francez Sarkozy în februarie 200838, a avut ca scop, printre altele, determinarea unor indicatori relevanţi ai progresului social şi crearea unor instrumente alternative fezabile pentru abordarea adecvată a informaţiilor statistice care ar putea sta la baza conturării principiilor de întocmire a unui Index al securităţii umane. Autorii raportului consideră că se impune trecerea de la sistemul de măsurare centrat pe producţia economică la cel ce măsoară bunăstarea populaţiei, aceasta din urmă direct conectată cu sustenabilitatea (standardele materiale de viaţă – venit, consum şi proprietate; sănătate; educaţie; activităţi personale, incluzând munca şi adăpostul; expresia politică şi guvernarea; conexiunile sociale şi sistemul de relaţii; mediul – condiţia prezentă şi viitoare; insecuritatea de natură economică şi fizică). Performanţa în materie de bunăstare trebuie întotdeauna corelată cu sustenabilitatea şi cu mecanismele sale de subzistenţă în timp, dar şi cu dimensiunile subiective ale percepţiei calităţii vieţii, aceasta depinzând de condiţiile şi capabilităţile obiective ale comunităţilor.

În ceea ce priveşte documentarea diversităţii experienţelor individuale şi a legăturilor dintre variatele dimensiuni ale vieţii, o serie de demersuri interesante în acest câmp al percepţiei subiective a calităţii vieţii şi bunăstării, traduse în nivelul individual de fericire, sunt reprezentate de proiecţia globală a fericirii şi bunăstării

35 Rita Floyd, Human Security and the Copenhagen School`s Securitization Approach: Conceptualizing Human Security as a Securitizing Move. În: „Human Security Journal“, nr. 5/2007, p. 38.

36 A se vedea, dezvoltat, în Kanti Bajpai, Human Security: Concept and Measurement, http://www.cpdsindia.org/conceptandmeasurement.htm

37 Un exemplu ce poate constitui un punct de plecare este oferit de Nathalie Stephenne, Clementine Burnley, Francois Kayitakire et. al., Consultative assessment and Geographical Information Systems techniques to develop a regional spatial decision support model of instability – test case on the Caucasus Region, Joint Research Centre (J.R.C.), European Communities, 2009.

38 Joseph E. Stiglitz, Amartya Sen, Jean-Paul Fitoussi, Report by the Commission on the Measurement of Economic Performance and Social Progress, www.stiglitz-sen-fitoussi.fr

50

realizată de către Adrian White, din cadrul Universităţii din Leicester (2007)39, sau Indexul (Ne)Fericirii Planetare (The UnHappy Planet Index – H.P.I.), lansat de think-tankul britanic The New Economics Foundation – N.E.F.40 începând cu 2006.

Bilanţul stării de securitate umană a comunităţii (cuprinzând inclusiv sistemul teritorial de suport) în ceea ce priveşte incidenţa ameninţărilor (dependentă de hazarde) vs. capabilităţile de gestionare (norme, instituţii, reprezentivitate decizională) poate constitui, de asemenea, un reper în demersul de comparare a sistemelor comunitate-teritoriu. Multitudinea de comunităţi, fiecare cu specificul său cultural, cu propriile orizonturi de percepţie şi proiecţie a propriei existenţe, reclamă flexibilitate din partea conceptului de securitate umană, fiind încă o provocare pentru utilitatea analitică, viabilitatea politică şi dimensiunea practică pe care un index dedicat măsurării nivelului acesteia trebuie să le întrunească.

Astfel, lipsa unei abordări participative, proeminenţa indicatorilor cantitativi în detrimentul celor calitativi41, conservatorismul în ce priveşte noţiunea de securitate sau limitarea antropocentrică a abordării, fără o încadrare în cultura securităţii ecosistemului, pot să se constituie în obstacole la adresa unui posibil Index al securităţii umane42.

K. Bajpai identifică, la rândul său, o serie de posibile limitări ale H.S.I.43: • cea a validităţii şi consistenţei, ridicată de reprezentarea adecvată a conceptului

prin implementarea indicatorilor; • problema ridicată de agregarea unor măsuri diferite şi de ponderarea lor în

cadrul formulei de stabilire a gradului de securitate umană; • condiţionarea regională a realităţilor exprimate în H.S.I.; • subiectivitatea interpretărilor realităţilor sociale, care necesită coroborarea cu

alte metode (cum ar fi sondaje ale opiniei publice, evaluări calitative periodice ale stării de securitate umană şi altele).

După cum am arătat anterior, o primă tentativă de elaborare a unui astfel de index aparţine lui David Hastings44, dar rămâne de văzut în ce măsură indexul, în formula stabilită, poate sprijini capacităţile de anticipare şi fundamenta procese decizionale cu caracter preventiv/preemptiv în ceea ce priveşte evoluţiile curbelor stării de securitate umană integrată şi atingerea unor puncte critice care pot determina evenimente de impact la nivelul anumitor comunităţi, cu pregnante semnificaţii regionale/globale.

Alunecarea sistemului internaţional către un model cu ierarhii redefinite şi cu un regim redivizat al distribuţiei puterii (influenţei) pune în scenă un spectru larg de atitudini relaţionale45 între o multitudine de actori relevanţi46, oferind noi dimensiuni

39 http://www.technovelgy.com/ct/Science-Fiction-News.asp?NewsNum=893 40 Saamah Abdallah, Sam Thompson, Juliet Michaelson et. al., The UnHappy Planet Index 2.0: Why good

lives don’t have to cost the Earth, The New Economics Foundation, june 2009, www.happyplanetindex.org/ public-data/files/happy-planet-index-2-0.pdf; reperele care sunt avute în vedere pentru a defini gradul de fericire sunt: speranţa de viaţă, satisfacţia vieţii şi amprenta ecologică a existenţei (consumul uman raportat la capacitatea planetei de a-şi regenera resursele).

41 Aspectele calitative ale securităţii umane includ elemente ca: emanciparea, consolidarea şi capacitatea de a se bucura de demnitatea umană.

42 Katja Svensson, Human security as inclusive security – gender, epistemology and equality. În: „African Security Review“, 16.2, Institute for Security Studies.

43 Kanti Bajpai, op.cit. 44 David A. Hastings, op.cit. 45 Kenneth N. Waltz, Teoria politicii internaţionale, Iaşi, Editura Polirom, 2007.

51

strategiilor, politicilor şi realităţilor din domeniul securităţii, într-o adevărată reţea de dependenţe şi interese interconectate, cărora i se adaugă dimensiunea nu mai puţin complexă a controlului şi gestiunii interne.

Toate aceste structuri organizaţionale, precum şi reţelele multidimensionale de relaţionare, definesc sistemele de securitate care gestionează şi determină starea de securitate umană. Facem, astfel, trimitere directă către comunităţile umane „subordonate“ unor sisteme de autogestiune, de la organizări arhaice (de factură tribală) până la cele ce conturează un anumit tip de identitate, dobândită prin apartenenţa la o localitate, regiune, stat, organizaţie, care pot contribui la ameliorarea poziţiei individului în materie de securitate, asigurând confortul necesar dezvoltării personale.

La nivel de reprezentare funcţional-teritorială putem astfel distinge sisteme teritoriale de securitate, caracterizate printr-o uniformitate a statusurilor, intrărilor şi ieşirilor în materie de securitate umană. Acestea sunt: comunităţile, statele, grupările de state (pivotând în jurul unor seturi de interese comune, în special de natură securitar-economică, culturală şi socială), alianţe de state (cu focus pe securitatea naţională/de bloc) şi uniuni de state (ca expresie integratoare a democratizării avantajelor sumei de valori şi a plus-valorii generate de un spaţiu de securitate comun).

Interferând multidimensional cu aceste organizări, există alte două sisteme care ponderează reperele de securitate umană prin pârghii specifice – organizările societăţii civile47 (ca factor de presiune de jos în sus în luarea decizilor privind dezvoltarea socială sau a deciziilor de interes public) şi organizaţiile internaţionale (ca instanţe suprastatale cu rol regulator atât în relaţiile dintre state, cât şi în ceea ce priveşte promovarea şi prezervarea unor seturi de valori şi drepturi ce privesc nemijlocit fiinţa umană).

Statul rămâne în continuare principalul reper ca sistem de securitate la care se raportează fiinţa umană atunci când îşi evaluează existenţa şi perspectivele. Prin mecanismele complexe dezvoltate în timp, statul – într-o formulă a sa ideală – este garantul securităţii fizice şi demnităţii cetăţenilor, promovând premisele bunăstării şi asigurând libertatea individuală de exprimare şi opţiune.

Astfel, cu toate că subiectul securităţii umane nu este centrat pe stat, viziunile, strategiile, politicile de acţiune şi măsurile care se iau cu efect în câmpul securităţii umane aparţin în mod aproape covârşitor acestuia. Este de remarcat faptul că, prin conceptele de securitate naţională, sunt tot mai frecvent promovate obiective care îmbogăţesc domeniul prezervării valorilor statului cu cele specifice securităţii umane. Ceea ce defineşte orientarea unui stat este calitatea pro-cetăţean sau pro-statală a măsurilor ce decurg din acestea, fapt ce reclamă politici integrate care, în baza focalizării pe obiective de securitate umană, să ducă la prezervarea suveranităţii prin sporirea legitimităţii statului, ca protector al cetăţeanului şi promotor al intereselor acestuia.

Observăm că presiunile în acest sens vin din două direcţii: pe de o parte, evoluţia multidimensională a propriei populaţii, care se „redescoperă“ într-o lume în transformare (democratizare48) şi începe să îşi schimbe reperele în materie de standarde de viaţă, şi

46 Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian, Lumea 2009. Enciclopedie politică şi militară (Studii strategice şi de securitate), Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2009, pp. 23-32.

47 A se vedea o definire a societăţii civile la http://www.fndc.ro/comunitate/societatea_civila.html, consultat în iunie 2010.

48 Democraţia constituie premisa cea mai valoroasă a instalării primatului securităţii umane la nivel de stat. Prin această prismă, virtuţile democraţiei, aşa cum subliniază Amartya Sen (A. Sen, Democracy as a Universal Value, Journal of Democracy vol. 10, no. 3, 1999, pp. 3-17), sunt legate de libertatea

52

pe de altă parte, dizolvarea rigidităţii înţelegerii noţiunii de suveranitate, provocată atât de conceptul responsabilităţii de a proteja, cât şi de presiunile politico-economice externe tributare globalizării.

Procesul repoziţionării statelor pe scena relaţiilor politice internaţionale are, la rândul său, o puternică semnificaţie în plan intern. Dobândirea unor avantaje economice strategice, asigurarea unui nivel decisiv de influenţă în evoluţia unor procese vitale, controlul procesualităţilor sistemice, prezervarea securităţii naţionale (şi reflectarea propriei securităţi la nivel regional şi global), ca obiective ale politicilor internaţionale, toate se reflectă în politica internă, tradusă în acţiuni menite – în anumite circumstanţe – să îmbunătăţească condiţia comunităţilor.

Proiectarea acestor interese nu se poate rezuma însă strict la teritoriul naţional, situaţie în care echilibrul obţinut ar fi unul precar, supus contagiunii vecinătăţilor şi conexiunilor insecurizante. Securitatea fiecărei naţiuni trebuie concepută în context mult mai larg, care acceptă anumite ierarhii şi dinamici multidimensionale, dar care nu fac rabat de la interesele reperului unic care le definesc: fiinţa umană (comunităţile/ congregaţiile umane). Deviaţiile de la aceste repere duc la fenomenologia statelor eşuate49, entităţi incapabile să îşi exercite funcţiunile de bază din punct de vedere al controlului teritorial, inconsistenţei la nivel politic sau ineficienţei funcţionale, cu consecinţe de cele mai multe ori devastatoare în ce priveşte nivelul stării de securitate umană în ariile de referinţă.

Domeniul substatal al securităţii umane este de maximă importanţă în analiza oricăror problematici cu referire la libertăţile pe care respectivul concept i le atribuie, de drept, fiinţei umane, prin faptul că, la acest nivel de reprezentare, atingem stadii ale organizării sociale care ne apropie de problemele şi nevoile concrete, particularizate, ale indivizilor şi comunităţilor.

Însăşi atomizarea problemelor securitare, focalizate pe individ, îi conferă acestuia un drept de exprimare aparte, dincolo de simpla reprezentare pe care o asigură sistemul electiv democratic.

Pornind de la realitatea faptului că omul este o fiinţă socială, dezvoltându-se între reperele destinului grupului de apartenenţă şi aspiraţiile grupului de referinţă, se justifică pe deplin o dezvoltare a studiului cadrului substatal al securităţii umane din perspectiva securităţii comunităţilor umane (securitatea aşezărilor umane).

O altă dimensiune a sistemului de securitate umană substatal, totodată una dintre componentele de bază pe care societatea modernă se structurează, pe lângă fundamentele economice şi politice, este reprezentată de componenta societăţii civile (ca factor de legitimare/amendare a realităţilor normate formal la nivel de stat sau suprastatal).

Expresia „societate civilă“ a fost utilizată, în timp, pentru desemnarea a două realităţi distincte – pe de o parte societatea organizată ca stat, şi pe de altă parte, o sferă a vieţii sociale coexistentă statului, reglementată de o anumită ordine legală, dar autonomă şi

politică a cetăţenilor, caracterizată prin participare socială şi bunăstare, valenţele instrumentale ale democraţiei (feedbackul instituţional la nevoile exprimate ale cetăţenilor) şi importanţa sa constructivă, generatoare de valori menite să susţină procesul schimbului de informaţii, identificarea nevoilor, setarea priorităţilor, fundamentarea alegerilor şi construirea consensului. În termeni de securitate umană pozitivă, acestea definesc un sistem participativ bazat pe pârghii substatale aparţinând spaţiului public, după cum vom arăta într-un alt capitol.

49 Alexandru Kiş, Daniel Frunzeti, Topul statelor eşuate, de la reper în cercetarea ştiinţifică la instrument de manipulare, lucrare publicată în „Politici şi strategii de securitate în cadrul relaţiilor internaţionale la începutul mileniului al III-lea“, Sibiu, Universitatea „Lucian Blaga“, 24 mai 2008.

53

aflată într-un echilibru cu acesta. Este de remarcat, în acest sens, voluntarismul puterii de stat în a permite libera manifestare (adică existenţa în sine) a sferei publice a intereselor private; o delimitare a ceea ce reprezintă, ca suport şi expresie, societatea civilă, este lămuritoare în a exprima gradul libertăţii de expresie a comunităţilor.

Conform accepţiunii promovate de Fundaţia Naţională pentru Dezvoltare Comunitară50, societatea civilă este reprezentată instituţional de organizări sociale şi civice voluntare, considerate ca temelie a unei democraţii funcţionale, care au libertatea şi abilitatea de a se implica în luarea deciziilor privind dezvoltarea socială sau a deciziilor de interes public, promovând scopuri şi valori proprii.

Ca noţiune, aceasta descrie „forme asociative de tip apolitic şi care nu sunt părţi ale unei instituţii fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri (sectorul privat), [...] care intervin pe lângă factorii de decizie, pe lângă instituţiile statului de drept pentru a le influenţa, în sensul apărării drepturilor şi intereselor grupurilor de cetăţeni pe care îi reprezintă“51, în virtutea iniţiativei voluntare a acestora. Formelor organizaţionale care definesc la nivel instituţional societatea civilă li se adaugă şi manifestările spontane şi efemere ale oamenilor ce se reunesc cu diferite ocazii sau în virtutea unui scop comun52.

Pe lângă o necesară transparenţă şi responsabilitate, viabilitatea organizaţiilor societăţii civile dintr-un cadru dat poate fi garantată de racordarea la instituţii ale unei societăţi civile internaţionale a căror putere şi arie de acţiune sunt mult mai extinse, precum şi de crearea unei proiecţii virtuale a societăţii civile, prin intermediul Internetului, care ar conduce la creşterea gradului de coeziune socială, facilitând accesul la informaţie şi participarea populaţiei la diferite acţiuni53.

Modalităţile prin care organizaţiile societăţii civile se pot angaja în asigurarea unei stări de securitate umană îmbunătăţite constă în: securizarea bunăstării materiale, sprijinirea accesului la serviciile publice, furnizarea de asistenţă în orice domeniu, asigurarea educaţiei civice, facilitarea accesului la informaţie, reprezentarea doleanţelor, determinarea creşterii transparenţei şi a responsabilităţii proceselor politico-administrative, promovarea legitimităţii în relaţie cu guvernarea, creşterea coeziunii sociale etc., atât în procesul de consolidare a democraţiei, cât şi în eforturile de construire a păcii în zonele afectate de flagelul războiului54.

Ca relevanţă a acestor acţiuni, N. Perlas vede societatea civilă constituindu-se într-o a treia forţă globală, ce provoacă monopolul puterii lumii economice (marile corporaţii transnaţionale) şi al liderilor politici (reprezentând polii de putere statală)55.

Domeniului suprastatal al securităţii umane îi aparţin subiectele legate de continuitatea sau discontinuitatea unui nivel minim al stării de securitate umană, ce transcede limitele geografice şi de competenţă ale statului. Distingem aici ecarturile

50 http://www.fndc.ro/comunitate/societatea_civila.html, consultat în iunie 2010. 51 Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, www.fdsc.ro, consultat în iunie 2010. 52 Volkhart Finn Heinrich, Mahi Khallaf, Assessing civil society in Cyprus and across the world – the

CIVICUS Civil Society Index (http://www.civicus.org/new/media/AssessingCivilSocietyinCyprusAcrossthe World.pdf), p. 4.

53 http://www.fndc.ro/comunitate/societatea_civila.html, consultat în iunie 2010. 54 Thania Paffenholz, Christoph Spurk, Civil Society, Civic Engagement, and Peacebuilding. În:

„Social Development Papers“, Paper no. 36/october 2006, Washington DC, http://www.worldbank.org/ conflict, consultat în iunie 2010.

55 Nicanor Perlas, Civil Society – The Third Global Power; The Collapse of the WTO Agenda in Seattle, http://southerncrossreview.org/4/wto.html, consultat în iunie 2010; Nicanor Perlas este preşedintele Centrului pentru Dezvoltare Alternativă, autor al cărţii Shaping Globalization: Civil Society, Cultural Power and Threefolding.

54

reprezentate de domeniul geopolitic global, caracterizat de un grad mare de eterogenitate şi de cel regional, a cărui scară de mărime, după D. Frăsineanu, descrie „spaţii suprastatale, cu o geometrie variabilă, ordonată de diverse funcţionalităţi politice, economice, sociale şi militare“, identificate prin omogenitate, coerenţă individuală şi complexitate56. Regiunile geopolitice (în calitate de entităţi distinse prin unitatea caracteristicilor geografice ca factor al formării unui cadru de manifestare a acţiunilor politice şi economice comune) tind să îşi consolideze afinităţile interioare prin parcurgerea unor etape integraţioniste tot mai evidente. După I. Ianoş, regiunile apar ca limitate de spaţii de discontinuitate, atât din perspectivă geografică, cât şi prin prisma unor referinţe calitative de natură socio-culturală, cu rol ponderator în manifestarea a două procese: globalizarea localului şi localizarea globalului57.

Astfel, avem de-a face cu viziuni şi instanţe de reglementare legate de forme de organizare ce reunesc statele în asociaţii, federaţii, confederaţii sau uniuni, de primatul unor tratate sau convenţii bi sau multilaterale ori de ascendentul regulator al unor organizaţii internaţionale, dar şi cu emergenţa unor vectori de influenţă cu caracter regional.

Uniformizarea propagată prin globalizare tinde să determine, teoretic, dispariţia diferenţierilor de organizare dintre teritorii. În condiţiile în care acest proces este direcţionat exclusiv către standardele de securitate umană, urmărind, concomitent, prezervarea valorilor identitare, este pus în lumină un efort pozitiv căruia trebuie să i se asocieze programe bine coordonate şi abil implementate.

În ceea ce priveşte abordarea comparativă a aspectelor calitative ale securităţii umane, atunci când ne raportăm la diferite niveluri de reprezentare geopolitică, diferenţele (exprimate prin indicatori specializaţi) sunt conştientizate ca decalaje, determinând, pe de o parte, sisteme de referinţă, şi pe de altă parte fluxuri de mobilitate. Suma diferenţelor, exprimată prin indicatori agregaţi (Indexul Securităţii Umane), conturează tabloul disparităţilor teritoriale şi determină acordul fin al orientărilor în materie de securitate umană, care pot îmbrăca variate forme de manifestare – de la fenomenul migraţionist şi până la confruntarea violentă.

Proprietăţile specifice spaţiului geopolitic decurg din variabilitatea cantitativă şi calitativă a relaţiilor locale, regionale sau globale dintre componentele mediului natural, social, economic şi activitatea politică. Dezvoltarea, la nivel global, a unui mare număr de organizaţii şi agenţii internaţionale indică o atenţie crescută a statelor cu privire la viaţa economică şi socială a popoarelor. Sprijinul pe care statele şi-l acordă bilateral sau multilateral capătă o importanţă aparte, securitatea socială depăşind tot mai mult barierele naţionale, cunoscând succesiuni graduale ale dezvoltării către limite teritoriale regionale.

Pe de altă parte, disfuncţiile interne sau cele de relaţionare externă ale statelor se traduc în tensiuni care pot evolua în stări de criză sau chiar conflicte armate58, cu reprezentări diferite în funcţie de palierul de referinţă (comunitate, stat, sistem), dar cu efecte negative inevitabile la nivel individual. Aceste distorsiuni ale stării de normalitate reclamă intervenţia sistemelor de securitate configurate tocmai în vederea diminuării riscurilor identificate – de aici reieşind rolul pe care organizaţiile internaţionale interguvernamentale îl au în domeniul securităţii.

56 Dragoş Frăsineanu, op.cit., p. 92. 57 Ioan Ianoş, Discontinuităţile spaţiale, organizarea spaţiului şi dezvoltare teritorială, Note de curs –

Şcoala Doctorală, Universitatea din Oradea, 2010, p. 9 et passim. 58 A se vedea, pe larg, despre problematica crizei şi a conflictului armat în T. Frunzeti, V. Zodian,

op.cit., pp. 47-54.

55

Organismele internaţionale au un rol aparte în procesul de evaluare continuă a situaţiei de securitate la nivel regional şi global59, prin analiza şi reconsiderarea permanentă a priorităţilor de securitate regională şi globală şi adaptarea conceptelor de securitate în raport cu noile evoluţii din toate domeniile de referinţă.

NATO, ca organizaţie de securitate puternic determinată să participe la efortul global de asigurare a unui mediu internaţional stabil şi sigur, trebuie să îşi întărească eficienţa în operaţiile de gestionare a situaţiilor de criză printr-o pondere crescută a colaborării între militari şi civili, atât în cadrul organizaţiei, cât şi în ceea ce priveşte partenerii externi.

Transformarea militară a NATO este dublată de una politică, ca răspuns la transferul de la un tip de ameninţare – invazia militară masivă – la o varietate de riscuri şi ameninţări asimetrice generate de diferite surse, din diferite direcţii şi interacţionând de cele mai multe ori în modalităţi impredictibile. Scopul transformării politice este cel de a creşte rolul NATO ca forum de dialog politic în toate problematicile de securitate ce privesc comunitatea euroatlantică, dar şi în parteneriate cu acoperire globală.

În mod curent, NATO este implicată în operaţiuni de menţinere a păcii, asistenţă umanitară şi sprijin în caz de dezastre, lupta împotriva terorismului şi reforma sectorului de securitate, diplomaţie publică şi consultări politice şi îşi adaptează în mod permanent conceptele de lucru într-o manieră care să îi permită satisfacerea cerinţelor specifice.

Semnificaţia în materie de securitate umană a acestui efort este una deosebit de importantă. Este evident faptul că, pentru o organizaţie militară, succesul este dat de forţa de persuasiune – atunci când nu este implicată în operaţii specifice, şi de termenii ieşirii dintr-un teatru de operaţii, atunci când se impune o astfel de intervenţie. Mai mult, modalitatea prin care forţa militară îşi urmăreşte obiectivele la toate nivelurile devine reprezentativă şi o legitimează. Urmărirea unei linii de interferenţă exclusiv pozitivă cu mediul civil asigură, din start, premisele favorabile unui efort îndreptat către securitatea umană.

Această abordare trebuie să fie sistematică şi să se bazeze pe repere concrete – doctrine, tehnici, tactici şi proceduri care să aibă ca principală limitare orice atingere adusă drepturilor şi libertăţilor omului, precum şi reperelor existenţiale de bază ale populaţiei civile. Mai mult de atât, construirea capacităţilor locale de sustenabilitate şi securitate în zonele critice este esenţială, elementul militar jucând un rol important în angrenajul structurilor implicate în procesul general de stabilizare şi reconstrucţie.

Chiar dacă NATO apare ca organizaţie de securitate relevantă exclusiv pentru situaţii de criză sau conflict (în diferite faze operaţionale), capabilităţile sale tehnice şi de „know-how“, precum şi disponibilitatea sa de acţiune în caz de urgenţe civile, scoate în evidenţă importanţa organizaţiei pentru al patrulea pilon al securităţii umane – protecţia împotriva dezastrelor.

Dezastrele, fie ele naturale sau provocate de om, generează situaţii de urgenţă civilă care, prin natura şi consecinţele lor (directe sau indirecte), adeseori transced graniţele statale. Capabilităţile şi potenţialul de solidaritate existente în spaţiul euroatlantic s-au întrunit în mod fericit în orizonturile profilate prin iniţiativele comune de securitate.

Capacităţile de planificare a intervenţiilor în caz de urgenţe civile (Civil Emergency Planning – C.E.P.), considerate ca sarcină cheie de securitate a Alianţei, reprezintă un aspect important în orientarea pro-securitate umană a NATO. Aceasta urmăreşte

59 Modelul liberal al securităţii internaţionale se bazează pe utilizarea a patru instrumente: dreptul internaţional (substituie rezolvarea diferendelor prin conflict armat), organizaţiile internaţionale, integrarea politică şi democratizarea. Organizaţiile internaţionale sunt folosite de către comunitatea internaţională în scopul întăririi dreptului internaţional şi a prevenirii sau stopării agresiunii.

56

colectarea, analiza şi schimbul de informaţii aferente planificărilor naţionale a acestui tip de activităţi în vederea asigurării folosirii resurselor civile pe timpul unor situaţii de urgenţă (criză, dezastru sau conflict), în conformitate cu obiectivele Alianţei60 şi pornind de la premisa că securitatea depăşeşte sfera strict militară a ideii de protecţie.

În iunie 1998, a fost înfiinţat în cadrul comandamentului NATO Centrul de Coordonare Euroatlantic al Răspunsului în caz de Dezastre (Euro-Atlantic Disaster Response Coordination Centre – E.A.D.R.C.C.)61, care includea şi stabilirea unei Unităţi Euroatlantice de Răspuns la Dezastre. Deschiderea NATO în cadrul Iniţiativei de Cooperare de la Istanbul şi a Dialogului Mediteranean a dus la lărgirea ariei geografice de răspuns asumate prin E.A.D.R.C.C.62, acest fapt implicând nu numai dezvoltarea de activităţi de instruire în comun, ci şi intervenţii determinate de o serie de dezastre naturale63, în completarea mecanismelor civile de intervenţie.

Caracteristicile mediului de securitate actual plasează NATO în situaţia în care trebuie să facă alegeri de substanţă, determinând rolul, sarcinile şi misiunile viitoare pe care Alianţa şi le asumă. Procesul de transformare a organizaţiei, care a urmărit adaptarea sa structurală şi acţională la noile riscuri şi ameninţări globale, dar şi la particularităţile teatrelor de operaţii în care este prezentă cu trupe, a primit un impuls major prin aprobarea noului concept strategic al NATO la Summitul de la Lisabona, în noiembrie 2010.

În conturarea acestuia a avut o contribuţie importantă şi evaluarea ameninţărilor strategice ale viitorului, precum şi a implicaţiilor de securitate şi militare pe care acestea le presupun, concretizate în „Proiectul Scenariilor Multiple ale Viitorului“ (Multiple Futures Project – M.F.P.)64. Scenariile care au fost conturate în cadrul acestui demers se bazează pe sisteme de referinţă complexe, multidimensionale, cu semnificaţii relevante în câmpul securităţii umane.

Pornind de la aceste repere de bază, identificăm o serie de concepte operaţionale ale NATO care au un impact major în executarea operaţiilor Alianţei, creând totodată condiţiile necesare inserării unor serii de constrângeri, limitări sau obligaţii cu impact deosebit asupra terenului uman al operaţiei – cooperarea civili – militari (C.I.M.I.C.), abordarea operaţiilor pe bază de efecte (Effect-based Approach of Operations – E.B.A.O.), abordarea comprehensivă (Comprehensive Approach – C.A.).

Doctrina C.I.M.I.C. a NATO scoate în evidenţă trei sarcini esenţiale ale cooperării civili – militari, şi anume65: legătura între civili şi militari, sprijinirea mediului civil şi suportul forţei.

Cele trei direcţii de acţiune acoperă esenţialul interacţiunii pozitive dintre forţa militară şi sistemul teritorial gazdă. Prin coordonatele „legăturii“, care porneşte de la nivel politic, se asigură suportul informaţional necesar planificării şi conducerea

60 http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_49158.htm 61 Principala sa funcţiune este de a coordona, în strânsă cooperare cu Biroul ONU pentru

Coordonarea Afacerilor Umanitare (UN-OCHA), răspunsul voluntar al naţiunilor NATO şi a statelor partenere în caz de dezastre naturale sau din cauze umane în spaţiul euroatlantic, asigurând, totodată, schimbul de informaţii şi asistenţa în situaţii de urgenţă, precum şi instruirea în cadrul unor exerciţii specifice. (http://www.nato.int/cps/en/SID-811B796B-213BB9F1/natolive/topics_52057.htm).

62 Din 2006, EADRCC beneficiază de serviciile unei Echipe de Reacţie Rapidă pentru Planificare în caz de Urgenţe Civile, destinată evaluării în timp oportun a nevoilor civile şi a capabilităţilor de suport ale NATO în caz de urgenţă; prima misiune a acesteia a fost ocazionată de criza din Georgia, în august 2008.

63 http://www.nato.int/eadrcc/index.html 64 *** Multiple Futures Project , în http://www.act.nato.int/multiplefutures 65 *** AJP-9/NATO Civil – Military CO-OPERATION (C.I.M.I.C.) Doctrine, june, 2003, cap. 104,

http://www.nato.int/ims/docu/ajp-9.pdf, consultat la 03 oct 2010.

57

coordonată a operaţiilor la toate nivelurile decizionale şi acţionale, urmărind obţinerea sprijinului populaţiei civile (activ sau tacit) şi a actorilor nonmilitari din teatrul de operaţii (organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale, naţionale şi/sau internaţionale). Premisa de la care se porneşte în relaţia cu mediul civil este aceea de sprijin multidimensional66, dar în concordanţă cu obiectivele misiunii militare şi subordonat scopului acesteia. În mod limitat (în primul rând datorită resurselor disponibile), C.I.M.I.C. se substituie autorităţilor şi agenţiilor civile de natură administrativă atunci când acestea sunt incapabile să îşi exercite funcţiunile. Prin aceste caracteristici se prefigurează dimensiunea de funcţiune militară a C.I.M.I.C. ca multiplicator de forţă, destinată în primul rând suportului forţei în sensul minimizării interferenţelor mediului civil cu operaţia militară, asigurându-se, totodată, controlul populaţiei şi al resurselor (în condiţiile în care acestea pot fi utile sau necesare operaţiei).

Prin natura sa – atât ca funcţiune, cât şi ca instrument – cooperarea civili – militari gestionează subiecte importante, cu tangenţă la toate aspectele cu implicaţii sau legate de populaţia aflată în zone de conflict sau criză unde sunt prezente forţe militare. Pe lângă subordonarea scopului de bază al C.I.M.I.C. intenţiei comandantului militar şi nevoilor operaţiei, acţiunile specialiştilor din domeniu urmăresc diminuarea impactului negativ al acţiunilor militare asupra a ceea ce considerăm nu doar securitate fizică, ci un spectru lărgit de securitate, ce cuprinde şi nevoi de supravieţuire ale populaţiei locale (aprovizionare, servicii etc.)67. Aceste aspecte, exprimate în accepţiunea conceptului de securitate umană ca „eliberare de nevoi“, sunt în principal determinate de distrugerea (colapsul) infrastructurii şi al serviciilor vitale, ca urmare a evenimentelor asociate războiului sau crizei.

La un nivel superior de coordonare multilaterală, prin Abordarea Comprehensivă se înţelege contribuţia echilibrată, agreată, eficientă şi efectivă a tuturor structurilor interesate şi a comunităţii internaţionale în cadrul eforturilor colective de gestionare a situaţiilor de criză. Nivelurile de interacţiune între NATO şi actorii non-NATO sunt complexe şi variabile, depinzând de mai mulţi factori (scopul urmărit, utilitatea, nevoia, voinţa de a interacţiona). În cadrul planificării operaţiilor, structurile specializate determină nivelurile de interacţiune optime cu entităţile civile relevante şi urmăresc evoluţiile în câmpuri de interes definitorii pentru securitatea umană (factorii critici necesari supravieţuirii – apă, igienă, electricitate, sănătate, alimentaţie; factorii de impact – geografici, politici, sociali, economici)68.

În ceea ce priveşte EBAO, implementată ca „aplicaţie a variatelor instrumente ale Alianţei, combinate cu cooperarea practică cu actorii non-NATO implicaţi în vederea creării efectelor necesare atingerii obiectivelor planificate şi a scopului final al Alianţei“69, departe de a fi doar un simplu artificiu de planificare strategică, reprezintă cel mai direct mod de a conştientiza evoluţia imprevizibilă şi de a încerca configurarea unui sistem de control al operaţiei, acţiunii militare, conflictului şi războiului, prin constituirea unor

66 Expertiză, informaţii, securitate, infrastructură, construirea de capabilităţi etc. (AJP-9, p. 1-4). 67 Această evaluare se bazează pe realităţile din teren, depăşind conceptual definiţia dată C.I.M.I.C.

de către AJP-9. 68 Civil – Military Co-operation Centre of Excellence, CIMIC Field Handbook, http://www.cimic-

coe.org/download/cfh/CIMIC-Handbook.pdf, 11 oct. 2010, pp. 55-56. 69 Collective paper, Effects Based Approach to Operations (EBAO Handbook), Bi-Strategic Command

Pre-Doctrinal Handbook, SHAPE/ACT, 4 december 2007, pp. 1-2.

58

pivoţi sau a unor factori de eficientizare a acţiunii70. Această eficientizare aduce, în plan tactic, o congruenţă între efectul urmărit şi cel obţinut, ducând la eliminarea victimelor şi a pagubelor colaterale prin raportarea şi adecvarea procedurilor şi a mijloacelor la obiectivele urmărite şi, în plan strategic, la o abordare comprehensivă a tuturor fazelor evolutive ale unei situaţii ce reclamă intervenţia în sprijinul salvgardării securităţii.

Afganistanul, prin natura realităţilor sale politice, sociale, economice şi securitare, a întrunit, pentru multă vreme, toate caracteristicile unei societăţi dezorganizate, ale unui stat eşuat, ale unui sistem teritorial cu un nivel extrem de fragil de securitate umană. Afganistanul a experimentat aproape trei decenii de război şi opresiune, perioadă în care mai mult de un sfert din populaţie a fost nevoită să se refugieze, au fost produse între unu şi două milioane de victime, economia şi infrastructura au fost distruse, iar societatea a intrat într-un puternic declin – indicatorii nivelului de alfabetizare, speranţa de viaţă, mortalitatea, nutriţia etc. coborând radical şi poziţionând Afganistanul aproape în coada tuturor clasamentelor privind dezvoltarea la nivel global.

Intervenţia SUA în Afganistan, motivată de războiul împotriva terorismului, a cunoscut rapid necesitatea dezvoltării unei copleşitoare dimensiuni de intervenţie umanitară, reconstrucţie şi dezvoltare, dincolo de obiectivele iniţiale, pur militare71. Prin semnarea, la 5 decembrie 2001, a Acordului de la Bonn72 privind restabilirea instituţiilor guvernamentale permanente, a fost stabilit şi calendarul73 obiectivelor de securitate şi pace, cel al reconstrucţiei ţării şi dezideratul protecţiei drepturilor omului, documentul întrunind atât caracteristicile unui acord de pace, cât şi cele ale unui program constituţional74. Prin Rezoluţia 1383 a Consiliului de Securitatea al ONU a fost stabilită o misiune integrată în sprijinul păcii sub umbrela NATO, Alianţa preluând responsabilitatea asupra forţei de asistenţă instituită sub mandat ONU (I.S.A.F. – International Security Assistance Force) începând cu august 2003.

Astfel, Afganistanul a devenit o regiune de program asupra căreia s-au concentrat o multitudine de fluxuri financiare, umanitare şi de suport, provenite din partea comunităţii internaţionale (sub diferite forme de instituţionalizare).

În acest context, rolul NATO a fost şi rămâne unul deosebit de important: cel de a asista Guvernul Republicii Islamice Afganistan (GIRoA) în asigurarea stabilităţii şi a securităţii, în exercitarea şi extinderea propriei autorităţi şi influenţe pe întreg teritoriul ţării, pavând calea spre reconstrucţie şi spre o guvernare eficace, în măsură să asigure un nivel de dezvoltare socio-economică cu efecte perceptibile la nivelul populaţiei.

Argumentul securităţii umane este unul deosebit de puternic şi semnificativ ca reper într-un stat al cărei „naţiuni“ este puternic divizată (atât etnic, cât şi în virtutea unei istorii de adversităţi interne), într-o cultură în care liderul îşi justifică poziţia în special prin calitatea şi capacitatea de a veni în întâmpinarea nevoilor comunităţii. Viziunea despre Afganistanul viitorului, aşa cum este prezentată în preambulul Strategiei Naţionale de

70 Gheorghe Văduva, Aspecte militare ale abordării operaţiei pe bază de efecte, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, 2008, p. 84.

71 Alexandru Kiş, op.cit. 72 http://www.afghangovernment.com/AfghanAgreementBonn.htm 73 Calendarul a fost alcătuit etapizat, în conformitate cu fazele specifice ale intervenţiei în caz de

criză – intervenţia/asistenţa umanitară, reabilitarea/stabilizarea, reconstrucţia şi reintegrarea, construirea capacităţilor statale.

74 Carol Faubert, Mary Kaldor, Saeed Niazi, Rajeev Pillay, Case study – Afghanistan (Evaluation of U.N.D.P. assistance to conflict-affected countries), New York, U.N.D.P. Evaluation Office, 2006, http://www.undp.org/evaluation/documents/thematic/conflict/Afghanistan.pdf

59

Dezvoltare, punctează elemente care să unească o populaţie diversificată şi relativ divergentă ca obiective programatice, urmărind un numitor comun general valabil: absenţa violenţei şi pacea socială („eliberarea de frică“), credinţa islamică şi valorile sale, idealul dreptăţii şi demnităţii („libertatea de a trăi în demnitate“), precum şi prosperitatea şi bunăstarea („eliberarea de nevoi“).

Ambasadorul şi Reprezentantul Permanent al Republicii Islamice Afganistan la ONU, dl. Zahir Tanin, în luarea de cuvânt75 ocazionată de prezentarea Raportului Secretarului General privind securitatea umană din 21 mai 2010, a considerat ideea de securitate umană ca fiind cea mai potrivită abordare a situaţiei din Afganistan. Observând efortul şi determinarea I.S.A.F. de a preveni victimele civile, acesta a subliniat necesitatea ca principiul securităţii umane să stea şi în centrul dezvoltărilor din domeniul umanitar şi al dezvoltării, ca premisă a promovării păcii şi securităţii prin eliminarea elementelor ce stau la baza culturii violenţei: disperarea cauzată de sărăcie, competiţia pentru resurse şi lipsa educaţiei.

Securitatea umană devine astfel un indicator al societăţii puternice, care se bucură de instituţii solide, ce acţionează eficient împotriva factorilor destabilizatori. Investiţia în capabilităţi guvernamentale devine, prin consiliere, antrenare şi asigurarea de resurse, o garanţie că acestea vor fi în măsură să îşi reprezinte cetăţenii şi să răspundă nevoilor şi grijilor acestora.

După cum reiese din misiunea I.S.A.F., spectrul de sarcini corespunzător acesteia este canalizat pe trei direcţii principale: securitate, reconstrucţie şi dezvoltare, guvernare76.

În domeniul securităţii, în conformitate cu rezoluţiile Consiliului de Securitate al ONU, I.S.A.F. asistă guvernul afgan în vederea asigurării unui mediu sigur şi stabil, executând operaţii de securitate şi stabilitate (în mare parte în parteneriat cu forţele afgane) menite să diminueze capabilităţile şi voinţa insurgenţei, şi sprijinind, în acelaşi timp, creşterea în capacitate şi capabilităţi a Forţelor Naţionale de Securitate Afgane (A.N.S.F.)77, prin acţiuni de consiliere, instruire şi echipare (în cadrul reformei sistemului naţional de securitate)78. Totodată, I.S.A.F. este implicată şi în79: dezarmarea grupărilor ilegal înarmate şi colectarea/distrugerea armelor; facilitarea gestionării depozitelor de muniţie ale A.N.S.F.80; asigurarea asistenţei umanitare postoperaţii81.

Prin Echipele Provinciale de Reconstrucţie (P.R.T. – Provincial Reconstruction Teams), I.S.A.F. sprijină procesul de reconstrucţie şi dezvoltare din Afganistan. În strânsă cooperare cu reprezentanţii din teren ai GIRoA şi UNAMA (UN Assistance Mission in Afghanistan)82, I.S.A.F. furnizează sprijin efortului general de reconstrucţie şi dezvoltare, precum şi acţiunilor de asistenţă umanitară conduse de structurile guvernamentale,

75http://www.afghanistan-un.org/2010/05/report-of-the-secretary-general-on-%E2%80%9Chuman-security%E2%80%9D/

76 http://www.isaf.nato.int/mission.html 77 Ibidem. 78 În cadrul misiunii NATO Training Mission Afghanistan (detalii în http://www.ntm-a.com/). 79 http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_8189.htm 80 http://www.namsa.nato.int/Demil/back_e.htm 81 Din 2006 a fost înfiinţat un fond de urgenţă (I.S.A.F. Post-Operations Emergency Relief Fund

(P.O.E.R.F.) menit să asigure asistenţă umanitară imediat după operaţiile militare semnificative ale I.S.A.F., vizând asigurarea de alimente, adăpost şi medicamente persoanelor afectate, precum şi repararea clădirilor şi infrastructurii afectate.

82 http://unama.unmissions.org/default.aspx?/

60

organizaţiile internaţionale şi ONG-uri. Având o relevanţă deosebită din perspectiva securităţii umane, activităţile P.R.T. vor fi abordate extensiv într-un subcapitol distinct.

În ceea ce priveşte guvernarea, I.S.A.F. urmăreşte întărirea instituţiilor guvernamentale afgane, necesare bunei guvernări, instaurării regulii de drept şi promovării drepturilor omului. Prin intermediul P.R.T., se asigură construirea de capacităţi, consolidarea structurilor de guvernare şi se promovează un mediu care să permită îmbunătăţirea actului de guvernare.

În plus, în baza cererii exprimate de către GIRoA la Întrunirea Şefilor Apărării din NATO de la Budapesta (oct. 2008), I.S.A.F. este în măsură să participe, la cerere, la acţiunile împotriva traficului de droguri.

În îndeplinirea spectrului larg de misiuni al I.S.A.F., pe lângă esenţa lor acţională şi finalitatea urmărită, atitudinea faţă de populaţia civilă şi instituţiile naţiunii gazdă sunt esenţiale. În efortul de a reduce pierderile de vieţi în rândul civililor, gen. David Petraeus, noul comandant al I.S.A.F., reamintea că terenul decisiv în Afganistan este cel uman83. Astfel, indivizii şi comunităţile devin principalele repere în planificarea operaţiilor, cu predilecţie în cadrul noului model de abordare promovat – contrainsurgenţa84.

Analiza subiectelor de securitate umană la un timp dat şi într-un spaţiu determinat ne cantonează, în mare parte, în domeniul datelor statistice şi abordării comparative. Spaţiul geopolitic reprezintă, pe lângă expresiile ordonate politic ale spaţiului geografic şi social-economic85 şi o dimensiune tributară securităţii umane, perfect integrată sistemic şi în relaţie directă cu celelalte subsisteme. Starea de securitate umană permite atât o abordare cantitativă a realităţii teritoriale (bazată pe delimitări teritoriale), cât şi una calitativă, ce se constituie într-un adevărat feed-back al calităţii deciziei şi programului politic.

La nivel instituţional, prin apelarea la conceptul de securitate umană, se cuprind şi se depăşesc, ca aplicaţie, conceptele de „prevenire a conflictului“, „managementul crizei“ sau „coordonare civili-militari“, dezvoltându-se dimensiuni aparţinând „responsabilităţii de a proteja“, „multilateralismului eficient“ şi „dezvoltării umane“86, cu posibilităţi practic nelimitate de a combina sarcini specifice subordonate şi adaptate nevoilor specifice în ceea ce priveşte securitatea indivizilor şi a comunităţilor umane în zonele de risc. În acest sens, fiecare palier de reprezentare a formelor de organizare umană – de la comunităţi, state, societate civilă, organizaţii internaţionale, trebuie să îşi aducă propria contribuţie la constituirea premiselor necesare unui cadru propice supravieţuirii şi dezvoltării umane.

Prin nivelurile de reprezentare teoretică (politici, concepte, doctrine, proceduri) şi practică (operaţiile NATO, asistenţa în caz de urgenţe civile), Alianţa Nord-Atlantică se manifestă ca un vector de securitate care îmbrăţişează valori specifice cerinţelor de securitate umană, începând de la decizia politică (de implicare în situaţii care reclamă intervenţia pentru stoparea unor situaţii ce aduce atingere gravă reperelor existenţiale

83 I.S.A.F. Public Affairs Office, Letter to the Troops from Gen. David H. Petraeus, 4 april 2010, International Security Assistance Force Headquarters, http://www.isaf.nato.int/article/news/a-word-from-the-commander.html

84 David H. Petraeus, COMISAF COIN Guidance, 1 aug 2010, http://www.isaf.nato.int/the-afghan-hands-blog/commanders-blog/comisaf-guidance-01-aug-2010.html

85 Dragoş Frăsineanu, Geopolitica, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007, p. 88. 86 Mary Kaldor, Mary Martin, Sabine Selchow, Human Security: A European Strategic Narrative,

International Policy Analysis, Division for International Dialogue, Berlin, february 2008, p. 2 (http://library.fes.de/pdf-files/id/ipa/05172.pdf).

61

umane) şi până la modalităţile de punere în practică a folosirii capabilităţilor la dispoziţie pentru atingerea obiectivelor propuse. Abordarea comprehensivă a tuturor acestor aspecte aduce elementul militar mai aproape de coordonatele civile de gestionare a situaţiilor de criză, promovând o atitudine care atenuează, pe de o parte, percepţia unei forţe rigide, limitată la exercitarea unor funcţiuni exclusiv militare şi permiţând – pe de altă parte, realizarea unei conexiuni unice menite să permită găsirea unor soluţii care să împace principiile de relaţii internaţionale cu nevoia de acţiune concretă, coordonată, în sensul ameliorării condiţiei persoanelor ameninţate.

Este important faptul că, în acest context, relevanţa militară este încă un argument valid în faţa deviaţiilor de la normele acceptate, iar NATO este un actor de referinţă atât la nivel regional (prin capacităţile de care dispune), cât şi global (prin politicile sale de parteneriat şi forţa exemplului a ceea ce putem denumi, generic, ca bune practici în materie de securitate umană).

BIBLIOGRAFIE 1. Alkire, Sabina, A conceptual Framework for Human Security, Centre for

Research on Inequality, Human Security and Ethnicity (CRSE), Working Paper 2, University of Oxford, London, 2003.

2. Allen, Tom, Styan, David, A right to interfere? Bernard Kouchner and the new humanitarianism, Journal of International Development 6, 2000.

3. Brauch, Hans Günter şi colab., Facing Global Environmental Change: Environmental, Human, Energy, Food, Health and Water Security Concepts, Hexagon Series on Human and Environmental Security and Peace, vol. 4, Berlin – Heidelberg – New York, Springer-Verlag, 2009.

4. Clinton, Hillary, Hillary Clinton’s remarks at the London Conference on Libya, 29 martie 2011, http://www.voltairenet.org/article169184.html

5. Culda, Lucian, Promovarea securităţii globale – repere teoretice, Centrul de Studii Sociale Procesual-Organice, Sibiu, 2006.

6. Frunzeti, Teodor, Zodian, Vladimir, Lumea 2009. Enciclopedie politică şi militară (Studii strategice şi de securitate), Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2009.

7. Neag, Mihai-Marcel (director proiect), Cunoaşterea şi contracararea factorilor de risc şi a vulnerabilităţilor la adresa securităţii umane, Sibiu, Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu“, http://www.securitateumana.com/ index.php

8. Paffenholz, Thania, Spurk, Christoph, Civil Society, Civic Engagement, and Peacebuilding, in Social Development Papers, Paper no. 36/october 2006, Washington D.C., http://www.worldbank.org/conflict

9. Petraeus, David H., Comisaf Coin Guidance, 1 aug 2010, în http://www.isaf.nato. int/the-afghan-hands-blog/commanders-blog/comisaf-guidance-01-aug-2010.html

10. Stiglitz, Joseph E., Sen, Amartya, Fitoussi, Jean-Paul, Report by the Commission on the Measurement of Economic Performance and Social Progress, www.stiglitz-sen-fitoussi.fr

11. Văduva, Gheorghe, Aspecte militare ale abordării operaţiei pe bază de efecte, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, 2008.

62

REFORMAREA ŞI GUVERNANŢA SECURITĂŢII UMANE

Problema securităţii umane, a mecanismelor prin care siguranţa indivizilor, a

comunităţilor şi a statelor este furnizată, a devenit în ultimii ani o chestiune de primă necesitate şi importanţă. Reforma sectorului de securitate presupune atât securitatea fizică (sau ceea ce este considerat ca fiind ameninţări la adresa „libertăţii de frică“, cum ar fi violenţa, crima şi agresiunea), cât şi strategia de „protecţie“. Astfel, noi teorii şi abordări şi-au făcut simţită prezenţa în dezbaterile analiştilor şi ale decidenţilor politici, menite să ofere soluţii care să răspundă rapid şi eficient acestor schimbări ale arhitecturii de securitate. Dintre acestea, „guvernanţa securităţii umane“ s-a conturat drept cea mai recentă şi cuprinzătoare abordare din sfera studiilor de securitate, care aduce o nouă viziune asupra mediului de securitate umană. Având la bază studiile unor reputaţi specialişti occidentali care au adus în dezbatere acest concept, vom încerca, în rândurile care urmează, o analiză descriptivă, conceptuală şi interpretativă a „guvernanţei securităţii umane“, scoţând în evidenţă noile vulnerabilităţi prezente, înţelesul mai larg al conceptului de securitate umană.

Cuvinte-cheie: globalizarea securităţii umane, reforma sectorului de securitate,

securitatea umană, drepturile omului, guvernanţa securităţii umane

Actualul mediu de securitate, obiect al unei multitudini de analize, ne aduce în atenţie permanenta tendinţă a schimbărilor ce se produc în intervale scurte de timp (de durata deceniilor) şi care ne provoacă la o continuă căutare de soluţii care să prevină o schimbare bruscă a echilibrului socio-politic.

Dacă în ultima jumătate a secolului al XX-lea, umanitatea nu s-a confruntat cu o conflagraţie mondială, asta nu înseamnă că a fost pace pe mapamond. Conflicte precum cele între state şi alianţe/coaliţii (1990, 2003 – Irak, Balcani – 1998, 2001 – Afganistan) au existat şi persistă. Aceste conflicte la scară redusă (ca spaţiu, dar nu ca timp) fac dovada că statele democratice, în alianţă/uniune (NATO/UE) sau coaliţie de state, pot menţine un echilibru mondial precar.

Într-un asemenea echilibru relativ, stabilizarea şi reconstrucţia statelor aflate în faza postconflict rămâne o problemă greu de definit ca interval temporal, datorită perseverenţei actorilor angajaţi în acţiune.

Evoluţia socială este în permanenţă determinată de modificările şi progresele pe care umanitatea le suportă în plan tehnologic şi în tendinţa acesteia de a-şi satisface dorinţa de confort şi beneficiu.

Procesul de înnoire şi modernizare se bazează pe abilitatea oamenilor de a prevedea şi anticipa factorii cheie care conduc la modelarea lumii precum şi pe efectele intrinseci ale acestor factori. O privire în perspectivă, care să anticipeze modificările, va permite statelor democratice să-şi modeleze corespunzător forţele, pentru ca acestea să fie pregătite să facă faţă noilor provocări la adresa securităţii naţionale şi internaţionale. Deoarece tendinţa viitorului este de a fi modelat de şocuri, care sunt prin definiţie dificil sau imposibil de prevăzut, cultivarea noului şi controlul transformărilor permite statelor să-şi păstreze agilitatea şi capacitatea de adaptare pentru a putea face faţă evenimentelor neaşteptate.

Pentru a încuraja adaptarea la provocările mediului de securitate, atât forţele destinate apărării, cât şi cele ale structurilor de securitate ale statelor democratice,

63

trebuie să se detaşeze de prezent şi să privească dincolo de imperativele operaţiilor actuale. Astfel, reformarea sectorului de securitate trebuie să conducă la o nouă perspectivă de asigurare a securităţii umane.

Mediul internaţional este caracterizat de un număr mare de tendinţe. Descrierea acestora este relevantă pentru securitatea naţională şi internaţională precum şi pentru potenţialele cauze ale conflictelor sau războaielor viitoare. Tendinţele sunt supuse şocurilor, denumite în literatura de specialitate „wild cards” sau „acţiuni necontrolate“ care accelerează sau modifică complet direcţia unei tendinţe1.

Globalizarea securităţii umane În prezent există un număr extrem de mare şi de variat de actori capabili să-şi

exercite, într-un anumit fel, puterea pe plan internaţional, iar noţiunea tradiţională de suveranitate şi de supremaţie a unei naţiuni-stat este supusă provocărilor. Unele state îşi deleagă o parte din suveranitate către organizaţiile internaţionale şi supranaţionale, cum este cazul statelor membre UE, în timp ce anumite aspecte ale suveranităţii sunt delegate grupurilor subnaţionale (regiunilor), astfel că identificarea suveranităţii acestor state se poate realiza pe ambele planuri.

Globalizarea a adus cu sine un nivel de prosperitate extrem de ridicat, care nu a mai fost atins până acum. Deoarece globalizarea are ca efect apariţia de „câştigători“ şi „învinşi“, este încă neclar modul în care va continua procesul de globalizare economică. Succesul procesului de globalizare economică depinde de o dezvoltare susţinută dar şi de metode prin care „învinşii“ să fie transferaţi către activităţi economice noi şi profitabile. De asemenea, depinde de extinderea regulilor acceptate, referitoare la contractele internaţionale, proprietate şi drepturile civile dar şi la distribuţia echitabilă a câştigurilor economice.

Statul va fi redefinit şi poate slăbit în următorii ani, dar el va rămâne un element cheie al relaţiilor internaţionale şi regionale2. O viitoare redefinire a statului va fi evidenţiată când identitatea politică va fi neclară/estompată şi unele funcţii/puteri vor fi preluate de actorii netradiţionali. Statele vor descoperi faptul că este din ce în ce mai dificil să acţioneze unilateral şi vor trebui să devină adeptele formării unor alianţe temporare şi a unor aranjamente multilaterale.

Globalizarea informaţiilor şi a comerţului va îngreuna percepţia legitimităţii, în situaţia în care populaţia devine din ce în ce mai conştientă de statutul său comparativ cu cel al populaţiei din alte ţări asemănătoare. Unele guverne îşi vor pierde legitimitatea şi vor fi înlocuite deoarece îşi vor fi pierdut încrederea populaţiei şi/sau opiniei publice care nu sunt mulţumite cu statutul de „popor sărac“3.

Siguranţa şi securitatea vor deveni din ce în ce mai importante, persoanele particulare, grupurile, corporaţiile şi guvernele vor plăti un preţ pentru a li se garanta siguranţa şi securitatea, în acest fel pe glob va creşte numărul agenţiilor şi al persoanelor care oferă securitate „legitimă“. Asigurarea securităţii va reprezenta o afacere din ce în ce mai profitabilă, deoarece corporaţiile desfăşoară afaceri economice în zone cu grad mare de risc care, implicit, pun în pericol securitatea individuală. Pentru soluţionarea acestor

1 Joint Warfighting Advance Course – USAWC, 2006 (material bibliografic destinat studenților la Colegiul de război al Forțelor Terestre, SUA).

2 U.S. Joint Forces Command, Summer Joint Operational Enviroment 2007, Exploring Economic Trends and their Implications for the Future Operational Environment, p. 14

3 Ibidem, p. 20.

64

probleme vor apărea două tendinţe: una guvernamentală, prin forţele de securitate ale statului şi a doua, particulară, prin firmele de securitate private. Problemele legate de siguranţă vor depăşi uneori drepturile şi libertăţile persoanei dar şi dreptul la intimitate (un exemplu poate fi controlul ce se execută pe aeroporturile internaţionale).

Statele cu economia în declin sau cele cu economia slăbită, vor apărea ca rezultat al colapsului economic, al competiţiei pentru resurse, al unui management defectuos bazat pe ideologie sau din cauza decăderii infrastructurii sociale. Unele state sau regiuni nu vor putea supravieţui dacă nu vor primi ajutoare externe şi prin aceasta, organizaţiile internaţionale care oferă ajutor umanitar vor oferi guvernarea de facto. În unele zone de pe glob există riscul ca în viitor să avem ţări (de exemplu, Somalia) sau provincii (Pakistan, cu regiunea Wharizistan) necontrolate de guvern, acest fapt devenind o caracteristică a mediului de securitate internaţional. În aceste zone, persoanele care vor conduce vor fi: „warlords“ conducătorii războinici locali, conducătorii organizaţiilor criminale, liderii tribali sau autorităţile religioase. Aceste zone vor deveni extrem de importante pentru cetăţenii disperaţi sau cei lipsiţi de drept electoral şi, în acelaşi timp, vor reprezenta un sanctuar pentru terorişti, criminali sau revoluţionari. Terorişti, traficanţi de droguri şi elemente criminale vor prospera în aceste sanctuare şi le vor utiliza drept baze din care să-şi poată răspândi influenţa în întreaga lume.

Tehnologiile informaţionale vor continua să faciliteze diseminarea în întreaga lume a opiniilor care pot influenţa sau limita puterea guvernelor şi vor conduce la creşterea influenţei opiniei actorilor (state sau nonstate), dar şi la utilizarea acestora drept mijloc de manipulare4. Mai mult, globalizarea şi tehnologiile informaţionale facilitează şi vor influenţa dezvoltarea deplasărilor transnaţionale, realizate fără o conducere centralizată şi având diferite scopuri. Exemple în acest sens sunt date de mişcările insurgenţei islamice globale, care utilizează înalta tehnologie atât în procesul de recrutare dar, mai ales, în cele de planificare, organizare, conducere, evaluare şi utilizarea efectelor acţiunilor împotriva statelor,organizaţiilor internaţionale sau forţelor de securitate.

Reforma sectorului de securitate Reforma sectorului de securitate este unul dintre cele mai noi concepte ce

privesc nivelul democraţiei, al securităţii, al păcii şi al dezvoltării. Atenţia acordată securităţii se datorează în principal rolului esenţial al statului în furnizarea de securitate către oamenii săi.

Mai mult decât atât, în majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare din lume, asigurarea securităţii este o problemă importantă în care statul trebuie să-și manifeste disponibilitatea şi capacitatea de a sprijini procesul de democratizare, de a promova sau a asigura o bună guvernare şi de a contribui la asigurarea unei păci durabile. Pentru a avea o dezvoltare durabilă, este imperios necesar ca sectorul de securitate să fie reglementat în conformitate cu principiile democratice, asigurat din punct de vedere al cadrului de manifestare, pentru îndeplinirea mandatului de sustenabilitate a securităţii umane într-un mod eficient şi eficace.

Generarea şi exercitarea securităţii umane implică intervenţia oportună în transformarea conflictelor dar şi gestionarea perioadei de postconflict, în vederea menţinerii păcii, întărind ideea că reforma sectorului de securitate reprezintă un proiect care trebuie să asigure rezolvarea angajamentelor la toate nivelurile, cu caracter de permanenţă şi cu participarea tuturor părţilor interesate. Sectorul de securitate şi-a

4 Anthony Barnett, World Opinion: The New Superpower? Open Democracy, Putman’s Sons, 2003, p. 87.

65

extins aria de cuprindere peste dimensiunea militară, incluzând toate sectoarele de activitate dintr-o anumită ţară, care au un anumit nivel de impact în furnizarea de securitate. Tradiţionalele preocupări de apărare a statului sunt înlocuite în prezent cu altele noi, de asigurare a securităţii fiinţei umane în societate.

Sfera sectorului de securitate include astfel instituţiile de ordine publică, serviciile secrete, organizaţiile paramilitare, grupuri armate private şi chiar organizaţiile societăţii civile. În plus, la nivel global, este tot mai mult acceptat conceptul de securitatea umană ca normă lărgită a sectorului de securitate.

Drept urmare, reforma sectorului de securitate presupune acţiuni simultane atât pentru transformarea instituţiilor-cheie, pentru a garanta securitatea fizică a persoanelor, dar şi în sens conceptual, pentru respectarea principiilor democratice şi a drepturilor omului. Transformarea sistemului de securitate include toţi actorii, rolurile, responsabili-tăţile şi acţiunile lor, astfel încât să se gestioneze şi să se asigure o bună funcţionare a cadrului de securitate, într-un mod compatibil cu normele democratice şi cu principiilor de bună guvernare.

Starea funcţională a sectorului de securitate o determinăm prin cel puţin doi parametri: dacă oferă un mediu sigur pentru indivizi, dacă oferă transparenţă şi responsabilitate în programele de furnizare a serviciilor socioeconomice şi de reducere a sărăciei.

Cele mai multe tranziţii democratice care s-au derulat în actualul mediu de securitate, au avut întotdeauna episoade de conflict armat. În acest context, cele mai relevante şi imediate acţiuni pentru reforma sectorului de securitate le constituie contribuţiile la construirea păcii şi asigurarea securităţii umane.

Reconstrucţia postconflict se caracterizează prin dilema de oportunitate care reprezintă identificarea echilibrului corespunzător între efortul militar şi cel social. Experienţa a demonstrat că eforturile sociale sunt inutile în absenţa unor condiţii minime de securitate şi din acest motiv, primele progrese trebuie realizate din punct de vedere militar. Securizarea zonei presupune, în primul rând, securizarea activităţii sociale şi pentru aceasta este de preferat, aşa cum sublinia marele analist şi diplomat american Henry Kissinger, să deţii controlul a 75 % din teritoriu şi 100 % din populaţie este mai mult decât 75 % securitate şi 100 % din teritoriu5.

Reforma sectorului de securitate, în orice proces de stabilizare postconflict este un element esenţial pentru forţele de securitate. O abordare neprofesională a sectorului de securitate care nu se supune regulilor democratice, nu poate decât să sporească tendinţa de a comite încălcări ale drepturilor omului şi a dreptului umanitar internaţional. Acţiunile greşite ale forţelor armate ar putea afecta negativ nivelul de încredere al populaţiei asupra modului de intervenţie în conflict. De asemenea, neîncrederea oamenilor în guvern poate avea implicaţii dintre cele mai grave asupra legitimităţii sale politice.

Reforma sectorului de securitate poate avea un impact semnificativ asupra negocierilor de pace şi pentru punerea în aplicare a rezoluţiei între părţile implicate în conflict. Forţele de securitate nu îndeplinesc doar sarcinile de supraveghere democratică, ele sunt responsabile de modul în care sunt îndeplinite cea mai mare parte a sarcinilor de construire a păcii în postconflict.

Uneori sectorul de securitate în sine devine autor de violenţă, criminalitate, conflict şi încălcări ale drepturilor omului. Această problemă este des întâlnită mai ales în ţările în care forţele armate şi de ordine publică devin instrumente de supravieţuire a regimurilor autoritare. În această situaţie, sectorul de securitate devine din ce în ce

5 Henry Kissinger, Diplomacy, New York, Simon & Shuster Papaerbacks, Rockfeller Center, 1994, p. 95.

66

mai imperceptibil de către indivizii societăţii, statul nu mai dispune de vigoarea şi mijloacele necesare pentru a asigura regimul de legitimitate şi stabilitate.

Reforma sectorului de securitate presupune atât securitatea fizică (sau ceea ce este considerat ca fiind ameninţări la adresa „libertăţii de frică“, cum ar fi violenţa, crima, agresiunea), cât şi strategia de „protecţie“. Reforma sectorului de securitate are un consens general în ceea ce privesc elementele sale, dar nu există un şablon, un model de aplicare, ea putând fi adoptată diferenţiat în funcţie de anumite circumstanţe unice ale ţării sau de modul în care este percepută ca fiind necesară. Este importantă vizualizarea reformei ca un proces de transformare în plan psihologic, instituţional, normativ, precum şi în context geopolitic.

Totodată reforma sectorului de securitate este cadru în care se poate coordona un ansamblu de iniţiative şi programe pentru coeziunea domeniilor securitate, democraţie şi dezvoltare. Integrarea reformelor de apărare, ale instituţiilor de ordine publică cu cele din justiţie, legislaţie etc., trebuie abordate ca eforturi conjugate, ca un proces în care să fie implicate o multitudine de instituţii şi elemente ale societăţii civile în cadrul statului. Astfel, conceptul de securitate umană nu trebuie să fie prezentat ca o alternativă la securitatea naţională, ci mai degrabă o completare a acesteia.

Guvernanţa securităţii umane Sporirea securităţii se poate realiza prin reducerea vulnerabilităţii oamenilor la

şocurile de natură economică, politică sau la cele provocate de dezastrele naturale, de violenţă, precum şi ajutorul acordat pentru a face faţă şocurilor negative ori de câte ori au loc.

Securitatea umană reprezintă fundamentul securităţii naţionale a unui stat, întrucât capacitatea de asigurare a trebuinţelor, bunăstării şi protecţiei indivizilor şi a comunităţilor umane se realizează prin interrelaţionarea tuturor dimensiunilor prin care se exprimă securitatea şi la toate palierele acestui sector ( ansamblul activităţilor de prevenire, gestionare, atenuare şi contracarare a factorilor de insecuritate la adresa indivizilor, indiferent de domeniul în care se manifestă).

Reputaţi specialişti occidentali au adus în discuţie conceptul guvernanţa securităţii 6, pornind de la premisa că în perioada ce a urmat încheierii confruntării bipolare securitatea şi-a extins şi aprofundat înţelesul pe două coordonate: extindere sectorială pe orizontală – de la nivel militar la cel economic, politic, societal şi de mediu şi aprofundare pe verticală – de la abordarea tradiţională statocentrică spre alţi actori (de la individ până la comunitate, regiune, nivel internaţional).

Guvernanţa securităţii poate fi caracterizată ca un sistem intenţional de reguli care implică coordonarea, managementul (gestionarea) şi reglementarea problemelor

6 Elke Krahmann, Conceptualizing Security Governance, Cooperation and Conflict 38(1) (2003): 5-26, http://cac.sagepub.com/cgi/content/abstract/38/1/5; Heiner Hänggi, Making Sense of Security Sector Governance. În: Heiner Hänggi şi Theodor H. Winkler, Challenges of Security Sector Governance, (Geneva: Geneva Centre for the Democratic Control of Armed Forces & LIT Verlag, 2003), http://www.dcaf.ch/publications/kms/details.cfm?lng=en&id=20461&nav1=4; Heiner Hänggi şi Fred Tanner, Promoting Security Sector Governance in the EU’s Neighbourhood, Chaillot Paper 80 (Paris: Institute for Security Studies, july 2005), http://www.iss.europa.eu/uploads/media/cp080.pdf; Emil J. Kirchner, The Challenge of European Union Security Governance, Journal of Common Market Studies 44 (5) (december 2006): 947-968, http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=950064; Tânia Felício, „Multilevel Security Governance: Reinventing Multilateralism through Multiregionalism”, Human Security Journal 5 (winter 2007): 50-61, http://85.10.198.45/fileadmin/template-unucris1/articles_and_ book_chapters/HSJ-TF.pdf

67

ce ţin de securitate, de către autorităţi multiple şi separate. Conceptul de security governance poate fi înţeles ca o aplicare a principiilor bunei guvernanţe – transparenţa, participarea, responsabilitatea, eficienţa şi coerenţa – în sectorul de securitate şi apărare.

Soluţia care să răspundă rapid şi eficient schimbărilor din arhitectura de securitate internaţională ar putea fi guvernanţa securităţii umane, care să aducă o viziune nouă asupra mediului la care ne raportăm atunci când dezbatem aspectele de securitate umană. În acest mod, scoţând în evidenţă noile vulnerabilităţi prezente, pot fi propuse metode de gestionare specifice securităţii umane (de la individ la comunităţi umane) prin guvernanţă: abordarea multiactor, aplicarea principiilor bunei guvernanţe în sectorul de securitate etc. Prin urmare, noţiunea de guvernanţa securităţii umane este preocupată de mecanismele şi structurile prin care securitatea oamenilor (în sensul ei cel mai cuprinzător) este furnizată. Astfel, diverşii actori prezenţi în arhitectura de securitate au menirea de a-şi coordona eforturile pentru a reglementa starea de securitate. Chiar dacă acest scop este unul comun, căile şi instrumentele prin care se asigură securitatea umană pot să difere de la un actor la altul. Aşadar, abordarea guvernanţei ar trebui să faciliteze înţelegerea interacţiunilor, pe verticală şi orizontală, între diferiţii actori, servind drept un cadru organizatoric şi analizând modul în care securitatea umană este produsă şi transmisă.

Guvernanţa securităţii umane se referă la structurile, procesele, valorile şi atitudinile care produc deciziile în sfera securităţii umane şi modul de implementarea a lor. Reforma sectorului de securitate urmăreşte să îmbunătăţească guvernanţa securităţii umane, prin furnizarea eficientă şi efectivă a securităţii în condiţii de supraveghere şi control democratic.

Guvernanţa securităţii umane scoate în evidenţă necesitatea unor măsuri de a elimina inabilitatea statelor sau a guvernelor naţionale de a asigura securitatea în diferite niveluri şi dimensiuni, prin acţiuni unilateral, sugerând totodată că problemele care apar între state, datorate deosebirilor de interese, precum şi lupta pentru resursele din ce în ce mai limitate, au favorizat o diferenţiere şi fragmentare a politicii de securitate, atât la nivelul formulării politicii de securitate, cât şi la nivelul implementării ei. Guvernanţa securităţii umane este, în mare parte, rezultatul unui proces inductiv, în care forţele şi rezultatele globalizării au făcut o schimbare în modul în care înţelegem relaţiile internaţionale contemporane şi mediul de securitate.

Într-un moment în care atenţia pare a se îndrepta către o redefinire a ameninţărilor globale, cu un accent pe cooperarea mai intensă pentru combaterea terorismului internaţional şi a răspândirii armelor de distrugere în masă, mediul internaţional extins şi input-urile externe au un impact semnificativ asupra evoluţiilor regionale. Trebuie precizat că, în ciuda progreselor considerabile care s-au produs în multe domenii, anumite aşezări umane sunt caracterizate în continuare de serioase decalaje de dezvoltare şi discrepanţe în privinţa veniturilor, atât în interiorul statelor, cât şi între acestea. Alături de cazurile persistente serioase de degradare a mediului, aceşti factori pot genera tensiuni adiţionale atât între state, cât şi în interiorul acestora şi sunt, prin urmare, percepuţi ca provocări specifice la adresa stabilităţii şi a securităţii naţionale şi regionale. De aceea este esenţial ca factorii decidenţi să gestioneze eficient şi în timp util problemele de securitate cu care se confruntă statele şi să realizeze o bună guvernanţă a securităţii umane.

Noile conflicte şi analiza securităţii umane Conflictele interne pot apărea în legătură cu distribuţia şi managementul resurselor,

în special din cauza utilizării inadecvate a infrastructurii. În mod ironic, ţările care sunt

68

sau care vor deveni extrem de prospere pot deveni extrem de instabile deoarece noua lor bogăţie va fi distribuită inechitabil.

În 2005, Raportul ONU referitor la dezvoltarea omenirii (Human Development Report – H.D.R.) a arătat faptul că dezvoltarea populaţiei se realizează inegal dar şi faptul că există breşe din ce în ce mai mari la nivel global între săraci şi bogaţi. Primii 50 dintre cei mai bogaţi oameni de pe glob dispun de o avere estimată la mai mult decât cea a celor mai săraci 416 milioane de oameni, 2,5 miliarde de oameni, reprezentând 40 % din populaţia globului trăiesc cu mai puţin de 2 dolari pe zi şi primesc doar 5 % din totalul veniturilor globale în timp ce 54 % din totalul veniturilor globale se duc la 10% din populaţia globului7.

Problemele nu se referă doar la inegalităţile existente între ţările lumii: H.D.R. a arătat faptul că în ultimii 20 de ani s-a accentuat distribuţia inegală a venitului în interiorul multor ţări.

Din totalul de 73 de ţări pentru care s-au înregistrat date, 53 dintre acestea (care conţin peste 80 % din totalul populaţiei globului) au înregistrat o creştere a distribuţiei inegale. Numai în 9 dintre ţări (care conţin 4 % din totalul populaţiei globului) s-a reuşit reducerea decalajului existent între pătura bogată şi cea săracă. Diferenţe extrem de mari se înregistrează în special în Namibia, Brazilia, Africa de Sud, Chile şi Zimbabwe. Chiar şi în ţările care au înregistrat o creştere economică mare, de exemplu Brazilia şi China, diferenţele sociale rămân extrem de mari8. Această creştere a discrepanţelor legate de bunăstare vor conduce pe viitor la accentuarea tensiunilor şi a ostilităţilor dintre săraci şi bogaţi, pe măsură ce săracii vor încerca să obţină ajutor folosind orice sursă disponibilă9. În plus, datorită existenţei mediului informaţional global, cei săraci sunt mult mai conştienţi de starea lor şi pot să facă imediat comparaţie cu restul persoanelor de pe glob – fapt care conduce pe viitor la noi frustrări, instabilităţi şi chiar posibile conflicte.

Competiţia pentru obţinerea accesului la pieţe de desfacere şi la influenţă pe aceste pieţe va deveni din ce în ce mai mult o problemă comună de guvernare şi de dezvoltare a afacerilor, în timp ce mecanismele economice naţionale şi internaţionale tradiţionale vor deveni din ce în ce mai puţin eficiente. Aici va interveni capacitatea companiilor multi şi transnaţionale de a influenţa politica guvernelor în asigurarea accesului şi securizarea resurselor. Schimbările vor fi mult mai bine manageriate în ţările dezvoltate, iar în anumite ţări în curs de dezvoltare situaţia poate deveni atât de complexă şi de volatilă încât ajutorul economic tradiţional nu se va putea acorda în absenţa unor modificări majore politice şi sociale şi uneori a unei posibile intervenţii militare.

Criza economică declanşată în anul 2009 şi care se manifestă în continuare în SUA şi în Europa, a făcut dovada că economia mondială este strâns legată şi că orice bulversare de sistem are efect de domino în întreg mapamondul.

Cea mai mare surpriză a ultimei decade o reprezintă faptul că prognoza agresivă referitoare la dezvoltarea demografică a populaţiei globului nu s-a adeverit, tendinţa generală fiind de reducere a numărului de naşteri raportate la numărul populaţiei feminine, în special în Europa, Japonia, Rusia şi China. Din anul 1989, populaţia globului a crescut cu 87 de milioane de locuitori anual, iar din anul 2002 doar cu 74 de milioane

7 United Nations Development Program (U.N.D.P.), Human Development Report: Deeping democracy in a fragmented world, 2005.

8 Ibidem. 9 Ibidem.

69

de locuitori anual. Reducerea numărului de naşteri a condus la reducerea numărului de copii născuţi, raportaţi la numărul populaţiei feminine: dacă în 1990 acest raport era de 3,05, în anul 2005 a scăzut la 2,5510.

Totuşi, populaţia globului continuă să crească cu o viteză uluitoare, iar aceste tendinţe demografice au implicaţii importante la adresa mediului de securitate al viitorului.

Principala implicaţie în schimbările demografice o va reprezenta migraţia, deoarece populaţia din ţările sărace va încerca să ajungă în zonele bogate. Această tendinţă va conduce la sporirea numărului populaţiei urbane şi va crea constrângeri sociale şi politice atât în interiorul naţiunilor dezvoltate, cât şi între acestea şi naţiunile slab dezvoltate.

Este acceptat faptul că proporţia populaţiei cu vârstă de lucru (între 15 şi 59) va scădea între 2005 şi 2050 în aproape toate zonele globului, cu excepţia Africii. Această scădere este parte integrată a procesului de scădere a raportului între numărul populaţiei active (cu vârstă de lucru) şi cel al pensionarilor; această scădere este valabilă în aproape toate zonele globului cu excepţia Africii.

Fenomenul de migrare a populaţiei din ţările sau regiunile sărace ale globului spre cele bogate va crea mari probleme din punct de vedere legal pentru ţările dezvoltate care au deja instituite legi care se referă la problema imigraţiei. SUA, Europa şi zona rusească din Orientul Îndepărtat se confruntă şi vor continua să se confrunte cu probleme legate de imigrarea ilegală masivă. Fiecare dintre acestea vor trebui să-şi perfecţioneze strategii politice, economice şi de securitate care să le permită gestionarea acestui flux masiv de persoane.

Fenomenul de migraţie poate avea efecte pozitive deoarece naţiunile dezvoltate primesc forţa de muncă necesară, iar naţiunile slab dezvoltate „scapă“ de populaţia în exces. Totuşi, incapacitatea ţărilor dezvoltate de a integra în economie aceşti imigranţi poate conduce la forme extrem de grave de izolare şi alienare economică a acestora, fapt care poate conduce la apariţia unor revolte civile.

Proiecţiile referitoare la modificările climaterice vor exacerba masiv standardele de trai ale populaţiei periferice sărace din multe ţări din Asia, Africa şi Orientul Mijlociu, producând pe scară largă instabilitate politică şi economică şi, implicit, un proces de migrare masivă. Spre deosebire de ameninţările convenţionale la adresa securităţii, care sunt caracterizate de activităţile specifice desfăşurate de o singură entitate, modificările climaterice pot crea multiple condiţii cronice, care pot apărea simultan pe tot globul. Condiţiile de mediu şi cele economice din zonele deja fragile se vor eroda şi pe viitor deoarece va scădea producţia de hrană, va creşte numărul bolilor, apa potabilă va deveni din ce în ce mai greu de găsit şi o mare parte din populaţia locală se va deplasa spre alte regiuni în căutare de resurse. Existenţa guvernelor slăbite sau în pericol de schimbare va accentua condiţiile necesare apariţiei unor conflicte interne, extremism şi deplasare a populaţiei civile spre ideologii autoritare şi radicale11.

Este foarte posibil ca statele democratice să fie antrenate frecvent în rezolvarea acestor situaţii, fie singure, fie în cadrul coaliţiilor, în încercarea de a oferi stabilitate înainte de înrăutăţirea condiţiilor şi de exploatare a situaţiei de către grupările extremiste. Este posibil ca statele democratice să primească solicitarea de sprijinire a efortului de asigurare a stabilităţii şi de reconstrucţie înainte sau imediat după începerea unui conflict, în scopul evitării producerii de dezastre viitoare şi pentru reconstituirea unui

10 U.S. Joint Forces Command, Summer Joint Operational Enviroment 2007, Exploring Economic Trends and their Implications for the Future Operational Environment, p. 102.

11 National Security and the Threat of Climate Change, The CNA Corporation, 2007, p. 15.

70

mediu stabil. Efectele lipsei de reacţie şi managementul întârziat al unor astfel de situaţii se pot repercuta asupra teritoriului statelor democratice sub forma fluxului de refugiaţi, a dezechilibrelor în asigurarea unor resurse primare, precum şi în prezenţa unor activităţi teroriste asociate situaţiei.

Apariţia radicalismului, în special a radicalismului religios va complica orice acţiune strategică, indiferent de elementul de putere care o realizează, modificând natura luptei12. Această noţiune va modifica modul de calcul al conflictului, jaloanele vor deveni mult mai înalte, sacrificiul suprem va fi mult mai pregnant, iar perspectivele asupra elementelor care constituie motivaţia vor fi diferite. Mai mult decât atât, radicalismul religios poate fi trans-naţional şi extrem de puternic datorită sistemului global de informaţii, care permite participarea, recrutarea, colaborarea și utilizarea de resurse indiferent de graniţe sau de naţiuni.

Atât accesul la cultură, cât şi deschiderea spre o altă cultură, realizat fie prin contactul direct cu persoane fie prin intermediul tehnologiilor care diseminează cultura populară a altui grup, se apreciază că va creşte în perioada anilor 2020-2030. Modul în care o anumită ţară sau un anumit popor răspunde la influenţele altei culturi şi modul în care realizează această ciocnire a culturilor, poate reprezenta un element important al viitoarelor conflicte şi poate înlocui alţi stimuli interni tradiţionali, care reprezentau o sursă cheie de producere a unor tensiuni13.

Tendinţele referitoare la procesul de educaţie şi instruire reprezintă indicatori importanţi ai stabilităţii, productivităţii şi ai rezistenţei unei societăţi. Educaţia contribuie la prosperitatea economică şi susţine desfăşurarea de activităţi politice. Educaţia reprezintă „baza dezvoltării şi a perfecţionării statusului social, iar pe viitor garantează succesul economic pentru un loc în cadrul economiei globale“14. Educaţia va deveni din ce în ce mai accesibilă, respectând tendinţele on-line şi permiţând accesul tuturor persoanelor la cunoştinţe şi noi descoperiri ştiinţifice.

Pe viitor, în ţările slab dezvoltate sau în cele în curs de dezvoltare, educaţia va ajuta la recunoaşterea faptului că standardele de viaţă din aceste societăţi sunt mult inferioare celor din ţările dezvoltate. Breşele existente între bogaţi şi săraci vor crea tensiuni, în special dacă persoanele vor beneficia de educaţie dar nu îşi vor găsi slujbe. Un efect corolar îl va reprezenta şi pierderea unui mare număr de profesionişti, bine instruiţi, care vor pleca în ţările dezvoltate – impactul se resimte deja în multe domenii, în special în cel al sănătăţii.

Problemele referitoare la educaţia fundamentală rămân un subiect de îngrijorare în multe părţi ale globului, iar breşele educaţionale continuă să se lărgească. În anul 2000, pe glob existau cel puţin 880 milioane de adulţi analfabeţi, 250 milioane de copii lucrau deja şi peste 110 milioane de copii de vârstă şcolară încă nu erau înscrişi la şcoală şi nu urmau cursurile şcolare15.

Aceste date reprezintă peste un miliard de persoane care sunt instruite inadecvat şi care nu pot participa la sau în beneficiul dezvoltării economiei globale. Societatea este obligată să ofere instruire şi educaţie corespunzătoare pentru ca membrii săi să poată concura cu succes într-un mediu global puternic tehnologizat. Dacă un segment

12 Thomas Barnett, P.M., The Pentagon’s New Map, Esquire Magazine, march 2003. 13 TRADOC DCSINT, Findings of Winter Joint Operational Enviroment, Conference on Culture,

Published january 2005. 14 Kofi Annan, Speech to World Education Forum, Dakar, Senegal, april 2000, http: //srch1.un.org 15 UNESCO, Education for All, Global Monitoring Report, 2005.

71

al populaţiei se simte marginalizat, incapabil să concureze pentru obţinerea unei slujbe, instruit dar fără să fie racordat la procesul educaţional, sau dacă i se interzice accesul la educaţia de bază, atunci este foarte probabil că vor apărea violenţe şi conflicte civile sau chiar revoluţii.

Sursele de instabilitate nu sunt numai de natură economică şi că ele vin din mişcarea grupurilor şi indivizilor în plan geografic şi din manifestările intra şi inter etnice, culturale şi religioase.

Confruntarea violentă, individuală sau colectivă, a fost şi va rămâne o caracteristică a umanităţii. Faţetele conflictelor au suferit transformări de-a lungul timpului, urmărind ca de fiecare dată să zdruncine puterile adversarului. Dacă în trecut (în perioada modernă), forţele armate au avut ca obiectiv privarea de potenţial militar a adversarului (ca centru de greutate al acestuia) şi cucerirea teritoriului pentru a controla populaţia şi resursele, astăzi constatăm că obiectivul acestuia s-a schimbat, îndreptându-se spre cucerirea minţii populaţiei, pentru a obţine controlul teritoriului şi al resurselor.

Fiecare dintre provocările care vor apărea pe viitor vor include provocările militare care se manifestă neîntrerupt şi în prezent şi care sunt rezultatul unui sistem internaţional de relaţii, bazat pe superioritatea afişată sau clamată a unor state. Astfel de provocări includ misiunile clasice sau de bază, pe care forţele de securitate trebuie să le aibă în vedere pentru a apăra naţiunea. Cel mai probabil, acestea vor rămâne o caracteristică durabilă a mediului de securitate în următorii 20-30 de ani, dar se vor manifesta cu pregnanţă şi cele care sunt evidente deja, în prezent, şi care se referă la stabilizare şi reconstrucţie.

În multe situaţii ale conflictelor de viitor, războiul va consta într-o serie de lovituri care se vor focaliza pe eroziunea voinţei naţionale prin multiple atacuri violente împotriva populaţiei civile, fără angajarea efectivă de forţe pe câmpul de luptă, prin intervenţii în zone de criză. Forţele trebuie să ia în calcul proporţionalitatea şi percepţia publică probabilă, în legătură cu răspunsul militar acordat unei ameninţări. Toate elementele puterii naţionale, de alianţă sau de coaliţie (diplomatic, informaţional, militar şi economic) trebuie să fie luate în considerare şi trebuie să fie implicate respectând proporţia corectă, care depinde de fiecare situaţie în parte16.

Viitoarele conflicte vor avea un impact psihologic şi emoţional mult mai mare asupra oamenilor ceea ce implică o nouă viziune în promovarea resurselor de asigurare a securităţii umane în diferite scenarii de insecuritate. Pornind de la fenomenul globalizării, cu efectele pozitive în ceea ce înseamnă dezvoltarea tehnologiilor şi creşterea gradului de bunăstare a populaţiei şi analizând tendinţele care se manifestă în lumea contemporană, constatăm că fiecare element de progres determină unele reacţii negative ale segmentelor de populaţie din diferite zone ale lumii care înrăutăţesc nivelul de securitate umană şi evidenţiază degradarea măsurilor aplicate în acest domeniu. Cooperarea internaţională pentru asigurarea securităţii umane este o condiţie favorizantă şi, de multe ori, vital necesară, care trebuie să se concretizeze în efortul de consolidare a politicilor şi strategiilor de securitate naţională şi regională, efort sprijinit de diferite agenţii internaţionale, guvernamentale şi neguvernamentale. Din păcate, aşa cum a rezultat din practică, acţiunile unor agenţii nu vizează întotdeauna aceleaşi interese şi, de aceea, este esenţial ca activităţile agenţiilor de stat să se coordoneze cu cele ale agenţiilor internaţionale.

Putem afirma că în zilele noastre, în această lume globalizată şi a interdepen-denţelor complexe, statele şi indivizii au de înfruntat noi ameninţări care sunt mai diverse,

16 Teodor Frunzeti, Ion Panait, Paul Dănuț Duţă, Operaţii NATO – Studiu de caz: Afganistan, Colecţia Politică şi Apărare Naţională nr. 26, Editura Tehno Media, 2007, p. 33.

72

mai puţin vizibile şi mai puţin predictibile. Problematica securităţii umane trebuie promovată prin a face mai multe instituţii de stat responsabile şi receptive pentru eliminarea barierelor sociale între săraci şi bogaţi, reducerea vulnerabilităţilor oamenilor săraci la şocurile economice, dezastre naturale, violenţe de orice natură etc., precum şi identificarea modalităţilor de sprijinire a acestora pentru a face faţă şocurilor negative, ori de câte ori au loc.

Guvernanţa securităţii scoate în evidenţă inabilitatea statelor sau a guvernelor naţionale de a asigura securitatea în diferite niveluri şi dimensiuni prin acţiuni unilaterale şi sugerează că problemele care apar între state, datorate deosebirilor de interese, precum şi lupta pentru resursele din ce în ce mai limitate, au favorizat această diferenţiere şi fragmentare a politicii de securitate, atât la nivelul formulării politicii de securitate, cât şi la nivelul implementării ei. Guvernanţa securităţii umane este, în mare parte, rezultatul unui proces inductiv, în care forţele şi rezultatele globalizării au făcut o schimbare în modul în care înţelegem relaţiile internaţionale contemporane şi mediul de securitate.

În actualele condiţii în care atenţia pare a se îndrepta către o redefinire a amenin-ţărilor globale, un accent mai mare trebuie pus pe cooperarea mai intensă pentru combaterea riscurilor şi a vulnerabilităţilor la adresa securităţii umane care au un impact semnificativ asupra evoluţiilor aşezărilor umane. În timp ce ţările dezvoltate pot face faţă mai bine riscurilor, ameninţărilor şi evenimentelor extreme din mediu actual de securitate, ţările în curs de dezvoltare suportă pierderi ireparabile şi traumatizante uneori. Siguranţa cetăţenilor, bunăstarea socială şi economică este în raport direct cu nivelul securităţii umane.

Trebuie să precizăm că în ciuda progreselor considerabile care s-au produs în multe domenii, securitatea umană este caracterizată în continuare de serioase decalaje de aplicare în politicile şi strategiile de securitate, atât în interiorul statelor, cât şi între acestea, de serioase disparităţi în sfera mecanismelor legislative, administrative şi de reglementare. Alături de cazurile persistente serioase de degradare a nivelului de trai, aceşti factori pot genera tensiuni adiţionale atât între state, cât şi în interiorul acestora şi sunt, prin urmare, percepuţi ca provocări specifice la adresa stabilităţii şi securităţii naţionale şi regionale. De aceea este esenţial ca factorii decidenţi să gestioneze eficient şi în timp util problemele de securitate cu care se confruntă oamenii şi să realizeze o bună guvernanţă a securităţii umane.

BIBLIOGRAFIE 1. Barnett, Anthony, World Opinion: The New Superpower? Open Democracy,

Putman’s Sons, 2003. 2. Frunzeti, Teodor, Panait, Ion, Duţă, Paul Dănuţ, Operaţii NATO – Studiu de

caz: Afganistan, Colecţia Politică şi Apărare Naţională nr. 26, Editura Tehno Media, 2007.

3. Kissinger, Henry, Diplomacy, New York, Simon & Shuster Papaerbacks, Rockfeller Center, 1994.

4. U.S. Joint Forces Command, Summer Joint Operational Enviroment 2007, Exploring Economic Trends and their Implications for the Future Operational Environment.

5. United Nations Development Program (U.N.D.P.), Human Development Report: Deeping democracy in a fragmented world, 2005.

73

IMPLICAŢII JURIDICE ALE CONCEPTULUI DE SECURITATE UMANĂ ASUPRA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

Relaţiile internaţionale sunt un domeniu în continuă schimbare. Odată cu

evoluţia relaţiilor internaţionale se transformă şi tipurile de ameninţări la adresa păcii şi a securităţii internaţionale. Acest fapt determină şi reformarea conceptului de securitate. Noul concept de securitate – securitate umană – a determinat transformări semnificative în raporturile dintre state. Atenţia politicilor de securitate se mută dinspre stat spre individ. În acest sens, conceptul de suveranitate a statului nu mai este suprem, comunitatea internaţională dobândind rolul de garant al drepturilor omului, omul fiind apărat chiar şi împotriva ameninţărilor care vin din parte propriului stat. Noul concept de responsabilitate de a proteja devine astfel un instrument juridic internaţional de protecţie a populaţiilor împotriva oricăror ameninţări la adresa vieţii, sănătăţii, drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Aceste noi concepte reformează şi dreptul de intervenţie al comunităţii internaţionale, chiar prin folosirea forţei armate, împotriva unor state care refuză să-şi protejeze cetăţenii – aşa cum s-a întâmplat recent în Libia.

Cuvinte-cheie: securitate umană, responsabilitate de a proteja, drept

internaţional, dreptul de intervenţie umanitară

Societatea umană, în esenţa ei, este guvernată de interacţiunea umană. La începuturile societăţii interacţiunea umană era de la individ la individ, în cadrul unui grup cu o organizare primitivă. Înmulţirea grupurilor umane a dus la răspândirea unei noi forme de interacţiune umană, cea intergrupuri. Factorul material a fost primordial la consolidarea acestei interacţiuni, în special sentimentul proprietăţii. Fiecare om în cadrul unui grup, precum şi fiecare grup în parte revendica o proprietate. Diferenţele geoclimaterice ale mediului au fost, de asemenea, determinante pentru interacţiunea între grupuri. Proprietatea consta într-un teritoriu care asigura toate cele necesare traiului unui grup. O proprietate mai bună era o atracţie pentru alte grupuri. Aici a apărut primul risc pentru securitatea unui grup – alt grup revendica acea proprietate. Istoria societăţii umane a evoluat în strânsă legătura cu acest concept. Pentru că grupurile acaparatoare acţionau violent, grupurile deţinătoare de proprietăţi şi-au creat sisteme defensive. În acest fel, circuitul proprietăţii a intrat în sfera violenţei umane. Războiul şi domeniul militar au fost mii de ani cele mai răspândite preocupări umane. Acestea au însemnat, însă, distrugere, suferinţă şi crimă. Civilizaţii s-au ridicat şi au căzut sub acest stindard.

În acest context au apărut şi preocupări pentru apărarea continuă, identificarea de ameninţări externe şi interne, construirea de relaţii la nivel internaţional etc. Evoluţia relaţiilor internaţionale a dus la echilibrarea interacţiunilor umane, chiar şi în timp de război – apariţia cutumelor războiului. Dacă până în secolul al XIX-lea interesul celor implicaţi într-un război era de a proteja în mod special proprietatea, din a doua jumătate a secolul al XIX-lea au apărut preocupări pentru protejarea fiinţei umane. Astfel, dreptul internaţional umanitar s-a născut odată cu înfiinţarea în anul 1863 a Comitetului Internaţional de Ajutorare a Răniţilor, viitorul Comitet Internaţional al Crucii Roşii1, prin intermediul căruia s-a adoptat în 1864 „Convenţia de la Geneva pentru ameliorarea

1 Stelian Scăunaş, Drept internaţional umanitar, Sibiu, Editura Burg, 2001, pp. 40-41.

74

soartei militarilor răniţi din forţele armate în campanie“. Primele tratate internaţionale în domeniul războiului au încercat să instituie şi un nou principiu în relaţiile dintre state: instituţia reglementării paşnice a diferendelor dintre state, instituţie ce a funcţionat sporadic, chiar dacă au început să apară şi acorduri între state în acest sens.2

Acest moment nu a fost suficient pentru a se asigura securitatea la nivel internaţional, războaiele continuând să se desfăşoare cu o amploare tot mai mare. Nici convenţiile ulterioare de la Geneva şi Haga (1899-1907) – ce fundamentau cele două părţi ale dreptului internaţional umanitar: dreptul războiului şi dreptul umanitar propriu-zis – nu au avut nici o influenţă asupra stabilităţii şi securităţii începutului de secol XX. Primul război mondial a adus omenirea în faţa unei probleme fundamentale: dezvoltarea tehnologică şi creşterea populaţiei a transformat războiul într-o ameninţare cumplită la adresa existenţei societăţii umane. Acest conflict armat a produs o amplă transformare şi la nivelul relaţiilor internaţionale. După încheierea primului război mondial societatea umană a simţit nevoia de securitate mai mult ca niciodată. Acest fapt s-a materializat în ideea organizării prin sistemul securităţii colective, sistem ce avea ca fundament principiul limitării posibilităţii de a se recurge la război şi principiul reglementării paşnice a diferendelor dintre state3. Această nouă conceptualizare nu presupunea încă ilegalizarea războiului de agresiune, dar stabileşte o serie de piedici în declanşarea acestuia, dând prioritate mijloacelor paşnice de soluţionare a diferendelor internaţionale. Aceste noi concepte au fost incluse în Pactul Societăţii Naţiunilor adoptat la Versailles în 1919. Conceptul de securitate este din acest moment trecut în sfera preocupărilor interna-ţionale, construindu-se pentru prima dată şi un sistem adecvat de reglementare paşnică a diferendelor dintre state, şi anume jurisdicţia internaţională4. Se face astfel diferenţa între războiul licit şi războiul ilicit.

Un moment foarte important în consacrarea spaţiului de securitate a fost Pactul Briand-Kellogg din 1928, Paris, intitulat „Tratatul general de renunţare la război“. Prin acest tratat, starea de război iese din sfera normalităţii şi legalităţii, interzicându-se războiul de agresiune şi instituindu-se un principiu unic, cu vocaţie de universalitate în relaţiile internaţionale: reglementarea paşnică a diferendelor dintre state5.

Forţa juridică diminuată a Pactului Ligii Naţiunilor şi a tratatelor care l-au urmat nu a reuşit să consolideze securitatea şi pacea la nivel internaţional. Cel de al Doilea Război Mondial a fost cel mai nimicitor conflict armat din istorie. Acest război a arătat societăţii internaţionale că nu este suficient să reglementăm şi să semnăm tratate. Accentul trebuia pus pe garantarea aplicării acestor norme, pe construirea de organisme internaţionale cu forţă juridică, politică şi militară, care să poată garanta pacea şi securi-tatea internaţionale, să poată preveni izbucnirea sau răspândirea unui conflict, să poată să pună capăt unui conflict armat şi să determine părţile să îşi soluţioneze problemele pe cale paşnică şi chiar construirea unui sistem jurisdicţional internaţional care să soluţioneze litigiile internaţionale. Aceste deziderate s-au realizat prin Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite în 1945, însă în urma sacrificiului a milioane de oameni nevinovaţi.

De la Carta ONU până în prezent, cu toate că războiul de agresiune a fost ilegalizat, conflictul armat face parte din cotidian, acesta dezvoltându-se şi căpătând noi aspecte.

2 Ionel Cloşcă şi Ion Suceavă, Tratat de Drept Internaţional Umanitar, Bucureşti, Editura V.I.S. PRINT, 2000, pp. 606-608.

3 Ibidem., p. 609. 4 Ibidem., p. 610. 5 Ibidem., p. 611.

75

Conflictele clasice sunt tot mai rare, acestora luându-le locul conflictele asimetrice, cele destructurate, războiul ascuns (terorismul), cursa înarmărilor, proliferarea armelor de distrugere în masă, pericolul războiului nuclear etc. În aceste condiţii, securitatea şi pacea internaţionale sunt blocate între două mari tendinţe: nevoia de legitimă apărare prin înarmare şi nevoia de securitate şi pace prin diminuarea pericolului războiului.

În configurarea acestor concepte, odată cu creşterea importanţei mediului internaţional, statele au conştientizat care este adevărata valoare ce trebuie apărată: omul şi mediul în care acesta trăieşte. Astfel, treptat s-a fundamentat şi s-a impus conceptul de securitate umană, concept ce guvernează astăzi toate domeniile societăţii.

Conceptul de securitate umană Conceptul de securitate umană a început să fie promovat în a doua jumătate a

secolului al XX-lea, perioadă în care contextul internaţional era în continuă transformare. Căderea blocului comunist şi încetarea Războiului Rece a dus la reformularea raporturilor internaţionale, la o mai mare stabilitate şi cooperare la nivel internaţional, fapt ce a determinat o transcendere a priorităţii de securitate dinspre stat spre individ. Apariţia şi răspândirea fenomenului terorist, dezvoltarea ştiinţei şi pătrunderea acesteia în toate domeniile vieţii sociale, creşterea interesului pentru protecţia individului uman au dus la fundamentarea unor noi principii juridice, regăsite în tratate internaţionale.6 Securitatea umană este un concept fundamental în societatea modernă, cuprinzând toate domeniile acesteia (securitate economică, securitate alimentară, a sănătăţii şi mediului, securitatea individuală şi a colectivităţii, securitatea politică – aşa cum apare în Raportul Dezvoltării Umane din 1994 al programului de Dezvoltare al Naţiunilor Unite).

Fundamentală în dinamica acestui concept este detronarea supremaţiei securităţii naţionale sau de stat, în detrimentul securităţii centrate pe fiinţa umană. Astfel, securitatea naţională nu mai poate fi diferenţiată de securitatea individuală, protecţia individului fiind obiectivul principal şi succesul securităţii naţionale şi internaţionale.7 Într-un stat de drept securitatea naţională şi securitatea umană se interpătrund constructiv, contribuind la realizarea spaţiului se securitate şi stabilitate socială. Este şi fiesc aşa, deoarece statul democratic este emanaţia voinţei unui popor, ca unic deţinător al suveranităţii. Atunci când puterea este preluată de un grup sau o persoană care exercită suveranitatea în nume propriu, securitatea naţională şi securitatea umană intră în conflict. Respectarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor şi ale omului devine fundamentală în relaţia dintre securitatea umană şi securitatea naţională. Dacă securitatea naţională contravine dezideratelor internaţionale privind securitatea umană, acest fapt activează dreptul unor organisme internaţionale – cum ar fi Consiliul de Securitate al ONU – de a lua măsuri pentru reaşezarea politicii de securitate din statul respectiv pe făgaşul implementării şi respectării drepturilor omului. Prioritatea securităţii umane faţă de securitatea naţională a declanşat, la nivel internaţional, o nouă etapă în conceptualizarea dreptului de intervenţie umanitară. Noua viziune a ONU privind securitatea umană pune pe primul plan binele individului în detrimentul intereselor de securitate naţională, devenind justă o intervenţie armată împotriva unei guvernări de stat care ameninţă securitatea individului8.

6 Doru Condurache, Aspecte ale conceptului de securitate umană. În: lucrarea „Corelaţii între conceptul de securitate şi nevoia de protecţie în domeniile militar şi civil“, coordonatori Teodor Frunzeti, Mihai-Marcel Neag, Sibiu, Editura Academiei Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu“, 2008, pp. 153-154.

7 Vasile Tabără, Paul Dănuţ Duţă, Mihai-Marcel Neag, Consideraţii privind sistemul instituţiilor de securitate, Sibiu, Editura Techno Media, 2009, pp. 44-47.

8 Ibidem, p. 48.

76

Politica ONU de implementare a păcii şi securităţii internaţionale naşte controverse mai ales în direcţia respectării unor principii fundamentale înscrise în Carta ONU, cum ar fi principiul suveranităţii statelor, principiul neintervenţiei, principiul neagresiunii.

La nivelul Uniunii Europene un moment important în consacrarea securităţii umane ca fundament juridic al societăţii a fost semnarea Tratatului de la Lisabona în 2007, întrat în vigoare în 2009, menit să realizeze o amplă reformă la nivel european. Acest tratat este de altfel efectul insuccesului privind adoptarea unei constituţii a Uniunii Europene. Acest tratat lărgeşte sfera de atribuţii şi acţiune a Uniunii Europene în domeniile libertăţii, securităţii şi justiţiei, această funcţionalitate sporind eficienţa în combaterea criminalităţii transfrontaliere şi a terorismului. O serie de prevederi noi vin şi în domeniile protecţiei civile, ajutor umanitar, sănătate publică, protecţia mediului, toate având ca scop întărirea securităţii cetăţenilor europeni9.

Securitatea umană şi dreptul de intervenţie umanitară Bilanţul celui de-al Doilea Război Mondial a configurat două concluzii cu privire la

relaţiile internaţionale: nu se poate interzice sau limita războiul fără o modalitate concretă de a interveni împotriva agresorilor; conflictele armate moderne reprezintă un pericol imens pentru fiinţa umană şi mediul înconjurător. Răspunsul la aceste probleme a fost Carta ONU, prin intermediul căreia s-a ilegalizat războiul de agresiune, acesta fiind considerat cea mai gravă crimă internaţională – din păcate, până în prezent nu a fost definită această crimă. Politica internaţională a ONU se centrează pe asigurarea păcii şi a securităţii internaţionale, pe derularea unor relaţii paşnice şi de cooperare între state, iar atunci când apar divergenţe, acestea să fie reglementate prin mijloace paşnice. În cazul în care apar conflicte armate sau alte situaţii care ameninţă pacea şi securitatea internaţionale, Consiliul de Securitate al ONU este autorizat prin art. 41 din Carta ONU să folosească mijloace de constrângere ce nu implică forţa armată pentru rezolvarea acestor situaţii. În cazul în care aceste mijloace nu dau rezultate, Consiliul de Securitate poate recurge la mijloace de forţă, inclusiv armată, pentru restabilirea sau menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale (art. 42 din Carta ONU).

Cu privire la actele emise de Consiliul de Securitate, recomandările acestuia au valoare declarativă. În anumite situaţii, hotărârile Consiliului de Securitate pot avea caracter obligatoriu, cum sunt10: măsuri care nu implică folosirea forţei dispuse în puterea art. 41 din Carta ONU şi măsuri care implică folosirea forţei armate dispuse în conformitate cu art. 42 din Carta ONU.

Una din situaţiile în care Consiliul de Securitate poate interveni este cauza umanitară. Acest drept este controversat, deoarece se suprapune peste principii fundamentale ale dreptului internaţional, cum ar fi principiul suveranităţii statelor şi principiul neintervenţiei. Carta ONU instituie principiul neintervenţiei în art. 2 alin. 7 astfel: „nicio dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin în mod esenţial de competenţa naţională a unui stat“. Stipulat şi în alte documente internaţionale, acest principiu a fost deseori încălcat, fie pentru intervenţii „consimţite“, fie pentru respectarea dreptului internaţional sau în scopuri umanitare11.

9 Doru Condurache, op.cit., p. 162. 10 Constantin-Gheorghe Balaban, Securitatea şi dreptul internaţional – Provocări la început de secol

XXI, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2006, pp. 126-127. 11 Scăunaş Stelian, op.cit., p. 16.

77

Bineînţeles, prima justificare a încălcării acestui principiu se regăseşte tot în art. 2 alin. 7 din Carta ONU, teza finală: acest principiu nu va aduce însă întru nimic atingere aplicării măsurilor de constrângere prevăzute în Capitolul VII (acţiunea în caz de ameninţări împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune). Art. 42 din Carta ONU prevede că în cazul în care Consiliul de Securitate va socoti că măsurile prevăzute în art. 41 (măsuri care nu implică folosirea forţei armate) nu ar fi adecvate ori că s-au dovedit a nu fi adecvate, el poate întreprinde, cu forţe aeriene, navale sau terestre, orice acţiune pe care o consideră necesară pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale. Rezultă de aici că aceste prevederi sunt aplicabile pentru conflicte internaţionale, ci nu interne.

Întrebarea este dacă reprimarea revoltelor populare dintr-un stat de către trupele guvernamentale se înscrie în necesitatea menţinerii sau restabilirii păcii şi securităţii internaţionale? În contextul internaţionalizării protecţiei drepturilor omului şi al promovării securităţii umane ca valoare superioară faţă de securitatea naţională, intervenţia Consiliului de Securitate într-un conflict intern este justificată de încălcarea normelor privind protecţia internaţională a drepturilor omului şi dreptul internaţional umanitar (acolo unde este aplicabil). De aici rezultă o altă justificare a dreptului de intervenţie, şi anume reducerea sferei de competenţe interne a statelor şi trecerea în sfera internaţională a unei serii de probleme, în special a celor asumate prin tratate internaţionale, cum ar fi protecţia internaţională a drepturilor omului12. Expresia „relaţii internaţionale“ este interpretată, în baza art. 1-2 şi cap. IX din Carta ONU, în sensul că un stat îşi pierde competenţa exclusivă asupra unor probleme interne ce urmează a fi reglementate potrivit dreptului internaţional dacă, prin efectele sau repercusiunile ei, se răsfrânge asupra raporturilor internaţionale13.

De reţinut este faptul că nici Declaraţia de la Helsinki din 1970 privind principiile dreptului internaţional în relaţiile dintre state nu clarifică problema principiului neintervenţiei şi a amestecului în afacerile interne ale statelor. Nici chiar conceptul de securitate umană, dublat de justeţea apărării drepturilor omului şi de principiul autodeterminării popoarelor nu instituie un cadru legitim clar al acestor intervenţii. Acest fapt rezultă şi din controversele cu privire la justeţea ultimei intervenţii umanitare decise de Consiliul de Securitate, cea din Libia, controverse ce au cuprins chiar şi state care au fost de acord iniţial, chiar şi state care au participat la acţiunile militare propriu-zise (de exemplu, Norvegia şi Italia s-au retras din operaţiile militare).

Deşi în Carta ONU nu există nicio dispoziţie expresă care să permită folosirea forţei armate pentru protejarea drepturilor omului, totuşi importanţa actuală dată la nivel internaţional acestei probleme – prin conceptul de securitate umană – şi larga aderare a statelor la tratatele privind protecţia drepturilor omului au găsit justificări pentru ca ONU să-şi asume această obligaţie de a nu mai tolera crimele comise sistematic şi masiv împotriva fiinţei umane, prin încălcarea drepturilor omului şi dreptului umanitar.

În acest context, intervenţia armată umanitară sau operaţiile militare umanitare au ca obiectiv atenuarea suferinţelor umane provocate de conflictele armate internaţionale sau interne, dar şi de a preveni catastrofele umanitare ori de a limita pierderile şi pagubele provocate de acestea, prin promovarea drepturilor omului în toate situaţiile de pericol14. Încălcările grave ale dreptului internaţional umanitar şi ale drepturilor omului

12 Ibidem, p. 16. 13 Ion Dragoman, Claudia Militaru, Şapte studii de drept internaţional umanitar, Bucureşti, Editura

Lumina Lex, 2003, pp. 117-118. 14 Ion Dragoman, Operaţii militare umanitare, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare

„Carol I“, 2005, p. 13.

78

în conflictele armate sunt considerate astfel ameninţări la adresa păcii şi a securităţii internaţionale, astfel încât, dacă măsurile de constrângere fără folosirea forţei armate nu sunt adecvate sau sunt ineficiente, Consiliul de Securitate poate întreprinde împotriva statului respectiv orice acţiune pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate şi chiar măsuri de limitare a suveranităţii statului respectiv, apreciindu-se că principiul respectării drepturilor omului este prioritar faţă de principiul suveranităţii15.

În ultimii ani s-a promovat un nou concept care să sprijine realizarea securităţii umane şi, la nevoie, să dea prilejul comunităţii internaţionale de a proteja populaţia unui stat care nu o mai poate proteja sau nu vrea să o protejeze: responsabilitatea de a proteja. Acest concept – promovat prin Rezoluţia nr. 60/1 a Adunării Generale a ONU, în urma conferinţei mondiale de la New York din 2005 – instituie reguli cu privire la protecţia individului şi a colectivităţii, cui aparţine această datorie de a proteja şi care este prioritatea de acţiune. Paragraful 138 din Rezoluţie instituie obligaţia fiecărui stat de a-şi proteja populaţia împotriva genocidului, a crimelor de război, purificării etnice sau crimelor împotriva umanităţii. De asemenea, paragraful 139 dezvoltă acest concept, astfel: comunitatea internaţională, prin intermediul ONU, are responsabilitatea de a utiliza mijloace diplomatice şi umanitare adecvate, precum şi alte mijloace paşnice, în concordanţă cu capitolele VI şi VII din Carta ONU, pentru a ajuta la protejarea populaţiilor împotriva genocidului, a crimelor de război, a purificării etnice sau a crimelor împotriva umanităţii. Mai mult, dacă mijloacele paşnice la care a recurs comunitatea internaţională sunt inadecvate, iar autorităţile naţionale eşuează în mod vizibil în protejarea populaţiilor, comunitatea internaţională va acţiona în mod colectiv, într-o manieră oportună şi decisivă, după caz. Nu poate fi vorba în acest ultim caz decât de recurgerea la acţiunile stipulate de art. 42 din Carta ONU – recurgerea la măsuri de forţă. Prioritate de acţiune şi principala obligaţie privind responsabilitatea de a proteja revine fiecărui stat pentru propria populaţie. Incapacitatea sau refuzul statului de a proteja activează al doilea nivel al responsabilităţii de a proteja, şi anume cel internaţional. Comunitatea internaţională poate interveni ori în sprijinul statului care este incapabil să protejeze, ori chiar împotriva statului care ignoră sau refuză executarea unei astfel de obligaţii. Ca modalitate de acţiune se dă prioritate mijloacelor paşnice, iar atunci când acestea nu sunt eficiente sau situaţia este de aşa natură încât mijloacele paşnice sunt inadecvate, se poate recurge la realizarea protecţiei prin constrângere şi forţă armată16.

Un nou tip de intervenţie ce poate fi asociat celor umanitare este categoria operaţiilor de securitate umană, aceasta izvorând firesc din conceptul de responsabilitate de a proteja. Rolul acestor operaţii este de a asigura respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor unor state care nu reuşesc sau nu doresc să-i mai protejeze17. Operaţiile de securitate umană se diferenţiază de alte tipuri de operaţii prin faptul că acestea se centrează pe om şi pe protecţia acestuia. Pacea şi stabilitatea devin astfel elemente ale securităţii umane, totul centrându-se pe protecţia individului şi a colectivităţii din care face parte acesta. Caracterul multinaţional al acestor operaţii şi caracterul mixt civil – militar, asociate cu scopul principal al acţiunilor – asigurarea tuturor condiţiilor social-politice de securitate pentru populaţia în pericol – dau un plus

15 Claudia Dragoman, Ion Dragoman, Organizaţiile internaţionale şi dreptul internaţional umanitar, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 2000, p. 16.

16 Mihai-Marcel Neag şi colectiv, Securitatea umană în conflictele şi crizele internaţionale, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, 2010, pp. 303-307.

17 Ibidem, pp. 307-308.

79

de legalitate şi de încredere acestor acţiuni. Elementele fundamentale care guvernează aceste acţiuni sunt primordialitatea drepturilor omului şi instituirea statului de drept.

Dreptul internaţional, securitatea umană şi conflictul din Libia Intervenţia militară multinaţională din Libia se înscrie în operaţiile de generaţia a

treia, care au apărut după 1992, odată cu implicarea ONU în conflictele din fosta Iugoslavie şi Somalia. Intervenţia din Libia este una de asistenţă umanitară armată (tip 4) având următoarele caracteristici: este o operaţie coercitivă; trupele implicate nu sunt considerate căşti albastre, aparţinând unor coaliţii internaţionale sau unor organisme regionale; nu e prevăzută de Carta ONU, fiind ingerinţă în afacerile interne, însă se întemeiază pe art. 42 din Cap. VII; acordul beligeranţilor nu este necesar; nu are loc sub pavilion şi comandament ONU; personalul este desfăşurat doar pe durata conflictului18. De asemenea, această operaţie se poate înscrie şi în categoria celor de securitate umană, având în vedere că rezoluţiile ONU ce guvernează intervenţia au ca prim fundament îngrijorarea cu privire la violenţele şi folosirea forţei împotriva civililor, violarea gravă şi repetată a drepturilor omului, crimele şi violenţele intenţionate săvârşite de autorităţi împotriva civililor şi demonstranţilor, numărul mare de victime în rândul civililor.

Consiliul de Securitate a adoptat la 27 februarie 2011 Rezoluţia 197019 – în limitele art. 41 din Carta ONU – prin care lua act de gravele încălcări ale drepturilor omului în Libia şi cerea încetarea imediată a violenţelor şi rezolvarea paşnică a problemelor interne. Prin Rezoluţie se îndemnau autorităţile libiene: să acţioneze cu cea mai mare reţinere, să respecte drepturile omului şi dreptul internaţional umanitar şi să permită accesul imediat pentru observatorii internaţionali pentru drepturile omului; să asigure securitatea tuturor cetăţenilor străini, precum şi a bunurilor lor şi să faciliteze plecarea celor care doresc să părăsească ţara; să asigure intrarea în ţară în condiţii de siguranţă a proviziilor umanitare şi medicale, precum şi a agenţiilor şi a lucrătorilor din domeniul umanitar; să ridice imediat restricţiile aplicate tuturor formelor de mass-media. De asemenea, s-a hotărât sesizarea Procurorului Curţii Penale Internaţionale pentru anchetarea crimelor săvârşite în conflictul din Libia. Rezoluţia impune şi un embargo privind furnizarea de armament Libiei, ia o serie de măsuri privind blocarea unor resurse financiare şi economice şi instituie un Consiliu de Sancţiuni care să aplice rezoluţia. Se poate observa că prevederile rezoluţiei se înscriu în concepţia privind securitatea umană prin insistenţa cu care cere protejarea civililor şi respectarea drepturilor omului şi impune Libiei asumarea responsabilităţii de a proteja. Din păcate, această rezoluţie nu a dus la niciun rezultat, confruntările continuând în Libia, ca şi încălcările drepturilor omului şi ale dreptului internaţional umanitar, de ambele tabere.

Acest fapt a dus la activarea condiţiilor pentru aplicarea art. 42 din Carta ONU şi adoptarea, în consecinţă, de către Consiliul de Securitate, în 17 martie 2011, a Rezoluţiei 1973 privind instituirea unei blocade aeriene asupra Libiei20. Prin invocarea prevederilor din capitolului VII al Cartei ONU se cerea, printre altele, încetarea imediată a focului şi a oricăror violenţe şi persecuţii; protejarea civililor în conformitate cu dreptul internaţional; instituia o interdicţie a tuturor zborurilor în spaţiul aerian al Libiei, cu scopul de a proteja civilii; menţinerea şi respectarea embargoului asupra armelor;

18 Gabriel Oprea, Operaţiunile de pace – factor al stabilităţii şi securităţii internaţionale. În: „Studii de drept internaţional umanitar“, coordonatori Nicolae Uscoi şi Gabriel Oprea, Bucureşti, 2001, pp. 31-33.

19 Monitorul Oficial nr. 291, din 27 aprilie 2011. 20 Monitorul Oficial nr. 484, din 7 iulie 2011.

80

autorizează statele membre care au notificat Secretarul General să ia toate măsurile necesare pentru a proteja civilii şi zonele locuite de civili, aflate sub ameninţarea unor atacuri, excluzând însă o forţă străină de ocupaţie. Şi această rezoluţie se centrează pe importanţa protecţiei civililor, pe respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului, deziderate impuse de conceptul de securitate umană. Cu privire la responsabilitatea de a proteja, comunitatea internaţională a constatat reaua-credinţă a autorităţilor libiene şi refuzul acestora de a proteja populaţia civilă, rezoluţia activând dreptul şi datoria comunităţii internaţionale de a interveni pentru a stopa abuzurile comise de autorităţile libiene asupra propriei populaţii.

Iniţial, autorităţile libiene au anunţat respectarea rezoluţiei însă operaţiile militare au continuat. În zilele următoare, Libia a fost atacată de pe mare şi din aer de Franţa, Marea Britanie, SUA, Italia, Norvegia, Grecia şi alte ţări. Apărarea antiaeriană, aviaţia şi marina militară ale Libiei au fost neutralizate în perioada următoare însă operaţiile terestre libiene împotriva rebelilor au continuat. În aceste condiţii, forţele Coaliţiei au început atacarea unor obiective militare ale forţelor terestre guvernamentale. De asemenea, statele participante la intervenţie au anunţat public ajutarea rebelilor nu numai prin acţiuni militare, ci şi prin trimiterea de specialişti şi armament.

Libia a aderat la următoarele tratate de drept internaţional umanitar21: cele patru Convenţii de la Geneva din 1949 (în 1956); cele două Protocoale Adiţionale din 1977 ale Convenţiilor de la Geneva din 1949 (în 1978); Convenţia de la Haga din 1954 privind protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat şi protocolul său adiţional (1957); al doilea protocol din 1999 al Convenţiei de la Haga din 1954 (2001). De asemenea, Libia a aderat şi la Pactul privind drepturile civile şi politice din 1966, Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale din 1966, Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante din 1984, Convenţia privind drepturile copilului din 1990 şi protocoalele sale opţionale şi altele. Libia nu a aderat însă la Tratatul privind Statutul Curţii Penale Internaţionale de la Roma din 1998.

Conflictul armat din Libia a urmat mai multe etape, fiecăreia aplicându-i-se norme juridice diferite. Iniţial, Libia s-a confruntat cu manifestaţii de protest sporadice, ce au degenerat în violenţe. La acest nivel nu se aplică dreptul internaţional umanitar, art. 1 alin. 2 al Protocolului Adiţional II de la Geneva din 1977 precizând că prezentul protocol nu se va aplica situaţiilor de tensiune internă şi tulburărilor interne cum sunt actele de dezordine publică, actele sporadice şi izolate de violenţă şi alte acte analoage, care nu sunt conflicte armate. Aplicabile în această etapă sunt dreptul intern libian şi drepturile omului.

Este destul de greu a se stabili un moment exact al transformării acestor tensiuni şi tulburări interioare într-un conflict armat fără caracter internaţional. Protocolul II precizează la art. 1, alin. 1 că un conflict armat intern se desfăşoară pe teritoriul unei înalte părţi contractante între forţele sale armate şi forţe armate dizidente sau grupuri armate organizate care, sub conducerea unui comandament responsabil, exercită un asemenea control asupra unei părţi a teritoriului său, astfel încât să-i permită să desfăşoare operaţiuni militare susţinute şi coordonate şi să aplice prezentul protocol. Chiar dacă protestatarii s-au înarmat şi li s-au alăturat şi elemente ale forţelor armate guvernamentale şi voluntari din unele organizaţii islamice, totuşi lipseau organizarea, un comandament responsabil şi respectarea Protocolului II. Ulterior constituirii Consiliului Naţional de Tranziţie, grupurile rebele au început să se organizeze şi să

21 http://www.adh-geneva.ch/RULAC/international_treaties.php?id_state=128

81

acţioneze coordonat, acest consiliu preluând rolul comandamentului responsabil. Acest consiliu a fost recunoscut oficial de Franţa, la 10 martie 2011, ca guvern legitim al Libiei. În aceste condiţii se poate aprecia că în luna martie situaţia din Libia devenise un conflict armat intern, devenind aplicabil dreptul internaţional umanitar, în special art. 3 comun Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi Protocolul Adiţional II din 1977, rămânând în paralel aplicabile şi drepturile omului.

Odată cu punerea în aplicare a Rezoluţiei 1973 a Consiliului de Securitate prin intervenţia Forţei Internaţionale împotriva forţelor guvernamentale loiale regimului totalitar şi sprijinirea ofensivei trupelor rebele, conflictul armat intern s-a internaţionalizat, devenind aplicabile în special cele patru Convenţii de la Geneva din 1949 şi Protocolul Adiţional I din 1977. Deşi ONU susţine că intervenţia are ca scop doar încetarea focului şi restabilirea păcii şi a ordinii de drept şi rezolvarea paşnică a problemelor dintre cele două părţi, atacarea de către NATO doar a obiectivelor militare loialiste şi sprijinirea acţiunilor armate rebele arată clar asumarea de către NATO a rolului de parte la conflict şi de alianţă cu forţele rebele.

Art. 3 al Protocolului II instituie, în concordanţă cu prevederile Cartei ONU, principiul neintervenţiei, astfel: „1. Nicio dispoziţie din prezentul protocol nu va putea fi invocată în scopul afectării suveranităţii unui stat sau a responsabilităţii ce revine guvernului de a acţiona pentru menţinerea sau restabilirea ordinii publice în stat sau pentru apărarea, prin toate mijloacele legitime, a unităţii naţionale şi a integrităţii teritoriale a statului. 2. Nicio dispoziţie a prezentului protocol nu va putea fi invocată pentru a justifica o intervenţie directă sau indirectă oricare ar fi motivul, în conflictul armat sau în afacerile interne sau externe ale unei înalte părţi contractante pe al cărei teritoriu are loc conflictul“.

Din derularea conflictului şi din datele culese de organizaţiile internaţionale ce se ocupă cu protecţia internaţională a drepturilor omului şi de mass-media rezultă faptul că prevederile privind protecţia populaţiei civile, a bolnavilor şi răniţilor, interzicerea săvârşirii de crime şi abuzuri, protecţia drepturilor omului au fost încălcate pe tot parcursul conflictului de ambele părţi.

Art. 43 alin. 1 din Protocolul Adiţional I din 1977 stipulează că forţele armate ale unei părţi în conflict se compun din toate forţele, toate grupurile şi toate unităţile armate şi organizate care sunt puse sub comandă, care răspund de conduita subordonaţilor săi faţă de această parte, chiar dacă aceasta este reprezentată de un guvern sau o autoritate nerecunoscută de către partea adversă. Aceste forţe armate vor trebui să fie supuse unui regim de disciplină internă care să asigure, în special, respectarea regulilor de drept internaţional aplicabile la conflictele armate.

În general, aceste condiţii au fost respectate de forţele rebele libiene, însă ce nu au respectat este diferenţierea clară faţă de populaţia civilă şi forţele guvernamentale, fapt demonstrat şi de atacarea din greşeală de forţele NATO a unor rebeli înarmaţi, neputându-se identifica statutul acestora.

Efecte juridice ale intervenţiei internaţionale în Libia În primul rând trebuie menţionat faptul că ONU se contrazice în principii,

organizând o intervenţie umanitară pentru protejarea populaţiei civile şi a drepturilor omului într-un stat în care există un regim tiranic de zeci de ani. Astfel, timp de decenii s-a tolerat încălcarea drepturilor omului, această toleranţă ducând la suferinţe şi victime mult mai mari decât conflictul din ultimele luni. Mai mult, principiile democratice şi combaterea terorismului sunt răsturnate de atitudinea unor state importante, membre ONU şi

82

NATO, cum ar fi SUA, Franţa şi Marea Britanie, care, deşi în anii 80 au condamnat regimul totalitar libian şi l-au acuzat de acte de terorism, la începutul sec. XXI l-au legitimat prin restabilirea relaţiilor politice şi economice. Acelaşi preşedinte al Franţei care astăzi atacă Libia, cu câţiva ani în urmă invita la Paris un terorist internaţional şi un tiran – Maummar Qadhafi – pentru a-i întinde covorul roşu şi a-i strânge mâna în numele afacerilor petroliere. Dacă grupuri de cetăţeni libieni nu se revoltau împotriva regimului, şi astăzi Qadhafi ar fi fost un prieten al celor care îl acuză şi îl atacă. În acest context, raporturile juridice şi raporturile politice dintre state adesea intră în conflict. Acest aspect are ca efect slăbirea capacităţii ONU de a se manifesta în conformitate cu statutul său şi cu principiile juridice pe care şi le-a trasat.

O altă problemă care se ridică în urma acestei intervenţii este capacitatea ONU de a asigura şi menţine pacea şi securitatea internaţională, securitatea umană şi de a implementa responsabilitatea de a proteja şi valoarea juridică a acestor reglementări. În paralel cu revoltele din Libia se desfăşoară şi revoltele din Siria. Situaţia este absolut identică. Aceeaşi situaţie a fost recent şi în Iran. Consiliul de Securitate, deşi a luat în discuţie situaţia din Siria, nu a ajuns la un acord nici măcar cu privire la condamnarea violenţelor şi a gravelor încălcări ale drepturilor omului. În timp ce membrii Consiliului de Securitate nu mai găsesc just un temei pe care cu puţin timp în urmă îl considerau absolut just faţă de situaţia similară din Libia, revoltele din Siria continuă să fie reprimate cu brutalitate de forţele armate siriene, chiar mai crud decât s-a întâmplat în Libia. Numărul victimelor deja înregistrează mii de morţi, răniţi, persoane arestate şi abuzate.

Urmare a acestor disensiuni din cadrul Consiliului de Securitate privind legalitatea intervenţiilor de aşa natură este retragerea tot mai multor ţări şi din operaţiile din Libia, iar multe state neparticipante care şi-au exprimat iniţial acordul, acum îl retractează.

„Intervenţia umanitară“ în Siria în sprijinul victimelor şi pentru protecţia drepturilor omului se reduce la declaraţii politice sporadice ale şefilor unor state care cer preşedintelui Siriei să demisioneze. Alte măsuri sunt întreruperea unor acorduri bilaterale economice şi de altă natură de către unele state. Însă, să nu uităm că un aliat de nădejde al Siriei este Iranul, care nu este o forţă militară de neglijat. Acest context politic face ca puterea regulilor juridice de drept internaţional să îşi dovedească din nou ineficienţa şi să aducă în atenţia lumii necesitatea întăririi factorului juridic internaţional în faţa factorului politic.

O intervenţie în Siria ar putea declanşa un adevărat război internaţional între Lumea Arabă şi Occident, o astfel de consecinţă fiind tocmai opusul unei intervenţii umanitare. Probabil că se apreciază că neintervenţia în Siria este mult mai „umanitară“ decât intervenţia, reducându-se astfel la minim numărul victimelor şi al suferinţelor posibile!

Legitimitatea unei intervenţii armate umanitare depinde de contextul istoric şi juridic existent. Un aspect al legalităţii este şi votul dat în Consiliul de Securitate, chiar dacă acoperirea normativă este insuficientă. De multe ori, în acest context, justificarea devine morală şi umanitară, bazată pe principiile fundamentale ale dreptului internaţional.

Însă, lipsa unor prevederi clare şi exprese şi noianul de excepţii, adesea ambigue şi prea generale, duce la neconcordanţe juridice în interiorul dreptului internaţional. Aşa s-a întâmplat şi în cazul Kosovo, unde intervenţia trupelor NATO împotriva trupelor guvernamentale sârbe care acţionau de drept împotriva unei minorităţi naţionale separatiste, lipsită de jus ad bellum conform dreptului internaţional, a dus la proclamarea independenţei acestei minorităţi pe un teritoriu aparţinând statului sârb. Deşi Curtea internaţională de Justiţie de la Haga a decis legalitatea proclamării independenţei, aceasta fiind recunoscută deja de peste 60 de state, inclusiv SUA, cum se va mai putea justifica neacceptarea proclamării independenţei de către minorităţi din alte state?

83

Şi să nu uităm că mai toate statele europene au probleme cu mişcări separatiste, la fel şi SUA. Acest precedent, dublat de conceptele de securitate umană şi responsabilitatea de a proteja pot arunca omenirea dintr-o eră a globalizării într-o nouă eră a fragmentării.

Iată cum, încercând să ucidem monstrul încălcării drepturilor omului, creăm un monstru şi mai mare, acela al destrămării statelor naţionale şi al înfiinţării statelor pe criterii bazate pe minorităţi.

În fapt, intervenţia în Libia a întrunit toate criteriile tehnice ale aplicării art. 42 din Carta ONU, dar şi din alte rezoluţii ale ONU. În drept, uneori rezoluţiile Consiliului de Securitate se fundamentează pe interpretarea prea forţată şi subiectivă a dreptului internaţional. Populaţia Libiei a fost lăsată sub stăpânirea unui tiran, declarat terorist internaţional încă din anii ’80. Securitatea umană şi responsabilitatea de a proteja au pălit în faţa noilor acorduri economice dintre autoritatea ilegitimă a Libiei şi state ca SUA, Franţa, Marea Britanie. Poate de aceea, Franţa s-a grăbit să recunoască ca guvern legitim consiliul rebelilor, pentru ca cererea acestuia de intervenţie internaţională să aibă putere juridică şi să constituie încă un element de legalitate al intervenţiei.

În orice situaţie, nu putem fi de acord cu atrocităţile comise de om împotriva omului sau a naturii însă opinăm că apărarea acestora trebuie mai întâi fundamentată serios în drept. Un dezavantaj este şi tinereţea dreptului internaţional şi subordonarea deciziei internaţionale factorului politic al unor state. Chiar dacă se încheie tratate internaţionale la care aderă majoritatea statelor lumii, totuşi dreptul internaţional îşi păstrează valoarea convenţională. De aceea cea mai importantă reformă ce se poate face la nivel internaţional este în domeniul puterii normelor de drept internaţional. A avea drept de veto politic asupra unei chestiuni juridice înseamnă anularea tuturor principiilor şi valorilor pe care comunitatea internaţională se străduieşte să le promoveze şi să le protejeze.

Din păcate, în tot acest joc al intereselor, singurul care are de suferit este omul, populaţia civilă, şi se vede asta în multele conflicte din zona Africii, a Orientului Mijlociu, Caucazului și Balcanilor.

BIBLIOGRAFIE 1. Balaban, Constantin-Gheorghe, Securitatea şi dreptul internaţional –

Provocări la început de secol XXI, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2006. 2. Cloşcă, Ionel şi Suceavă, Ion, Tratat de Drept Internaţional Umanitar,

Bucureşti, Editura V.I.S. PRINT, 2000. 3. Dragoman, Ion, Militaru, Claudia, Şapte studii de drept internaţional

umanitar, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2003. 4. Dragoman, Ion, Operaţii militare umanitare, Bucureşti, Editura Universităţii

Naţionale de Apărare „Carol I“, 2005. 5. Neag, Mihai-Marcel şi colectiv, Securitatea umană în conflictele şi crizele

internaţionale, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, 2010.

6. Scăunaş, Stelian, Drept internaţional umanitar, Sibiu, Editura Burg, 2001. 7. Tabără, Vasile, Duţă, Dănuţ, Paul, Neag, Mihai-Marcel, Consideraţii privind

sistemul instituţiilor de securitate, Sibiu, Editura Techno Media, 2009.

84

COMPONENTELE SECURITĂŢII UMANE

Potrivit noii concepţii privind „securitatea umană“, ameninţările şi provocările la adresa securităţii transcend apărarea naţională, respectul legilor şi al ordinii, pentru a include toate dimensiunile politice, economice şi sociale ce permit oamenilor să trăiască feriţi de pericole şi frică. În acest context, atenţia este trecută de la securitatea statului la securitatea persoanelor, fără ca aceste două preocupări să se excludă reciproc.

Securitatea individului este mai mult decât absenţa riscurilor şi ameninţărilor la adresa integrităţii fizice sau psihice a unei persoane sau a alteia. Aceasta este o stare în care pericolele şi condiţiile care pot provoca atingere unei fiinţe umane sunt controlate în aşa fel încât individul este apărat sub toate aspectele. De aceea, se poate aprecia că securitatea umană este o resursă indispensabilă a vieţii cotidiene ce permite individului şi comunităţii să-şi înfăptuiască nestingherit aspiraţiile şi idealurile.

Cuvinte-cheie: securitate umană, riscuri, ameninţări, dimensiunile securităţii umane

Dimensiunile securităţii umane Pentru prima dată, atenţia asupra conceptului de securitate umană a fost atrasă de

dr. Mahbub ul Haq, în anul 1994, în Raportul Dezvoltării Umane, document elaborat de către Programul de Dezvoltare al Naţiunilor Unite, care este considerat ca fiind prima iniţiativă importantă ce vizează expunerea conceptului de securitate umană, acesta fiind descris ca având două aspecte principale: pe de o parte, protecţia împotriva ameninţărilor cronice, cum ar fi foametea, boala şi represiunea şi, pe de altă parte, protecţia împotriva oricărui eveniment brutal, susceptibil să perturbe viaţa cotidiană (îmbolnăvirile, accidente la locul de muncă, în societate). În această definiţie a P.N.U.D., securitatea umană este pusă în relaţie cu şapte dimensiuni, cărora le corespund tipuri specifice de ameninţări.

Aceste dimensiuni sunt: – securitatea economică: asigurarea unui venit minim garantat, provenind fie

din activităţi productive sau, în ultimă instanţă, din ajutoare oferite de stat ca „o plasă de siguranţă“. Şomajul, dar şi subutilizarea forţei de muncă sau discriminarea pe diverse considerente reprezintă principalele provocări ale domeniului;

– securitatea alimentară: asigurarea accesului fizic, dar şi economic la hrană. Existenţa unei cantităţi suficiente de alimente în lume este o condiţie necesară a asigurării securităţii alimentare, dar nu şi suficientă, deoarece, de multe ori, accesul la hrană este împiedicat de puterea de cumpărare scăzută sau de distribuţia ineficace a hranei;

– securitatea sanitară: asigurarea accesului la asistenţa medicală, precum şi elimi-narea unor factori de tipul poluării sau subnutriţiei care produc boli, altfel posibil de evitat;

– securitatea mediului: securitatea mediului înconjurător, cu accentul pe apă, solul şi aerul pe care societatea industrializată le consideră bunuri care i se cuvin, din ipoteză, regenerabile;

– securitatea personală: este, poate, domeniul cel mai important care afectează fiinţa umană în mod nemijlocit, fără deosebire de nivelul de trai. Sunt inventariate ameninţările din partea statului, a altor state, tensiunile etnice, fenomenele de tip bande criminale, abuzurile săvârşite împotriva copiilor, a femeilor sau agresarea propriei persoane (suicidul);

– securitatea comunităţii: natura fiinţei umane este una socială şi, din acest considerent, securitatea omului depinde şi de securitatea comunităţilor pe care acesta

85

le generează şi întreţine. Familia sau grupul etnic sunt astăzi supuse unor presiuni puternice din partea unor instituţii sociale cu caracter economic, respectiv alte grupuri etnice, de unde pericolul dispariţiei unui sprijin pe care individul, altminteri, putea conta în momentele dificile ale vieţii;

– securitatea politică: asigurarea respectării drepturilor omului, iar condiţia necesară şi suficientă indicată de raport pare a fi asigurarea unor guvernări de tip democratic.

Concepţia securităţii umane Concepţia securităţii umane în sens restrâns cunoaşte trei variante: Prima vizează să asigure integritatea fizică a individului împotriva oricărei forme

de violenţă, fie că aceasta din urmă rezultă sau nu dintr-un conflict. A doua variantă constă în legarea ameninţărilor de situaţii conflictuale. Această

viziune ia în seamă ameninţările cu minele antipersonal şi proliferarea armelor uşoare, precum şi protecţia civililor în situaţii de conflicte armate. Se ştie că, uneori, sunt atraşi în conflictele armate inclusiv copiii, iar segmente importante ale populaţiei sunt obligate să se deplaseze în propria ţară pentru a-şi apăra viaţa. Totodată, această accepţie dată securităţii umane are în vedere şi următoarele aspecte: securitatea taberelor de refugiaţi, respectul dreptului umanitar de către actorii nonstatali şi sancţiunile internaţionale făcute cu scopul de a evita ca populaţia civilă să sufere.

A treia variantă ia în considerare ameninţările independente de un conflict, dar care sunt destabilizatoare pentru indivizi. Aici, securitatea umană se raportează la ameninţări cum sunt: atingerile securităţii publice, terorismul, cibercriminalitatea, traficul de fiinţe umane, drogurile ilicite şi spălarea banilor. Astfel de activităţi aduc atingere securităţii persoanelor, îndeosebi prin consecinţele sociale, psihosociale, economice şi politice pe care le produc.

Securitatea umană nu este numai o stare, ci şi un proces complex în care se dezvoltă condiţiile demnităţii umane. Ca stare, securitatea umană se defineşte prin ansamblul condiţiilor sociale, economice, psihosociale, politice, culturale, militare şi de mediu care permit existenţa şi dezvoltarea persoanelor, în sensul că nu pun în pericol integritatea corporală şi psihică a acestora, precum şi a bunurilor şi proprietăţilor lor, permiţând, totodată, afirmarea lor sub toate aspectele şi pe toate planurile. De fapt, ameninţările sunt cele care aduc atingere securităţii umane. Astfel, orice gamă de ameninţări vechi sau noi, de la epidemii şi catastrofe naturale până la schimbări climatice şi la şocurile economice, apasă asupra securităţii umane.

Paradigma securităţii umane împrumută termeni şi nuanţe dintr-o pleiadă de concepte, doctrine şi modele politice, economice şi sociale, în special cele centrate pe individ. Cu toate acestea, mai apare o nouă dimensiune a conceptului. Astfel, se identifică şi securitatea comunităţii din care individul face parte, încercând astfel protejarea mediului de viaţă a individului în faţa elementelor cu caracter perturbator sau chiar distructiv.

Relaţia securitate umană – dezvoltare umană – drepturile omului Conceptul de securitate umană este strâns legat de securitatea dezvoltării umane şi

drepturile omului. Dezvoltarea umană nu poate avea loc fără asigurarea respectării drepturilor universale ale omului, iar pentru asigurarea drepturilor omului este necesară asigurarea dezvoltării societăţii şi individului, ca acesta să înţeleagă importanţa lor. Securitatea umană cuprinde ambele concepte şi le transformă creând un tot unitar. Dar tocmai datorită calităţii securităţii umane de a cuprinde tot ceea ce este legat de

86

societatea umană, definirea conceptului este aproape imposibilă, la fel cum este imposibilă clasificarea în ordinea importanţei nevoilor individului. Din acest motiv, securitatea umană tinde din ce în ce mai mult să fie o utopie, un scop nobil ce merită urmărit de toţi, dar în acelaşi timp aproape imposibil de realizat.

De asemenea, se poate afirma că dezvoltarea umană şi securitatea umană au în comun trei elemente fundamentale:

– în primul rând, ambele perspective sunt centrate pe individ; – în al doilea rând, atât securitatea umană, cât şi dezvoltarea umană sunt

multidimensionale. Ambele caută să rezolve problemele legate de demnitatea individului, probleme materiale şi fizice;

– în al treilea rând, ambele concepte consideră sărăcia şi inegalitatea drept cauze ale vulnerabilităţii individului.

Conceptul de securitate umană din perspectiva dezvoltării durabile pune în evidenţă următoarele sale caracteristici:

– securitatea umană este o problemă universală. Ea priveşte populaţia de pretutindeni, din ţările sărace, înainte de toate, dar şi din ţările bogate. Multe dintre ameninţările existente sunt comune tuturor popoarelor, putând menţiona în acest sens violările drepturilor omului, crima, drogurile, poluarea şi şomajul. Intensitatea acestora diferă de la ţară la ţară, de la regiune la regiune, însă, în ansamblul lor, toate aceste ameninţări sunt reale şi în continuă dezvoltare;

– componentele securităţii umane sunt interdependente. Când securitatea populaţiei este în pericol în orice colţ al lumii, toate naţiunile pot fi implicate într-un fel sau altul. Foametea, epidemiile, poluarea, traficul de droguri, terorismul, tensiunile etnice, dezintegrarea socială nu mai sunt evenimente izolate, limitate în cadrul frontierelor naţionale. Consecinţele lor se pot extinde în plan regional şi chiar global;

– securitatea umană se asigură mai uşor prin măsuri de prevenire decât prin intervenţii ulterioare. Este mai puţin costisitor să acţionezi asupra ameninţărilor, pericolelor, atunci când acestea apar, decât după ce s-au permanentizat;

– securitatea priveşte modul în care individul este integrat în societate, de câtă libertate dispune pentru a-şi exercita dreptul la opţiune într-o multitudine de posibilităţi.

Poate cea mai importantă problemă legată de securitatea individului este cea legată de calitatea vieţii. Aceasta poate fi apreciată în funcţie de o serie de indicatori, cum ar fi: educaţie, cultură, sănătate, sărăcie/bogăţie, condiţiile de locuit, religie, starea mediului, serviciu şi remunerarea acestuia etc. Majoritatea ameninţărilor la adresa securităţii individului apare din faptul că oamenii se găsesc prinşi într-un mediu uman care generează presiuni sociale, economice şi politice inevitabile. Principalele ameninţări la adresa securităţii individului sunt legate de păstrarea identităţii naţionale, creşterea fenomenului migraţionist, crima organizată, terorismul, traficul şi consumul de droguri, prostituţia, proxenetismul, sclavia sexuală şi traficul de persoane.

Cooperarea civili – militari pentru securitate umană Prin natura sa, cooperarea civili – militari (C.I.M.I.C.) gestionează subiecte

importante, cu tangenţă la toate aspectele cu implicaţii sau legate de populaţia aflată în zone de conflict sau criză unde sunt prezente forţe militare. Pe lângă subordonarea scopului de bază al C.I.M.I.C., intenţiei comandantului militar şi nevoilor operaţiei, acţiunile specialiştilor din domeniu urmăresc diminuarea impactului negativ al acţiunilor militare asupra a ceea ce considerăm nu doar securitate fizică, ci un spectru lărgit de securitate, ce cuprinde şi nevoi de supravieţuire ale populaţiei locale

87

(aprovizionare, servicii etc.)1. Aceste aspecte, exprimate în accepţiunea conceptului de securitate umană ca „eliberare de nevoi“ (piloanele 2, 3 şi 4 ale modelului lui Lautensach), sunt în principal determinate de distrugerea (colapsul) infrastructurii şi serviciilor vitale, ca urmare a evenimentelor asociate războiului sau crizei.

NATO şi-a însuşit rapid importanţa cooperării cu mediul civil, îmbunătăţindu-şi gradual implicarea în această latură conexă operaţiilor militare. În 2001, la Budel (Olanda), a luat fiinţă Grupul NATO C.I.M.I.C. Nord, care a acţionat ca element de sprijin pentru o serie de misiuni importante ale Alianţei, printre care şi I.S.A.F. De asemenea, Grupul a derulat o serie de cursuri de specializare şi a oferit consultanţă Alianţei în probleme de resortul cooperării cu civilii. În 2004, a demarat iniţiativa de transformare a comandamentului Grupului C.I.M.I.C. în Centru de Excelenţă, acesta fiind la ora actuală activat ca Centru de Excelenţă NATO2, custode al doctrinei NATO în materie de cooperare civili – militari, în cadrul căruia se desfăşoară activităţi de cercetare menite să dezvolte doctrina, tehnicile, tacticile şi procedurile în materie, se asigură instruirea de specialitate prin seminarii, conferinţe şi cursuri şi se asigură consultanţă în cadrul exerciţiilor şi misiunilor NATO sau ale naţiunilor.

Grupul C.I.M.I.C. Sud, creat în 2002 cu misiuni similare celui dislocat în Olanda, continuă să acţioneze în sprijinul operaţiilor NATO şi al naţiunilor aliate, având elemente dislocate în Irak şi Afganistan.

Pe lângă aceste structuri, la nivelul Comandamentului Aliat pentru Transformare (A.C.T.) sunt menţinute „echipe cu capabilităţi integrate“ a căror misiune este „de a dezvolta o abordare colaborativă cu actorii civili non-NATO, în măsură să genereze prin cooperare efecte reciproc susţinute în cadrul teatrelor de operaţii“3, integrate într-un cadru superior al conceptului „cooperării civili – militari îmbunătăţite“ sau „C.I.M.I.C. consolidate“ şi promovate prin acţiuni concertate şi iniţiative de planificare4.

Transformarea în câmpul de acţiune al C.I.M.I.C. urmează două căi de impulsionare – pe de o parte, procesul lecţiilor învăţate şi experienţa acumulată, iar pe de altă parte, dezbaterile teoretice asupra conceptelor prezente şi dezvoltărilor ulterioare ale acestora. Dar găsirea căii adecvate nu este un demers simplu, având în vedere complexitatea relaţiilor presupuse de mediul complex al operaţiilor curente.

Un punct de vedere proactiv sugerează că doctrina C.I.M.I.C. a NATO necesită analiză profundă şi reevaluare, în sensul dezvoltării viziunii ce subordonează eforturile C.I.M.I.C. interesului strict al acţiunii militare. Având în vedere conceptul extensiv de securitate umană, observăm că o abordare comprehensivă a cooperării militarilor cu civilii ar servi în condiţii mult mai bune spectrului general al nevoilor umane.

O altă perspectivă5 leagă succesul demersurilor NATO de autolimitarea sa strict la rolul militar, menit să asigure partenerilor civili un mediu securizat de acţiune6. În

1 Această evaluare se bazează pe realităţile din teren, depăşind conceptual definiţia dată C.I.M.I.C. de către AJP-9.

2 http://www.cimic-coe.org/ccoe_news/n001_ccoe.html 3 The Allied Command Transformation Newsletter, The Transformer, vol. 2, Iissue 3, october 2006,

http://www.act.nato.int/media/5-Multimedia/ACTNewsletter/October2006.pdf 4 Ca iniţiativă a Concerted Planning and Action of Civil and Military Activities in International Operations

(C.P.A.). Paşii promovaţi prin aceasta sunt: diseminarea informaţiei, promovarea transparenţei, contacte zilnice între actori, consolidarea încrederii, folosirea aceluiaşi limbaj operaţional, schimbul de lecţii învăţate şi folosirea bunelor practici.

5 Paul Larose-Edwards, NATO as a Trusted Partner in Civil – Military Interaction, http://www.rusi.org/ downloads/assets/NATO_Trusted_Partner_in_CIMIC.doc, may, 2007.

6 În viziunea conceptuală a securităţii umane, considerăm necesară extinderea beneficiilor „mediului securizat“ şi asupra populaţiei civile în ansamblul ei structural (ca garanţie a „eliberării de frică“).

88

consecinţă, autoreglementatul efort al NATO de a se menţine în limitele atribuţiilor de factura exercitării puterii militare, evitând asumarea de sarcini extramilitare (atribut reclamat de organizaţiile civile specializate în intervenţia umanitară şi reconstrucţia postconflict) este crucial pentru asigurarea unei imagini de încredere a Alianţei în ochii partenerilor săi civili. Aceştia văd NATO ca supus pericolului de a fi tentat de asumarea controlului, conducerii sau chiar substituirii organizaţiilor civile în rolurile asumate de acestea în efortul de reglementare a situaţiilor de criză, aspecte deosebit de importante pentru astfel de organizaţii ce urmăresc independenţa de acţiune şi asigurarea vizibilităţii proprii în teren (necesitate dictată de raţiunea funcţională). Astfel, pentru aceste organizaţii este deosebit de importantă încrederea în relaţia cu militarii, coordonarea cu aceştia în teren fiind preponderent caracterizată ca ad-hoc şi aleatorie, bazată pe cooperare voluntară, urmărind unitatea de efort şi evitarea duplicării angajamentului de resurse – adică un management adecvat al acţiunilor umanitare, fără impunerea leadershipului militar de către structurile prezente în teatru.

Putem observa că, în general, ONG-urile sunt mai generoase şi sensibile faţă de nevoile şi libertăţile umane, depăşind în rezultate analiza pragmatică a structurilor militare, care se cantonează la necesităţile minimale legate de supravieţuirea şi funcţionalitatea grupurilor umane de referinţă. Totuşi, este în egală măsură clar, faptul că prezenţa organizaţiilor umanitare în teatrele de operaţii nu este o realitate a priori garantată, precum nici capacitatea acestora de a acoperi toate categoriile de nevoi manifestate; de asemenea, mediul de securitate poate să afecteze în mod decisiv implicarea în domeniul umanitar şi de reconstrucţie, în dimensiunile de esenţă şi cele extensive ale acesteia. În astfel de situaţii, la nivelul organizaţiei militare poate apărea necesitatea de a asigura asistenţa specifică pentru anumite perioade de timp, până când sunt întrunite condiţiile care să permită preluarea acestor sarcini de către organizaţiile civile. Rezultă în mod evident necesitatea dezvoltării şi calibrării la nivelul NATO a unor astfel de capabilităţi, în măsură să gestioneze cerinţe multiple din domeniul securităţii umane; rămâne însă de stabilit cu maximă claritate modalitatea şi condiţiile în care structurile şi modalităţile proprii de operare pot fi implicate.

Conceptul de securitate umană reuneşte câmpuri tradiţional distincte ale politicii şi analizei: pe de o parte, umanitarismul şi dezvoltarea, iar pe de altă parte, securitatea internaţională. De aici, putem concluziona că „eliberarea de frică“ rămâne scop conex al misiunii unităţilor de manevră, unităţi ce deţin capacităţi C.I.M.I.C. tradiţionale (în funcţie de eşalonul de reprezentare), cu sarcini similare, dar finalitate, efect urmărit şi nivel de exprimare diferit de cel al Echipelor Provinciale de Reconstrucţie (P.R.T.), care reprezintă expresia tactică a viziunii politico-economice a „eliberării de nevoi“7 şi trasează delimitările conceptului de „C.I.M.I.C. îmbunătăţit“, ce asigură relaţia de interoperabilitate dezirabilă cu actorii civili8.

7 Alexandru Kiş, The Afghanistan War as Humanitarian Intervention – a view over the implications of Military through the process of ensuring Human Security in Zabul Province. În: „The 14th International Conference – The Knowledge-Based Organization, Security and Defence Section“, Sibiu, „Nicolae Bălcescu“ Land Forces Academy Publishing House, 2008, p. 290.

8 Există încă probleme nerezolvate în acest domeniu, atât timp cât nu există un concept NATO al PRT care să conducă la o finalitate comun acceptată şi vizată, iar statele sponsor ale PRT dovedesc abordări diferite ale problemelor cu care se confruntă (a se vedea NATO Provincial Reconstruction Teams, ISAF PRT operations in Afghanistan and the implications and consequences for civil – military relations, Report ver. 1.1 from january 2006, www.cimicgroupnorth.org).

89

Legat de îmbunătăţirea parametrilor de cooperare cu organizaţiile civile, au fost făcuţi paşi importanţi odată cu aplicarea ideii de încadrare a unor posturi din structurile specializate ale NATO cu consilieri privind actorii civili (C.I.V.A.D.)9, care îşi desfăşoară activitatea la toate nivelurile de reprezentare ale Alianţei. Consilierii au, printre alte sarcini, menirea de a semnala liderilor şi factorilor de decizie militari situaţiile care evidenţiază intersectarea sau suprapunerea acţiunilor specifice ale structurii cu funcţiuni civile sau cu acţiunile întreprinse de organizaţii civile, ca necesitate de relaţionare în ideea anterior prezentată.

Un alt concept în domeniu al A.C.T., aflat încă în fază experimentală, este cel ce vizează schimbul de informaţii şi avertizarea reciprocă de situaţie între actorii civili şi militari (Concept Primer for Information Sharing and Shared Situational Awareness between Civil and Military Actors10). Acest demers, dezvoltat de către A.C.T. în baza consultărilor cu variate organizaţii civile, urmăreşte demararea dezvoltării formale a conceptelor Centrului de Fuziune Civil – Militar (Civil – Military Fusion Centre – C.F.C.)11 şi a Studiului general Civili – Militari (Civil – Military Overview – C.M.O.), care urmăresc facilitarea schimbului de informaţii între actorii civili şi militari (a se vedea portalul web ce găzduieşte date legate de acest proces – https://cmo.act.nato.int/Pages/Login.aspx).

Schimbul de informaţii este primul pas către avertizarea reciprocă de situaţie privind spaţiul de angajare pe timpul situaţiilor complexe de criză. Acest sistem de avertizare va sprijini organizaţiile partenere în ceea ce priveşte focalizarea activităţii lor în domeniul umanitar şi de reconstrucţie, fără a risipi resurse suplimentare în scopul efectuării propriilor evaluări extensive de situaţie. Pe de altă parte, planificatorii şi liderii militari apelează în multe cazuri la expertiza şi capacităţile sectorului civil atunci când pregătesc/ derulează operaţii de răspuns la situaţii de criză12.

Toate aceste iniţiative servesc, mai mult sau mai puţin expres specificat, la abordarea şi găsirea unor soluţii rapide şi adecvate în cadrul procesului de gestionare a situaţiilor critice, căutând să contracareze o gamă largă de ameninţări la adresa câmpurilor de referinţă specifice securităţii umane.

Având în vedere faptul că individul reprezintă centrul universului şi că expunerea acestuia la factorii de risc este în continuă creştere, consider că securitatea umană ar trebui să reprezinte o prioritate a tuturor actorilor sociali, politici, economici şi militari, deoarece fără securitate umană celelalte tipuri de securitate rămân la nivelul de subiecte teoretice. Complexitatea provocărilor la adresa securităţii indică o nevoie crescută de modificare, redimensionare şi redirecţionare a politicii de securitate/apărare, a statelor atât ca entităţi, cât şi în cadrul organizaţiilor internaţionale de securitate (NATO, UE, OSCE, ONU).

Un factor de insecuritate umană declanşează un alt factor de insecuritate umană, într-o dinamică continuă şi de multe ori fără posibilităţi de control şi stagnare. Paradoxul societăţii moderne este că progresul tehnic, care ar fi trebuit să fie un vector de securitate umană, a devenit principalul generator de insecuritate. Marea majoritate a

9 Paul Larose-Edwards, op.cit. 10 Allied Command Transformation – NATO, Operational Experimentation Branch, Civil – military

Fusion Centre (CFC) and Civil – Military Overview (CMO): Concept Primer for Information Sharing and Shared Situational Awareness between Civil and Military Actors, document pregătit de Anthony Icayan, Norfolk, Virginia, U.S., february, 2008.

11 C.F.C. este o organizaţie dedicată Information and Knowledge Management (I.K.M.). 12 NATO Public Diplomacy Division, NATO Backgrounder, january, 2008, www.nato.int

90

cercetărilor ştiinţifice este folosită pentru încălcarea sau îngrădirea libertăţilor şi drepturilor omului, tocmai sub pretextul asigurării acestora. Datorită mijloacelor militare de top de care dispune, a procesului cursiv de planificare şi structurii de comandă, NATO rămâne cea mai puternică organizaţie regională, în măsură să răspundă rapid la orice situaţie de criză. O abordare cuantificabilă a determinării în materie de securitate demonstrează, de asemenea, că Alianţa este una dintre organizaţiile cu cea mai mare deschidere în ce priveşte asumarea de responsabilităţi în câmpul de referinţă conceptual al securităţii umane.

Cu toate acestea, soluţionarea situaţiilor de criză necesită strategii globale care să integreze iniţiative politice, militare, economice, juridice şi sociale, în conformitate cu prevederile Cartei ONU şi normele internaţionale relevante, incluzându-le aici şi pe cele cu referinţă la drepturile omului şi cerinţe de natură umanitară, extinse – prin politica responsabilităţii de a proteja – la nivelurile de expresie identificate ale securităţii umane. NATO, prin politica sa de transformare, caută să asigure un dialog politic îmbunătăţit ca şi condiţie esenţială pentru atingerea unui nivel comun de înţelegere a problemelor, şi de aici o abordare sinergică a provocărilor viitorului.

Dezvoltarea unei astfel de culturi a cooperării nu este un demers simplu, fiecare dintre actorii implicaţi fiind profund ataşaţi propriilor căi de acţiune. Acest efort implică încredere şi motivaţie, o recunoaştere onestă a capacităţilor specifice, dar şi a limitărilor fiecăruia dintre cei implicaţi, precum şi evaluarea celor mai bune soluţii de completare reciprocă a eforturilor. Toate acestea pot fi realizate printr-o abordare pragmatică, prin viziune şi voinţă politică, toate aducându-şi contribuţia la conturarea unei atitudini proactive în confruntarea cu provocările viitorului.

BIBLIOGRAFIE 1. Băhnăreanu, Cristian, Dimensiunea ecologică a securităţii. În: „Colocviu

strategic“, nr. 2/2008. 2. Florea, Lavinia, Globalizare şi securitate economică, Iaşi, Editura Lumen, 2007. 3. Kiş, Alexandru, The Afghanistan War as Humanitarian Intervention – a view

over the implications of Military through the process of ensuring Human Security in Zabul Province. În: „The 14th International Conference – The Knowledge-Based Organization, Security and Defence Section“, Sibiu, „Nicolae Bălcescu“ Land Forces Academy Publishing House, 2008.

4. Colocviu Strategic, Securitatea economică şi securitatea umană globală, nr. 10, august 2004.

5. Dinamica mediului european de securitate, Sesiune internaţională de comunicări ştiinţifice 22-23 noiembrie 2007, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, 2007.

6. NATO Public Diplomacy Division, NATO Backgrounder, january 2008, www.nato.int

7. http://www.humansecurityreport.info/index.php?option=content&task=view&id=28&Itemid=63

91

IMPACTUL SCHIMBĂRILOR CLIMATICE ASUPRA SECURITĂŢII UMANE Odată cu schimbările care se petrec în sistemul internaţional de securitate

sub presiunea procesului de globalizare, asistăm şi la o serie de transformări la nivel global în ceea ce priveşte starea planetei în ansamblu. Aceste transformări, care se manifestă cel mai adesea sub forma schimbărilor climatice, au un impact foarte puternic asupra securităţii individuale, naţionale şi internaţionale. Securitatea umană, cea mai fragilă componentă a securităţii, este grav ameninţată de aceste schimbări. De aceea trebuie să acţionăm în mai multe direcţii pentru a asigura adaptarea societăţii umane la noile realităţi.

Cuvinte-cheie: securitate, ameninţare, climă, protecţie

Mediul actual de securitate este într-o continuă schimbare, dar statul continuă să

fie în centrul tuturor preocupărilor. Deşi s-au făcut paşi importanţi pe linia promovării altor laturi ale securităţii, cu accent pe securitatea umană, societatea este departe de a depăşi vechile concepţii. Practic, toate demersurile legate de securitate fac trimitere la stat. Este normal acest lucru, deoarece statul este şi va rămâne elementul de bază de pe scena internaţională, chiar dacă în viitor el va trebui să coopereze şi cu alte organizaţii. Suntem departe încă de apusul epocii statelor şi implicit de reducerea rolului acestora pe scena internaţională. Dacă rolul statului este bine-cunoscut şi, în general, unanim acceptat, trebuie să privim critic actualul mediu de securitate, unde riscurile sunt din cele mai diverse, au un caracter din ce în ce mai distructiv şi reprezintă o ameninţare din ce în ce mai mare la adresa securităţii umane.

Securitatea umană înseamnă absenţa pericolului, real sau imaginar, pentru individ, grup şi comunitate. Dar, mai general, este vorba de impresia subiectivă resimţită de cel care nu percepe pericolul. Securitatea şi antonimul său, insecuritatea, sunt, deci, noţiuni foarte subiective. Nevoia de securitate este una de natură psihologică, fundamentală pentru om, care, dacă nu este satisfăcută, suscită o indispoziţie şi mobilizează o parte importantă a resurselor intelectuale, nervoase şi fizice, ce ar putea fi utilizate în alte scopuri. Numeroase activităţi umane sunt astfel perturbate, chiar făcute imposibile, atunci când domneşte un climat de insecuritate.

Fiinţa umană trăieşte un sentiment de insecuritate, atunci când estimează – motivat sau nu – că un element exterior şi imprevizibil poate modifica, perturba sau distruge aşteptările sale legitime. Acest element exterior poate avea origini diverse: întâmplarea, o catastrofă naturală, un fapt neprevăzut, răutatea altor oameni. Raportul anual al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare subliniază câteva caracteristici funda-mentale ale securităţii umane: universalitatea (ea vizează preocupările care ating atât ţările sărace, cât şi cele bogate), componentele securităţii umane sunt interdependente (foamea, deplasările masive de persoane, poluarea, traficul de droguri şi de persoane, terorismul nu mai sunt fenomene izolate), securitatea umană optează pentru prevenirea situaţiilor de criză şi nu pe gestionarea consecinţelor acestora şi este axată pe indivizi şi pe bunăstarea acestora.

Ameninţările la adresa securităţii internaţionale se diversifică. Orice eveniment sau proces care provoacă moarte, suferinţă sau subminează statul – ca celulă de bază a sistemului internaţional – este o ameninţare la adresa securităţii internaţionale. Pentru

92

prezent, dar mai ales pentru viitor, putem să identificăm 6 categorii de ameninţări la adresa securităţii umane, pe care umanitatea trebuie să le ia în calcul1:

– conflictele interstatale; – conflictele interne; – armele de distrugere în masă (nucleare, chimice, biologice, radiologice); – criminalitatea organizată transnaţională; – terorismul; – ameninţări de natură economică şi socială, inclusiv sărăcia, bolile şi degradarea

mediului înconjurător. Provocarea pentru statele lumii este să acţioneze sau să reacţioneze pentru a

contracara aceste ameninţări, astfel încât ameninţările mai puţin probabile să nu devină iminente, iar ameninţările iminente să nu devină prea distructive, să nu scape de sub control. Pentru ca acest lucru să se realizeze, comunitatea internaţională trebuie să-şi schimbe modul de a gândi. Statele şi organizaţiile internaţionale nu trebuie să reacţioneze la evenimente, ci trebuie să le anticipeze, să le prevină. Baza pentru un sistem colectiv de securitate trebuie să fie reprezentată de prevenţie, deoarece aceasta poate avea multiple funcţii: ajută la combaterea sărăciei, a bolilor, a degradării mediului, previne erodarea capacităţilor statului, ceea ce este crucial pentru combaterea tuturor ameninţărilor.

Schimbările climatice şi transformările în domeniul securităţii Conflictele interne sau interstatale, ameninţarea clasică la adresa securităţii umane,

nu mai reprezintă ameninţarea cu cel mai mare potenţial distructiv. Alte surse de insecuritate, alte ameninţări trebuie luate în calcul cu mai multă seriozitate, deoarece potenţialul distructiv şi consecinţele acestora sunt mult mai importante, calitativ şi cantitativ, la adresa societăţii umane în ansamblu2. Printre aceste ameninţări enumerăm bolile, sărăcia şi degradarea mediului înconjurător. De exemplu, numărul anual de morţi provocat în Africa de către virusul HIV/SIDA este mai mare decât numărul total de morţi provocat direct de războaiele civile care au avut loc după anul 1990. Sărăcia, lipsa apei potabile, a mijloacelor de subzistenţă provoacă tensiuni şi morţi în toată lumea. Dar, de departe, cel mai distructiv fenomen la adresa securităţii internaţionale, îl reprezintă degradarea mediului înconjurător. Urmările ultimelor dezastre nu mai au nevoie de comentarii: sute de mii de morţi şi pagube de miliarde de dolari. Cutremurul din Indonezia, uraganul care a devastat oraşul New Orleans, cutremurele din Japonia sunt doar câteva exemple de urmări ale degradării mediului înconjurător, sunt semnale de alarmă care trebuie luate în calcul cu cea mai mare seriozitate, deoarece reprezintă cea mai mare ameninţare la adresa securităţii, în general şi a securităţii umane, în special. Organizaţiile internaţionale şi statele trebuie să îşi unească eforturile pentru a aborda aceste fenomene într-un mod coerent, integrat şi nu ca fenomene izolate, deoarece sărăcia, bolile şi degradarea mediului sunt interconectate şi se condiţionează reciproc. Însumate, aceste aspecte reprezintă cel mai mare risc la adresa securităţii umane, al cărei scop este de a pune toţi oamenii la adăpost de frică şi de nevoi.

Este uşor să asimilăm termenii „securitate naţională“ sau „securitate mondială“ cu apărarea militară contra statelor ostile sau împotriva terorismului, dar trebuie să

1 Jean-Christophe Hoste, Raport sur le changement climatique et les conflits. În: „Observatoire de l’Afrique“, 26 martie 2009, p. 4, www.obsafrique.eu

2 Ludovic Berges, Changement climatique et securite internationale, ianuarie 2011, p. 5.

93

recunoaştem faptul că această abordare este prea limitată şi, dacă nu o schimbăm, poate avea efecte dezastruoase. Dintre noile ameninţări pe care trebuie să le luăm în calcul, cea mai importantă este reprezentată de degradarea mediului înconjurător, în general şi schimbările climatice, în special. Începând cu anul 2004, când au apărut o serie de studii legate de securitatea mediului înconjurător şi consecinţele degradării acestuia, cum ar fi „Pentagon weather nightmare“, publicat în revista Fortune, în februarie 2004, raportul grupului de lucru organizat de către ONU „High–Level Panel on Threats, Challenges and Change“ sau raportul realizat de P.N.U.D. (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare), numit „Understanding environment, conflict and cooperation“, societatea a început să conştientizeze pericolul real reprezentat de degradarea mediului înconjurător pentru securitatea umană. Această degradare a mediului înconjurător are cel puţin două cauze:

– schimbările climatice naturale, ciclice, care reprezintă etape ale evoluţiei planetei;

– degradarea mediului înconjurător datorată activităţilor umane, cum ar fi poluarea, degradarea solurilor, despăduririle excesive etc.

Hans Blix, fost inspector în comisia de cercetare a armelor de distrugere în masă din Irak, declara într-un interviu: „Cred că noi supraestimăm pericolul reprezentat de ameninţarea teroristă. Există lucruri de importanţă egală sau superioară, cum ar fi riscurile legate de mediul înconjurător ... . Pentru mine, problema mediului înconjurător este mai neliniştitoare decât cea a păcii sau a războiului. Sunt mai îngrijorat de încălzirea globală decât de principalele conflicte militare“.

Studiile de specialitate au arătat că, în principal, există trei categorii de ameninţări ce definesc dimensiunea ecologică a securităţii3:

1. Ameninţările din partea mediului natural la adresa civilizaţiei umane, ce nu sunt rezultatul acţiunilor umane: cutremurele şi erupţiile vulcanice, asupra cărora există dezbateri în ceea ce priveşte cauzele producerii lor, căderile de meteoriţi, ciclul natural de întoarcere la o epocă glaciară.

2. Ameninţările cauzate de acţiunile umane asupra sistemelor naturale sau structurilor planetei, atunci când schimbările făcute par a constitui ameninţări existenţiale la adresa unei părţi sau a întregii civilizaţii. Un exemplu evident este poluarea, ce are printre efecte distrugerea stratului de ozon.

3. Ameninţările cauzate de acţiunile umane asupra sistemelor naturale sau structurilor planetei, atunci când schimbările făcute nu par a constitui ameninţări existenţiale la adresa unei părţi sau a întregii civilizaţii, însă, pe termen lung, există efecte perverse (de exemplu, exploatarea resurselor minerale). Cert este faptul că se impune o evaluare sistematică a relaţiilor dintre mediul înconjurător şi securitate şi o analiză mai atentă a legăturilor care există între degradarea mediului înconjurător, resursele naturale şi dezvoltare. Degradarea mediului înconjurător are un impact direct asupra societăţii umane, asupra indivizilor şi comunităţilor. Indicatorii securităţii umane sunt strâns legaţi şi sunt foarte sensibili la orice schimbare din mediul înconjurător. Aşa cum distribuţia inegală a resurselor a contribuit la apariţia diferitelor forme de conflict între state, şi schimbările din mediul înconjurător pot avea acelaşi impact4. De exemplu,

3 Barry Buzan, Ole Waever şi Jaap de Wilde, Security: A New Framework for Analysis, USA, Colorado, Lynne Rienner Publishers Inc., 1998, pp. 13-19.

4 Jon Barnett, Neil W. Adger, Climate change, human security and violent conflict. În: „GECHS News“, nr. 1, 2006, p. 1, www.gechs.org

94

schimbările climatice vor produce inundaţii sau secetă extreme, acestea vor cauza migraţii în masă ale populaţiei, ceea ce va provoca dificultăţi statelor şi va exacerba sărăcia.

Primul pas în domeniul conştientizării pericolului reprezentat de degradarea mediului înconjurător a fost făcut prin atenţionarea autorităţilor şi a opiniei publice. Partea grea însă abia acum începe, deoarece implicaţiile şi costurile sunt foarte mari. Interesul tuturor, atât a statelor, cât şi a persoanelor, este asigurarea securităţii la nivel local şi mondial. În primul rând este ameninţată securitatea umană, deoarece mase foarte mari de oameni din toate colţurile lumii vor avea de suferit de pe urma schimbărilor bruşte şi uneori catastrofale ce se petrec în mediul înconjurător.

Schimbările climatice şi degradarea mediului înconjurător în contextul asigurării securităţii umane

Ideile în jurul cărora s-a construit securitatea umană: eliberarea de frică şi punerea la adăpost de nevoi sunt puse în pericol de degradarea mediului. „Schimbările de mediu pot ameninţa securitatea mondială, naţională şi individuală. Problemele de mediu sunt: degradarea terenurilor, schimbările climatice, calitatea şi cantitatea resurselor de apă, gestionarea şi distribuţia resurselor naturale. Aceşti factori pot reprezenta cauze directe ale conflictelor sau pot fi legate de conflicte prin exacerbarea altor cauze, cum ar fi sărăcia, migraţiile, proliferarea armelor şi bolile contagioase. Experţii previzionează că schimbările climatice vor provoca enorme schimbări fizice şi sociale, cum ar fi lipsa apei potabile, catastrofele naturale, scăderea producţiei agricole, răspândirea pe o arie mai extinsă a maladiilor. Aceste schimbări vor avea un impact semnificativ asupra securităţii internaţionale, antrenând o concurenţă acută pentru dominarea resurselor, destabilizând statele mai slabe şi provocând crize umanitare. Totuşi, o bună gestionare a problemelor de mediu şi a resurselor naturale va putea sprijini instaurarea încrederii şi va contribui la realizarea păcii“ (extras din raportul grupului de lucru organizat de către ONU „High–Level Panel on Threats, Challenges and Change – 2004“). Degradarea mediului afectează, direct sau indirect, celelalte dimensiuni ale securităţii umane:

– securitatea economică – prin exacerbarea sărăciei, limitarea accesului la piaţa muncii etc.;

– securitatea alimentară - accesul material şi economic la hrană pentru toţi, în orice moment, va fi din ce în ce mai dificil de realizat. Creşterea accelerată a numărului populaţiei va fi dublată de ameninţarea foamei şi a foametei datorate degradării solului şi scăderii suprafeţelor de teren cultivabile (datorită creşterii nivelului mărilor şi a scăderii temperaturilor în unele zone ale globului);

– securitatea sanitară – accesul la îngrijiri medicale şi la condiţii sanitare mai bune pentru a face faţă rănirilor şi bolilor va fi din ce în ce mai greu de realizat. Numărul de persoane care vor avea nevoie de asistenţă va fi din în ce mai mare, iar eforturile pentru asigurarea acesteia vor depăşi adeseori posibilităţile;

– securitatea personală este afectată de mai multe ameninţări care pot lua forme diverse: ameninţări exercitate de către stat, de către state străine, de către grupuri de persoane (tensiuni etnice), ameninţări la adresa femeilor sau copiilor, datorită vulnerabilităţii sau dependenţei lor;

– securitatea comunităţii, care semnifică că majoritatea persoanelor îşi asigură securitatea prin apartenenţa la un grup social (familie, comunitate, organizaţie, grup politic, grup etnic), poate fi ameninţată de tensiunile care survin adesea între aceste grupuri datorită concurenţei pentru accesul limitat la oportunităţi şi la resurse;

95

– securitatea politică care trebuie să garanteze drepturile şi libertăţile fundamentale este ameninţată de arbitrariu şi represiune. Relaţiile dintre state vor fi din ce în ce mai tensionate, statele care vor dispune de resurse şi care îşi vor putea menţine potenţialul economic şi militar vor încerca să se izoleze, să limiteze accesul celor aflaţi în căutare de hrană şi de securitate (de exemplu SUA şi Canada ar putea să se izoleze de restul lumii, profitând de poziţionarea geografică şi de resursele de care dispun pe vastul lor teritoriu).

A fi în siguranţă semnifică efectiv a fi la adăpost de pericole, de ameninţări, de teamă, de necesităţi elementare etc. În ordinea importanţei nevoilor umane, securitatea este unul dintre instinctele de bază, fiind depăşită doar de nevoile fiziologice elementare, cum ar fi apa, mâncarea, adăpostul etc., toate fiind dependente într-o măsură mai mică sau mai mare de starea mediului înconjurător.

Securitatea individuală sau umană este o condiţie esenţială pentru securitatea

naţională, securitatea reprezentând un concept mult mai larg decât apărarea. Afirmăm acest lucru plecând de la ideea că numărul victimelor terorismului, comparativ cu numărul victimelor dezastrelor naturale este nesemnificativ; totuşi majoritatea statelor acordă o importanţă sporită problemei terorismului şi neglijează aspectele legate de prevenirea degradării mediului înconjurător. În intervalul 1968-2004 au avut loc în lume 19.114 incidente teroriste care au provocat în total 23.961 morţi şi 62.502 răniţi, ceea ce reprezintă un număr important şi care a captat atenţia opiniei publice, care s-a raliat la lupta împotriva terorismului. Aceste cifre sunt totuşi nesemnificative, comparativ cu victimele cauzate de catastrofele naturale. În ultimul secol, numărul de decese anuale, cauzate de secetă, foamete, inundaţii, furtuni, temperaturi extreme, incendii, se ridică, în medie, la 243.000. La o analiză simplă, observăm că în fiecare an mor de trei ori mai multe persoane din cauze legate de schimbările climatice sau catastrofele naturale, decât numărul total de morţi cauzat de terorism în 37 de ani. Este evident impactul degradării mediului asupra securităţii umane, iar dacă luăm în calcul şi ultimele catastrofe naturale de amploare: cutremurul urmat de tsunami din Indonezia, uraganul care a devastat oraşul New Orleans şi cutremurul urmat de tsunami din Japonia, cifrele sunt mult mai îngrijorătoare.

De aici rezultă justa întrebare: De ce statele tratează cu superficialitate această problemă, de ce se cheltuie anual sute sau mii de miliarde de dolari pentru combaterea terorismului sau a altor ameninţări, iar problema schimbărilor climatice şi a degradării mediului este neglijată la nivel oficial, singurii care trag un semnal de alarmă fiind organizaţiile ecologiste? Este necesar să se reevalueze, la nivelul comunităţii interna-ţionale, riscurile şi ameninţările la adresa statului, la adresa individului şi să se ia

96

măsuri eficiente împotriva factorilor care pun în pericol securitatea umană. Degradarea mediului are efecte complexe şi nebănuite la nivel mondial, deoarece repercusiunile acesteia se vor amplifica odată cu trecerea timpului şi vor fi tot mai greu de controlat. Scenariile apocaliptice care pun în pericol civilizaţia umană vor fi din ce în ce mai posibile. Statele fac eforturi să apere, să protejeze interesele naţionale, care sunt de multe ori doar nişte concepte abstracte şi neglijează exact ceea ce ar trebui de fapt să protejeze: individul. Securitatea statului trebuie să se realizeze prin intermediul securităţii umane şi nu în detrimentul acesteia.

Există numeroase contradicţii în domeniul securităţii. Pentru a evita şi a minimaliza aceste contradicţii este necesar să se cunoască fenomenul sub toate aspectele sale şi să se acorde atenţie şi modificărilor climatice. Soluţia pentru a acorda atenţia cuvenită mediului înconjurător şi mai ales schimbărilor climatice, care reprezintă grave ameninţări la adresa securităţii, o reprezintă o transformare strategică fundamentală. Ameninţările strategice solicită răspunsuri strategice. Toate acţiunile viitoare ar trebui ghidate de patru imperative strategice5:

– gestionarea eficientă a legăturilor de cauzalitate: concentrarea eforturilor pe identificarea şi eradicarea cauzelor insecurităţii, să vindecăm boala, nu să tratăm simptomele. Degradarea mediului şi schimbările climatice sunt nişte cauze mai profunde decât terorismul, deoarece condiţiile sociale, politice, economice şi militare datorită cărora adeseori se ajunge la folosirea violenţei, pot ascunde nemulţumiri legate de calitatea mediului şi de degradarea mediului;

– anticiparea instituţionalizată implică instituţionalizarea mijloacelor de prevenire. Aceasta creşte şansele noastre de a face faţă evenimentelor atunci când sunt încă gestionabile;

– adaptarea efectivă la situaţie, adică abordarea evenimentelor în funcţie de particularităţile geografice, culturale şi politice şi nu într-un mod general, care poate duce la eşec;

– integrarea operaţională completă, adică realizarea integrării organizaţionale, doctrinare, procedurale şi tehnologice între partea militară şi cea civilă, între partea guvernamentală şi cea neguvernamentală, între planul naţional şi internaţional.

Rolul armatei în acest context nu este deloc neglijabil. Armata trebuie să devină eficace şi din punct de vedere strategic, nu doar militar, adică ea trebuie să fie un instrument al puterii în serviciul societăţii, nu numai un instrument al forţei care serveşte statul. Armata nu trebuie să fie o maşină de luptă, ci o forţă capabilă să fie proiectată la distanţe mari, pentru perioade mari de timp, pentru a gestiona eficient şi la toate nivelurile toate situaţiile de urgenţă, indiferent de complexitatea lor. Armata trebuie să se transforme. Ea trebuie să fie organizată, echipată şi antrenată în principal pentru menţinerea păcii, sprijin umanitar, asistenţă în caz de catastrofe şi doar rareori pentru război. O asemenea armată ar avea capacitatea de a îndeplini acele patru obiective strategice şi ar oferi imaginea unei forţe destinate preponderent menţinerii păcii, deoarece războiul nu este singurul mijloc de realizare a păcii.

Schimbările climatice determină o serie de probleme, cum ar fi creşterea frecvenţei fenomenelor meteorologice extreme, inundaţii, furtuni, secetă, deşertificare, creşterea temperaturii mărilor şi oceanelor, valuri de frig şi de căldură, topirea gheţarilor. Aceste evenimente vor avea un puternic impact ecologic, social, economic şi politic, afectând

5 Gregory D. Forster, Un nouveau paradigme pour la securite humaine. În: „Etat de la planete Magazine“, nr. 19, ianuarie/februarie 2005, p. 10, www.delaplanete.org

97

producerea hranei, disponibilitatea apei, intensificarea incendiilor spontane de vegetaţie etc. şi reprezintă o ameninţare majoră la adresa securităţii umane. „Fiecare dintre noi ştie că trebuie să facă faţă la noi ameninţări sau la ameninţări mai vechi, care se manifestă sub o formă nouă (noi forme de terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă). Unii consideră aceste ameninţări drept principalele pericole la adresa păcii şi a securităţii internaţionale, iar alţii sunt mai îngrijoraţi de alte pericole, cum ar fi persistenţa sărăciei extreme, diferenţele de venit între state şi în interiorul aceluiaşi stat, propagarea bolilor contagioase, încălzirea globală şi degradarea mediului înconjurător“ (Kofi Annan, la Adunarea Generală a ONU din septembrie 2003).

Securitatea umană este ameninţată şi conflictele pot izbucni atunci când schimbările climatice au impact direct asupra disponibilităţii hranei, apei sau sănătăţii oamenilor, deoarece comunităţile sărace sunt mult mai vulnerabile şi, de obicei, sunt concentrate în zone cu risc ridicat. Vulnerabilitatea provine mai ales din faptul că acestea au capacităţi adaptative limitate şi sunt dependente de resursele, care sunt sensibile la orice schimbare climatică, cum ar fi apa sau hrana6.

Efectele schimbărilor climatice sunt resimţite încă de acum: temperaturile medii anuale cresc, gheţarii şi calotele glaciare se topesc, fenomenele meteorologice extreme sunt tot mai dese şi apar în zone tot mai extinse. Ameninţarea globală reprezentată de schimbările climatice va avea consecinţe importante pentru majoritatea ţărilor, de natură economică, de securitate umană, de mediu şi strategică. Datorită amplorii consecinţelor şi naturii lor, aceste fenomene pot deveni factori declanşatori ai crizelor, deoarece dincolo de pericolele fizice pentru indivizi, impactul lor se poate resimţi la nivelul statelor, influenţând astfel stabilitatea locală şi regională, chiar internaţională.

În raportul numit „Earthscan 200: climate change as a security risk“ sunt identificate patru elemente propice dezvoltării unor procese destabilizatoare, care au legătură cu schimbările climatice7:

– degradarea resurselor de apă potabilă; – scăderea producţiei de hrană; – creşterea numărului şi intensităţii furtunilor şi inundaţiilor; – migraţiile. Aceşti 4 factori arată modul în care consecinţele schimbărilor climatice pot alimenta

conflictele. Aceste efecte nu pot reprezenta singura cauză a conflictelor din anii ce vor urma, însă în combinaţie cu alte elemente sociale, politice, economice, culturale, ar putea contribui la degradarea situaţiei8.

În raportul Comisiei Europene din 14 martie 2008, intitulat „Schimbările climatice şi securitatea internaţională”, sunt analizate principalele situaţii conflictuale care pot apărea în diferite regiuni ale lumii datorită schimbărilor climatice:

– conflicte datorită resurselor; – pierderi economice şi riscuri pentru oraşele de coastă şi infrastructura critică; – pierderi teritoriale şi litigii frontaliere; – migraţiile datorate factorilor de mediu; – tensiuni legate de aprovizionarea cu energie;

6 Raportul asupra Dezvoltării Umane din 2007-2008, Fighting climate change: Human security in a divided world, P.N.U.D., p. 12, www.hdr.undp.org

7 Herve Kempf, La crise ecologique: une question de justice. În: „Defense nationale et securite collective“, nr. 727, aprilie 2010, p. 15.

8 Changements climatiques et securite internationale, document realizat de Înaltul reprezentant şi Comisia europeană, 14 martie 2008, pp. 3-5.

98

– instabilitatea statelor şi apariţia radicalismului politic; – presiuni asupra clasei politice şi asupra factorilor de decizie. Pentru a face faţă riscurilor legate de schimbările climatice, la nivelul Uniunii

Europene s-au identificat trei direcţii principale de acţiune, care au drept scop diminuarea efectelor schimbărilor climatice la nivel global şi limitarea efectelor asupra securităţii internaţionale, în general şi a securităţii umane, în special9:

– întărirea capacităţilor la nivelul UE. Principalele acţiuni constau în întărirea capacităţilor legate de cercetare, analiză, alertă, stabilirea unei liste cu ţările care trebuie supravegheate (prin intermediul Institutului de Studii de Securitate, Centrului Satelitar al Uniunii Europene etc.) şi realizarea unor centre de cercetare comune;

– sporirea rolului UE pentru promovarea securităţii climatice mondiale; – cooperarea extinsă cu alte ţări. În majoritatea regiunilor globului, în viitorul apropiat, se vor face simţite efectele

schimbărilor climatice la nivel economic, politic, social. Securitatea tuturor statelor va avea de suferit deoarece niciun stat nu reprezintă o insulă, nu poate exista izolat de celelalte. Problemele de securitate umană care apar într-un colţ al lumii se vor resimţi pe tot globul10. De aceea este nevoie de un efort concentrat al tuturor statelor. Schimbările climatice sunt o problemă a tuturor, iar securitatea umană trebuie să fie preocuparea tuturor factorilor de decizie şi a tuturor organizaţiilor internaţionale. Unele regiuni sunt mai vulnerabile decât altele, dar niciuna nu va scăpa neatinsă. Starea generală a omenirii se va înrăutăţi, iar tensiunile vor creşte, putând foarte uşor degenera în conflict, astfel încât nimeni nu va mai fi la adăpost de frică, de nevoi. Preocupările se vor concentra asupra asigurării necesităţilor de bază, care permit supravieţuirea indivizilor: hrană, adăpost, siguranţă. Soluţia pentru toate aceste probleme este cooperarea, deoarece „schimbările climatice ne pot apropia dacă avem înţelepciunea de a preveni ca acestea să ne dezbine“ (Margaret Beckett, Sesiunea Specială a Consiliului de Securitate a ONU, aprilie 2007). Unele regiuni se vor confrunta cu creşterea accentuată a temperaturilor, iar altele cu scăderea acestora până la limita suportabilităţii, acestea fiind efectele încălzirii globale.

Africa este unul dintre continentele cele mai vulnerabile la schimbările climatice datorită constrângerilor multiple şi a capacităţii reduse de adaptare. Agravarea secetei, diminuarea resurselor de apă, supraexploatarea terenurilor, degradarea regiunii Deltei Nilului, creşterea nivelului mărilor vor afecta peste 5 milioane de persoane până în 2020, ceea ce va spori tensiunile din zonele deja răvăşite de conflict şi va determina creşterea fluxurilor migratorii, degradarea stării de sănătate etc.

Asia reprezintă o altă regiune cu risc ridicat. Creşterea nivelului mării va ameninţa milioane de persoane, deoarece aproape 40 % din populaţia Asiei locuieşte la mai puţin de 60 de km de coastă. Datorită scăderii productivităţii agricole şi a diminuării resurselor de apă dulce, Asia va avea dificultăţi în hrănirea populaţiei în continuă creştere, populaţie ce va fi expusă din ce în ce mai mult maladiilor infecţioase. Schimbările în distribuţia ploilor musonice, diminuarea numărului gheţarilor şi diminuarea cantităţii de apă provenite din munţii Himalaya vor determina izbucnirea unor conflicte legate de accesul la resurse, vor determina migraţii masive ale populaţiei.

În zona arctică, schimbările vor fi deosebit de complexe şi vor avea urmări atât pozitive, cât şi negative. În primul rând, topirea calotei glaciare va determina apariţia

9 Michel Rocard, Geopolitique et geostrategie du climat. În: „Defense nationale et securite collective“, nr. 727, aprilie 2010, p. 10.

10 David Stipp, The Pentagon's weather nightmare. The climate could change radically and fast. În: „Fortune Magazine“, 9 februarie 2004, p. 2.

99

unor noi rute de navigaţie şi noi itinerarii comerciale internaţionale. În al doilea rând, importante resurse de petrol şi gaze vor deveni accesibile, ceea ce va determina o competiţie acerbă pentru exploatarea şi controlul acestora, putând determina o nouă dinamică geostrategică. Topirea calotei glaciare va avea însă şi consecinţe nefaste, cum ar fi scăderea salinităţii oceanelor, perturbarea curenţilor oceanici, creşterea nivelului oceanului planetar etc., cu urmări grave pentru miliarde de oameni.

Zonele dezvoltate, cum ar fi Europa şi America de Nord vor fi şi ele afectate de schimbările climatice. Creşterea nivelului oceanelor va determina dispariţia unor întregi zone, care astăzi reprezintă importante centre economice şi politice, cum ar fi coasta de est a SUA, nordul Europei etc. Seceta, degradarea terenurilor şi criza apei potabile vor afecta şi populaţia din aceste zone, care va trebui să facă faţă şi unei presiuni continue din partea populaţiilor migratoare din alte zone ale globului. America şi Europa se vor izola efectiv de celelalte regiuni şi vor încerca să coopereze pentru a face faţă presiunilor şi a contracara cât mai eficient ameninţările la adresa securităţii umane.

Schimbările climatice reprezintă un fenomen ciclic în istoria Pământului, perioadele cu temperaturi scăzute alternând cu cele cu temperaturi ridicate, dar oamenii au accelerat acest proces prin activităţile desfăşurate. Efectele schimbărilor climatice şi a degradării mediului sunt dintre cele mai complexe şi pot fi cu adevărat catastrofale. Orice schimbare în echilibrul naturii poate avea urmări imprevizibile şi evenimente aparent lipsite de importanţă pot avea urmări incalculabile. De exemplu, scăderea temperaturii cu câteva grade poate duce la dispariţia insectelor care polenizează plantele, iar acestea într-un interval relativ scurt vor dispărea. De aici decurg o serie de efecte în lanţ, efecte ce vor avea un impact major asupra evoluţiei societăţii omeneşti. Singurul lucru pe care omenirea îl poate face este limitarea efectelor prin adoptarea unor măsuri eficiente, care să limiteze impactul negativ al omului asupra mediului, să reducă poluarea, să dezvolte noi tehnologii performante, să sprijine din timp zonele puternic afectate şi cel mai important, să pregătească populaţia pentru schimbările drastice care se vor petrece. Securitatea umană poate fi menţinută prin punerea la punct a unor strategii de rezilienţă a populaţiei, astfel încât riscurile şi ameninţările să poată fi abordate cu eficienţă maximă, iar populaţia să se poată adapta cu uşurinţă. Schimbările climatice nu mai pot fi oprite, putându-se doar limita consecinţele acestora, aşadar adaptabilitatea poate fi cheia supravieţuirii, a dezvoltării. Adaptarea este un proces prin care societăţile învaţă să reacţioneze la riscurile asociate schimbărilor climatice. Aceste riscuri sunt reale, acţionând deja în multe sisteme şi sectoare esenţiale ale existenţei umane – resursele hidrologice, securitatea alimentară şi sănătatea. Opţiunile de adaptare sunt multiple şi variază de la cele tehnice – protejarea de nivelul crescut al apelor sau case protejate de pericolul inundaţiilor prin suspendarea pe pontoane, până la schimbarea de tip comportamental la nivel individual, precum reducerea consumului de apă sau a consumului energetic şi/sau un consum mai eficient. Alte strategii includ: sisteme de avertizare a fenomenelor meteo extreme, îmbunătăţirea managementului riscului, opţiuni de asigurare şi conservare a biodiversităţii pentru reducerea impactului schimbărilor climatice asupra oamenilor, conservarea şi restaurarea adăposturilor subterane pentru oameni pentru a-i proteja de furtuni.

Comitetul Interguvernamental pentru Schimbări Climatice, creat în 1988 sugerează faptul că o posibilă vulnerabilitate viitoare va depinde nu numai de schimbările climatice, ci şi de modalităţile de abordare ale acestora. Dezvoltarea durabilă poate reduce vulnerabilitatea. Pentru a avea efecte pozitive, adaptarea trebuie direcţionată către priorităţile dezvoltării durabile la nivel naţional şi internaţional prin programele sectoriale. Politicile ce vizează schimbările climatice pot promova activităţi care au beneficii multiple

100

asupra îndeplinirii Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului concomitent cu obiectivele ce vizează adaptarea.

Strategiile naţionale de adaptare pot include11: – măsuri de întărire a bazei ştiinţifice în procesul decizional; – metode şi instrumente pentru evaluarea adaptării; – educarea, formarea şi conştientizarea din partea publicului a adaptării,

incluzând în acest public şi tinerii; – promovarea capacităţii de gândire individuală şi instituţională; – transferul de tehnologie şi dezvoltarea; – promovarea strategiilor de adaptare locale; – cadru legislativ şi norme care promovează acţiuni uşor adaptative. Privită din perspectiva schimbărilor climatice şi a degradării mediului, securitatea

umană nu mai implică lipsa ameninţărilor, a riscurilor, ci mai degrabă conştientizarea şi acceptarea acestora.

Pe viitor, schimbările climatice şi degradarea mediului înconjurător vor restructura relaţiile internaţionale. Dacă statele doresc găsirea unei soluţii comune, acestea vor trebui să facă concesii, deoarece în faţa schimbărilor climatice lumea are două mari posibilităţi: cooperarea, ceea ce va determina o reechilibrare a puterii la nivel global şi o redistribuire a resurselor limitate la scară internaţională, sau competiţia, care va duce la creşterea numărului şi intensităţii conflictelor.

BIBLIOGRAFIE 1. Barnett, Jon, Adger, W. Neil, Climate change, human security and violent

conflict. În: „GECHS News“, nr. 1, 2006, www.gechs.org 2. Berges, Ludovic, Changement climatique et securite internationale, ianuarie

2011, www.revue-emergences.org 3. Buzan, Barry, Ole, Waever şi Jaap de Wilde, Security: A New Framework for

Analysis, USA, Colorado, Lynne Rienner Publishers Inc., 1998. 4. Forster, D. Gregory, Un nouveau paradigme pour la securite humaine. În: „Etat

de la planete Magazine“, nr. 19, ianuarie/februarie 2005, www.delaplanete.org 5. Hoste, Jean-Christophe, Raport sur le changement climatique et les conflits.

În: „Observatoire de l’Afrique“, 26 martie 2009, www.obsafrique.eu 6. Kempf, Herve, La crise ecologique: une question de justice. În: „Defense

nationale et securite collective“, nr. 727, aprilie 2010. 7. Rocard, Michel Geopolitique et geostrategie du climat. În: „Defense nationale

et securite collective“, nr. 727, aprilie 2010. 8. Stipp, David, The Pentagon's weather nightmare. The climate could change

radically and fast. În: „Fortune Magazine“, 9 februarie 2004. 9. Raportul asupra Dezvoltării Umane din 2007-2008, Fighting climate change:

Human security in a divided world, P.N.U.D., p. 12, www.hdr.undp.org 10. Schimbările climatice şi securitatea internaţională, document al Înaltului

Reprezentant al Comisiei Europene adresat Consiliului European, 14 martie 2008, www.europarl.europa.eu

11. http://www.onuinfo.ro/resurse/schimbari_climatice

11 http://www.onuinfo.ro/resurse/schimbari_climatice

101

EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE SECURITATE UMANĂ

Securitatea nu poate fi niciodată absolută. Insecuritatea şi imprevizibilitatea

fac parte integrantă din viaţă, dar ele trebuie să fie percepute la un nivel acceptabil. La aceasta poate contribui şi activitatea diferitelor grupuri de interese ce există şi se manifestă într-o societate democratică. Securitatea umană, ca stare de încredere, calm, seninătate şi linişte, sentiment, produs al activităţii umane conştiente, voluntare şi responsabile, rezultanta condiţiilor interne şi internaţionale propice vieţii şi activităţii umane, se caracterizează prin supleţe, dinamism şi subiectivitate. Aceste trăsături derivă, în principal, din fundamentele sale reprezentate de democraţie, statul de drept, buna guvernare şi dezvoltarea durabilă, care, în calitatea lor de piloni ai securităţii umane, la rândul lor, se definesc printr-o evoluţie dinamică.

Cuvinte-cheie: securitate, stat, individ, protecţie, drepturi

În ultimii anii, conceptul de securitate a fost abordat ca un concept multidimensional,

legat nu numai de dimensiunea militară securităţii, ci şi de tot ceea ce priveşte siguranţa fiinţei umane: mediu, economie, societate, alimentaţie, cultură. Astfel, sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite şi cu ajutor din partea Şcolii canadiene, s-a lansat conceptul de securitate umană, securitatea la orice nivel are ca subiect omul, care transcede toate graniţele.

Securitatea umană include o serie de drepturi şi libertăţi care sunt prevăzute şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: drepturile individuale (dreptul la viaţă; recunoaşterea în faţa legii; protecţia faţă de formele crude sau degradante de pedeapsă; protecţia faţă de discriminarea rasială, etnică, sexuală sau religioasă etc.), drepturile legale (accesul la mijloacele legale de prevenire a violării drepturilor fundamentale; protecţia faţă de arestul arbitrar, detenţie sau exil etc.), libertăţile civile (libertatea de gândire, conştiinţă şi religie etc.), drepturile de subzistenţă (dreptul la hrană şi la standardele fundamentale de sănătate şi bunăstare etc.), drepturile economice (dreptul la muncă, odihnă şi recreere; securitatea socială etc.) şi drepturile politice (dreptul de a lua parte la alegeri şi de a participa la guvernare etc.).

„Securitatea şi, în special securitatea umană, reprezintă o stare ce exprimă percepţia absenţei riscurilor, pericolelor şi ameninţărilor la adresa existenţei, valorilor şi intereselor indivizilor umani (în orice formă de constituire), dar şi procesele de gestionare a acestei percepţii şi de formare a sa“1.

Conceptul de securitate umană scoate în evidenţă următoarele caracteristici principale2:

– securitatea umană este o problemă universală. Ea priveşte populaţia de pretutindeni, din ţările sărace în primul rând, dar şi din ţările bogate. Multe din ameninţările existente sunt comune tuturor popoarelor, putând menţiona în acest sens şomajul, drogurile, crima, poluarea şi violarea drepturilor omului. Intensitatea acestora poate să difere de la o ţară la alta, dar toate aceste ameninţări la securitatea umană sunt reale şi într-o continuă dezvoltare;

1 Alexandra Sarcinschi, Dimensiunile nonmilitare ale securităţii, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, 2005, p. 7.

2 United Nations Development Programme (U.N.D.P.), Human Development Report 1994, New York, Oxford University Pres, 1994, chapter 2, pp. 22-23.

102

– componentele securităţii umane sunt interdependente. Când securitatea populaţiei este în pericol în orice colţ al lumii, toate naţiunile pot fi implicate într-un fel sau altul. Foametea, epidemiile, poluarea, traficul de droguri, terorismul, conflictele etnice, dezintegrarea socială nu mai sunt evenimente izolate, limitate în cadrul frontierelor naţionale. Consecinţele lor străbat tot globul.

Securitatea umană se asigură mai uşor prin măsuri de prevenire decât prin intervenţii ulterioare. Este mai puţin costisitor să acţionezi asupra ameninţărilor, atunci când acestea apar, decât după ce s-au permanentizat. Securitatea umană este centrată pe populaţie. Ea este interesată de modul în care individul este integrat în societate, de câtă libertate dispune pentru a-şi exercita dreptul la opţiune într-o multitudine de posibilităţi, cât de mult acces au la piaţă şi la oportunităţile sociale, şi în cele din urmă dacă trăiesc în condiţii de conflict sau de pace.

Conform Human Development Report 1994, conceptul de securitate umană are două înţelesuri principale, în primul rând înseamnă siguranţă faţă de ameninţări cronice, precum foametea, bolile şi constrângerea, iar în al doilea rând înseamnă protecţie faţă de modificările bruşte şi dureroase în modelele vieţii de zi cu zi, fie acasă, fie la muncă sau în comunitate3.

Conceptele de securitate umană şi dezvoltare umană nu trebuie puse sub semnul egalităţii, dezvoltarea umană este un proces de extindere a sferei de posibilităţi aflate la dispoziţia opţiunilor individului, iar securitatea umană înseamnă că individul îşi poate exercita acest drept de opţiune în libertate şi siguranţă, şi poate avea încredere că oportunităţile care le are astăzi nu sunt în totalitate pierdute mâine. Există, bineînţeles, o legătură între securitatea umană şi dezvoltarea umană, care constă în: progresul într-un domeniu atrage evoluţii pozitive în celălalt domeniu, precum şi eşecul unui domeniu creşte riscul eşecului şi în celălalt domeniu. Eşecul sau limitarea dezvoltării umane conduce la o acumulare de probleme sociale precum sărăcia, foametea, epidemiile, diferenţele frapante între grupuri etnice sau regiuni, iar toate aceste probleme în exces pot genera violenţă. Când oamenii percep ameninţări la adresa securităţii lor individuale devin mai puţin toleranţi, existând riscul de a deveni violenţi. Asigurarea securităţii umane nu înseamnă preluarea responsabilităţilor de la individ şi nici a oportunităţilor de a-şi asuma propriul destin. Dimpotrivă, atunci când individul se simte în nesiguranţă devine o povară pentru societate.

Conceptul de securitate umană acordă o importanţă deosebită faptului că populaţia ar trebui să-şi poarte singură de grijă, toţi oamenii ar trebui să-şi asigure necesităţile esenţiale şi să-şi câştige propria existenţă. Acest lucru favorizează contribuţia lor la dezvoltarea lor proprie, a comunităţii, a ţării şi a lumii. Securitatea umană este un element esenţial al dezvoltării prin participare.

Securitatea umană nu este un concept defensiv, aşa cum sunt securitatea militară sau cea teritorială, ea este, mai degrabă, încorporată în conceptul de solidaritate între popoare.

Noţiunea de „Securitate umană“ se dezvoltă prin transformarea conceptului „dezvoltarea individului uman“, grup lexical larg folosit în anii ’60 şi ’70.

Securitatea individului sau securitatea umană în sens restrâns are drept scop asigurarea integrităţii fizice a individului împotriva oricărei forme de violenţă, ce rezultă sau nu dintr-un conflict. Prin definiţie, securitatea este o nevoie fundamentală a fiinţei

3 A se vedea Anexa nr. 1, sursa United Nations Development Programme (U.N.D.P.), Human Development Report 1994, New York, Oxford University Pres, 1994, chapter 2, p. 23.

103

umane. Ea constituie o preocupare omniprezentă a oricărei comunităţi umane. De aceea, cea mai mare parte a indivizilor caută să obţină securitatea prin toate mijloacele. Ameliorarea securităţii în calitate de obiectiv explicit poate constitui o forţă mobilizatoare considerabilă.

Securitatea individului este mai mult decât absenţa riscurilor şi ameninţărilor la adresa integrităţii fizice sau psihice a unei persoane sau a alteia. Aceasta este o stare în care pericolele şi condiţiile care pot provoca atingere unei fiinţe umane sunt controlate în aşa fel încât individul este apărat sub toate aspectele. De aceea, se poate aprecia că securitatea umană este o resursă indispensabilă a vieţii cotidiene ce permite individului şi comunităţii să-şi înfăptuiască nestingherit aspiraţiile şi idealurile. Totodată, securitatea individului se poate considera ca fiind o stare ce rezultă din echilibrul dinamic ce se stabileşte între diferitele componente ale mediului de viaţă dat. Ea este rezultatul unui proces complex în care fiinţa umană interacţionează cu mediul său ambiant4.

Sfârşitul Războiului Rece a adus cu sine şi modificarea percepţiei indivizilor umani asupra tipurilor de ameninţări la adresa securităţii lor. Astfel, problemele ce ţin de dimensiunile nonmilitare ale securităţii au luat locul celor de natură militară, însă fără a le elimina. În ansamblu, perioada sfârşitului de secol XX şi începutului de secol XXI este marcată atât de creşterea în amploare a procesului de globalizare, cât şi de câteva direcţii imprimate de noile caracteristici ale mediului internaţional de securitate ce se înscriu în această tendinţă, precum: declanşarea unui nou val de lărgire a spaţiului euroatlantic şi a Uniunii Europene; asumarea de către NATO şi UE a noi roluri ce decurg şi din sporirea numărului de membri; afirmarea luptei împotriva terorismului ca principal obiectiv al agendei tuturor instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale de securitate; extinderea zonei de acţiune a instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale de securitate în afara „frontierelor“ lor iniţiale; restrângerea capabilităţilor militare din vechile zone de conflict, redirecţionarea lor spre alte spaţii şi desemnarea rolurilor de stabilizare şi menţinere a păcii altor instituţii şi organizaţii internaţionale de securitate; reafirmarea rolului unor instituţii şi organizaţii de securitate aflate, până acum, pe planul doi în materie de activitate şi afirmare la nivel internaţional. Pe lângă urmărirea acestor procese, pe agenda relaţiilor internaţionale un loc principal este ocupat de problemele de securitate. Nu este vorba numai despre terorism, ci şi despre sărăcie, şomaj, crimă organizată, proliferarea armelor de distrugere în masă, imigraţie ilegală, dezastre ecologice şi competiţie acerbă pentru resurse naturale. Este posibil ca, în următorii ani, multe dintre aceste probleme ce nu ţin cont de graniţe să se acutizeze, însoţind procesul de globalizare.

Putem afirma cu certitudine că, la început de secol XXI, pericolele şi ameninţările la adresa securităţii tind să devină din ce în ce mai difuze, puţin predictibile şi multidimensionale. Spre deosebire de ameninţările militare tradiţionale ce emană de la un adversar cunoscut, acestea nu pot fi contracarate nici prin creşterea cheltuielilor militare sau desfăşurarea de trupe şi nici prin închiderea graniţelor. Din aceste motive a crescut nevoia de cooperare internaţională, multe dintre pericolele şi ameninţările menţionate neputând fi rezolvate în cadrul tradiţional al securităţii naţionale. Eforturile de a redefini securitatea pleacă de la câteva premise:

– deţinerea armelor de distrugere în masă nu furnizează în mod necesar securitate; – securitatea într-o lume în globalizare nu poate fi furnizată exclusiv pe baze

naţionale;

4 Prin mediu ambiant se înţelege nu numai mediul fizic ci, în egală măsură, mediul cultural, tehnologic, social, politic, economic şi organizaţional.

104

– centrarea atenţiei pe securitatea statului este inadecvată, întrucât dacă indivizii şi comunităţile se află într-o stare de insecuritate, statul însuşi este fragil;

– dimensiunile nonmilitare ale securităţii au devenit din ce în ce mai importante. Redefinirea conceptului de securitate se desfăşoară într-un context în care actorii

statali şi nonstatali au viziuni diferite asupra provocărilor la adresa securităţii, în conformitate cu tradiţionala distincţie între nord şi sud din relaţiile internaţionale: nordul şi-a centrat atenţia pe terorism şi armele de distrugere în masă, în timp ce sudul este preocupat de sărăcie şi subdezvoltare. Elaborarea unei viziuni comune asupra securităţii este posibilă numai prin conştientizarea faptului că multe dintre actualele provocări sunt, de fapt, rezultatul existenţei unor riscuri şi vulnerabilităţi comune ce necesită soluţii de aceeaşi natură. De aceea, au apărut concepte de genul securitate colectivă, securitate comună sau securitate prin cooperare. Aceste trei concepte au o dimensiune militară predominantă deoarece realizarea stării de securitate va depinde, în mare măsură, de contracararea provocărilor tradiţionale la adresa securităţii, precum limitarea proliferării armelor de distrugere în masă şi rezolvarea conflictelor înainte ca acestea să devină violente. Totuşi, problemele legate de sărăcie, suprapopulare, degradarea mediului, schimbarea climei etc. reprezintă deja ameninţări împotriva cărora trebuie angrenate resurse uriaşe, atât de natură financiară cât şi umană5.

Definirea conceptului securităţii umane din perspectiva NATO NATO, încă de la înfiinţare, prin Tratatul Nord-Atlantic6, defineşte conceptul de

securitate astfel: Art. 2: „Părţile vor contribui la dezvoltarea continuă a relaţiilor internaţionale de

pace şi prietenie prin consolidarea instituţiilor libere, prin facilitarea unei mai bune înţelegeri a principiilor pe baza cărora sunt fondate aceste instituţii şi prin promovarea condiţiilor de asigurare a stabilităţii şi bunăstării. Ele vor căuta să elimine conflictele din politicile lor economice internaţionale şi vor încuraja colaborarea economică bilaterală sau multilaterală“.

Art. 3: „Pentru a îndeplini mai eficient obiectivele acestui Tratat, părţile, separat sau împreună, prin intermediul autoajutorării şi al sprijinului reciproc continuu, îşi vor menţine şi îşi vor dezvolta capacitatea individuală şi cea colectivă de rezistenţă în faţa unui atac armat. Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sunt de acord că, dacă are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă recunoscut prin Articolul 51 din Carta Naţiunilor Unite, va sprijini partea sau părţile atacate prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru restabilirea şi menţinerea securităţii zonei nord-atlantice. Orice astfel de atac armat şi toate măsurile adoptate ca rezultat al acestuia vor trebui raportate imediat Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta după ce Consiliul de Securitate va adopta măsurile necesare pentru restabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale“.

Art. 8: „Fiecare parte declară că niciuna dintre obligaţiile internaţionale, aflate în vigoare la un moment dat, între ea şi oricare din celelalte părţi sau un al treilea stat, nu este în contradicţie cu prevederile prezentului Tratat şi se angajează să nu îşi asume nicio obligaţie internaţională aflată în conflict cu acest Tratat“.

5 Alexandra Sarcinschi, op.cit., p. 5. 6 Biroul de Informaţii şi Presă al NATO, Manualul NATO, Bruxelles, 2001.

105

Începutul de secol XXI a determinat NATO să reevalueze definiţia securităţii. Apărarea colectivă rămâne principala misiune a Alianţei, însă riscurile, pericolele şi ameninţările cu care se confruntă NATO s-au schimbat substanţial, vorbindu-se, în prezent, despre: cooperare cu alte organizaţii de securitate, extindere, întărire a legăturilor transatlantice, gestionare a crizelor, misiuni non-Articol 5, lupta împotriva terorismului, întărirea securităţii şi stabilităţii în diverse regiuni ale lumii, specializare de rol etc. În acest context, NATO subliniază indivizibilitatea securităţii internaţionale: evoluţia unei regiuni afectează evoluţia altora, iar vechiul concept de securitate (capacitatea de apărare a teritoriului) este insuficient pentru a ilustra complexitatea lumii.

Sfera de definire a conceptului de securitate al NATO a fost actualizată în cadrul lucrărilor summitului de la Istanbul (iunie 2004), fiind subliniate următoarele obiective ale organizaţiei: apărarea colectivă; aplicarea principiului indivizibilităţii securităţii aliate; crearea unui „pod multilateral“ peste Atlantic; contracararea ameninţărilor la adresa teritoriului aliaţilor, oricare ar fi sursa acestora. În concluzie, considerând că provocările la adresa securităţii sunt globale, NATO optează pentru cooperare globală, ca unic răspuns eficient7.

Definirea conceptului securităţii umane din perspectiva Organizaţiei

Naţiunilor Unite Capitolul I, art. 2: „Toţi membrii trebuie să îşi rezolve disputele internaţionale prin

mijloace paşnice, într-o manieră în care pacea, securitatea şi justiţia internaţională nu este pusă în pericol.

Toţi membrii trebuie să se abţină, în relaţiile lor internaţionale, de la ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui stat sau în orice altă manieră care contravine scopurilor ONU.

Nimic din prezenta Cartă nu trebuie să autorizeze ONU să intervină în probleme ce ţin în esenţă de jurisdicţia internă a oricărui stat, nici nu trebuie să iniţieze asemenea pretenţii de acord întemeiate pe prezenta Cartă; acest principiu nu trebuie să prejudicieze aplicarea măsurilor de impunere din Capitolul VII“.

Capitolul VII, art. 51: „Nimic din conţinutul acestei Carte nu trebuie să prejudicieze dreptul inalienabil la autoapărarea individuală sau colectivă în condiţiile în care un atac armat are loc împotriva unuia dintre membrii ONU, până când Consiliul de Securitate ia măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale […]“.

Ultimii ani sunt marcaţi de dorinţa ONU de a reanaliza şi reformula conceptul de securitate. În acest sens, Secretarul General a organizat, în 2003, un panel format din 16 specialişti din diverse ţări, a cărui principală sarcină a fost de a formula şi recomanda măsuri clare şi eficiente pentru acţiunile colective, pe baza unei analize riguroase a viitoarelor ameninţări la adresa păcii şi securităţii8. Este evident că evoluţia mediului de securitate la începutul secolului al XXI-lea a adus în prim-plan un anumit grad de diviziune între membrii ONU în ceea ce priveşte principiile fundamentale ale păcii şi securităţii internaţionale: prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă, combaterea terorismului internaţional, criteriile pentru folosirea forţei şi rolul Consiliului de Securitate, conceptul de „război preventiv“, rolul şi statutul ONU într-o lume cu o

7 Heads of State and Governement, The Istanbul Declaration. Our Security in a New Era, North Atlantic Council, Istanbul, 28 iunie 2004, http://www.nato.int

8 Secretarul General al ONU, Letter to the President of the UN General Assembly, 4 nov. 2003, http://www.un.org

106

singură superputere etc. Mai mult, dezbaterile au vizat şi definiţia securităţii: unii specialişti avertizează asupra pericolului de lărgire excesivă a ariei de definire a conceptului, în timp ce alţii subliniază că securitatea, în ultimă instanţă, are ca obiecte de referinţă indivizii umani şi problemele ce le afectează viaţa cotidiană. În acest context, experţii ONU optează pentru o definiţie a securităţii ce include două categorii de riscuri, pericole şi ameninţări la adresa sa9:

– de tip „hard“: precum terorismul internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele intra şi interstatale etc.;

– de tip „soft“: sărăcia extremă, incultura, şomajul, bolile contagioase, degradarea mediului, extremismul religios, violarea drepturilor omului etc.

Nici această definiţie nu întruneşte consensul specialiştilor, principalul dezacord vizând importanţa ce trebuie dată fiecărui tip de risc, pericol, ameninţare. Totuşi, ONU a decis ca acestor două categorii să li se acorde prioritate egală.

Dorinţa ONU de a reforma atât principiile de bază, cât şi propria structură organizaţională, derivă din schimbarea radicală a sistemului relaţiilor internaţionale, ceea ce a „zguduit“ însăşi fundaţia securităţii colective şi a subminat încrederea în răspunsurile colective la problemele şi provocările comune. Acelaşi proces de transformare a mediului de securitate a influenţat şi evoluţia celorlalte organizaţii internaţionale de securitate10. Nici această definiţie nu întruneşte consensul specialiştilor, principalul dezacord vizând importanţa ce trebuie dată fiecărui tip de risc, pericol sau ameninţare. Totuşi, ONU a decis ca acestor două categorii să li se acorde prioritate egală. Conform viziunii ONU, societatea umană trebuie să se înscrie rapid într-un proces de transformare pe două niveluri, al cărui rezultat să fie pe de o parte transferul centrului de greutate de la securitatea teritorială la cea a oamenilor, iar pe de altă parte, transferul mijloacelor de realizare a securităţii de la achiziţia de armament la dezvoltarea umană sustenabilă.

În ansamblu, cadrul în care ONU promovează securitatea umană este definit de rapoartele Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare ce sunt implementate în diverse domenii de acţiune, în special prin menţinerea păcii, intervenţia umanitară, sprijinul acordat refugiaţilor etc. Cu toate acestea, se pare că oficialii ONU au pierdut din vedere în ultimii ani problema securităţii umane, întrucât conceptul nu a fost utilizat nici în cursul Summitului Mileniului, nici în Declaraţia Mileniului. Probabil că motivul principal constă în caracterul eterogen al conceptului, dar şi în lipsa de entuziasm manifestată de ţările care au promovat agenda de securitate umană în contextul reformelor generale iniţiate în cadrul Organizaţiei.

Conceptul de securitate umană promovat de către Naţiunile Unite sugerează câteva caracteristici principale:

Caracter global – Securitatea umană este o problemă universală. Ea priveşte populaţia de pretutindeni, din ţările sărace în primul rând, dar şi din ţările bogate. Multe dintre ameninţările existente sunt comune tuturor popoarelor, putând menţiona în acest sens violările drepturilor omului, crima, drogurile, poluarea şi şomajul. Intensitatea acestora diferă de la ţară la ţară, de la regiune la regiune, însă, în ansamblul lor, toate aceste ameninţări sunt reale şi în continuă dezvoltare.

Caracter de interdependenţă – Componentele securităţii umane sunt interdependente. Când securitatea populaţiei este în pericol în orice colţ al lumii, toate naţiunile pot fi implicate într-un fel sau altul.

9 Alexandra Sarcinschi, Elemente noi în studiul securiăţii naţionale şi internaţionale, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol“, 2005, p. 14.

10 Carta Naţiunilor Unite, http://www.un.org/aboutun/charter/index.html

107

Caracter interdisciplinar şi transnaţional – Foametea, epidemiile, poluarea, traficul de droguri, terorismul, tensiunile etnice, dezintegrarea socială nu mai sunt evenimente izolate, limitate în cadrul frontierelor naţionale.

Caracter preventiv – Securitatea umană se asigură mai uşor prin măsuri de prevenire decât prin intervenţii ulterioare. Este mai puţin costisitor să acţionezi asupra ameninţărilor, atunci când acestea apar, decât după ce s-au permanentizat.

Caracter uman – Securitatea umană este centrată pe populaţie, pe persoanele fizice. Ea priveşte modul în care individul este integrat în societate, de câtă libertate dispune pentru a-şi exercita dreptul la opţiune într-o multitudine de posibilităţi, accesul său la piaţă şi la oportunităţile sociale şi la urma urmelor, dacă traieşte în condiţii de conflict sau de pace.

Conform viziunii promovate de către ONU încă din anii ‘70, dezvoltarea umană este un proces de extindere a sferei de posibilităţi aflate la dispoziţia opţiunilor individului. Securitatea umană înseamnă că individul îşi poate exercita acest drept de opţiune în libertate şi siguranţă şi în plus, poate avea încredere că oportunităţile de astăzi nu sunt total pierdute mâine.

Există, bineînţeles, o legatură între securitatea umană şi dezvoltarea umană, care constă în: progresul într-un domeniu atrage evoluţii pozitive în celălalt domeniu, precum şi eşecul unui domeniu creşte riscul eşecului şi în celalalt domeniu. Eşecul sau limitarea dezvoltării umane conduce la o acumulare de probleme sociale precum sărăcia, foametea, epidemii, diferenţe frapante între grupuri etnice sau regiuni, iar toate aceste probleme în exces pot genera violenţă.

Când oamenii percep ameninţări la adresa securităţii lor individuale devin mai puţin toleranţi, existând riscul de a deveni violenţi. Asigurarea securităţii umane nu înseamnă preluarea responsabilităţilor de la individ şi nici a oportunităţilor de a-şi asuma propriul destin. Dimpotrivă, atunci când individul se simte în nesiguranţă devine o povară pentru societate.

Conceptul de securitate umană acordă o importanţă deosebită faptului ca populaţia ar trebui să-şi poarte singură de grijă, toţi oamenii ar trebui să-şi asigure necesităţile esenţiale şi să-şi câştige propria existenţă. Acest lucru favorizează contribuţia lor la dezvoltare, a lor proprie, a comunităţii, a ţării şi a lumii. Securitatea umană este un element esenţial al dezvoltării prin participare. Securitatea umană nu este un concept defensiv, aşa cum sunt securitatea militară sau cea teritorială, ea este, mai degrabă, încorporată în conceptul de solidaritate între popoare.

Dorinţa ONU de a reforma atât principiile de bază, cât şi propria structură organizaţională, derivă din schimbarea radicală a sistemului relaţiilor internaţionale, ce a zguduit însăşi fundaţia securităţii colective şi a subminat încrederea în răspunsurile colective la problemele şi provocările comune11.

Definirea conceptului securităţii umane din perspectiva Uniunii Europene Unul dintre cei mai importanţi parteneri ai NATO este, în prezent, Uniunea

Europeană. În ultimul deceniu, UE s-a confruntat cu necesitatea de a completa, printr-o strategie de securitate proprie, obiectivele Tratatului de la Maastricht12. Astfel, la sfârşitul anului 2003, a fost lansată Strategia de Securitate Europeană, document ce are ca punct de pornire premisa ce afirmă că răspunsul la riscurile, pericolele şi ameninţările

11 Ibidem p. 15. 12 Obiectivele Tratatului de la Maastricht sunt: stabilirea unei pieţe comune, a unei uniuni monetăreşti, a

unei politici comune; promovarea dezvoltării armonioase, echilibrate şi durabile a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii.

108

la adresa securităţii europene trebuie adaptat fiecărui tip al acestora, aplicându-se o strategie multifaţetată şi o abordare comprehensivă. Strategia Solana, aşa cum mai este denumit acest document, identifică unele ameninţări, dar şi vulnerabilităţi, pe care, însă, le enumeră fără a le explica. Acestea derivă din dezvoltările politice, economice, demografice, ecologice, ştiinţifice şi tehnologice şi nu sunt neapărat exploatate împotriva unei ţări sau a unui actor internaţional anume.

Astfel, Strategia identifică drept vulnerabilităţi: încălzirea globală şi dependenţa energetică a Europei, dar şi elemente ce pot fi categorisite mai degrabă riscuri şi pericole (sărăcia, foametea, eşecul creşterii economice etc.). În ceea ce priveşte ameninţările, acestea sunt prezentate mult mai clar: terorismul internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă, statele eşuate, crima organizată, atitudinea ostilă faţă de expatriaţii europeni, atacurile împotriva principalelor linii de comunicaţii, atacurile împotriva forţelor europene de menţinere şi/sau reconstrucţie a păcii etc.

Dezbaterea asupra ordinii importanţei acestor elemente este valabilă şi în cazul Uniunii Europene. Unele vulnerabilităţi şi ameninţări pot afecta întregul sistem internaţional, însă altele vizează doar nivelurile zonale şi regionale. O altă problemă nerezolvată este aceea a riscurilor şi provocărilor ce pot deveni ameninţări. Cu toate că nediferenţierea poate duce la o abordare strategică complet diferită, documentul nu face delimitări conceptuale evidente. Strategia îşi defineşte clar principalele obiective: lupta împotriva terorismului, a proliferării armelor de distrugere în masă, a crimei organizate, conflictelor violente şi instabilităţii din vecinătatea Uniunii; combaterea sărăciei extreme, a foametei şi a bolilor; crearea unui „cerc de bună guvernare“ în perimetrul Mediteranei şi al frontierelor estice (din Orientul Mijlociu până în Caucaz, prin Balcanii Vestici)13. Concepţia europeană asupra securităţii este subliniată şi de Declaraţia Comună pentru Integrarea Apărării Europene (2004), ce subliniază rolul cooperării şi consensului în realizarea şi conservarea securităţii (realizarea consensului asupra rolurilor şi responsabilităţilor din cadrul structurilor NATO şi UE şi a unor planuri comune de dezvoltare a capabilităţilor necesare implementării Forţei de Răspuns a NATO şi a grupărilor de luptă interarme ale UE).

Definirea conceptului securităţii umane din perspectiva OSCE OSCE, la nivel regional, îşi propune să joace un rol din ce în ce mai important în

noua arhitectură europeană, prin realizarea următoarelor obiective: prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor; controlul armamentelor şi dezarmarea; sporirea încrederii şi a securităţii; cooperarea în plan economic, cultural, umanitar şi ecologic; conceptualizarea unui nou model de securitate în zona sa de responsabilitate14. Concepţia de securitate a OSCE este prezentată în Carta pentru Securitate Europeană15.

Art. 8. „Fiecare stat participant are drept egal la securitate. Reafirmăm dreptul inalienabil al fiecărui stat participant şi al tuturor statelor participante la libertatea de alegere a propriilor aranjamente de securitate, incluzând tratatele de alianţă, aşa cum sunt emise. De asemenea, fiecare stat are dreptul la neutralitate. Fiecare stat participant va respecta drepturile tuturor celorlalte în aceste privinţe. Ele nu îşi vor întări securitatea în detrimentul securităţii altor state […]“.

Art. 9. „Ne vom construi relaţiile în conformitate cu conceptul de securitate comună şi comprehensivă, ghidat de parteneriat egal, solidaritate şi transparenţă. Securitatea fiecărui

13 A Secure Europe in a Better World. European Security Strategy, Bruxelles, 2004. 14 Vezi Actul Final de la Helsinki şi Declaraţia de la Lisabona. 15 Carta pentru Securitate Europeană, http://www.osce.org/docs/english/1990-19997summits/ istachart99e.htm

109

stat participant este inseparabil legată de securitatea celorlalte state. Ne vom adresa dimensiunilor umană, economică, politică şi militară ale securităţii ca la un întreg“.

Toate aceste exemple oglindesc un construct alternativ de securitate. Întrucât intervenţia militară a statelor naţiune puternice nu mai este suficientă sau necesară pentru menţinerea păcii şi stabilităţii, s-a considerat că este nevoie de o reţea de aranjamente regionale de securitate colectivă. Atât ONU, cât şi NATO, UE şi OSCE sunt instituţii partizane unui astfel tip de securitate. Securitatea colectivă are la bază premisa conform căreia ameninţările pot apărea din interior, nu neapărat din exterior, iar evitarea pericolului este cel puţin la fel de critică precum răspunsul la ameninţări cu capacităţile proprii. Aranjamentele de securitate colectivă includ, nu exclud, sursele potenţiale de pace, stabilitate şi bunăstare ale participanţilor. Statele cu forţele lor armate şi alianţele pentru apărare comună pot coexista cu variantele de securitate colectivă. Opiniile majorităţii sunt centrate pe ideea că investirea în mecanisme colective nonstatale de restabilire şi menţinere a securităţii va crea parteneri puternici pentru state şi alianţe, în această perioadă de căutări pentru securitatea posthegemonică.

BIBLIOGRAFIE 1. Axworthy, Lloyd, Human Security and global Governance: putting people

first. In: „Global Gouvernance“, vol. 22, nr. 1. 2. Kaldor, Mary, Human Security, Cambridge, Polity Press, 2007. 3. McGrew, Anthony; Nana K., Poku, Globalization, Development and Human

Security, Polity Press, 2006. 4. Neag, Mihai-Marcel (coordonator), Arhitecturi de securitate umană în spaţiul

euroatlantic, Sibiu, Editura Techno Media, 2009. 5. Sen, Amartya, Dezvoltarea ca libertate, Bucureşti, Editura Economică, 2004. 6. Şerban, Adela, Securitatea societală. Fundamente teoretice, Bucureşti,

Valahia, 2008. 7. Tadjbakhsh, Shahrbanou, and M. Chenoy, Anuradha, Human Security.

Concepts and implications, London, Routledge, 2007. 8. www.humansecurity-chs.org/finalreport/Outlines/outline_french.pdf

110

111

IMPLICAŢII POLITICE ŞI ECONOMICE ASUPRA SECURITĂŢII UMANE

112

113

RESURSELE ALIMENTARE – ELEMENT AL INFRASTRUCTURII CRITICE

Dezvoltarea economică înregistrată pe plan mondial a avut drept consecinţă creşterea nivelului de trai pentru majoritatea populaţiei lumii. Acest fapt a determinat o creştere a consumului de produse şi servicii, implicit de resurse. Creşterea numărului populaţiei, schimbările climatice, epuizarea hidrocarburilor, folosirea biomasei pentru fabricarea combustibililor provoacă reacţii în lanţ, care se resimt mai ales la nivelul populaţiei din statele sărace, a căror securitate alimentară este pusă din ce în ce mai mult în pericol. În viitor, preocuparea de bază pentru toate statele lumii va fi să asigure resursele necesare supravieţuirii propriei populaţii, iar resursele alimentare vor reprezenta un element al infrastructurii critice, pe care fiecare stat va trebui să îl protejeze prin orice mijloace. Cuvinte-cheie: infrastructură, resurse, securitate, globalizare În ultimii ani, pe lângă ameninţările politico-militare explicite la adresa securităţii

internaţionale au fost reliefate şi alte ameninţări provocate de consumul intensiv de resurse naturale în unele părţi ale lumii şi lipsa acestora în altele sau riscuri naturale şi antropice la adresa acestora. În acest context, specialiştii, politicienii şi publicul avizat au început să citeze viziunile clasice „catastrofice“, atât pe cele ce atrăgeau atenţia asupra anarhiei globale cauzate de epuizarea unor resurse sau suprapopularea planetei, cât şi pe cele ce anticipau „limitele creşterii“. Sentimentele lor de teamă au fost alimentate de expansiunea formidabilă a producţiei, creditului şi consumului din Occident şi de ascensiunea fulminantă a economiilor emergente, de la „tigrii asiatici“ la ţările BRICS1.

Recenta criză economico-financiară a temperat aceste tendinţe excesive şi a obligat comunitatea internaţională să realizeze importanţa resurselor de hrană şi să intensifice preocupările pentru protecţia infrastructurilor critice din domeniul agroalimentar (I.C.A.). Problema resurselor de orice natură este una foarte gravă şi din ce în ce mai frecvent discutată în ultimul timp, căutându-se soluţii nu doar pentru asigurarea securităţii energetice, ci şi a celei alimentare şi a resurselor de apă.

Resursele de hrană şi securitatea alimentară În prezent, poziţionarea unui stat şi rolul acestuia în ierarhia internaţională şi în

„ecuaţiile“ de putere nu se mai bazează doar pe forţa lui armată, ci mai ales pe resursele naturale de care dispune. Conflictele şi războaiele începutului de secol sunt tot mai mult duse pentru dominaţie economică, tehnologică, informaţională etc. Războiul economic este acum o constantă a derulării relaţiilor dintre state şi constituie un instrument mult mai eficient pentru atingerea unor scopuri strategice. În cadrul acestuia, competiţia pentru accesul, controlul şi distribuţia resurselor vitale de apă, hrană şi energie nu a scăzut în intensitate ci, dimpotrivă, este din ce în ce mai acerbă, spectrul epuizării acestora accentuând şi mai mult această luptă.

Resursele sunt definite drept componente care satisfac diferite necesităţi ale omenirii2, mai precis totalitatea factorilor de producţie, cantitativi şi calitativi, pentru satisfacerea necesităţilor economice şi sociale. În cadrul acestora resursele naturale

1 Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud. 2 Gheorghe Preda (coord. tratat), Mihai Marinescu, Gabriel Năstase (coord. vol. I), Tratat:

Valorificarea resurselor naturale. Volumul I: Bazele resurselor naturale, Bucureşti, Editura International Univestity Press, 2004, p. 13.

114

constituie totalitatea zăcămintelor de minerale şi minereuri, a terenurilor cultivate şi folosibile, a pădurilor şi apelor de care dispune o anumită ţară3, care se formează ca efect al unor procese şi evoluţii naturale, fără intervenţia omului. În această categorie se plasează: aerul, apa, solul, substanţele minerale, plantele, animalele, energia solară, eoliană, mareele etc.

În cadrul resurselor naturale, primul loc este ocupat, evident, de către resursele de hrană (alimentare). Acestea cuprind cantităţile de mărfuri alimentare şi orice produse derivate care sunt disponibile pentru consumul uman în cursul unei perioade de referinţă4. Alimentul sau produsul alimentar este definit ca orice produs sau substanţă, indiferent dacă este prelucrat integral, parţial sau neprelucrat, destinat ori preconizat a fi destinat consumului uman5. De exemplu, resursele mondiale de porumb cuprind cantităţile de porumb, făină de porumb şi orice alte produse derivate, precum fulgii de porumb, disponibile pentru consumul uman. Spre deosebire, resursele de lapte însumează cantităţile de lapte proaspăt şi conservat disponibile într-o anumită perioadă, mai puţin untul, brânza şi alte produse lactate care sunt cuantificate separat.

După cum susţinea şi Hans Morgenthau „un stat cu resurse alimentare proprii suficiente sau aproape suficiente deţine un mare avantaj asupra celui care, neavând destule resurse, le importă, riscând astfel subdezvoltarea şi foametea“6. În acest context, securitatea alimentară este un concept mai nou apărut pe agenda relaţiilor internaţionale, odată cu Declaraţia Mondială asupra Nutriţiei7, asigurarea acesteia depinzând în principal de existenţa şi accesul la resursele alimentare. Ea este asigurată când toţi indivizii, în orice moment, au acces fizic şi economic la hrană suficientă, sigură şi cu calităţi nutriţionale pentru a-şi satisface nevoile şi preferinţele alimentare pentru un stil de viaţă activ şi sănătos8. Putem spune că securitatea alimentară reprezintă acea componentă a securităţii naţionale care include instrumentele şi politicile organizaţionale utilizate pentru preîntâmpinarea riscurilor, a ameninţărilor şi vulnerabilităţilor şi contracararea eventualelor crize survenite în domeniul accesului la hrană al populaţiei. Unii specialişti consideră că ea ţine de securitatea umană, alături de securitatea politică, securitatea economică, securitatea ecologică, securitatea personală sau cea a comunităţii.

De obicei, conceptul de securitate alimentară include securitatea zootehnică (animale, păsări şi peşte) şi securitatea fito-tehnică (cereale, legume, fructe, viţă-de-vie, puieţi şi răsaduri, seminţe etc.) şi este aplicat pe trei niveluri de agregare: regional/ naţional, gospodărie şi individ. Mai mult, conceptul este împărţit în trei elemente principale care sunt utilizate pentru stabilirea gradului de securitate/insecuritate alimentară într-o anumită regiune, ţară, comunitate sau gospodărie: existenţa alimentelor, accesul la

3 *** Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan“, Bucureşti, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, 1999, p. 920.

4 Food and Agriculture Organization of the United Nations (F.A.O.), Food balance sheet: A handbook, Rome, 2001, p. 14.

5 Art. 3, alin. 1 din Legea nr. 150/2004 privind siguranţa alimentelor şi a hranei pentru animale, republicată în Monitorul Oficial nr. 959 din 29 noiembrie 2006.

6 Hans J. Morgenthau, Politica între naţiuni: lupta pentru putere şi lupta pentru pace, Iaşi, Editura Polirom, 2007, p. 153.

7 F.A.O. and World Health Organization, World Declaration and Plan of Action for Nutrition, Rome, December 1992, http://whqlibdoc.who.int/hq/1992/a34303.pdf

8 F.A.O., World Food Summit: Plan of Action, World Food Summit, Rome, 13-17 november 1996, www.fao.org/wfs/index_en.htm

115

ele şi modul lor de utilizare9. Prin urmare, pentru a fi în securitate din punct de vedere alimentar este necesar ca resursele de hrană să fie:

• disponibile – cantitatea şi calitatea alimentelor disponibile la nivel regional, naţional sau local pot fi afectate temporar sau pentru perioade mai lungi de timp de numeroşi factori, inclusiv cei ce ţin de climă şi mediu, dezastre, războaie şi conflicte, mişcări sociale, numărul şi rata de sporire a populaţiei, practicile agricole, statut social şi comerţ;

• accesibile – depinde de menţinerea unor preţuri la produsele alimentare care să permită şi persoanelor mai puţin bogate şi celor sărace să-şi poată achiziţiona hrană suficientă, sigură şi cu calităţi nutriţionale fără niciun fel de asistenţă şi eventual să contribuie la scăderea ponderii cheltuielilor pentru hrană în bugetul familiei;

• utilizate – nevoile de hrană suficientă şi variată la nivel de gospodărie trebuie asigurate astfel încât oamenii să se poată dezvolta în mod normal, să-şi satisfacă nevoile de energie şi să evite orice fel de boli.

Accesul neîngrădit la hrană este un drept fundamental al omului, recunoscut în mod unanim în condiţiile ameninţărilor reprezentate de impactul schimbărilor globale de mediu asupra producţiei alimentare şi a sănătăţii populaţiei10. Prin urmare, performanţa în cele trei categorii de mai sus este considerată o condiţie esenţială pentru asigurarea securităţii alimentare la un nivel dat. Totuşi, existenţa unei cantităţi suficiente de alimente în lume este o condiţie necesară a asigurării securităţii alimentare, dar nu şi suficientă, deoarece, de multe ori, accesul la hrană este împiedicat de puterea de cumpărare scăzută sau de distribuţia deficitară a hranei. Se constată că securitatea alimentară naţională/ europeană este influenţată de 4 grupe de factori din care provin riscurile şi ameninţările la adresa sa şi anume: mediul socioeconomic şi politic; performanţele sectorului agroalimentar; protecţia socială; sănătatea şi igiena11. Aceste grupe de factori sunt îmbinate şi inter-relaţionează între ele nefiind determinate sau determinante unitar, ele acţionează împreună, consecutiv, astfel încât într-un mediu politic eşuat, economia şi protecţia socială sunt şubrede, agricultura suferă modificări negative, care se revarsă şi asupra performanţelor sectorului agroalimentar şi toate aceste elemente însumate guvernează sănătatea populaţiei, care, interacţionând cu o igiena precară în toate domeniile vieţii sociale ale individului, datorată lipsei apei curente, energiei, produselor de îngrijire şi/sau resurselor materiale de a-şi le procura creează un mediu de insecuritate generalizat pe măsura acutizării acestor elemente.

Situaţia actuală a resurselor de hrană După cel de-al Doilea Război Mondial, rezerva globală de hrană acoperea

necesităţile pentru 133 de zile, în timp ce în 2007 şi 2008 aceasta a coborât la doar 57 de zile şi, respectiv, 40 de zile12, situaţie ce probabil s-a agravat şi mai mult în perioada

9 Thematic Evaluation of Food-Aid Policy and Food-Aid Management and Special Operations in Support of Food Security, volume 1: Final Evaluative Report, Evaluation for the European Commission, July, 2004, p. 2.

10 Ştefan Blacioti, Securitatea alimentară – interes naţional al României în condiţiile integrării în Uniunea Europeană, teza de doctorat, Bucureşti, 2009, p. 103.

11 Idem, Securitatea alimentară – interes naţional – riscuri, ameninţări şi vulnerabilităţi la nivelul Uniunii Europene şi ţării noastre. În: volumul Sesiunii anuale de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională „Stabilitate şi securitate regional“ a Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, Secţiunea 1 – Securitate şi Apărare, 9-10 aprilie 2009, Bucureşti, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I“, 2009, p. 894.

12 European Parliament, Committee on Agriculture and Rural Development, Draft Report on The Common Agricultural Policy and Global Food Security, 20 October 2008, p. 4, www.europarl.europa.eu/ meetdocs/2004_2009/documents/pr/747/747819/747819en.pdf

116

următoare. În plus, ONU estimează că până în anul 2050 populaţia lumii va ajunge la aproape 9,3 miliarde13, ceea ce va însemna aproape o dublare a cererii de hrană.

Conform Biroului American pentru Evidenţa Populaţiei14, populaţia globală a sporit de la 6,067 miliarde în 2000 la 6,892 miliarde în 2010, o creştere de 825 milioane de persoane în doar 10 ani. Deşi sporul natural al populaţiei a scăzut de la 1,4 % în 2000 la 1,2 % în 2010, anul 2011 va aduce o creştere a populaţiei mondiale de cel puţin 83 milioane. Asta înseamnă că în fiecare zi apar alte 219.000 persoane care trebuie hrănite15. Cu toate că anul trecut s-a înregistrat pentru prima oară în ultimii 15 ani o reducere a numărului persoanelor subnutrite, numărul lor continuă să rămână inacceptabil de ridicat la aproape 925 milioane în 2010 faţă de 1.017 milioane în 2009, adică 1 din 7 oameni suferă de foame.

Fig. nr. 1. Situaţia persoanelor subnutrite 2009-2010 (milioane)16

Cea mai semnificativă reducere a avut loc în Asia şi Africa sub-sahariană, cu circa 80

milioane şi, respectiv, 12 milioane mai puţine persoane subnutrite. Această diminuare se datorează în principal unui mediu economic mai favorabil şi reluării creşterii economice, în special în ţările în curs de dezvoltare şi atenuării creşterii preţurilor internaţionale ale produselor alimentare. Cu toate acestea, numărul de persoane care suferă de lipsa hranei este mai mare în 2010 faţă de perioada de criză economică şi alimentară din 2008-2009. După cum sublinia şi Secretarul General al ONU, Ban Ki-moon: „Avem destulă mâncare pentru a hrăni toată lumea şi, totuşi, un miliard de oameni suferă de foame...“.

Din fericire, criza financiară şi cea economică care a urmat au afectat în special ţările dezvoltate din Occident, spre deosebire de economiile emergente care au resimţit într-o măsură mult mai mică efectele negative. Totuşi, criza preţurilor la alimente din 2007-2008, şi mai apoi recesiunea economică au redus puterea de cumpărare a unor categorii largi de populaţie în numeroase ţări în curs de dezvoltare, reducând accesul lor la produsele alimentare şi subminând astfel securitatea alimentară.

13 United Nations Press Release, World Population to reach 10 billion by 2100 if Fertility in all Countries Converges to Replacement Level, 3 may 2011, http://esa.un.org/unpd/wpp/Other-Information/ Press_Release_WPP2010.pdf

14 Population Reference Bureau, 2010 World Population Data Sheet, www.prb.org/pdf10/10wpds_eng.pdf 15 Lester R. Brown, The New Geopolitics of Food. În: „Foreign Policy“, may/june 2011. 16 F.A.O., The State of Food and Agriculture 2009, Rome 2009, p. 104 şi The State of Food and

Agriculture 2010-2011, Rome, 2011, p. 67.

117

Indicele preţurilor la alimente realizat de ONU a atins 234 de puncte în iunie 2011, cu 1 % mai mare faţă de luna mai şi 39 % mai mult faţă de iunie 2010. În februarie 2011, indicele ajunsese la valoarea record de 238 puncte17, după 8 luni de creşteri consecutive. După cum se poate observa, preţurile internaţionale la alimente continuă să se menţină la un nivel destul de ridicat, dar impactul nu este resimţit peste tot la fel şi depinde de gradul de transmitere a acestora spre pieţele interne.

Cererea mondială de alimente sporeşte permanent, iar producţia stagnează sau în cel mai bun caz creşte uşor, fiind afectată în principal de unele fenomene hidro-meteorologice extreme, eroziunea solurilor şi scăderea rezervelor de apă. Ultimele estimări ale FAO arată că producţia mondială de cereale va ajunge la 2.313 milioane tone în 2011, cu 3,3 % mai mare faţă de anul 2010. Cu toate acestea, stocurile de cereale au scăzut de la 533,2 milioane tone în 2009/2010 la 493 milioane tone în 2010/201118. Prin urmare, este puţin probabil ca acest ritm lent de creştere a producţiei să acopere cererea de hrană din ce în ce mai mare. La aceasta se adaugă şi faptul că anual circa o treime din producţia mondială de alimente este irosită sau aruncată la gunoi19.

În opinia noastră, ţările BRICS reprezintă o sursă crucială pentru viitorul securităţii alimentare globale. Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud sunt ţări aflate în plină expansiune economică şi demografică. Ele înseamnă circa 25,9 % din suprafaţa geografică a lumii şi 40 % din populaţia globală. Dacă luăm în considerare doar China, India şi Brazilia, constatăm că dispun de o suprafaţă de teren arabil mult mai întinsă decât cea din Europa şi America de Nord la un loc. Printr-o creştere a productivităţii agricole, ele au posibilitatea de a acoperi peste jumătate din necesităţile de hrană ale lumii.

Tabelul nr. 1. Suprafaţa, populaţia şi PIB-ul ţărilor BRICS

Populaţie21 (locuitori)

PIB22 (mld. dolari) BRICS Suprafaţă20

(km2) 2010 2050 2000 2008 2010

Brazilia 8.514.877 194.946.000 222.843.000 642 1.655 2.090Rusia 17.098.242 142.958.000 126.188.000 260 1.660 1.465India 3.287.263 1.224.614.000 1.692.008.000 480 1.259 1.538China 9.596.961 1.341.335.000 1.295.604.000 1.198 4.520 5.878Africa de Sud 1.219.090 50.133.000 56.757.000 133 276 357

17 F.A.O., FAO Food Price Index, 7 july 2011, www.fao.org/worldfoodsituation/wfs-home/m foodpricesindex/en

18 F.A.O., FAO Cereal Supply and Demand Brief, 7 july 2011, www.fao.org/worldfoodsituation/wfs-home/csdb/en

19 Jenny Gustavsson, Christel Cederberg, Ulf Sonesson, Robert van Otterdijk, Alexandre Meybeck, Global Food Losses and Food Waste, FAO, Rome, 2011, p. V.

20 Central Intelligence Agency, The World Factbook 2011, www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook

21 United Nations, Department of Economic and Social Affairs, Population Division, Populations Estimates and Projections Section, Population, http://esa.un.org/unpd/wpp/unpp/panel_population.htm

22 International Monetary Fund, World Economic Outlook Database, april 2011, www.imf.org/ external/pubs/ft/weo/2011/01/weodata/index.aspx

118

Tabelul nr. 2. Situaţia agroalimentară a ţărilor BRICS23

Teren arabil (% din

suprafaţă)

Indexul producţiei alimentare

(1999-2001= 100)

Pondere agricultură în PIB (%) BRICS

2000 2008 2000 2008 2000 2008 Brazilia 6,8 7,2 98 148 6 6 Rusia 7,6 7,4 98 130 6 4 India 54,7 53,2 98 123 23 18 China 13,0 11,6 100 130 15 11 Africa de Sud 12,1 11,9 106 123 3 3

China şi India dispun şi de resurse naturale semnificative şi alţi factori de

producţie cu ajutorul cărora sunt capabile să susţină ratele mari de creştere economică. În 2000, cele patru ţări BRIC au contribuit doar cu 18 % la PIB-ul mondial, în timp ce naţiunile industrializate aveau o pondere de 65 %. În 2010, BRIC generau peste un sfert din PIB-ul mondial (27 %) faţă de ţările dezvoltate a căror pondere s-a diminuat la 56 %. De altfel, PIB-ul însumat al ţărilor BRIC a crescut în perioada 2000-2010 cu un procent impresionant de 92,7 %, spre deosebire de PIB-ul mondial – 32 % sau cel al economiilor industrializate – 15,5 %. Această situaţie a dus, cel puţin în cazul Chinei, la trecerea multor familii în rândul clasei de mijloc, categorie ce contribuie semnificativ la sporirea cererii şi a consumului de alimente superioare calitativ.

Totuşi, nivelul producţiei şi productivităţii agroalimentare a Indiei şi Chinei este ameninţat de sisteme de irigaţii nesustenabile. La aceasta contribuie atât scăderea nivelului pânzei freatice, cât şi deşertificarea accelerată a unor regiuni: anual peste 2.200 km2 din nordul Chinei se deşertifică24. În aceste condiţii, China şi alte ţări care dispun de fonduri financiare semnificative au achiziţionat sau închiriat suprafeţe întinse de teren arabil pentru a-şi completa producţia de cereale, mai ales în Africa. Mai mult, ratele mari ale inflaţiei din toate ţările BRICS favorizează din ce în ce mai mult creşterea preţurilor la consumator, inclusiv la produsele alimentare.

Prin urmare, securizarea resurselor de hrană de către ţările bogate ar putea acoperi consumul lor intern pe termen mediu şi lung, dar nu ar ajuta cu nimic la sporirea securităţii alimentare a lumii. În acest context, liderii BRICS au adoptat la Summitul de la Ekaterinburg, din iunie 2009, o Declaraţie comună privind securitatea alimentară globală25. Pentru a oferi o soluţie la problema tot mai apăsătoare a securităţii alimentare, ei s-au angajat să adopte şi implementeze o gamă largă de măsuri pe termen mediu şi lung precum:

• asigurarea de resurse şi asistenţă suplimentară pentru sectorul agricol prin canalele bugetare naţionale şi ale instituţiilor internaţionale de dezvoltare, în special a agriculturii de gospodărie care este principala sursă pentru producţia de alimente;

• dezvoltarea de inovaţii tehnologice comune şi a cooperării internaţionale în ceea ce priveşte introducerea tehnologiilor avansate în sectorul agricol din ţările în curs de dezvoltare pentru a spori semnificativ productivitatea agricolă;

• modernizarea infrastructurii agricole, inclusiv sistemele de irigaţii, transport, aprovizionarea, depozitare şi distribuţie şi promovarea asistenţei tehnice, accesului la

23 The World Bank, Indicators – Agriculture & Rural Development, http://data.worldbank.org/indicator 24 Lester R. Brown, op. cit., may/june 2011. 25 BRIC’s Joint Statement on Global Food Security, Yekaterinburg, 16 june 2009,

http://archive.kremlin.ru/eng/text/docs/2009/06/217964.shtml

119

creditare şi politicile de asigurare a culturilor. În acest domeniu, parteneriatele public – private vor avea un rol extrem de important;

• îmbunătăţirea schimbului de cunoştinţe şi know-how şi comercializarea biocombustibililor sustenabili;

• asigurarea unui acces mai larg la alimente la nivel naţional şi internaţional prin politici adecvate şi sisteme de distribuţie funcţionale, în special pentru persoanele sărace şi cele mai vulnerabile din ţările în curs de dezvoltare;

• schimbul de bune practici în ceea ce priveşte operaţionalizarea cu succes a unor programe de distribuţie publică;

• dotarea ţărilor în curs de dezvoltare cu mijloace financiare şi tehnologice pentru a pune în aplicare măsuri de minimizare a efectelor negative ale schimbărilor climatice asupra securităţii alimentare.

Tot mai mulţi specialişti avertizează că menţinând actualele tendinţe de dezvoltare economică şi demografică ale omenirii, nu peste mult timp petrolul nu ne va mai ajunge, iar resursele de apă, hrană şi chiar aer vor fi tot mai insuficiente. Evenimentele din ultimii ani au scos în evidenţă vulnerabilităţile asigurării securităţii alimentare globale la şocuri majore, atât pe pieţele agricole, cât şi în economia mondială. Omenirea se află la numai „un şoc distanţă“ de o criză de amploare a aprovizionării şi preţurilor la alimente. Un singur eveniment major legat de vreme în unele din marile regiuni cultivatoare ar putea împinge economia mondială într-o criză alimentară fără precedent.

Problematica infrastructurilor critice din domeniul agroalimentar Spectrul tot mai apropiat a unei crize alimentare deosebit de grave a obligat

comunitatea internaţională să recunoască importanţă crescândă şi pe termen lung a infrastructurilor critice specifice. Atât americanii, cât şi europenii, includ domeniul agroalimentar printre elementele de infrastructură critică ce trebuie protejate. I.C.A. constau în principal în elemente, sisteme sau componente ale acestora, aflate pe teritoriul naţional sau transnaţionale, a căror perturbare sau distrugere poate afecta grav sau incapacita statul/statele respective de a garanta securitatea alimentară a populaţiei lor, nu doar în ceea ce priveşte furnizarea alimentelor de bază, cât şi calitatea şi siguranţa lor pentru sănătatea consumatorului final. Ele se găsesc pe tot lanţul de aprovizionare cu produse alimentare (producţie – procesare – ambalare – depozitare – transport – distribuţie26) către consumatorii finali.

Pe traseul produselor alimentare de la producător la consumator, pot fi identificate următoarele I.C.A.27:

• Terenurile cultivabile, păşunile şi fâneţele fără de care nu se pot cultiva cereale şi creşte animale pentru consum. Ele pot fi ţinta atât a calamităţilor naturale, cât şi a contaminării intenţionate cu agenţi chimici, biologici sau radiologici. De exemplu, incendiile naturale sau puse de om pot arde în timp scurt suprafeţe întinse de terenuri cultivate, ceea ce poate afecta echilibrul cererii-ofertei naţionale, regionale sau chiar mondiale de produse alimentare.

• Sursele de apă şi sistemele de irigaţii au ajuns să constituie un element crucial al ICA în condiţiile schimbărilor climatice. Extinderea şi multiplicarea perioadelor

26 Department of Homeland Security, Food and Agriculture Sector-Specific Plan: An Annex to the National Infrastructure Protection Plan, 2010, pp. 10-11.

27 Cristina Bogzeanu, Infrastructuri critice din domeniul agriculturii, În: cadrul proiectului „Sisteme de management integrat pentru protecţia economico-financiară a infrastructurii critice şi a personalului împotriva terorismului de orice natură“, Bucureşti, 2010, pp. 69-70.

120

de secetă au determinat ca o mare parte a agriculturii să depindă de sistemele de irigaţii, în absenţa cărora cultivarea plantelor şi creşterea animalelor nu ar putea fi posibilă. De o importanţă deosebită sunt amenajările adiacente irigaţiilor, precum cele referitoare la apărarea împotriva inundaţiilor, baraje, diguri etc. Aceasta din cauză că experienţa din ultimii cinci ani a statelor din Europa Centrală şi de Est a dovedit că inundaţiile reprezintă hazarde cu efecte deosebit de grave în plan agricol, ducând uneori la compromiterea recoltelor pe suprafeţe mari, perturbând implicit şi activităţile de creştere a animalelor, generând deficite de produse agricole la nivel naţional sau regional, afectând grav securitatea alimentară a populaţiei.

• Depozitele de produse agricole vegetale şi fermele de animale reprezintă construcţii în care sunt depozitate cantităţi mari de produse agricole primare sau unde se cresc animale. Contaminarea lor cu agenţi chimici sau biologici şi nedepistarea acesteia în timp util ar antrena consecinţe dezastruoase pentru sănătatea populaţiei, pentru securitatea alimentară şi chiar pentru încrederea cetăţenilor în capacitatea statului de a guverna eficient. Mai mult, dat fiind contextul globalizării descris mai sus, trebuie luată în consideraţie şi posibilitatea extinderii efectelor unui asemenea eveniment la scară regională sau chiar mondială.

• Unităţi ale industriei alimentare – facilităţi de procesare a produselor agricole – constituie elemente extrem de importante ale I.C.A. din cauza concentrării unui volum mare de produse agricole şi animaliere într-un singur loc, dar şi din cauza destinaţiei acestei industrii – prelucrarea acestor bunuri poate implica şi anumite riscuri pentru securitatea alimentară a populaţiei, putând constitui, în condiţii nefaste, veritabile focare de contaminare a acestora. În cadrul acestor unităţi de procesare care fac parte din industria alimentară putem enumera unităţile de procesare a produselor lactate, a cărnii şi produselor din carne, a zahărului şi produselor din zahăr, a legumelor şi fructelor, a uleiurilor şi grăsimilor vegetale.

• Căile de transport rutiere, feroviare, maritime şi aeriene care fac legătura între producătorii, industria de prelucrare şi consumatorii de produse agricole. Acestea constituie condiţia primară a transportului produselor agricole primare de la producători către industria prelucrătoare şi apoi către consumatorii finali. Perturbarea sau distrugerea căilor de transport ar priva populaţia de produsele alimentare primare, în special cea urbană. În condiţiile în care urbanizarea a căpătat proporţii extrem de mari, furnizarea de alimente către mediul urban dinspre cel rural devine un aspect deosebit de important al asigurării securităţii naţionale. În plus, căile de transport transfrontaliere capătă şi ele o importanţă deosebit de mare deoarece distrugerea sau perturbarea lor ar putea întrerupe sau afecta grav comerţul cu produse agricole dintre state sau la nivel regional, ducând la privarea populaţiei unuia sau mai multor state de anumite bunuri alimentare.

Considerăm că analiza acestor tipuri de I.C.A. trebuie să ţină cont în primul rând de funcţia de bază a agriculturii – furnizarea de hrană pentru populaţie – care depinde de nivelul de tehnologizare, de dependenţa de alte infrastructuri critice şi de gradul de interconectare a acestui segment al economiei naţionale şi cel al altor state. Cu cât aceste legături sunt mai puternice, cu atât mai mare va fi importanţa I.C.A., deoarece de buna lor funcţionare depinde aprovizionarea populaţiei unui stat sau mai multor state cu produse alimentare de bază.

Riscurile la adresa I.C.A. pot fi grupate în două categorii: naturale şi antropice. În cadrul celor naturale cele mai frecvente sunt cele de natură hidro-meteorologică – inundaţii, secetă, furtuni şi alte fenomene extreme – care pot afecta atât culturile, cât

121

şi căile de transport, depozitele, fermele, unităţile de industrie alimentară şi sistemele de irigaţii. Cele determinate de intervenţia omului şi activităţile umane pot fi generate de diverse accidente tehnologice (industriale, de transport sau de altă natură), de la deversări de substanţe toxice în ape curgătoare care duc la contaminarea culturilor agricole, afectând grav şi creşterea animalelor, până la atacuri teroriste care urmăresc contaminarea intenţionată a produselor agricole cu agenţi chimici, biologici sau radiologici. De obicei, scopul unui act terorist este de a produce daune de masă consumatorilor, este de aşteptat ca acestea să se concentreze asupra contaminării produselor finale.

Unul dintre cele mai grave riscuri la care sunt supuse I.C.A. este constituit de ceea ce, în studiile de specialitate, este cunoscut sub denumirea de agroterorism. Acesta este definit drept utilizarea cu rea intenţie sau ameninţarea cu folosirea agenţilor patogeni de origine vegetală sau animală pentru a cauza boli catastrofale în agricultură28. Actele teroriste, inclusiv cele care utilizează, spre exemplu, explozivi, se concretizează în acţiuni care întrerup producţia, procesarea şi distribuţia produselor agricole şi vizează stoparea sau afectarea funcţiilor sau elementelor esenţiale ale I.C.A. Cele mai vulnerabile la acest tip de risc sunt depozitele de produse agricole, fermele de animale şi unităţile de prelucrare a alimentelor. Agroterorismul reprezintă în egală măsură un risc pentru agricultură şi pentru aprovizionarea cu hrană a populaţiei, tocmai din cauza interdependenţei dintre cele trei elemente: agricultură-hrană-populaţie. Lanţul pe care produsele agricole le cunosc de la recoltare sau de la fermă până la consumatorul final este complex, iar elementele lui sunt profund interdependente, ceea ce face ca I.C.A. să aibă numeroase puncte în care ar putea fi lansat un atac.

Mai grav este faptul că efectele unui act terorist nu vor fi observate imediat, ci după un anumit interval de timp, care poate consta în zile sau chiar săptămâni, de la efectuarea actului şi până la manifestarea primelor simptome, la nivelul sănătăţii umane sau a animalelor, timp care va permite răspândirea produselor infectate la nivel naţional, regional sau chiar mondial (spre exemplu, furnizarea de ajutoare umanitare constând în astfel de produse infectate, care nu au fost depistate din timp). Agroterorismul reprezintă, aşadar, o lovitură dată economiei, sănătăţii umane, dar şi structurii sociale şi încrederii populaţiei în factorii de decizie.

Preocupările pentru protecţia I.C.A. s-au amplificat după recenta criză economico-financiară, tot mai multe ţări conştientizând gradul ridicat de risc al acestora la hazarde naturale sau atacuri teroriste şi importanţa lor pentru securitatea alimentară a propriilor cetăţeni. Astfel, s-au adoptat o serie de măsuri şi dezvoltat sisteme de protecţie care au ca scop fie reducerea vulnerabilităţilor, fie gestionarea optimă a consecinţelor producerii unui hazard sau a unui atac terorist, astfel încât perturbarea sau distrugerea I.C.A. să aibă o probabilitate cât mai mică, iar în cazul în care acestea se produc, efectele asupra populaţiei să fie minime şi să poată fi înlăturate rapid.

Dintre acestea, apreciem că cele mai importante sunt investiţiile în consolidarea mijloacelor de supraveghere, comunicaţii şi de alertă rapidă, precum şi cele de elaborare a unor proceduri de cooperare interinstituţională la nivel naţional. Spre exemplu, pentru depistarea unei contaminări, instalarea carantinei, urmărirea şi arestarea persoanei ce a realizat atacul agroterorist, prevenirea unui atac ulterior, minimizarea şi înlăturarea efectelor, diseminarea lecţiilor învăţate din această experienţă este nevoie de un set de proceduri de cooperare, de o metodologie de acţiune clară în acest domeniu, care să stabilească fără echivoc rolul fiecărei instituţii în restabilirea stării de normalitate.

28 Federal Emergency Management Agency, Tool Kit for Managing the Emergency Consequences of Terrorist Incidents, july 2002, p. E-1.

122

Conceptul de securitate alimentară a evoluat dinamic în timp, extinzându-şi semnificaţiile şi conexiunile, astfel încât în prezent el înglobează totalitatea aspectelor care permit populaţiei accesul optim la resursele alimentare.

Perspectivele de expansiune demografică tot mai accelerată din următorii ani, în special în zonele sărace, accentuează necesitatea sporirii producţiei de alimente. Spectrul unei crize alimentare majore obligă comunitatea internaţională să facă eforturi de asigurare a echilibrului resurselor de hrană, în sensul optimizării raportului dintre nevoi şi resursele alimentare disponibile. Pentru a asigura securitatea alimentară, este nevoie de o abordare comprehensivă, care integrează agricultura cu energia, populaţia şi politicile hidro. Strategiile de securitate alimentară trebuie să includă investiţii semnificative şi măsuri de creştere a productivităţii agricole, a producţiei şi distribuţiei alimentare, cu cât mai puţine resurse de apă şi conservând solurile fertile.

De asemenea, este necesară conştientizarea populaţiei cu privire la importanţa critică a securităţii alimentare. Păstrarea mediului înconjurător şi a resurselor sale pentru generaţiile actuale şi cele viitoare reprezintă o problemă de importanţă vitală, de care depinde dezvoltarea economică durabilă, securitatea energetică sau alimentară a omenirii pe termen lung.

În final, considerăm că garantarea securităţii alimentare la nivel naţional, regional sau global nu poate fi tratată independent de protecţia I.C.A., fie că vorbim de terenuri cultivabile, sisteme de irigaţii, depozite, căi de transport, fie de sisteme de protecţie împotriva inundaţiilor şi alte tipuri de mijloace de protecţie. Identificarea, configurarea şi securizarea, după principii şi criterii care se cer foarte bine elaborate, a I.C.A. devin elemente obligatorii de trecere spre dimensiunea operaţională şi acţională, care modelează atitudinea faţă de evoluţia anumitor componente ale mediului naţional şi internaţional de securitate.

BIBLIOGRAFIE 1. Kenneth, Kiple, Orneals, Kriemhild, The Cambridge World History of Food,

Cambridge University Press, 2000. 2. Neag, Mihai-Marcel (coordonator), Securitatea umană în conflictele şi crizele

internaţionale, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, „Carol I“, 2011.

3. Perkins, John, Geopolitics and the green revolution: wheat, genes and the Cold War, Oxford University Press, 1997.

4. Roberts, Paul, Sfârşitul hranei, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2009. 5. Rosegrant, Mark, Global water outlook to 2005: averting an impending crisis,

Institutul de cercetare pentru politici internaţionale ale hranei, Washington D.C., 2002.

6. Vaclav, Smil, Feeding the world: a challenge for twenty-first century, Cambridge, MA:MIT Press, 2005.

123

IMPACTUL PROBLEMATICII GRANIŢELOR/FRONTIERELOR ŞI CETĂŢENIEI ASUPRA PRINCIPALELOR DIMENSIUNI

ALE SECURITĂŢII UMANE ÎN SPAŢIUL EUROPEAN

Securitatea umană, în prezent, reprezintă un obiectiv important al comunităţii internaţionale. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în ultimul timp, riscurile, pericolele şi ameninţările la adresa securităţii umane atât a persoanelor, cât şi a diferitelor grupuri umane – de la nivel local, naţional, regional şi mondial – au sporit considerabil. Printre acestea, un rol important îl au cele din zonele de criză sau de conflict armat, al căror efect negativ poate fi amplificat de prezenţa societăţilor militare private ce prestează diferite activităţi atât în folosul forţelor multinaţionale de intervenţie sub mandat ONU, cât şi al autorităţilor statelor unde se intervine pentru soluţionarea crizei respective.

Cuvinte-cheie: securitate, securitate comună, securitate umană, securitate

europeană, cetăţenie, migraţiune, imigraţie, brain drain, migraţie de înlocuire, conscripţie, refugiat, azilant

Interdependenţa crescândă dintre state şi globalizare sunt fenomene care

influenţează atât modul de conceptualizare a securităţii, cât şi politica de securitate, ca ansamblu de măsuri practice pentru realizarea securităţii.

Până spre sfârşitul secolului al XX-lea, conceptul de securitate a avut o accepţiune restrânsă, promovată de „şcoala realistă“, în care statul naţional era actorul principal a cărui securitate trebuia asigurată. Abia în anii ‘80 ai secolului trecut aria de cuprindere a conceptului de securitate a fost lărgită, vorbindu-se din ce în ce mai des de „securitate comună“, care punea accentul pe reţinerea de la cursa înarmărilor nucleare şi realizarea securităţii prin acţiune comună şi rezolvarea „dilemei securităţii“.

Motivele principale pentru care insecuritatea este din ce în ce mai ridicată ţin atât de condiţiile subiective (reprezentarea psihosocială a securităţii la nivelul fiecărui individ uman), cât şi de cele obiective, precum: mobilitatea ridicată a capitalului şi a oamenilor şi intensificarea migraţiei, dar şi declanşarea „războiului împotriva terorii“, ca răspuns al statelor la evenimentele din 11 septembrie 2001 şi la cele ce au urmat.

În ultimii ani, statele şi-au întărit măsurile de securitate, întorcându-se la formularea unui nou discurs în care dimensiunea militară a securităţii este cea mai importantă şi accentuând practicile de securitate represive şi restrictive.

Conceptul de securitate umană, la începutul acestui secol, era promovat de Organizaţia Naţiunilor Unite ca fiind cea mai coerentă şi cuprinzătoare abordare de securitate. Conform viziunii ONU, societatea umană trebuie să se înscrie rapid într-un proces de transformare pe două niveluri, al cărui rezultat să fie, pe de o parte, transferul centrului de greutate de la securitatea teritorială la cea a oamenilor, iar pe de altă parte, transferul mijloacelor de realizare a securităţii de la achiziţia de armament la dezvoltarea umană sustenabilă. Acum, abordarea liberală a securităţii umane, care la început propunea un ideal greu de atins, pare a fi ignorată în favoarea revenirii la o abordare tradiţională, pragmatică, bazată pe realitate şi pe preocupările statelor de realizare a securităţii naţionale.

Securitatea umană, în prezent, reprezintă un obiectiv important al comunităţii internaţionale. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în ultimul timp, riscurile, pericolele şi ameninţările la adresa securităţii umane atât a persoanelor, cât şi a diferitelor grupuri umane – de la nivel local, naţional, regional şi mondial – au sporit considerabil. Printre

124

acestea, un rol important îl au cele din zonele de criză sau de conflict armat, al căror efect negativ poate fi amplificat de prezenţa societăţilor militare private ce prestează diferite activităţi atât în folosul forţelor multinaţionale de intervenţie sub mandat ONU, cât şi al autorităţilor statelor unde se intervine pentru soluţionarea crizei respective.

Potenţialul pericol îl constituie faptul că personalul acestor societăţi militare private, ce execută o gamă diversă de activităţi necombatante, posedă armament şi tehnică de luptă, pe care este posibil să le folosească pentru propria apărare, fapt ce poate cauza rănirea sau uciderea unor persoane civile şi/sau militare din zona lor de responsabilitate. În plus, statutul juridic al acestor societăţi nu este riguros definit la nivel internaţional.

Imperativele unei agende a securităţii umane, aşa cum au fost definite de promotorii săi, sunt cuprinzătoare, incluzând:

– întărirea mecanismelor de protecţie a populaţiei civile pe timp de conflict armat şi integrarea strategiilor care combină aspectele politice, militare, umanitare şi de dezvoltare;

– protejarea populaţiei faţă de consecinţele proliferării armamentelor, inclusiv prin asigurarea mecanismelor prin care cetăţenii să aibă opţiunea de a examina cheltuielile militare în raport cu cele pentru satisfacerea altor nevoi umane;

– protejarea persoanelor dislocate forţat, inclusiv ca efect al migraţiilor transfrontaliere provocate de globalizare;

– responsabilitatea privind reconstrucţia postconflict, măsura reuşitei fiind nu numai terminarea conflictului, ci şi calitatea păcii lăsate în urmă;

– asigurarea unei distribuiri echitabile a beneficiilor creşterii, astfel încât reformele economice şi liberalizarea comerţului să nu accentueze situaţia de marginalizare a celor săraci;

– încurajarea investiţiilor în măsuri de protecţie socială; – protejarea împotriva maladiilor devastatoare şi a consecinţelor lor economice; – stimularea accesului celor mai săraci la progresul tehnologic şi la resursele de

cunoaştere; – asigurarea educaţiei de bază şi alfabetizării ca mijloc de participare eficientă

la dezvoltarea societăţii şi la afirmarea propriei personalităţi; – influenţarea atitudinilor şi a concepţiilor etice dintr-o perspectivă globală, în

special în direcţia eliminării mesajelor de dezbinare şi afirmării valorilor diversităţii şi respectului reciproc.

Libertatea şi securitatea cetăţeanului au devenit noţiuni de referinţă în cadrul arhitecturii globale, europene şi naţionale. Inclusă în structurile militare ale NATO şi în Uniunea Europeană, aplicând şi realizând condiţiile necesare pentru aderarea la spaţiul Schengen, România s-a înscris de la începutul apartenenţei ei la organismele europene şi internaţionale în cadrul cooperării instituţionale pentru asigurarea libertăţenii şi securităţii cetăţeanului.

Securitatea europeană este circumscrisă unor graniţe/frontiere a căror definire juridică o surclasează pe cea simbolică. De asemenea, cetăţenia europeană, deşi aflată la un nivel mai înalt de abstractizare decât cea naţională, comportă, în relaţie cu securitatea, o dimensiune mult mai pragmatică. Existenţa a două categorii de actori principali implicaţi în problematica graniţelor/frontierelor şi cetăţeniei, „noi“ şi „ceilalţi“, are efecte importante asupra fiecărui nivel şi dimensiune a securităţii.

În cele ce urmează, vom analiza fiecare dintre dimensiunile tradiţionale ale securităţii, în funcţie de impactul problematicii graniţelor/frontierelor şi cetăţeniei asupra diverselor categorii de actori ai scenei naţionale şi internaţionale.

Statul este principalul şi, din punct de vedere istoric, primul generator de graniţe/ frontiere şi cetăţenie în forma în care acestea există astăzi. De asemenea, statul este un element central al dimensiunii politice a securităţii. Aspiraţia fundamentală a oricărui

125

stat, realizarea securităţii naţionale, este dependentă atât de menţinerea integrităţii graniţelor/frontierelor, cât şi de securitatea cetăţenilor acestuia.

În consecinţă, nu se poate vorbi despre impactul problematicii graniţelor/frontierelor şi cetăţeniei asupra dimensiunii politice a securităţii fără a analiza rolul statului în această „ecuaţie“.

Abordarea neorealistă a securităţii porneşte de la premisa existenţei unei similitudini între interesele statului şi interesele individului, punând semnul egalităţii între securitate şi cetăţenie. Securitatea este asigurată de statusul de cetăţean, iar insecuritatea este generată de către „ceilalţi“, adică de către cetăţenii altor state1. Totuşi, această abordare este excesiv simplificată. Analiza centrată pe securitatea individului relevă că, de fapt, de multe ori interesele individuale intră în contradicţie cu politicile de securitate ale statului, simpla apartenenţă la un spaţiu circumscris de nişte graniţe/ frontiere neputând să răspundă în totalitate nevoilor de securitate ale indivizilor umani.

Dimensiunea politică a securităţii este influenţată de problematica graniţelor/ frontierelor şi cetăţeniei prin politicile referitoare la migraţie adoptate de către statele respective. Acestea permit rapid sau după o perioadă mai lungă integrarea imigranţilor ca cetăţeni, le permit sau nu participarea la procesul decizional de la nivel local şi le oferă diferite tipuri de facilităţi legate de dreptul la muncă.

La începutul anului 2008, revista Foreign Policy (F.P.) a realizat o analiză ce identifică statele dezvoltate ce practică integrarea imigranţilor în căutare de condiţii de muncă şi de trai mai bune2. Analiza este realizată în contextul în care, în lumea dezvoltată, ţările îşi întăresc securitatea la graniţe şi impun reguli din ce în ce mai stricte pentru obţinerea cetăţeniei. În schimb, în cele cinci ţări identificate de analiştii de la F.P. – Irlanda, Spania, Canada, Israel şi Noua Zeelandă – politicile de integrare a imigranţilor par a fi un exemplu perfect pentru aplicarea principiului liberei circulaţii, chiar dacă trei dintre ele nu fac parte din UE.

Aceste tendinţe existente în dimensiunea politică a securităţii, problematica graniţelor/ frontierelor şi a cetăţeniei are un impact deosebit şi asupra dimensiunilor economică şi socială. Din cazurile analizate mai sus reiese că statele pot avea avantaje economice, dar şi sociale, prin deschiderea graniţelor către forţa de muncă din alte ţări.

Economic, avantajele se traduc prin creşterea productivităţii şi a produsului intern brut în ţările de destinaţie, dar şi intrarea în ţările de origine a unor fluxuri de capital ce sporesc într-o oarecare măsură produsul intern brut şi nivelul de trai al familiilor emigranţilor şi al comunităţilor din care aceştia provin.

Acelaşi fenomen poate avea şi consecinţe negative în plan economic, prin aceea că imigranţii, în unele cazuri, contribuie involuntar la dezvoltarea economiei subterane şi reduc accesul la piaţa muncii pentru anumite categorii de cetăţeni din ţările de destinaţie (forţa de muncă necalificată care urmăreşte totuşi obţinerea unor venituri mai mari decât cele oferite de angajatori şi acceptate de imigranţi). De asemenea, în ţara de origine, se observă creşterea în amploare a unor fenomene cu impact negativ asupra dezvoltării acesteia, precum cel de „brain drain“ (emigrarea forţei de muncă înalt calificate) şi cel al lipsei forţei de muncă în anumite sectoare ale economiei naţionale (rezultatul este scăderea productivităţii, a veniturilor realizate, dar şi a calităţii vieţii cetăţenilor ţării de origine a imigranţilor).

În acelaşi timp, închiderea graniţelor pentru imigranţi poate crea probleme economice deosebite în acele ţări în care populaţia este îmbătrânită. Aici, presiunea asupra sistemului

1 Keith Krause şi Michael C. Williams, Broadening the Agenda of Security Studies: Politics and Methods. În: „Mershon International Studies Review“, no. 40 (2), 1996, p. 243.

2 *** The List: The World’s Best Places to Be an Immigrant, february 2008, http://www.foreignpolicy.com

126

asigurărilor sociale, în special asupra pensiilor, este în creştere, în sensul că forţa de muncă activă nu poate susţine financiar numărul mare al minorilor şi pensionarilor. Acest fenomen este specific ţărilor dezvoltate europene care au sesizat că fenomenul „migraţiei de înlocuire“3 constituie o potenţială soluţie pentru compensarea costurilor economice ale îmbătrânirii demografice. De aici se nasc două probleme ce au un impact negativ asupra dimensiunii sociale a securităţii atât în ţara de destinaţie, cât şi în cea de origine.

Aplicarea politicilor ce sprijină migraţia de înlocuire au ca efect transformarea societăţii din ţara de destinaţie într-un melanj multirasial, multietnic, multireligios şi multilingvistic care, neechilibrat prin politici şi strategii de creştere a gradului de toleranţă culturală, va provoca nelinişte socială şi chiar violenţe civile. De asemenea, lipsa controlului asupra calităţii persoanelor care intra într-o ţară poate avea drept efect creşterea infracţionalităţii şi criminalităţii, aşa cum s-a întâmplat în ultimii doi ani în Italia.

Pe de altă parte, în ţările de origine, lipsa controlului asupra emigrării poate avea drept consecinţe în plan social îmbătrânirea populaţiei şi scăderea calităţii resursei umane angajate. Problemele cu care se confruntă ţările de origine sunt şi mai evidente în condiţiile în care imigranţii sunt persoane cu antecedente penale sau care au activităţi criminale în ţările de destinaţie. Capitalul de imagine al ţării de origine are de suferit la nivel internaţional, iar posibila reîntoarcere a emigranţilor expulzaţi va determina, ca şi în ţările de destinaţie prin care aceştia au trecut iniţial, producerea unui val masiv de infracţionalitate.

Ţările Uniunii Europene sunt deosebit de sensibile la aceste probleme, deoarece legislaţia comunitară asigură dreptul la liberă circulaţie cetăţenilor ţărilor membre, iar ţările care au încercat realizarea unui control asupra intrărilor între frontierele lor au fost ameninţate cu sancţiuni servere. Însă, în ceea ce priveşte imigranţii ilegali din ţările nemembre ale UE, dezbaterile dintre partenerii europeni au determinat Parlamentul European şi Consiliul UE să adopte Directiva 2008/115/EC asupra standardelor şi procedurilor comune tuturor statelor membre în returnarea imigranţilor ilegali din ţările terţe, cu efect în 2010. Primele comentarii negative la adresa acestei decizii au fost făcute de liderii sud-americani, participanţi la Summitul MERCOSUR în vara anului trecut, adică tocmai de către liderii principalelor ţări de origine pentru imigranţii din UE.

Uniunea Europeană estimează că numărul imigranţilor ilegali care trăiesc în Europa este între 8 şi 12 milioane, iar primirea cetăţeniei este problematică pentru un asemenea număr. De altfel, obţinerea cetăţeniei este adesea văzută ca un indicator cheie al integrării cu succes în ţările de destinaţie, deoarece, de cele mai multe ori, implică o bună cunoaştere a limbii ţării respective, a culturii şi societăţii acesteia, precum şi un anumit nivel de contribuţie la activitatea economică de aici, însă, din păcate, mare parte a imigranţilor ilegali nu corespund acestor condiţii. Cu toate acestea, numărul persoanelor care au dobândit cetăţenia uneia dintre cele 27 de ţări ale UE4 continuă să crească, dar cu o rată mai mică decât cea a deceniului anterior5.

3 ONU defineşte „migraţia de înlocuire“ prin acea mişcare a populaţiei între două ţări ce are ca efect echilibrarea piramidei populaţiei prin primirea în ţară a numărului de migranţi necesar compensării declinului numărului populaţiei din ţara respectivă atât sub aspectul vârstei, cât şi al forţei de muncă (United Nations, Replacement Migration: Is it A Solution to Declining and Ageing Populations?, United Nations Population Division, New York, 2000, p. 5).

4 Statistica pe 2006 furnizată de EUROSTAT ia în calcul şi ţările care au aderat la UE în 2007 (Bulgaria şi România), astfel încât, chiar dacă ne vom referi la anul 2006, UE-27 include toate ţările care deţin în prezent statutul de membru.

5 Katya Vasilieva şi Fabio Sartori, Acquisition of Citizenship in the European Union. În: „Population and Social Conditions. Eurostat. Statistics in Focus“, no. 108/2008, http://www.epp.eurostat.ec

127

În anii ’90, obţinerea cetăţeniei în UE-15 aproape că s-a triplat faţă de perioada anterioară, iar în comparaţie cu aceasta, amploarea creşterii în UE-27 în cursul primei jumătăţi a deceniului actual este relativ mică.

Din analiza datelor preluate din baza EUROSTAT, reiese că principalele ţări ale Uniunii Europene de origine pentru imigranţii care au primit cetăţenia în alte state ale Uniunii în anul 2006 sunt Polonia (7.584), România (6.526), Portugalia (3.098) şi Italia (2.709). Restul cetăţeniilor au fost acordate imigranţilor proveniţi din afara graniţelor Uniunii, în special din ţările din Africa şi Asia.

Dintre cele 3,5 milioane de imigranţi care au intrat în UE-27 în anul 2006, numai 735.033 persoane au obţinut cetăţenia într-unul dintre statele membre. Aceasta reprezintă mai puţin de o pătrime din numărul total de imigranţi. Diferenţa dintre cei care au obţinut cetăţenia într-unul dintre statele membre şi cei care nu au obţinut-o este foarte mare, mai ales în cazul celor proveniţi din ţările care sunt deja în Uniune. Motivele sunt diverse. Unul dintre ele este acela al mobilităţii forţei de muncă în interiorul aceleiaşi entităţi politico-economice: existenţa cetăţeniei europene ce transcende graniţele naţionale scade interesul imigranţilor proveniţi din ţări UE de a obţine cetăţenia ţării de destinaţie. Un alt motiv poate fi acela al calităţii umane a celor care imigrează dintr-o ţară UE în alta: ultimii ani au demonstrat că printre imigranţi se află un mare număr de persoane cu antecedente penale sau care comit infracţiuni în ţara de destinaţie, aceştia nefiind eligibili pentru primirea cetăţeniei în noul stat.

De aici putem trage concluzia că dimensiunile politică, economică şi socială ale securităţii sunt influenţate de problematica graniţelor/frontierelor şi cetăţeniei sub mai multe aspecte existente atât în ţara de origine, cât şi în cea de destinaţie: dezvoltarea economică, evoluţia numărului populaţiei, climatul psihosocial din comunităţile respective, evoluţia infracţionalităţii şi a crimei organizate, politicile de control al graniţelor, politicile de integrare socială, politicile economice etc.

Dimensiunea militară a securităţii europene este influenţată de problematica graniţelor/ frontierelor şi cetăţeniei din trei perspective. Prima se referă la existenţa armatelor naţionale şi la posibilitatea creării unei armate europene, cea de-a doua la operaţiile de pace, iar cea de-a treia la efectele violenţelor civile şi militare în termeni de refugiaţi şi azilanţi.

Uniunea Europeană nu are o armată proprie. Statele membre, majoritatea şi membre ale NATO, au dedicat parte din forţele naţionale participării la diverse operaţiuni ale UE în cadrul P.E.S.A. Cu toate acestea, la începutul anului 2009, Parlamentul European a votat cadrul pentru crearea S.A.F.E.6 (Synchroniyed Armed Forces Europe – Forţele Armate Sincronizate Europene), ca prim pas în realizarea unei forţe armate reale a Uniunii. S.A.F.E. va fi condusă printr-un directorat UE şi va avea propriile standarde de instrucţie şi doctrine operaţionale. S.A.F.E. va reflecta cooperarea strânsă şi sincronă între forţele armate naţionale şi va crea un statut european militarilor participanţi, dorindu-se ca în viitor să fie creat şi un Consiliu al Miniştrilor Apărării.

Aceasta este o etapă deosebit de importantă în definirea unei entităţi europene de securitate şi apărare, în dezvoltarea autonomiei strategice a Uniunii. Autonomia strategică îi va permite să atingă scopurile stabilite anterior, anume promovarea păcii şi securităţii internaţionale, apărarea intereselor sale în lume, dar şi protejarea propriilor cetăţeni.

În ceea ce priveşte participarea la viaţa militară a statelor membre, fiecare dintre acestea a optat asupra unei forme, precum conscripţia sau voluntariatul.

6 European Parliament Resolution on 19 february 2009 on the European Security Strategy and ESDP, 2008/2202 (INI), http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+TA+P6-TA-2009- 0075+0+DOC+ XML+V0//EN&language=EN

128

Conscripţia se referă la obligaţia cetăţenilor unui stat de a servi în cadrul forţelor armate în două variante: serviciu obligatoriu pentru tineri dintr-o anumită grupă de vârstă (18-30 ani) cu durata de 1-2 ani (de exemplu, în Marea Britanie este numit „serviciu naţional“) sau serviciu obligatoriu pentru o perioadă de timp nedefinită, în contextul mobilizării la război, pentru bărbaţi dintr-o grupă de vârstă mai largă (18-55 ani).

Conscripţia, la nivel naţional, a reprezentat subiectul unor dezbateri bazate atât pe problemele de gen, cât şi pe cele legate de nerespectarea prevederilor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Se consideră că această obligaţie militară a cetăţenilor unei ţări contravine articolelor 2, 3, 4, 18, 20 şi 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, încălcând dreptul la viaţă, libertate şi securitate indiferent de statutul şi genul persoanei (art. 2 şi 3), dreptul de a nu fi constrâns (art. 4), dreptul la libertatea de conştiinţă şi de manifestare religioasă (art. 18), dreptul de a nu fi obligat să se asocieze (art. 20) şi dreptul de a alege liber ocupaţia (art. 23)7. De cealaltă parte a baricadei, susţinătorii serviciului militar bazat pe conscripţie aduc drept argumente beneficiile instrucţiei, ca educaţie pentru supravieţuire, ca rit de trecere pentru tinerii cetăţeni sau ca expresie a democraţiei, în sensul descurajării loviturilor de stat militare.

În Europa, deşi este o decizie strict naţională, renunţarea la serviciul militar obligatoriu este legată de aderarea la NATO a ţărilor respective, ca garanţie de securitate. Decizia are cauze economice, sociale, dar şi legate de nevoile Alianţei post-Război Rece. Din punct de vedere economic, renunţarea la conscripţie asigură eficienţa pregătirii şi reduce costurile instrucţiei, iar din punct de vedere social, răspunde tendinţelor demografice manifestate în multe dintre ţările europene. Din punct de vedere al nevoilor Alianţei, militarii voluntari se încadrează mult mai bine în misiunile actuale, caracterizate prin capacităţi moderne, înalt tehnologizate şi expediţionare.

Pentru această analiză, este interesant cazul principalului partener european, SUA. La începutul anului 2009, Pentagonul a anunţat prin intermediul gl.lt. Benjamin C. Freakley, responsabil cu recrutările în Armata SUA, că se lucrează la implementarea unei noi direcţii, prin care imigranţii temporari care se înrolează, primesc cetăţenia americană după şase luni8. Până în acest moment, doar imigranţii cu drept de rezidenţă permanentă erau eligibili pentru înrolare. În anul 2006, 5 % dintre militarii activi erau născuţi în alte ţări decât SUA, reprezentând 68.711 persoane, dintre care doar 51,3 % erau naturalizate9. Militarii de altă origine decât americană, la nivelul anului 2006, proveneau preponderent din America Latină şi Asia. Din totalul acestora, peste 40 % serveau în forţele navale, reprezentând 8,2 % din totalul personalului militar activ din această categorie de forţe.

Se doreşte, pentru viitor, ca noua politică să deschidă forţele armate pentru imigranţii temporari care trăiesc în SUA de cel puţin doi ani. Specialiştii militari se aşteaptă ca imigranţii temporari să aibă un nivel mai ridicat de educaţie, inclusiv de cunoaştere a unui mai mare număr de limbi străine, şi să fie mai bine pregătiţi profesional decât mulţi dintre cetăţenii americani care sunt recrutaţi, ajutând armata să umple golurile existente în asistenţa medicală, translaţie şi analiza informaţiilor.

Cetăţenia este legată de un anumit tip de participare la viaţa militară a ţării, impactul acesteia asupra securităţii este vizibil doar în măsura în care respectiva ţară se confruntă cu pericole şi ameninţări ce necesită un răspuns militar în cadrul sau în afara unei alianţe de acest tip.

7 The Universal Declaration of Human Rights, http://un.org/Overview/rights.html 8 Julia Preston, U.S. Military Will Offer Path to Citizenship, ediţia on-line a New York Times, february

14, 2009, http://www.nytimes.com/2009/02/15/us/15immig.html?_r=1 9 Laura Barker şi Jeanne Batalova, The Foreign Born in the Armed Services, Migration Information

Source, 2007, http://www.migrationinformation.org/USfocus/display.cfm?ID=572

129

Problematica graniţelor/frontierelor şi a cetăţeniei poate fi analizată şi în cazul participării militarilor, forţelor poliţieneşti şi civililor la operaţiile de pace în care este implicată Uniunea, chiar dacă studiile pe această temă sunt axate în principal pe conceptul de naţionalitate, întrucât caracterul de complexitate al acestui tip de intervenţii derivă din contextul naţional al părţilor implicate. Dimensiunea juridică, atât a graniţelor/ frontierelor, cât şi a cetăţeniei, predomină în analiza rolului operaţiilor de pace. Legitimitatea lor este dată, în principal, de concordanţa cu normele şi procedurile naţionale şi internaţionale, ceea ce va contribui la generarea sprijinului oferit de instituţiile şi organizaţiile statale şi nonstatale care au responsabilitatea de a stabili unde, cum şi când să îşi angajeze proprii cetăţeni sau membri într-o astfel de misiune.

A privi aceste probleme numai din perspectiva forţelor de pace reprezintă o abordare simplistă. La fel de importantă pentru buna desfăşurare a operaţiilor de pace este atitudinea faţă de populaţia locală, dar şi a acesteia faţă de forţele din teatrele de operaţii. Operaţiile Uniunii sunt strict reglementate în această privinţă. Personalul misiunii primeşte informaţii asupra tradiţiilor culturale şi normelor specifice populaţiei din teatre, iar în acţiunile desfăşurate este obligat ca, pe lângă acestea, să respecte în totalitate drepturile omului şi standardele juridice internaţionale. Aceste reglementări au în vedere faptul că cetăţenii noncombatanţi sunt principalele victime ale conflictului, iar pentru a-i proteja este necesară folosirea corespunzătoare a forţelor. În cadrul P.E.S.A., sunt reglementate aşa-numitele reguli de angajare (Rules of Engagement – R.O.A.) care, de obicei, se bazează pe acorduri asupra statutului forţelor (Status of Forces Agreement – S.O.F.A.).

În afară de folosirea forţei, alte zone în care pot să apară probleme sunt comportamentul faţă de câteva manuale ale Uniunii pentru protecţia civililor în operaţiile de gestionare a crizelor conduse de Uniunea Europeană, a copiilor în conflicte armate, a apărătorilor drepturilor omului etc.

Pe lângă interacţiunea la nivel personal dintre forţe şi cetăţenii ţării în care se desfăşoară misiunea, este vorba şi despre acceptarea de către părţile implicate a principiului, adesea contestat, conform căruia comunitatea internaţională preia responsabilitatea de a proteja cetăţenii atunci când guvernele naţionale nu pot sau nu doresc acest lucru.

În cazul Uniunii Europene, care nu are la dispoziţie o infrastructură instituţională complet dezvoltată şi capabilă să desfăşoare operaţii de gestionare a crizelor, pe lângă capabilităţile militare, în cadrul P.E.S.A. sunt desfăşurate şi unele civile ce au rolul de a ajuta la refacerea guvernului după criză. De fapt, este vorba despre un instrument al actorilor internaţionali prin care sunt create structuri ce sprijină statul respectiv să funcţioneze şi să ofere cetăţenilor săi serviciile necesare.

Un alt exemplu al impactului problematicii graniţelor/frontierelor şi cetăţeniei asupra dimensiunii militare a securităţii este cel în care violenţele militare sau persecuţiile determină crearea unor fluxuri de refugiaţi sau azilanţi în ţările vecine.

În cazul Uniunii Europene, conform statisticilor furnizate de Agenţia ONU pentru Refugiaţi, niciuna dintre ţările membre nu se află printre principalele destinaţii ale refugiaţilor, însă pentru azilanţi multe dintre ele reprezintă o ţintă.

Principalele ţări de destinaţie pentru refugiaţi sunt Germania, Marea Britanie şi Franţa, iar pentru azilanţi – Germania, Franţa şi Suedia, în timp ce, ca ţări de origine, niciuna dintre ţările UE nu se evidenţiază cu cifre peste un procent din totalul de refugiaţi, respectiv azilanţi de la nivelul întregului continent. În acest context, este evident că refugiaţii şi azilanţii din Europa sunt originari, în principal, de pe alte continente unde problemele militare şi politice determină mişcarea acestora spre zone mai sigure.

130

Fluxurile de refugiaţi şi azilanţi sunt influenţate şi de politica statului respectiv în ceea ce priveşte primirea acestora între graniţele sale şi acordarea statusului dorit. Este evident că, în acest caz, dimensiunea politică a securităţii este mult mai pregnantă decât cea militară, însă analiza centrată doar pe una dintre ele ar fi reducţionistă.

Implicaţiile migraţiei acestor categorii de persoane asupra dimensiunii politice pot deveni cu uşurinţă efecte asupra dimensiunii militare a securităţii, tensiunile dintre ţara de origine şi cea de destinaţie, precum şi acţiunile reţelelor teroriste reorganizate la destinaţie putând căpăta caracteristici militare pregnante.

Impactul problematicii graniţelor/frontierelor şi cetăţeniei asupra dimensiunii ecologice a securităţii se referă, în principal, la două aspecte: pe de o parte, hazardele naturale şi antropice ce nu ţin cont de graniţe/frontiere şi nici de cetăţenie atunci când devin dezastre, iar pe de altă parte, fluxurile de imigranţi, refugiaţi şi azilanţi ce pot disturba echilibrul ecologic al ţării de destinaţie.

Dezastrele naturale şi antropice pot deveni transnaţionale atunci când amploarea lor depăşeşte graniţele/frontierele unui stat. Acestea din urmă nu ţin nici ele cont de limitele exacte ale sistemelor naturale, de exemplu, liniile de graniţă „tăind“ bazine hidrografice fără a separa izvoarele sau gurile de vărsare de un anumit teritoriu definit politic. Drept urmare, acţiunile luate într-o ţară pot afecta semnificativ vulnerabilitatea sau eficienţa strategiilor de gestionare a efectelor dezastrelor în ţările vecine. Importanţa analizei vulnerabilităţii graniţelor/frontierelor şi a procesului decizional în prevenirea şi gestionarea efectelor dezastrelor la nivel regional sunt demonstrate de cazuri recente, precum inundaţiile din toamna anului 2008 din nordul României, caz în care s-a remarcat cooperarea ucraineano-română pentru prevenirea producerii unui dezastru de mare amploare10, sau accidentul tehnologic de la Baia Mare din anul 2000, în care apa cu cianuri a ajuns în râul Săsar, apoi în Someş, Tisa şi Dunăre11.

La nivelul Uniunii, există numeroase cazuri în care dezastrele naturale sau antropice au afectat teritoriile mai multor ţări membre. Dezastrele pot avea un impact negativ asupra politicilor comunitare, în special din domeniul agriculturii şi infrastructurii, afectând creşterea economică şi competitivitatea atât a regiunilor UE, cât şi a Uniunii ca întreg.

Un exemplu este cel al inundaţiilor din primăvara anului 2006 din Europa Centrală şi de Est, când din cauza topirii zăpezii şi a ploilor abundente, râurile umflate şi inundaţiile au provocat pagube masive şi au determinat mii de oameni din aceste zone să îşi părăsească locuinţele. Ţările afectate au fost Austria, Cehia, Germania, Ungaria, Polonia, Slovacia, Bulgaria şi România. În acest caz, în acordarea asistenţei, UE nu a ţinut cont nici de frontierele interne, nici de graniţele externe, folosindu-se de Mecanismul Comunitar pentru Protecţie Civilă pentru toate ţările afectate.

Directoratul General pentru Mediu al Comisiei Europene a dezvoltat în ultimii ani o importantă componentă referitoare la prevenirea producerii şi gestionarea dezastrelor naturale şi antropice. Acţiunile comunitare ar trebui să le completeze pe cele naţionale şi ar trebui focalizate pe domenii în care abordarea comună este mai eficientă decât

10 Conform arhivelor de anul trecut, Ucraina a avertizat România despre posibile inundaţii în bazinul Tisei la 3 octombrie 2008, fiind aşteptate viituri care se puteau propaga şi pe teritoriul ţării noastre, http://www.realitatea.net/ucraina-a-avertizat-romania-ca-sunt-posibile-inundatii-in-bazinultisei_358697.html

11 La 30 ianuarie 2000, din cauza ploilor puternice, digul iazului de decantare a sterilului de la Bozânta, din Baia Mare, a cedat pe o porţiune de aproximativ 25 m. 100.000 m³ de apă cu cianură s-au revărsat peste 4 ha de teren, de unde s-au scurs în râul Săsar. De aici, în doar câteva ore, apa otrăvită a ajuns în Someş, apoi în Tisa şi, în cele din urmă, în Dunăre, http://www.greenpeace.ro/comunicate inside. php?mID =39&page=9

131

cea naţională, precum: dezvoltarea la toate nivelurile de guvernare a unor politici bazate pe cunoaştere de prevenire a dezastrelor; unificarea actorilor şi politicilor relevante printr-un ciclu eficient de gestionare a dezastrelor; îmbunătăţirea eficienţei instrumentelor politice existente în special în ceea ce priveşte prevenirea dezastrelor12.

Atât în termeni de imigranţi/emigranţi, cât şi de refugiaţi şi azilanţi, în problema migraţiei ce afectează mediul înconjurător, ţările Uniunii Europene sunt mai puţin afectate, deşi, reprezintă principale ţări de destinaţie. Migranţii afectează negativ mediul natural al ţărilor UE între ale căror graniţe se stabilesc, în principal prin formarea de tabere lipsite de infrastructurile sanitare necesare lângă aglomerările urbane, precum în cazul taberelor de rromi din jurul Romei. Problemele sunt însă mai grave pe alte continente, cum ar fi Africa, unde refugiaţii ruandezi, în anul 1994, au cauzat în R.D. Congo distrugerea a peste 3.750 de hectare de pădure şi în Tanzania – erodarea solului în zonele în care vitele acestora au păscut în exces13.

Satisfacerea nevoilor umane pe moment, pare a fi mult mai importantă decât prezervarea mediului, distrugerea resurselor acestuia prin prezenţa diverselor categorii de migranţi determină pierderi ce îi afectează atât pe aceştia, cât şi pe cetăţenii ţării de destinaţie, rezultatul putând consta în declanşarea unor conflicte sociale şi chiar armate ce furnizează premisele iniţierii unui ciclu nefast al insecurităţii.

BIBLIOGRAFIE 1. Barker, Laura şi Batalova, Jeanne, The Foreign Born in the Armed Services,

Migration Information Source, 2007. 2. Krause, Keith şi Williams, Michael C., Broadening the Agenda of Security

Studies: Politics and Methods. În: „Mershon International Studies Review“, no. 40 (2), 1996.

3. Toepfer, Klaus, The Impact of Refugees and Internally Displaced Persons on Local Environmental Resources, UNEP, december 2005.

4. Vasilieva, Katya şi Sartori Fabio, Acquisition of Citizenship in the European Union. În: „Population and Social Conditions. Eurostat. Statistics in Focus“, no. 108/2008.

5. Commission of the European Communities, Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, the European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions. A Community Approach on the Prevention of Natural and Man-made Disasters, Bruxelles, 23.02.2009.

6. United Nations, Replacement Migration: Is it A Solution to Declining and Ageing Populations?, United Nations Population Division, New York, 2000.

7. http://www.foreignpolicy.com 8. http://www.epp.eurostat.ec 9. http://www.migrationinformation.org

12 Commission of the European Communities, Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, the European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions. A Community Approach on the Prevention of Natural and Man-made Disasters, Bruxelles, 23.02.2009, http://ec.europa.eu/environment/civil/pdfdocs/com_2009_82en.pdf

13 Klaus Toepfer, The Impact of Refugees and Internally Displaced Persons on Local Environmental Resources, UNEP, december 2005, p. 3.

132

NECESITATEA PERFECŢIONĂRII ACTIVITĂŢII INSTITUŢIILOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CU ATRIBUŢII ÎN DOMENIUL MIGRAŢIEI

Migraţia reprezintă un fenomen mondial de la care continentul european şi România nu fac excepţie. Asigurarea unui management eficient al migraţiei în România, ca urmare a aderării la Uniunea Europeană, a impus îmbunătăţirea capacităţii instituţiilor administraţiei publice cu atribuţii în acest domeniu. România, care a devenit o ţară de graniţă a Uniunii Europene a trebuit să-şi armonizeze legislaţia şi politicile publice în domeniul migraţiei cu ale celorlalte state membre ale acestei organizaţii. Pentru a gestiona eficient fenomenul, România a trebuit să-şi reorganizeze instituţiile administraţiei publice cu atribuţii în domeniul migraţiei, atât ca structură cât şi în privinţa competenţelor. Deşi s-au obţinut rezultate pozitive în activitatea acestor instituţii, în practică se întâlnesc deficienţe care le reduc eficienţa.

Cuvinte-cheie: dislocare, populaţie, securitate, discriminare, migraţie

Omenirea, la începutul secolului al XXI-lea, se găseşte în faţa unor probleme

importante. Prin efectele sale asupra securităţii statelor, una dintre acestea este migraţia, care a ajuns să fie un fenomen mondial de la care continentul european şi România nu fac excepţie.

Evoluţia pe plan social, politic, economic, financiar, umanitar la nivel macro ori micro geografic influenţează migraţia internă şi internaţională.

Migraţia, fenomen complex, trebuie analizată şi abordată având în vedere o multitudine de aspecte, dintre care enumerăm: cauzele imigraţiei, admisibilitatea şi integrarea, protecţia drepturilor omului în ceea ce priveşte migranţii şi refugiaţii, piaţa muncii, controlul şi prevenirea repatrierii, eforturile pe termen lung pentru îmbunătăţirea condiţiilor economice şi politice din ţările de origine, dialogul şi cooperarea între ţara de origine şi cea de primire a migranţilor.

Între migraţiune şi securitate sunt relaţii reciproce. Migraţia poate constitui o sursă de vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări la adresa securităţii atunci când nu este controlată, ea putând duce la creşterea criminalităţii organizate, a violenţei rasiale şi xenofobiei. Pe de altă parte, migraţia poate fi rezultatul manifestării anumitor mentalităţi la adresa securităţii oamenilor. Migraţia poate fi sursă de insecuritate, dar şi rezultat al insecurităţii.

Deplasarea populaţiei unei regiuni în alte regiuni, în special din zonele rurale către cele urbane, dar şi spre alte state sunt transformări conexe migraţiei cu care se confruntă societatea românească. Cei care se deplasează sunt persoane care pot să sesizeze decalajul dintre aspiraţiile lor şi posibilităţile de a le realiza. Cei care migrează sunt constrânşi să-şi asume roluri noi şi acesta este un efect principal al migraţiei.

Înainte de 1989, în România se întâlnea migraţia permanentă, care avea la bază motivaţii de ordin politic şi etnic şi migraţia temporară pentru lucrul sau studiul în străinătate, care avea la bază acorduri interguvernamentale ale României cu alte state. După 1989 motivele principale ale migraţiei au devenit cele de ordin economic, care au ca efect creşterea migraţiei temporare, în principal migraţia forţei de muncă.

Aderarea României la Uniunea Europeană a pus problematica migraţiei forţei de muncă în faţa analiştilor acestui fenomen care s-au împărţit în două grupuri. Un grup îi reuneşte pe cei care au în vedere efectele pe care le produce un exod al capitalului uman asupra altor state europene şi un grup care pune problema mutării forţei de muncă care produce efecte negative asupra pieţei forţei de muncă atât în ţara de

133

origine, cât şi în cea de destinaţie. Aceste abordări au în vedere o viziune diferită asupra costurilor şi beneficiilor aduse de migraţia forţei de muncă şi au afecte asupra măsurilor pe care le iau statele pentru scăderea sau creşterea acestui fenomen.

Extinderea Uniunii Europene a adus abordări diferite în privinţa problematicii migraţiei forţei de muncă. O abordare a ţărilor care sunt gazde ale fluxurilor migratorii a forţei de muncă, iar o altă abordare a ţărilor care sunt surse ale fluxurilor migratorii ale forţei de muncă. Efecte economice şi sociale, pozitive şi negative se înregistrează în ambele situaţii, dar uneori sunt greu de măsurat, întrucât fluxurile migratorii sunt greu de cuantificat, deoarece nu sunt întotdeauna înregistrate şi de multe ori sunt ilegale.

O altă modalitate de abordare a fost determinată de tipurile de fluxuri migratorii. Există pe de o parte, deschidere către migraţia destinată acoperirii deficitului de forţă de muncă calificată care este gestionată prin bariere cantitative concretizate în contingente pe meserii şi profesii, şi pe de altă parte este orientarea pentru atragerea şi integrarea specialiştilor cu înaltă calificare, acţiune în care există o concurenţă între ţările dezvoltate care au elaborat programe de încurajare şi dezvoltare a fenomenului migraţionist internaţional pentru persoane din această categorie, pe considerentul că factorul uman este decisiv în progresul tehnic şi economic.

Aspectele personale, politice şi economice sunt factorii ce pot determina decizia de a emigra a unei persoane. Această decizie este influenţată de diferenţa ce rezultă între câştigurile şi costurile pe care le presupune migraţia1. Câştigurile sunt în general mai simplu de evaluat, însă costurile sunt mai greu de calculat pentru că au elemente cu grad ridicat de subiectivitate. Persoanele care doresc să migreze ar trebui să ia în considerare: costurile directe (transportul persoanelor şi al bunurilor din ţara de origine în cea de destinaţie); câştigurile pierdute în perioada de căutare a unui loc de muncă în ţara de destinaţie; costurile psihologice (îndepărtarea de familie, de prieteni) care sunt greu de măsurat. Vârsta şi familia sunt factori care intervin în aceste calcule. Dimensiunea familiei este importantă în luarea deciziei de migrare întrucât migrarea mai multor persoane creşte costul2.

O problemă deosebită, pe care ţara noastră trebuie să o aibă în atenţie, este integrarea emigranţilor în societatea ţării gazdă. Aceasta presupune cunoaşterea limbii ţării gazdă, accesul la sistemul de educaţie şi la piaţa muncii din această ţară, creşterea mobilităţii profesionale prin ridicarea calificării profesionale şi nivelului de educaţie, egalitatea în faţa legii, libertatea culturală şi religioasă, respectul faţă de legile şi tradiţiile ţării în care au emigrat.

Integrarea imigranţilor presupune adoptarea unei atitudini tolerante, deschise de către societatea românească, o atitudine lipsită de discriminări, xenofobie şi alte forme de respingere a migranţilor.

Problema imigrării variază între asimilare (acceptarea sistemului de valori a ţării gazdă şi renunţarea la propria cultură) şi inserţia pe piaţa muncii şi integrarea în societate, respectul faţă de legile şi obiceiurile ţării gazdă, cu păstrarea propriei culturi3.

La noi în ţară, organizaţiile preocupate de drepturile refugiaţilor au constatat respingerea străinilor, nesoluţionarea problemelor lor atât de oamenii obişnuiţi, cât şi

1 J.R. Hicks, The Theory of Wages, London, Editura Mc. Millan, 1932, p. 32. 2 C.R. Mc Connell, S.L. Brue, Mobility, Migration end Efficiency, Contemporary Labour Economics, 4th ed.,

New York, Mc Graw – Hill. 1995, pp. 254-280. 3 Constantin Vasile, D. Preda, L. Nicolescu, Fenomenul imigraţionist din perspectivele aderării

României la Uniunea Europeană, Bucureşti, Editura Institutul European din România, 2004.

134

de funcţionarii publici care trebuie să le rezolve solicitările. În România, uneori nu se face deosebirea între un refugiat, imigrant sau traficant, între cei care migrează din motive economice şi cei obligaţi să emigreze din cauza unor persecuţii în propria ţară sau din cauza unor calamităţi naturale4.

Pe lângă integrarea imigranţilor, autorităţile şi instituţiile publice cu atribuţii în domeniul migraţiei trebuie să facă faţă şi altor probleme speciale dintre care enumerăm:

– problema grupurilor vulnerabile care necesită colaborarea Oficiului Român pentru imigranţi (instituţie ce vizează în special aspectele referitoare la problemele juridice şi administrative) cu alte instituţii ca: Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, în aşa măsură încât să se realizeze pe lângă aspectele administrative şi juridice şi alte aspecte, cum ar fi educaţia şi integrarea în societate;

– autorităţile române trebuie să perfecţioneze practici de repatriere diferenţiate pe categorii speciale de minori neînsoţiţi: copii neînsoţiţi, victime ale traficului de persoane; copii născuţi pe teritoriul altor state şi abandonaţi în maternităţi; copii returnaţi în baza acordurilor bilaterale. Reintegrarea persoanelor care au fost supuse traficului de fiinţe umane, multe din persoanele în cauză sunt femei tinere care au devenit victime în urma unor demersuri greşite de a găsi o slujbă mai bine plătită într-o altă ţară. De cele mai multe ori, ele sunt condamnate moral de societate care pune semnul egal între trafic şi prostituţie. Asemenea atitudini din partea societăţii fac repatrierea şi reintegrarea dificile;

– problema întoarcerii rromilor creează dificultăţi mari în ceea ce priveşte riscul excluderii sociale, întrucât comportamentul şi stilul lor de viaţă fac greoaie reintegrarea, iar statul nu şi-a creat structuri şi proceduri adecvate de reintegrare necesare, pornind de la realitatea că majoritatea repatriaţilor din această categorie au desfăşurat în străinătate activităţi ilegale sau la limita legii;

– problema studenţilor care se reîntorc în ţară după ce s-au pregătit la universităţile din străinătate şi întâmpină dificultăţi în procesul reintegrării de la problema recunoaşterii diplomelor (proceduri complicate), şocul cultural resimţit după viaţa în ţări cu alte standarde economice, până la lipsa de atractivitate a locurilor de muncă din punct de vedere al salariilor şi al condiţiilor de muncă oferite de angajatori;

– problema integrării emigranţilor români în ţările gazdă necesită eforturi şi responsabilitate din partea statului român. Autorităţile române au rolul de a contribui la crearea şi susţinerea unei imagini corecte asupra întregii diaspore româneşti, care poate contribui la îmbogăţirea patrimoniului cultural al ţării gazdă, precum şi de a menţine legătura diasporei cu România. Diaspora românească este divizată, manifestă reţinere în comunicarea cu autorităţile româneşti, în special din cauza suspiciunii privind manipularea ei în scopuri politice;

– o problemă deosebită este legată de sprijinul pe care trebuie să îl acorde statul român românilor care trăiesc în afara ţării din motive istorice (Republica Moldova, Ucraina, Bulgaria, Serbia) care trebuie sprijiniţi pentru păstrarea identităţii culturale şi ajutaţi în scopul recunoaşterii drepturilor lor în ţările respective.

Reforma instituţiilor statului român cu atribuţii în domeniul migraţiei a fost determinată de problemele enumerate mai sus şi de următoarele motive principale:

– necesitatea asigurării compatibilităţii sistemului instituţional românesc cu sistemele statelor membre ale Uniunii Europene şi cu politicile acestora. Aderarea României la Uniunea Europeană a impus necesitatea îmbunătăţirii codului legislativ şi

4 S. Lăzăroiu, Romania: More „Aut“ than „In“ at the Cross Roads between Europe end the Balkens, Migration trends in Selected EU Applicant Countries, vol. IV, IOM Viena, 2003.

135

a capacităţii instituţionale în vederea realizării unui management eficient al migraţiei. A apărut astfel, necesitatea utilizării unor documente comune cu aplicabilitate la nivel naţional, utilizarea paşapoartelor cu date biometrice, participarea la sistemul european de verificare a vizelor, punerea în circulaţie a permiselor de şedere uniforme etc. Integrarea în Uniunea Europeană a pus România într-o poziţie de stat de graniţă care are consecinţe ce trebuie luate în calcul la abordarea fenomenului migraţionist;

– statutul de ţară membră a Uniunii Europene, cât şi dezvoltarea economică aşteptată după aderare, transformă treptat România dintr-o ţară de tranzit într-o ţară de destinaţie pentru imigranţi, situaţie ce a impus înfiinţarea unui registru unic al străinilor, indiferent de statutul acestora şi restructurarea instituţiilor cu atribuţii în domeniul migraţiei;

– fluxurile mari de emigranţi din România determină apariţia unui deficit de forţă de muncă în anumite domenii, care conduce la necesitatea imigraţiei forţei de muncă ca soluţie posibilă pentru acoperirea lipsurilor ce se vor înregistra pe piaţa forţei de muncă din ţara noastră.

Aceste motivaţii şi problemele care stau în faţa autorităţilor administraţiei publice determină o gestionare eficientă a fenomenului migraţionist prin perfecţionarea cadrului normativ şi instituţional.

În ultima perioadă, în România, legislaţia naţională în domeniul migraţiei a fost modificată şi completată. În prezent, ea corespunde legislaţiei Uniunii Europene privind migraţia. Cadrul normativ în acest domeniu este compus din acte juridice care reglementează formele de migraţiune:

– legislaţia generală privind imigraţia, care reglementează circulaţia persoanelor şi imigraţia legală în România. Actele normative în acest domeniu sunt: Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată5 reglementează intrarea, şederea, circulaţia şi ieşirea străinilor din România; Hotărârea Guvernului nr. 1.122/2007 pentru aprobarea Strategiei naţionale privind imigraţia pe perioada 2007-2010. Strategia are ca obiectiv principal imigraţia controlată, prevenirea şi combaterea imigraţiei ilegale, azilul, integrarea socială a străinilor6;

– legislaţia care reglementează imigraţia în scop de muncă în România: Legea nr. 344/2006 privind detaşarea salariaţilor în cazul prestărilor de servicii transnaţionale7;

– Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 56/2007 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României8. În această ordonanţă se reglementează faptul că străinii9 pot fi angajaţi şi detaşaţi în baza unei autorizaţii de muncă; Legea nr. 200/2004 privind recunoaşterea diplomelor şi certificatelor profesionale pentru profesiile reglementate în România10, cu modificările şi completările ulterioare;

5 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial nr. 201 din 08.03.2004.

6 Hotărârea Guvernului nr. 1.122/2007 pentru aprobarea Strategiei naţionale privind imigraţia pe perioada 2007 – 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 674 din 03.10.2007.

7 Legea nr. 344/2006 privind detaşarea salariaţilor în cazul prestărilor de servicii transnaţionale publicată în Monitorul Oficial nr. 636 din 24.07. 2006.

8 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 56/2007 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul Romaniei publicată în Monitorul Oficial nr. 424 din 26.06.2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 134/2008 publicată în Monitorul Oficial nr. 525 din 10.07.2008.

9 Străin este persoana care nu are cetăţenie română sau cetăţenia unui stat membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic European.

10 Legea nr. 200/2004 privind recunoaşterea diplomelor şi certificatelor profesionale pentru profesiile reglementate în România publicată în Monitorul Oficial nr. 500 din 03.06.2004.

136

– Legislaţia privind azilul: Legea azilului nr. 122/200611, este o lege clară care asigură respectarea drepturilor omului şi îndeplinirea obligaţiilor pe care România şi le-a asumat ca stat membru al Uniunii Europene. Este un instrument de combatere a migraţiei ilegale şi de prevenire a abuzurilor la procedura azilului;

– Legislaţia privind emigraţia românilor are ca obiectiv principal protejarea românilor care lucrează în străinătate şi încurajarea lor să se întoarcă în ţară. Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate12, care prevede condiţiile în care se emit acte de călătorie în străinătate pentru cetăţenii români cu domiciliul în România sau în străinătate. Hotărârea Guvernului nr. 184/2008 privind aprobarea „Planului de măsuri pentru revenirea în ţară a cetăţenilor români care lucrează în străinătate“13.

Pentru a gestiona eficient fenomenul imigraţionist şi cel emigraţionist în România, în ultimii ani au avut loc schimbări instituţionale semnificative: s-au restructurat instituţii, s-au creat instituţii noi cu competenţe în domeniul migraţiei, s-a intensificat cooperarea instituţională pentru o coordonare mai bună a activităţii instituţiilor cu atribuţii în domeniul migraţiei.

Noul cadru al instituţiilor administraţiei publice cu competenţe în domeniul migraţiei în România este complex şi cuprinde: instituţii cu competenţe speciale în domeniul migraţiei în România, instituţii cu competenţe speciale în domeniul imigraţiei, instituţii implicate în lupta împotriva traficului de persoane.

Ministerul Administraţiei şi Internelor prin structurile sale: Oficiul Român pentru Imigrări, Poliţia de Frontieră, Direcţia Generală Afaceri Externe şi Relaţii Internaţionale şi Agenţia Naţională împotriva Traficului de Persoane are cele mai multe atribuţii în domeniul migraţiei.

Înfiinţarea unei singure instituţii cu atribuţii în domeniul imigraţiei, Oficiul Român pentru Imigrări (O.R.I.), aparţinând Departamentului de Ordine şi Siguranţă Publică din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, este schimbarea instituţională cea mai mare în domeniul migraţiei. Acest oficiu a fost înfiinţat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 55/200714 şi s-a format prin reorganizarea Oficiului Naţional pentru Refugiaţi şi a Autorităţii pentru Străini. El a preluat drepturile şi obligaţiile celor două instituţii, precum şi pe cele ale fostului Oficiu pentru Migraţia Forţei de Muncă din cadrul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale. Prin crearea unei singure instituţii s-a urmărit implementarea corespunzătoare şi unitară a documentelor comunitare, reducerea birocraţiei, o coordonare mai bună a politicilor în domeniul migraţiei, elaborarea unei viziuni unitare asupra fenomenului imigraţiei.

Oficiul Român pentru Imigrări (O.R.I.) derulează programe de consiliere privind oportunităţile de locuri de muncă, organizează cursuri de limbă română şi de calificare profesională. În scopul acoperirii asistenţei necesare solicitanţilor de azil şi ulterior refugiaţilor, Oficiul Român pentru Imigrări cooperează cu numeroase instituţii (Direcţia de Asistenţă Socială din subordinea Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale,

11 Legea azilului nr. 122/2006 publicată în Monitorul Oficial nr. 428 din 18.05.2006. 12 Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate republicată

în Monitorul Oficial nr. 831 din 10.12.2008. 13 Hotărârea Guvernului nr. 184/2008 privind aprobarea Planului de măsuri pentru revenirea în ţară

a cetăţenilor români care lucrează în străinătate publicată în Monitorul Oficial nr. 136 din 2008. 14 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 55/2007 privind înfiinţarea Oficiul Român pentru Imigrări,

publicată în Monitorul Oficial nr. 424 din 26.07. 2007.

137

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului), organizaţii neguvernamentale (Consiliul Român pentru Refugiaţi, Forumul Naţional pentru Refugiaţi şi Migranţi), organizaţii internaţionale (Organizaţia Internaţională pentru Migraţie).

Dintre principalele atribuţii ale Oficiul Român pentru Imigrări menţionăm: – participarea la elaborarea Strategiei Naţionale în Domeniul Migraţiei şi la

implementarea acesteia prin planurile anuale de acţiune; – coordonează activitatea instituţiilor publice, autorităţilor administraţiei publice

locale şi a organizaţiilor neguvernamentale implicate în integrarea străinilor care au dobândit o formă de protecţie sau un drept de şedere în România şi a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene15;

– gestionează Sistemul Naţional de Evidenţă al Străinilor şi asigură funcţionarea, păstrarea şi exploatarea evidenţelor;

– culege, stochează, prelucrează, valorifică şi face schimb de informaţii despre străinii cu şedere ilegală, locurile şi mediile frecventate de aceştia şi despre cei care au preocupări de trafic de persoane.

În domeniul migraţiei Oficiul Român pentru Imigrări: – avizează acordarea vizelor de intrare a străinilor în România; – aprobă invitaţiile şi cererile de reîntregire a familiei16; – acordă autorizaţiile de muncă în vederea obţinerii unui drept de şedere în

scop de muncă; – verifică îndeplinirea condiţiilor necesare de către străini pentru acordarea şi

prelungirea dreptului de şedere în România; aprobă şi prelungeşte acest drept; – anulează sau revocă dreptul la şedere în România sau limitează exercitarea

dreptului de rezidenţă; – acordă rezidenţă permanentă cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene

şi Spaţiului Economic European17. Oficiul Român pentru Imigrări are atribuţii şi în domeniul azilului, dintre care

menţionăm: primeşte, înregistrează şi soluţionează în etapa administrativă cererile de aviz depuse la organele Ministerului Administraţiei şi Internelor; primeşte şi transmite instanţelor judecătoreşti plângerile formulate de solicitanţii de azil; este parte în procesele care au ca obiect cererile de azil; decide cu privire la acordarea accesului pe teritoriul României al solicitanţilor care au depus cereri în punctele de trecere a frontierelor; poate decide cu privire la retrimiterea străinilor într-o ţară terţă sigură18; trimite şi analizează cererile de preluare, reprimire a unor solicitanţi de azil şi efectuează în colaborare cu Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră transferul solicitanţilor de azil către statele terţe sigure etc.

15 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă de protecţie sau un drept de şedere în România, precum şi a cetăţenilor statelor membre al Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, publicată în Monitorul Oficial nr. 93 din 31.01.2004 cu modificările şi completările ulterioare.

16 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial nr. 201 din 08.03.2004 cu modificările şi completările ulterioare.

17 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial nr. 201 din 08.03.2004 cu modificările şi completările ulterioare şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 125/2005 privind libera circulaţie a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, publicată în Monitorul Oficial nr. 646 din 21.07.2005.

18 Condiţiile pentru retrimiterea străinilor într-o ţară terţă sigură sunt prevăzute de Legea azilului nr. 122/2006 publicată în Monitorul Oficial nr. 428 din 18.05.2006.

138

Din cele prezentate mai sus rezultă că Oficiul Român pentru Imigrări este o instituţie cu competenţă specială în domeniul imigraţiei.

Poliţia de Frontieră din România are ca atribuţie principală supravegherea şi controlul frontierelor şi cercetarea, în condiţiile legii, a infracţiunilor de frontieră. Se urmăreşte realizarea unui sistem integrat de securitate a frontierelor care să contribuie la combaterea migraţiei ilegale, a infracţiunilor transfrontaliere şi intensificarea acţiunilor de cooperare cu toate structurile Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Direcţia Generală Afaceri Europene şi Relaţii Internaţionale din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor reprezintă punctul de contact pentru relaţiile de colaborare cu instituţii similare din străinătate şi alte organizaţii internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale. Această direcţie coordonează relaţiile Ministerului Administraţiei şi Internelor cu organizaţiile specializate în domeniul siguranţei şi ordinii publice (Interpol, Europol etc.). Atribuţiile ei principale sunt: desfăşurarea de relaţii de cooperare cu autorităţile specializate din alte state în domeniile sale de competenţă; coordonarea activităţii de integrare europeană şi relaţii internaţionale din toate structurile Ministerului Administraţiei şi Internelor etc.

Agenţia Naţională împotriva Traficului de Persoane este o instituţie a statului român în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor care are ca atribuţie principală coordonarea şi evaluarea activităţii de prevenire a traficului de persoane şi monitorizarea asistenţei acordate victimelor acestuia19. Traficul de persoane este un fenomen care afectează atât cetăţenii români emigranţi, cât şi străinii imigranţi în România şi se manifestă sub diverse forme: exploatarea pentru muncă, exploatarea sexuală, sechestrarea, obligarea la săvârşirea unor infracţiuni şi fapte antisociale (furt, înşelătorie, cerşetorie, pornografie etc.). Agenţia Naţională împotriva Traficului de Persoane urmăreşte conştientizarea opiniei publice asupra fenomenului şi a consecinţelor sale şi îndeplinirea măsurilor adecvate pentru combaterea acestora. A fost elaborată Strategia Naţională împotriva Traficului de Persoane care are ca direcţie de acţiune: realizarea unui sistem naţional integrat de monitorizare şi evaluare a traficului de persoane; coordonarea instituţională; protecţie, asistenţă şi reintegrarea socială a victimelor; combaterea traficului de persoane; cercetarea şi urmărirea penală a traficanţilor. Un accent deosebit se pune pe reducerea vulnerabilităţilor în rândul grupurilor cu risc maxim (copii neînsoţiţi, nesupravegheaţi sau instituţionalizaţi, femei, cetăţeni de etnie rromă, persoane cu dizabilităţi, solicitanţi de azil, persoane care au primit o formă de protecţie în România etc.). Pentru realizarea acestor sarcini Agenţia Naţională împotriva Traficului de Persoane cooperează cu celelalte structuri ale Ministerului Administraţiei şi Internelor şi cu o serie de organizaţii neguvernamentale române şi străine.

Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale are structuri care au ca atribuţii principale aspecte legate de migraţiune.

Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă are organizate trei structuri care se ocupă de munca în străinătate:

– Direcţia Aplicare Instrumente Juridice se ocupă de recrutarea şi plasarea forţei de muncă în străinătate şi este responsabilă de aplicarea acordurilor bilaterale semnate de România cu alte state privind schimbul forţei de muncă.

– Departamentul EURES oferă servicii de informare, orientare şi plasament pentru angajatori şi pentru persoanele interesate de piaţa europeană a muncii. Promovează

19 Agenţia Naţională împotriva Traficului de Persoane a fost înfiinţată prin Hotărârea Guvernului nr. 1584/2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 5 din 04.01.2006.

139

în România locurile disponibile în Uniunea Europeană, în special pe cele din sectorul public şi sprijină angajatorii români care doresc sa recruteze muncitori din alte ţări.

– Direcţia Management şi Mobilitate Forţă de Muncă are ca principale atribuţii elaborarea şi promovarea cadrului normativ în vederea transpunerii în legislaţia românească a prevederilor comunitare normative în legislaţia românească, a prevederilor comunitare din domeniul managementului şi mobilităţii forţei de muncă; avizează proiectele de acte normative iniţiate de alte instituţii ale statului care au legătură cu managementul şi mobilitatea forţei de muncă; participă la negocierea şi încheierea acordurilor bilaterale şi a protocoalelor cu alte state în domeniul circulaţiei forţei de muncă; participă la adoptarea strategiei naţionale privind imigraţia; realizează analize şi studii privind mobilitatea forţei de muncă.

Atribuţii în domeniul migraţiei are şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului care ţine evidenţa străinilor aflaţi la studiu în România şi a românilor care studiază în străinătate. În acest domeniu, cele mai multe atribuţii le are Consiliul Naţional pentru Recunoaşterea şi Echivalarea Diplomelor care: stabileşte criteriile pentru recunoaşterea şi echivalarea diplomelor la nivel preuniversitar, universitar şi postuniversitar; emite certificate care atestă studiile efectuate în România pentru cei care doresc să-ţi continue studiile sau să lucreze în străinătate; recunoaşte diplomele cetăţenilor străini care doresc să obţină permis de muncă în România.

Aderarea României la Uniunea Europeană, necesitatea asigurării, armonizării legislaţiei româneşti cu cea a ţărilor din Uniunea Europeană şi crearea unui sistem instituţional care să permită ţării noastre participarea la politicile Uniunii Europene în domeniul migraţiei au determinat modificări substanţiale, legislative şi instituţionale.

În prezent, cadrul normativ din ţara noastră corespunde legislaţiei Uniunii Europene privind migraţia, însă apar probleme la aplicarea lor, având în vedere că migraţia este un proces ce trebuie gestionat şi nu o problemă care trebuie rezolvată.

Cadrul instituţional complex şi fragmentat duce la dificultăţi de comunicare şi cooperare între instituţii şi chiar între structurile cu atribuţii în domeniul migraţiei. Această situaţie impune necesitatea perfecţionării, cooperării, coordonării şi informării interinstituţionale care se poate realiza prin crearea unui sistem informaţional integrat la care să contribuie şi care să fie folosit de toate instituţiile şi structurile implicate.

Desele schimburi instituţionale prin înfiinţări, desfiinţări şi reorganizări de instituţii sau de compartimente în cadrul acestora au dus la fluctuaţie mare de persoane, cu consecinţe asupra continuităţii activităţii, care alături de coordonarea şi informarea insuficiente au condus la lipsa unei viziuni de ansamblu a angajaţilor diferitelor instituţii implicaţi în activităţile din domeniul siguranţei.

Perfecţionarea cooperării instituţiilor statului cu organizaţiile neguvernamentale care se implică în activităţi legate de migraţiune contribuie la gestionarea mai bună a acestui fenomen.

Este necesară gestionarea eficientă a fondurilor interne şi externe alocate în domeniul migraţiei, creşterea capacităţii de absorbţie a acestora, regândirea alocării pe categorii de solicitanţi de azil, refugiaţi, pentru returnare, securitatea frontierelor, integrare.

România ar trebui să îşi facă cunoscută poziţia mai riguros şi să militeze pentru schimbarea viziunii privind mobilitatea şi migraţia forţei de muncă în scopul diminuării problemelor pe care le întâmpină muncitorii români în străinătate.

În ultimele două decenii a crescut ponderea migraţiei pentru muncă în locul celei politice şi etnice.

Migraţia are avantaje şi dezavantaje, atât pentru statul de origine cât şi pentru cel de destinaţie.

140

BIBLIOGRAFIE 1. Baccaini, Brigitte, Analyse des migrations interne et estimations du solde

migratoire externe au niveau locale a l’aide des donnees censitaires, 2006. 2. Barry, Buzan, Security and migration in Europe, New York, St. Martin Press,

1999. 3. Barry, Buzan, Popoarele, statele şi teama, Chişinău, Editura Cartier, 2002. 4. Constantin, Luminiţa, Valentin, Vasile, Fenomenul migraţionist din perspectiva

aderării României la Uniunea Europeană, Bucureşti, Editura Institutului European Român, 2004.

5. Delcea, Mihai, Protecţia juridică a refugiaţilor în dreptul internaţional, Bucureşti, Editura Presa Universitară Română, 2005.

6. Dumitru Sandu, Spaţiul social al tranziţiei, Iaşi, Editura Polirom, 2005. 7. Fecioru, Ionel, Libertatea de circulaţie între deziderat şi realitate, Bucureşti,

Editura MAI, 2004. 8. Lăzăroiu, Sebastian, Romania: More „Aut“ than „In“ at the Cross Roads

between Europe end the Balkens, Migration trends. În: „Selected EU Applicant Countries“, vol. IV, IOM, Viena, 2003.

9. Neag, Mihai-Marcel (coordonator), Securitatea umană în conflictele şi crizele internaţionale, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, 2011.

141

SECURITATEA ALIMENTARĂ ÎN CONTEXTUL NOULUI MEDIU DE SECURITATE

Studiile de securitate s-au dezvoltat după al doilea război mondial atât datorită

unor necesităţi de natură politică şi militară, cât şi a influenţei dezbaterilor şi direcţiilor de cercetare din alte ştiinţe sociale. Direcţia de dezvoltare a pornit de la reflecţii asupra securităţii şi interesului naţional cu inserţii interdisciplinare din domenii şi direcţii de dezbatere inedite, care au dus la apariţia unor idei şi concepte novatoare şi au contribuit la dezvoltarea studiilor de securitate1. Conceptul de securitate naţională dobândeşte, pe măsura trecerii timpului, o dezvoltare tot mai mare, abordările asupra sa fiind pe cale de a se constitui într-un construct teoretic tot mai bine închegat şi individualizat. Putem afirma că factorii de risc la adresa securităţii naţionale s-au multiplicat major datorită creşterii nemaiîntâlnite a sferei stabilităţii şi securităţii, a dependenţei acestora de domenii tot mai diverse şi de multiple componente ale vieţii sociale, economice şi politice, devenite vitale pentru securitate, într-un timp relativ scurt la scara istoriei. Securitatea alimentară constituie un concept care are ca elemente esenţiale: „existenţa disponibilităţilor alimentare şi capacitatea populaţiei de a cumpăra“2. În acest context, în politica agroalimentară a României, securitatea alimentară reprezintă un obiectiv major, producţia de bunuri alimentare neputând fi lăsată la voia hazardului şi nici la discreţia comportamentului alimentar al consumatorilor, dependent la rândul său de poziţia socială, veniturile, vârsta, sexul, tradiţiile, religia şi educaţia acestora.

Cuvinte-cheie: securitate, risc, vulnerabilitate, securitate naţională, securitate

alimentară

Lumea devine tot mai complexă şi interdependentă, iar globalizarea se afirmă tot mai mult ca un proces necesar şi ireversibil, cu efecte pozitive, dar şi negative asupra dezvoltării statelor şi a societăţii umane în ansamblul său. În ultimul deceniu, securitatea la nivel global s-a transformat dramatic. În timp ce vechile ameninţări s-au diminuat sau au dispărut treptat, provocări noi şi terifiante le iau locul. Ele sunt generate de tensiunile şi instabilitatea provocată de incidenţa terorismului internaţional şi proliferarea armelor de distrugere în masă, de amploarea reţelelor de crimă organizată transnaţională, de traficul ilegal de droguri, de bunuri şi de fiinţe umane, precum şi de politicile imprevizibile ale „statelor eşuate“ şi ale celor cu regimuri autoritariste. Noile provocări la adresa securităţii internaţionale sunt generate de rezultatele proceselor de globalizare şi fragmentare, care se adaugă unor focare de tensiune tradiţionale ce se menţin în unele regiuni ale lumii. Acestea sunt asociate cu frustrarea şi nemulţumirea publică, cu deficienţele capacităţilor de reglementare ale statelor şi organizaţiilor internaţionale pentru reducerea decalajelor de dezvoltare şi a standardelor de viaţă dintre ţările bogate şi sărace. Regresul economic, sărăcia, degradarea mediului înconjurător, epidemiile de boli

1 Joseph Nye, Sean Lynn-Jones, International Security Studies: A Report of a Conference on the State of the Field, International Security, vol. XII, nr. 4, pp. 5-27.

2 Gheorghe N. Anghel, Gheorghe Gh. Anghel, Componente ale securităţii naţionale a României, Bucureşti, Editura Societăţii Tempus, 1996, p. 51, apud Dumitru Dumitru, Filon Teodoroiu, Formarea agriculturii durabile optime pentru soluţionarea problemei securităţii alimentare a României, Buletin Probleme Economice, nr. 21/1992.

142

letale, migrările necontrolate şi tensiunile etnice tind să erodeze în continuare stabilitatea sistemului internaţional. Unele state construiesc şi dezvoltă societatea informaţională şi tind spre afirmarea germenilor societăţii cunoaşterii, altele au intrat într-o etapă postindustrială de dezvoltare, dar cele mai multe se află într-o perioadă de tranziţie politică şi economică spre modernizare.

Mediul european de securitate a evoluat în ultimii ani şi, în pofida diverselor provocări şi ameninţări la adresa stabilităţii sale, cursul schimbării este unul pozitiv. „Europa a făcut această opţiune fundamentală, iar eu consider că este singura viabilă: ea a ales calea extinderii şi adâncirii marilor procese de integrare. În acest context, realizarea securităţii democratice devine o parte a procesului de construcţie europeană, una din condiţiile fundamentale pentru reuşita eforturilor de a asigura compatibilitatea politică, economică şi socială, capabilă să recreeze unitatea de fond a Europei“3.

Încercarea de a surprinde implicaţiile proceselor de globalizare asupra securităţii în general nu este deloc una uşoară, cu atât mai mult când ne referim la dimensiunea specializată a securităţii alimentare, unde, în literatura de specialitate, există diverse abordări asupra unui subiect cu accente diferite pe o latură sau alta. Securitatea alimentară alături de alte componente, precum securitatea ecologică, a ocrotirii sănătăţii, securitatea personală, securitatea publică sau securitatea politică, face parte din conceptul denumit securitate umană. Conceptul de securitate naţională dobândeşte, pe măsura trecerii timpului, o dezvoltare tot mai mare, abordările asupra sa fiind pe cale de a se constitui într-un construct teoretic tot mai bine închegat şi individualizat4. Putem afirma că factorii de risc la adresa securităţii naţionale s-au multiplicat major datorită creşterii nemaiîntâlnite a sferei stabilităţii şi securităţii, a dependenţei acestora de domenii tot mai diverse şi de multiple componente ale vieţii sociale, economice şi politice, devenite vitale pentru securitate, într-un timp relativ scurt la scara istoriei. Riscurile au translatat de pe palierul militar şi al confruntării armate pe platforme noi, nepreparate din timp antirisc, şi devenite brusc extrem de importante. În ceea ce priveşte securitatea alimentară în România nu poate fi neglijat faptul că potenţialul însemnat al agriculturii româneşti poate menţine ridicat interesul investitorilor străini asupra acestui sector. Dar, pe de altă parte, elemente precum structura fragmentată a suprafeţei agricole, lipsa aproape totală a irigaţiilor, ratele scăzute de investiţii pentru amenajările terenurilor agricole, orientarea băncilor cu precădere către clienţii mari şi într-o măsură mult mai redusă asupra celor mici cresc vulnerabilitatea agriculturii româneşti cu implicaţii multiple asupra securităţii umane. De asemenea, schimbările climatice şi speculaţiile la produsele de bază sunt printre factorii principali care pot fi un risc la adresa securităţii alimentare atât în Uniunea Europeană, cât şi la nivel global. Globalizarea are implicaţii diverse asupra producţiei de masă, dar şi asupra comerţului. Este vorba, în special, de bunurile de consum (ce constituie ingredientele de bază ale activităţii umane), cu puţină valoare adăugată, ale căror costuri evoluează după fluctuaţiile ciclului economic. În ceea ce priveşte producţia de masă şi alimentaţia, tendinţa este de diversificare a alimentelor şi de apariţie de alimente noi. Desigur, evoluţia aduce cu sine şi reguli noi, precum cea referitoare la interzicerea plasării pe piaţă a unor produse alimentare care derivă de la animale clonate, impunerea testărilor cu teste nano-specifice celor produse cu ajutorul nanotehnologiei sau comercializarea produselor biodistructive. Totuşi, există şi dezavantaje rezultate din tendinţa de a se

3 Ştefan Blacioti, Securitatea alimentară a României în condiţiile integrării în Uniunea Europeană, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, 2010, p. 181.

4 Ibidem, p. 45.

143

introduce pe piaţă aşa-zisa „junk food“, produse alimentare bogate în grăsimi, zahăr şi sare prin reţele de distribuţie cu publicitate susţinută precum Mc Donalds. În ultima perioadă, organizaţii de consumatori (Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Consumers International, International Obesity Task Force, Agenţia Protecţiei Consumatorilor din România) au demarat o campanie de conştientizare asupra pericolului reprezentat de comercializarea acestui tip de alimentaţie.

Criza financiară internaţională propagată prin efectul de reţea nu reprezintă o etapă benefică pentru sectorul agricol. Astfel, potrivit unei estimări a Băncii Mondiale, citate de Hillary Clinton, secretarul de stat al SUA, tensiunile din prezent de pe piaţa agroalimentară ridică riscul de malnutriţie pentru 44 de milioane de persoane. „Securitatea alimentară este una din priorităţile politicii externe a ţării noastre. Dacă nu acţionăm acum pentru a ameliora situaţia, riscăm să nu rezolvăm problema niciodată“. Realizarea securităţii alimentare este o problemă de interes şi pentru România, fapt evidenţiat şi la înregistrarea decăderii agriculturii româneşti, atât în sectorul zootehnic cât şi în cel vegetal, odată cu trecerea la importuri masive de produse alimentare. În acest context, în politica agroalimentară a României, securitatea alimentară reprezintă un obiectiv major, producţia de bunuri alimentare neputând fi lăsată la voia hazardului şi nici la discreţia comportamentului alimentar al consumatorilor, dependent la rândul său de poziţia socială, veniturile, vârsta, sexul, tradiţiile, religia şi educaţia acestora5. Pe de altă parte, accesul neîngrădit la hrană este un drept fundamental al omului, recunoscut în mod unanim în condiţiile ameninţărilor reprezentate de impactul schimbărilor globale de mediu asupra producţiei alimentare şi sănătăţii populaţiei.

Siguranţa alimentară (food safety) reprezintă respectarea normelor igienico-sanitare în procesul de producţie-distribuire, pentru garantarea sănătăţii populaţiei prin consumul de alimente sigure din punct de vedere sanitar sub raportul salubrităţii şi al valorii nutritive, cu respectarea mediului înconjurător6. Siguranţa alimentară nu poate fi atinsă decât prin creşterea calităţii produselor şi serviciilor alimentare monitorizate pe tot lanţul alimentar, un instrument indispensabil constituindu-l realizarea trasabilităţii – identificarea, înregistrarea de date, comunicarea şi gestionarea legăturilor printr-o urmărire sistematică şi responsabilă, utilizând acelaşi limbaj7.

Componentele securităţii alimentare Complexitatea problematicii securităţii naţionale, în general, şi a rezervelor materiale,

a impus o sistematizare a domeniului, stabilirea unor instrumente de analiză, o rigurozitate a conceptelor, precum şi un algoritm, din ce în ce mai sofisticat, al reproducerii oricărei arhitecturi posibile la nivel naţional, din punct de vedere al influenţării acesteia de către rezervele materiale. Iată un argument al debutării demersului ştiinţific de a analiza corelaţia dintre rezervele de stat şi securitatea alimentară, punând în evidenţă bazele teoretico-ştiinţifice ale procesului analitic. Iată de ce, se poate aprecia că, economia naţională „reprezintă temelia existenţei unui stat, a unităţii sale, de ea depinzând, într-o mare măsură, caracterul, calitatea şi performanţele în plan intern şi extern“8.

Problema securităţii şi siguranţei alimentare face obiectul preocupărilor la nivel internaţional, regional şi naţional aşa cum se prezintă şi în „Declaraţia Mondială asupra

5 Ibidem, p. 182. 6 Gheorghe Mencinicopschi, Diana Nicoleta Raba, Siguranţa alimentară – autenticitate şi trasabilitate,

Timişoara, Editura Mirton, 2005, p. 25. 7 Ştefan Blacioti, op.cit., p. 183. 8 Legea nr. 82 din 21 iulie 1992 privind rezervele de stat, republicată, art. 5.

144

Alimentaţiei şi Nutriţiei“ a ONU-F.A.O./O.M.S. din 1992 actualizată în 1996 şi 1998. Securitatea alimentară reprezintă acea componentă a securităţii naţionale care se referă la instrumentele şi politicile organizaţionale utilizate pentru preîntâmpinarea riscurilor, ameninţărilor sau vulnerabilităţilor şi contracararea eventualelor crize survenite în domeniul garantării accesului la hrană al indivizilor şi colectivităţilor umane, fapt pentru care este considerată de unii specialişti ca ţinând de securitatea umană împreună cu securitatea economică, securitatea medicală, securitatea ecologică, securitatea personală, securitatea comunităţii sau securitatea politică.

Securitatea alimentară constituie un concept care are ca elemente esenţiale: „existenţa disponibilităţilor alimentare şi capacitatea populaţiei de a cumpăra“9. Securitatea alimentară îşi are originile în penuria de alimente pe care au cunoscut-o ţările, de pildă în lungile perioade ale ultimelor două conflagraţii mondiale, în dependenţa marcată, care apoi a devenit evidentă pentru supravieţuirea lor, de produsele ce vin din străinătate. Această preocupare asupra securităţii alimentare, care n-a slăbit, a făcut ca multe ţări industrializate să-şi menţină un anumit grad de dezvoltare autonomă, cu scopul de a fi apărate în cazul unor viitoare conflicte de situaţia descrisă mai sus10. Acesta este contextul în care cele mai multe ţări din vestul şi centrul Europei şi-au pus bazele securităţii lor alimentare pe care, în perioada postbelică, şi-au consolidat-o continuu.

În viziunea Organizaţiei pentru Agricultură şi Alimentaţie a Naţiunilor Unite (F.A.O.), securitatea alimentară trebuie realizată într-o structură piramidală de măsuri naţionale, regionale şi internaţionale. Deci, concepţia privitoare la securitatea alimentară se circumscrie concepţiei generale contemporane cu privire la securitate, în sensul că în condiţiile actuale, securitatea trebuie realizată la cele trei nivele.

Obiectivul general al securităţii alimentare globale l-ar constitui: „asigurarea că toţi oamenii au, în orice moment, acces fizic şi economic la alimentele de bază de care au nevoie“11. De asemenea, securitatea alimentară trebuie să realizeze trei scopuri specifice: asigurarea unei producţii de alimente adecvate; maximizarea stabilităţii fluxului de ofertă de produse agricole şi asigurarea accesului la resursele agricole disponibile ale acelora care au nevoie de ele, asigurându-se alimentele fundamentale necesare pentru sănătatea oamenilor, să existe o agricultură capabilă să ofere an de an producţii mari şi certe, iar oamenii care au nevoie de respectivele produse să dispună de veniturile necesare pentru achiziţionarea lor12.

În viziunea specialiştilor, securitatea alimentară trebuie realizată într-o structură piramidală de măsuri naţionale, regionale şi globale. Prin urmare, concepţia cu privire la securitatea alimentară se circumscrie concepţiei generale contemporane cu privire la securitate în sensul că, în condiţiile actuale, securitatea trebuie realizată la trei niveluri: naţional, regional şi global. Ea trebuie să conducă la realizarea a trei scopuri: asigurarea unei producţii de alimente adecvate; modernizarea stabilităţii fluxului de

9 Gheorghe N. Anghel, Gheorghe Gh. Anghel, op.cit., p. 51, apud Dumitru Dumitru, Filon Teodoroiu, op.cit. 10 Ibidem (apud Gabriel O. Martinez, Participarea ţărilor în curs de dezvoltare la eforturile alimentare

colective. În: volumul „Hrană pentru şase miliarde“, Bucureşti, Editura Politică, 1986, p. 146.). 11 Gheorghe N. Anghel, Gheorghe Gh. Anghel, op.cit., p. 52, apud Raportul directorului general cu

privire la securitatea alimentară mondială. În: volumul „Hrană pentru şase miliarde“, Bucureşti, Editura Politică, 1986, p. 322.

12 Ştefan Blacioti, Securitatea alimentară – componentă a securităţii naţionale, Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională a Centrului de Studii Strategice de Apărare şi Securitate: Politici şi strategii în gestionarea conflictualităţii, vol. 2 – Raporturile dintre conflictualitate şi securitate, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, p. 181.

145

ofertă de produse agricole; asigurarea accesului la resursele agricole disponibile ale acelora care au nevoie de ele, realizându-se procurarea alimentelor fundamentale necesare sănătăţii oamenilor; existenţa unei agriculturi capabile să ofere an de an producţii mari şi certe, iar oamenii care au nevoie de respectivele produse să dispună de veniturile necesare pentru achiziţionarea lor. Aşadar, obiectivul final al securităţii alimentare globale (mondiale) ar fi „asigurarea că toţi oamenii au, în orice moment, acces fizic şi economic la alimentele de bază de care au nevoie“13.

În cadrul politicii agroalimentare din România, securitatea alimentară şi siguranţa alimentară joacă roluri importante în conceptul global de nutriţie. Securitatea alimentară/ siguranţa alimentară/starea de nutriţie sunt în cea mai mare parte condiţionate de starea şi resursele mediului: biodiversitate; nivelul poluării; apă, sol, resurse; schimbările climatice; factori umani şi globalizare. Principalul avantaj al României în epoca globalizării este reprezentat de poziţia privilegiată din punctul de vedere al resurselor agricole, faţă de alte state europene sau din lume. Terenul arabil reprezintă 39,5 % din suprafaţa totală a teritoriului şi numai alte cinci state pe glob au o poziţie mai confortabilă decât cea a României din acest punct de vedere. Sectorul agricol autohton este privit, în mod frecvent, drept un principal beneficiar al aderării României la Uniunea Europeană. Oportunităţile apărute în era globalizării reies din fondurile europene importante care pot fi atrase în cadrul Politicii Agricole Comune – aproximativ 7,5 miliarde euro în perioada 2007-2013. Dincolo de fondurile europene, oportunităţile, la nivel local, pot apărea şi din aplicarea unui cadru de reglementare mai stabil şi mai predictibil ca urmare a implementării Politicii Agricole Comune, cu efecte pozitive în ceea ce priveşte stabilizarea preţurilor. Valorificarea deplină a avantajelor integrării României în Uniunea Europeană ar putea deschide noi oportunităţi pentru fermierii români ce vor putea aproviziona o piaţă cu o populaţie ce depăşeşte 80 milioane de locuitori. Ca atare, eforturile de edificare a unei securităţi economice sunt primordiale în aceste vremuri. Ea reprezintă acea stare care permite economiei să funcţioneze fără convulsii nu numai în stări de normalitate, ci şi în cazul apariţiei unor crize provocate de calamităţi naturale, de unii factori antropici, inclusiv ai celor care conduc la angajarea ţării într-un conflict armat. Prioritatea majoră a obiectivelor de politică agricolă românească este formarea şi consolidarea pieţelor concurenţiale ca instituţii şi structuri fundamentale ale sistemului economic de piaţă. Acest lucru se impune pentru că ele prezintă dezechilibre şi canale obturate între producători şi consumatori (cerere – ofertă), relaţii contractuale precare, costuri de tranzacţionare ridicate, precum şi dominanţa (monopolul) marilor engrosişti (stocatori – procesatori).

Este de la sine înţeles că nu orice economie naţională poate să răspundă unor asemenea deziderate. Ea trebuie să fie înscrisă pe un trend al dezvoltării durabile, care presupune: o redimensionare a creşterii economice în sensul conservării resurselor naturale; modificarea calităţii procesului de creştere economică; satisfacerea nevoilor esenţiale pentru muncă, hrană, energie, apă, locuinţe şi asistenţă medicală pentru toţi locuitorii; conservarea şi sporirea bazei de resurse; restructurarea tehnologică şi punerea sub control a riscurilor acesteia; integrarea deciziilor privind economia şi mediul înconjurător, într-un proces unic. De aceea, o societate cu o dezvoltare durabilă înseamnă, implicit, o societate bazată pe o viziune pe termen lung, în sensul că ea trebuie să prevadă consecinţele diferitelor sale activităţi, astfel ca acestea să nu întrerupă ciclul reînnoirii,

13 P. Hirst, The global economy: myths and realities. În: „International Affairs“, 73, 1997.

146

trebuie să fie o societate a conservării şi a preocupării pentru generaţiile viitoare şi trebuie să evite adoptarea de obiective ireconciliabile între ele. În faţa adunării generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, Willy Brandt arăta, în 1973, că „din punct de vedere moral, nu există nicio deosebire dacă un om este ucis în război sau este condamnat să moară de foame datorită indiferenţei altora“14. Dar, problema securităţii alimentare se pune în mod diferit, de la ţară la ţară, în raport cu nivelul de dezvoltare economică, de obiceiuri, tradiţii, climă etc. Astfel, „dacă în ţările dezvoltate, securitatea alimentară vizează evitarea anxietăţii în viitor, în ţările în curs de dezvoltare, în schimb, e vorba de problema subzistenţei în prezent“15.

Lipsa securităţii alimentare poate genera, pe plan intern, convulsii şi tensiuni sociale, afectează starea de sănătate fizică şi psihică a populaţiei, poate crea stări de instabilitate economică şi politică, iar pe plan extern pot apărea tot felul de presiuni diplomatice, economice, politice etc. din partea unor forţe, toate acestea putând avea efecte nedorite, periculoase asupra securităţii naţionale. De asemenea, se poate vorbi de o securitate alimentară atunci când un stat are importante disponibilităţi de produse agricole vegetale şi animale în măsură: să asigure necesităţile întregii populaţii cu produse agricole de bază, fundamentale; să pună la dispoziţie industriei materiile prime necesare; să realizeze stocurile necesare pentru situaţii limită.

Aşadar, un management eficient al rezervelor alimentare are o triplă importanţă: strategică – bază de aprovizionare cu acest gen de produse a populaţiei şi a forţelor luptătoare în situaţii de criză sau război; economică – reprezintă un instrument care permite reglementarea unor fenomene negative din economie în condiţii de pace şi, mai ales, de război (creşterea inflaţionistă a preţurilor, combaterea speculei etc.) şi psihologică – constituie un factor important, care întăreşte moralul populaţiei atunci când se conturează o criză cronică de alimente.

Putem concluziona că un stat care deţine securitate alimentară înseamnă că are şi importante disponibilităţi de produse agricole vegetale şi animale, cu care se satisfac necesităţile întregii populaţii cu produse agricole de bază, fundamentale, ale industriei, cu materii prime, se pot crea stocuri pentru export şi constituie însemnate rezerve de produse agricole pentru situaţiile limită, calamităţile naturale, stările de criză sau război, apariţia unor epizootii.

Revenind la ceea ce presupune, în esenţa lui, conceptul de securitate, se poate afirma că el desemnează premisele şi circumstanţele care determină sentimentul sau starea de fapt generatoare de încredere, linişte, protecţie, apărare în faţa unui pericol sau lipsa unui pericol, precum şi măsurile care conduc la prevenirea oricărui pericol. De aici, derivă numeroase sintagme prin utilizarea noţiunii de securitate: politică, economică, militară, publică, alimentară, socială, ecologică, sanitară, comunicaţională, umană, personală, internaţională, continentală, regională, subregională, naţională, egală, colectivă, comună etc. De asemenea, securitatea naţională subsumează strategii (politice, economice, militare etc.) în planul producerii şi utilizării resurselor, gestionării valorilor şi intereselor naţionale, având, în acelaşi timp, şi rol integrator de asigurare a stabilităţii, omogenităţii, unităţii şi identităţii naţionale.

În ce priveşte securitatea alimentară, aceasta reprezintă o componentă a procesului de securitate cu interferenţe între dimensiunile economică, socială şi ecologică cu vocaţie la toate nivelurile de la cel uman/individual, de grup/societal până

14 Willy Brandt, Speech în faţa Adunării Generale a ONU, 1973. 15 Barry Buzan, Popoarele, statele şi teama, Chişinău, Editura Cartier, 2002, pp. 124-142.

147

la cele mai elaborate: naţional, regional sau/şi, mai ales, global. Securitatea alimentară reprezintă o problemă globală a omenirii, deoarece are implicaţii profunde la scară mondială. Foametea rămâne o componentă a problemei alimentare, împotriva căreia luptă întreaga comunitate internaţională.

BIBLIOGRAFIE 1. Anghel, N. Gheorghe, Anghel Gh.Gheorghe, Raportul directorului general cu

privire la securitatea alimentară mondială. În: volumul „Hrană pentru şase miliarde“, Bucureşti, Editura Politică, 1986.

2. Buzan, Barry, Popoarele, statele şi teama, Chişinău, Editura Cartier, 2002. 3. Hirst, P., The global economy: myths and realities. În: „International Affairs“,

73, 1997. 4. Mencinicopschi, Gheorghe, Raba, Diana, Nicoleta, Siguranţa alimentară –

autenticitate şi trasabilitate, Timişoara, Editura Mirton, 2005. 5. Mureşan, Mircea, Văduva, Gheorghe, Războiul viitorului, viitorul războiului,

Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, 2004. 6. Mureşan, Doina, Securitatea şi dimensiunea economică, Bucureşti, Editura

Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2008. 7. Mureşan, Doina, Dimensiunea economică a securităţii în epoca

parteneriatelor şi a alianţelor, Bucureşti, Editura Amanda Edit, 2009. 8. Neag, Mihai-Marcel (coordonator), Arhitecturi de securitate umană în spaţiul

euroatlantic, Sibiu, Editura Techno Media, 2009.

148

SECURITATEA UMANĂ ÎN LUMEA MUSULMANĂ

Lumea musulmană deţine o bună parte din bogăţiile planetei, în special resurse energetice, şi cu toate acestea, majoritatea musulmanilor nu profită de ele, un mare număr dintre ei fiind pradă mizeriei. Lumea musulmană a venit în centrul atenţiei ca urmare a luptei împotriva terorismului întreprinse de Occident. Aceşti factori alimentează în lumea musulmană conştiinţa difuză de a aparţine unei comunităţi unite în jurul aceloraşi plângeri, ale căror ţinte principale sunt americanii, mai mult decât guvernele autoritare şi corupte pe care nu îndrăznesc să le critice deschis.

Pentru a nu cădea pradă insecurităţii, o ameninţare pentru locuitorii ţărilor musulmane cât şi pentru comunitatea internaţională, aceste ţări trebuie să facă tot posibilul pentru a asigura nevoile umane de bază în materie de sănătate, slujbă, educaţie, demnitate şi acces în mod egal fără discriminare la servicii.

Cuvinte-cheie: securitate umană, islam, occidentalizare, modernizare

Dacă în timpul Războiului Rece securitatea era definită aproape în totalitate în

termeni militari şi ai balanţei puterii, astăzi securitatea înseamnă de departe mai mult decât absenţa conflictului, o atenţie deosebită fiind acordată surselor nonmilitare ale conflictelor. Starea de pace durabilă necesită o extindere a viziunii tradiţionale asupra securităţii în domenii precum educaţie şi sănătate, democraţie şi drepturile omului, protecţia mediului şi proliferarea armelor în masă. Kofi Annan spunea că nu putem fi în siguranţă în mijlocul foametei, nu se poate construi pacea fără atenuarea sărăciei şi nu se poate construi libertatea pe fundamentele injustiţiei.

Conceptul de securitate umană oferă o perspectivă utilă de examinare a provocărilor la care sunt supuse regiunile lumii musulmane în materie de dezvoltare umană şi pentru a găsi soluţii la aceste probleme Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte securitatea umană în lumea musulmană, o lume unită prin credinţă şi etică comune: islamul.

Imaginea islamului aşa cum reiese din ziare şi de la televizor este adesea aceea a unei credinţe aspre, care oprimă libertatea şi drepturile femeilor şi ai cărei adepţi recurg la violenţă pentru apărarea principiilor islamului. Am considerat această abordare drept o provocare pentru a vedea dacă este într-adevăr aşa sau este doar o strategie de a crea subversiune şi de a manipula, a puterilor occidentale de astăzi

Probleme de securitate umană în lumea musulmană Aproximativ un miliard de locuitori ai planetei se declară adepţi ai islamului şi

consideră Coranul izvorul credinţei lor şi al preceptelor fundamentale ale practicii religioase, dar şi al regulilor de comportament ce ghidează viaţa lor morală, socială şi uneori politică. Însă în ciuda apartenenţei la tradiţii şi credinţă comune, lumea musulmană este mult mai diversă.

Lumea musulmană acoperă o realitate geopolitică, etnică şi religioasă extrem de diversificată. În geografia lumii musulmane, cei aproximativ un miliard de musulmani se regăsesc în cinci mari ansambluri: lumea arabă, lumea turco-iraniană, islamul indian, regiunea Asiei de Sud-Est şi Africa islamică, la care se mai adaugă şi comunităţile musulmane din Occident.

În ciuda unei confesiuni, religii comune, musulmanii nu trăiesc în condiţii similare, nici din punct de vedere economic, demografic, politic şi nici din punct de vedere religios,

149

religia fiind ea însăşi obiect de dispută între şiiţi şi sunniţi, lumea islamică fiind în proporţie de 80 % de credinţă sunnită şi 20 % şiită1.

Absenţa generalizată de securitate umană în ţările musulmane a frânat progresul, însă problema ar trebui pusă invers: ce anume a frânat realizarea securităţii umane? Printre cauzele potenţiale se numără ocupaţia militară, conflictele armate şi etnice, precum cele din Irak, Afganistan, Sudan, Somalia sau Pakistan, regimurile autoritare din numeroase ţări cu constituţii defectuoase şi legi injuste, care adâncesc inegalităţile de gen şi privează cetăţenii de anumite drepturi şi libertăţi. Insecuritatea umană mai este accentuată de schimbările climatice rapide care ameninţă mijloacele de subzistenţă, veniturile populaţiei, precum şi accesul la hrană şi apă pentru milioane de locuitori.

Din punct de vedere economic, chiar dacă unele ţări au un potenţial al resurselor energetice naturale foarte ridicat, populaţia acestora trăieşte în sărăcie, fiind încadrată lumii a treia. Etnia, religia şi resursele energetice sunt trei caracteristici majore, care conferă acestor ţări o importanţă deosebită. Statele din zonă sunt în general incapabile să-şi asigure propria securitate, ceea ce conferă marilor puteri rolul de „jandarm internaţional“2.

Politica strategică occidentală pentru ţările musulmane este diferită puţin faţă de cea folosită în Asia sau America Latină, însă la fel de eficientă, datorită constrângerilor de climă şi de influenţele religioase. Occidentalii au acţionat în mai multe etape. Prima a constat în crearea unor ţări cu frontiere imposibile, apoi s-au folosit în fiecare ţară de divergenţele interne pentru „a respecta principiul divide et impera“, pentru ca în final să instaleze sau să menţină la putere regimurile dictatoriale sprijinite de armată.3 Acest lucru permitea garantarea securităţii investiţiilor petroliere, precum şi schimbarea petrolului contra armament.

De asemenea, terorismul, propagat de organizaţii precum Hamas, Al-Qaeda sau Hezbolah, a dus la o stare generală de nesiguranţă şi insecuritate cu efecte traumatizante asupra societăţii civile. Terorismul este o ameninţare la pacea şi stabilitatea tuturor statelor şi la bunăstarea tuturor cetăţenilor. Potenţialul utilizării armelor de distrugere în masă de către terorişti a devenit o ameninţare majoră la adresa securităţii naţionale şi implicit asupra securităţii umane. Terorismul este un punct sensibil pentru lumea musulmană datorită asocierii acestuia cu activişti islamici. Odată cu declanşarea războiului împotriva terorismului, lumea musulmană este şi mai atent privită şi analizată.

O altă problemă regăsită în majoritatea ţărilor musulmane, după cum identifică profesorul Mihai Neag, este faptul că securitatea naţională este identificată cu securitatea regimurilor aflate la putere4. Astfel, pentru a-şi asigura securitatea internă, liderii dispun de diferite măsuri, precum campaniile de denigrare, boicotul organizaţiilor internaţionale, închiderea frontierelor, expulzarea „inamicilor din interior“ sau mobilizarea trupelor.

După cum ne demonstrează recentele conflicte, civilii nu sunt doar victime ale conflictelor armate, ci şi ţinte ale acestora pentru a sensibiliza inamicul şi opinia

1 Diferenţa constă în faptul că şiismul este un cult închinat celor 12 imami, consideraţi egali cu Mahomed, fiind inaugurat de Ali, văr şi ginere al lui Mahomed; se mai distinge de islamul sunnit prin faptul că posedă preoţi- molahi şi o înaltă ierarhie de ayatolahi care au rolul de intermediari între Allah şi oameni, fiind abilitaţi să ia decizii teologice canonice. Şiiţii sunt majoritari în Iran şi Irak, însă minorităţi deloc de neglijat sunt în Yemen 47 %, Arabia Saudită 20 %, Liban 31 %, Kuweit 25 % sau Bahrein 40 %.

2 Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian, Lumea 2009. Enciclopedie politică şi militară, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2009, p. 542.

3Thierry Millemann, Faţa ascunsă a lumii occidentale, Bucureşti, Pro Editură şi Tipografie, 2008, p. 93. 4 Mihai-Marcel Neag (coord), Arhitecturi de securitate umană în spaţiul euroatlantic, Sibiu, Techno

Media, 2009, p. 210.

150

publică internaţională. Femeile sunt ţinte ale violurilor şi alte forme de violenţe ale combatanţilor ca o formă de intimidare şi tortură a populaţiei.

O modernitate globalizată provoacă reacţii şi schimbări în orice societate, însă cu precădere în cele slab dezvoltate precum statele musulmane. Occidentul era cunoscut la scară largă pentru aroganţă, individualism iresponsabil şi practici sexuale permisive, iar liberalismul capitalist denunţat a fi exploatativ şi corupt din punct de vedere moral. În absenţa unei teorii de rezistenţă la nivel global, opoziţia la globalizarea liberalizată a fost condusă de conservatori cu fundamente religioase5.

Modernizatorii lumii islamice argumentează că islamul este cauza subdezvoltării şi declinului, iar modernizarea necesită imitarea formelor culturale şi organizaţionale occidentale6. O criză a modernizării există în multe societăţi islamice, încercările timide de dezvoltare economică au lăsat majoritatea populaţiei în sărăcie şi frustrări. Globalizarea a accentuat şi produs în acelaşi timp renaşterea culturală a islamului. Trezirea sentimentului religios este una dintre cele mai importante manifestări ale insecurităţii sociale şi culturale. Religia apare idealul care oferă imaginea protectoare, chiar dacă nu întotdeauna. Fundamentalismul religios este cea mai semnificativă formă de rezistenţă7.

Fundamentalismul islamic, conceput în general ca islam politic, este considerat de Huntington doar o componentă a „renaşterii mult mai extinse a ideilor, practicilor şi a reîntoarcerii la islam a populaţiei musulmane, ca răspuns la occidentalizare“8. Această renaştere se traduce în practică prin folosirea crescândă a limbajului şi simbolismului religios, extinderea educaţiei după morala islamică, o crescândă aderenţă a populaţiei la codurile islamice de comportament social şi participare în masă la ceremoniile religioase.

Creşterea demografică spectaculoasă şi nerezolvarea problemelor sociale a favorizat numărul de simpatizanţi ai fundamentalismului islamic şi implicit proliferarea terorismului. Ca urmare a acestei explozii demografice din ţările musulmane, multe dintre ele şi-au văzut economia trecând de la starea de autosuficienţă la sărăcie. Altele, mai bogate temporar, odată cu exploatarea propriilor materii prime, se află deja pe calea spre sărăcie datorită creşterii alarmante a populaţiei, pe de o parte, şi a nedezvoltării economice şi sociale pe de altă parte, provocată în cele mai multe situaţii de jefuirea ţării prin exportul bogăţiilor locale.

Exemplu este Irakul, care în 1970 avea 10 milioane de locuitori, iar astăzi numără 24 de milioane, în următorii treizeci de ani nu va putea face faţă nevoilor unei populaţii de aproximativ 50 de milioane. În Pakistan, explozia demografică de la 65 de milioane locuitori în anii ’70 la 120 în anii ’90 a încurajat răspândirea tradiţiei islamice, agravând sărăcia populaţiei, puţin şcolarizate, pradă şomajului. Deşi a devenit aliat de seamă al Statelor Unite, nu conta prea mult pe occidentalizarea societăţii. Dimpotrivă, puterea a trebuit să plătească această alianţă cu concesii mai mari făcute islamiştilor.

Accesul la sănătate şi educaţie reprezintă alte două probleme nerezolvate. Factorii epidemiologici care fac ravagii în Africa nu există în număr mare în lumea arabă şi musulmană în general. SIDA este practic inexistentă, având în vedere raporturile dintre bărbaţi şi femei, fără să mai vorbim de aspectul sexual. Deşi igiena este la fel

5 Simon Murden, Culture in World Affairs. În: John Baylis, Steve Smith, Patricia Owens, „Globalization of World Politics“, An introduction to International Relations, Fourth Edition, Oxford University Press, 2008, p. 424.

6 Ibidem, p. 426. 7 Caroline Thomas, Poverty, development and Hunger. În: John Baylis, Steve Smith, Patricia Owens,

op.cit., p. 473. 8 Samuel Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor, Oradea, Editura Antet, 1998, pp. 159-161.

151

de relativă ca în Africa, clima, obiceiurile vieţii cotidiene, obişnuinţele alimentare şi vestimentare fac unii viruşi inoperanţi9.

Lipsa resurselor de apă şi accesul la apa potabilă sunt probleme de mediu ameninţătoare pentru securitatea umană a multor ţări musulmane. Animozităţile istorice şi culturale, conflictele pentru controlul resurselor naturale în condiţiile menţinerii graniţelor trasate de puterile coloniale au accentuat tensiunile. Exemple în acest caz sunt cele două războaie din Golf, disputele teritoriale dintre Siria şi Irak, Irak şi Arabia Saudită, Siria şi Liban, Arabia Saudită şi Yemen, Siria şi Iordania sau războaiele arabo-palestiniene.

Indiferent cât de poluată ar fi apa în aval sau în apropierea locuinţei lor, oamenii o folosesc pentru spălat, la bucătărie, la toate activităţile menajere, pentru animale sau pentru consumul propriu. Apa din puţuri nu este nici ea foarte curată, deoarece stocarea ei duce la formarea unui mediu favorabil pentru bacterii şi viruşi care prosperă nestingheriţi în zona rurală, doar apa extrasă de la mare adâncime fiind potabilă10.

Dar consecinţele lipsei de igienă nu se opresc din păcate doar la consumul de apă insalubră. Absenţa igienei corporale, în ciuda obligaţiilor religioase, obişnuinţele alimentare şi lipsa profilaxiei împotriva insectelor, provoacă ravagii în rândul populaţiei.

În mediul rural atât aprovizionarea cu medicamente, cât şi asistenţa medicală sunt inexistente, oamenii fiind lăsaţi în voia sorţii. Numai cei care au norocul să locuiască în apropierea centrelor urbane pot spera la un tratament.

Nicio dezvoltare nu este posibilă fără un minimum de instruire, iar datele la acest capitol sunt de asemenea îngrijorătoare, rata alfabetizării fiind foarte redusă mai ales în rândul populaţiei feminine, la care se mai adaugă şi discriminarea pe bază de gen.

Posibile evoluţii ale dezvoltării umane în lumea musulmană Nici în Africa, nici în restul ţărilor din lumea musulmană nu este deloc indicată

menţinerea ratei actuale a natalităţii. Într-o lume în care apa şi terenurile arabile sunt în scădere, această creştere demografică va continua să exercite o presiune puternică asupra capacităţii de producţie a pământului şi ameninţă dezvoltarea generaţiilor următoare. Suprapopularea duce de la sine la creşterea fenomenului foametei, a sărăciei şi la scăderea nivelului de trai decent.

Creşterea demografică a fost şi este în continuare în mod semnificativ mai mare în ţările musulmane decât în ţările vecine şi în lume. În anii ce vor urma, populaţia musulmană va fi în mod disproporţionat mai tânără, cu o explozie demografică notabilă a adolescenţilor şi a persoanelor având în jur de 20 de ani. Aproximativ 60 % din populaţie este mai mică de 25 de ani, iar media de vârstă se situează în jurul a 22 de ani11.

Creşterea populaţiei are consecinţe deloc de neglijat pentru dezvoltarea şi securitatea umană a ţărilor musulmane. În primul rând, tinerii sunt protagoniştii protestelor, instabilităţii sociale şi politice, ai reformelor şi revoluţiei. Apoi nu trebuie uitat faptul că populaţiile mari au nevoie de mai multe resurse. Presiunea populaţiei, combinată cu stagnarea economică, favorizează migraţia musulmană în Occident, ridicând imigraţia la nivel de problemă în aceste societăţi.

Cunoaşterea stării demografice poate duce la evaluarea durabilităţii dezvoltării economice şi modalităţile de realizare a stării de securitate, deoarece interacţiunea

9 Thierry Millemann, op. cit., p. 100. 10 Ibidem, p. 238. 11 Rapport arabe sur le développement humain 2009, p. 3, http://www.arab-hdr.org/publications/

other/ahdr/ahdr2009f.pdf

152

securitate-economic-demografic acţionează în toate stadiile dezvoltării individului. Din analiza constrângerilor economice pe care le suferă fiecare cetăţean, rezultă obiectivele strategiilor şi politicilor economice, sociale şi, bineînţeles, de securitate.

Care sunt soluţiile? Gestionarea crizei este în desfăşurare de mult timp şi politica de intervenţie a marilor puteri este efectivă de ceva vreme. O primă cale ar fi cea a dezvoltării economice şi sociale, adică lupta împotriva sărăciei. A doua cale, pe care mulţi o văd inutilă, este cea a controlului naşterilor, adică a controlului situaţiei, greu de realizat, dată fiind etica islamică şi valorile familiale din societatea musulmană.

În aşteptarea moleculei care ar permite sterilizarea oamenilor nu a mai rămas decât mijlocul tradiţional al conflictului local şi, dacă se poate, naţional. Momentan, nu este vorba despre eliminarea integrală sau parţială a suprapopulării prin războaie de proximitate sau conflicte civile, ci doar despre împiedicarea acestor state de a provoca prejudicii ţărilor occidentale şi, îndeosebi, de a le interzice orice posibilitate de declanşare a unui conflict propriu-zis între lumea musulmană şi Occident.

Un alt avantaj al occidentalilor este că aceste conflicte interne permit menţinerea stării de subdezvoltare şi deci continuarea schimbului de petrol contra arme. Orice tip de alianţe sau parteneriate pentru pace propuse de Statele Unite vor fi acceptate de o clasă politică ce doreşte să se menţină la putere pentru beneficiile pe care şi le-a acordat, dar vor fi respinse de restul populaţiei dacă aceasta nu va reuşi să atingă un nivel de trai decent12.

Costurile subdezvoltării sunt evidente. Oamenii care trăiesc în zone de conflict, trăiesc sub ameninţarea continuă a morţii şi a terorii, puşi în continuu pe fugă sau victime ale sărăciei şi discriminării de toate tipurile, nu pot munci productiv. Progresul societăţii necesită reducerea insecurităţii. Priorităţile în domeniul securităţii umane pentru lumea musulmană sunt identificate în domeniile dezvoltării economice, al reformelor politice şi sociale.

Modernizarea Europei şi a Americii de Nord a durat câteva secole. În cazul celorlalte ţări neoccidentale se aşteaptă rezultate imediate, de pe o zi pe alta. O ţară în curs de modernizare parcurge o perioadă pe care Franţa sau Statele Unite a traversat-o cu două sute de ani în urmă, un timp greu de recuperat. Diferenţa constă în faptul că în ţările occidentale, o problemă sau o criză era rezolvată separat, pe când în cazul unei ţări în curs de modernizare, cum sunt majoritatea ţărilor musulmane, „problema centralizării autorităţii, integrării naţionale, mobilizării sociale, dezvoltării economice, participării politice, bunăstării sociale nu s-au ivit una după alta, ci simultan“13.

Aceste probleme nu fac decât să încetinească şi să îngreuneze procesul de modernizare. Statele Unite nu au avut nevoie de crearea unei autorităţi centrale pentru a moderniza societatea. Statele Unite au fost, de fapt, modernizarea Europei, „lumea nouă“ a pornit egală, fără mari diferenţe, nu au avut de luptat cu rezistenţa tradiţiei. Ţările din lumea musulmană au încercat să suprapună peste o structură feudală şi tradiţională, instituţii politice republicane copiate de la Statele Unite şi Franţa. Această metodă a adus guverne slabe, cărora le lipseau autoritatea şi puterea pentru modernizarea societăţii.

Ambiguitatea modernismului rezultă din faptul că tocmai din spiritul modern se naşte un spirit antimodern, un modernism reacţionar care poate duce la rândul lui la un naţio-nalism extrem. Acest lucru se poate observa în societatea islamică. Sistemul democratic

12 Mihai-Marcel Neag (coord.), op.cit., p. 211. 13Samuel P. Huntington, op.cit., pp. 48-49.

153

fragil, menţinut de multe ori cu ajutorul armatei, este ameninţat de aceste sentimente naţionaliste care duc la numeroase revolte ale sistemului laic cu cel musulman.

Din perspectiva unui musulman, turbulenţele sunt de fapt reacţii de apărare faţă de modernitate, văzută ca o proiecţie a hegemonismului politic şi economic al Occidentului; de aici provine căutarea permanentă a autenticităţii prin apelul la izvoarele credinţei şi culturii islamice. Aşa se explică vehementa contestare a civilizaţiei occidentale, nu din cauza valorilor pe care această civilizaţie le aduce, ci pentru caracterul de simbol al alienării pe care îl oferă.

Nevoile lumii musulmane sunt imense datorită înapoierii sale în domeniile socio-economic şi tehnologic, „dar cu cât ea aspiră mai puternic spre cooperarea cu Occidentul, cu atât se teme mai mult de intenţiile hegemonice ale acestuia. De aceea, valori precum laicitatea, egalitatea între sexe, chiar democraţia sunt uneori respinse ca simboluri ale unei uniformizări şi a unei dovezi de dependenţă faţă de Occident“14. Cu alte cuvinte, religia este exclusă. Oare cât de conştient este omul de rând de „alienarea“ culturilor? Cât înţelege?

Dacă acest lucru este prezentat de un lider religios ca un element negativ, care îl va îndepărta de la respectarea legilor Coranului, atunci cu siguranţă reticenţa va fi tot mai mare faţă de valorile Occidentului şi în final vor duce chiar la xenofobie şi violenţe. Dar dacă valorile Occidentului sunt atât de negative, atunci care ar fi metoda de modernizare prin mijloace proprii? Cum rămâne cu modernitatea unei societăţi, cu drepturile cetăţenilor oricât de restrânse ar fi ele? Acest tradiţionalism este calea înfrânării, iar pretinsa dependenţă faţă de Occident este un pretext pentru a ţine societatea în frâu. Pentru că vrând nevrând tangenţe cu Occidentul tot apar.

Pe măsură ce globalizarea se răspândeşte, iar societăţile devin tot mai interconectate, musulmanii au de ales între a accepta principiile sau credinţele occidentale pentru a se integra mai bine sau de a-şi păstra puritatea spirituală prin rebeliune. Djihadul este înţeles de teoreticienii islamici şi imami ca o luptă interioară pentru puritatea spirituală, deşi a fost interpretată ironic ca o metodă de stabilire a bazelor războiului de drept15.

Fiind o religie eminamente socială, orice activitate umană trebuie teoretic să intre în cele patru categorii juridice predefinite, care merg de la strict interzis la permis, trecând prin ceea ce este recomandat şi nu interzis, dar de evitat16.

Consolidarea democraţiei necesită o societate liberă şi activă care are capacitatea de a supraveghea guvernul şi statul. Cu excepţia Libiei, toate ţările din regiune autorizează organizaţii ale societăţii civile însă limitează activitatea acestora prin legi şi regulamente. În consecinţă puţini musulmani au sentimentul celei mai mici puteri de a putea schimba condiţiile actuale din ţara lor, iar dacă situaţia actuală persistă atunci şi acest sentiment va continua să existe.

Statul, poporul, sectorul privat şi mai ales comunitatea internaţională au datoria şi responsabilitatea să asigure securitatea umană sub forma bunurilor comune: egalitatea accesului la educaţie şi îngrijiri medicale, egalitatea între sexe şi dreptul persoanei umane, asigurând în acelaşi timp securitatea tradiţională şi eradicând violenţa.

Concluzia e clară. Securitatea umană nu poate deveni realitate decât atunci când toate aceste ameninţări sunt luate în serios, iar măsurile luate pentru a le evita, de asemenea. Strategiile de alianţă internaţională şi cele ale statului trebuie să răspundă

14 Ali Merad, Islamul contemporan, Bucureşti, Editura Corint, 2003, pp. 10-12. 15 James D. Kiras, op.cit., p. 378. 16 Yves Thoraval, Lumea musulmană: o religie, societăţi multiple, Enciclopedia Rao, 2003, p. 72.

154

nevoilor populaţiei în termeni de dezvoltare umană şi respectarea drepturilor omului indiferent de sex, apartenenţă etnică, religioasă sau poziţie geografică. În plus de aceasta şi poate cel mai important în asigurarea securităţii umane este consultarea şi implicarea populaţiei civile cu privire la elaborarea planului de dezvoltare a ţării lor.

Securitatea umană şi dezvoltarea umană sunt mijloace mai eficiente decât forţa armată şi diplomaţia pentru a rezolva problemele complexe de securitate umană ale acestor ţări. Trebuie dat curs revendicărilor legitime ale musulmanilor pentru ca pacea şi securitatea durabilă să prindă rădăcini, deoarece mai presus de supravieţuire, această populaţie doreşte să trăiască în demnitate şi nu în frică şi deznădejde.

Viitorul securităţii umane constă în abilitatea de a angaja proprii cetăţeni în problemele în care privesc securitatea lor proprie şi în dezvoltarea unor mecanisme ca răspuns la crize. Înţelegerea la nivel public a crizei de securitate umană în lumea musulmană şi sprijinul public pentru soluţionarea crizei sunt condiţii pentru eficienţă.

Societatea civilă al cărei rol este în curs de definire şi afirmare în ţările în curs de dezvoltare, precum cele musulmane prin preluarea unor sarcini sociale şi acţiuni complementare în relaţie cu instituţiile statului, poate avea un rol fundamental în consolidarea statalităţii, în promovarea respectării drepturilor omului şi a principiilor soluţionării diferendelor pe cale paşnică.

Dar, totuşi, ne punem întrebarea dacă islamul poate genera un model de societate care să integreze modernitatea. Diversitatea interpretărilor tradiţiilor musulmane sunt duse tot mai mult la extrem. De la originile sale, islamul a pretins concilierea religiosului cu profanul, punând astfel bazele unei teocraţii virtuale în care credincioşii sunt teoretic egali. Pentru islamul contemporan, ansamblul cunoştinţelor umane trebuie să se plieze directivelor adresate oamenilor de Allah.

Referitor la receptivitatea schimbării, în ochii unui occidental, religia este ca un instrument creat nu pentru a-i pune piedici la tot pasul, ci pentru a a-l ajuta la nevoi şi a-i satisface trebuinţele sufleteşti, pe când pentru un musulman totul se petrece invers, omul fiind o unealtă, o slugă plecată a religiei. Astfel, pe când statele creştine se agită, inventează, fac progrese pe toate fronturile, lumea musulmană „gâtuită“ de tot felul de prejudecăţi religioase, continuă să trăiască în aceeaşi stare din plin Ev Mediu.

Preocupaţi să restaureze gloria islamului, islamiştii resping o parte substanţială din ceea ce a făcut măreţia civilizaţiei musulmane în realizările sale culturale şi ştiinţifice şi văd în evoluţia musulmană contemporană un model de înlăturat. Islamul împiedică, sau întârzie, emanciparea socialului şi a politicului în raport cu ceea ce ţine de religios. Dar a atribui toate necazurile societăţii musulmane doar influenţei religioase ţine de o percepţie occidentală care nu contribuie cu adevărat la dialogul civilizaţiilor. Musulmanii sunt, de asemenea, fructul mediului lor geografic, geopolitic, social şi cultural, iar o analiză a securităţii umane şi a evoluţiei contemporane din aceste ţări trebuie să aibă în vedere şi aceste aspecte.

Modernizarea nu se va realiza decât venind din interiorul societăţii musulmane; cu alte cuvinte iniţiativa să le aparţină lor. În momentul de faţă iniţiativa modernizării vine din partea Occidentului. Astfel se justifică refuzul de a „importa“ modernizarea. Trebuie să încetăm să impunem occidentalizarea, pe care noi (occidentalii) o considerăm superioară civilizaţiei islamice.

Evenimentele de la 11 septembrie 2001 au dat naştere unui război împotriva terorismului care nu a făcut decât să crească tensiunile dintre lumea occidentală şi lumea musulmană. Globalizarea avantajează supremaţia Occidentului, ceea ce creează o conştiinţă şi o opinie musulmană bazată pe respingerea valorilor unei modernităţi suspectate de a fi monopolul Occidentului.

155

Globalizarea va continua să amplifice diferenţele dintre cei bogaţi şi cei săraci, să intensifice competiţia pentru resursele strategice, în special pentru cele energetice, creând tensiuni care vor putea genera conflicte. Pe lângă aceasta, ca urmare a sărăciei, teritoriile acestor ţări au devenit baze de antrenament şi adăpost pentru reţelele teroriste şi criminale, o sursă continuă de insecuritate pentru populaţia civilă.

Lupta împotriva sărăciei şi eliminarea foametei, care persistă în ciuda bogăţiilor subterane ale ţărilor musulmane, va fi o provocare pentru securitatea umană în lumea musulmană. Segmente vaste din rândul populaţiei ţărilor musulmane suferă de lipsuri fundamentale, precum accesul la apă potabilă, servicii de sănătate de calitate, igienă corespunzătoare, educaţie şi sistem juridic egalitar. Carenţele în materie de libertate, autonomie a femeilor şi explozia demografică constituie obstacole care stau în calea progresului şi dezvoltării în aceste ţări. Bunăstarea este legată de securitatea personală şi violenţă. Ridicarea standardelor de viaţă şi favorizarea accesului la oportunităţile educaţionale asociate cu globalizarea pot duce la aşteptări mult mai mari. Dacă aceste speranţe sunt nerealizate, indivizii pot trece la viziuni politice extreme şi acţiuni împotriva sistemului care le neagă şansa de a-şi realiza ambiţiile.

Radicalii sau islamiştii tradiţionalişti militează pentru rolul convenţional al femeii şi impun restricţii severe asupra libertăţii acestora şi promovează vestimentaţia obligatorie, precum burka sau nikab. Multe dintre aceste restricţii nu au bază în Coran sau în scrierile Profetului şi pot fi astfel înţelese drept metode de prezervare a dominaţiei masculine. Totuşi, trebuie menţionat că sunt acceptate de femeile musulmane ca metode de evidenţiere a identităţii lor. Pe lângă impunerea unei anumite vestimentaţii, practicile islamului se referă şi la comportamentul femeilor. În ţări precum Arabia Saudită, Afganistan sau Yemen, femeile nu au voie să iasă din casă fără un însoţitor, deşi această interdicţie nu e stipulată în Coran, ci provine de la interpretarea dată de juriştii musulmani.

După cum semnala şi Raportul Arab de Dezvoltare Umană din 2009, femeile din ţările musulmane au acces limitat la justiţie şi nu au posibilitatea de a recurge la apărare prin mijloace legale decât în cazuri extrem de rare, deşi incidenţa violenţei şi a discriminării asupra femeilor este o practică întâlnită destul de des în majoritatea societăţilor musulmane.

În încheiere aş dori să adaug un citat care mi s-a părut a fi relevant pentru a înţelege la ce se rezumă, de fapt, securitatea umană: „Sentimentul securităţii umane este un copil care nu moare, o maladie care nu se propagă, o slujbă care nu este desfiinţată, o tensiune etnică care nu generează violenţă, un dizident care nu este redus la tăcere. Securitatea umană nu este o chestiune de înarmare, ci o problemă de viaţă şi demnitate“17.

BIBLIOGRAFIE 1. Baylis, John, Steve, Smith, Patricia, Owens, The globalization of world

politics. An introduction to international relations, Fourth Edition, Oxford University Press, 2008.

2. Bhutto, Benazir, Reconcilierea. Islamul, democraţia şi occidentul, Bucureşti, Editura Rao, 2009.

17 Human Development Report 1994, p. 23, http://hdr.undp.org/en/reports/global/hdr1994/

156

3. Frunzeti, Teodor, Soluţionarea crizelor internaţionale. Mijloace militare şi nemilitare, Iaşi, Institutul European, 2006.

4. Hubert, Don, Rob, McRae, McGill-Queen’s, Human security and the new diplomacy. Protecting people, promoting peace, Montreal, University Press, 2001.

5. Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Oradea, Editura Antet, 1998.

6. Millemann, Thierry P., Faţa ascunsă a lumii occidentale, Bucureşti, Pro Editură şi Tipografie, 2008.

7. Neag, Mihai-Marcel (coord.), Arhitecturi de securitate umană în spaţiul euroatlantic, Sibiu, Techno Media, 2009.

8. Neag, Mihai-Marcel (coordonator), Securitatea umană în conflictele şi crizele internaţionale, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, 2011.

9. Thoraval, Yves, Gari, Ulubeyan, Lumea musulmană, o religie, societăţi multiple, Bucureşti, Enciclopedia Rao, 2003.

10. Thomas, Caroline, Poverty, development and Hunger. În: Baylis, John, Smith, Steve, Owens, Patricia, „Globalization of World Politics. An introduction to International Relations“, Fourth Edition, Oxford University Press, 2008.

11. Rapport sur le développement humain 2010, http://hdr.undp.org/fr/rapports/ mondial/rdh2010/chapitres/fr/

12. http://www.arab-hdr.org/publications/other/ahdr/ahdr2009f.pdf

157

CRIZA ALIMENTARĂ – O ANALIZĂ CANTITATIVĂ ŞI CALITATIVĂ

Termenul de criză a revenit în limbajul cotidian în urmă cu câţiva ani, atunci

când omenirea era lovită de criza economico-financiară. Această criză a adus multe state în pragul colapsului şi este încă departe de a se fi terminat. Însă o altă criză, mult mai periculoasă, cu efecte perverse pe termen lung, este criza alimentară, pe care numeroase state slab dezvoltate, mai ales din Africa, o trăiesc de mult timp. Statele dezvoltate tratează problema cu detaşare, deoarece, momentan, sunt la adăpost de orice pericol. Trebuie, însă, tras un semnal de alarmă, deoarece cauzele şi efectele crizei alimentare sunt foarte complexe şi dificil de gestionat atât pe plan local, cât şi mondial.

Cuvinte-cheie: criză, alimente, populaţie, tehnologie, efect

Omenirea secolului al XXI-lea, cunoaşte schimbări din ce în ce mai ample, cu o

viteză din ce în ce mai mare în raport cu toate domeniile de activitate existente. Dezvoltarea ştiinţifică şi inovaţiile tehnologice susţin extraordinar de mult procesul de dezvoltare mondială. Dar odată cu aceste reuşite, omenirea pare să înfrunte şi noi tipuri de ameninţări şi vulnerabilităţi la care va trebui să răspundă pentru bunul mers al societăţii umane. După atacurile de la 11 septembrie şi criza financiară, lumea este pusă în faţa unei crize alimentare de proporţii. Aceasta pare să fie provocarea următoare la care comunitatea internaţională va trebui să răspundă. Eforturi substanţiale se depun în vederea identificării soluţiilor optime de rezolvare a acestei situaţii.

Observăm că, printr-un efort comun al comunităţii internţionale, unele probleme care reies din criza alimentară pot fi soluţionate mai uşor, dar în acelaşi timp putem simula şi varianta în care unele ţări sau unele companii multinaţionale cu impact global, urmărind mai mult interesul naţional, economic sau strategic, ar putea lipsi umanitatea de resursele care pot susţine depăşirea acestei crize.

Standardele de viaţă din ţările sărace nu se compară cu nivelul celor din ţările bogate. Este cutremurător că 925 milioane de oameni supravieţuiesc cu un dolar sau mai puţin de un dolar pe zi, iar aproximativ 1,6 miliarde de oameni trăiesc având un venit între 1-2 dolari pe zi.

Dintr-un comunicat al băncii mondiale aflăm că majorarea preţului alimentelor a împins spre sărăcie aproximativ 44 milioane de oameni în ţările în curs de dezvoltare din iunie 2010. Datele statistice vorbesc de la sine, iar proiecţiile pe viitor nu sunt nici ele optimiste.

Criza alimentară a început să schimbe meniul zilnic pentru toată lumea, la nivel global, arată studiile Oxfam: oamenii nu mai mănâncă aceleaşi lucruri şi nu mai mănâncă la fel de des.

Majoritatea oamenilor (54 %) spun că nu mai mănâncă acelaşi lucru ca în urmă cu doi ani, iar 39 % spun că motivul este preţul crescut la alimente, arată un studiu realizat în 17 ţări, pe un eşantion de peste 16.000 de persoane, de agenţia Oxfam.

Până în 2030, preţul mediu al principalelor cereale va creşte cu 120-180 %, în principal ca urmare a modificărilor condiţiilor climatice, se arată în studiul „Growing a Better Future“. „Sistemul alimentar trebuie reformat dacă vrem să depăşim problemele tot mai presante provocate de modificarea condiţiilor climaterice, creşterea preţurilor alimentelor şi lipsurile de apă, energie şi pământ“, spune directorul general al Oxfam, Barbara Stocking.

158

Cauzele crizei alimentare Cauzele care au produs criza alimentară sunt complexe, persistente şi multidimen-

sionale. Vom încerca să evidenţiem cele mai importante aspecte care au produs şi susţinut criza alimentară:

– creşterea constantă a preţurilor energiei a contribuit la o creştere semnificativă a preţurilor producţiei agricole, dar şi în transporturi, afectând astfel tot lanţul producţiei, de la fermier până la rafturile magazinelor;

– creşterea producţiei de biocarburanţi a contribuit la o creştere constantă a preţurilor la mâncare. Preţul foarte mare al carburanţilor implică o cerere din ce în ce mai mare pentru biocombustibili, aceştia devenind astfel o marfă foarte profitabilă, dar cum putem satisface şi nevoia crescândă de biocarburanţi şi pe cea privind securitatea alimentară?

– cererea de cereale a depăşit producţia în ultimii ani. Cererile tot mai mari venite din partea Chinei şi a Indiei se fac din ce în ce mai resimţite pe piaţa globală. China aproape că şi-a dublat consumul de carne, peşte şi lactate începând cu 1990, datorită faptului că 200 de milioane de oameni au ieşit din pragul sărăciei. Considerăm că acest proces va continua concomitent cu dezvoltarea Chinei şi a Indiei;

– vremea nefavorabilă coroborată cu schimbările climatice au afectat producţia de alimente în principalele ţări exportatoare. Constatând din ce în ce mai multe evenimente meteo nefavorabile pe tot globul, înţelegem că şi în direcţia aceasta ar trebui luate măsuri pentru ţinerea pe cât posibil sub control a acestora;

– s-a constatat o serioasă lipsă a investiţiilor în agricultură în ultimele decenii atât pentru producţie, cât şi pentru cercetare ştiinţifică şi tehnologică, inducând astfel o infrastructură rurală slabă şi lipsa irigaţiilor;

– sistemul de taxe din pieţe creează diferenţe majore. Ne referim aici la faptul că producătorii din ţările bogate beneficiază de avantaje majore (scutiri de taxe şi impozite), fapt care pentru producătorii din ţările sărace şi în curs de dezvoltare s-ar putea să nu se aplice. Ar fi necesar un efort comun de deschidere a pieţelor şi de susţinere echilaterală a tuturor producătorilor;

– introducem spre analiză încă o cauză poate puţin mai subtilă. Provocăm astfel cititorul la un exerciţiu mental suplimentar. Aducem în discuţie speculatorii pieţelor alimentare care ridică artificial preţurile şi impun trenduri în acestea. Vorbim evident despre companiile multinaţionale cu lanţuri de desfacere şi în zona produselor alimentare.

Analiza cantitativă Deşi termenul de criză ar putea fi considerat prea dur, vom constata că reprezintă

starea de fapt prin care umanitatea trece acum. Datele statistice indică foarte clar existenţa unei crize alimentare globale. Putem vorbi aici şi despre producţia de alimente, cât şi despre veniturile care pot susţine un trai decent. Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.) este o instituţie guvernamentală a ONU care a fost creată în anul 1945, având caracter preponderent tehnic şi urmărind ca obiectiv principal îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale popoarelor din statele membre, creşterea eficienţei producţiei şi repartiţiei tuturor produselor alimentare şi agricole, ameliorarea calităţii vieţii populaţiilor rurale, expansiunea economiei mondiale şi soluţionarea problemelor subnutriţiei la scară planetară.

În ultimii ani, fenomenele foametei şi ale malnutriţiei s-au accentuat; în 2010, peste 925 milioane de persoane sunt considerate a fi în situaţie de insecuritate alimentară. Insecuritatea alimentară afectează în mod negativ dezvoltarea umană, stabilitatea socială şi politică, precum şi progresele în atingerea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului (O.D.M.). Statele fragile, în special, se confruntă cu serioase dificultăţi în atingerea O.D.M. 1 – eradicarea sărăciei extreme şi a foametei.

159

Introducem spre exemplificare harta lumii subnutrite aşa cum este evidenţiată de analizele celor de la Human Development Report1 pentru anul 2006. Procentajul este reprezentat de numărul de oameni care trăiesc cu un venit de sub 1,25 dolari/zi.

Eforturile Naţiunilor Unite, prin programul World Food Program2, au crescut de la

3, 1 miliarde de dolari în 2007 la aproape 6 miliarde în 2008, iar necesarul de resurse va continua să crească şi în viitor.

Dacă este să ne raportăm la preţurile produselor alimentare vom constata că din 2004 pâna acum acestea s-au dublat şi doar în ultimii 3 ani constatăm o creştere de aproximativ 15-20 %3.

Se estimează că populaţia lumii va ajunge la 9 miliarde de locuitori până în 2050 şi, având în vedere că regimurile alimentare se schimbă şi veniturile cresc, cererea de produse alimentare va creşte probabil cu 70 %4. Acest lucru impune o creştere accelerată a producţiei agricole, inclusiv în ţările în care populaţia creşte cel mai rapid. În multe din aceste ţări, epuizarea resurselor naturale, accentuată de schimbările climatice, impune exigenţe din ce în ce mai mari în ceea ce priveşte utilizarea eficientă a acestora.

Cea mai mare parte a populaţiei sărace şi înfometate din lume trăieşte în zonele rurale, unde agricultura – care include culturile, creşterea animalelor, pescuitul şi silvicultura – constituie principala activitate economică. Agricultura la scară mică este dominantă: aproximativ 85 % din agricultorii din ţările în curs de dezvoltare produc pe mai puţin de 2 hectare de teren. Sistemele de producţie agricolă mixtă (culturi/creşterea animalelor) de scară mică, asigură aproximativ jumătate din producţia de alimente la

1 http://hdr.undp.org/en/ 2 http://www.wfp.org/ 3 http://www.fao.org/ 4 F.A.O., Cum hrănim lumea în 2050, 2009.

160

nivel mondial. Prin urmare, producţia durabilă de alimente la scară mică ar trebui să constituie obiectivul principal pentru a creşte disponibilitatea alimentelor în ţările în curs de dezvoltare5.

Analiza calitativă Considerăm oportună şi o analiză a aspectelor calitative ale crizei alimentare,

deoarece concluziile legate de calitatea alimentelor ar evidenţia o altă paletă de probleme la care comunitatea internaţională va fi nevoită să răspundă.

Omenirea secolului al XXI-lea se confruntă şi cu o criză calitativă în contextul alimentar. Există oameni care nu-şi pun problema cantităţii alimentelor, dar se văd nevoiţi să facă analize din ce în ce mai atente în privinţa calităţii acestora.

Dacă este să ne raportăm la ţările bogate care nu au problema existenţei resurselor, constatăm că totuşi calitatea mâncării poate şi este afectată prin folosirea din ce în ce mai frecventă a unor practici cu vădit interes economic. Ne referim aici la folosirea hormonilor de creştere, la aditivi şi conservanţi care produc efecte nocive asupra sănătăţii omului.

Provocări în domeniul siguranţei alimentelor Riscul ca alimentele să fie contaminate cu substanţe chimice sau microorganisme

există pe tot parcursul lanţului alimentar. În general, siguranţa alimentelor este ameninţată de factori care se împart în două categorii:

Contaminare biologică – bacterii, fungii, viruşi sau paraziţi. La un astfel de tip de contaminare alimentele prezintă în cele mai multe cazuri semne uşor de identificat.

Contaminare chimică – care include substanţe chimice provenite din mediu, reziduuri de medicamente de uz veterinar, metale grele sau alte reziduuri care ajung în alimente neintenţionat sau accidental, în timpul proceselor pe care le implică agricultura sau creşterea animalelor şi a păsărilor, prelucrarea alimentelor, transportul sau ambalarea.

Dacă un agent contaminant generează un risc sau nu, depinde de mulţi factori, inclusiv absorbţia şi toxicitatea substanţei, cantitatea în care contaminantul se găseşte în mâncare, cantitatea de mâncare contaminată consumată şi durata expunerii. În afară de acestea, indivizii diferă în ceea ce priveşte sensibilitatea lor la contaminanţi; de asemenea, alţi factori ai dietei pot avea impact asupra consecinţelor toxice ale contaminanţilor. Un alt factor care complică lucrurile privitoare la contaminanţii chimici este acela că multe dintre studiile referitoare la toxicitatea contaminanţilor reprezintă extrapolări ale studiilor făcute pe animale. Nu se ştie întotdeauna cu siguranţă dacă substanţele au aceleaşi efecte şi asupra oamenilor.

Contaminarea microbiologică Cele mai multe cauze raportate ale îmbolnăvirilor datorate alimentelor sunt de

origine microbiologică. Microbii sunt prezenţi pretutindeni şi pot intra în lanţul alimentar în orice punct. Sistemele de asigurare a calităţii sunt destinate reducerii la minim a riscului contaminării microbiologice. Totuşi, de vreme ce majoritatea alimentelor nu sunt sterile, dacă nu sunt tratate cum trebuie, apare riscul contaminării.

Tabelul de mai jos conţine o listă a microorganismelor care sunt cel mai frecvent asociate cu bolile datorate alimentelor, precum şi exemple de alimente care vehiculează tipic aceste boli.

5 Revista Science – februarie 2010.

161

CAUZA ALIMENTE CARE SUNT CEL MAI DES ASOCIATE PROBLEMEI

BACTERII

Baccilus cereus Orez gătit şi reîncălzit, carne gătită, budinci, legume şi peşte. Cauza contaminării mâncărurilor cu baccilus cereus este manipularea incorectă a alimentelor după ce au fost gătite.

Clostridium perfringens Mâncăruri reîncălzite – alimente tip bufet, carne şi pui gătit, fasole, sos, friptură şi supe

Clostridium botulinum Conserve de legume, peşte, carne şi pui, deschise şi ţinute apoi în gospodărie

Escherichia coli (E. coli) Salate şi legume crude, carne gătită „în sânge”, brânză, lapte nepasteurizat

Campylobacter jejuni Lapte crud, pui

Listeria monocytogenes Lapte nepasteurizat şi produse lactate nepasteurizate (brânzeturi moi), carne crudă, pui, fructe de mare, legume, pate de ficat, pui afumat, carne afumată

Salmonella Peşte sau carne insuficient preparată, scoici, salate, ouă şi produse lactate

Staphylococcus aureus Şuncă, pui, ouă, îngheţată, brânză, salată, cremă de zahăr ars şi sosuri sau produse de patiserie umplute cu smântână. Tratarea sau igienizarea incorectă a alimentelor ar putea constitui o sursă de infiltrare a Staphylococcus aureus în alimente

Vibrio parahaemolyticus şi alţi germeni din genul vibrio de

origine marină

Peşti sau scoici insuficient gătite sau crude

PARAZIŢI

Trichinella spiralis Carne de porc sau vânat insuficient gătite

Toxoplasma gondi Carne sau pui insuficient gătite, lapte crud

VIRUŞI

Virusul hepatitei A Scoici, fructele şi legumele crude pot fi o cauză a hepatitei A. Acest tip de hepatită se răspândeşte prin intermediul celor care transportă alimente contaminate în contact cu altele

Microtoxinele Microtoxinele sunt produse pe anumiţi fungi sau mucegaiuri, care cresc pe alimente

precum alunele, nucile, grâul, alte cereale, boabe de soia, furaje, fructe uscate sau condimente. Toxinele pot lua naştere în timpul creşterii recoltei sau în urma unei depozitări incorecte. Microtoxinele pot intra în lanţul alimentar prin intermediul produselor din carne sau al altor alimente de origine animală, cum ar fi ouăle, laptele sau brânza, ca urmare a furajelor contaminate.

Efectele pe care toate acestea le pot avea asupra sănătăţii depind de cantitatea sau tipul microtoxinelor ingerate. De exemplu, se crede că ingerarea continuă de alfa-toxine este asociată cancerului la ficat, prezent la persoanele care suferă de hepatita B. Alte microtoxine sunt legate de afecţiuni ale ficatului sau rinichilor. Supravegherea atentă şi depozitarea corectă a alimentelor sunt importante în prevenirea dezvoltării

162

microtoxinelor. În ceea ce priveşte protecţia consumatorului, organizaţiile naţionale şi internaţionale evaluează constant riscul pe care microtoxinele îl prezintă pentru om.

Pesticidele O prioritate importantă pentru fermieri este aceea de a se asigura că produsele

lor – de origine vegetală sau animală – sunt produse într-un mod sigur. Pentru aceasta, ei sunt asistaţi de o gamă largă de servicii de consiliere, care oferă sfaturi asupra utilizării corecte a produselor fertilizante, pesticidelor şi a altor produse de acest gen. Chimicalele – pesticidele sau produsele utilizate pentru sănătatea animalelor – fac obiectul unor reguli stricte. Ele suportă proceduri de testare riguroasă, înainte de a fi permise de către autorităţile naţionale sau europene. Testele trebuie să demonstreze faptul că pesticidul, pentru a fi utilizat conform intenţiilor, îndeplineşte următoarele condiţii: are o valoare reală şi va funcţiona conform scopului, nu va avea efecte secundare negative asupra oamenilor în timpul utilizării la fermă şi în urma reziduurilor care se află în alimente nu va avea efecte negative asupra mediului înconjurător.

Antibioticele şi agenţii de creştere (hormonii) Utilizarea hormonilor de creştere şi a antibioticelor în şepteluri a constituit o

controversă timp de mulţi ani. Utilizarea antibioticelor în şepteluri fermiere este esenţială în revenirea efectelor devastatoare şi larg răspândite ale bolilor în turme. În unele cazuri, antibioticele au fost adăugate furajelor pentru a accelera creşterea. S-a aratat că, în cantitate mică, reziduuri ale medicamentelor se pot acumula în ţesuturile grase, rinichii sau ficatul animalelor; totuşi, acestea nu sunt considerate a avea vreun risc asupra sănătăţii omului.

S-a crezut că utilizarea antibioticelor în şepteluri este una dintre cauzele apariţiei unor specii de bacterii rezistente la antibiotice, deşi cauza cea mai obişnuită este incorecta administrare a medicamentelor în tratamentul oamenilor. Aceasta, la rândul său, rezultă în apariţia unor boli la oameni, care nu pot fi tratate cu antibiotice tradiţionale. În luna martie a anului 2002, UE a propus ca utilizarea antibioticelor ca agenţi de creştere să fie suspendată din 2006.

La hrana animalelor au fost adăugaţi hormoni pentru ca rata lor de creştere să fie accelerată şi pentru a mări producţia de lapte la vaci. UE a interzis utilizarea hormonilor de creştere în şepteluri în anul 1988, totuşi aceştia sunt folosiţi în SUA, Canada şi Australia. Acest subiect rămâne unul controversat, în special în termenii comerţului internaţional cu carne de vită tratată cu hormoni.

Poluarea industrială Dioxinele Dioxinele sunt subproduse rezultate din anumite procese chimice şi din arderi

industriale. Dioxinele sunt contaminanţi proveniţi din mediu, care se menţin timp de mulţi ani şi care îşi găsesc drumul în alimente sau contaminează suprafaţa acestora. Pentru carnea de peşte, apa poluată este cauza principală a contaminării cu dioxine, în timp ce animalele sunt expuse dioxinelor prin aer. Dioxinele se depun pe plante şi furaje care apoi sunt mâncate de animale. Dioxinele se concentrează în ţesuturile grase ale animalelor şi peştilor. Mai mult de 90 % din expunerea umană la dioxine are loc în principal prin alimente, iar dintre acestea alimentele de origine animală sunt răspunzătoare de 80 % din totalul expunerii.

163

În ciuda unor incidente (de exemplu cel din Belgia, în 1999), datele disponibile arată că expunerea de fond a populaţiei europene la dioxine a scăzut în timpul ultimului deceniu. Politica curentă UE care vizează dioxinele are ca scop reducerea nivelului de contaminare cu dioxine a mediului înconjurător, a furajelor şi a alimentelor pentru a asigura un nivel mai mare de protecţie a sănătăţii publice. Bazându-se pe faptul că efectele cancerigene ale dioxinelor nu apar mai jos de un anumit prag, scopul este acela de a reduce nivelul dioxinelor în produse şi astfel a expunerii umane cu aproximativ 25 % până în 2006.

Metalele grele Alţi poluanţi industriali includ metalele grele, cum ar fi mercurul, plumbul, uraniul

şi cadmiul. Peştii în special sunt vulnerabili la poluanţii industriali, deoarece apele se pot contamina prin apele reziduale sau a scurgerilor accidentale. Unele rapoarte recente asupra nivelului în care mercurul se găseşte în peştii prădători de talie mare au determinat anumite autorităţi europene să emită avertismente – aceşti peşti nu trebuie consumaţi de copii şi femei însărcinate sau care alăptează. Ingerarea ocazională de către alte grupe de consumatori nu ridică o problemă, totuşi ingerarea trebuie limitată la o singură dată pe săptămână. Industria piscicolă a răspuns acestor riscuri prin pescuirea peştilor de apă adâncă, de talie mai mică aceştia fiind mai puţin suspecţi de a fi contaminaţi cu metale grele. EU a stabilit standarde referitoare la nivelul contaminării cu metale grele şi aceste standarde sunt întotdeauna atent monitorizate.

Un cod deontologic În ansamblul preocupărilor pe plan mondial, de reglementare şi aşezare pe baze

echitabile a comerţului cu bunuri alimentare, date fiind provocările majore cărora trebuie să le facă faţă această activitate, mai ales în contextual fenomenului de globalizare accentuată a diferitelor pieţe, se înscrie şi adoptarea de către Comisia Codex Alimentarius, în decembrie 1979, în cadrul celei de-a 13-a sesiuni de lucru, a Codului deontologic al comerţului internaţional cu bunuri alimentare, revizuit în cadrul celei de-a 16-a sesiuni a Comisiei, din iulie 1985, care se constituie într-o încercare notabilă de a introduce, pe bază de voluntariat, reguli şi uzanţe etice în schimburile comerciale internaţionale. Deşi în relaţiile economice internaţionale, în schimburile dintre regiuni şi ţări, de secole, ceea ce domină este competiţia şi lupta acerbă, uneori chiar cu mijloace neloiale, pentru dominarea resurselor şi a pieţelor şi pentru a obţine maximum de profit, astăzi se consideră că o anumită redistribuire a acestuia în favoarea unor regiuni şi ţări mai puţin dezvoltate poate fi benefică pentru stabilitatea sistemului economic mondial care, altfel, poate fi confruntat în perioadele imediat următoare cu crize majore din care foarte puţini vor avea de câştigat.

Codexul alimentar Ţările mai puţin dezvoltate şi, în special, ţările sărace, caracterizate prin creşterea,

uneori necontrolată, a populaţiei, şi prin insuficienţa resurselor agroalimentare care să o poată susţine, sunt nevoite să participe masiv la schimburile comerciale internaţionale cu bunuri alimentare, însă de pe poziţii de ţări net importatoare de resurse şi bunuri, dependente, de multe ori, de mijloacele financiare oferite sub formă de ajutor nerambursabil de către ţările bogate sau de către diferitele organizaţii care au ca scop ameliorarea nivelului de trai în aceste ţări.

Această realitate se traduce printr-o serie întreagă de probleme privind alimentaţia, caracterizată uneori, cu largheţe, ca fiind deficitară, iar dacă adăugăm şi faptul că cele

164

mai multe ţări în curs de dezvoltare nu au încă o infrastructură suficient de bine dezvoltată privind controlul alimentelor, inclusiv în ceea ce priveşte protecţia împotriva fraudelor de diverse tipuri, ne putem imagina tabloul complet al riscurilor privind sănătatea populaţiei.

Codul deontologic elaborat de Comisia Codex Alimentarius îşi propune, în acest spirit, să protejeze sănătatea consumatorilor prin asigurarea unor practici loiale în comerţul alimentar internaţional, care să favorizeze schimburile cu bunuri alimentare, inclusiv prin modul de elaborare şi armonizare a definiţiilor şi a exigenţelor cu privire la acestea. Altfel spus, prin acest set de principii şi reguli, Comisia recomandă ţărilor lumii, participante activ la schimburile comerciale internaţionale, să-şi formuleze propriile politici alimentare şi nutriţionale, de asemenea manieră, încât să devină factori stimulativi ale acestora şi să ţină cont de realităţile lumii contemporane, în care asigurarea unei alimentaţii echilibrate, sigure şi de o calitate corespunzătoare este indispensabilă pentru obţinerea unui nivel de trai acceptabil pentru individ şi familia sa, promovând astfel susţinerea unui drept universal al omului, înscris în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Naţiunile Unite.

În acest context, în fundamentarea politicilor alimentare şi nutriţionale, ţările lumii trebuie să aibă în vedere, cu precădere, acele grupuri socioeconomice vulnerabile, care nu pot aloca venituri nici măcar pentru cumpărarea de bunuri alimentare necesare subzistenţei.

De asemenea, prin aceste politici, grupurile defavorizate, dar şi populaţia în ansamblul ei, trebuie sprijinite prin programe de educare şi informare, bine structurate şi uşor de perceput, astfel încât să conştientizeze importanţa şi semnificaţia unor aspecte care ţin de practicile comerciale frauduloase şi neloiale, inocuitatea alimentelor şi protecţia mediului înconjurător, scopul lor final fiind ameliorarea calităţii alimentelor şi a stării de nutriţie a oamenilor.

Un fapt deosebit de important, care trebuie avut în vedere în elaborarea politicilor alimentare şi nutriţionale, îl constituie angajamentele asumate de diferite ţări, în cadrul acordurilor comerciale bilaterale sau multilaterale care, de multe ori, prin obstacolele tarifare şi tehnice (netarifare), devin adevărate frâne în calea dezvoltării raţionale şi echitabile a comerţului alimentar la nivel naţional, regional şi mondial. De asemenea, Codul deontologic propune ca în comerţul internaţional să fie interzis accesul acelor bunuri alimentare care au în componenţă substanţe nocive ce le-ar putea face improprii consumului uman, sunt falsificate sau contrafăcute, etichetate necorespunzător sau prezentate de o manieră care poate induce în eroare consumatorii asupra caracteristicilor acestora.

În acelaşi timp, Codul deontologic urmăreşte, prin prevederile sale, să restricţioneze intrarea pe piaţa internaţională a acelor bunuri alimentare care sunt depozitate, transportate, manipulate şi vândute în condiţii improprii, neigienice, deci periculoase pentru sănătatea consumatorilor.

Pentru ca aceste deziderate să poată deveni realizabile, pe lângă o reală cooperare între ţările participante la comerţul internaţional cu bunuri alimentare, se impune ca fiecare ţară, în special cele în curs de dezvoltare, să-şi definească în cadrul politicilor alimentare şi nutriţionale proprii, ca obiectiv prioritar, dezvoltarea unei infrastructuri corespunzătoare privind controlul alimentelor, susţinută şi de o legislaţie alimentară adecvată şi bine articulată, în aşa fel încât să se poată evita, pe cât posibil, ca în comerţul cu bunuri alimentare să circule produse improprii consumului sau de calitate inferioară.

165

Un sistem funcţional de control al alimentelor ar trebui să-şi propună implementarea efectivă, în activitatea de comerţ, a practicilor de igienă şi de asigurare a inocuităţii bunurilor alimentare, în acord cu normele elaborate de Comisia Codex Alimentarius.

Pentru aceasta, fiecare ţară trebuie să-şi dezvolte, în cadrul sistemului propriu de control al alimentelor, reglementări şi proceduri specifice prin care să se poată verifica riguros prezenţa în acestea a diferitelor tipuri de microorganisme şi paraziţi, utilizarea şi comercializarea aditivilor alimentari, respectiv cantitatea de agenţi contaminanţi din alimente care, atunci când există în concentraţii neadmise, reprezintă un risc major pentru sănătate. De asemenea, o atenţie aparte trebuie acordată alimentelor iradiate şi a celor destinate sugarilor, copiilor de vârstă mică sau altor grupuri vulnerabile de consumatori, care ridică probleme aparte şi trebuie protejaţi corespunzător.

Nu în ultimul rând, se impune controlul atent al modalităţilor prin care producătorii şi comercianţii de bunuri alimentare înţeleg să-şi informeze potenţialii consumatori asupra compoziţiei şi caracteristicilor pe care le posedă produsele oferite spre vânzare. În acest context, datele care privesc valoarea nutritivă a bunurilor alimentare capătă o importanţă deosebită, ele trebuind să fie descriptive, exacte şi să nu inducă în eroare consumatorul. În concluzie, Codul deontologic al comerţului internaţional cu bunuri alimentare constituie un mijloc util, la îndemâna statelor lumii, pentru fundamentarea unor politici alimentare şi nutriţionale care să stimuleze desfăşurarea echilibrată, eficientă, dar şi echitabilă, a acestei activităţi şi, în final, obţinerea unei satisfacţii maxime pentru consumatori.

O variantă mai puţin oficială Propunem acum spre analiză o stare de fapt incomodă, pe care autorităţile

internaţionale tind să o ignore. Importanţa site-urilor de ştiri alternative6 este relevată atunci când în contextul unui demers oficial se „scapă“ unele concluzii incomode. Menţionam anterior că unele companii transnaţionale care au produse cu conţinuturi posibil dăunătoare pot eluda unele standarde de calitate.

Vorbim astfel despre o globalizare a pieţelor de desfacere, găsim sfeclă roşie şi banane în ţări unde acestea nu cresc natural. S-a găsit totuşi posibilitatea transportării acestora cu ajutorul unor tehnologii de refrigerare, conservare şi aditivare. Evident vrem să aducem în discuţie calitatea uneori îndoielnică a unor astfel de aditivi şi conservanţi şi adevăratul lor rol în cadrul produselor.

Conservanţii sunt şi vor fi încă multă vreme extrem de importanţi în industria alimentară. Îi regăsim atât în alimentele procesate sub formă sintetizată, cât şi în cele aşa numite de „casă“, sub formă de conservanţi naturali. Diferenţa dintre cei naturali şi cei sintetici este însă enormă, cei din prima categorie nefiind niciodată catalogaţi ca şi dăunători pentru organismul uman şi sănătatea acestuia, în vreme ce conservanţii din a doua categorie, pe care îi regăsim în alimentele procesate sunt responsabili de o mulţime de probleme de sănătate care se ivesc de-a lungul timpului, în funcţie de dieta aleasă, începând cu banalele dureri de cap şi încheind cu probleme mult mai grave precum cancerul.

Nu toţi conservanţii sunt însă dăunători, în special cei produşi în medii controlate şi folosiţi în alimente doar în limitele prevăzute de lege. Dar, în cele ce urmează, vă vom prezenta o listă a acestor substanţe şi efectele secundare pe care le pot produce.

6 http://www.lyla.ro/

166

Lista conservanţilor dăunători Benzoaţii (Benzoatul de sodiu, E 211 şi benzoatul de potasiu, E 212) sunt folosiţi ca

şi conservanţi pentru saramuri, făină, margarină, piureurile de fructe, sucurile de fructe, bere etc. şi pot produce alergii sau afecta creierul.

Bromaţii (Bromat de potasiu, E 924) sunt substanţe conservante cel mai des întâlnite în făină şi pâine, care distrug nutrienţii şi pot cauza diaree.

Butilhidroxianisol şi butilhidroxitoluen (BHA şi BHT – E 320 şi E 321) sunt antioxidanţii sintetici despre care în urma cercetărilor s-a stabilit că pot cauza cancer la cobaii testaţi. Cu toate acestea, nu s-a putut stabili dacă sunt dăunători în acest sens şi oamenilor. BHA şi BHT sunt folositi în general la produsele din carne, la alimentele coapte, la snacksuri şi bere.

Mono şi digliceridele sunt folosite pentru a păstra alimente precum prăjiturile, torturile, plăcintele, pâinea, legumele ambalate în sos sau margarină. Dintre efectele secundare ale acestora putem aminti, printre altele, problemele de sănătate ce pot apărea la nou născuţi sau cancerul, la persoanele adulte.

Galatul de propil (E 310) este un conservant folosit de asemenea la produsele din carne, produsele care conţin legume, uleiuri, gumă de mestecat etc. şi este avut în vedere pentru problemele pe care le poate cauza nou născuţilor şi ficatului.

Sulfiţii (sulfit acid de sodiu <bisulfit de sodiu>, E 222 sau metabilsufit de sodiu <disulfit de sodiu>, E 223) sunt cei mai folosiţi conservanţi pentru fructele din compot, fructele uscate, conservele de măsline sau ardei, siropul de porumb sau vin. Pot fi responsabili de durerile de cap, durerile din articulaţii, palpitaţii ale inimii, alergii şi chiar cancer.

Nitratul de sodiu (E 251) este folosit cu precădere în produsele din carne sărată şi conservele de carne. Este suspect de provocarea cancerului stomacal, iar ca o curiozitate, în Germania şi Norvegia a fost interzis, fiind clasificat ca şi toxină.

Acidul citric (E 330) care este produs artificial folosindu-se acid sulfuric, poate cauza atacuri astmatice şi reacţii alergice. Cu toate acestea, acidul citric natural poate fi considerat un conservant fără reacţii adverse.

Carboximetilceluloza (E 466) este un stabilizator care este folosit cu precădere în dressinguri de salate, creme şi laptele din ciocolată şi poate produce tulburări digestive precum vomă, indigestie, colici abdominale.

Considerăm că am reuşit să atingem obiectivele stabilite la începutul lucrării, prin prisma faptului că analizele efectuate relevă o stare de fapt care este pe cât de acută şi actuală, pe atât de gravă. Omenirea tinde să evidenţieze cu emfază elanul ştiinţific şi descoperirile tehnologice, dar constată că provocările prezentului nu sunt nicidecum uşoare şi de trecut cu vederea. O lume super tehnologizată, cu pretenţii de organism unitar, care militează pentru uniune şi globalizare, nu poate ignora faptul că ţările G 8 consumă 75-80 % din resursele planetei.

Un studiu comandat de Organizaţia Naţiunilor Unite arată că, anual, sunt aruncate la gunoi aproximativ 1,3 miliarde de tone de alimente, adică 33 % din totalul producţiei. Asta în timp ce aproape 925 miloane de locuitori ai planetei nu au ce mânca. Acelaşi studiu arată că, în ţările subdezvoltate, oamenii aruncă mâncarea din cauza unei infrastructuri slabe. În ţările dezvoltate însă, studiile arată că atât comercianţii, cât şi cumpărătorii, se grăbesc să ducă la gunoi mâncarea, deşi termenul de valabilitate nu a expirat.

167

Statistica pe regiuni elaborată de F.A.O., ce evidenţiază distribuţia oamenilor care

nu-şi pot întreţine necesarul minim de calorii/zi, fiind consideraţi astfel subnutriţi7. Dar globalizarea aduce şi un număr foarte mare de aspecte benefice. În condiţiile

economiei de piaţă, caracterizată printr-o ofertă de bunuri, inclusiv alimentare, se manifestă o concurenţă acerbă între producători şi comercianţi în ceea ce priveşte satisfacerea la un nivel cât mai ridicat a cerinţelor consumatorilor, dar fără de care realizarea eficienţei economice şi în final a profitului, este puţin probabilă.

Pe o piaţă concurenţială de o astfel de anvergură, consumatorii urmăresc nu numai caracteristicile generale şi particulare ale gamei sortimentale existente, ci şi posibilităţile pe care le au în legătură cu alegerea unor bunuri alimentare de calitate şi care prezintă siguranţă în consum. Altfel spus, îi preocupă într-o măsură din ce în ce mai mare problemele legate de garantarea calităţii bunurilor pe care le achiziţionează, precum şi responsabilităţile care revin acelor operatori economici ce se fac vinovaţi de producerea şi comercializarea unor produse care le pot afecta sănătatea sau interesele economice imediate şi pe termen lung.

Când vorbim despre alimente este obligatoriu să ne punem şi problema perisabilităţii acestora, iar contextul globalizării ne permite astăzi să găsim sfeclă roşie şi banane în ţări unde acestea nu se produc în mod natural.

În vederea obţinerii unor profituri considerabile, companiile producătoare au un interes crescut în a prelungi durata termenelor de valabilitate a produselor lor, câteodată chiar alterând compoziţia chimică, naturală a alimentelor.

În aceste condiţii, problematica legată de asigurarea calităţii bunurilor alimentare, de-a lungul întregului lanţ alimentar, capătă o importanţă deosebită. Astfel, trebuie precizat că, deoarece agenţii economici nu apelează întotdeauna la practici dintre cele mai oneste, este necesară intervenţia organismelor de stat sau internaţionale- prin intermediul diverselor reglementări (legi, norme, standarde etc.) – în ceea ce priveşte impunerea unor cerinţe specifice pe întreg circuitul alimentar, care să dea încredere

7 http://www.fao.org/

168

consumatorilor că bunurile pe care le achiziţionează nu le vor afecta siguranţa, sănătatea şi interesele lor legitime.

Nu în ultimul rând, spunem că o piaţă pe care circulă bunuri alimentare de calitate şi sigure în consum va avea un potenţial pozitiv semnificativ şi în legătură cu participarea cu succes a operatorilor economici care o compun la schimburile internaţionale, având în vedere că, astăzi, dezvoltarea economică decupată din contextul globalizării nu mai este de conceput.

Siguranţa alimentelor nu poate deveni un fapt real decât dacă ea constituie o responsabilitate a tuturor celor implicaţi în domeniul alimentar, de la producători la consumatori. De-a lungul lanţului alimentar sunt implementate diverse proceduri şi mecanisme de control, care se asigură că alimentele care ajung pe masa consumatorului sunt comestibile şi că riscul contaminării este redus la minim, în aşa fel încât populaţia să fie mai sănătoasă în urma beneficiilor aduse de alimente sigure şi sănătoase.

Totusi, riscul zero în alimentaţie nu există şi trebuie să fim conştienţi de faptul că cea mai bună legislaţie şi cele mai bune sisteme de control nu ne pot proteja întru totul împotriva celor care au intenţii ascunse.

Interesul din ce în ce mai crescut arătat de comunitatea internaţională în privinţa problematicii ne dă speranţe în găsirea unor soluţii satisfăcătoare şi GLOBALE asupra problematicii. Reuniunea G 20 din iunie 2011 şi declaraţia fermă a membrilor de a suplimenta efortul de susţinere a securităţii alimentare atât pe termen scurt, cât şi pentru un orizont mediu şi lung nu poate fi decât îmbucurătoare. Dacă cele mai puternice state ale lumii pot pune deoparte interesele particulare în vederea identificării variantelor optime de acţiune, este posibil să vedem, pe viitor, statistici în scădere în privinţa populaţiei afectate de criza alimentelor. Rămâne însă de văzut dacă aceste declaraţii nu au fost totuşi colorate de discursuri politicianiste sub aspect diplomatic.

BIBLIOGRAFIE 1. Voinov-Kohler, Julliette, La sécurité globale: Une approche exhaustive de

menaces envers la sécurité de l’individ, http://www. deza.admin.ch/ ressourses/deza.product-f_337.pdf

2. *** Studii de securitate şi apărare, vol. 2, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, 2005.

3. Revista Science – februarie 2010. 4. http://hdr.undp.org/en/ 5. http://www.fao.org/ 6. http://www.lyla.ro/ 7. http://www.wfp.org/

169

RELOCAREA REFUGIAŢILOR, O PROVOCARE ÎN ACŢIUNEA COORDONATĂ A COMUNITĂŢII INTERNAŢIONALE

PENTRU PROMOVAREA SECURITĂŢII UMANE

Relocarea refugiaţilor într-o ţară terţă reprezintă o soluţie durabilă pentru

aceştia şi, în multe cazuri, unica pentru asigurarea integrităţii lor fizice şi a unei locuinţe permanente. Deşi reîntoarcerea voluntară în ţara de origine rămâne soluţia preferată de refugiaţi, conflicte recurente sau teama de persecuţii îi opreşte să se întoarcă. În acelaşi timp, crize noi creează un număr tot mai mare de refugiaţi, aceştia devenind captivi în zone în care posibilităţile de ajutor sunt reduse, situaţia politică este instabilă, iar condiţiile de adăpost sunt inumane.

Cuvinte-cheie: securitate umană, siguranţa individului, refugiat, relocare de

urgenţă, azil

Securitatea umană este un concept care, în ultimii zece ani, s-a bucurat de un sprijin remarcabil pe plan internaţional, mai ales în cercurile doctrinare sau practice care susţin abordarea dezvoltării umane întemeiate pe respectul drepturilor omului. Noţiunea este, de asemenea, o combinaţie interesantă între viziunea umanitară şi conceptul de securitate, într-un moment în care Uniunea Europeană evaluează, cu atenţie, viitorul politicii comune de azil. Securitatea umană a avut, bineînţeles, parte şi de critici, mai ales din partea mediilor de securitate care şi-au exprimat teama că limitele conceptului sunt prea largi. Dar, citând-o pe doamna Kumin, „echilibrul între protecţia refugiaţilor şi controlul migraţiei“ este foarte fragil1. „Metafora echilibrului“, referindu-ne la Uniunea Europeană – „poartă cu ea, în acest caz, tensiunea între drepturile individuale şi suveranitatea statului“. Cunoaştem cu toţii că proporţiile sunt rareori în echilibru şi, pentru a le apropia, este nevoie să facem cele mai bune alegeri.

Valoarea conceptului de securitate umană constă în faptul că oferă marja necesară pentru a reconsidera şi remodela esenţa securităţii şi a provocărilor referitoare la protecţie. Poate, de asemenea, să asigure răspunsuri pentru unele deficienţe de protecţie în dreptul internaţional, inclusiv referitoare la refugiaţi. Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare a prezis în celebrul său Raport din 1994 că „ideea de securitate umană va revoluţiona probabil societatea în secolul XXI“.

Astăzi, siguranţa individului – securitatea umană – a devenit o nouă dimensiune a securităţii internaţionale, un nou imbold pentru acţiunea globală şi o valoare esenţială a operaţiilor ONU.

Cadrul securităţii umane presupune multilateralism, cooperare internaţională şi interdependenţă. Recunoaştem că ameninţările care afectează securitatea umană trec dincolo de graniţele naţionale, iar aceste nevoi trebuie să fie luate în considerare atunci când se caută soluţiile. Ignorate, cazurile de insecuritate umană pot deveni provocări pentru noi toţi. Persoanele strămutate intern pot deveni rapid refugiaţi. Refugiaţii în situaţii de acest gen pot deveni migranţi ilegali sau pot fi recrutaţi de grupări armate şi angrenaţi în conflicte. Nicio ţară nu poate rezolva singură aceste provocări. Acţiunea

1 Judith Kumin, Disentangling Refugee Protection from the (European) Migration Control Web, 2008 (J. Kumin este director al Biroului Regional pentru Europa, U.N.H.C.R.).

170

coordonată a comunităţii internaţionale este necesară pentru a transpune acest concept, atât de relevant pentru secolul al XXI-lea, în acţiuni concrete.

U.N.H.C.R. este Agenţia Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (numele complet fiind Biroul Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi). Agenţia a fost creată de Adunarea Generală ONU în 1950, însă şi-a început activitatea la 1 ianuarie 1951. Statele care încă îşi reveneau în urma devastărilor aduse de cel de-al Doilea Război Mondial doreau să se asigure că beneficiază de o organizaţie puternică şi eficientă, care să se preocupe de – sau să „protejeze“ – refugiaţii în ţările în care aceştia au solicitat azil. U.N.H.C.R. a fost, de asemenea, însărcinat cu asistarea guvernelor în vederea descoperirii unei „soluţii durabile“ pentru refugiaţi.

Ocazional, datorită expertizei sale, U.N.H.C.R. i-a fost recunoscut şi acordat un rol mai cuprinzător. De exemplu, în anii '90, U.N.H.C.R. a organizat cea mai mare operaţiune la nivel mondial, de evacuare aeriană ca parte a operaţiilor sale de asistenţă a populaţiilor sub asediu, cât şi a celor deplasate, în Bosnia şi Herţegovina. Mai recent – deşi nu se implică în mod obişnuit în asistenţă umanitară în caz de dezastre naturale – U.N.H.C.R. a lansat operaţii majore după tsunami-ul din Asia din 2004 şi cutremurul din Pakistan din 2005. În ambele cazuri, proporţiile covârşitoare ale distrugerilor au determinat implicarea tuturor agenţiilor majore care puteau oferi asistenţă, pe primul loc aflându-se nevoia de asistenţă în ridicarea de adăposturi şi tabere – operaţiuni în care U.N.H.C.R. este specializată.

Relocarea refugiaţilor din prima ţară care le-a oferit azil într-o ţară terţă este una dintre singurele soluţii viabile pentru a le asigura integritatea fizică şi a le da şansa de a-şi trăi viaţa într-un mediu paşnic. La nivel global, însă, discrepanţa dintre nevoile de relocare şi spaţiile disponibile este tot mai mare, iar eforturile ţărilor dezvoltate sunt limitate şi concentrate într-un număr redus de ţări. UE, deşi recunoaşte gravitatea problemei, eşuează în crearea unei poziţii comune, eşec ce şubrezeşte totodată şi politica europeană în materie de azil şi, prin aceasta, politica externă în general.

Un refugiat este o persoană care „datorită unei temeri bine întemeiate de persecuţie din cauza rasei, religiei, naţionalităţii, apartenenţei la un grup social sau opiniei politice, se află în afara statului a cărei cetăţenie o deţine şi nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu doreşte să se pună sub protecţia respectivului stat…“.

Fugind de persecuţie şi conflicte, deseori ducând cu ei doar câteva haine, refugiaţii sunt separaţi de tot ce le este apropiat – familie, prieteni, comunitate şi cultură. Cu alte cuvinte, de siguranţa căminului lor. Pentru un refugiat, pierderea acestei certitudini poate echivala cu pierderea propriei identităţi. Ziua Mondială a Refugiatului, sărbătorită anual la 20 iunie, reprezintă un prilej pentru oamenii de pretutindeni de a-şi îndrepta privirea spre această categorie de oameni, pentru a-i cunoaşte şi a le înţelege drama prin care trec.

Practica acordării azilului persoanelor care fug în alte ţări din cauza persecuţiei este unul dintre cele mai vechi semne ale civilizaţiei. Referiri la această practică au fost descoperite în texte scrise cu 3.500 de ani în urmă, în timpul formării marilor civilizaţii din Orientul Mijlociu, precum hitiţii, babilonienii, asirienii şi egiptenii. După mai mult de trei milenii, protejarea refugiaţilor a devenit mandatul principal al Agenţiei ONU pentru Refugiaţi, U.N.H.C.R.

Modelele actuale de migraţie globală au o complexitate specială, implicând nu doar refugiaţii, dar şi milioane de migranţi economici în căutarea unei vieţi mai bune – precum şi traficanţi de persoane „călăuze“ care au construit afaceri de milioane de

171

dolari abuzând de dorinţa de mai bine şi de disperarea multora dintre cei care cred că nu mai pot traversa graniţa în niciun alt fel.

Refugiaţii şi migranţii sunt grupuri fundamental diferite şi din această cauză sunt tratate foarte diferit în dreptul internaţional modern – chiar dacă deseori modalitatea de călătorie este aceeaşi. Migranţii, în special cei economici, aleg să plece cu scopul de a îmbunătăţi speranţele de viitor pentru ei şi familiile lor. Refugiaţii sunt forţaţi să plece pentru a-şi salva viaţa sau pentru a-şi păstra libertatea.

Refugiaţii care fug de război sau persecuţie se află deseori într-o situaţie vulnerabilă. Aceştia nu beneficiază de protecţie din partea propriului stat – de cele mai multe ori propriul guvern este cel care îi ameninţă cu persecuţia. Dacă alte state nu le permit intrarea şi nu îi asistă odată ajunşi pe teritoriul acestora, atunci acest lucru poate echivala cu condamnarea lor la moarte – sau la o viaţă intolerabilă, în ilegalitate, fără viitor şi fără drepturi. Nici măcar persoanele forţate să-şi părăsească domiciliul din cauza inundaţiilor, cutremurelor şi altor dezastre naturale nu se află în aceeaşi situaţie. De obicei, guvernul acestora le oferă sprijin. În consecinţă – indiferent cât de mari ar fi nevoile lor în materie de hrană, adăpost şi asistenţă medicală – aceştia nu pot fi consideraţi în mod normal refugiaţi şi nu au nevoie de azil.

În timpul afluxurilor masive de refugiaţi (deseori ca rezultat al conflictelor sau al violenţei generalizate şi nu al persecuţiei individuale), nu există – şi nici nu va exista – posibilitatea organizării de interviuri individuale pentru azil pentru toate persoanele care trec frontiera. De obicei, acest lucru nici nu este necesar întrucât în asemenea circumstanţe, motivul pentru care aceştia au fugit este evident.

Cele două mari grupuri – refugiaţii şi migranţii economici – sunt deseori confundate şi foarte des tratate în acelaşi mod: cu lipsă de încredere, uneori cu ură şi respingere făţişă. Dreptul internaţional menit să protejeze refugiaţii se află sub o presiune foarte mare.

Controalele la frontieră sunt în mod constant întărite şi efectuate cu stricteţe din ce în ce mai mare. Scopul este de a nu permite intrarea migranţilor ilegali şi de a îmbunătăţi securitatea – lucruri pe care statele sunt perfect îndreptăţite să le facă. Însă, printre cei care suportă consecinţele se pot afla şi refugiaţi, iar în cazul acestora, imposibilitatea de a intra într-o ţară sigură poate duce în unele cazuri la tortură sau îi poate costa viaţa. Acesta este motivul pentru care distincţiile juridice sunt importante.

Majoritatea călăuzelor nu fac deosebirea între refugiaţi şi migranţi – aceştia pur şi simplu transportă pe oricine poate plăti. În ultimii ani, acest aspect a devenit parte din problema generală. Toate călăuzele beneficiază de pe urma înăspririi condiţiilor de trecere a frontierei, astfel încât graniţe mai puternice şi restricţii mai mari privind acordarea vizelor au făcut ca mai mulţi oameni – atât refugiaţi, cât şi migranţi economici – să ajungă în mâinile călăuzelor.

Înainte de Revoluţie, românii înşişi erau refugiaţi. Unii au pornit în călătorii periculoase şi şi-au căutat libertatea în alte ţări. Alţii au rămas să se confrunte cu persecuţiile zilnice ale unui regim absurd, refugiindu-se în propria conştiinţă şi în speranţa unei schimbări.

După Decembrie 1989, toţi românii au fost martorii generozităţii, valuri de sprijin, simpatie şi dorinţă de a ajuta au venit din întreaga lume, asigurând ajutor şi asistenţă pentru recâştigarea spiritului nostru umanitar, un element esenţial pentru definirea modului nostru de înţelegere a securităţii umane.

Gravele probleme umanitare necesită rezolvare peste tot în lume. România înţelege perfect această nevoie de solidaritate internaţională şi sprijină pe deplin cei trei piloni ai cooperării multilaterale promovaţi de ONU – pacea şi securitatea internaţionale, drepturile omului şi libertăţile fundamentale, dezvoltarea durabilă. Însăşi noţiunea de

172

azil se află în prezent într-un proces de evaluare pentru a fi suficient de flexibilă, astfel încât să asigure spaţiul de protecţie necesar şi să răspundă vechilor şi noilor provocări prin soluţii solide.

Centrele de Tranzit în Regim de Urgenţă sunt primul exemplu al unei schimbări majore la nivel global, promovând un mecanism de răspuns sistematic, acela de a evacua persoanele supuse unui anumit risc într-o altă ţară, înainte de relocare. Reprezintă o nouă cale, însă una în care se regăsesc, într-o manieră eficientă şi armonioasă, vechiul sistem de protecţie a refugiaţilor, precum şi noua abordare, menită să protejeze persoanele ameninţate de procedura de returnare şi de alte probleme grave privind protecţia.

Asistăm, într-adevăr, la o mutaţie a paradigmei activităţii U.N.H.C.R., pentru că relocarea de urgenţă reprezintă, în final, o formă de promovare a securităţii umane: înlăturarea ameninţărilor asupra indivizilor prin aducerea lor într-un spaţiu sigur. Protecţia refugiaţilor este definită tot mai mult în termenii securităţii lor personale, decât prin prisma procedurilor de azil. Centre de acest fel oferă un spaţiu umanitar sigur şi protejat, asigurând refugiaţilor o securitate care determină o schimbare vitală în vieţile lor. Indiferent dacă vorbim de Timişoara, Hummene (Slovacia) sau Manila, aceste centre dovedesc că securitatea umană este mai mult decât un concept abstract, este o doctrină emergentă eficientă, cu o aplicare concretă.

Securitatea refugiaţilor a devenit din ce în ce mai problematică în condiţiile restrângerii spaţiului umanitar. Refugiaţii sunt deseori găzduiţi în zone relativ apropiate de conflictele care i-au dezrădăcinat. Unele astfel de zone le reamintesc exact de motivele pentru care au fugit din ţara de origine. Unii sunt expuşi la ameninţări fizice, de la infracţionalitate simplă la abuzuri sexuale, recrutări forţate, omucideri.

Printre efectele pozitive previzibile ale relocării temporare într-o facilitate de tranzit în regim de urgenţă, se numără protecţia imediată şi efectivă a unei persoane sau a unui grup anume de persoane; o formă concretă de partajare a responsabilităţii; interviuri desfăşurate într-un mediu sigur; încurajarea pentru mai multe state să se implice în procesul de relocare.

Autorităţile statelor de azil deseori nu dispun de mijloacele prin care să asigure securitatea acestor refugiaţi şi U.N.H.C.R. trebuie să identifice soluţii alternative. Aceste centre reprezintă noi instrumente umanitare care deja marchează o diferenţă în vieţile a numeroşi refugiaţi.

Evaluarea Necesităţilor la nivel Mondial2 (Global Needs Assessment) creată de UNHCR indică o realitate caracterizată de lipsuri majore, grave, ale protecţiei, inclusiv nevoi de bază, precum adăpost, îngrijire medicală, educaţie, securitate alimentară sau măsuri care să prevină violenţa sexuală. Această realitate este copleşitoare.

Aceste centre de tranzit în regim de urgenţă sunt exemple de parteneriat internaţional. Ar fi extrem de dificil să funcţioneze fără cooperarea activă a unui număr considerabil de parteneri – state de relocare, OIM, UNHCR, ONG-uri, actori privaţi – care asigură resursele necesare şi angajamentul pentru a face ca aceste mecanisme de protecţie să funcţioneze corect.

Într-un context economic dificil, instrumentele umane şi umanitare nu mai sunt atât de puternice şi uneori putem găsi doar soluţii intermediare, aplicăm mecanisme vechi pentru a ameliora situaţia restrângerii spaţiului umanitar din ultimii ani.

Doar puţine state UE desfăşoară programe formale de relocare, iar la nivel colectiv UE relochează doar o mică parte a refugiaţilor. UE poate şi trebuie să facă mai multe în

2 http://www.unhcr.org/pages/4a1bede134.html

173

acest sens şi, de aceea, România s-a alăturat altor state europene care au instituit deja programe de relocare. De asemenea, pentru noi, calitatea de membru al Grupului Statelor de Relocare şi adăugarea contribuţiei noastre la eforturile colective ale acestui grup de a compensa diferenţa între numărul de refugiaţi identificaţi de U.N.H.C.R. ca necesitând relocare şi locurile de relocare disponibile constituie o veritabilă oportunitate.

Relocarea refugiaţilor într-o ţară terţă reprezintă o soluţie durabilă pentru aceştia şi, în multe cazuri, unica pentru asigurarea integrităţii lor fizice şi a unei locuinţe permanente. Deşi reîntoarcerea voluntară în ţara de origine rămâne soluţia preferată de refugiaţi, conflicte recurente sau teama de persecuţii îi opreşte să se întoarcă. În acelaşi timp, crize noi creează un număr tot mai mare de refugiaţi, aceştia devenind captivi în zone în care posibilităţile de ajutor sunt reduse, situaţia politică este instabilă, iar condiţiile de adăpost sunt inumane.

La nivel global, discrepanţa dintre nevoile de relocare şi spaţiile disponibile este tot mai mare de la un an la altul, după cum atenţiona Înaltul Comisar pentru Refugiaţi (Î.C.R.), Antonio Guterres. Pentru 2010, estimările multianuale ale Î.C.R. arătau că 747.000 de persoane trebuie relocalizate, iar pentru 2011 cifrele sunt şi mai îngrijorătoare: peste 805.000 persoane. Situaţia este şi mai gravă ţinând cont de faptul că, anual, spaţiile pentru relocare oferite de către statele dezvoltate nu depăşesc, cumulat, 80.000 de locuri.

Problema escalează la o analiză mai atentă: în prezent, 90 % dintre refugiaţii relocalizaţi sunt admişi în Statele Unite ale Americii, Canada şi Australia, primele două ţări menţionate stabilind un exemplu prin admiterea a 75.000 de refugiaţi anual. Aceasta în condiţiile în care doar 21 de state implementează programe de relocare la nivel global. Mai mult, la nivel european sunt alocate anual 4.500 locuri pentru refugiaţi ce au nevoie de relocare, iar dintre acestea 1.900 sunt oferite de către Suedia, deşi 15 ţări europene (12 state membre ale UE plus Elveţia, Islanda şi Norvegia) participă la astfel de programe, anual sau ad-hoc. Procentual, UE acoperă doar 6,7 % din numărul total de refugiaţi relocaţi anual, un număr mult prea mic atât pentru a arăta spirit de solidaritate internaţională, cât şi pentru a contribui la conturarea unei politici externe coerente şi coezive.

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam în anul 1999, UE a pus bazele unui Sistem European Comun de Azil, al cărui scop principal este realizarea unei convergenţe progresive în chestiuni de azil, prin stabilirea unor standarde minime comune, prin crearea unei proceduri comune de azil şi a unui statut uniform, precum şi prin consolidarea cooperării practice. Comisia Europeană a subliniat deseori nevoia UE de a se angaja mai intens în relocarea refugiaţilor şi de a integra relocarea în politica externă a UE în general, şi în cea în materie de azil în particular. Din păcate, retorica nu concordă cu realitatea: doar câteva state membre3 implementează programe de relocare de refugiaţi4 la o scală mică şi, totuşi, cu diferenţe majore între ele, fără coordonare şi cu rezultate neînsemnate.

Belgia, Germania, Italia şi Luxemburg au oferit punctual posibilitatea relocalizării, în general într-un număr limitat de situaţii, în special pentru anumite cazuri de urgenţă prezentate de I.C.R. Recent, Germania a fost de acord să reinstaleze 2.500 de refugiaţi irakieni din Siria şi Iordania şi probabil va introduce un program anual începând cu 2011.

3 Bulgaria, Cehia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Irlanda, Olanda, Portugalia, România, Spania şi Suedia. 4 A nu se confunda cu relocarea de refugiaţi dintr-un stat membru în altul.

174

Portugalia, Franţa, Cehia şi România au decis să implementeze astfel de politici relativ târziu (2007-2008), în majoritatea cazurilor ca un program pilot. Polonia, Slovacia şi Ungaria, printre alte state, au decis să participe în cadrul unui proiect comun de relocare, implementat de către Î.C.R., Organizaţia Internaţională pentru Migraţie (O.I.M.) şi International Catholic Migration Commission (Comisia Internaţională Catolică pentru Migraţie), dar proiectul nu are o componentă de relocare per se. În acest context, Comisia Europeană a publicat o Comunicare către Consiliul şi Parlamentul European privind crearea unui Program Comun de Relocare pentru întreaga Uniune, al cărui singur merit este stabilirea unui mecanism financiar în cadrul Fondului European pentru Refugiaţi (F.E.R.) pentru a acoperi costurile de relocare suportate de statele care întreprind astfel de activităţi.

Demersul Comisiei este lăudabil, dar pare rezultatul unui compromis al unor state care nu reuşesc să adopte o poziţie comună în privinţa politicii UE, fapt ilustrat foarte bine prin primul principiu care ar ghida un posibil plan comun de relocare: participarea pe bază de voluntariat a statelor membre în cadrul acestui program. În contrast cu declaraţiile de solidaritate umanitară, nevoile urgente de relocare, mai ales în zone de conflict cum ar fi Irak, sau nevoia construirii unei poziţii comune în materie de azil, acest principiu pare să condamne viabilitatea unui astfel de plan.

Cu toate acestea, F.E.R. finanţează proiecte, precum cel menţionat, în care state membre neimplicate în programe de relocare pot să testeze ad-hoc posibilitatea introducerii unui astfel de proiect. Chiar dacă Parlamentul European a răspuns comunicării Comisiei cu o rezoluţie privind crearea unui program de relocare şi oricât de meritorii ar fi astfel de iniţiative, progresul este marginal, iar luările de poziţie concrete sunt nesustenabile. Cehia a anunţat recent că nu poate continua programul de relocare şi în 2011, pe fondul impactului profund al crizei financiare globale, Ungaria a promis introducerea unei cote anuale de relocări pe teritoriul său începând cu 2011, fără a detalia nivelul cotei sau dacă acest lucru va atrage după sine şi introducerea unui program de relocare. Polonia şi Slovacia manifestă interes pentru astfel de programe, dar nu sunt pregătite pentru efortul financiar pe care acestea îl presupun. Înaltul Comisar pentru Refugiaţi propune ca soluţie creşterea numărului de ţări care oferă oportunităţi de relocare, opinie întărită şi de către Suedia, care îşi declară dezamăgirea faţă de eforturile la nivel european, exemplificând concret discrepanţele din Uniune.

Multe eforturi separate şi rareori coordonate ştirbesc eforturile UE de creare a unui program comun de relocare şi descalifică, în general, politica comună de azil. Iniţiative care să conecteze toate aceste poziţii vin mai degrabă din partea organizaţiilor interna-ţionale – este drept, cu finanţare europeană în proporţie de 90 % – şi totuşi statele participante îşi declară imposibilitatea de a contribui cu restul de 10 %. Din păcate, astfel de iniţiative nu conturează o poziţie comună a Statelor Membre, în timp ce participarea lor pare tot mai mult un caz de tip free rider.

În 2008, România s-a înscris pe harta globală a ţărilor care oferă posibilităţi de relocare refugiaţilor, prin încheierea unui acord tripartit cu Î.C.R. şi O.I.M. privind crearea la Timişoara a unui Centru de Tranzit în Regim de Urgenţă. Centrul oferă adăpost temporar refugiaţilor ce trebuie să părăsească urgent prima ţară de azil din cauza ameninţărilor ce le pun viaţa în pericol (riscul de a fi repatriaţi în ţara în care au fost persecutaţi sau condiţiile instabile, inumane şi periculoase în care se găsesc). Acesta este primul astfel de proiect la nivel global, fiind recunoscut ca model de bună practică de către comunitatea internaţională.

175

În continuarea acestei mişcări strategice, prin Hotărârea de Guvern nr. 1.596/2008, România a devenit începând cu acelaşi an şi stat de relocare în cadrul unui program cu finanţare europeană, cu o cotă anuală de 40 de refugiaţi. În mod practic, însă, doar în 2010 a sosit în ţară un prim grup de refugiaţi, 38 de cetăţeni din Myanmar, transportaţi dintr-o tabără de refugiaţi din Malaezia. Desigur, numărul de persoane relocate este infim în comparaţie cu nevoile globale, dar ţinând cont de faptul că România este o ţară emergentă în domeniu, de limitele impuse de F.E.R., dar şi de costurile ridicate pentru astfel de procese, strategia adoptată a fost una de succes. Rămâne de văzut dezvoltarea ulterioară a programului, dar din punct de vedere strategic, la nivelul UE, România ar trebui să profite de poziţia competitivă dobândită şi să se erijeze într-un avocat al unui program european comun de relocare.

România a hotărât să primească refugiaţi fugiţi din calea conflictelor din Libia, care urmează să fie relocaţi prin intermediul Centrului de Tranzit în Regim de Urgenţă administrat de Oficiul Român pentru Imigrări. În timpul detenţiei din Libia aceştia au fost expuşi unor abuzuri grave, chiar şi torturii, după ce în prealabil fugiseră din Eritreea pentru a evita serviciul militar, care se desfăşoară pe o perioadă nelimitată.

La mijlocul lunii februarie 2011, revoltele care au zguduit multe părţi ale lumii arabe au izbucnit şi în Libia, iar mulţi cetăţeni africani au devenit ţinte aleatorii ale unor libieni, fiind abuzaţi fizic sau chiar ucişi. Astfel, cetăţenii africani, inclusiv refugiaţii de aceeaşi origine care trăiesc în Libia se află sub ameninţare din cauza furiei populare faţă de presupusa folosire de către Muammar Gaddafi a mercenarilor subsaharieni la înăbuşirea protestelor populare.

Drept urmare, un număr considerabil de refugiaţi africani au fost nevoiţi să fugă pentru a doua oară în viaţă. Astfel, din Libia au fost transferaţi temporar la tabăra Shousha, aflată în Tunisia, la 4 kilometri de graniţă cu Libia, unde erau total dependenţi de asistenţa umanitară.

Tabăra Shousha a fost înfiinţată de către U.N.H.C.R., în cooperare cu autorităţile locale şi cu alte agenţii umanitare, pentru a găzdui până la 20.000 de persoane. Situată într-o zona semiaridă, cu clima deşertică, unde mediul abia poate susţine populaţia locală, tabăra este adesea expusă furtunilor de nisip insuportabile. Condiţiile de trai sunt dure şi nu presupun ducerea unei vieţi demne.

Din februarie, peste 500.000 de persoane au scăpat de violenţele din Libia fugind spre ţările vecine, cum ar fi Tunisia, Egipt, Niger, Algeria, Ciad şi Sudan. Tunisia a primit aproape jumătate dintre aceştia, demonstrându-şi asistenţa prin faptul că populaţia locală şi-a pus locuinţele la dispoziţia sutelor de familii ce fug de conflict.

U.N.H.C.R. facilitează doar relocarea refugiaţilor care nu pot rămâne în prima ţară de azil, făcând apel la ţările industrializate, în special din Europa, pentru a oferi mai multe locuri de relocare celor mai vulnerabili dintre refugiaţi.

Dacă războiul civil continuă, comunitatea internaţională s-ar putea confrunta cu un val de milioane de refugiaţi din Libia. La relocarea acestora ar putea contribui atât cele cinci ţări europene care au mai preluat refugiaţi de la C.T.U. – Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda şi Marea Britanie, cât şi alte ţări care au programe de relocare.

Numărul de solicitanţi de azil din lumea industrializată a continuat să scadă în 2010, ajungând la aproape jumătate din nivelul înregistrat la începutul secolului al XXI-lea, a afirmat U.N.H.C.R. într-un raport emis în martie 2011.

Un număr total de 358.800 de cereri de azil au fost depuse în 44 de naţiuni industrializate anul trecut, fiind înregistrată o scădere de 5 % faţă de 2009, potrivit raportului anual al agenţiei pentru refugiaţi a ONU privind tendinţele legate de azil.

176

Această cifră a fost cu 42 % mai scăzută decât nivelul din 2001, anul cu cel mai ridicat nivel din ultimul deceniu, când au fost înregistrate aproape 620.000 de cereri.

„Dinamicile globale ale azilului se schimbă. Cererile de azil din lumea industrializată sunt mult mai puţine decât în urmă cu un deceniu, în timp ce nivelurile cresc de la an la an într-un număr mic de ţări“, a declarat Înaltul Comisar al ONU pentru Refugiaţi, Antonio Guterres.

Contrar declinului global, însă, s-a înregistrat o creştere bruscă a numărului de solicitanţi de azil din Serbia (inclusiv Kosovo), ţară situată pe primul loc în tabelul global cu o cotă de 8 % din totalul cererilor depuse în 2010. Aceasta a fost urmată de Afganistan (7 %), China şi Irak cu câte 6 %, Rusia şi Somalia, fiecare cu 5 % din cifra globală, precum şi de Iran (4 %).

„Din punct de vedere al locurilor de origine, cel mai mare grup de solicitanţi de azil din 2010 a fost din Serbia“, a declarat U.N.H.C.R. „Ţara a înregistrat o creştere de 54 % faţă de 2009, când s-a situat pe locul şase. În mod interesant, numărul cererilor de azil din 2010 a fost comparabil cu cel din 2001, la scurt timp după criza din Kosovo“.

În 2010 s-a înregistrat şi o creştere a numărului de cereri din Macedonia, a declarat agenţia pentru refugiaţi a ONU, care a asociat creşterea numărului de solicitanţi de azil din cele două foste republici iugoslave cu decizia UE din decembrie 2009 de a introduce un regim fără vize pentru deţinătorii de paşapoarte sârbeşti şi macedonene.

Statele Unite au rămas naţiunea unde au fost depuse cele mai multe cereri de azil pentru al cincilea an la rând, cu 55.530 de cereri în 2010. Creşterea de 13 % faţă de anul anterior „a fost determinată parţial de creşterea numărului de solicitanţi de azil chinezi şi mexicani“, a afirmat U.N.H.C.R.

Franţa, a doua ţară ca număr de cereri de azil depuse, cu 47.800 de cereri, urmată de Germania, cu 41.330, a cunoscut, de asemenea, o creştere a numărului de solicitanţi de azil, a menţionat agenţia ONU, menţionând numărul mare de solicitări din Serbia şi Macedonia ca fiind un motiv pentru acest lucru.

Suedia, plasată pe locul al şaselea în 2009, a urcat două locuri anul trecut, ajungând pe locul patru din cauza sporirii numărului de solicitări de azil. Cealaltă ţară menţionată printre cele cinci ţări cu cel mai mare număr de cereri de azil primite a fost a Canada, unde numărul de solicitări a scăzut semnificativ în 2010.

Celelalte cinci ţări majore care au primit cereri sunt Marea Britanie, Belgia, Elveţia, Olanda şi Austria. Dintre acestea, doar Belgia a cunoscut o creştere a numărului de solicitanţi de azil.

Actuala opinie publică neutră, chiar favorabilă, creează premisele unei acceptări pozitive în rândul populaţiei faţă de refugiaţi. Printr-o informare corespunzătoare a populaţiei privind motivul venirii refugiaţilor în România, privind nevoile lor specifice şi avantajele pe care le are România ca participant activ în domeniul protecţiei refugiaţilor, opinia publică poate deveni un factor extrem de favorabil integrării refugiaţilor. De asemenea, printr-o reflectare incorectă în mass-media a problematicii refugiaţilor, opinia publică se poate transforma în principalul obstacol în calea integrării, reducând decisiv din impactul politicilor şi programelor de integrare.

177

BIBLIOGRAFIE 1. Delcea, Mihai, Protecţia juridică a refugiaţilor în dreptul internaţional, Editura

Presa Universitară Română, 2005. 2. Kumin, Judith, Disentangling Refugee Protection from the (European)

Migration Control Web, 2008. 3. Malmberg, George, Timp şi spaţiu în migraţia internaţională, 1997. 4. Neag, Mihai-Marcel (coordonator), Arhitecturi de securitate umană în spaţiul

euroatlantic, Sibiu, Editura Techno Media, 2009. 5. *** Centrul de Informare al Comisiei Europene în România

http://www.infoeuropa.ro/ 6. *** Centrul de la Geneva pentru Politica de Securitate, www.gcsp.ch 7. *** Centrul de Studii George C. Marshall, http://www.marshallcenter.org/ 8. *** Centrul European de Studii de Securitate George C. Marshall,

www.marshallcenter.org 9. *** Centrul pentru Studii de Securitate şi Cercetare a Conflictelor,

www.fsk.ethv.ch 10. *** Centrul pentru Studii Internaţionale Strategice, www.csis.org 11. *** EU Observer, http://www.euobserver.com 12. *** Eur Activ, http://www.euractiv.com/ 13. *** Uniunea Europeană on-line, http://europa.eu.int/

178

RĂSPUNDEREA PENALĂ INDIVIDUALĂ ÎN PRACTICA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

În dreptul internaţional, răspunderea penală individuală este o consecinţă directă a încălcării normelor de către persoanele fizice care reprezintă statul, îndeosebi când se comit crime internaţionale sau de către persoanele care acţionează cu titlu personal, când este vorba de alte crime ce se sancţionează potrivit reglementărilor internaţionale cu caracter penal. Acest articol analizează evoluţia şi obiectivele răspunderii penale individuale pentru crimele internaţionale, percepute drept încălcări grave la adresa securităţii umane a cetăţenilor şi comunităţilor de pretutindeni.

Cuvinte-cheie: răspundere, juridic, tribunal, individ, jurisdicţie

În practica relaţiilor internaţionale s-a ridicat adesea problema determinării subiectului răspunderii penale. Cu alte cuvinte, cine trebuie să răspundă din punct de vedere penal pentru săvârşirea unei crime internaţionale? Dreptul roman respingea ideea răspunderii penale a unei persoane juridice, considerată fiind ca o pură ficţiune. În Evul Mediu a avut însă o mare influenţă cu consecinţe practice, ideea capacităţii delictuale a entităţilor, în conformitate cu care puteau fi trase la răspundere penală comunităţile locale, breslele etc. pentru acte penale de rebeliune, de violenţă şi alte fapte comise de membrii lor.

Deşi problema a fost reluată şi ulterior, este astăzi unanim acceptat că numai persoana fizică poate să fie trasă la răspundere penală pentru crimele internaţionale. Teoria răspunderii penale colective, potrivit căreia statele însele puteau răspunde penal, este astăzi considerată ca fiind contrarie principiilor dreptului internaţional. Aşadar, în cazul în care în raporturile internaţionale se săvârşesc fapte penale în numele statului, răspunderea penală nu incumbă statului, ci reprezentanţilor şi agenţilor săi, adică acelora care au ordonat sau executat asemenea infracţiuni1.

Statul poate însă avea şi el o răspundere în legătură cu săvârşirea infracţiunilor internaţionale, dar această răspundere nu ia forma penală, în asemenea cazuri putând fi presupusă răspunderea politică, morală sau materială, după caz. Un caracter asemănător îl are răspunderea statului pentru neluarea, în cazul în care era obligat la aceasta, a măsurilor de prevenire, împiedicare ori sancţionare a infracţiunilor internaţionale comise de persoane particulare, cetăţeni proprii, care nu au însă calitatea de a acţiona în numele statului.

Evoluţia şi recunoaşterea principiului răspunderii penale individuale Răspunderea penală individuală pentru crimele internaţionale a fost, pentru o

perioadă îndelungată, un concept foarte complicat. A devenit o convingere comună faptul că acest concept a fost ferm stabilit în dreptul internaţional ca urmare a hotărârilor Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg şi a Tribunalului Militar Internaţional pentru Extremul Orient (Tribunalul de la Tokio).

Lumea a fost îngrozită de atrocităţile comise în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi, în locul unei răzbunări imediate, a fost făcută o încercare pentru a permite

1 G. Geamănu, Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1977, p. 275.

179

ca soarta celor care au încălcat dreptul umanitar internaţional să fie decisă de judecători independenţi, în baza legii. Declaraţia de la Moscova din 30 octombrie 1943, semnată de preşedintele american Roosevelt, primul-ministru englez Churchill şi premierul rus Stalin, a avut în vedere răspunderea penală individuală pentru autorii crimelor internaţionale.

Cartele Tribunalului de la Nürnberg şi a Tribunalului de la Tokio conţineau

prevederi explicite pentru urmărirea penală a persoanelor fizice. Spre exemplu, art. 6 din Carta Tribunalului de la Nürnberg2 stipula că acesta va avea puterea de a „încerca să pedepsească persoanele care, acţionând în interesul ţărilor axei europene fie ca persoane fizice fie ca membri ai unor organizaţii“, au comis crime împotriva păcii, crime de război şi crime împotriva umanităţii, după cum erau acestea definite de respectiva Cartă. Documentul a făcut în mod specific uz de termenul „responsabilitate individuală“, afirmând existenţa principiului responsabilităţii penale individuale.

Poate că lipsa de referinţă la alte surse în sprijinul existenţei principiului răspunderii penale individuale pentru crimele internaţionale poate fi pur şi simplu explicată prin convingerea judecătorilor că principiile răspunderii penale individuale au fost ferm stabilite în dreptul internaţional la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Drept urmare, hotărârile Tribunalului de la Tokio nu se dovedesc de mare ajutor. Acestea nu dedică prea mult timp unei discuţii cu privire la existenţa principiului răspunderii penale individuale. Constatând că două dintre motivele apărării care contesta jurisdicţia Tribunalului erau: (1) războiul este un act desfăşurat de o naţiune pentru care nu există nicio responsabilitate individuală penală în conformitate cu dreptul internaţional şi (2) dispoziţiile Cartei Tribunalului sunt anterioare legislaţiei şi, prin urmare, ilegale – Tribunalului a hotărât că prevederile Cartei sunt decisive şi obligatorii, Tribunalul având obligaţia de a respinge, printre altele, aceste două motive de apărare. Totuşi, luând în calcul importanţa deosebită a acestor aspecte, Tribunalul a dispus înregistrarea unui aviz în ceea ce le priveşte.

Decizia majorităţii judecătorilor Tribunalului de la Tokio de a nu insista prea mult asupra acestor chestiuni este de înţeles. Cu toate acestea, întrucât exista un dezacord evident cu privire la existenţa unui principiu de răspundere penală individuală în dreptul internaţional după cel de-al Doilea Război Mondial, o examinare mai amănunţită a problematicii ar fi fost benefică3.

Existenţa unui principiu al răspunderii penale individuale pentru crimele internaţionale nu fost stabilită în mod clar în 1945, după cum s-ar putea crede în urma deciziilor Tribunalului de la Nurnberg. Însă, fără a lua în calcul acest fapt, unii cercetători4 consideră că principiul răspunderii penale individuale pentru anumite crime internaţionale a fost instituit, în acea perioadă, prin Tribunalul de la Nurnberg.

Prin urmare, prin Cartele şi hotărârile Tribunalelor de la Nürnberg şi Tokio, conceptul de responsabilitate penală individuală a fost recunoscut şi totodată extins pentru crimele împotriva păcii şi a umanităţii, precum şi pentru crimele de război. Drept consecinţă, disputa privind responsabilitatea penală individuală în dreptul internaţional a fost

2 Charter of the International Military Tribunal at Nürnberg, http://www.icrc.org/ihl.nsf/FULL/ 350?OpenDocument

3 C. Damgaard, Individual Criminal Responsibility for Core International Crimes, Copenhaga, Springer, 2008, pp. 98-105.

4 Ibidem.

180

soluţionată în favoarea recunoaşterii acestui concept. Acest fapt este atestat şi de procesele care au avut loc şi de instrumentele legale internaţionale utilizate după deciziile de la Nürnberg şi Tokio.

După cel de-al Doilea Război Mondial, aliaţii au înfiinţat tribunale militare în zonele de ocupaţie. Este confirmat faptul că, în timpul şi după procesele de la Nurnberg, Statele Unite a condamnat 1.814 persoane din zona de ocupaţie; concomitent, Marea Britanie a condamnat 1.085 de persoane, iar Franţa 2.107, în timp ce numărul de persoane condamnate de Uniunea Sovietică este necunoscut.

Mai mult, Statele Unite au judecat criminali de război în Manila, Yokohama, Kwajalein, Guam şi China. Cel mai celebru caz judecat de o Comisie Militară a Statelor Unite în Manila a fost cel al generalului Yamashita, în chestiunea responsabilităţii pentru ordinele şi dispoziţiile date5.

Numeroşi criminali de război au fost condamnaţi în urma celui de-al Doilea Război Mondial şi în procese interne ale multor state. La sfârşitul anului 1988, 6.500 de persoane fuseseră condamnate în Republica Federală Germania. Franţa a adoptat legi speciale privind crimele de război şi a înfiinţat trei tribunale speciale (Cours de justice, Chambres civiques şi Haute Cour de la justice) după conflagraţia mondială. Cazul celui mai cunoscut proces este, probabil, cel împotriva fostului şef al Gestapoului din Lyon, Klaus Barbie, care a fost judecat pentru crime împotriva umanităţii la aproape 40 de ani după terminarea războiului. În cele din urmă, acesta a fost condamnat la închisoare pe viaţă.

În Austria au fost adoptate o serie de legi constituţionale şi au fost înfiinţate instanţe speciale pentru a judeca crimele de război comise între 1933 şi 1945. Între anii 1945-1955, 13.000 de persoane au fost condamnate. Urmăriri penale în faţa instanţelor naţionale au avut loc, de asemenea, în Danemarca, ocupată de către forţele germane între 9 aprilie 1940 şi 4 mai 1945. În urma eliberării teritoriale, aproximativ 40.000 de persoane au fost arestate în Danemarca. La 12 iulie 1946 a fost adoptată Legea privind pedepsirea criminalilor de război. Ulterior, 77 de criminali de război au fost judecaţi în temeiul acestei legi, 71 dintre pedepsele primite fiind de la cinci ani de închisoare până la pedeapsa cu moartea.

Aceste urmăriri penale la nivel naţional sunt semnificative, deoarece demonstrează acceptarea principiului răspunderii penale individuale pentru anumite crime internaţionale. De mare importanţă este şi numărul de ţări care au adoptat o nouă legislaţie pentru a condamna criminalii de război, printre altele numărându-se Australia, Austria, Canada, Danemarca, Franţa, Olanda, Israel, Marea Britanie sau Norvegia. O parte inerentă a acestei legislaţii a constituit recunoaşterea principiului răspunderii penale individuale pentru crimele de război.

Ultima dintre crimele internaţionale pentru care a fost recunoscut principiul răspunderii penale individuale în dreptul internaţional a fost genocidul. Convenţia din 1948 pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid6 a extins, în dreptul internaţional, noţiunea de crimă pentru care un individ ar putea răspunde penal şi individual pentru a include în mod special şi crima cu genocid.

După cum am menţionat, nu numai că un individ poate fi răspunzător penal şi, astfel, pedepsit pentru comiterea acelui act de genocid, dar el poate fi la fel de

5 M.C. Bassiouni, Crimes Against Humanity in International Criminal Law, Londra, Martinus Nihoff Publishers 1992, pp. 213-214.

6 Convention on the Prevention and Punishment of the Crime of Genocide, disponibil la: http://www.hrweb.org/legal/genocide.html

181

răspunzător şi pentru conspiraţie în vederea comiterii genocidului, incitare directă şi publică la comiterea de genocid, precum şi pentru încercarea de a comite genocid sau complicitate la genocid.

Ar trebui menţionate şi Convenţiile de la Geneva, întrucât şi acestea oferă dovezi de recunoaştere a principiului răspunderii penale individuale pentru crime internaţionale. Deşi convenţiile nu prevăd în mod explicit că un individ poate fi tras la răspundere penală pentru un act echivalent cu o încălcare gravă a oricărei convenţii, tot aceste convenţii prevăd că „Înaltele Părţi Contractante se angajează să adopte legislaţia necesară care să conţină sancţiuni penale eficiente pentru persoanele care comit sau comandă executarea oricăreia dintre aceste grave încălcări ale prezentei Convenţii“7.

După Cartele Tribunalelor de la Nürnberg şi Tokio, aproape 50 de ani aveau să mai treacă până ca principiile răspunderii penale individuale să fie utilizate în contextul unei curţi penale internaţionale ad-hoc. Statutele Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, al Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda şi, mai recent, al Curţii Internaţionale Penale, au jucat un rol semnificativ în reafirmarea principiilor răspunderii penale individuale pentru crimele internaţionale în dreptul internaţional.

Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie prevede că acesta are puterea să acuze persoane responsabile pentru încălcări serioase ale legii umanitare internaţionale comise pe teritoriul fostei Iugoslavii, începând cu 1991. Crimele internaţionale căzând sub jurisdicţia tribunalului sunt specificate ca:

1. nerespectări grave ale Convenţiilor de la Geneva; 2. încălcări ale legilor sau obiceiurilor războiului; 3. genocid; 4. crime împotriva umanităţii. Răspunderea penală individuală se extinde mai departe de persoana care a

comis de fapt crima, până la orice persoană care a plănuit, instigat, ordonat sau a ajutat la planificarea, pregătirea sau executarea crimelor în cauză. Poziţia oficială a oricărei persoane acuzate nu trebuie să absolve persoana de responsabilitatea penală, nici să atenueze pedeapsa.

Clauza ordinului dat de către un superior nu este considerată acceptabilă, dar poate fi luată în calcul pentru diminuarea pedepsei, dacă tribunalul consideră acest lucru just. Totodată, un superior în grad nu va fi scuzat de responsabilitate în cazul unei crime internaţionale comise de un subordonat, dacă superiorul „ştia sau avea motiv să ştie că subordonatul era pe cale să comită asemenea acte sau le-a comis şi superiorul n-a reuşit să ia măsurile necesare şi raţionale pentru a preveni asemenea acte sau pentru pedepsirea făptuitorilor acestor acte“8.

Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda conţine prevederi similare cu privire la acuzarea persoanelor responsabile pentru încălcări serioase ale dreptului umanitar internaţional comise pe teritoriul Rwandei şi a cetăţenilor Rwandei responsabili pentru asemenea încălcări comise pe teritoriul statelor vecine între 1 ianuarie şi 31 decembrie 1994.

Crimele internaţionale din cadrul jurisdicţiei acestui tribunal sunt: 1. genocidul;

7 The Geneva Conventions of 1949 and their Additional Protocols, http://www.icrc.org/eng/war-and-law/treaties-customary-law/geneva-conventions/index.jsp

8 Updated Statute for the International Criminal for the Former Yugoslavia, www.icty.org/x/file/Legal% 20Library/Statute/statute_sept08_en.pdf

182

2. crimele împotriva umanităţii; 3. violări ale art. 3 comun Convenţiilor de la Geneva şi Protocolului II Adiţional. Deşi aceste crime internaţionale nu sunt identice celor din cadrul jurisdicţiei

Tribunalului pentru fosta Iugoslavie, ambele tribunale au, în general vorbind, jurisdicţie asupra aceloraşi categorii de crime. Contextul neobişnuit al conflictului din Rwanda (conflict intern) explică această lipsă de uniformitate.

Statutul Curţii Internaţionale Penale este cel mai recent instrument internaţional ce confirmă principiul răspunderii penale individuale pentru crimelor internaţionale. Curtea are putere să-şi exercite jurisdicţia asupra indivizilor responsabili pentru cele mai serioase crime internaţionale:

1. genocid; 2. crime împotriva umanităţii; 3. crime de război; 4. crime de agresiune. Spre deosebire de Statutele Tribunalelor pentru fosta Iugoslavie şi Rwanda, care

se ocupă în principal cu răspunderea penală individuală printr-o singură prevedere, Statutul Curţii are un număr de prevederi detaliate care se ocupă efectiv de acest subiect, cum sunt: art. 25 (Răspunderea Penală Individuală), art. 27 (Irelevanţa poziţiei oficiale deţinute), art. 28 (Responsabilitatea comandanţilor şi a altor superiori) şi art. 33 (Ordine superioare şi recomandarea legii)9.

În negocierile care au dus la Statutul Curţii, una dintre dileme a fost cea potrivit căreia responsabilitatea comenzii ar trebui să se aplice numai comandanţilor militari. Majoritatea delegaţilor au optat pentru aplicarea responsabilităţii comenzii şi superiorilor civili. În consecinţă, lit. a) din art. 28 acoperă relaţiile militare sau cvasimilitare, pe când superiorii nonmilitari, cum ar fi componentele nonmilitare ale guvernului, partidelor politice sau afacerilor, sunt acoperite de lit. b) a aceluiaşi articol.

Prevederile echivalente ale Statutelor Tribunalelor pentru fosta Iugoslavie şi Rwanda nu fac o distincţie clară între comandanţii militari şi superiorii civili (doar referindu-se la superiori, care includ atât pe cei militari cât şi pe cei civili) şi nici nu impun ca atât de multe condiţii să fie îndeplinite înainte ca un comandant militar sau un superior civil să fie considerat responsabil pentru crime comise de subordonaţii săi. Totodată, niciuna dintre aceste două statute nu prevede faptul că un acuzat care urmează ordinele unui superior reprezintă o apărare valabilă.

Totuşi, statutul Curţii prevede unele excepţii cu privire la respingerea indiscutabilă a apărării ordinelor superioare, cu privire la infracţiunile cuprinse în jurisdicţia sa. Art. 33 stipulează că dacă o crimă a fost comisă de o persoană îndeplinind ordinul guvernului sau al unui superior, fie militar sau civil, acea persoană trebuie eliberată de responsabilitatea penală numai dacă: (a) persoana a fost sub obligaţia legală de a se supune ordinelor; (b) persoana nu a ştiut că ordinul a fost ilegal; şi (c) ordinul nu a fost în mod evident ilegal.

Motive adiţionale pentru excluderea răspunderii penale sunt regăsite în statutul Curţii, astfel: (i) dacă o persoană renunţă la efortul de a comite o crimă sau altfel previne săvârşirea delictului; (ii) o eroare de fapt care neagă cerinţa elementului mental al crimei; (iii) o eroare a legii care neagă cerinţa elementului mental; (iv) crima a fost comisă îndeplinind un ordin al guvernului sau al unui superior în acord cu condiţiile puse în aplicare de art. 33; şi (v) acuzatul are sub 18 ani.

9 Rome Statute of the International Criminal Court, http://www.icrc.org/ihl.nsf/FULL/585?Open Document

183

O dezvoltare recentă care justifică analiza conceptului de răspundere penală individuală pentru crimele internaţionale în dreptul internaţional este aceea a hibridului dintre structurile judiciare penale interne şi internaţionale, cum este cazul Camerelor Extraordinare ale Curţilor din Cambodgia, Grupurile Speciale pentru Crimele din Timorul de Est sau Grupul pentru Kosovo. Instituirea acestor structuri judiciare, în măsura în care acestea aplică dreptul internaţional, subliniază încă o dată principiul răspunderii penale individuale pentru crimele internaţionale în dreptul internaţional.

Această analiză a evoluţiei responsabilităţii penale individuale demonstrează că, deşi conceptul exista, sub anumite forme, şi înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, doar odată cu procesele de la Nürnberg acesta a intrat în conştiinţa universală. Înainte de Nürnberg şi Tokio, responsabilitatea penală individuală era recunoscută numai pentru crimele de război. După hotărârile celor două tribunale militare internaţionale, categoria de crime internaţionale a fost extinsă, pentru a include şi crimele împotriva umanităţii. Responsabilitatea penală individuală pentru ultima dintre crimele internaţionale, genocidul, a fost recunoscută prin Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid.

Obiectivele răspunderii penale individuale Obiectivele răspunderii penale individuale pentru crimele internaţionale sunt

legate în mod inextricabil de obiectivele elementare care stau la baza dreptului penal internaţional. Deşi multe s-au scris despre obiectivele răspunderii penale interne, doar în ultima vreme cercetătorii au început să se concentreze pe obiectivele răspunderii în dreptul penal internaţional.

Există o serie de factori care au contribuit la această stare de lucruri. În primul rând, este vorba despre etapa incipientă a dreptului penal internaţional. Spre deosebire de sistemele naţionale de drept penal care s-au dezvoltat de multe ori de-a lungul secolelor, dreptul internaţional penal este, în realitate, încă destul de rudimentar. În al doilea rând, dreptul penal internaţional a evoluat ca răspuns la evenimente curente şi mai puţin ca urmare a unei politici bine gândite şi structurate. În al treilea rând, dreptul penal internaţional a fost şi continuă să fie utilizat ca mijloc de atingere a obiectivelor de tip realpolitik.

Cu toate acestea, este posibilă identificarea unor obiective ale dreptului penal internaţional şi, în consecinţă, a obiectivelor care stau la baza răspunderii penale individuale pentru crimele internaţionale. Un bun punct de plecare în această investigaţie îl constituie, din nou, documentele constitutive ale Tribunalelor de la Nürnberg, Tokio, ale Tribunalelor pentru fosta Iugoslavie şi Rwanda, precum şi ale Curţii Penale Internaţionale, fiecare dintre aceste instanţe fiind împuternicită să judece indivizi răspunzători pentru crime internaţionale.

Statutul Curţii Penale Internaţionale pare să identifice cinci obiective ale răspunderii penale individuale pentru crimele internaţionale:

1. prevenirea/înlăturarea ameninţărilor la adresa păcii şi securităţii în lume; 2. condamnarea; 3. stoparea crimelor internaţionale; 4. prevenirea comiterii acestora; 5. respectarea dreptului penal internaţional. Statutele Tribunalelor pentru fosta Iugoslavie şi Rwanda nu indică în mod explicit

obiectivele care stau la baza stabilirii acestora. Cu toate acestea, Rezoluţiile Consiliului de Securitate al ONU, în conformitate cu care aceste tribunale au fost instituite, identifică următoarele obiective pentru impunerea răspunderii penale individuale pentru crimele internaţionale:

184

1. prevenirea/înlăturarea ameninţărilor la adresa păcii şi securităţii în lume; 2. condamnarea; 3. stoparea comiterii de crime internaţionale; 4. construirea şi menţinerea păcii. Este discutabil în ce măsură aceste obiective sunt de fapt deservite de sistemul

dreptului penal internaţional. Descurajarea este foarte dificil de măsurat şi, în multe privinţe, este greu să ne imaginăm că făptuitorii crimelor internaţionale fac analize cost-beneficii înainte de a-şi comite infracţiunile. În ceea ce priveşte obiectivul condamnării proporţionale cu faptele comise şi dacă se poate spune că acesta este un obiectiv realizabil, cercetarea lui Mark B. Harmon şi Fergal Gaynor10 se dovedeşte a fi extrem de relevantă. Aceştia au estimat că generalul Radislav Krstic, care a fost condamnat pentru complicitate la genocid şi care a primit o pedeapsă de 35 de ani de către Tribunalul pentru fosta Iugoslavie pentru rolul său în uciderea a aproximativ 7.500 de oameni la Srebrenica, va petrece în jur de 1.825 de zile în închisoare pentru fiecare victimă ucisă. Această cifră scade la 1.205 zile, dacă se ia în considerare faptul că practica tribunalului este de a elibera persoana condamnată după executarea a două treimi din pedeapsă. Autorii opinează că o pedeapsă de 1-2 zile de închisoare pentru uciderea unei fiinţe umane este incompatibilă cu orice noţiune a demnităţii umane.

Mai mult decât atât, Marck Drumbl11 constată că mulţi dintre autorii violenţelor din Rwanda au fost depistaţi ca fiind infestaţi cu virusul HIV. Aceştia beneficiază de o îngrijire medicală excelentă, mult peste îngrijirea medicală pe care victimele lor o primesc, dacă o primesc.

În literatura de specialitate au fost identificate şi alte obiective care stau la baza dreptului penal internaţional penal şi, prin extensie, a conceptului de responsabilitate penală individuală. De exemplu, în procesul Tribunalului pentru fosta Iugoslavie împotriva lui Drazen Erdemovic a fost menţionată reprobarea publică drept unul dintre cele mai potrivite obiective pentru crimele împotriva umanităţii.

Gerry Simpson12 discută, printre altele, funcţiile didactice şi legitime ale unei proceduri de adjudecare pentru făptuitorii unor crime internaţionale. El observă că scopul acestei proceduri ţine adesea la fel de mult de educarea populaţiei cu privire la faptele care au avut loc, cât şi de sancţionarea infractorilor. Funcţia sa legitimă constă în clasificarea comportamentul celui acuzat ca fiind „rău“ şi a statelor care-l urmăresc penal ca fiind „bune“. Cu toate acestea, Tzvetan Todorov13 îşi exprimă îndoiala cu privire la presupusa funcţie educativă a justiţiei şi a capacităţii acesteia de a învăţa opinia publică să distingă între bine şi rău.

Observaţiile lui Cherie Booth14 în legătură cu funcţiile Curţii Penale Internaţionale evidenţiază un alt obiectiv interesant al impunerii răspunderii penale individuale pentru crimele internaţionale: oportunitatea de a spune adevărul şi de a împiedica atribuirea

10 M.B. Harmon, F. Gaynor, Ordinary Sentences for Extraordinary Crimes, 5 J. Int’l Crim. Jus. 683 2007, p. 692.

11 M.A. Drumbl, Collective Violence and Individual Punishment: The Criminality of Mass Atrocity, Northwestern University Law Review 539, 2005.

12 G. Simpson, War Crimes: A Critical Introduction, în: T. McCormack, şi G. Simpson, „The Law of War Crimes, National and International Approaches“, Londra, Kluwer Law International, 1997, pp. 19-21.

13 T. Todorov, The Limitations of Justice, 2 J. Int’l Crim. Jus. 711, 2004. 14 C. Booth, Prospects and issues for the International Criminal Court: Lessons from Yugoslavia and

Rwanda. În: P. Sands, „From Nürenberg to The Hague, The Future of International Criminal Justice“, Cambridge, Cambridge University Press, 2003, pp. 183-185.

185

responsabilităţii colective pentru fapte individuale, aşa cum s-a întâmplat cu populaţia germană, învinuită în totalitate pentru actele naziştilor. Descoperirea adevărului este o piatră de temelie a dreptului şi un pas fundamental pe drumul către reconciliere, pentru că numai adevărul este cel care îndepărtează ura etnică şi religioasă şi numai prin adevăr procesul de „vindecare naţională“ poate începe15.

În cele din urmă, un obiectiv care a câştigat recent popularitate este acela de despăgubire a victimelor. Art. 75 din Statutul Curţii Penale Individuale face în mod special referite la despăgubiri acordate victimelor şi prevede că instanţa poate impune unui condamnat restituirea, compensarea sau reabilitarea victimelor. Scopul acestor despăgubiri este de a ajuta victimele să-şi reconstruiască viaţa.

Dintre numeroasele obiective identificate, retribuirea pare a fi cel mai important pentru răspunderea penală individuală pentru crimele internaţionale, urmat de obiectivul de a preveni. Deşi integrarea socială şi reabilitarea sunt adesea obiective care stau la baza sistemelor naţionale de drept penal, acestea par să joace un rol minor în contextul dreptului penal internaţional şi a urmăririlor penale internaţionale.

Deşi tribunale ad-hoc de judecare a crimelor internaţionale au existat încă de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, adoptarea Statutului Curţii Penale Internaţionale (1998) a constituit un eveniment istoric, întrucât s-a creat un nou mecanism de luptă şi descurajare a violării normelor şi principiilor dreptului internaţional umanitar şi drepturilor omului. Existenţa în dreptul internaţional a unor numeroase acte investite cu autoritatea naţiunilor lumii, unite în lupta pentru pace – prin care se condamnă săvârşirea crimelor internaţionale – creează un cadru legal eficient pentru urmărirea şi pedepsirea tuturor celor vinovaţi pentru comiterea unor astfel de crime şi pentru împiedicarea lor de a se sustrage de la corecta judecată a umanităţii.

În ceea ce priveşte obiectivele răspunderii penale individuale pentru crimele internaţionale, acestea sunt legate în mod inextricabil de obiectivele elementare care stau la baza dreptului penal internaţional, dintre care amintim: prevenirea sau înlăturarea ameninţărilor la adresa păcii şi securităţii în lume; condamnarea şi reprobarea publică; prevenirea şi stoparea crimelor internaţionale; educarea populaţiei şi mărturisirea adevărului istoric; împiedicarea atribuirii responsabilităţii colective pentru fapte individuale.

Astăzi, principiul răspunderii penale individuale pentru crimele internaţionale a devenit de necontestat, ocupând un loc binemeritat în rândul principiilor dreptului internaţional.

BIBLIOGRAFIE 1. Bassiouni, M.C., Crimes Against Humanity in International Criminal Law,

Londra, Martinus Nihoff Publishers, 1992. 2. Booth, C., Prospects and issues for the International Criminal Court: Lessons

from Yugoslavia and Rwanda. În: P. Sands, „From Nürenberg to The Hague, The Future of International Criminal Justice“, Cambridge, Cambridge University Press, 2003.

3. Damgaard, C., Individual Criminal Responsibility for Core International Crimes, Copenhaga, Springer, 2008.

15 C. Damgaard, op.cit., pp. 15-27.

186

4. Drumbl, M.A., Collective Violence and Individual Punishment: The Criminality of Mass Atrocity, Northwestern University Law Review 539, 2005.

5. Harmon, M.B. şi Gaynor, F., „Ordinary Sentences for Extraordinary Crimes“, 5 J. Int’l Crim. Jus. 683, 2007.

6. Neag, Mihai-Marcel (coordonator), Securitatea umană în conflictele şi crizele internaţionale, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, 2011.

7. Todorov, T., The Limitations of Justice, 2 J. Int’l Crim. Jus. 711, 2004. 8. Charter of the International Military Tribunal at Nürnberg, http://www.icrc.org/

ihl.nsf/FULL/350?OpenDocument 9. Convention on the Prevention and Punishment of the Crime of Genocide,

http://www.hrweb.org/legal/genocide.html 10. The Geneva Conventions of 1949 and their Additional Protocols, http://www.icrc.

org/eng/war-and-law/treaties-customary-law/geneva-conventions/index.jsp 11. Updated Statute for the International Criminal for the Former Yugoslavia,

www.icty.org/x/file/Legal%20Library/Statute/statute_sept08_en.pdf

187

INTERDEPENDENŢA DINTRE SECURITATEA ECOLOGICĂ ŞI SECURITATEA NAŢIONALĂ

Dintotdeauna, între mediul natural şi securitate a existat o relaţie de interdependenţă, un mediu natural sănătos a asigurat mereu condiţiile necesare existenţei unui mediu de securitate stabil. Totodată, un mediu de securitate stabil a asigurat condiţiile păstrării unui mediu natural sănătos. Având în vedere actuala situaţie economică mondială, se impune a se acorda o atenţie deosebită actualei crize economico-financiare, întrucât aceasta este o ameninţare atât asupra mediului de securitate, cât şi a celui natural.

Cuvinte-cheie: securitate, ecologie, mediu, risc

Aspecte privind securitatea naţională În sensul său cel mai larg, noţiunea de securitate este definită în maniere

diferite. Provenind din latinescul securitas – securitatis, termenul de securitate înseamnă „a fi la adăpost de orice pericol, sentiment de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol“. Pe de altă parte, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române defineşte securitatea ca fiind „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol“. Securitatea este considerată, în cele mai multe situaţii, ca o condiţie a funcţionalităţii oricărui grup social formal sau informal, a oricărei organizaţii sociale, economice, politice etc. în raport cu acţiunea unor factori perturbatori generatori de insecuritate, interni şi/sau externi organizaţiei respective.

La rândul său, securitatea naţională poate fi definită din mai multe unghiuri de vedere. Mai întâi, aceasta este o stare caracterizată printr-un ansamblu de condiţii sociale, economice, politice, culturale, militare şi de mediu propice vieţii şi activităţii cetăţenilor unui stat. Pericole, riscuri şi ameninţări de securitate există, dar acestea sunt în cea mai mare parte a lor cunoscute şi relativ controlate de instituţiile abilitate ale statului.

Apoi, securitatea naţională este un construct, în sensul că ea se înfăptuieşte de către fiecare stat ţinând seama de sursele interne şi externe de care acesta dispune efectiv, precum şi de vulnerabilităţile specifice, de pericolele şi ameninţările posibile în materie de securitate. În fine, securitatea naţională reprezintă un segment important al securităţii regionale şi, prin aceasta, al securităţii internaţionale. În concluzie, se poate afirma că securitatea naţională este strâns legată de stat, care are ca primă misiune protejarea cetăţenilor săi de orice pericole şi ameninţări de securitate. Cu alte cuvinte, ea se poate considera un bun public de care trebuie să beneficieze în egală măsură toţi cetăţenii ţării.

În sprijinul acestei afirmaţii vine şi maniera în care Strategia Naţională de Securitate, afirmă că: „Securitatea naţională reprezintă condiţia fundamentală a existenţei naţiunii şi a statului român şi un obiectiv fundamental al guvernării; ea are ca domeniu de referinţă valorile, interesele şi obiectivele naţionale. Securitatea naţională este un drept imprescriptibil care derivă din suveranitatea deplină a poporului, se fundamentează pe ordinea constituţională şi se înfăptuieşte în contextul construcţiei europene, cooperării euroatlantice şi al evoluţiilor globale“.

Ea este atributul fiecărui stat independent şi suveran. Aceasta se referă la faptul că fiecare stat naţional are obligaţia de a asigura toate condiţiile ca cetăţenii săi să se simtă în siguranţă, la adăpost de orice risc, pericol sau ameninţare, atât timp cât se comportă şi acţionează potrivit normelor şi regulilor stabilite de societate.

188

Opţiunile de securitate naţională trebuie să aibă ca surse realitatea internă, situaţia internaţională şi să fie determinate de interesele comune ale cetăţenilor, precum şi de potenţialul societăţii româneşti de a le susţine. Practic, securitatea naţională îşi propune ca obiective garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, apărarea statului naţional, suveran şi independent, unitar si indivizibil, consolidarea ordinii de drept şi a instituţiilor democratice, asigurarea unui nivelul de trai decent populaţiei, protejarea şi promovarea intereselor naţionale în lume. Aceste obiective se realizează prin mijloace politice, juridice, diplomatice, economice, sociale, militare, de relaţii publice, de informaţii şi prin cooperare cu statele şi organizaţiile politice, economice şi de securitate din spaţiul zonal, regional şi internaţional. Fiecare stat naţional îşi particularizează aceste obiective şi acţionează consecvent, sistematic şi permanent pentru îndeplinirea lor.

În ceea ce priveşte securitatea naţională, consideraţii consistente sunt făcute în cadrul Strategiei Naţionale de Apărare1. Astfel, acest document menţionează că importante pentru securitatea naţională sunt: nevoile de dezvoltare actuale ale ţării; siguranţa cetăţeanului; asigurarea unui nivel de prosperitate; promovarea şi apărarea intereselor naţionale.

Delimitări privind securitatea ecologică Într-un fel şi într-o bună măsură, securitatea ecologică este o componentă a

securităţii naţionale. Datorită atingerilor ce au fost aduse mediului natural, atât de diferite fenomene cum ar fi cutremurele, inundaţiile, alunecările de teren, seceta, furtunile etc., cât şi acţiunile omului pentru a-şi asigura mai mult spaţiu şi teren arabil şi de diverse construcţii, astăzi, securitatea ecologică este o problemă atât naţională, regională, cât şi globală. Poluarea solului, subsolului, a aerului, intervenţia brutală a omului asupra mediului natural ambiant a generat o alterare a faunei şi florei punând, în timp, în pericol, însăşi existenţa omului.

Astfel, în ultimele decenii, natura a început să reacţioneze la acţiunile iresponsabile ale omului, iar magnitudinea acestora uneori nu poate fi nici înţeleasă şi cu atât mai puţin gestionată de omenire2. Răul realizat în decenii nu poate fi reparat, la nivel global, decât prin soluţii care vor impune alte decenii. Din păcate, unele procese sunt ireversibile, iar arsenalul naturii este, practic, greu de imaginat şi, uneori, imposibil de contracarat. Este necesar să convieţuim în echilibru şi armonie fără a pune pe primul loc profitul. Finalitatea acestui proces este realizarea, din nou, a echilibrului între componentele ecosistemelor.

Conceptul de securitate ecologică a fost avansat la sfârşitul anilor ’80 de către militanţii pentru protecţia mediului şi organizaţii neguvernamentale şi reprezintă capacitatea unei comunităţi de a sesiza, anticipa suficient de cuprinzător riscurile ecologice ale dezvoltării şi de a-şi construi în timp real instrumentele de acţiune adecvate3. Acest concept, extrem de actual şi important, a fost însuşit de oamenii politici, şi datorită implicaţiilor tot mai mari ale efectelor poluării asupra sănătăţii planetei.

Ecologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul distribuţiei şi bogăţia organismelor vii, a interacţiunii dintre organismele vii şi mediul lor de viaţă. Mediul ambiant presupune două proprietăţi fizice, care pot fi descrise de o combinaţie de factori abiotici locali, cum ar fi lumina soarelui, clima şi geologia, şi alte organisme care împart acelaşi habitat.

Până în prezent, impactul crizelor (de orice fel: economice, militare, alimentare, ale apei, ale petrolului etc.) asupra ecologiei nu a captat prea mult atenţia specialiştilor.

1 Strategia naţională de apărare, http://www.presidency.ro/static/ordine/SNAp/ SNAp.pdf, pp. 5, 7. 2 Dr. Francisc Tobă, Securitatea naţională, http://www.securitatenationala.ro/e107_plugins/content/

content.php?content.29, pp. 3-5. 3 Ligia Leaua, Dimensiunea de mediu a securităţii naţionale. În: „Intelligence“, nr. 12, 2008, p 19.

189

Dacă vorbim de crizele economice, putem arăta că dezvoltările planificate pentru profituri imediate au afectat şi ele capacitatea de adaptare a speciilor la noile dezvoltări economice, câteodată haotice. Perturbarea ecosistemelor din cauze economice are efecte negative manifestate prin: creşterea temperaturii globale, lipsa semnificativă a precipitaţiilor, dispariţia anumitor specii de vieţuitoare.

Dincolo de declaraţiile generoase, războiul economic şi chiar competiţia economică la nivel global condamnă zone întregi ale lumii la activităţi noneconomice. Din păcate, rezervele acestora se transformă în dezastre, în ecosisteme de mare importanţă asupra fenomenelor naturale. În lipsa altor alternative, omul distruge echilibrele din jungla africană, Amazonia, iar efectele se simt în întreaga lume, generând crize ecologice.

Efectele unor astfel de crize se pot transforma în crize globale cu consecinţe semnificative pentru mediul ambiant. Impactul ecologic al unor crize poate fi paradoxal prin biodiversitatea efectelor de nişă ecologică, ca de exemplu dispariţia speciei umane, aşa cum au dispărut şi alte specii.

În ultima perioadă, în arealul situaţiilor de criză, s-au manifestat riscuri scăpate de sub control, cum ar fi: acţiuni teroriste, trafic de armament, muniţie, materiale şi componente nucleare, droguri, trafic de persoane, dezvoltarea economiei subterane, exploatarea vulnerabilităţilor infrastructurii critice (alimentare cu apă, energie, telecomunicaţii, transport). Uneori, toate acestea pot constitui premisele apariţiei unor crize pur ecologice.

Crizele pot duce şi la catastrofe ecologice. Posibila efectuare a unor atacuri asupra sistemelor de protecţie a mediului, barajelor şi folosirea deşeurilor toxice şi radioactive pentru a produce catastrofe ecologice poate fi cauza unor crize nemonitorizate îndeajuns.

Un exemplu elocvent pentru ţara noastră este construirea canalului navigabil Bâstroe, care constituie un pericol pentru echilibrul ecologic al Deltei Dunării, demonstrează clar intenţiile Ucrainei în ceea ce priveşte politica zonei. Construirea acestuia nu ar duce doar la distrugerea ecosistemului Deltei, ci şi la dezavantaje economice pentru România. Acestea sunt date, pe de o parte, de micşorarea numărului de turişti, îndeosebi străini, care vin anual în Deltă, dar, pe de altă parte, la scăderea traficului navigabil pe Canalul Dunăre – Marea Neagră, aducând, astfel, în ambele cazuri, mai puţin profit pentru ţara noastră.

O altă modalitate de exploatare a crizelor politice şi de securitate actuale cu impact ecologic sunt legate de controlarea straturilor superioare ale atmosferei şi cosmosului unde superputerile îşi vor impune, fără îndoială, politica şi interesele, desigur, printr-o strategie neconvenţională adecvată. Acest mod este considerat şi un pericol extrem de grav pentru mediu, întrucât intervine în stratul ionosferic protector al planetei, folosindu-l ca pe o oglindă reflectoare şi atacându-l dinspre pământ. De aceea, unele organizaţii ecologiste protestează împotriva acestui sistem.

Putem vorbi de o criză a apei care este declanşată de diversificarea activităţilor şi nevoilor umane, iar prin implicaţiile pe care le are, nu de puţine ori devine un element de interes geopolitic sau geostrategic. Tendinţele care vor amplifica criza apei în viitor sunt: perturbarea dinamicii ecologice a fluviilor şi râurilor prin amenajări raţionale (baraje, diguri, drenări de terenuri, despăduriri), poluarea industrială, cea produsă prin efectuarea diferitelor servicii (curăţenia străzilor, transporturile), poluarea din agricultură (folosirea îngrăşămintelor chimice, dejecţiile animaliere) şi poluarea produsă de locuitorii planetei în calitate de consumatori. Este inutil să amintim aici că mulţi analişti consideră că adevărata cauză a crizei din Orientul Mijlociu o constituie apa4.

4 La guerre de l’eau, http://www.futura-sciences.com/fr/doc/t/developpement-durable/d/geopolitique- et-guerre-de-leau_622/c3/221/p1/

190

O influenţă devastatoare asupra mediului o au, în primul rând, conflictele armate, care uneori au provocat adevărate dezastre. Exemplele în acest caz sunt multiple, cele mai relevante în acest caz sunt războaiele din Vietnam, Golful Persic şi Iugoslavia.

Distrugerea ecosistemelor acţionează ca un joc de domino. Chiar dacă pe moment avem impresia că este afectată doar o suprafaţă restrânsă, cea agresată fizic, în timp vom observa că suprafaţa afectată este mult mai mare, iar dezastrul se propagă în jur, chiar dacă cu o forţa mică.

Implicaţiile dezastrelor naturale asupra securităţii Este ştiut faptul că, în prezent, societatea se confruntă cu o multitudine de

hazarduri naturale dintre care foarte multe provocate de om, care afectează mediul înconjurător, populaţia şi economiile ţărilor. Anual, peste 255 de milioane de oameni sunt afectaţi de hazardurile naturale – cifra medie pentru anii 1994-2003 în intervalul de timp în care ea a oscilat de la 68 la 618 milioane5. Tot în acest timp, fenomenele date au condus la moartea a circa 58.000 de persoane anual. În acelaşi timp, ele au provocat şi daune economice enorme care s-au ridicat la aproximativ 67.0 miliarde dolari SUA (media anuală). Costurile economice asociate acestor pierderi au crescut comparativ cu anii 50 cu mai mult de 14 ori.

Cea mai mare parte a cazurilor de deces provocate de hazardurile naturale, 95 % se înregistrează în ţările subdezvoltate şi în curs de dezvoltare. Pierderile cauzate de aceste fenomene sunt de 20 de ori mai mari în aceste ţări decât în ţările dezvoltate6. Fenomenele respective şi-au mărit atât intensitatea, cât şi periodicitatea, mai cu seamă în ultimele două decenii.

Pornind de la definiţiile şi situaţiile amintite mai sus, o ameninţare la adresa securităţii naţionale sunt şi dezastrele naturale. Este ştiut faptul că aceste dezastre nu ţin cont de graniţă, stat, culoare politică sau dezvoltare economică. Este adevarat, cu cât un stat este mai dezvoltat economic, cu atât mai mult pagubele înregistrate în urma unor astfel de fenomene naturale sunt mai mari. Totodată, măsurile de protecţia împotriva dezastrelor pot diminua pagubele materiale, dar în mod special pe cele de pierderi de vieţi omeneşti. Din păcate, această situaţie o putem întâlni doar în statele cu o putere economică mare, în cele subdezvoltate încă se înregistrează numeroase pierderi de vieţi omeneşti.

Prin urmare, se impune adoptarea concertată la nivel naţional, regional şi global a unui ansamblu coerent de măsuri prin care să se protejeze mediul natural, să se limiteze efectele negative ale catastrofelor naturale şi a accidentelor tehnologice datorate omului, precum şi să se diminueze consecinţele nedorite ale încălzirii globale.

Practic, nu trebuie omis faptul că există o strânsă corelaţie între securitatea naţională şi securitatea ecologică. De aceea, măsurile de protejare a mediului natural înseamnă asigurarea unei securităţi naţionale prielnice vieţii şi activităţii umane.

În acest scop, se impun adoptate măsuri adecvate atât la nivel naţional, cât şi internaţional. De fapt, pentru statele membre ale UE, realizarea unui cadru legal la nivel european şi adaptarea lui la nivelul fiecărui stat membru al UE este un prim pas dintr-un lung proces important şi necesar, dar nu şi suficient. Europa este un mozaic de culturi organizaţionale, iar statele care vin din fostul Tratat de la Varşovia, spre

5 Thirty years of Natural Disasters 1975-2003: the numbers, Centre for Research on the Epidimiology of Distasters, UCL Presses Universitaires de Louvain, 2004, p. 188, http://www.cred.be

6 World Disaster Report, 2003, http://www.ifrc.org/publicat/wdr2003

191

exemplu, prezintă particularităţi de care trebuie să se ţină seama. România a fost timp de jumătate de secol sub regim totalitar, în care cultura comunităţilor nu a existat, întrucât centralismul excesiv, propriu acestui tip de organizare statală, a exclus orice iniţiativă şi, implicit, responsabilitate asumată de conducerile comunităţilor.

La toate acestea, se adaugă efectele negative ale actualei crize economico-financiare ce a cuprins lumea începând cu 2008. Criza face ca resursele financiare alocate sau mai bine zis ce ar trebui destinate protecţiei mediului înconjurător şi dezvoltării de activităţi industriale şi agricole, în principal, nepoluante, să fie drastic diminuate.

Pe de altă parte, criza face ca unele activităţi „aducătoare de profit“ imediat să se dezvolte semnificativ. Astfel, în România, unul din factorii care aduc atingere securităţii ecologice o constituie şi abuzul de proprietate, mai ales în domeniul defrişărilor. Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României prevede elaborarea şi implementarea unui „Program Naţional pentru Gestionarea Durabilă a Pădurilor“ care să permită crearea premiselor de gestionare responsabilă a fondului naţional forestier.

Legislaţia privind limitarea uzului de proprietate, mai ales atunci când efectele negative au un mare impact asupra comunităţilor, nu este suficient de clară, iar abuzurile proprietarilor sunt justificate prin dreptul de exercitare nelimitat al uzului de proprietate. De cele mai multe ori, beneficiile sunt private, iar insecurizarea mediului este publică/comunitară.

Cadrul legal general actual din România acordă importanţa cuvenită problematicii securităţii ecologice. Strategia de Securitate Naţională a României (2006) apreciază că securitatea naţională poate fi pusă în pericol de o serie de fenomene grave, de natură geofizică, meteo-climatic ori asociată, provenind din mediul înglobant sau reflectând degradarea acestuia, inclusiv ca urmare a unor activităţi umane periculoase, dăunătoare sau iresponsabile. Prin fenomene grave se înţeleg, printre altele, catastrofele industriale sau ecologice care determină un număr mare de victime, poluarea gravă a mediului pe teritoriul naţional sau în regiunile adiacente.

Prin urmare, se poate afirma că există un impact puternic al mediului asupra securităţii naţionale, iar actuala criză economico-financiară îl amplifică mai ales pe dimensiunea sa negativă.

Implicaţiile pe care le provoacă „goana după profit” au consecinţe dezastruoase asupra mediului. Toate acestea au repercusiuni asupra securităţii sociale şi internaţionale, pornind de la securitatea individului, a naţiunii şi până la cea globală. Catastrofele care se produc în anumite zone provoacă crize/conflicte care, din lipsa resurselor vitale, se pot transforma în conflicte la nivel regional şi nu numai.

BIBLIOGRAFIE 1. Leaua, Ligia, Dimensiunea de mediu a securităţii naţionale. În: „Intelligence“,

nr. 12, 2008, p 19. 2. Dr. Tobă, Francisc, Securitatea naţională, http://www.securitatenationala.ro/

e107_plugins/content/ content.php?content.29, pp. 3-5. 3. La guerre de l’eau, http://www.futura-sciences.com/fr/doc/t/developpement-

durable/d/geopolitique-et-guerre-de-leau_622/c3/221/p1/ 4. Thirty years of Natural Disasters 1975-2003: the numbers, Centre for

Research on the Epidimiology of Distasters, UCL Presses Universitaires de Louvain, 2004, p. 188, http://www.cred.be

5. World Disaster Report, 2003, http://www.ifrc.org/publicat/wdr2003

192

FORMAREA CULTURII DE SECURITATE. STUDIUL RELAŢIILOR ECONOMICE ROMÂNO-GERMANE ŞI

CONTRIBUŢIA ACESTORA ASUPRA SECURITĂŢII CELOR DOUĂ STATE

În lucrarea de faţă o să facem o analiză scurtă a crizei economice şi financiare din ultimii patru ani, a implicaţiilor acesteia pentru relaţiile economice româno-germane şi pentru securitatea celor două state. Criza economică şi financiară globală a afectat şi afectează în continuare în mod negativ nu doar relaţiile economice româno-germane, atât în ceea ce priveşte volumul schimburilor comerciale, cât şi în ceea ce priveşte valoare investiţiilor germane în economia României, ci ar putea pune în pericol şi siguranţa celor două state datorită disparităţilor economice între Germania şi România pe de-o parte şi ţările subdezvoltate din lumea a treia, pe de altă parte. Totodată, în studiul nostru, susţinem necesitatea cunoaşterii de către studenţi a ecrizei economice mondiale deoarece ei reprezintă specialiştii de mâine care vor încerca să găsească soluţii pentru ca efectele acesteia să nu persiste şi să nu se repete. Ne-am axat asupra relaţiilor economice româno-germane, deoarece Germania este unul dintre cei mai importanţi parteneri de afaceri ai României şi, pornind de la acest caz particular, studenţii pot înţelege mai bine efectele crizei asupra relaţiilor României cu toţi ceilalţi parteneri de afaceri. Cuvinte-cheie: cultură de securitate, criza economică şi financiară, economie de

speculaţie, relaţii economice româno-germane, proces de transfomare, disparităţi economice

Introducere Formarea culturii de securitate ar trebui să reprezinte o prioritate a oricărui

demers educativ, aceasta contribuind la determinarea studenţilor să adere la valori naţionale şi europene. Criza economică şi financiară a început în anul 2008 în SUA şi s-a extins, într-o perioadă destul de scurtă, ca urmare a procesului de globalizare economică mondială, aproape în toata lumea. Această criză nu a afectat doar economiile fiecărui stat în parte, ci şi relaţiile economice între state, aşa cum este cazul şi pentru relaţiile economice germano-române. De asemenea, datorită disparităţilor economice tot mai mari, siguranţa statelor care asigură un nivel de trai ridicat sau mediu ar putea fi periclitată de populaţia ţărilor subdezvoltate. Din aceste motive, analiza noastră determină care sunt implicaţiile relaţiilor economice româno-germane asupra dezvoltării comnităţilor umane din cele două state pentru asigurarea reciprocă a unor condiţii optime în vederea creşterii nivelului de trai al indivizilor.

Componentele crizei economico-financiare În această lucrare vom face o scurtă analiză a crizei economico-financiare din

ultimii patru ani şi a implicaţiilor acestora asupra relaţiilor economice româno-germane. Criza economico-financiară mondială are trei componente esenţiale: 1. Componenta economiei de speculaţie, care a debutat cu criza subprimes-urilor

încă din anul 2006 şi care începe, să se atenueze în mai multe state dezvoltate ale lumii. 2. Componenta de paradigmă concentrată în ideea că actualul sistem economic al lumii,

de peste 20-30 de ani încoace, bazat în mare pe energii şi resurse clasice neregenerabile şi în general relativ ieftine, suferă din greu şi este aproape de colaps. În special o parte din statele dezvoltate conduc eforturile pentru modificările necesare de paradigmă.

193

3. Criza tranziţiei este valabilă mai ales pentru statele din Europa Centrală şi de Est care au părăsit tipul de economie strict centralizată şi au trecut la economia de piaţă liberă.

Componenta a treia afectează, cât se poate de grav, statele foste socialiste aflate în procesul de tranziţie, printre care se află şi România.

Aceste trei componente ale crizei implică un complex cauzal care face criza economico-financiară mondială mai greu de depăşit şi să dureze o perioadă mai lungă1.

În ceea ce priveşte criza economico-financiară mondială actuală se constată complexitatea fenomenului, complexitate dată de următoarele motive:

• cele trei componente ale crizei, care fac mai dificilă rezolvarea problemei; • interdependenţa statelor şi dependenţa economică a acestora face ca probleme

regionale, aşa cum a fost criza subprimes, să se transforme într-o problemă mondială; • criza economico-financiară mondială actuală îşi are rădăcinile în greşelile

făcute în ultimii 20-30 de ani, iar depăşirea acestei crize este posibilă doar cu măsuri adecvate şi necesită, de asemenea, timp;

• existenţa unor decalaje economice foarte mari între diferite regiuni ale lumii şi chiar în cadrul aceleiaşi regiuni, care îngreunează demersul concertat de rezolvare a acestei probleme mondiale2.

Pentru a depăşi criza economico-financiare mondială recomand următoarele măsuri: 1. O evaluare mult mai atentă şi ponderată a valorilor mobiliare şi imobiliare de

către bănci şi fondurile de investiţii, astfel încât să nu mai apară alte crize subprimes. Prin această măsură, speculatorii nu mai vor putea să pună direct în pericol băncile şi fondurile de investiţii, iar indirect chiar economiile unor state. Acest fapt s-a întâmplat în Statele Unite ale Americii şi, datorită faptului că este implicată cea mai mare economie mondială şi dependenţa economică a statelor lumii a devenit tot mai mare, de aici s-a propagat în majoritatea regiunilor lumii.

2. În ceea ce priveşte componenta de paradigmă a crizei economico-financiare mondiale, eforturile unei părţi a statelor dezvoltate trebuiesc sprijinite şi de celălalte state.

Astfel, tendinţa de a înlocui resursele energetice limitate de origine fosilă cu resurse energetice regenerabile nelimitate, trebuie să se extindă de la o tendinţă izolată a statelor dezvoltate la o tendinţă mondială. Pe lângă faptul că resursele energetice de origine fosilă sunt limitate, valorificarea lor are şi un efecte secundare negative, în sensul că influenţează mediul prin distrugerea pădurilor şi producerea efectului de seră. Pe de altă parte, prin utilizarea adecvată a resurse energetice regenerabile nu se produc efecte secundare, iar marele avantaje al acestora este că ele sunt nelimitate şi cu ajutorul lor se poate acoperi necesarul de energie aflat în permanentă creştere pe plan mondial3.

În anul 2007, un procent de 12,7 % din energie primară necesară pe plan mondial a fost asigurat din energie regenerabilă, din care aproape 80 % din biomasă şi puţin peste 17 % din energie hidrologică4.

1 D. Popescu, Criză şi creştere în „U“ – speranţe indigeste. În: „Euroeconomia XXI“, no. 271, 2010, Grupul de presă Continent, Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură a judeţului Sibiu, Sibiu, Noblesse S.R.L., pp. 1-5.

2 W.H. Fleischer, Relaţiile economice româno-germane şi Uniunea Europeană – Între controverse şi realizări, Sibiu, Editura Alma Mater, 2011, pp. 257-258.

3 Ibidem, p. 261. 4 P. Wilde, D. Mueller, Informationen zum Thema „Klimaschutz”: Erkenntnisse, Lösungsansätze und

Strategien, München, Allianz Umweltstifung, 2009, p. 15.

194

Tendinţa de utilizare a energiei regenerabile în detrimentul energiei fosile este creştere, dar ea presupune investiţii iniţiale destul de mari, iar procesul de trecere de la energia fosilă la energia regenerabilă durează.

3. Sprijinirea statelor aflate în criza tranziţiei, şi ne referim mai ales la statele din Europa Centrală şi de Est, în depăşirea acesteia. Astfel, multe din statele pe care le includem în această categorie, în special cele zece state care au devenit membre ale Uniunii Europene în anul 2004, la care se adaugă Bulgaria şi România, dispun de o economie de piaţă liberă. Aceste economii de piaţă libere încă tinere sunt insuficient stabilizate şi, în unele cazuri, aşa cum este cazul României, încă foarte vulnerabile şi expuse în cazul unor crize economico-financiare. Prin includerea lor în Uniunea Europeană, aceste economii fac parte dintr-o structură regională şi trebuiesc protejate de atacuri speculative sau alte expuneri. Experienţa vechilor state membre ale Uniunii Europene, care dispun de economii dezvoltate, trebuie folosită în depăşirea crizei economico-financiare, care se manifestă mai puternic în ţările cu o economie aflată în tranziţie. Toate ţările membre ale Uniunii Europene sunt interesate de restabilirea respectiv păstrarea stabilităţii economice în Uniunea Europeană şi sub coordonarea instituţiilor europene vor acţiona în acest sens. Oricare altă poziţie ar periclita stabilitatea acestei construcţii politico-economice şi succesul întregului proiect european5.

Datorită amplorii fenomenului, dar şi a dependenţei statelor, toate statele lumii au fost afectate de criza economico-financiară mondială. Modul în care aceste state au fost afectate depinde de la caz la caz. În acest sens, cele două state, ale căror economii fac obiectul prezentei lucrări, se află în situaţii destul de diferite şi în cele ce urmează, voi face o analiză a situaţiei acestora în conjunctura actuală a criza economico-financiare mondiale.

Relaţiile economice româno-germane şi implicaţiile asupra securităţii

celor două state Germania, ca reprezentantă de marcă a ţărilor cu o economie dezvoltată şi motorul

cel mai important al economiei europene, a resimţit criza economico-financiară mondială mai puţin puternic decât alte state. Aceasta se datorează, pe de-o parte faptului că economia germană este în măsură să acopere mare parte din necesarul propriu pe piaţa internă şi pe de altă parte faptului că economia germană se situează printre cele mai stabile economii din lume.

Totuşi, nici Germania nu a putut să rămână indiferentă datorită apariţiei criza economico-financiare mondiale din următoarele motive:

1. Economia Germaniei este, alături de cea a Chinei, în fruntea exportatorilor mondiali. Din acest motiv, orice criză, indiferent că este locală sau mondială, dar mai ales în ultimul caz, afectează volumul exporturilor germane şi prin urmare economia acestei ţări.

2. Scăderea cursului de schimb al monedei europene, în special faţă de dolarul american, a contribuit la scumpirea preţurilor importurilor de zăcăminte şi a altor produse în Germania şi a contribuit la creşterea inflaţiei în această ţară.

Pe de altă parte, scăderea cursului de schimb a monedei europene în raport cu dolarul american şi alte monede are şi un efect favorabil asupra exporturilor Germaniei, pentru că preţul produselor germane scade în alte monede şi implicit aceste produse câştigă în competivitate.

5 W.H. Fleischer, op.cit., pp. 261-262.

195

În ceea ce priveşte România, aceasta a fost mult mai puternic afectată de criza economico-financiară mondială decât Germania din următoarele motive:

1. Economia României, aflată în proces de transformare de la o economie strict centralizată la o economie de piaţă liberă, a fost afectată puternic de criza tranziţiei.

2. Economiile mai slab dezvoltate sunt mai expuse în cazul unor şocuri provocate de evenimente cu un impact puternic cum este actuala criza economico-financiară mondială.

3. Componenta de speculaţie a afectat şi economia ţării noastre. Înainte de resimţirea crizei economico-financiare în România, s-a produs o supraevaluare a valorii imobilelor, atât în ceea ce priveşte preţul de tranzacţionare a imobilelor, cât şi valoarea chiriilor. Băncile au acordat cu uşurinţă credite imobilare, dar şi de consum, gradul de îndatorare a crescut şi tot mai multe persoane şi societăţi se văd în prezent în imposibili-tatea de a plăti ratele pentru creditul sau creditele angajate. Prin urmare cer reeşalonarea ratelor bancare sau riscă să ajungă în situaţia să fie executate silit de către bănci.

4. Componenta de paradigmă a crizei economico-financiare mondiale joacă şi ea un rol în acest sens. Industria românească a fost o mare consumatoare de energie, multe produse energofage producând-se în ţara noastră. Necesarul de energie al României este acoperit parţial din importuri, iar tendinţa de creştere a preţurilor resurselor energetice limitate de origine fosilă afectează economia românească şi populaţia ţării. Tendinţa de a înlocui resursele energetice limitate de origine fosilă cu resurse energetice regenerabile nelimitate există şi în România, dar presupune investiţii substanţiale şi o completare a cadrului legal existent dar insuficient din România6.

În anul 2008 am asistat la o creştere uşoară în valori absolute a schimburilor comerciale dintre România şi Germania faţă de anul 2007 şi a investiţiilor directe germane în România ca urmare a integrării României în Uniunea Europeană. Această integrare a dus la îndepărtarea ultimelor bariere vamale între cele două state, dar şi la o încredere mai mare a investitorilor germani în mediul de afaceri românesc. Recesiunea economică mondială a început să se resimtă din toamna anului 2008 şi în relaţiile economice româno-germane, ceea ce a dus în anul 2009 la o scădere atât a volumului schimburilor comerciale dintre cele două state precum şi a investiţiilor directe germane în România faţă de anul 2008. Cu toate acestea, Germania şi-a păstrat locul de partener comercial important al României cu impact deosebit asupra dezvoltării economiei româneşti7.

Evoluţia în declin a relaţiilor economice româno-germane în anul 2009, ca urmare a recesiunii economice mondiale, a influenţat în mod negativ prognozele pentru perspectivele relaţiilor economice româno-germane în viitorul apropiat.

Legăturile strânse dintre economiile mondiale şi dependenţa dintre economii nu permite izolarea unei economii naţionale de economia mondială şi implicit de recesiunea economică mondială actuală. Prin urmare, oprirea declinului relaţiilor economice româno-germane şi revenirea la evoluţia favorabilă care a existat până în anul 2008, va fi posibilă abia după încheierea recesiunii economiei mondiale.

Criza economică şi financiara globală a acutizat disparităţile economice între Germania şi România pe de-o parte şi ţările cu o economie subdezvoltată, din lumea a treia pe de altă parte. Acest fapt poate fi generator de pericole şi să afecteze siguranţa celor două state datorită faptului că populaţia ţărilor cu o economie subdezvoltată, ca urmare a confruntării cu o sărăcie pronunţată, ar putea să intensifice procesul de migraţie către ţările cu o economie dezvoltată, cum este cea a Germaniei, şi către ţări cu o economie care

6 Ibidem, p. 260. 7 Ibidem, p. 263.

196

permite un trai decent, cum este cazul României. O creştere exponenţială a acestui proces de migraţie ar putea avea ca urmare transformarea procesului de migraţie paşnic în confruntări violente, o luptă pentru resurse şi implicit pentru supravieţuire.

Pentru a preveni asemenea situaţii nedorite, propunem următoarele măsuri pe care ţările cu un nivel de trai ridicat ar trebui să le ia în favoarea ţărilor cu o economie subdezvoltată şi cu un nivel de trai scăzut:

1. Sprijin în realizarea unei strategii eficiente de dezvoltare economică (asistenţă tehnică).

2. Acordarea de sprijin financiar (credite avantajoase şi chiar nerambursabile). 3. Realizarea unor facilităţi de producţie în ţările cu o economie subdezvoltată,

astfel încât populaţia acestora să aibă un loc de muncă, un venit satisfăcător şi o perspectivă favorabilă.

Doar printr-o colaborare mai strânsă între toate părţile implicate şi un efort concertat va fi posibilă ieşirea din criza economică şi financiară actuală. Astfel se pot realiza premisele unei reveniri a economiei mondiale şi trecerea la o nouă perioadă de creştere.

Concluzii Criza economico-financiară mondială, prin cele trei componente ale sale, a afectat

atât statele cu o economie de piaţă dezvoltată, însă într-o măsură mai redusă, cât şi statele cu o economie de piaţă în curs de dezvoltare, într-o măsură mult mai mare. Germania se încadrează în prima categorie, iar România în cea de-a doua. Şi relaţiile economice româno-germane au fost afectate de această criză, dar, faţă de relaţiile cu alte state, reprezintă totuşi un factor de echilibru în această perioadă dificilă.

Perspectivele pentru relaţiile economice româno-germane în cadrul Uniunii Europene depind în mare măsură de evoluţia economiei mondiale în general, şi de evoluţia economică din cadrul Uniunii Europene, în special.

În cazul în care criza economică şi financiară globală se va dovedi a fi de durată, există riscul să se ajungă la confruntări violente pentru resurse, situaţie în care securitatea Germaniei şi României, ca şi a altor state cu un nivel de trai cel puţin satisfăcător, ar putea fi puse în pericol. Din acest motiv, implementarea măsurilor recomandate în această lucrare este imperios necesară pentru a se preveni conflictele, ştiut fiind că este mult mai uşor să previi decât să rezolvi asemenea probleme, şi pentru a realiza premisele unei expansiuni economice pe termen mediu şi lung.

Suntem de părere că unul dintre cele mai importante beneficii pe care le pot avea studenţii care studiază acest subiect este acela de „a nu fi condamnaţi să repete istoria“ (George Santayana). De asemenea, ei vor putea dezvolta teorii pentru rezolvarea şi preîntâmpinarea unor probleme asemănătoare în viitor.

BIBLIOGRAFIE 1. Fleischer, W.H., Relaţiile economice româno-germane şi Uniunea Europeană

– Între controverse şi realizări, Sibiu, Editura Alma Mater, 2011. 2. Popescu, D., Criza şi creştere în „U” – speranţe indigeste. În: „Euroeconomia

XXI“ no. 271, Grupul de presă Continent, Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură a judeţului Sibiu, Sibiu, Noblesse S.R.L., 2010.

3. Wilde, P., Mueller, D., Informationen zum Thema „Klimaschutz”: Erkenntnisse, Lösungsansätze und Strategien, München, Allianz Umweltstifung, 2009.

197

IMPLICAŢII MILITARE ASUPRA SECURITĂŢII UMANE

198

199

SECURITATEA UMANĂ ÎN ETAPA POSTCONFLICT ŞI ACTIVITATEA DE INFORMAŢII

Odată cu dispariţia puterii sovietice şi a echilibrului relativ existent în relaţiile

internaţionale a avut loc o descătuşare a tensiunilor şi frustrărilor acumulate de-a lungul istoriei în rândul unor etnii şi popoare. Acestea s-au concretizat în apariţia în prima parte a anilor ’90 a unui număr mare de conflicte armate în spaţiul ex-comunist, care s-au adăugat celor existente la acea vreme în Africa, Orientul Mijlociu şi Asia. Consecinţele lor tragice asupra populaţiei inocente se manifestă şi astăzi.

Deşi toate componentele securităţii umane sunt importante pentru reconstrucţia postconflict, asigurarea securităţii fizice a comunităţii şi a individului reprezintă unicul fundament pe care se pot sprijini acţiunile menite să reclădească societăţile contorsionate de război.

Experienţa conflictelor ultimelor două decade a confirmat pe deplin necesitatea ca forţele implicate în misiuni postconflict să dispună de informaţii relevante, corecte şi la timp, ca o condiţie a propriei protecţii şi a îndeplinirii mandatului lor.

Cuvinte-cheie: securitate umană, postconflict, inteligenţă, armata

Apariţia conceptului de securitate umană este fără îndoială legată de evenimentul

istoric care a marcat profund evoluţia umanităţii şi anume, căderea sistemului comunist şi, strâns legat de acesta, destrămarea URSS.

Odată cu dispariţia puterii sovietice şi a echilibrului relativ existent în relaţiile internaţionale, a avut loc o descătuşare a tensiunilor şi frustrărilor acumulate de-a lungul istoriei în rândul unor etnii şi popoare. Acestea s-au concretizat în apariţia în prima parte a anilor ’90 a unui număr mare de conflicte armate în spaţiul ex-comunist, care s-au adăugat celor existente la acea vreme în Africa, Orientul Mijlociu şi Asia. Consecinţele lor tragice asupra populaţiei inocente se manifestă şi astăzi.

Şi a fost doar începutul. Milioane de morţi şi răniţi au continuat să inunde ţările lumii a treia şi în curs de dezvoltare, aducând viaţa şi aşa plină de greutăţi şi suferinţe a unor mase largi de oameni la niveluri insuportabile.

Acestor victime directe ale războiului li s-au adăugat cele colaterale, milioane de refugiaţi forţaţi să-şi părăsească locuinţele şi locurile natale din cauza conflictelor izbucnite pe teritoriul statelor cărora le aparţin, mulţi dintre aceştia fiind şi astăzi departe de casele şi rudele lor.

Din păcate, se poate afirma fără teama de a exagera, că efectele negative ale acestor confruntări vor continua să afecteze, cel puţin pe termen mediu, viaţa de zi cu zi a locuitorilor regiunilor respective.

Pe fondul consecinţelor zguduitoare ale acestor conflicte, care au umbrit bucuria eliberării de sub dictatura comunistă a sute de milioane de oameni, a devenit din ce în ce mai evident că există o discrepanţă între modul în care a fost percepută securitatea în perioada „Războiului Rece“, implicit capabilităţile avute la dispoziţie la nivel naţional şi internaţional pentru asigurarea acestei stări şi nevoile reale de securitate apărute după încheierea confruntării ideologice Est-Vest. Cu alte cuvinte, s-a înţeles pe deplin că armatele de mari dimensiuni, tancurile şi avioanele, mijloace specifice asigurării securităţii în perioada bipolară au devenit incapabile să facă faţă noilor ameninţări la adresa securităţii.

Pe de altă parte, s-a conştientizat faptul că pacea şi securitatea mondială reprezintă o problemă a întregii comunităţi internaţionale şi nu doar a ţărilor care se confruntă cu

200

conflicte interne sau sunt în război cu alte state, pentru că efectelor negative determinate de violenţă şi desfăşurarea acţiunilor de luptă nu pot fi oprite de graniţele formale existente.

Analiza conflictelor apărute după anii ’90 a evidenţiat faptul că majoritatea acestora sunt de tip intrastatal, având ca generator o combinaţie a mai multor factori, politici, socio-economici, de resurse şi de mediu. Între aceştia, existenţa unor instituţii slabe ale statului, lupta elitelor pentru putere, corupţia, sărăcia, inegalitatea sub toate formele ei, resursele naturale deficitare şi distribuţia injustă a acestora, reprezintă fie sursele de bază, fie catalizatorii declanşării conflictelor.

Desigur, diferenţele rasiale, dar mai ales cele etnice şi religioase, au rămas şi în prezent punctele cele mai sensibile în relaţiile interumane, capabile să aprindă conflicte sau să le reaprindă pe cele stinse ori aflate în stare latentă.

Totodată, a fost remarcat faptul că spre deosebire de situaţia înregistrată în primul şi cel de-al Doilea Război Mondial, când victimele din rândul populaţiei civile au reprezentat sub 5 %, respectiv 50 %, în conflictele ultimelor 20 de ani ponderea noncombatanţilor în rândul pierderilor umane totale a crescut, variind între 65 şi 90 %1.

Reacţia comunităţii internaţionale la suferinţele populaţiei implicată volens-nolens în aceste conflicte, numărul impresionant de morţi şi răniţi, precum şi apariţia unor fluxuri masive de refugiaţi s-a regăsit şi într-o nouă abordare, mai cuprinzătoare, a conceptului de securitate.

Astfel, în cadrul Raportului Programului ONU pentru dezvoltare (P.N.U.D.) din 1994, intitulat „Noile dimensiuni ale securităţii umane“, a fost pentru prima dată prezentat într-o formă elaborată conceptul de securitate umană, centrat pe viaţa şi demnitatea oamenilor.

Noua modalitate de tratare schimbă accentul de pe componenta statală, teritorială, a securităţii pe cea a comunităţii şi a individului. Potrivit documentului menţionat, securitatea umană trebuie să fie abordată din mai multe perspective, ca răspuns la ameninţările la adresa populaţiei, astfel: securitatea fizică; securitatea economică; securitatea alimentară; securitatea sanitară; securitatea mediului; securitatea comunităţii; securitatea politică.

În pofida trecerii unei perioade relativ îndelungate de timp de la lansarea conceptului de securitate umană, definirea şi interpretarea acestuia, dar mai ales modul de aplicare au rămas până în prezent un subiect de dezbatere politică şi academică. Această stare de fapt are ca principală cauză formularea unor critici la adresa modului în care este percepută securitatea umană, ce îmbracă o serie de forme de la cele uşoare, potrivit cărora securitatea umană este contraproductivă şi afectează interesele naţionale şi până la cele dure, conform cărora această abordare deschide calea încălcării principiului suveranităţii şi oferă o „carte blanche“ intervenţionismului Naţiunilor Unite sau marilor puteri în afacerile interne ale statelor.

Cu toate acestea, majoritatea reprezentanţilor unor organizaţii internaţionale, politicienilor şi specialiştilor în domeniu sunt de acord că securitatea umană trebuie să reprezinte mai mult decât absenţa unui conflict violent între state sau în interiorul unei ţări şi anume satisfacerea nevoilor materiale şi morale de bază ale individului.

Astfel, unul dintre promotorii necesităţii de a aborda securitatea în toată complexitatea sa este Kofi Annan, fost Secretar General al ONU şi laureat al premiului Nobel pentru pace în anul 2001, care susţinea că „Noi trebuie, de asemenea, să lărgim viziunea noastră asupra a ceea ce este înţeles prin pace şi securitate. Pace înseamnă

1 Potrivit Strategiei Europene de Securitate (2003), începând cu anul 1990, aproximativ 4 milioane de oameni au murit în războaie, dintre care 90 % provenind din rândurile populaţiei civile.

201

mult mai mult decât absenţa războiului. Securitatea umană nu mai poate fi înţeleasă în termeni stricţi militari. Mai degrabă aceasta trebuie să cuprindă dezvoltarea economică, dreptatea socială, protecţia mediului, democratizarea, dezarmarea şi respectul faţă de drepturile omului şi lege“2.

Din numeroasele definiţii ale securităţii umane, fără a dori să facem o ierarhizare a acestora, ci doar din dorinţa de a oferi un concept de lucru, am ales varianta propusă de un specialist indian în domeniu, Kanti Bajpai. Potrivit acestuia, „Securitatea umană se referă la protecţia securităţii personale a individului şi absenţa ameninţărilor violente, directe sau indirecte. Promovarea dezvoltării umane şi buna guvernare şi, când este necesar, folosirea colectivă a sancţiunilor şi forţei sunt importante pentru gestionarea securităţii umane. Statele, organizaţiile internaţionale, organizaţiile neguvernamentale şi alte grupuri în societatea civilă sunt vitale din perspectiva securităţii umane“.

Prima menţiune a conceptului de reconstrucţie a păcii (peace-building) în etapa postconflict a fost făcută de către Secretarul General al ONU, Boutros Boutros Ghali, în raportul intitulat „An Agenda for Peace, Preventive diplomacy, peacemaking and peace-keeping“, din 17 iunie 1992. În cadrul documentului, reconstrucţia păcii este definită ca fiind acţiunea de identificare şi sprijinire a structurilor care au tendinţa să întărească pacea şi să evite reînceperea conflictului.

Desigur, conceptul de reconstrucţie a păcii are un caracter general, presupunând o paletă largă de măsuri care să favorizeze trecerea de la starea de război la starea de pace, a căror centru de greutate se mută odată cu încetarea violenţelor de la asigurarea securităţii fizice a populaţiei la sprijinirea reabilitării politice şi social-economice.

Conform Centrului pentru Studii Strategice şi Internaţionale, între „încetarea unui conflict violent şi revenirea la normalitate“ se manifestă trei faze, a căror evidenţiere permite identificarea priorităţilor menite să reinstaureze pacea3.

Faza I, răspunsul iniţial, începe imediat după încheierea violenţelor pe scară largă şi presupune asigurarea serviciilor umanitare de urgenţă şi consolidarea securităţii;

Faza a II-a, transformarea, vizează afirmarea unor capacităţi legitime locale, acordându-se o atenţie deosebită repunerii în funcţiune a economiei, consolidării mecanismelor de guvernare şi asigurării justiţiei;

Faza a III-a, faza finală, sporirea sustenabilităţii cuprinde acţiuni pe termen lung menite să prevină reînceperea conflictului şi a violenţelor; în această etapă sprijinul militar internaţional, în totalitate sau parţial, este retras.

Deşi afirmaţiile unor lideri politici şi experţi potrivit cărora securitatea umană se concentrează asupra comunităţii şi individului, pot susţine ideile celor care nu sunt de acord cu noua abordare pe motiv că aceasta ştirbeşte suveranitatea prin faptul că se oferă posibilitatea intervenţiei unor organisme internaţionale în problemele interne ale unor ţări, este evident că statul este cel care asigură cadrul general al securităţii umane şi rămâne principalul furnizor de securitate pentru cetăţenii săi.

Pornind de la ideea că doar un stat puternic dispune de întreaga paletă de instrumente şi forţa în măsură să asigure fundamentul pe care se poate clădi în mod real securitatea umană în întregul ei, în etapa postconflict este extrem de importantă întărirea cât mai rapidă a puterii executive. Preluarea graduală a controlului de către instituţiile locale şi naţionale reprezintă unul dintre indicatorii importanţi ce demonstrează populaţiei, care pe timpul conflictului a resimţit din plin deteriorarea componentelor securităţii

2 Kofi Annan, Towards a Culture of Peace, http://www.unesco.org/opi2/lettres/TextAnglais/AnnanE.html 3 C.S.I.S., Post-Conflict Reconstruction, http://csis.org/images/stories/pcr/framework.pdf

202

umane, apariţia primelor elemente ale normalizării situaţiei, cu efecte benefice asupra moralului acesteia.

În acest context trebuie subliniat faptul că, urmare a indivizibilităţii securităţii, a legăturii strânse dintre securitatea unui stat şi cea internaţională, este nu numai normal, ci şi recomandat ca reprezentanţii comunităţii mondiale să intervină pentru aplanarea conflictelor încă din faza de escaladare a tensiunilor.

Sprijinul comunităţii internaţionale pentru stoparea conflictelor, concretizat uneori în investiţii majore ale marilor actori ai scenei mondiale pentru relansarea economiei, au condus în destule cazuri la încheierea unor acorduri de pace formale, în care părţile beligerante au fost interesate mai puţin de soluţionarea definitivă a conflictului, decât de accesarea unor resurse financiare importante.

Desigur, în aceste situaţii perioada postconflictuală deşi marchează îmbunătăţiri de moment ale securităţii umane, pe fond rămâne la niveluri foarte scăzute. În aceste condiţii, aşa cum din păcate istoria a demonstrat-o deja, reizbucnirea conflictului este doar o problemă de timp.

Pe de altă parte, există riscul ca implicarea comunităţii internaţionale şi sprijinul financiar masiv pentru soluţionarea unor conflicte să devină o normă, situaţie care poate genera implicaţii imprevizibile pentru modul în care în viitor se va pune în practică securitatea umană.

În pofida eforturilor deosebite ale comunităţii internaţionale de stopare a conflictelor şi coordonare a acţiunilor cu părţile beligerante pentru reconstruirea societăţilor, de cele mai multe ori, rezultatele pozitive se lasă destul de mult aşteptate.

Există o serie de aspecte care diminuează succesul acţiunilor pentru refacerea statelor respective şi îmbunătăţirea securităţii umane a populaţiei, între care mai semnificative sunt următoarele:

• ciocnirea intereselor diferite ale actorilor implicaţi în conflict; • ambiguitatea mandatelor forţelor implicate în soluţionarea conflictelor, care

au agende diferite, rezultate din interesele specifice fiecăruia; • resurse materiale şi financiare insuficiente; • conflictele violente lasă urme adânci în conştiinţa părţilor combatante, cauzele

care au condus la izbucnirea acestora nu dispar odată cu încheierea păcii, îngreunând procesul de pace şi reconstrucţie.

Fără îndoială, cei patru piloni ai reconstrucţiei postconflict sunt securitate, bunăstare, dreptate socială şi reconciliere, guvernare şi participare sunt inextricabil legaţi unul de celălalt, astfel încât obţinerea unor succese în ansamblu este condiţionată de rezultate pozitive în fiecare domeniu şi crearea unei interacţiuni funcţionale între componentele sistemului4.

Deşi toate elementele securităţii umane sunt importante pentru reconstrucţia postconflict, asigurarea securităţii fizice a comunităţii şi a individului reprezintă unicul fundament pe care se pot sprijini acţiunile menite să reclădească societăţile contorsionate de război.

Încetarea violenţelor reprezintă cel mai important pas pe calea normalizării situaţiei, dar şi cel mai dificil de întreprins. Semnarea unor acorduri de încetare a focului sau de pace oferă cadrul formal prin care teoretic se pune capăt violenţelor, însă practic, de

4 Scott Feil, Building Better Foundations: Security in Postconflict Reconstruction, The Washington Quarterly, vol. 25, no. 4, autumn 2002.

203

la acest moment şi până la cel în care populaţia resimte primele semne ale „liniştirii“ situaţiei se mai scurg perioade de timp care diferă în funcţie de natura conflictului.

Nu în puţine cazuri însă, în pofida eforturilor de stabilizare postconflict, ciocnirile armate au revenit pe scară largă.

În cazurile fericite, în care măsurile întreprinse au dat roade, violenţa acţiunilor de luptă propriu-zise este înlocuită, pentru o anumită perioadă, cu răbufniri sporadice, de mici dimensiuni, ale conflictului.

În etapa postconflictuală imediată, grupări de diferite dimensiuni ale fostelor armate beligerante acţionează după bunul plac al unor lideri formali sau ad-hoc, formaţiunile paramilitare încearcă să-şi regăsească un nou loc în mediul aflat în plină schimbare, un număr impresionant de arme şi muniţii de diferite tipuri se află în posesia populaţiei, în timp ce structurile de securitate nu dispun de legitimitatea şi autoritatea necesară pentru a-şi îndeplini misiunile specifice.

Pe fondul vidului de putere caracteristic perioadei postconflict are loc o intensificare a violenţei de natură infracţională, stimulată de consolidarea reţelelor crimei organizate şi corupţiei, a căror consecinţe negative asupra securităţii umane sunt similare, chiar dacă la altă scară, perioadei de conflict. Lipsiţi de „obiectul de activitate“, foştii combatanţi încearcă să se adapteze la noua situaţie şi, individual sau în grupuri mai mari ori mai mici, comit acte criminale care devin o piedică importantă în calea revenirii la situaţia dinainte de conflict. Iată de ce, se impune ca imediat după încheierea păcii să se întreprindă măsuri ferme pentru dezarmarea, demobilizarea şi reintegrarea foştilor combatanţi, precum şi restabilirea autorităţii şi a funcţionalităţii instituţiilor de securitate care au ca responsabilitatea întronarea legii şi a ordinii de drept.

Mediul de securitate în secolul al XXI-lea este diferit faţă de cel al secolului al XX-lea. Globalizarea, afirmarea unor noi centre de putere, competiţia pentru resurse, creşterea populaţiei în statele sărace, precum şi alte probleme introduc în ecuaţia relaţiilor internaţionale necunoscute a căror evoluţie este în măsură să afecteze sensibil natura şi dimensiunile viitoarelor ameninţări la adresa securităţii umane.

Colegiul de Război al Armatei SUA denumeşte contextul strategic actual „mediul V.U.C.A.“. Denumirea acestuia vine de la iniţialele principalelor caracteristici ale mediului actual de securitate „Volatility, Uncertainty, Complexity şi Ambiguity“, adică volatilitate, incertitudine, complexitate şi ambiguitate.

Pe acest fond, devine evident faptul că într-un spaţiu postconflictual, caracteristicile mediului strategic, V.U.C.A., sunt accentuate, acestea sunt completate cu aspecte specifice locale, iar dinamica sa poate căpăta ritmuri ameţitoare.

Experienţa conflictelor ultimelor două decade a confirmat pe deplin necesitatea ca forţele implicate în misiuni postconflict, civili şi militari, să dispună de informaţii relevante, corecte şi la timp, ca o condiţie a propriei protecţii şi a îndeplinirii mandatului lor.

Nevoia de informaţii a structurilor implicate în normalizarea situaţiei se centrează pe cunoaşterea amănunţită a părţilor în conflict şi a scopurilor lor, ideologie, adepţi, locaţie, surse de finanţare, interne şi externe, cum sunt percepute măsurile luate pentru consolidarea păcii, eficienţa acestora, zonele şi factori de risc, precum şi a altor aspecte în măsură să conducă la susţinerea, concentrarea şi dinamizarea tuturor eforturilor spre îndeplinirea obiectivului final, revenirea la normal starea de normalitate.

În această perioada deosebit de importantă pentru îndeplinirea obiectivului final, caracterul asimetric al principalelor ameninţări la adresa securităţii fizice necesită cu stringenţă folosirea serviciilor de informaţii ca instrument principal pentru cunoaşterea, prevenirea şi combaterea acestora. În special în cazul terorismului şi al crimei organizate,

204

care prin natura lor presupun acţiuni conspirate, folosirea capabilităţilor serviciilor de informaţii este impusă de faptul că acestea sunt singurele structuri guvernamentale în măsură ca prin metodele şi mijloacele specifice la dispoziţie să contracareze eficient aceste flageluri ale lumii contemporane.

Nevoia de produse informative realizate de către structuri specializate este subliniată de volumul uriaş, în creştere continuă, al informaţiilor, în cele mai multe cazuri neverificate.

Dimensiunile atinse în prezent de spaţiul virtual şi viteza cu care se mişcă informaţia în acest mediu limitează din ce în ce mai mult înţelegerea anumitor date, fenomene şi procese de interes, diminuează posibilităţile de a realiza conexiuni între acestea, afectând mai ales capacitatea de a face prognoze fundamentate cu privire la evoluţiile posibile. În aceste condiţii, fără îndoială, doar profesioniştii în domeniu sunt capabili să sesizeze informaţiile de care conducerea politico-militară are nevoie pentru a lua deciziile optime necesare îndeplinirii misiunilor.

Deşi se poate crede că din cauza depărtării zonelor de conflict de centrele de putere, implicit de nodurile mass-media, precum şi a riscurilor atrase de accesul în teatrele de operaţii, informaţiile privind situaţia concretă sunt limitate, în realitate lucrurile sunt diferite.

Informaţii din zona de conflict sunt vehiculate de către reprezentanţii organizaţiilor internaţionale şi neguvernamentale care gestionează ajutorul umanitar, parte dintre acestea ajungând la dispoziţia mass-media.

Totodată, ca urmare a nevoii crescânde de senzaţional a opiniei publice şi a competiţiei acerbe dintre marile companii mass-media pentru obţinerea exclusivităţii, zonele de conflict au devenit o adevărată Mecca pentru reporteri. Astfel, zi de zi spaţiul virtual global este asaltat de informaţii de ultimă oră din cele mai „fierbinţi“ locuri ale teatrelor de operaţii, reportaje, interviuri şi alte produse mass-media destinate informării publicului.

Acestea sunt la rândul lor preluate de către alte structuri media, căpătând noi accente, astfel încât, urmare a efectului „bulgărelui de zăpadă“, se ajunge la situaţia ca opinia publică mondială să fie bombardată 24 din 24 de ore cu informaţii referitoare la conflictul respectiv a căror veridicitate este îndoielnică.

Mai ales în etapa postconflict care, odată cu oprirea acţiunilor de luptă, facilitează accesul organizaţiilor şi reporterilor în zonă, se manifestă o situaţie remarcată de către Carl von Clausewitz încă în prima parte a secolului al XIX-lea. În faimoasa sa lucrare „Despre război“, acesta spunea: „O mare parte a informaţiilor obţinute pe timpul războiului sunt contradictorii, o parte încă şi mai mare este falsă, iar de departe cea mai mare parte are un caracter dubios“.

Apare astfel o întrebare al cărui răspuns trebuie să constituie o preocupare permanentă a decidenţilor politico-militari responsabili de soluţionarea unor conflicte: „Cum ne asigurăm în această avalanşă de informaţii că suntem în posesia informaţiei corecte şi pe care o putem utiliza?“.

În etapa postconflict, activitatea de informaţii nu se mai centrează pe culegerea şi analizarea informaţiilor militare, structurile de informaţii trebuind să-şi extindă aria de preocupări spre problemele politice, economice, sociale, demografice, religioase, culturale ş.a., practic spre toate domeniile vieţii curente, în măsură să contribuie la îndeplinirea misiunilor specifice.

Chiar dacă au fost semnate acorduri de încetare a focului sau de pace şi armatele au fost demobilizate, forţele interesate în soluţionarea definitivă a conflictului, civili

205

sau militari, se confruntă cu un adversar deosebit de periculos, din cauza faptului că, de regulă, acesta este difuz.

Se poate spune fără teama de a greşi că inamicul este pretutindeni şi nicăieri, iar absenţa unor instrumente eficiente de putere ale statului face ca viaţa de zi cu zi să fie extrem de tensionată, cu efecte dezastruoase asupra securităţii umane. Ameninţările sunt greu de definit, de anticipat şi mai ales de combătut.

Iată de ce în etapa postconflict, atât pentru decidenţii politico-militari, cât şi civilii şi militarii implicaţi nemijlocit în acţiunile menite să readucă pacea şi securitatea atât de dorită de către populaţie, produsele informative de calitate, oportune, reprezintă suportul oricărui demers constructiv, eficient.

Pentru asigurarea succesului misiunilor este absolut necesar să se asigure forţelor comunităţii internaţionale superioritatea informaţională în relaţiile cu părţile aflate în dispută.

Numai în aceste condiţii reprezentanţii comunităţii internaţionale sunt în măsură să-şi cunoască partenerii de dialog din rândul beligeranţilor, liderii lor formali şi informali, politicienii ultranaţionalişti, scopurile acestora, mijloacele de finanţare interne şi externe ş.a., care în final să le permită găsirea variantei optime de compromis şi pe această cale să se excludă revenirea la haos.

Necunoaşterea amănunţită a situaţiei operative şi imposibilitatea luării unor măsuri preventive care să susţină propriile obiective, din cauza asigurării informative deficitare, poate să aibă ca urmare reînceperea violenţelor şi reaprinderea conflictului, cu toate efectele negative atrase de o asemenea evoluţie.

Fără un sprijin informativ adecvat, de care să dispună toate componentele comunităţii internaţionale implicate în soluţionarea conflictului, potrivit principiului „necesitatea de a cunoaşte“, întregul complex de acţiuni întreprinse pentru normalizarea situaţiei are un caracter reactiv.

Reprezentanţii comunităţii internaţionale trebuie să-şi menţină în permanenţă statutul neutru, cu alte cuvinte nicio parte implicată în conflict nu trebuie considerată amic sau inamic.

Pe de altă parte, experienţa misiunilor internaţionale a demonstrat că în destul de multe cazuri există în rândul părţilor lideri şi grupări ale căror interese şi acţiuni contravin angajamentelor oficiale ale conducerii acestora şi obiectivelor comunităţii internaţionale.

Alături de importanţa deosebită a asigurării informative a forţelor comunităţii internaţionale, se cuvine a fi subliniată şi necesitatea coordonării activităţii de informaţii la nivelul forţelor comunităţii internaţionale, ca modalitate principală de eficientizare a îndeplinirii mandatului acestora.

Coordonarea eforturilor structurilor de informaţii permite folosirea mai raţională a resurselor limitate la dispoziţie, prin aceasta asigurându-se în mod oportun decidenţilor o imagine fidelă şi completă a tuturor părţilor în conflict.

Poate mai mult ca în alte situaţii, în etapa postconflict este necesar ca modul de planificare, organizare şi desfăşurare a activităţii de informaţii să fie de tip asimetric, neconvenţional, adică flexibil şi adaptat la nevoile reale, în măsură să facă faţă cerinţelor impuse de ameninţările asimetrice.

Aceasta presupune ca activitatea serviciilor de informaţii să fie mai deschisă, în sensul colaborării strânse cu alte structuri similare pentru a putea face un front comun, eficient, în faţa ameninţărilor complexe la adresa securităţii umane, specifice acestui început de mileniu.

Această abordare este singura capabilă să asigure furnizarea beneficiarilor a unor informaţii acţionabile şi pe această cale obţinerea succesului.

206

O exprimare sugestivă a ceea ce înseamnă abordarea asimetrică a activităţii de informaţii se găseşte în USMC Pamphlet, „Countering irregular threats – A comprehensive approach“ (2006), lucrare în care se afirmă că serviciile de informaţii trebuie să lucreze împreună şi să se adapteze de o manieră „asemănătoare cu a muzicienilor de jazz care improvizează pe o temă“, în aşa fel încât să poată să-şi concentreze eforturile acolo unde se cere.

Ca urmare a specificului activităţii de informaţii, pentru o colaborare eficientă între servicii se impune ca aceasta să aibă la bază acorduri cu prevederi clare, fără ambiguităţi, dar care, în acelaşi timp să fie flexibile, în măsură să răspundă cerinţelor de moment impuse de evoluţia situaţiei postconflict.

Dată fiind nevoia reală a schimbului de informaţii între actorii implicaţi în perioada postconflict în scopul îndeplinirii mandatului lor cu cele mai reduse costuri umane, materiale şi financiare, crearea unui format oficial de colaborare care să permită accesul la informaţii relevante a tuturor părţilor ar fi de natură să soluţioneze o mare parte din problemele legate de asigurarea informativă.

Ceea ce complică situaţia este faptul că în cadrul răspunsului comunităţii internaţionale, acţionează mai multe organizaţii multinaţionale, civile şi militare, ONU, OSCE, UE, NATO ş.a., precum şi un număr mare de organizaţii neguvernamentale, fiecare fiind responsabilă pe anumite domenii, în condiţiile în care activitatea de informaţii este eminamente de tip naţional.

Deşi toate organizaţiile menţionate mai sus, într-un fel sau în altul culeg şi prelucrează informaţii, modul concret în care este înţeleasă şi mai ales aplicată activitatea de informaţii variază foarte mult în funcţie de apartenenţa naţională şi specificul instituţiei.

Pe acest fond, deşi există preocupări pentru schimbul informaţiilor de interes, materializate de regulă prin crearea unor baze comune de date, pe fond, tronsonul cel mai important, implicit şi sensibil, al acestora se vehiculează pe circuitele naţionale şi doar sporadic pe cele ale structurilor cu care există acorduri de cooperare.

Nu în ultimul rând, aşa cum am mai afirmat, existenţa unor interese diferite ale părţilor implicate în etapa postconflict face ca informaţiile puse la dispoziţia celorlalţi actori să fie filtrate de maniera în care să servească îndeplinirii propriilor obiective, creându-se condiţiile pentru denaturarea situaţiei concrete.

Trei sunt impedimentele principale în realizarea unei cooperări strânse pe linie de informaţii în perioada postconflict. Reticenţa unor organizaţii şi organisme internaţionale de a fi implicate oficial în culegerea şi prelucrarea de informaţii, reţinerile unor state de a coopera în acest domeniu sensibil cu aliaţi conjuncturali, precum şi diferenţele conceptuale şi procedurale existente între structurile de informaţii.

În ceea ce priveşte primul impediment, deşi insuccesele unor misiuni ONU au evidenţiat în mod pregnant faptul că activitatea de informaţii are o importanţă covârşitoare în asigurarea îndeplinirii mandatului acestora, conducerea acestei organizaţii continuă să evite atât folosirea termenului consacrat de intelligence/activitate de informaţii, cât şi crearea unor structuri proprii care să acţioneze în acest domeniu. Explicaţia acestei abordări este efectul negativ pe care perceperea de către opinia publică a intelligence-ului ca spionaj l-ar avea asupra statutului de neutralitate al organizaţiei. Altfel spus, există temerea că perceperea de către beligeranţi a faptului că membrii misiunilor ONU desfăşoară activităţi de culegere de informaţii poate să pună în primejdie securitatea acestora.

Pe de altă parte, schimbul de informaţii între structurile guvernamentale specializate, organismele internaţionale şi organizaţiile neguvernamentale se face cu mare greutate din cauza faptului că toate acestea se tem să nu-şi piardă accesul la

207

informaţii. Reprezentanţii serviciilor de informaţii se feresc de compromiterea operaţiunilor, ofiţerilor proprii şi a surselor, în timp ce personalul organizaţiilor internaţionale şi neguvernamentale nu doresc să-şi piardă statutul de imparţialitate, pentru că aceasta ar putea să le îngreuneze activitatea şi chiar să le pericliteze securitatea fizică.

Cel de-al doilea impediment, reţinerile unor state de a pune informaţii la dispoziţia unor aliaţi conjuncturali, provine din perioada „Războiului Rece“, din temerea că există riscul de a deconspira elemente ale capabilităţilor naţionale, în condiţiile în care în ultimul secol afirmaţia Lordului Palmerston cu privire la inexistenţa unor aliaţi eterni şi a unor duşmani permanenţi şi-a dovedit pe deplin valabilitatea.

Al treilea impediment, diferenţele conceptuale şi procedurale existente între structurile de informaţii, are ca sursă specificitatea, chiar unicitatea fiecărui serviciu de informaţii. Luând în considerare faptul că şi la nivel naţional se manifestă diferenţe conceptuale şi de procedură între serviciile de informaţii, este de înţeles că în context internaţional deosebirile se accentuează şi mai mult. Aceasta însă nu înseamnă că reprezentanţii unor servicii diferite nu pot colabora, ci că este nevoie ca cei care au mai multă experienţă şi cunoştiinţe în domeniu să le împărtăşească şi celorlalţi, fireşte în interesul îndeplinirii misiunilor specifice.

În condiţiile în care în rândul forţelor destinate normalizării situaţiei acţionează structuri din state complet diferite, asigurarea unei eficienţe ridicate a colaborării între reprezentanţii serviciilor de informaţii, trebuie să se bazeze pe realizarea compatibilităţii conceptuale şi procedurale a acestora. Cu alte cuvinte, pentru toţi partenerii care cooperează lexicul specific activităţii de informaţii şi, în măsura posibilităţilor, procedurile utilizate trebuie să aibă aceleaşi înţelesuri, respectiv format.

O modalitate prin care se poate asigura uniformizarea, bineînţeles în măsura nevoilor, a lexicului şi a procedurilor specifice muncii de informaţii, precum şi o mai bună cunoaştere a situaţiei locale în zona de acţiune o constituie coordonarea prealabilă a structurilor de infor-maţii, în măsura posibilităţilor chiar pe timpul pregătirii pentru intrarea în teatrul de operaţii.

În acelaşi timp, aşa cum istoria ultimilor douăzeci de ani a confirmat, conflictele apar în zone îndepărtate ale globului, lipsite de interes pentru serviciile de informaţii. Astfel, capacitatea de culegere pe aceste spaţii, implicit expertiza asupra statelor şi regiunilor afectate de conflicte este redusă, situaţie care se reflectă în deficienţe privind asigurarea informativă a contingentelor militare, dar şi a structurilor civile implicate în normalizarea situaţiei. Colaborarea pe această linie între serviciile care acţionează în etapa postconflict este în măsură să îmbunătăţească cunoaşterea detaliată a teatrului de operaţiuni, cu efecte benefice asupra pregătirii, organizării şi desfăşurării tuturor acţiunilor.

Soluţia ideală pentru asigurarea informativă a forţelor comunităţii internaţionale implicate în soluţionarea unui conflict ar fi ca după încetarea ostilităţilor să se constituie un Centru Comun de Informaţii care să cuprindă reprezentanţi ai tuturor părţilor implicate, cu excepţia beligeranţilor. Prin aceasta s-ar asigura nu numai schimbul de informaţii şi stabilirea unor proceduri similare de acţiune, dar şi un format de analiză a informaţiilor avute la dispoziţie.

De asemenea, existenţa unei structuri de colaborare în domeniul informaţiilor ar fi în măsură să faciliteze legătura directă între elementele de culegere şi beneficiarii produselor informative. Pe această bază, s-ar putea eficientiza utilizarea resurselor destinate culegerii de informaţii.

Contactul direct între responsabili cu activitatea de informaţii din diferite organizaţii şi naţiuni ar facilita transferul de experienţă, către structurile mai puţin experimentate, dar al căror sprijin ar putea contribui la îndeplinirea misiunilor specifice.

208

Pe de altă parte, crearea acestui format de colaborare ar permite folosirea unor specialişti în domeniu, inclusiv din cadrul unor organizaţii neguvernamentale, în măsură să sprijine în special analiza informaţiilor care, urmare a condiţiilor concrete postconflict, nonstandard, influenţează major calitatea deciziilor şi eficienţa tuturor acţiunilor.

Totodată, realizarea unui asemenea centru ar fi în măsură să îmbunătăţească întreaga activitate în comun a forţelor care participă la eforturile de revenire la starea de normalitate, atât prin potenţarea acţiunilor ca urmare a unui sprijin informativ superior, cât şi prin nivelarea asperităţilor care apar în mod inerent pe timpul misiunilor internaţionale.

Obiectivul final al activităţii de informaţii trebuie să fie întărirea instituţiilor existente care au responsabilităţi în asigurarea securităţii fizice sau, după caz, sprijinirea preluării resonsabilităţii asigurării securităţii fizice de către noile structuri naţionale. Având în vedere importanţa deosebită a structurilor informative în demersurile pentru reconsolidarea puterii statului, care la rândul ei este baza asigurării securităţii fizice, este necesar ca în etapa postconflict să înceapă procesul de refacere a serviciilor secrete.

Cu alte cuvinte, concomitent cu acţiunile pentru asigurarea informativă a structurilor implicate în consolidarea păcii şi revenirea la normal a situaţiei generale, se impune ca prin serviciile proprii de informaţii, comunitatea internaţională să întreprindă măsuri pentru întărirea sau reconstruirea structurilor de informaţii naţionale.

Dimensiunea sprijinului pe care comunitatea internaţională îl acordă în etapa postconflictuală instituţiilor cu responsabilităţi în domeniul asigurării securităţii fizice trebuie să fie dimensionată în funcţie de situaţia concretă în care acestea se află, în unele cazuri fiind nevoie doar de sprijin de specialitate, în altele impunându-se reconstruirea lor completă.

Inabilitatea comunităţii internaţionale de a acţiona eficient pentru prevenirea şi soluţionarea definitivă a unor conflicte, cu efecte negative majore asupra populaţiei inocente a impus abordarea securităţii într-o formă mai cuprinzătoare, securitatea umană.

Etapa postconflictuală este caracterizată de un vacuum de securitate care trebuie acoperit imediat pentru a preveni redeschiderea conflictului sau alte manifestări care afectează comunităţile şi indivizii.

Securitatea umană în etapa postconflict trebuie să aibă ca fundament asigurarea securităţii fizice a populaţiei, aceasta fiind singura în măsură să potenţeze eforturile pentru refacerea unei societăţi contorsionate de război.

Asigurarea cu informaţii de valoare, veridice, oportune şi acţionabile a actorilor angrenaţi în derularea unor măsuri destinate normalizării situaţiei în etapa postconflict reprezintă garanţia îndeplinirii mandatului acestora.

Riscul major ca un conflict să reizbucnească în pofida încheierii unor acorduri de încetare a focului, precum şi condiţionarea succesului de deţinerea supremaţiei informaţionale, impun ca în etapa postconflict asigurarea informativă a tuturor factorilor de decizie să se facă de către structuri specializate de informaţii.

Cooperarea într-un format lărgit în domeniul activităţii de informaţii dintre organizaţiile şi naţiunile implicate în soluţionarea conflictului reprezintă un multiplicator al eficienţei acţiunilor întreprinse.

Atât pentru faza imediată încetării violenţelor, pe timpul predării-primirii responsa-bilităţii asigurării securităţii fizice, dar şi ulterior, structurile locale cu responsabilităţi în domeniu, în special cele de informaţii, trebuie să primească de la omologii lor din cadrul statelor implicate în normalizarea situaţiei sprijinul informativ necesar contracarării oricăror ameninţări la adresa fragilei securităţi.

209

BIBLIOGRAFIE 1. Peace Operations, UNISCI Discussion Papers, Nº 13/2007, http://revistas.

ucm.es/cps/16962206/articulos/UNIS0707130024A.PDF 2. U.N.D.P., Human Development Report 1994. New Dimension of Human

Security, http://hdr.undp.org/en/media/hdr_1994_en_chap2.pdf 3. UE, European Security Strategy, 2003, http://www.consilium.europa.eu/

uedocs/cmsUpload/78367.pdf 4. Annan, Kofi, Towards a Culture of Peace, http://www.unesco.org/opi2/lettres/

TextAnglais/AnnanE.html 5. Bajpai, Kanti, Human Security: Concept and Measurement, Kroc Institute

Occasional papers, 19:OP:1, 2000, http://www.hegoa.ehu.es/dossierra/ seguridad/ Hman_security_concept_and_measurement.pdf

6. Diaz, Gustavo, Intelligence at the United Nations for Peace Operations, UNISCI Discussion Papers, no. 13/2007, http://revistas.ucm.es/cps/ 16962206/articulos/UNIS0707130024A.pdf

7. Fei, Scott, Building Better Foundations: Security in Postconflict Reconstruction, The Washington Quarterly, vol. 25, no. 4, autumn 2002, http://www.twq.com/ 02autumn/feil.pdf

8. Liotta, P.H. şi Owen, Taylor, Why Human Security, The Whitehead Journal of Diplomacy and International Relations, Seton, Hall University, winter/spring 2006, http://www.taylorowen.com/Articles/Owen%20and%20Liotta%20-%20 Why%20Human%20Security.pdf

9. Neag, Mihai-Marcel (coordonator), Arhitecturi de securitate umană în spaţiul euroatlantic, Sibiu, Editura Techno Media, 2009.

10. Schreier, Fred, Fighting the Pre-eminent Threats with Intelligence-led Operations, se2.dcaf.ch/.../OP16_SCF_Fighting%20the%20Pre-eminent%20threats.pdf

210

RECONSTRUCŢIA POSTCONFLICT ŞI ASIGURAREA SECURITĂŢII UMANE

Mai mult decât oricând, la început de mileniu, securitatea umană a devenit

un deziderat social care generează contradicţii şi dezbateri intense atunci când statele îşi proiectează propriile strategii de securitate. Toate componentele de securitate sunt subordonate conceptului de securitate umană. Cuvinte-cheie: reconstrucţie postconflict, securitate umană, intervenţia umanitară,

drept internaţional umanitar, cooperarea civili – militari Argumente pentru securitatea umană Definiţia de lucru propusă pentru securitatea umană este după cum urmează:

Obiectivul securităţii umane este de a proteja vieţile omeneşti de omniprezenţa ameninţărilor critice, într-un mod în care să existe concordanţă, pe termen lung, cu elementele de împlinire a omului, de a garanta un set de drepturi şi libertăţi vitale pentru toţi oamenii, fără a compromite în mod nejustificat capacitatea lor de a urmări alte obiective.

Securitatea umană, ca şi concept, a evoluat din 1994, când a fost definit pentru prima dată în Raportul Dezvoltării Umane al Naţiunilor Unite. Raportul a definit securitatea umană ca o preocupare universală centrată pe oameni, având la bază realitatea interdependenţelor din societate, concentrându-se mai mult pe prevenirea timpurie a ameninţărilor decât prin intervenţie în situaţii critice. Acest concept oferă un nou cadru de înţelegere, în sensul cel mai larg, a securităţii, prin prisma provocărilor din mediul global.

Securitatea umană poate fi o punte de legătură între preocupările naţionale şi internaţionale şi problemele unei lumi tot mai globalizate. Aceasta deschide noi căi interdisciplinare de cercetare şi de analiză asupra modului în care securitatea cetăţenilor este relaţionată cu dezvoltarea dar şi a modalităţilor prin care poate fi conceptualizată. În domeniul larg al securităţii umane cercetarea are scopul de a furniza atât procesele prin care se asigură securitatea omului, cât și şi procese şi idei care pot creşte insecuritate umană.

Se recunoaşte faptul că oamenii şi comunităţile sunt în mod fatal ameninţate de o serie de evenimente: o criză financiară, un conflict violent, SIDA, o politică naţională care subminează investiţiile publice şi private în domeniul sănătăţii, un atac terorist, penuria de apă, sărăcia cronică, poluarea şi degradarea mediului etc. Multe dintre aceste ameninţări sunt mult mai distructive în cazul în care realizează surpriza. Securitatea umană presupune o abordare instituţională pentru a oferi protecţie continuă, nu episodic, receptivitate, flexibilitate în aplicarea de către instituţii a măsurilor preventive, nu reactive. Protejarea vieţii omeneşti implică atât acele instituţii care intenţionează în mod deschis să promoveze măsuri de securitate umană, cât şi instituţiile care subminează neintenţionat securitatea umană. Strategiile care sunt asociate cu asigurarea securităţii umane identifică ameninţările şi apoi încearcă să împiedice materializarea acestora şi să atenueze efectele nocive pe care le produc.

Securitatea umană este „centrată pe oameni“, asupra indivizilor şi comunităţilor umane şi îşi concentrează atenţia asupra instituţiilor al căror obiectiv trebuie să fie, în întreaga lume, de a proteja toate persoanele, indiferent de sex, rasă, religie, etnie, cetăţenie sau alte caracteristici distinctive. În acest fel, abordarea securităţii umane

211

este orientată pentru dezvoltarea omului şi respectarea drepturilor acestuia. În acelaşi timp, securitatea umană schiţează modul în care guvernele naţionale pot să-şi reorienteze propriile lor politici de securitate, oferind aceeaşi rigoare şi forţă, dar cu un accent oarecum diferit.

Reconstrucţie postconflict Perioadele postconflict care urmează sfârşitului ostilităţilor se alătură operaţiilor

în sprijinul păcii şi proceselor de reconstrucţie1. Însă pentru reconstrucţia şi dezvoltarea ulterioară a unei zone locuite afectate de conflict, construirea şi menţinerea unei securităţi durabile devin condiţii prioritare. Securitatea zonelor în perioada postconflict capătă astfel o importanţă majoră.

Înaintea ultimului deceniu al secolului trecut, puţini au anticipat că perioada de Reconstrucţie postconflict va deveni una dintre cele mai serioase şi de lungă durată provocări ale angajamentelor militare post-Război Rece. Activitatea de planificare şi de instruire, precum şi cunoştinţele celor implicaţi în acestea, erau modeste. Această lipsă de pregătire a condus la eşecul statelor şi al organizaţiilor internaţionale în încercarea de a edifica naţiuni, iar în unele cazuri, eforturile lor au produs chiar înrăutăţirea crizelor. Există multe întrebări în privinţa mediilor postconflict, cum ar fi cele referitoare la cine ar trebui să-şi asume responsabilitatea din punct de vedere financiar, legal şi moral. Dar foarte puţini au în vedere un aspect: lumea ar trebui să fie mai bine pregătită să se angajeze în PCR. Conflictele de după începutul ultimului deceniu al secolului trecut au demonstrat că operaţiile militare reprezintă doar un element al stabilizării şi al reconstrucţiei postconflict. PCR include sarcini militare şi civile în cinci domenii diferite:

• asigurarea securităţii (inclusiv în privinţa funcţiilor militare şi de poliţie); • furnizarea serviciilor esenţiale (de exemplu, apă, electricitate şi asistenţă

medicală); • crearea structurilor politice (de exemplu, elaborarea unei constituţii şi

sistemul electoral); • crearea unei infrastructuri economice; • facilitarea reconcilierii între grupurile care s-au aflat anterior în conflict. Principalele riscuri şi ameninţări la adresa securităţii aşezărilor umane în perioada

postconflict au anumite particularităţi pe care le voi prezenta în continuare. Activitatea insurgentă. Nu are un leadership unic, ci este o reţea de reţele şi

beneficiază de participanţi care cunosc în detaliu zonele locuite în care acţionează, precum şi infrastructura lor. Aceştia au scopuri diferite, printre care câştigarea controlului şi a puterii locale, intimidarea populaţiei civile sau alungarea forţelor multinaţionale care acţionează în zonă; armele şi finanţarea provin din cadrul aşezărilor umane în care ei acţionează. Activitatea insurgentă constă adesea în acţiuni asimetrice de tipul atacurilor

1 „«Reconstrucţia» este un termen foarte potrivit pentru perioada în care trăim. Din fericire sau din nefericire, putem defini reconstrucţia luând în considerare criza economică care a pus în evidenţă eforturile statelor bogate sau dezvoltate de a asigura echilibru social, a sigura un nivel de stabilitate în cadrul instituţiilor noastre, fără a renunţa la planul nostru de dezvoltare pentru viitor. Reconstrucţia are o semnificaţie deosebită şi pentru cele mai noi state membre UE, care fac eforturi pentru a câştiga experienţă şi a-şi dezvolta deopotrivă infrastructura, în scopul reducerii diferenţelor în cadrul Uniunii“ – a declarat ministrul, adăugând faptul că „reconstrucţia înseamnă lucruri diferite pentru persoane diferite, aşa cum războiul poate avea numeroase semnificaţii; dar în zonele de război, a «reconstrui» poate însemna şansa unei naţiuni de a-şi asigura calea spre libertate“ – Conferinţa internaţională, Dezvoltări de actualitate în domeniul reconstrucţiei şi stabilizării postconflict, M.A.E. 28.04.2009.

212

teroriste, concretizate în: atacuri sinucigaşe, detonarea de maşini-capcană sau dispozitive explozive improvizate, luarea de ostatici sau atacuri asupra personalităţilor politice sau religioase. Percepţia acestor acte de violenţă necontrolată are un efect dezastruos asupra moralului populaţiei, care manifestă tendinţa de a se orienta către zone mai puţin periculoase, părăsindu-şi astfel locuinţele.

Criminalitatea sporită este un fenomen care, de asemenea, face viaţa insuportabilă pentru populaţia unei aşezări umane: jafurile, răpirile şi omorurile devin comune; bande organizate de infractori şi criminali prosperă, iar unele dintre ele chiar cooperează, finanţează sau sunt finanţate de către insurgenţi.

Corupţia şi gestiunea ineficientă a treburilor locale se concretizează în: ineficienţa administraţiei locale, lipsa de transparenţă şi de responsabilitate a autorităţilor, tendinţe autoritariste, birocraţie excesivă, expertiză redusă în domenii de importanţă vitală, lipsa de realism a programelor, capacitatea redusă a autorităţilor de a gestiona urgenţele civile. Toate acestea subminează încrederea populaţiei în autorităţile locale şi pot constitui o ameninţare majoră la adresa securităţii aşezărilor umane în perioade postconflict.

Terorismul de sorginte extremist-religioasă. Acest fenomen reprezintă cea mai gravă ameninţare la adresa vieţii şi a libertăţii oamenilor, a democraţiei şi celorlalte valori fundamentale pe care se întemeiază o comunitate. Găsind în aşezările umane afectate de conflict un teren favorabil pentru amplasarea de noi baze şi desfăşurarea de antrenamente şi operaţii, reţelele teroriste beneficiază totodată şi de transferuri bancare şi mijloace de comunicare rapide, de infrastructura şi asistenţa oferite de organizaţii extremiste, ori de sprijinul autorităţilor locale corupte şi incapabile să guverneze democratic. Ele pot provoca pierderi masive de vieţi omeneşti şi distrugeri materiale de mare amploare, în timp ce, prin accesul posibil la arme de distrugere în masă, consecinţele acţiunilor lor pot deveni devastatoare.

Violenţe de natură etnică sau generate de secte reprezintă, de asemenea, una dintre cele mai mari ameninţări la adresa securităţii aşezărilor umane. Întrucât aşezările umane afectate de conflict prezintă mai toate condiţiile necesare, competiţia între diferite secte sau grupuri etnice şi politice pentru putere economică şi politică poate degenera în violenţe incontrolabile. Dacă aceste violenţe părăsesc cadrul local şi se extind la nivel naţional, un război civil devine inevitabil.

Insecuritatea graniţelor, în cazul aşezărilor umane se situează la limita dintre state. Frontierele insuficient controlate şi securizate favorizează: traficul ilegal de armament, muniţii şi explozivi; traficul de droguri; migraţia ilegală şi traficul de fiinţe umane.

Relaţia misiuni şi forţe în perioada postconflict Implementarea păcii reprezintă un pachet de măsuri avute în vedere pentru

rezoluţia unui conflict în curs de desfăşurare. Acest tip de misiuni poate include: activităţi directe ale ONU în vederea asistării negocierilor de pace, facilitarea implementării păcii prin negociatori sau prin intermediul unor actori regionali sau internaţionali; asigurarea unui cadru neutru pentru desfăşurarea negocierilor de pace şi prezidarea sesiunilor de discuţii. Impunerea păcii implică folosirea unui spectru larg de măsuri coercitive (numai cu autorizarea Consiliului de Securitate), cum ar fi sancţiunile sau blocadele. Ca ultim resort, poate fi autorizată şi folosirea forţei militare2. Consiliul de Securitate este abilitat să autorizeze acţiuni de impunere a păcii fără consimţământul părţilor la conflict, dacă se consideră că acesta reprezintă o ameninţare la adresa păcii şi a securităţii internaţionale sau în scop umanitar şi de protecţie a civililor aflaţi în

2 Exemplu: K.F.O.R., autorizată de către Consiliul de Securitate prin Rezoluţia nr. 1.244 din 1999.

213

suferinţă. Acest ultim aspect introduce problematica responsabilităţii de a proteja şi prezintă o importanţă covârşitoare pentru dezideratele securităţii umane.

Este important de observat că misiunile din acest spectru nu sunt angajate în mod obligatoriu de ONU în sine, Consiliul de Securitate autorizând şi mandatând în acest sens diferite organizaţii regionale3.

Legat de impunerea păcii apare ca variaţiune a sa conceptul de „menţinere robustă a păcii“ – „robust peacekeeping“4, în situaţia în care operaţia de menţinere a păcii este derulată cu consimţământul părţilor principale la conflict, cu mandat de folosire a forţei în condiţiile în care anumite părţi spoliază procesul de pace. Principalele diferenţe între menţinerea robustă a păcii şi impunerea păcii sunt:

• impunerea păcii presupune folosirea forţei la nivel strategic, fără consimţământul părţilor la conflict;

• menţinere robustă a păcii presupune folosirea forţei la nivel tactic şi necesită consimţământul ţării gazdă pentru folosirea forţei la respectivul nivel;

• ambele forme de operaţie necesită autorizarea uzului de forţă din partea Consiliului de Securitate.

Menţinerea păcii este o tehnică destinată să prezerve pacea (în condiţiile în care conflictul armat a luat sfârşit) şi să asiste implementarea acordurilor de pace (în baza capitolelor 6 şi 7 ale Cartei). Menţinerea păcii presupune consimţământul părţilor, precum şi disponibilitatea acestora de a lucra cu ONU în vederea fundamentării unei păci sustenabile. De-a lungul anilor, operaţiile de menţinere a păcii au suferit profunde mutaţii, ajungându-se de la sarcini de observare şi separarea părţilor în perioada postconflict (interstatal) la încorporarea unui model complex, multidimensional, cuprinzând pe lângă corpul militar elemente civile şi de poliţie5.

Acest model multidimensional este adaptat atât specificului situaţiei în care se intervine, cât şi spectrului identificat de nevoi ale fiinţei umane, reprezentând o adaptare în consens cu postulatele conceptului de securitate umană.

Construcţia păcii presupune o gamă de măsuri menite să reducă riscul recăderii în starea de conflict prin întărirea la toate nivelurile a capacităţilor naţionale de gestionare a conflictului şi de clădire a unui fundament solid pentru pacea durabilă şi dezvoltare. Multe dintre operaţiile de menţinere a păcii continuă, în mod firesc, cu această etapă vitală pentru garantarea unei finalităţi care să justifice energiile implicate. Procesul de construcţie a păcii este complex şi de lungă durată, vizând într-o manieră comprehensivă cauzele profunde, structurale ale conflictului violent.

Activităţile de construcţie a păcii se adresează în primul rând problemelor de bază care afectează buna funcţionare a societăţii şi a statului (reforma sectorului de securitate, reconstruirea sistemului judiciar, crearea instituţiilor naţionale de ocrotire a drepturilor omului), urmărind întărirea structurilor statului şi dezvoltarea capacităţii de guvernare a acestuia. Direct sau indirect, se creează astfel premisele necesare creării unui mediu care să satisfacă necesităţile de orice natură percepute atât la nivel de naţiune, cât şi la nivel de individ.

3 Forţa Multinaţională din Liberia, stabilită în 2003, a fost pusă sub comanda ECOWAS. 4 *** UN Peacekeeping PDT Standards, Core PreDeployment Training Materials, 2009, 27. 5 Exemple de misiuni de menţinere a păcii clasice: UNMOGIP – UN Military Observer Group in India

and Pakistan, UNFICYP – UN Peacekeeping Force in Cyprus, UNOMIG – UN Mission in Georgia. Misiuni de menţinere a păcii multi-dimensionale: MONUC – UN Organization Mission in D.R. Congo, UNOCI – UN Operations in Côte d’Ivoire, UNMIL – UN Mission in Liberia.

214

Natura şi locaţia unui conflict determină adesea care organizaţie se va implica cu forţele de menţinere a păcii. Organizaţia Naţiunilor Unite este, în general, instrumentul ales pentru misiuni în Africa şi pentru misiuni complexe, cum ar fi cele care implică asistarea statelor falimentare în care există un acord al părţilor la conflict. Organizaţiile regionale şi coaliţiile sunt, de obicei, actorii aleşi pentru cele mai dificile misiuni de pace, de regulă misiuni de impunere a păcii sau pentru misiuni în care partenerii regionali doresc un răspuns rapid sau mai robust la o criză. În anumite circumstanţe, ca în Balcani la finele secolului al XX-lea, o organizaţie regională, NATO, a preluat o misiune ONU atunci când s-a ajuns la convingerea că prezenţa unei forţe mult mai credibile este necesară. În alte împrejurări, Organizaţia Naţiunilor Unite a preluat misiuni de la puteri regionale, fie din cauza lipsei de resurse necesare pentru a desfăşura o misiune, cum a fost în cazurile Liberiei, în 2003 şi Coastei de Fildeş, în 2004, fie după ce o putere a iniţiat o misiune cu intenţia declarată de a o transfera Organizaţiei Naţiunilor Unite, după reinstaurarea condiţiilor de securitate, ca în cazul Haiti în 2004.

Intervenţia umanitară6 se referă la interferenţa armată7 a unui stat (sau mai multe state) pe teritoriul suveran al altui stat, cu obiectivul declarat de a pune capăt sau a reduce suferinţele populaţiei acestuia, rezultate ca urmare a unui conflict armat intern, a crizei umanitare sau a crimelor la care sunt supuşi de către propriului stat sau de lipsa de reacţie a acestuia, obiectiv care nu poate fi asociat cu scopuri anexioniste sau atingeri aduse integrităţii teritoriale8 a statului ţintă. Legate de eficienţa şi oportunitatea unei astfel de intervenţii au fost discuţiile privitor la folosirea preemptivă (apărarea împotriva unor ameninţări iminente9) sau preventivă (apărarea împotriva unor ameninţări latente, neiminente10) a forţei într-un astfel de context.

Conceptul de „intervenţie umanitară“ în sensul consacrat în limbajul internaţional11 pare oarecum paradoxal prin percepţia disparată a celor doi termeni şi prin deturnarea sensului anterior în care acesta a fost în mod comun folosit, apropiat de înţelesul de „asistenţă umanitară“, fără a presupune acţiunea unui corp militar intervenţionist având ca scop impunerea unor măsuri de protecţie a indivizilor. De aici şi o anumită ambiguitate a conceptului, care necesită un elementar efort de delimitare conceptuală înainte de a fi utilizat ca atare în cadrul lucrărilor care abordează acest subiect.

Astfel de intervenţii militare cu scop umanitar (sau intervenţii umanitare cu suport militar) au avut loc de mai multe ori în istoria modernă, de după cel de-al Doilea Război Mondial. Astăzi, mai mult ca oricând, lumea civilizată nu poate sta deoparte atunci când au loc violări masive şi sistematice ale drepturilor omului; pe de altă parte, intervenţia trebuie să fie bazată pe principii legitime, universale. Prin dezvoltarea unor astfel de principii clare, care să se raporteze la conceptul de securitate umană, se poate ajunge la reguli normate privind condiţiile în care se poate recurge la intervenţia umanitară şi dezvoltarea în consecinţă a prevederilor legate de folosirea legală a forţei armate

6 http://en.wikipedia.org/wiki/Humanitarian_intervention, 2009 7 Kofi Annan – intervenţia nu trebuie înţeleasă ca un recurs exclusiv la forţă, existând multe alte

posibilităţi de asistenţă (Annan, 1999). 8 Aşa cum s-a întâmplat în cele din urmă cu Serbia, căreia i s-au oferit garanţii privind integritatea sa

teritorială. 9 Definirea atacurilor iminente este cuprinsă în art. 45 al Cartei ONU, care consfinţeşte dreptul

inerent al statelor suverane de a se apăra împotriva unui atac armat. 10 În această situaţie, Carta asigură deplina autoritate în ce priveşte folosirea forţei Consiliului de

Securitate, inclusiv preventiv, în scopul prezervării păcii şi securităţii internaţionale. 11 http://en.wikipedia.org/wiki/Humanitarian_intervention, 2009.

215

(CARTA ONU, capitolul VII), care să simplifice procedurile actuale la care ONU recurge în situaţii ce aduc atingere în special securităţii internaţionale.

În practică, acţiunile legate de intervenţia militară cu scop umanitar se leagă de două situaţii: dreptul de intervenţie (legitimitate) şi obligaţia de intervenţie (responsabilitatea de a proteja), aspecte ce separă motivele umanitare de raţiunile politice şi urmăreşte un demers dezinteresat al puterilor care intervin.

Dacă problematica responsabilităţii de a proteja a făcut deja obiectul analizei, din punct de vedere al legitimităţii acţiunii, sarcina de a defini şi determina12 măsura în care o situaţie internă a unui stat constituie o ameninţare la adresa păcii şi a securităţii internaţionale, justificând o acţiune în forţă în conformitate cu capitolul VII al Cartei ONU13, îi revine Consiliului de Securitate al ONU.

După cum este subliniat în Raportul ICISS – Responsibility to protect, intervenţia militară cu scop umanitar se bazează pe sprijinul unei serii întregi de izvoare legislative, dincolo de cele derivate din capitolul VII al Cartei ONU: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia privind Genocidul, Convenţiile de la Geneva şi Protocoalele Adiţionale privind dreptul internaţional umanitar, statutul Tribunalului Penal Internaţional, alte convenţii şi înţelegeri internaţionale privind drepturile şi protecţia omului14.

În schimb, asistenţa umanitară – de asemenea promotoare a salvgardării securităţii umane, porneşte de la premisa acordului statului vizat, reducând din start disputele legate de legitimitate şi reducând semnificativ riscurile legate de siguranţa şi securitatea personalului organizaţiilor şi structurilor civile masiv implicate, factorul militar căpătând o conotaţie secundară. Importanţa coordonării asistenţei umanitare este dată de numărul mare de organizaţii şi actori implicaţi, complexitatea şi multidimensionalitatea nevoii de ajutor şi mediul politic la care se raportează criza, reacţiile ad-hoc la situaţiile de urgenţă umanitară dovedindu-se neadecvate.

Având în vedere natura impredictibilă a răspunsului internaţional la astfel de urgenţe umanitare a determinat Comitetul Permanent Inter-Agenţii (Inter-Agency Standing Committee) să lanseze în 2005 un studiu retrospectiv al răspunsului umanitar al sistemului global umanitar, în scopul identificării deficienţelor înregistrate şi reglementării acestora. A apărut astfel noţiunea de „abordare întrunită“ (cluster approach)15, ca şi cele de reglementare a problemelor identificate şi de întărire a eficienţei răspunsului umanitar prin parteneriat. În plus, această cale asigură predictibilitatea şi răspunderea reacţiei internaţionale la urgenţele umanitare prin clarificarea diviziunii implicării în rândul organizaţiilor, în condiţiile definirii cu mai multă claritate şi personalizării rolului pe diferite sectoare. Rezultă astfel un grad crescut de structurare şi profesionalizare, un parteneriat îmbunătăţit cu guvernele gazdă, autorităţile locale şi societatea civilă pe cele 11 sectoare de asistenţă umanitară16 pentru care au fost desemnate structurile coordonatoare – agricultură, coordonarea şi managementul taberelor de refugiaţi, redresare timpurie, educaţie, adăpost de urgenţă (pentru persoane strămutate din cauza conflictelor sau victimele dezastrelor), telecomunicaţii de urgenţă, sănătate,

12 Aprofundarea situaţiei implică o radiografie complexă, din mai multe perspective, a realităţii, incluzând analize pragmatice în termeni de efort/rezultat între acţiune şi nonacţiune. De aici, obiectivele trebuie să fie clare, dar nu exclusive şi să urmărească asigurarea continuităţii între asistenţă, intervenţie şi reconstrucţie.

13 Această a fost şi baza în care ECOWAS şi-a justificat intervenţiile în Liberia şi Sierra Leone, precum şi intervenţia NATO în Kosovo însă fără o autorizare prealabilă a Consiliului de Securitate.

14 Raport ICISS, The Responsibility to Protect, 2001. 15 http://www.humanitarianreform.org/humanitarianreform/Default.aspx?tabid=70, 2009. 16 http://ocha.unog.ch/humanitarianreform/Default.aspx?tabid=217, 2009.

216

logistică, hrană, protecţia persoanelor strămutate din cauza conflictelor sau a victimelor dezastrelor, apă, salubrizare şi igienă.

Interacţiunea dintre forţele militare şi mediul civil (atât guvernamental, cât şi neguvernamental) în care aceştia operează are un rol foarte important în ceea ce priveşte succesul operaţiilor. Forţele militare vor trebui să ia în calcul factorii sociali, politici, culturali, religioşi, economici, de mediu, managementul spectrului radio şi factorii umanitari, în momentul în care organizează şi desfăşoară operaţii militare. Planificarea trebuie să ţină cont de posibila prezenţă a organizaţiilor internaţionale, naţionale locale şi neguverna-mentale, care au la rândul lor propriile scopuri, metode de acţiune şi perspective. Altă problemă de luat în considerare este prezenţa mass-mediei şi aşteptările, atât ale comunităţii internaţionale, cât şi locale, care formează o parte din receptorii mass-mediei. Relaţiile bune cu o cât mai mare parte din organizaţiile civile, dar şi cu populaţia locală, guverne şi forţe militare, vor fi probabil esenţiale în operaţiile viitoare17.

Interfaţa şi cooperarea civil – militară vor necesita resurse, organizare şi activităţi pentru a sprijini misiunea care întreţine legătura, coordonarea şi cooperarea între forţele militare şi elementele cheie din mediul civil. Acestea includ legătura, cooperarea şi coordonarea cu ONG-urile naţionale şi internaţionale şi alte agenţii.

Activităţile civil – militare sunt desfăşurate având, de regulă, ca obiectiv final transferul treptat al funcţiilor către autorităţile sau organizaţiile civile care ar fi, în mod normal, responsabile. Ca urmare, în termeni generali, scopul cooperării civil – militare este de a ajuta la crearea şi menţinerea condiţiilor care sprijină obţinerea unei soluţii de lungă durată pentru o situaţie de criză.

În relaţia civil – militari este necesară o minimă capacitate de: • implicare într-un plan comun, la nivel strategic şi operaţional, împreună cu

organisme civile, înainte şi în timpul unei operaţii militare; • desfăşurare a evaluării continui a mediului civil local pentru a anticipa

eventuale probleme; • monitorizare a activităţilor desfăşurate de forţe împreună cu mediul civil,

inclusiv problemele de contactare; • a lucra în scopul unei tranziţii în timp a responsabilităţilor civile către autorităţile

competente. Respectarea drepturilor omului Apărarea şi asigurarea respectării drepturilor omului, începând cu dreptul la viaţă

şi până la drepturile omului specifice într-o democraţie, reprezintă în ultimă instanţă raţiunea implicării într-un conflict armat. Chiar dacă pe lângă nevoia de intervenţie pentru asigurarea respectării acestor drepturi mai pot interveni şi anumite interese ale unor state, acesta este factorul declanşator şi cel mai adesea invocat de orice organism internaţional sau stat pentru justificarea unei asemenea intervenţii.

Cu alte cuvinte, apărarea şi asigurarea respectării drepturilor omului constituie practic raţiunea pe baza căreia poate începe dezbaterea privind temeiul juridic concret ce va constitui baza legală a oricărei decizii de desfăşurare a unei acţiuni militare. Aceste consideraţii conduc în mod implicit la ideea că respectarea drepturilor omului

17 Domeniul cooperării civili-militari este larg şi necesită existenţa unei legături strânse între structura politică şi cea juridică. În teatrul de operaţii, cooperarea civili – militari are un rol important datorită necesităţii obţinerii resurselor locale, acţionării într-un cadru internaţional legal şi facilitării trecerii în final la o conducere civilă, apud Doctrina pentru operaţiile întrunite multinaţionale, 2001, art. 83.

217

pe timpul desfăşurării unei operaţii militare trebuie să constituie una din preocupările centrale ale comandanţilor şi statelor majore. În caz contrar, se va pune în discuţie legitimitatea acestor acţiuni şi, pe cale de consecinţă, la lipsa sprijinului opiniei publice naţionale şi internaţionale pentru desfăşurarea acţiunilor.

La momentul actual, sfera drepturilor omului pe timpul unui conflict armat, întinderea şi conţinutul acestor drepturi se află în permanenţă în atenţia numeroaselor organisme internaţionale, organizaţii neguvernamentale, naţionale şi internaţionale, precum şi a marii majorităţi a opiniei publice, fără ca rezultatul tuturor acestor dezbateri îndelungate să conducă la rezultate clare şi precise.

Punerea în aplicare a dreptului umanitar internaţional depinde de existenţa unui conflict armat. Cu toate acestea uneori este dificil de a stabili dacă o anumită situaţie poate fi calificată ca fiind un conflict armat. În plus, uneori este dificil să se stabilească care este momentul în care un anumit conflict armat începe şi se termină şi, pe cale de consecinţă, să se determine perioada specifică în care se aplică dreptul internaţional umanitar. În acelaşi timp, în cazul conflictelor armate noninternaţionale modul de tratare este diferit în cadrul Protocolului Adiţional II18 şi articolului 3 comun; protocolul cere ca partea nonstatală să-şi exercite controlul teritorial. Mai mult decât atât, nu toate statele contributoare cu trupe sunt parte la Protocolul Adiţional II.

Pentru a invoca articolul 3 comun, unele autorităţi cer existenţa unor violenţe prelungite, în timp ce altele au acceptat cazuri de violenţă izolate cu durate de numai câteva ore19. Determinarea sfârşitului conflictului armat este în ultimă instanţă stabilită mai degrabă de situaţia de fapt de pe teren decât prin instrumente politice, cum ar fi tratatele de pace.

În operaţiile militare internaţionale actuale situaţia de pe teren se poate schimba dintr-o parte a unei ţări la alta. Prin urmare, pe timpul aceleiaşi operaţii în aceeaşi ţară, militarii pot fi la un moment dat într-un conflict armat internaţional şi, la un alt moment, într-un conflict armat noninternaţional sau chiar în afara domeniului de aplicare a unui conflict armat. Nu este, de asemenea, întotdeauna evident dacă un conflict ar trebui să fie clasificat ca un conflict armat internaţional sau noninternaţional şi, prin urmare, care parte a dreptului umanitar internaţional se aplică.

Operaţiunile militare viitoare sunt susceptibile de a fi din ce în ce mai mult multinaţionale în caracter, nicio naţiune la momentul de faţă neputându-şi permite, cel puţin din punct de vedere politic, să desfăşoare unilateral acţiuni. Nevoia de legitimitate politică va impune cu siguranţă implicarea, chiar simbolică, a cât mai multor naţiuni. Chiar dacă o astfel de largă participare poate conduce la o diminuare a eficienţei operaţionale, nevoia de susţinere publică va prevala.

Operaţiile postconflict, cu caracter militar sau de altă natură, reprezintă un domeniu de cercetare extrem de important, care nu a fost încă suficient explorat. A devenit evident, îndeosebi în ultimii ani, că operaţiile postconflict au câştigat o importanţă strategică. În acest context populaţia civilă trebuie să fie protejată împotriva oricărei efecte negative ale operaţiilor militare terestre, aeriene sau navale care ar putea afecta fie populaţia civilă în întregul său, fie civilii individuali sau bunurile cu caracter civil.

Pentru a asigura stabilitatea într-o zonă de conflict nu este suficient doar să se elimine acţiunile ostile. Este necesar ca oamenii din acele zone să fie câştigaţi de partea

18 Protocolul II adiţional la Convenţiile de la Geneva, semnate la 12 august 1949, referitor la protecţia victimelor conflictelor armate fără caracter internaţional adoptat la Geneva la 10.07.1977.

19 Prosecutor v. Tadic, ICTY Trial Chamber, ICTY Case no. IT-94-1-AR72 of 2 october 1995, http://www.un.org/icty/cases-e/index-e.htm

218

forţelor de menţinere a păcii, să cunoască normalitatea. Cooperarea civili-militari a constituit dintotdeauna o componentă a acţiunilor militare, fie că este vorba despre asistenţă civilă în pregătirea pentru luptă, fie de asistenţă militară în refacerea economiei şi a infrastructurii unei naţiuni.

Conceptul de securitate umană reuneşte câmpuri tradiţional distincte ale politicii şi analizei: pe de o parte, umanitarismul şi dezvoltarea, iar pe de altă parte, securitatea internaţională. Prin particularităţile sale, societatea modernă promovează necesitatea adaptării permanente şi a reconsiderării parametrilor funcţionali ai oricărui sistem, incluzând aici şi organizaţiile de securitate. Adaptarea la schimbare poate să facă diferenţa între succes şi eşec.

BIBLIOGRAFIE 1. Aron, Raymond, Paix et guerre entre les nations, Paris, Calman-Lévy, 2004. 2. Neag, Mihai-Marcel (coordonator), Securitatea umană în conflictele şi crizele

internaţionale, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, 2011.

3. Ogata, Sadako, Sen, Amartya, Human Security Now: Protecting and Empowering People, Comission on Human Security, New York, 2003, http://www.humansecurity- chs.org/finalreport/English/FinalReport.pdf

4. Thomas, Nicholas, Tow, William, The utility of human security: sovereignty and humanitarian intervention, Security Dialogue no. 33, 2002, http://sdi.sagepub.com/ cgi/content/abstract/33/2/177

5. Văduva, Gheorghe, Războiul asimetric şi noua filosofie a conflictualităţii armate, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, 2007.

6. http://articles.cnn.com/2008-05-23/world/myanmar_1_cyclone-survivors-aid-workers-cyclone-nargis?_s=PM:WORLD

219

INTERFERENŢE ŞI STRATEGII DE INTEGRARE A INSTRUMENTELOR MILITARE ŞI NONMILITARE

ÎN ETAPA POSTCONFLICT

Operaţiile postconflict sunt caracterizate de acţiuni integrate, care implică

identificarea unui echilibru adecvat între eforturile guvernamentale şi neguvernamentale, militare şi civile.

Cooperarea internaţională este o condiţie favorizantă şi adesea vitală pentru sprijinirea eforturilor de stabilizare a statelor/zonelor afectate de conflict. Din păcate, după cum a demonstrat practica, acţiunile organizaţiilor/agenţiilor nu au în vedere aceleaşi interese întotdeauna. Prin urmare, este esenţial ca activităţile lor, fie în statele-gazdă, fie în cele ale coaliţiei, să fie coordonate cu cele ale organizaţiilor internaţionale.

Cuvinte-cheie: operaţii postconflict, stabilizare şi reconstrucţie, operaţii integrate,

instrumente de putere civile şi militare, coordonare

Noul şi complexul mediu de securitate, obiect al unor diverse şi multidimensionale analize, ne aduce în atenţie permanentele transformări ce se produc la intervale foarte scurte de timp şi care ne provoacă la o continuă căutare de soluţii viabile, pentru a gestiona eficient acele schimbări care produc dezechilibre majore în diverse state şi regiuni.

Dacă în ultima jumătate a secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea umanitatea nu s-a confruntat cu un conflict militar de mare amploare, asta nu înseamnă că pe mapamond a fost pace. Conflicte de joasă intensitate precum cele dintre state, dintre state şi coaliţii (1990, 2003 – Irak; 1998 – Balcani; 2001 – Afganistan) au existat şi persistă. Aceste conflicte la scară redusă (ca spaţiu dar nu ca timp) fac dovada că organizaţiile internaţionale (ONU, NATO, UE) sau coaliţiile de state, pot realiza doar un echilibru mondial precar.

Într-un asemenea echilibru relativ, stabilizarea şi reconstrucţia statelor aflate în faza postconflict rămâne o problemă greu de definit ca interval temporal, datorită complexităţii şi diversităţii actorilor angajaţi în acţiune.

Stabilizarea şi reconstrucţia se prezintă, de asemenea, ca faze acţionale succesive (şi, totuşi câteodată paralele) care solicită prezenţa forţelor întrunite multinaţionale şi a altor agenţii guvernamentale, precum şi a celor nonguvernamentale, cu responsabilităţi în domeniu.

Astfel, integrarea acţiunilor unor structuri militare, agenţii civile guvernamentale şi organizaţii nonguvernamentale din mai multe state, inclusiv din statul gazdă, precum şi a altor organizaţii internaţionale guvernamentale şi nonguvernamentale constituie definiţia şi esenţa operaţiilor integrate/unificate1.

Consideraţii teoretice şi metodologice În abordarea propriu-zisă a problematicii referitoare la strategii şi acţiuni integratoare

este utilă, credem noi o delimitare clară a acesteia prin definirea termenului şi a

1 Joint Publication, JP 03 Joint Operations, USJFC, 2010 (termenul desemnează acţiuni desfăşurate întrunit, multinaţional, interagenţii).

220

sintagmelor cu care operăm. Astfel, „a integra“ presupune „a (se) include, a (se) îngloba, a (se) încorpora, a (se) armoniza într-un tot“2.

Din punct de vedere al operaţiilor militare, integrarea se reflectă îndeosebi la nivelul integrării operaţionale, care trebuie să se realizeze la nivelul tipurilor şi al fazelor operaţiei forţelor, mai cu seamă întrunite, sub aspectul scopului, timpului, locului, precum şi al asigurării şi utilizării resurselor.

Încercând să definească într-o manieră cât mai precisă caracteristicile viitoarei confruntări militare, în care toate instrumentele de putere (militare şi nonmilitare) au un rol determinant, teoreticienii au introdus în lexicul curent noţiuni precum: câmpul (spaţiul) de luptă integrat, operaţii integrate, operaţiile interdepartamentale, operaţii bazate pe efecte, abordarea comprehensivă în realizarea obiectivelor.

În esenţă, sintagma „câmpul (spaţiul) de luptă integrat“ sugerează faptul că în viitor acţiunile de luptă se vor desfăşura simultan şi concertat, într-un spaţiu care înglobează mediile: terestru, aerian, maritim, electromagnetic şi cosmic. El dă consistenţă unităţii acţiunilor de luptă şi atât de importantului principiu al conducerii – unitatea de comandă, tinzând către materializarea dezideratului, devenit şi el un principiu al luptei moderne – sinergia.

De asemenea, în opinia noastră, operaţiile militare viitoare, în special cele de stabilitate şi de sprijin (stabilizare şi reconstrucţie) şi misiunile de gestionare a crizelor vor fi mult mai complexe şi multidimensionale, astfel se consideră a fi de succes o abordare holistică� a acestora, care să implice şi instrumentele: politic, militar, diplomatic, civil şi economic.

Pe cale de consecinţă, un aspect important este reprezentat de integrarea acţiunilor componentelor guvernamentale, a efectelor organizaţiilor nonguvernamentale, precum şi a operaţiilor militare.

În concepţie doctrinară românească, operaţiile interdepartamentale reprezintă acţiunile executate de grupări de forţe din care fac parte, pe lângă structuri militare şi unităţi (elemente) din compunerea altor ministere şi departamente ale statului participant sau ale statului gazdă, în operaţiile desfăşurate pe teritoriul altui stat, precum şi organizaţii şi agenţii locale sau internaţionale.

Învăţămintele desprinse după atacurile din SUA – septembrie 2001, apoi din operaţiile din Afganistan şi Irak au forţat armatele „moderne“ ale NATO, inclusiv pe cea a României să acorde aceeaşi prioritate acţiunilor de luptă asimetrice, acţiunilor împotriva insurgenţilor, contraterorismului şi a apărării propriului teritoriu. Deşi încă mai există ameninţări convenţionale semnificative, în special, în Orientul Mijlociu şi Asia, s-a admis că ameninţările atipice, dezorganizante şi de natură catastrofică să aibă aceeaşi prioritate cu cele tradiţionale.

În acest sens, noul Concept Strategic al NATO, „Apărare modernă, Angajament activ“ promovat la Summitul de la Lisabona din noiembrie 2010, evidenţiază foarte clar faptul că „... o abordare comprehensivă militară şi civilă a politicii mondiale este necesară pentru gestionarea eficientă a crizelor“3. De aceea, transformarea NATO nu se rezumă doar la noi sisteme de arme şi un echipament mai modern, ci reprezintă o

2 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996, p. 497. � Holism – concepţie care interpretează teza ireductibilităţii întregului la suma părţilor sale, subliniind

importanţa caracterului de integralitate, în cazul nostru a acţiunilor din cadrul misiunilor internaţionale. 3 Strategic Concept for the Defence and Security of The Members of the North Atlantic Treaty Organisation,

adoptat de şefii de stat şi de guvern ai statelor membre la Lisabona în noiembrie, 2010, paragraful 21.

221

nouă abordare îmbunătăţită a modului de acţiune, aceasta constituind punctul de plecare pentru Comandamentul Aliat pentru Transformare – ACT în dezvoltarea conceptului EBAO – Operaţiile bazate pe efecte (Effects Based Approach to Operations).

Conceptul de operaţii bazate pe efecte este diferit de alte tipuri de operaţii prin prisma faptului că pune accentul pe înţelegerea inamicului şi pe stabilirea legăturilor dintre cauză şi efect�. Solicită, de asemenea, o capacitate sporită de evaluare şi adaptare la instabilitatea şi caracterul imprevizibil al mediului operaţional. Acest tip de operaţii oferă multiple posibilităţi pentru îmbunătăţirea capacităţii forţelor de a dobândi efectele dorite, printr-o abordare sistemică şi profundă a planificării, executării şi evaluării rezultatelor acţiunilor militare, de-a lungul întregii confruntări.

În concepţia NATO, abordarea operaţiilor din perspectiva efectelor este „aplicarea coerentă şi cuprinzătoare a diferitelor instrumente de putere ale Alianţei, combinate cu o cooperare practică a angajamentelor actorilor non-NATO implicaţi, pentru a obţine rezultatele necesare atingerii obiectivelor planificate şi a obiectivului final NATO“4.

Ideea centrală a EBAO este folosirea diferitelor instrumente pentru a produce efecte care modifică comportamentul şi capabilităţile diverşilor actori în spaţiul de angajare, pentru a se realiza obiectivele Alianţei.

Fără a avea pretenţia unei abordări exhaustive a EBAO, în accepţiunea noastră acestea ar consta în înfrângerea voinţei adversarului, folosind întreaga gamă de forme, metode şi procedee cunoscute, dar cu un accent deosebit pe aplicarea integrată şi echilibrată a tuturor instrumentelor de putere, militare şi nonmilitare, obţinerea şi menţinerea permanentă a iniţiativei acţionale şi, într-o mai mică măsură pe distrugerea fizică a acestuia.

Din aceeaşi perspectivă, a lecţiilor învăţate din teatrele de operaţii în care NATO participă cu forţe, desprindem concluzia că sarcinile privind stabilizarea şi reconstrucţia statelor nu pot fi îndeplinite prin mijloace pur militare. Securitatea durabilă solicită stabilizare, reconstrucţie, dezvoltare economică şi socială şi o bună guvernare. O intervenţie constructivă trebuie să beneficieze de contribuţia unor multiple agenţii şi organizaţii internaţionale guvernamentale, precum şi organizaţii nonguvernamentale (ONG-uri).

De fapt, Alianţa dezvoltă un alt concept denumit „abordare comprehensivă“ pentru a gestiona provocările de securitate. Aliaţii au folosit anterior formulări precum „cooperarea civil – militară consolidată“, „planificarea şi acţiunea concertată“. Abordarea comprehensivă este similară acestor concepte, prin faptul că solicită o activitate coordonată a mai multor tipuri de organizaţii, în cooperare cu autorităţile locale, în vederea promovării securităţii şi a dezvoltării.

Astfel, după cum se poate observa, taxonomia conceptelor referitoare la acţiunile de integrare este foarte variată ceea ce poate crea confuzii. De aceea, intenţia noastră este aceea de a genera discuţii cu privire la clarificarea aspectelor ce ţin de utilizare, analiza şi dezvoltarea conceptului de acţiuni integrate, precum şi a celorlalte acţiuni conexe.

Abordarea noastră s-a bazat, în special, pe diferenţierea şi clasificarea pe categorii a entităţilor participante, şi mai puţin pe obiectivele funcţionale ale unei operaţii (de menţi-nere a păcii, intervenţie în situaţia unor dezastre naturale sau de combatere a terorismului).

� Efectele pot fi directe (consecinţă a unei acţiuni specifice), indirecte (create prin intermediul altui efect), cumulative (rezultatul însumat a mai multor efecte directe şi indirecte), colaterale (consecinţe care rezultă atunci când pe lângă efectul dorit se obţin şi alte efecte) şi în cascadă (efectul indirect care trece de sistemul adversarului, afectând alt sistem).

4 Military Committee Position on an Effects Based Approach to Operations, MCM 0052, 06 Iunie 2006, Apud, Brooke Smith-Windsor, NATO’s Effects Based and Comprehensive Approach to Operations. Making sense of the past and future prospects. În: „Research Paper”, NATO Defense College, Nr.38/2008, p. 2.

222

MediulConceptul Naţional Internaţional

Operaţii întrunite Integrarea acţiunilor unor structuri

din mai multe categorii de forţe armate (operaţii militare)

Operaţii combinate (Întrunite multinaţionale)

Integrarea acţiunilor doar a unor forţe armate din mai

multe ţări (doar operaţii militare)

Operaţii naţionale interdepartamentale

Integrarea acţiunilor unor structuri din mai multe departamente/agenţii

guvernamentale (armată, structuri de informaţii, poliţie, jandarmi, serviciul

de telecomunicaţii speciale)

Operaţii integrate naţionale

Integrarea acţiunilor unor structuri din mai multe departamente/agenţii

guvernamentale (militare şi civile), precum şi a altor organizaţii

nonguvernamentale şi a unor elemente din industria civilă

Operaţii integrate multinaţionale

Integrarea acţiunilor unor structuri militare, agenţii civile guvernamentale şi organizaţii nonguvernamentale din mai multe state, inclusiv din statul

gazdă, precum şi a altor organizaţii internaţionale

guvernamentale şi nonguvernamentale

Tabelul nr. 1. Tipuri de operaţii şi nivelul de desfăşurare

Operaţia întrunită/operaţia combinată reprezintă totalitatea acţiunilor terestre, aeriene şi maritime (fluviale) duse de o grupare constituită din forţe sau elemente şi mijloace aparţinând mai multor categorii de forţe ale armatei/din mai multe state, în mediul corespunzător specific fiecăreia dintre ele, într-o zonă geografică determinată/ oriunde pe glob, într-o perioadă de timp precizată, într-o concepţie unitară şi sub o comandă unică exercitată de un comandament operaţional întrunit/multinaţional în scopul îndeplinirii unor obiective strategice.

Operaţia integrată naţională reprezintă ansamblul de acţiuni militare şi nonmilitare ale unor unităţi şi structuri din mai multe ministere, departamente şi agenţii guvernamentale (Armată, structuri de informaţii, Poliţie, Jandarmerie, Serviciul de telecomunicaţii speciale etc.) aparţinând unui singur stat, desfăşurate în domeniile specifice fiecăreia dintre acestea şi pe teritoriul acelui stat, urmărind realizarea unui scop comun. Un exemplu de o astfel de operaţie ar putea fi, intervenţia pentru eliminarea consecinţelor unui atac terorist de către elementele cu atribuţii în domeniu.

Operaţii integrate multinaţionale. În opinia noastră, armata nu mai este de multă vreme cea care deţine monopolul securităţii, ci reprezintă unul dintre celelalte instrumente de care dispune politicul.

În accepţiunea noastră, integrarea este un proces prin care capabilităţile unei forţe întrunite, împreună cu cele ale altor organizaţii şi agenţii, se combină în realizarea unor efecte coerente. Rezultatul este o grupare de forţe integrate, care necesită legături puternice şi stabile, la nivel politic, strategic, operativ şi tactic,

223

compusă din structuri din toate categoriile de forţe armate şi ale altor organizaţii şi agenţii guvernamentale şi neguvernamentale.

Consecinţa este o abordare integrată, care presupune operaţii conduse şi desfăşurate prin înţelegere mutuală, încredere şi scop comun – obiectiv fundamental al oricărei Forţe.

Această abordare, combină într-un mod unitar toate elementele de sistem civile şi militare, intra şi interstatal, dar şi tipologia abordării (efectul şi reţeaua).

Acţiunea integrată reprezintă un mod de lucru prin care sunt rezolvate probleme de mare importanţă, nu doar pentru agenţii, ci şi pentru structurile guvernamentale, iar colaborarea de succes în cadrul comunităţii interagenţii poate contribui substanţial la promovarea intereselor naţionale.

Organizaţii/agenţii internaţionale guvernamentale şi nonguvernamentale

implicate în operaţii postconflict Organizaţiile internaţionale sunt acele organizaţii ale căror obiective şi arie de

manifestare au caracter internaţional. Există două tipuri de organizaţii internaţionale: organizaţii interguvernamentale (OIG-uri), cele ai căror membri sunt statele sau alte organizaţii internaţionale şi organizaţii nonguvernamentale (ONG-uri), ai căror membri sunt persoane particulare sau anumite grupuri de persoane ori instituţii private şi a cărei fiinţare nu solicită existenţa unui tratat internaţional.

Alături de state, forţa cu care se manifestă în prezent organizaţiile internaţionale, OIG-uri sau ONG-uri, subliniază în mod semnificativ contribuţia acestora la rezolvarea subiectelor fierbinţi ale lumii. Au apărut din necesitatea reglementării activităţii dintre acestea; pentru adoptarea unui răspuns în situaţiile complexe ale vieţii sociale naţionale şi internaţionale (globalizarea); şi pentru răspunsul ce trebuie dat în cazul unui pericol şi la ameninţările la adresa securităţii naţionale, zonale şi globale.

Organizaţiile interguvernamentale au ca particularitate faptul că toate sunt compuse din state, dar care variază foarte mult în ceea ce priveşte scopul şi obiectivele propuse şi numărul de membri. După unii cercetători sunt numai optsprezece organizaţii ce urmăresc obiective generale, iar dintre acestea numai ONU este o organizaţie cu caracter mondial. Toate celelalte, adică mai mult de 97 % din totalul OIG-urilor au o abordare limitată atât din perspectiva obiectivelor propuse, cât şi din cea a numărul de membri5.

Complexitatea vieţii internaţionale şi necesitatea acordării unor spaţii de comunicare între diferite ţări şi comunităţi au impus în mod logic construirea unor obiective specifice de către şi pentru fiecare tip de organizaţie. În acest fel, formularea unor obiective care să primească acordul fiecărui membru al organizaţiei a devenit o preocupare constantă şi de mare interes pentru organizaţiile internaţionale.

O organizaţie nonguvernamentală este o entitate care acţionează independent faţă de activitatea unui guvern, având ca obiectiv sprijinul unor grupuri defavorizate, cu precădere a celor din ţările sărace sau din regiuni afectate de conflict. Aceste instituţii sunt considerate forme asociative de tip apolitic şi care nu sunt părţi ale unei instituţii fundamentale ale statului sau ale sectorului de afaceri.

Astfel, în operaţiile postconflict organizaţiile nonguvernamentale, asociaţiile, fundaţiile reprezintă actori ai societăţii civile şi intervin pe lângă factorii de decizie, pe

5 Aurelian Raţiu, Mircea Cosma, Sisteme şi doctrine politico-militare, Sibiu, Editura Academiei Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu“, 2007, p. 81.

224

lângă instituţiile statului sau OIG-urile conducătoare pentru a le permite/sprijini acţiunile, în sensul apărării drepturilor şi intereselor grupurilor de cetăţeni pe care le reprezintă.

Trebuie subliniat faptul că, deşi intenţiile sunt demne de apreciat, activităţile întreprinse de ONG-uri în teatrele de operaţii nu reprezintă întotdeauna un factor stabilizator, ci pot împiedica, cel puţin pe termen scurt, eforturile de stabilizare sau de menţinere a păcii. Intervenţia în mod direct, în situaţia unor abuzuri, la adresa drepturilor omului, spre exemplu, ONG-urile pot afecta stabilitatea şubredă, pot reactiva conflictul şi pot pune în pericol activitatea agenţiilor de dezvoltare/reconstrucţie.

În concepţia doctrinară românească, misiunile postconflict sunt acţiuni desfăşurate în scopul descurajării, prevenirii conflictualităţii, restabilirii, menţinerii, impunerii şi edificării păcii, păstrării (restabilirii) ordinii constituţionale, acordării ajutorului umanitar, promovării şi salvgardării drepturilor omului, lichidării urmărilor conflictului, sprijinul reconstrucţiei structurilor statale şi a ordinii constituţionale etc. (activităţi specifice stării descrise mai sus) şi mai sunt denumite şi operaţii de stabilitate şi de reconstrucţie, denumire pe care ne-am însuşit-o, având în vedere utilizarea acestui concept şi în Strategia Naţională de Apărare a Ţării, aprobată prin H.G. nr. 30 din 2008.

De asemenea, în literatura militară sunt folosite în paralel concepte, precum: reconstrucţie postconflict, nation-building, operaţii de stabilitate şi de sprijin,, refacere postconflict, realizarea păcii (peace-making), construcţia păcii (peace-building), menţinerea păcii etc.

Conceptul de reconstrucţie postconflict este definit de Banca Mondială drept „sprijinul pentru tranziţia de la conflict la pace, prin intermediul reconstruirii cadrului socioeconomic al ţării“6 şi credem noi, în baza unei structuri politice legitime în faţa comunităţii internaţionale, dar şi acceptabilă pentru naţiunea pe teritoriul căreia se execută misiunea.

De asemenea, John Hamre şi Gordon Sullivan supun atenţiei o definiţie asemănătoare, abordând necesitatea „refacerii cadrului socio-economic al societăţii şi reconstrucţia unor condiţii care să permită funcţionalitatea societăţii [incluzând], guvernare şi legislaţie eficiente“7.

Conflictele recente au evidenţiat cu o deosebită relevanţă că, în contextul operaţiilor postconflict, apar şi se proliferează situaţii politico-militare de o complexitate deosebită, foarte greu de gestionat, determinate, în mod deosebit, de dispariţia temporară a organismelor administrative centrale şi locale, precum şi de dificultatea deosebită a reconfigurării acestora, datorită implicării a numeroase centre de putere, externe şi interne, în general cu interese contradictorii, ce dezorientează şi descurajează populaţia locală de a se implica în acţiuni civice, care să conducă societatea, afectată grav de conflictul armat, spre starea de destindere şi normalitate.

Un asemenea context implică o angajare unitară a unor instrumente ce ţin de politic, economic, militar şi social. Această perspectivă integratoare trebuie să faciliteze interconexiunea între diferitele instrumente de lucru, fie ele organizaţii/agenţii guvernamentale fie nonguvernamentale, naţionale sau internaţionale. Tocmai această interconexiune ar trebui să ofere rezultatele stabilizării şi reconstrucţiei postconflict.

6 The World Bank, Post-Conflict Reconstruction: The Role of the World Bank, Washington, D.C.,World Bank, 1998, p. 4.

7 John J. Hamre, Gordon R. Sullivan, Toward, Postconflict Reconstruction. În: The Washington Quarterly, nr. 4, 2002, p. 89, http://www.twq.com/02autumn/hamre.pdf

225

Strategii şi acţiuni ale organizaţiilor/agenţiilor internaţionale în operaţiile postconflict

Pornind de la realitatea faptelor, atât în conflictele din Balcani, Irak, dar mai ales din Afganistan, putem afirma faptul că, este absolut necesar ca departamentele/agenţiile guvernamentale şi partenerii de alianţă sau de coaliţie să-şi perfecţioneze planurile necesare, pentru a respinge acţiunile insurgente şi atacurile teroriste îndreptate împotriva intereselor naţionale, de alianţă sau coaliţie, atât pe teritoriul naţional, cât şi în alte zone de interes.

Politicile unor departamente (în general, componenta militară sau cea a serviciilor speciale) se rezumă, în general, la a ataca şi distruge reţelele insurgente/teroriste, astfel încât inamicul să fie incapabil să organizeze şi execute atacuri împotriva teritoriului naţional sau împotriva intereselor naţionale, a crea condiţiile care le permit naţiunilor partenere să-şi guverneze eficient teritoriile proprii şi a menţine un climat mondial inospitalier pentru extremiştii violenţi şi susţinătorii acestora.

Atingerea acestor obiective trebuie să facă obiectul unor strategii şi acţiuni interagenţii care, prin analiză holistică, prin planificare exhaustivă şi printr-o execuţie concertată să ducă la eliminarea suportului logistic şi ideologic al mişcării insurgente şi teroriste.

Cel mai important element al planificării holistice se referă la utilizarea tuturor instrumentelor de putere: politic, militar, diplomatic, economic şi informaţional ale Alianţei şi coaliţiilor împotriva instrumentelor de acelaşi gen ale adversarului, fie că este vorba de conflict militar, fie de o misiune de stabilizare şi reconstrucţie postconflict.

Armata şi ONG-urile au perceput, în mod tradiţional, rolurile lor ca fiind în mod distinct diferite şi separate pentru că ONG-urile au avut numeroase reţineri de a lucra alături de forţele militare, chiar dacă proveneau din ţara lor sau din ţara care beneficia de asistenţă, conştiente de necesitatea de a-şi păstra neutralitatea şi protecţia oferită de vulnerabilitate şi s-au simţit adesea puse în pericol de asocierea cu forţele armate. Liderii militari au avut tendinţa de a considera ONG-urile ca fiind indisciplinate, iar operaţiile lor necoordonabile şi ineficiente.

Cu toate acestea, personalul ONG-urilor care lucrează în situaţii de urgenţă complexe, necesită adesea sprijin din partea armatei pentru protecţie, logistică şi evacuare. Atitudinile de ambele părţi au început să se schimbe. ONG-urile au câştigat respectul din partea armatei pentru iniţiativa şi elementele inovatoare ale acestora, iar armata a câştigat respectul ONG-urilor pentru capacitatea logistică de neîntrecut a acesteia.

În decursul ultimilor ani, componentele militare de intervenţie au căutat să perfecţioneze coordonarea cu ONG-uri prin crearea centrelor de operaţii civil – militare (C.I.M.I.C.), sau a altor mecanisme de coordonare care permit armatei, personalului ONG-urilor şi OIG-urilor să se întâlnească şi să lucreze împreună pentru realizarea scopurilor comune. Aceste centre permit celor trei grupuri să împartă informaţii şi opinii, şi să asigure o pregătire asupra problemelor practice, precum briefing-urile realizate de militari cu privire la condiţiile de securitate. Cu toate acestea, C.I.M.I.C. nu servesc drept mecanisme de coordonare şi nu au reuşit întotdeauna să unească cele trei comunităţi dar au evidenţiat importanţa stabilirii unei comunicări mai bune şi mai rapide între actorii internaţionali care răspund conflictului şi o înţelegere mai clară a obiectivelor generale ale misiunii.

226

S-au identificat câteva direcţii de diferenţiere în ceea ce priveşte modul de abordare a integrării capabilităţilor şi anume8: stabilirea obiectivelor iniţiale, definirea stării finale, întocmirea planurilor şi comunicaţiile, iar în opinia noastră ar mai putea fi şi principiile acţionale, planificarea, cooperarea în domeniul informaţiilor, elementele conceptuale şi procedurile standard de cooperare în diferite situaţii�.

În privinţa stabilirii obiectivelor iniţiale, a definirii stării finale şi a întocmirii planurilor, s-au identificat diferenţe guvernate de misiunea instituţională şi de cultură organizaţională.

Obiectivul iniţial al forţelor militare este de a realiza stabilizarea şi de a asigura securitatea în primul rând pentru forţele proprii şi apoi pentru ceilalţi, iar starea finală presupune un obiectiv bine definit şi o strategie de retragere din zona de conflict (după ce s-a realizat transferul misiunilor către autoritatea civilă).

Obiectivele ONG-urilor sunt adresate necesităţilor umanitare, încercând să acopere dificultăţile provocate de conflict, ele continuându-şi activităţile până când criza umanitară este încheiată şi dezvoltarea pe termen lung este finalizată, pe când preocupările forţelor armate sunt de a evita prelungirea misiunii şi accentuează dorinţa militarilor de a acţiona cu rapiditate.

Armata pune un accent deosebit pe valorificarea timpului, iar de aici pe importanţa preciziei şi a punctualităţii, a planificării detaliate şi a predictibilităţii. Ţinând seama de aspectele privind planificarea şi predictibilitatea, totuşi poate părea paradoxal faptul că militarii preţuiesc tot atât de mult flexibilitatea şi adaptabilitatea. De fapt, ultimele elemente prezentate sunt în mod necesar complementare primelor într-o instituţie, care este fundamental axată pe îndeplinirea misiunilor9.

Implicarea structurilor militare în orice operaţie, inclusiv în cadrul operaţiilor de stabilizare şi reconstrucţie postconflict, este necesară deoarece, acestea sunt capabile să acţioneze rapid şi eficient, la distanţe mari şi deţin echipament şi capabilităţi potrivite nevoilor populaţiei locale afectate de conflict. În aceste operaţii, armata îndeplineşte sarcini mai puţin combatante şi este mult apropiată de nivelul politic. Forţele militare sunt dislocate în diverse teatre de operaţii, deoarece negocierile şi acţiunile diplomatice au dat greş, sau pentru că un acord de încetare a ostilităţilor necesită monitorizare, sau pentru că forţele beligerante au solicitat intervenţia forţelor străine. Odată ce criza s-a încheiat, indiferent dacă au avut loc lupte sau nu, forţele militare vor fi nerăbdătoare să părăsească zona şi să lase diplomaţii şi politicienii să-şi încheie activităţile.

Printre numeroasele motive pentru care armata doreşte o încheiere rapidă a misiunii se află şi dorinţa de a-şi reface capacităţile de luptă care au fost latente pe parcursul participării la operaţiile de stabilizare şi reconstrucţie postconflict. În toate tipurile de operaţii de pace, rolul armatei este acela de a stabiliza situaţia până când agenţiile civile sosesc să completeze efortul de acordare a asistenţei sau până când efortul de menţinere a păcii poate fi transferat autorităţilor locale10.

8 Pirnie R Bruce, Civilian and military: a better coordination’s building, Santa Monica, 1998, p. 22, Apud Vasile Roman, Acţiunile unificate interagenţii în operaţii de stabilizare şi reconstrucţie, Teză de doctorat, Bucureşti, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I“, 2011, pp. 122-123.

� Aceste aspecte au fost în atenţia noastră şi cu ocazia elaborării altor studii, precum: A Human Security Integrated Approach of Post-Conflict Reconstruction Actions. În: „International Journal of Academic Research“, vol. 2. nr. 5, septembrie, 2010, Baku, Azerbaijan, Elemente doctrinare privind eficientizarea acţiunilor integrate. În: „Revista Academiei Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu“, Sibiu, nr. 3 (59), 2010.

9 Field Manual, FM 1- The Army, Departament of the Army, USA, 2005, chapter I. 10 Feld J. Werner, Robert S. Jordan, Leon Hurwitz, International organisations: comparative studies,

Second edition Praeger, New York, 1988, p. 35.

227

Stabilirea obiectivelor, în opinia noastră ţine şi de procesul de luare a deciziilor, iar în majoritatea ONG-urilor acest proces este descentralizat nefiind o structură ierarhică elaborată. Angajaţii lucrează independent şi iau decizii prin consens, nu prin intermediul unui lanţ de comandă structurat. Acest stil poate fi consumator de timp şi poate părea ineficient. Dar, în situaţii critice, abordarea descentralizată şi independentă poate reprezenta un mare atu pentru că atrage populaţia într-un proces de schimbare de atitudine.

Cu toate acestea, personalul de specialitate este des întâlnit şi în cadrul ONG-urilor: medici implicaţi în administraţia organizaţiilor orientate pe probleme de sănătate, inginerii în cadrul agenţiilor care furnizează asistenţă tehnică, profesorii universitari, politologi, sociologi sau psihologi care pot fi extrem de activi în domeniul rezolvării conflictelor, avocaţi care apără drepturile omului în cadrul organizaţiilor pentru refugiaţi etc.

Atunci când intervin, ca răspuns la o situaţie de criză, ONG-urile internaţionale vor trimite în zonă personal de specialitate într-un număr relativ restrâns, dar vor încerca să angajeze localnici pentru completarea unor funcţii esenţiale. Membrii locali sunt selecţionaţi ţinând seama de abilităţile lor specifice, cunoştinţele lingvistice şi capacitatea de a realiza legătura între personalul ONG şi oficialii ţării respective. Angajarea localnicilor poate presupune o serie de probleme atât pentru ONG-uri, cât şi pentru angajaţi. Adesea angajarea lucrătorilor localnici va necesita permisiune din partea guvernului pentru a lucra pentru un ONG străin, iar guvernul poate retrage avizul acelui angajat oricând, pentru a-l utiliza în cadrul organismelor proprii11.

Dintr-o altă perspectivă, capacitatea şi voinţa organizaţiilor nonguvernamentale de a acţiona atunci când viteza este esenţială, iar planificarea detaliată este imposibil de realizat, face ca aceste organizaţii să fie printre cele mai pregătite pentru a răspunde eficient incertitudinii şi schimbărilor bruşte de situaţie. Dar, această capacitate de a se adapta schimbărilor, de a modifica strategiile, resursele, de a extinde sau încheia cu rapiditate operaţiile, poate părea haotică organizaţiilor militare, care apreciază pregătirea şi planificarea detaliată.

Conducerea activităţii specifice în teatrele de operaţii/zona de conflict prezintă o serie de ameninţări la adresa neutralităţii şi securităţii ONG-urilor, deoarece, în general, cele dedicate acţiunilor de acordare a asistenţei umanitare încearcă (trebuie să încerce) să menţină o politică de strictă neutralitate. Scopul lor este de a diminua/elimina suferinţa umană fără a ţine seama de afilierile politice, etnice, religioase sau de altă natură. De asemenea, şi ONG-ul care militează pentru rezolvarea stării de conflict, trebuie să acorde importanţă aspectului de neutralitate, deoarece dacă nu sunt percepuţi ca imparţiali, nu vor putea promova dialogul şi nu vor putea stabili relaţii de cooperare între oponenţi. Majoritatea organizaţiilor pentru drepturile omului trebuie să pledeze în favoarea drepturilor indivizilor sau a grupurilor, mai mult decât a unei părţi din conflict.

În cadrul conflictelor interstatale sau chiar intrastatale, care sunt purtate între forţe distincte, cu fronturi de luptă relativ bine definite, există reguli clare care definesc comportamentul neutru. Spre exemplu, organizaţia nonguvernamentală va fi considerată imparţială dacă livrează alimente şi provizii medicale tuturor părţilor din conflict, sau dacă îşi concentrează eforturile asupra acelui sector al populaţiei efectiv afectat de conflict şi cu nevoi speciale.

Referitor la actul de conducere, mulţi civili nu înţeleg natura comenzii în cadrul forţelor militare. Aceştia presupun că liderii îşi exercită puterea absolută asupra

11 Pamela Aall, Daniel Miltenberger, Thomas Weiss, Guide to IGOs , NGOs and the Military in peace and relief operations, US Institute of Peace Press, Washington D.C., 2000, p. 47.

228

subordonaţilor şi personalul militar execută întocmai cum li s-a ordonat fără discuţii. Regulile militare şi cultura militară necesită un grad înalt de uniformitate, mai ales în cadrul interacţiunilor între militari cu grade diferite. Însă, ceea ce nu realizează mulţi analişti este faptul că forţele voluntare din prezent sunt mai bine educate şi provin, în general, din armate profesioniste.

Militarii nu sunt înclinaţi să pună la îndoială directivele pe care le primesc. Aceştia înţeleg că au jurat să „se supună ordinelor”, însă îşi rezervă dreptul de a întreba motivul pentru care un lucru trebuie îndeplinit. Adevăraţii liderii militari înţeleg acest lucru şi îl folosesc în avantajul propriu, pregătind „trupele“ cu privire la misiunea pe care urmează să o preia şi la situaţia pe care o vor întâlni. Informând permanent subordonaţii, multe dintre întrebările acestora primesc răspuns înainte de a fi adresate, şi în acest mod militarii sunt mult mai responsabili şi îşi îndeplinesc sarcinile mult mai eficient. Desigur, există situaţii când nu este timp pentru explicaţii sau discuţii, în astfel de circumstanţe supunerea promptă şi indiscutabilă este necesară.

Astfel, conducerea militară implică mai mult decât doar conducerea oamenilor, iar liderul militar trebuie să explice obiectivul şi motivul unei acţiuni pentru a motiva unitatea şi pentru a se asigura de îndeplinirea sarcinilor în conformitate cu planul (concepţia) general.

Un aspect major al conducerii militare, esenţial îndeplinirii misiunii în teatru, este comunicarea intenţiei (concepţiei) comandantului. Comunicarea intenţiei este în mod special importantă în cadrul operaţiilor de stabilizare şi reconstrucţie, pentru că, adeseori, sunt conduse de două sau mai multe naţiuni. Comandantul unei misiuni internaţionale deţine control operaţional, dar nu şi comandă totală asupra forţelor multinaţionale. Cu alte cuvinte, comandantul misiunii poate „manevra“ elementele forţei, indiferent de naţionalitate, dar acestea se află şi sub comanda directă a propriilor lideri nominalizaţi de autorităţile statului din care provin (guvernul naţional).

Prin acest proces se construieşte coeziunea, se promovează predictibilitatea şi se creează condiţii pentru ca o unitate/structură militară să fie eficientă şi să aibă succes.

Un alt aspect important, care reprezintă un serios motiv de îngrijorare pentru ONG-urile internaţionale, mai ales a celor implicate în situaţii de conflict, este cel al securităţii (siguranţei) acţiunilor şi a personalului. Creşterea continuă a numărului total de ONG-uri şi de personal în cadrul acestora a exacerbat problemele legate de asigurarea securităţii şi a pregătirii acestora, asupra modalităţilor şi procedurilor de securitate acordate de forţele militare. Un aspect ce ţine tot de securitate este şi acela privind lipsa cunoştinţelor temeinice referitoare la istoria evenimentelor, la politica regiunii şi la cultura/specificul populaţiei. De asemenea, demnă de analizat este şi problematica interlocutorilor/interpreţilor angajaţi de organizaţiile internaţionale, mai cu seamă a celor nonguvernamental� şi care au interese duplicitare sau îndoielnice.

Responsabilitatea. Capacitatea ONG-urilor de a iniţia rapid şi adapta servicii alternative este cu siguranţă în favoarea populaţiei, dar ridică de asemenea probleme legate de asumarea responsabilităţii. De regulă, nu sunt puse la îndoială bunele intenţii ale ONG-lor, ci preocupările se axează pe consecinţele neintenţionate şi nedorite (care afectează stabilitatea) ale acţiunilor acestora de pe timpul misiunilor. De aceea, ONG-urile contribuie la creşterea nivelului de incertitudine şi a dificultăţii pentru coaliţie/organizaţie

� Organizaţiile internaţionale nonguvernamentale sunt mai vulnerabile la acest aspect, neavând structuri specializate (de informaţii) în „verificarea“ din perspectiva încrederii a tuturor interlocutorilor şi a interpreţilor angajaţi.

229

de a prezenta şi realiza proiecte predictibilile. Acest aspecte contribuie la o aparentă incapacitate a comunităţii internaţionale de a coordona un răspuns eficient în cadrul unui conflict sau a unei crize postconflict.

Există totuşi anumite standarde formale la care aderă majoritatea ONG-lor şi anume, normele internaţionale privind protecţia populaţiei, „Declaraţia drepturilor omului“ şi diverse alte coduri de conduită extrase, care ar trebui să reprezinte referinţe şi standarde pentru acţiunile întreprinse.

Problemele legate de interoperabilitate. Dezacordul dintre cultura militară şi cea civilă poate crea confuzie cu privire la lucrurile asupra cărora au căzut de acord şi asupra modului de implementare a acestora. Părţile unui conflict, insurgenţa, pot încerca să exploateze o astfel de situaţie şi chiar să însceneze cu succes astfel de dispute între componentele implicate, militare şi civile, naţionale şi internaţionale.

Unul dintre cele mai bune mecanisme de a depăşi aceste sincope şi de a stabili o bază pentru realizarea unei interacţiuni şi coordonări eficiente este centrul de cooperare civil – militare (C.I.M.I.C.)12. În operaţiile de stabilizare, reconstrucţie şi ajutor umanitar, centrul C.I.M.I.C. funcţionează ca şi punct de coordonare pentru ONG-uri, OIG-uri şi armată. De exemplu, prin intermediul C.I.M.I.C., ONG-urile pot solicita asistenţă din partea structurilor militare care conduc operaţii în aceeaşi zonă. În schimb, militarii află unde îşi desfăşoară activităţile ONG-urile, pot asigura securitatea activităţilor acestora şi coordona sprijinul pentru populaţia locală. ONG-urile pot, de asemenea, oferi informaţii cu privire la acţiunile părţilor beligerante, starea de spirit a populaţiei şi alte probleme care pot afecta conducerea operaţiei militare.

Centrul C.I.M.I.C. poate include personal civil şi/sau militar reprezentanţi ai oricărei organizaţii pe care comandantul consideră a fi necesară pentru eficienţa operaţiilor civil – militare, din zona sa de responsabilitate şi poate fi condus fie de către comandantul forţelor multinaţionale, de comandantul reprezentant al statului lider al operaţiei sau de către acesta şi şeful agenţiei civile angajate în operaţie.

Cu privire la comunicare, există cel puţin două aspecte ale diferenţelor între armată şi agenţiile civile. Primul aspect îl reprezintă tehnologia, deşi ONG-urile internaţionale au acces la telefonia mobilă, nu dispun însă de echipament sofisticat de culegere şi diseminare a informaţiilor precum forţele armate. Iar al doilea aspect se referă la informaţii, domeniu în care ONG-urile deţin relaţii de lungă durată cu comunitatea locală, ceea ce constituie o excelentă sursă de informaţii, dorită atât de guverne cât şi de forţele armate13. Cu toate acestea, ONG-urile manifestă rezerve în privinţa schimbului de informaţii, considerând că metodele specifice pot afecta relaţiile bune şi deschise cu populaţia indigenă, şi în consecinţă nu doresc să compromită încrederea pe care au stabilit-o, furnizând informaţii armatei. O soluţie pentru acţiunea de cooperare o reprezintă găsirea unei modalităţi prin care armata şi ONG-urile să poată comunica şi face schimb de informaţii, respectând în acelaşi timp condiţiile impuse de ONG-uri.

Pornind de la realităţile prezentate este demn de remarcat faptul că, indiferent de tipologia actorilor implicaţi în operaţiile de stabilizare şi reconstrucţie, fie structuri militare, organizaţii guvernamentale, nonguvernamentale sau agenţii media, toţi au obiective şi interese specifice în cadrul teatrelor de operaţii. Aceste obiective vor atrage după sine politici şi comportamente diferite, care de foarte multe ori intră în conflict de interese. Problema care trebuie rezolvată nu este una simplă, deoarece ţine de

12 Field Manual, FM 1- The Army, Departament of the Army, USA, 2005, chapter III. 13 John Bennet, Meeting necessity: practicing NGO’s coordination, Earthscan, London 1995, p. 74.

230

capacitatea acestor actori de a găsi procedurile corecte necesare pentru a-şi manifesta interesele, într-un spirit de complementaritate, cooperare şi respect reciproc, atât în plan conceptual, cât şi acţional.

Nu doar politicile, strategiile şi manualele sunt cele care vor rezolva problemele disensiunilor dintre OIG-uri, ONG-uri şi instituţia militară, ci şi experienţa dobândită în teatrele de operaţii coroborată cu buna înţelegere a mentalităţii fiecărei agenţii.

Apreciem că percepţia comună a realităţii, unitatea de viziune, schimbul permanent de informaţii şi renunţarea la comportamente stereotipice este modalitatea prin care se poate ajunge la unitatea de efort. Nu există reţete ale integrării depline, dar poate exista o permanentă comunicare şi adaptare comportamentală a organizaţiilor, de aşa natură, încât, disensiunile să fie diminuate, iar obiectivul comun atins cu eforturi acceptabile.

În opinia noastră, lipsa unui răspuns coordonat, refuzul de a împărţi resursele şi indisponibilitatea de a se subordona anumitor ţeluri comune a caracterizat operaţiile de stabilizare şi reconstrucţie din Somalia până la cele din Kosovo. Deşi pot exista explicaţii rezonabile pentru această lipsă de coordonare, este evident faptul că lipsa unei viziuni comune şi a unităţii de acţiune/efort, slăbeşte eforturile de realizare a păcii şi stabilităţii. Soluţia ar fi în conjugarea eforturilor de consolidare a relaţiilor de colaborare, care trebuie să constituie o prioritate pentru toate părţile implicate.

De asemenea, putem sublinia necesitatea unei culturi a integrării şi coordonării instrumentelor civile şi militare, care să asigure o sinergie funcţională a tuturor mecanismelor şi structurilor, indiferent de interese şi subordonări.

O cultură a integrării joacă rolul unei „ideologii“ menite să elimine barierele conceptuale şi acţionale dintre vectorii celor două domenii. Instrumentele civile şi militare pot deveni capabilităţi coerente atunci când cultura de coordonare va crea o mobilitate acţională, care ar putea conduce, într-un final, la estomparea diferenţelor dintre civil şi militar. O astfel de ideologie/doctrină este necesară atât la nivelul de execuţie, dar mai ales la nivel de concepţie (politico-militar).

Astfel, abordarea integrată (multilaterală şi interdepartamentală) a problematicii coordonării instrumentelor de putere, în acţiunile de reconstrucţie postconflict, relevă şi în continuare o serie de provocări, pe care analiştii, teoreticienii şi decidenţii trebuie să le ia în dezbatere: existenţa structurilor paralele de planificare şi comandă, lipsa unor specialişti cu experienţă şi autoritate, culturile organizaţionale diferite sau chiar antagoniste, tranziţia dificilă de la conflict/implementarea păcii la stabilizare şi reconstrucţie post-conflict, pe fondul asigurării unui cadru de securitate minimal, precum şi mecanisme de finanţare diferite pentru instrumentele civile şi cele militare.

BIBLIOGRAFIE

1. Aall, Pamela, Miltenberger, Daniel, Weiss, Thomas, Guide to IGOs, NGOs and the Military in peace and relief operations, US Institute of Peace Press, Washington D.C., 2000.

2. Bennet, John, Meeting necessity: practicing NGO’s coordination, Earthscan, London, 1995.

3. Bensahel, Nora, Oliker, Olga, Peterson, Heather, Improving Capacity for Stabilization and Reconstruction Operations, Published by the RAND Corporation (RAND’s National Defense Research Institute), 2009.

231

4. Cheţe, Emil, Raţiu, Aurelian, Ciupei, Ioan, Transformarea militară. Coordonate politico-militare şi doctrinare, Bucureşti, Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, 2009.

5. Downie, D. Richard, Defining Integrated Operations. În: „Joint Force Quarterly“, july 2005, by National Defense University Press National Defense University, Washington D.C.

6. Gompert, C. David, Kelly, K. Terrence, Lawson, Stearns, Brooke, Parker, Michelle, Colloton, Kimberly, Reconstruction Under Fire. Unifying Civil and Military Counterinsurgency, Published by the RAND Corporation (RAND’s National Defense Research Institute), 2009.

7. Neag, Mihai-Marcel (coordonator), Arhitecturi de securitate umană în spaţiul euroatlantic, Sibiu, Editura Techno Media, 2009.

8. Routier, C. Sean, Filling the Doctrinal Void in Applying the Effects-Based Approach to Operations, Alabama, Maxwell Air Force Base, 2007.

9. Joint Publication, JP 03 Joint Operations, USJFC, 2010.

232

REALIZAREA SECURITĂŢII UMANE, UTOPIE A PREZENTELOR CONFLICTE HIBRIDE

Asigurarea securităţii umane trebuie să ofere un mediu de protecţie la nivelul individului, a familiei şi a comunităţii din care acesta face parte deoarece asigurarea securităţii la nivel naţional sau regional este insuficientă, ea nereuşind să elimine paleta ameninţărilor interne, tot mai frecvente în actuala arhitectură de securitate. Formarea unui mediu stabil intră în responsabilitatea naţiunii din care cetăţeanul face parte, a statului şi a instituţiilor pe care acesta şi le-a creat tocmai pentru a deveni un garant al drepturile individuale fundamentale.

Cuvinte-cheie: securitate, conflict hibrid, beligerant, populaţie civilă

Fără pretenţia de a fi exhaustivă, lucrarea de faţă încearcă să prezinte aspecte ale

securităţii umane surprinse în cadrul zonelor post-conflict din Irak şi Afganistan. Prezenta abordare, a acestui subiect sensibil, nu încearcă să surprindă ameninţările, riscurile sau pericolele la care se expun părţile beligerante implicate în conflictele armate, ci se adresează elementului „neutru“, pivotul central în jurul căruia gravitează neîncetat cele două forţe ale „binelui “ şi „răului“1: populaţia civilă. Ea reprezintă o entitate reală care îşi materializează permanent şi în mod concret existenţa în zonele postconflict. Apartenenţa acesteia are un caracter interschimbabil, oscilând către unul sau celălalt actor de pe „tabla de şah“, în funcţie de interesele pe care aceştia le promovează şi de evenimentele care se succed pe timpul interacţiunilor dintre ei. Atragerea populaţiei de partea Coaliţiei şi împotriva grupărilor teroriste sau insurgente reprezintă centrul de greutate al acţiunilor de a cărui îndeplinire depinde atingerea obiectivului final. Acesta constă în stoparea violenţei, obţinerea stării de pace şi luarea tuturor măsurilor necesare pentru refacerea diferitelor domenii ale vieţii sociale: politic, economic, juridic, religios, ideologic, artistic, moral, cultural sau cel cu privire la mediul înconjurător.

Am îmbrăţişat termenul de „conflict hibrid“, aşa cum a fost el conturat de Frank G. Hoffman, datorită clarităţii cu care surprinde realitatea prezentelor ameninţări ale teatrelor de operaţii. El defineşte conflictul hibrid ca fiind totalitatea activităţilor ce provin din „combinarea simultană, adaptivă şi complexă a armelor convenţionale, în tactici neregulate sau acte teroriste, duse într-un spaţiu de luptă de indivizi sau grupări cu un înalt comportament infracţional, pentru atingerea unor obiective politice“2.

Prin combinarea adaptivă şi complexă înţelegem folosirea tuturor resurselor aflate la dispoziţie şi transformarea lor în metode şi tehnici de luptă eficace. Împletirea procedurilor se face pentru a obţine sinergia necesară producerii de pierderi substanţiale în rândul coaliţiei, o abordare ce promovează evitarea predictibilităţii şi exploatarea vulnerabilităţilor identificate.

Folosirea armelor convenţionale3 în cadrul tacticilor neregulate se materializează printr-o multitudine de acţiuni violente:

1 Percepţia „binelui sau a „răului“ diferă, iar o interpretare subiectivă poate acorda titlul de martir unui terorist sinucigaş a cărui atac a reuşit să producă prejudicii intereselor occidentale.

2 „any enemy that uses simultaneous and adaptive employment of a complex combination of conventional weapons, irregular warfare, terrorism and criminal behaviour in the battlespace to achieve political objectives“ http://en.wikipedia.org/wiki/Hybrid_warfare#cite_note-AFJ-3

3 Această categorie exceptează folosirea mijloacelor de distrugere în masă C.B.R.N.

233

• plantarea de încărcături explozive în mod aleator sau cu obiective precise; • atacuri de genul „loveşte şi fugi“4, ambuscade pregătite în grabă în puncte

obligate de trecere, în interiorul localităţilor sau alte locaţii care să permită retragerea rapidă din zonă;

• atacuri venite din partea celulelor teroriste voalate în identitatea populaţiei locale, necombatante;

• focuri indirecte cu armament uşor de artilerie asupra FOB (baze de operaţii înaintate).

Panoplia actelor teroriste utilizate cuprinde totalitatea acţiunilor violente (asasinate, răpiri şi sechestrări de persoane, ameninţări cu moartea sau atacuri sinucigaşe ce vizează distrugerea obiectivelor aparţinând autorităţilor centrale sau locale) îndreptate împotriva populaţiei locale pentru crearea unei stări generale de panică, frică, teamă şi teroare. Această intimidare prin violenţă are drept scop crearea haosului, a instabilităţii naţionale şi a sentimentului general de incertitudine în rândul cetăţeanului de rând. Starea de insecuritate devine insuportabilă în timp iar „degetul acuzator“ al oprobriului public se opreşte asupra autorităţilor aflate la guvernare şi a forţele de intervenţie străine care nu pot să facă faţă angajamentelor asumate anterior.

Trebuie să înţelegem că folosirea intensă a actelor teroriste se datorează efectelor de masă pe care le propagă: „Actul terorist este special, deoarece combină o ţintă specifică cu o audienţă mai largă. În timp ce actele de violenţă ţintesc doar entitatea care trebuie să fie lovită sau distrusă, terorismul este unic în aceea că ţinta reală atacată serveşte ca poartă de intrare pentru influenţarea unei audienţe mai largi şi divers“5.

Caracterul preponderent al comportamentului infracţional a fost elementul determinant pentru care am îmbrăţişat sintagma de „conflict hibrid“ în detrimentul celui de „conflict neregulat“. În Irak (ţară cu imense resurse energetice) infracţionalitatea decurge din arhaicul clivaj ce îi desparte pe suniţi de şiiţi dar şi de noile aspiraţii de independenţă ale etnicilor kurzi. Nemulţumiţi de guvernul susţinut de forţele armate ale coaliţiei, grupările etnice sunite, sprijinite de forţe externe teroriste, au dus ample acţiuni de distrugere (în special sabotarea reţelelor electrice şi a conductelor de petrol) care au oprit procesul de dezvoltare economică şi au adus ţara în pragul unui război civil.

În Afganistan situaţia este total diferită. Această ţară cu o climă continental secetoasă, are un relief alcătuit în mare parte din platouri semiaride (cu excepţia câmpiilor din nord) sau deşertice, iar lipsa unei reţelei hidrografice permanente limitează potenţialul dezvoltării agricole. Conflictele perene ce marchează istoria ţării fac din Afganistan una din cele mai sărace naţiuni ale lumii. În acelaşi timp, lipsa unui control sever a permis creşterea infracţionalităţii şi cultivarea culturilor de mac opiaceu, plantă ce stă la baza producţiei de droguri. Oportunitatea de a obţine sume importante de bani au transformat localnicii în producători şi traficanţi de droguri, „îndeletnicire“ care a devenit o „meserie“ de bază şi sursă principală de venit, Afganistanul producând în prezent peste 90 % din cantitatea de opiu din întreaga lume.

Am întâlnit opinii care includ actele de infracţiune precum traficul de droguri, în tabloul general al terorismului, dar contextul specific teatrului de operaţii din Afganistan mă face să afirm că acestea nu se manifestă în permanenţă prin agresivitate, prin violenţă care să producă insecuritate şi să inducă teroarea. Încercarea de a le combate

4 Text original: Hit and Run. 5 Maria Voinea, M. Prună, F. Dumitrescu, I. Gaborean, Terorismul înainte şi după Bin Laden, Editura

Mediauno, 2002, p. 7.

234

face ca situaţia să erupă, să provoace victime şi panică, dar ele în sine sunt generate din alte considerente şi nu pentru a induce teroarea.

Realizarea securităţii umane reprezintă crearea unui glob, a unei sfere imaginare de stabilitate, în interiorul căreia oamenii pot să îşi exercite opţiunile în siguranţă şi libertate, fără teama că oportunităţile prezentului vor fi pierdute mâine sau în viitorul apropiat. Acest mediu de protecţie trebuie să coboare la nivelul individului, a familiei şi a comunităţii din care acesta face parte deoarece asigurarea securităţii la nivel naţional sau regional este insuficientă, ea nereuşind să elimine paleta ameninţărilor interne, tot mai frecvente în actuala arhitectură de securitate.

Formarea unui mediu stabil intră în responsabilitatea naţiunii din care cetăţeanul face parte, a statului şi a instituţiilor pe care acesta şi le-a creat tocmai pentru a deveni un garant al drepturilor individuale fundamentale. Milioanele de victime umane înregistrate în urma încălcării sau nerespectării acestor drepturi au dus la adoptarea şi proclamarea în 1948, de Adunarea Generală a ONU, a declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

Aceasta îi conferă oricărei fiinţe umane: • dreptul la viaţă, la libertate şi la securitate personală; • dreptul la egalitate şi libertate indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie

sau opinie politică; • protecţia fată de sclavie, torturi, pedepse sau tratamente crude, inumane sau

degradante; • egalitate în faţa legii şi dreptul de a fi audiat în mod echitabil şi public de către

un tribunal independent şi imparţial care va hotărî, fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa;

• dreptul la proprietate; • dreptul la libertatea gândirii şi de exprimare a opiniei, a propriilor credinţe; • libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-

şi manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alţii, atât în mod public, cât şi privat, prin învăţături, practici religioase, cult şi îndeplinirea ritualurilor;

• dreptul la muncă şi la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi a familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare;

• dreptul la educaţie şi la învăţământ prin intermediul cărora să se realizeze dezvoltarea deplină a personalităţii umane, la întărirea respectului faţă de drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale6.

Aceste libertăţi au apărut ca urmare a evoluţiei umane, a dorinţelor şi necesităţilor manifestate de individ în cadrul ascensiunii sale pe scara civilizaţiei, reprezentând o „recunoaştere a demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile… fundament al libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume“7 .

Energia şi motivaţia tuturor activităţilor este orchestrată de nevoile sau trebuinţele umane. Factori ai existenţei şi dezvoltării umane, nevoile determină raporturile oamenilor cu mediile în care relaţionează, fie ele de tip politic, social, economic sau natural. O teorie simplă şi uşor identificabilă, a trebuinţelor care ghidează comportamentul uman, ne este oferită de Abraham Maslow prin celebra piramidă a nevoilor şi motivaţiilor care ne definesc şi ne diferenţiază.

6 Extras din Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată la 10 decembrie 1948, de Adunarea Generală a ONU.

7 Ibidem.

235

El aşează la baza piramidei trebuinţele fiziologice precum satisfacerea nevoilor de hrană, aer, apă, sex sau odihnă, a căror forţă derivă din faptul că ţin de supravieţuirea omului din punct de vedere fizic. Majoritatea conflictelor sunt duse în ţări sărace ori slab dezvoltate în care asigurarea resurselor primare de hrană sau apă potabilă reprezintă o problemă majoră sau chiar sursă a confruntărilor în desfăşurare. Introducerea forţelor armate, deci implicit a violenţei, în această ecuaţie caracterizată de sărăcie şi un nivel de trai dus spre limitele existenței, ridică nivelul de accesibilitate către extrema inabordabilului.

Datorită reliefului din Afganistan, culturile agricole cresc doar pe anumite porţiuni de teren. Ele sunt zone critice pentru militarii din cadrul Coaliţiei deoarece aceste locaţii sunt folosite pentru realizarea ambuscadelor, pentru plantarea minelor sau ducerea atacurilor de tip „HIT AND RUN“. Posibilităţile de mascare oferite de vegetaţie permit apropierea sau retragerea în ascuns a grupărilor teroriste. Acestea atacă în special ţinte slab echipate sau insuficient instruite8, iar dacă situaţia nu decurge spre rezultatul dorit se retrag folosind camuflajul terenului şi a culturilor agricole existente. Turmele de animale domestice sunt direcţionate spre zonele roditoare, abundente în verdeaţă, care de cele mai multe ori sunt folosite de grupările teroriste pentru a-şi ascunde urmele.

Vedem astfel că multitudinea de victime din rândul populaţiei civile este datorată suprapunerii terenurilor agricole deţinute de comunitatea locală cu zonele de ducere a acţiunilor militare. Atacurile şi ambuscadele executate asupra convoaielor militare surprind localnicii la munca câmpului. Aceştia ies să recolteze lanurile de grâul dar se aleg cu gloanţe sau schijele obuzelor care nu fac diferenţa dintre populaţie şi forţele armate. Declanşarea minelor cu acţiune la presare, plantate cu scopul de a lovi tehnica de luptă, duce de multe ori la uciderea animalelor scoase la păşunat, singura sursă de hrană a multor familii nevoiaşe. Această pierdere care întrerupe asigurarea zilnică cu lapte înseamnă pentru membrii familiei trecerea de la sărăcie la mizerie. Reprezintă adâncirea către un nivel în care frustrarea pune stăpânire pe comportamentul uman, îi dirijează acţiunile spre fapte şi acţiuni imorale, care nu îi definesc identitatea şi valoarea reală. Sărăcia limitează aspiraţiile, îi face pe oameni să se concentreze exclusiv către accesul la resursele alimentare necesare pentru supravieţuire. Ea reuşeşte să ducă în planul secund celelalte preocupări sociale sau culturale, atât de necesare în evoluţia umană. Frustrarea ce derivă din prezenţa sărăciei afectează şi relaţiile familiale, acestea fiind supuse unui climat tensionat permanent datorat lipsurilor şi trebuinţelor existente.

În ochii unui occidental care trăieşte într-un mediu de pace, stabil şi democrat, deplasarea la magazinul de la colţul străzii sau la piaţa agro-alimentară cu produse proaspete, pare un joc de copil şi este o activitate cotidiană lipsită de teamă sau nelinişte. Dacă aici primejdia poate să apară datorită traversării prin locuri nepermise, sau ca urmare a nerespectării semnelor de circulaţie de către un şofer prea grăbit, în zonele măcinate de conflictele armate populaţia trăieşte într-un adevărat mediu de insecuritate prin riscurile şi ameninţările la care este supus.

Necesităţile fiziologice, bază a piramidei lui Maslow, sunt indispensabile supravieţuirii şi pot fi amânate doar atâta timp cât corpul uman rezistă din punct de vedere fizic9. Din păcate conflictele nu se consumă în ore, zile sau luni, timp în care să folosim resursele agonisite anterior. Intervenţiile militare din Afganistan, începute în 7 octombrie 2001 vor ajunge la sfârşitul anului la un deceniu de existenţă ceea ce face ca individul să fie

8 Laviniu Bojor, War Journal from Afghan Desert: Combat Techniques, Tactics And Procedures Improvement, Revista Academiei Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu“, pp. 47-53, trimestrul I/2009.

9 Un om poate rezista în medie 30 de zile fără hrană, dar numai 4-5 zile fără apă.

236

nevoit să trăiască în acest mediu de insecuritate, să îşi asume riscuri enorme, să îşi pună chiar şi viaţa în pericol pentru a se hrăni pe el şi familia din care face parte.

În ţările dezvoltate, preocupările cetăţeanului cu privire la accesul la resurse trec neobservate datorită inexistenţei barierelor sau a restricţiilor în atingerea lor. Ele se rezumă de multe ori la alegerea alimentelor în funcţie de compoziţia şi calitatea acestora, de preferinţele culinare sau de costurile pe care acestea le implică. Dezvoltarea tehnologică şi ştiinţifică ne permite în prezent să punem pe masă hrana de zi cu zi mult mai uşor decât în trecut, atunci când vânătoarea sau pescuitul erau activităţile de bază în obţinerea alimentelor principale. Creştem animale în ferme specializate, cultivăm terenurile cu mijloace mecanizate care ne permit obţinerea unor recolte mari şi la costuri minime, colectăm apa şi o filtrăm pentru consumul zilnic sau pentru asigurarea igienei personale.

Dar toate aceste beneficii ce stau la baza securităţii alimentare sunt limitate din punct de vedere teritorial, iar zonele de conflict pun mari probleme în implementarea proiectelor necesare pentru dezvoltarea economică şi evitarea sărăciei. În lupta privind „eliberarea de nevoi“10 prima bătălie se duce pentru asigurarea securităţii alimentare. World Food Programme (W.F.P.), cel mai mare program umanitar din lume, încearcă să conştientizeze populaţia globului, în special din ţările bogate, cu privire la foamete şi sărăcie, 2 fenomene sociale care afectează milioane de oameni la nivel mondial. Secretarul General ONU arată că aproape un sfert din populaţia lumii trăieşte sub pragul sărăciei, un miliard de persoane nu au acces la apă potabilă şi 2,5 miliarde nu au acces la servicii igienice de bază11.

Potrivit unui studiu realizat în 2010 asupra unui număr de 163 de naţiuni, Afganistanul este ţara cu cel mai important risc de insecuritate alimentar din lume fiind urmată de nouă ţări africane12: Republica Democrată Congo, Burundi, Eritreea, Sudan, Etiopia, Angola, Liberia, Ciad şi Zimbabwe.

Prin nesatisfacerea cerinţelor metabolice, se creează un mare potenţial de îmbolnăvire a celor afectaţi de acest lucru. Cercetătorii afirmă că peste 80 % din boli au la bază nesatisfacerea cerinţelor de cantitate şi calitate a hranei, adică neîndeplinirea cerinţelor de securitate şi siguranţă alimentară13.

Pe treapta următoare a piramidei lui Maslow, deci locul secund în priorităţile de realizare, stau trebuinţele de securitate. Personal, consider că această „eliberare de frică“14 (siguranţa proprie, a familiei, a proprietăţii şi a resurselor, siguranţa locului de muncă şi protecţia în caz de pericole) trebuie plasată pe acelaşi nivel cu nevoile fiziologice în cadrul etapelor postconflict.

Cea mai veche metodă a fiinţei umane de a-şi asigura protecţia individuală a fost accederea spre grupuri umane, spre triburi, comunităţilor, state sau alte forme de organizare care să îi asigure această absenţă a riscurilor şi ameninţărilor de orice fel. Crearea unui mediu stabil şi lipsit de violenţă este o condiţie indispensabilă a vieţii

10 Mihai-Marcel Neag, Securitatea umană în conflictele şi crizele internaţionale, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, 2010, p. 24.

11 http://www.mediafax.ro/externe/reuniunea-onu-pe-tema-combaterii-saraciei-s-a-incheiat-cu-o-nota-de- pesimism-7403635

12 http://yubanet.com/world/African-nations-Afghanistan-dominate-Maplecroft-s-new-Food-Security-Risk-Index.php accesat la 30.04.2011.

13 Mihai Berca, comunicare pentru Congresul Internaţional Dreptul la hrană şi costurile foamei, organizat la Roma de Institutul Internaţional Jacques Maritain şi FAO, accesat la 30.04.2011 pe site-ul http://www.vipnet.ro/pluralitas/berca1.pdf

14 Mihai-Marcel Neag, op.cit., p. 24.

237

cotidiene. Reprezintă un drept fundamental şi o libertate ce permite individului şi comunităţii să-şi realizeze nestingherit aspiraţiile şi idealurile.

Absenţa totală a pericolelor este o utopie, un nivel ce nu trebuie să se constituie ca obiectiv final al dezvoltării umane pentru că nu se poate realiza. Ceea ce trebuie atins în scopul creării unui mediu optim de securitate este controlul adecvat al violenţei. Indiferent dacă se realizează prin educaţie, deci un comportament civilizat, sau prin măsuri de impunere realizate de instituţii specifice, totalitatea riscurilor şi a ameninţărilor la adresa individului trebuie să se realizeze între limite care să îi permită libertatea de mişcare şi o dezvoltare armonioasă.

Specificul nevoilor de securitate în cadrul zonelor de conflict precum Irak sau Afganistan este extrem de complex. Analizând cele două zone identificăm multitudinea de ameninţări ce derivă din relaţionarea celor 3 actori principali implicaţi: forţe armate ale coaliţiilor, grupări teroriste/insurgente şi populaţia civilă.

Atunci când individul a optat pentru securitatea sub umbrela „colectivităţii“ el a optat şi pentru acceptarea unei guvernări, a unei autorităţi responsabile de realizarea acestui mediu de stabilitate şi protecţie individuală. Cu siguranţă că nu trebuie să omitem rolul secundar al individului, al comunităţii din care face parte, dar cu siguranţă statul este principalul responsabil pentru asigurarea trebuinţelor de securitate.

Pe treptele următoare ale piramidei lui Maslow stau trebuinţe a căror satisfacere ar trebui să fie caracteristică perioadelor de linişte, de pace şi mai puţin etapei de conflict sau postconflict din teatrele de operaţii precum Irak sau Afganistan (figura nr. 1)15. Ele există în orice moment dar prioritatea accesului spre îndeplinirea lor este eludată pentru a permite îndeplinirea celor aflate pe primele două trepte.

Fig. nr. 1. Piramida nevoilor umane a lui Abraham Maslow

Vorbim de nevoi sociale, de apartenenţă la un grup: de comunicare, de comuniune socială, de apartenenţă la o comunitate şi la evenimentele desfăşurate în interiorul acesteia, nevoia de afecţiune din partea celor apropiaţi şi de iubire în cuplu.

Nevoi de stimă şi recunoaştere: de a fi ascultat şi înţeles, recunoaşterea meritelor şi a valorilor promovate, nevoia de putere, de control, de prestigiu sau faimă. Odată satisfăcute, persoana în cauză prinde aripi, se simte valoroasă şi încrezătoare în forţele proprii şi ale celor din jur. Neîndeplinirea lor în schimb, duce la inactivitate, la complexe de inferioritate, slăbiciune sau o totală lipsă a iniţiativei personale.

15 http://ro.wikipedia.org/wiki/Abraham_Maslow

238

În contextul diferenţelor culturale existente în Irak sau Afganistan, asigurarea nevoilor de stimă este o problemă extrem de delicată. Cea mai dificilă parte a conflictelor hibride nu o reprezintă întotdeauna neutralizarea inamicului ci atragerea sprijinului populaţiei locale prin întărirea convingerii că intervenţia forţelor armate este împotriva unui regim totalitar şi pentru impunerea democraţiei.

La nivel operativ sau strategic concepţia privind acordarea respectului cuvenit este înţeleasă şi aplicată permanent dovadă fiind programele de ajutoare umanitare derulate şi promovarea acţiunilor pentru „câştigarea inimilor şi a sufletelor“16. Rupturile, în schimb, pot să apară la nivel tactic, unde tensiunile ivite pe timpul atacurilor neregulate, starea de agitaţie manifestată de membrii subunităţii, panica, nervozitatea creată la pierderea unui camarad pot duce la acţiuni necugetate.

Frustrat de modalitatea meschină de acţiune a forţelor antiguvernamentale, un comandant poate recurge la riposte exagerate sau chiar represalii îndreptate asupra celor aflaţi la locul producerii incidentelor. Regulile, cunoscute sau învăţate pe timpul pregătirii misiunii, referitoare la modul de comportare în relaţia cu populaţia locală sunt uitate, iar maltratarea civililor îl transformă pe acesta cu adevărat în „asupritor“. Gravele cazuri de maltratare a unor prizonieri sau simple replici de genul „pentru că aşa vreau eu“, „părerea ta nu contează“ adresate liderilor locali sau cetăţenilor de rând, denotă lipsă de respect şi schimbă imaginea de eliberator în cea de asupritor.

Comandanţii subunităţilor tactice sunt tineri şi de multe ori lipsiţi de experienţa necesară pentru o bună percepţie a individului, a maselor sau a trăsăturilor culturale locale. Această tinereţe prin care am trecut cu toţii, este caracterizată de îndrăzneală, de ambiţie, elan sau entuziasm nebunesc, prin curaj şi dorinţă de afirmare, combativitate şi multă pasiune în acţiunile întreprinse. Totodată găsim nerăbdare, impulsivitate, intoleranţă sau inflexibilitate, încăpăţânarea de a respecta ordinul primit sau teama de eşec, imprudenţă, excitabilitate, agitaţia specifică momentelor tensionate sau alte stări ce pot duce la asumarea unor riscuri inutile, la iniţierea unor acţiuni exacerbate în comparaţie cu nivelul real al ameninţărilor.

Ei sunt antrenaţi să conducă oameni, să reacţioneze rapid şi eficient la contactul cu forţele adverse, să evite locurile minate şi să iasă fără pierderi mari din ambuscade dar nu neapărat să relaţioneze sau să construiască punţi de legătură cu populaţia locală. Puterea oferită de armamentul din dotare le poate transforma dorinţa de afirmare în dominare, în agresivitate exprimată prin diverse forme de violenţă fizică sau verbală. Comiterea unor fapte de acest gen sau asemănătoare, indiferent dacă sunt înfăptuite în baza lipsei de profesionalism, a tinereţii caracteristice, a neînţelegerii importanţei populaţiei locale sau pe fondul panicii apărute, denotă că se pierde esenţa pentru care trupele militare se află pe teren: asigurarea securităţii umane.

Diplomaţia adoptată la nivelurile politic, operativ sau strategic poate fi greu înţeleasă, iar uneori imposibil de aplicat la nivel tactic. Un bun exemplu sunt procedurile standard de operare, elaborate pentru modul de comportare la contactul cu un IED (improvised explosive device) sau un UXO (Unexploded ordnance). Acestea presupun evacuarea perimetrului şi interzicerea pătrunderii oricăror persoane cu excepţia echipelor de deminare EOD (Explosive Ordnance Disposal). Blocarea accesului pe o comunicaţie rutieră importantă duce la formarea de mulţimi alcătuite din persoanele aflate în tranzit sau pur şi simplu curioase de ceea ce se petrece în zonă. Oprirea unui

16 Text original Winning Hearts and Minds.

239

şofer grăbit în trafic aflat în imposibilitatea ajungerii la locul de muncă sau la copiii rămaşi nesupravegheaţi acasă este o stare de disconfort care alimentată de lipsa unor răspunsuri clare şi pertinente duce la apariţia stării de irascibilitate. Numărul mare de persoane, necunoaşterea limbii locale de către soldaţii implicaţi sau prezenţa unui singur interpret în cadrul dispozitivului sunt câţiva factori ce pot provocă o adevărată ruptura între cele două grupări existente. Chiar dacă acţiunea de a interzice accesul este spre binele tuturor şi evită producerea pierderilor de vieţi omeneşti în rândul civililor, această barieră lingvistică poate declanşa adevărate revolte din partea mulţimii adunate.

Contactul cu populaţia civilă se realizează în afara bazelor militare ceea ce presupune purtarea echipamentului de protecţie şi a armamentului individual. E destul de greu să numeşti prieten pe cineva dar în acelaşi timp să te simţi ameninţat în casa lui, să porţi vestă şi cască de protecţie şi să stai cu degetul în prelungirea trăgaciului.

Dacă la începutul misiunilor (datorită necunoaşterii obiceiurilor privind organizarea tribală atât în Irak, cât şi în Afganistan) discuţiile sau negocierile erau purtate cu orice localnic, în timp s-a identificat că, asemenea unei organizaţii militare, fiecare comunitate era condusă de un lider (acesta fiind, de regulă, persoana cea mai în vârstă/experimentată din tribul respectiv) acesta fiind singurul în măsură să decidă în numele colectivităţii.

În prezent, toţi cei care au pus piciorul în teatrele de operaţii precum Irak sau Afganistan sunt familiarizaţi cu expresia „Winning Hearts and Minds“. Acest fapt presupune câştigarea încrederii populaţiei locale, sentiment care e greu de realizat doar prin cunoaşterea istoriei, geografiei sau a religiei practicate de cetăţeni. Nu este suficient să conştientizăm că este interzis să oferim musulmanilor carne de porc, să îi deranjăm fără motiv pe timpul rugăciunilor zilnice sau să încercăm să surprindem feţele femeilor ascunse în spatele veşmintelor specifice. Important este să se identifice consecinţele interdependenţei dintre obiceiurile, tradiţiile, credinţele sau atitudinile proprii şi cele împământenite de ani de zile în cadrul culturii naţionale. Mai mult de atât, trebuie să identificăm care este imaginea pe care şi-o creează despre noi, cum suntem văzuţi şi care sunt schimbările majore pe care le producem odată cu prezenţa noastră în mijlocul lor. Într-un cuvânt trebuie să arătăm că ne pasă, că nu suntem acolo doar pentru a executa un ordin ci pentru a le face viaţa mai bună.

Nevoia de autorealizare reprezintă împlinirea idealurilor şi a obiectivelor propuse, reuşită, creaţie, relaxare, meditaţie, atingerea potenţialului maxim a individului şi a comunităţii din care face parte.

Este imposibil să ne concentrăm pe nevoi aflate în vârful piramidei, să ne dorim vizionarea unei piese de teatru sau operă, când frigiderul este gol sau când în jurul casei sunt amplasate DEI-uri ce pot fi declanşate în orice moment.

Dilema ce apare într-un restaurant cu privire la alegerea felului de mâncare, din 10-20 de opţiuni existente, trece neobservată şi nu creează disconfortul pe care îl aduce în schimb lipsa vânzărilor (în cazul unui agent plătit pe baza realizărilor) sau scăderea acţiunilor la bursă (pentru o persoană care a investit toată agoniseala în bursa de valori). Această ierarhie a nevoilor este valabilă pentru toate etapele dezvoltării umane, dar contextul aplicării lor şi multitudinea de factori externi ce acţionează la un moment dat, poate să le facă pe unele mai evidente decât altele, să le ofere un caracter de indispensabilitate în cadrul procesului de asigurare al securităţii umane.

Aspecte specifice privind securitatea umană în Irak Intervenţia militară din 2003, înlăturarea lui Saddam Hussein şi alegerile electorale

organizate ulterior au adus la putere în Bagdad un guvern dominat de majoritatea şiită a ţării. Dacă la început, ocupaţia militară care a dus la înlăturarea regimului dictatorial a

240

fost primită cu braţele deschise, confruntările interetnice ulterioare au transformat sentimentele de prietenie în ostilitate, manifestată printr-o puternică rezistenţă armată şi acte de extremă violenţă soldate cu 4.770 de morţi (dintre care 4.452 americani)17.

Trebuie să înţelegem că prezenţa trupelor în etapele postconflict este privită drept „autoritatea“ capabilă să ofere securitate. Înlăturarea regimului dictatorial de la putere a însemnat asumarea de către Coaliţie a unui rol important, acela de instituţie competentă şi în măsură să ofere ceea ce doresc irakienii: stabilitate, siguranţă şi locuri de muncă. Din păcate nu am reuşit să îl îndeplinim, drept dovadă fiind numărul mare de victime înregistrate18: aproape 110.000 morţi (dintre care aproximativ 66.000 au fost civili) precum şi condiţiile de instabilitate prezente în Irak:

• guvernarea de către autorităţi lipsite de experienţă; • frecvenţa mare a actelor teroriste din cadrul luptelor interconfesionale

existente (suniţi contra şiiţi) care fac zeci de victime lunar; • disputele privind independenţa teritorială a kurzilor din nordul ţării; • prăbuşirea economiei naţionale prin lipsa unor reforme adecvate, aceasta

supravieţuind doar datorită exportului de hidrocarburi; • furturile şi crimele sunt infracţiuni curente, foarte răspândite, la care se

adaugă creşterea riscului de răpire, în special pentru cetăţenii străini. Toate acestea sunt premisele unui mediu de insecuritate în care cetăţeanul

irakian era obligat să trăiască, să muncească şi să îşi crească familia. El a trecut de la un regim dictatorial în care îi erau îngrădite libertăţi de exprimare, de proprietate sau de egalitate în faţa legii la încălcări ale libertăţilor fundamentale precum dreptul la viaţă şi la securitate personală.

După răsunătoarea victorie obţinută la bătălia aero-terestră, specifică „celui de-al treilea val“, forţele Coaliţiei au subestimat capabilitatea de reacţie a naţiunii în cazul constrângerii de a locui în cadrul unui mediu instabil. Au apreciat corect nivelul armatei irakiene reuşind să o anihileze încă din primele zile şi să înainteze fără probleme majore până în inima capitalei Bagdad. Dar nu au intuit că neutralizarea forţei armate va duce la constituirea grupărilor de mici dimensiuni gata să provoace pierderi prin acţiuni urbane şi asimetrice greu de combătut prin aplicarea procedurilor caracteristice războiului convenţional. Din păcate forţele coaliţiei implicate în eliberarea Irakului nu au ţinut cont de factorii externi care acţionau în interiorul ţării. Grupările teroriste (marcate de puternice infiltraţii antiamericane) au dus o amplă acţiune de discreditate a forţelor străine prin folosirea televiziunii Al Jazeera sau a altor mijloace mass-media.

Acţionând strict în baza regulilor de angajare şi a tratatelor de drept internaţional, Coaliţia a răspuns în dese rânduri cu foc asupra atacatorilor indiferent de locaţia sau refugiul folosit de aceştia. Această lacună şi consecinţele ei au fost imediat identificate şi fructificate de insurgenţi pentru a atrage simpatia poporului. Tactica folosită promova retragerea intenţionată către lăcaşe de cult religioase, şcoli sau grădiniţe în scopul atragerii loviturilor executate de sprijinul aerian sau mijloacele blindate. Distrugerea, chiar şi parţială, a unei şcoli sau moschei era intens mediatizată şi promovată pentru a atinge coarda sensibilă a oricărui musulman, fie el sunit sau şiit, mişcat de cruzimea şi indiferenţa arătată de forţele coaliţiei faţă de populaţie şi faţă de obiceiurile şi tradiţiile arabe.

Populaţia irakiană a votat în mod democratic, a ales un guvern format din reprezentanţi de etnie şiită, majoritari în Irak. Accesul acestora la putere a atras

17 http://icasualties.org/ 18 http://www.iraqbodycount.org/ accesat la 30.04.2011.

241

nemulţumirea etniei sunite şi a dus la atacuri teroriste de neoprit care s-au soldat cu multe pierderi de vieţi umane. Strategia de rezistenţă a constat în principal în sabotarea infrastructurii petroliere, principala sursă de obţinere a fondurilor necesare reconstrucţiei ţării. Conductele petroliere au fost distruse în mod repetat, tocmai pentru a interzice refacerea mediului economic şi punerea autorităţilor în imposibilitatea creşterii locurilor de muncă pentru populaţia irakiană extrem de săracă. Monitorizarea atacurilor efectuate asupra conductelor, a facilităţilor şi a personalului irakian angajat în sectorul energetic petrolier a înregistrat un număr total de 469 de acţiuni19 distribuite astfel:

2003 2004 2005 2006 2007 2008 38 148 100 101 79 3

Cele mai numeroase atacuri într-o singură lună au fost înregistrate în decembrie 2004 când numărul acestora a ajuns la media de 1/zi20.

Acţiunile de vandalism se îndreptau şi spre reţelele electrice existente, afectate de intervenţia armată din 2003 şi lipsite de personalul de specialitate necesar. Tăierea cablurilor electrice a dus în repetate rânduri la oprirea energiei electrice, aceste întreruperi ajungând şi la 15-20 ore/zi. Firmele de securitate irakiană nu erau capabile să facă faţă acţiunilor de sabotaj deoarece grupările care acţionau erau înarmate şi extrem de violente. Exacerbarea infracţională a demonstrat că starea de linişte şi bunăstare mult aşteptată de localnici este departe.

Frecvenţa mare a acestor acte infracţionale a făcut ca lista cu cerinţele esenţiale ale misiunii (LCEM) Batalionului românesc dislocat lângă An Nassiria (aeroportul TALLIL) să cuprindă, ca obiectiv principal, monitorizarea conductelor de petrol şi a reţelei de energie electrică din zona de responsabilitate.

Dispunerea paralelă cu reţeaua electrică şi conductele de petrol din sud, pe anumite tronsoane din aria de operaţii, a autostrăzii ce leagă Bagdadul de Basra, a permis de fiecare dată insurgenţilor să se retragă înainte de apariţia forţelor militare. Amplasarea unor puncte de monitorizare şi avertizare, disimulate în civili aflaţi în trecere, dotate cu staţii radio care să permită alertarea odată cu apariţia patrulelor în zonă, a făcut ca aceste acţiuni de subminare să fie imposibil de contrat.

Lipsa efectivelor suplimentare care să permită amplasarea în mod permanent a forţelor de-a lungul itinerariilor atacate a fost identificată şi valorificată de insurgenţi, care pe lângă atacurile de compromitere a mediului economic au început să jefuiască în mod regulat vehiculele ce tranzitau zona. Camioanele logistice erau devalizate, iar şoferii care se opuneau erau împuşcaţi. Persoanele importante sau cele de naţionalitate străină erau răpite, iar cererile de răscumpărare erau negociate cu familiile sau ţările din care cetăţeanul sechestrat făcea parte. Solicitările urmăreau obţinerea de bani sau retragerea forţelor armate din Irak. Aceste acţiuni au instaurat un mediu de teroare, de nesiguranţă, atât pentru populaţia civilă. cât şi pentru străinii prezenţi în Irak. Reprezentanţii ONG-urilor, a firmelor care derulau contracte de reconstrucţie şi jurnaliştii veniţi să prezinte situaţia Irakului au fost, în repetate rânduri, victimele acestor acţiuni teroriste. Orice persoană care se deplasa fără o escortă militară se expunea acestor riscuri dovadă fiind cifrele înregistrate din luna mai a anului 2003 până în prezent:

• aproximativ 425 civili de naţionalitate străină au fost răpiţi21;

19 http://www.iags.org/iraqpipelinewatch.htm accesat la 01.05.2011. 20 http://www.brookings.edu/fp/saban/iraq/index.pdf 21 http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2005/12/24/AR2005122400866.html

242

• numărul total al civililor irakieni răpiţi a fost estimat la 5000 de persoane, media maximă fiind de 30-40/zi înregistrată în luna martie 200622;

• numărul jurnaliştilor ucişi este de 112, dintre care 90 irakieni, 12 europeni, 3 din alte ţări arabe, 2 americani, 5 alte naţionalităţi 23.

Pe lângă neajunsurile legate de lipsa utilităţilor, a serviciilor şi a proiectelor de dezvoltare economică, cetăţenii ţării erau loviţi şi de aceste bande de răufăcători care nu ţineau cont de nimic în fuga lor după pradă. Este uşor de înţeles escaladarea stării de nemulţumire spre treapta frustrării acute dacă luăm în calcul enormele resurse energetice pe care ţara, deci şi cetăţenii ei, le deţine: aproximativ 115 miliarde de barili de petrol. Aceste rezerve clasează Irakul pe locul 4 în lume, potrivit Oil and Gas Journal24, într-o etapă a omenirii în care „aurul negru“ face „pământul să se învârtă“.

Fără o distincţie clară între civili şi combatanţi, între nevinovaţi şi insurgenţi, numărul erorilor a crescut de la zi la zi, de la lună la lună. Starea de teroare impusă de acţiunile de tip neregulat, asimetric şi terorist a dus la apariţia şi creşterea neîncrederii populaţiei civile în capacitatea forţelor de Coaliţie de realizare a unui mediu de securitate stabil. Sentimente de furie au luat locul celor de prietenie, pierderea credibilităţii populaţiei fiind elementul care a dus la ruptura dintre Coaliție şi Cetățean.

Aspecte specifice privind securitatea umană în Afganistan Dictatura grupărilor talibane a fost înlăturată de la putere acum 10 ani, iar recenta

ucidere lui Osama ben Laden, chiar dacă poartă o valoare simbolică puternică, nu reprezintă în niciun caz încheierea conflictului, a cărui povară umană şi financiară devine tot mai greu de suportat. Actuala Coaliţie I.S.A.F. (International Security Assistance Force) condusă de NATO, se confruntă în continuare cu mari probleme în ceea ce priveşte oprirea atacurilor violente şi a victimelor înregistrate în rândul civililor.

Autoritatea actualului guvern este sub semnul întrebării, ea nereuşind să controleze decât zonele din jurul oraşelor, acest lucru fiind posibil datorită protecţiei oferite de bazele militare de tip FOB. Regiunile muntoase sunt sub controlul talibanilor iar trecerea spre Pakistan, locul în care se ascund liderii Al-Qaeda, nu poate fi controlată. Reţelele de canalizare sunt inexistente în afara capitalei Kabul, la fel şi cele de apă potabilă sau electricitate. Populaţia este analfabetă, dar educaţia nu reprezintă o prioritate pentru afgani atâta timp cât trebuie să îşi dozeze eforturile şi resursele pentru asigurarea nevoilor şi a trebuinţelor primare, de supravieţuire.

Victimele din rândul forţelor militare participante la conflict au ajuns la 2.441 de morţi dintre care 1.566 americani, România înregistrând 19 militari decedaţi25 şi 58 răniţi. Populaţia afgană a înregistrat până în prezent peste 8.80026 de morţi dintre care aproape 3.000 fiind ucişi în ultimul an.

Atacurile forţelor antiguvernamentale, în cadrul acestui conflict hibrid se caracterizează prin folosirea intensă a dispozitivelor improvizate. Uşurinţa confecţionării, puterea de distrugere şi costurile relativ reduse au făcut din încărcăturile explozive o veritabilă armă în cadrul conflictelor asimetrice. Indiferent că sunt controlate prin fir sau prin radio, că se numesc IED, VBIED, UXO sau „booby trap“ acestea au o putere de distrugere mare şi provoacă pierderile cele mai mari în momentul de faţă. Deşi aceste

22 http://www.brookings.edu/fp/saban/iraq/index.pdf 23 http://www.brookings.edu/fp/saban/iraq/index.pdf 24 http://www.oilandgasdirectory.com/2009/research/Iraq.pdf 25 ultima victimă fiind înregistrată în 10.05.2011 ca urmare a unui atac cu DEI. 26 http://www.unknownnews.net/casualties.html

243

dispozitive artizanale sunt confecţionate pentru acţiuni asupra forţelor opuse, beligerante, ele nu lovesc ţintele în mod punctual, chirurgical. Suflul sau schijele rezultate în urma exploziilor sunt incontrolabile şi duc la pierderi mari în rândul populaţiei locale. Cele mai periculoase sunt cele cu acţiune prin presare datorită caracterului nediferenţiat, ele putând fi detonate de oricine trece prin zonă, fie el animal ieşit la păscut sau cetăţean în drum spre casă. Nu putem spune că dispozitivele cu acţiune prin fir sau radio prezintă o siguranţă mai mare pentru populaţia civilă. Crearea unor blindaje superioare, mult mai rezistente, a dus la creşterea încărcăturii explozive folosite ceea ce face ca suprafaţa letală să se extindă cu mult în afara punctului în care este amplasată. Gradul de insecuritate provocat de ameninţarea acestor atacuri este uşor de înţeles dacă privim numărul victimelor pe care le produce: 1.141 morţi doar în anul 201027, din care rezultă că în fiecare zi, în Afganistan, mor 3 civili ca urmare a dispozitivelor explozive improvizate.

Securitatea umană presupune totodată accesul spre un loc de muncă sigur şi bine plătit, capabil să ne aducă satisfacţii financiare pentru asigurarea nivelului de trai.

Afganistanul rămâne o ţară a lumii a treia, fără resurse majore şi fără o economie viabilă. Majoritatea localnicilor din sudul ţării (provincia Kandahar)28 munceau în Pakistan sau se înrolau în noile forţe de securitate naţionale (A.N.A. – armată naţională afgană, A.N.P. – poliţia naţională afgană). Aceste locuri de muncă erau şi continuă să fie bine plătite, dacă ţinem cont de situaţia economică a ţării, dar prezentau dezavantajele presiunilor exercitate de grupările talibane. Acestea urmăreau interzicerea oricăror proiecte sau ajutoare sociale oferite populaţiei pentru a compromite buna relaţionare şi colaborare cu forţele de intervenţie şi autorităţile guvernamentale. Identificarea celor care optau pentru cariera militară se realiza prin presiuni exercitate asupra comunităţilor locale. Membrii forţelor A.N.A. sau A.N.P. născoceau adevărate poveşti pentru inducerea în eroare a forţelor anti-guvernamentale cu privire la locul de muncă. Pentru a nu se deconspira evitau folosirea uniformei militare pe timpul permisiilor şi în unele cazuri nu divulgau nici măcar vecinilor adevărata lor ocupaţie.

Măsuri sociale adoptate29 pe întreg teritoriul afgan au vizat câştigarea încrederii populaţiei, parte a campaniei „hearts and minds“, dar şi culegerea de informaţii cu privire la activităţile anti-guvernamentale din zona de responsabilitate. Atitudinea afganilor în contactul cu militarii I.S.A.F., prietenoasă sau ostilă, reprezintă un barometru al relaţiilor civil – militare dar şi un instrument aflat la îndemâna comandanţilor în evaluarea practică a misiunii.

Înrolarea tinerilor în cadrul forţelor armate sau de poliţie afgane îi transforma pe aceştia în „necredincioşi“, familiile lor fiind în pericol din cauza represaliilor practicate de talibani. Nivelul ridicat de corupţie din rândul noilor forţe de securitate se datora şi infiltrărilor practicate de forţele antiguvernamentale. Grupările trimiteau aşa-zişi „voluntari“ să se înroleze în rândurile forţelor armate şi îi sprijineau să ajungă în poziţii ierarhice cheie de unde să poată obţine informaţii cu privire la acţiunile în desfăşurare şi a locurilor de provenienţă ale celorlalţi militari şi interpreţi angajaţi. Procesul de recrutare şi angajare a personalului se făcea pe baza declaraţiilor date pe propria răspundere şi oricine era în

27 http://www.guardian.co.uk/news/datablog/2010/aug/10/afghanistan-civilian-casualties-statistics 28 Populaţia din vestul (provincia Helmand) şi nordul ţării îşi asigurau fonduri substanţiale din

creşterea şi vânzarea culturilor de mac opiaceu. 29 Locurile de muncă create în interiorul bazelor militare erau puse la dispoziţia localnicilor pro-

occidentali. Cei care cunoşteau limba engleză erau folosiţi ca interpreţi pe timpul misiunilor, identificarea şi capturarea acestora fiind recompensată cu mari sume de bani de către grupările teroriste.

244

căutarea unui loc de muncă era acceptat. Verificările de securitate cu privire la posibila apartenenţă la grupările teroriste nu se putea realiza deoarece nu exista o bază de date certă cu privire la populaţia afgană.

În cazul în care insurgenţii „sub acoperire“ reuşeau să identifice originea celorlalţi militari, familia şi comunitatea din care aceştia făceau parte erau ameninţate ori şantajate. Constrângerile exercitate urmăreau obţinerea de informaţii din interiorul forţelor de securitate (A.N.A. sau A.N.P.) sau abandonarea serviciului în cel mai scurt timp. Exercitarea acestor presiuni a făcut ca numărul dezertărilor să fie destul de ridicat, ceea ce a pus sub semnul întrebării capacitatea forţelor create de a prelua misiunile Coaliţiei internaţionale. Plecarea acestora în timpul misiunilor de pază, cu echipamentul şi armamentul din dotare, creează premisa aderării lor la grupările talibane. Scurgerile de informaţii au dus la compromiterea majorităţii misiunilor executate de forţele naţionale afgane în mod individual. Alertate de eşecul acestor acţiuni devenite „predictibile“, forţele Coaliţiei au luat o serie de măsuri pentru limitarea scurgerii informaţiilor clasificate pe timpul operaţiunilor desfăşurate în comun30.

Atacurile de tip „Hit and Run“ sau ambuscadele pregătite în grabă se realizează în zone care permit retragerea rapidă în cazul în care elementul surpriză şi panica primelor secunde nu îşi ating efectul scontat. Cele mai favorabile locaţii pentru pregătirea capcanelor sunt zonele urbane, intens populate. Folosirea locuinţelor sau a „scutului uman“ aflat în apropiere a făcut ca aceste atacuri violente să ducă la multe victime în rândul populaţiei. Forţele antiguvernamentale nu atenţionau populaţia cu privire la pericolul la care se expun, iar motivele ţineau de succesul acţiunilor. Lipsa localnicilor şi în special a copiilor (prezenţi de fiecare dată în jurul vehiculelor blindate pentru a obţine o sticlă de apă sau M.R.E. – pachete de hrană rece) ridica nivelul de alertă, fiind un semnal ce demasca iminenţa atacurilor insurgente. Prezenţa civililor îngreuna totodată reacţia la contact a forţelor atacate. Identificarea pozitivă a atacatorilor se realiza cu greutate, iar lipsa unor semne distincte a făcut ca civili nevinovaţi, aflaţi în trecere prin zonă, să fie percepuţi în mod greşit şi trataţi cu agresivitate maximă. Folosirea diverselor locaţii pentru executarea atacurilor ori retragerea în ascuns în scopul evitării confruntărilor directe îi incrimina pe proprietari chiar dacă aceştia nu şi-au dat acordul, sau mai exact, nu le-a cerut nimeni în prealabil permisiunea în acest sens.

Durata parcursă de comunitatea internaţională în efortul de a stabiliza şi reconstrui o naţiune marcată de-a lungul timpului de conflicte inter şi intrastatale, mă face să afirm că obţinerea unor victorii depline este aproape imposibilă. Absența unui guvern puternic şi recunoscut pe plan naţional, a unor instituţii capabile să ofere securitatea necesară, inexistenţa unei economii funcţionale şi permanentizarea traficului de droguri sunt date reale care ameninţă efortul Coaliţiei internaţionale de a transforma pentru prima data Afganistanul într-o poveste de succes.

Concluziile prezentei lucrări trebuie să ofere câteva direcţii, să propună soluţii cu privire la realizarea unui mediu stabil pentru securitatea umană.

Prima măsură are aplicabilitate în perioada de pregătire, înainte de plecarea spre zona de conflict şi se referă la modalitatea de instruire a forţelor participante. Atitudinea militarilor, în special a celor care intră zilnic în contact cu localnicii din zona de responsabilitate, trebuie formată. Această luare de poziţie în raportul cu partenerul de dialog, este dezvăluită prin intermediul unor indicatori precum: gestică, tonul vocii, reacţii,

30 Una din măsuri era lipsa transparenţei pe timpul procesului de luare a deciziei, cu privire la obiectivele şi locaţiile în care se vor desfăşura operaţiile planificate.

245

acţiuni. Înţelegem astfel rolul important jucat de acest factor în sistemul de promovare a intereselor, a indivizilor sau a grupurilor. Ea este de aşteptat să fie una corectă, pozitivă, prietenoasă şi mai presus de orice empatică. Empatia presupune hotărârea şi capacitatea de a-ţi controla propriile reacţii socioafective, devenind astfel disponibil pentru celălalt şi constă în a te scufunda în lumea subiectivă a celuilalt, pentru a încerca să înţelegi din interior, în a vedea situaţia cu ochii celuilalt31. A le cere militarilor să fie empatici înseamnă a le cere să se transpună în locul localnicului, să gândească, să vadă şi să simtă lucrurile aşa cum le percepe acesta. Simularea diverselor incidente neplăcute şi implicarea tuturor, prin rotaţie, în sarcina de „jucător de rol-inamic“, în care să înţeleagă umilinţa la care sunt supuşi civilii prin impunerea „respectului prin forţă“, poate fi una din metode. Acest instrument practic poate să fie mult mai eficient decât unul teoretic dacă ţinem cont că mulţi soldaţi şi gradaţi voluntari provin din mediul rural, fără studii superioare sau cursuri de specialitate care să le permită înţelegerea efectelor ce decurg din aplicarea exagerată a forţei. Acest exerciţiu de a te „pune în locul lor“ este totodată un pas spre comunicarea eficientă. El ne oferă deschidere în dialogul cu comunitatea locală, ne face să recunoaştem că nu deţinem adevărul absolut, că există şi alte opinii de care trebuie să ţinem cont pentru a înţelege cu adevărat ameninţările la adresa mediului de securitate.

Tehnicile de presiune coercitive precum abuzurile de la Abu Ghraib trebuie evitate deoarece duc la scăderea încrederii în „democraţia“ pe care cei vinovaţi o promovează. Aceste greşeli afectează grav nu doar imaginea gardianului implicat sau a subunităţii din care acesta face parte. Ea se răsfrânge asupra statului din care cei care au comis acte de tortură fac parte şi împotriva întregii comunităţi internaţionale implicate în conflict.

Dialogul purtat de oricine şi în orice situaţie trebuie să fie orientat spre obiectivul final: obţinerea stării de pace. În cadrul adunărilor cu liderii locali (K.L.E. – key leader engagement) trebuie acordată atenţie deosebită modului în care se încearcă atragerea comunităţii. Negocierea trebuie să ţină cont de anumite limite şi restricţii, să nu avanseze spre o ciocnire a „civilizaţiilor“ care duce întotdeauna la violenţă. Nucleul cultural sau alte elemente ce definesc identitatea naţională sunt interese nenegociabile, considerate tabu în cadrul discuţiilor purtate. Dialogul intercultural, între grupuri sau între reprezentanţii acestora (între comandanţi de subunităţi/ofiţer C.I.M.I.C. şi liderii tribali), identifică în timp care sunt limitele până la care se acceptă diversitatea. Vorbim de acea „programare mutuală colectivă“32, o restricţie de nivel subconştient în relaţia om-cultură, care cu greu ar putea fi modificată sau adaptată altor condiţii.

Nu trebuie să încercăm să le schimbăm obiceiurile religioase sau alte credinţe fundamentale pentru că orice succes ar fi iluzoric şi supus temporarităţii. Calitatea actelor de comunicare şi relaţionare dintre actorii prezenţi în zona conflictului poate fi afectată de diferenţele existente, îndeosebi cele de natură lingvistică, dar o abordare pozitivă şi tolerantă poate să fie soluţia în rezolvarea oricăror probleme.

Un alt aspect de care trebuie să ţinem cont este continuitatea demersurilor şi a proiectelor derulate. Rotirea forţelor militare la interval de 6 luni poate duce la promovarea interesului unilateral, la crearea unor percepţii false şi încercarea de a „forţa“ obţinerea de rezultate pe timpul propriului mandat. Această atitudine este greşită pentru că succesiunea unui proiect viabil trebuie să urmeze anumite etape:

• informare temeinică;

31 Jean-Claude Abric, Psihologia Comunicării – Teorii şi Metode, Iași, Editura Polirom , 2002, pp. 52-53. 32 Geerd Hofstead, Culture Consequences: Internaţional Differences în work related Velues, Beverlz

Hills, California, 1980, p. 27.

246

• identificarea problemelor; • stabilirea priorităţilor; • găsirea soluţiilor eficiente funcţie de buget, timp şi alte resurse aflate la dispoziţie; • demararea proiectului; • finalizarea şi evaluarea privind atingerea obiectivului propus. Forţele de intervenţie s-au concentrat, atât în Afganistan, cât şi în Irak, pe refacerea

mediului politic, pe derularea alegerilor prin vot democratic şi alegerea unui guvern majoritar. Nu consider că această abordare politică este greşită sau nu trebuie aplicată la un moment dat, dar contextul în care se realizează procesul de reconstrucţie al ţării necesită o analiză mai detaliată a mediului social existent şi identificarea clară a priorităţilor funcţie de condiţiile existente.

Măsura distrugerii tuturor culturilor de mac din Afganistan, fără a oferi o alternativă viabilă pentru asigurarea nivelului de trai, este inacceptabilă pentru localnici, deoarece nu le permite asigurarea nevoilor de bază, fiziologice, care asigură securitatea alimentară atât de necesară organismului în lupta pentru supravieţuire.

Proiectele trebuie să răspundă cerinţelor adresate de populaţie, să fie autosustenabile şi să devină autonome după retragerea trupelor din zona de conflict. Construcţia unui Centru pentru femeile afgane în localitatea Qalat, din provincia Zabul, s-a dovedit a fi ineficient. Derulat în scopul educării femeilor musulmane, a promovării drepturilor de care ar trebui să se bucure, acest proiect s-a lovit de tradiţia afgană care îi interzice acesteia dreptul de a călători singură. Vedem astfel că graba şi lipsa unei informări complete cu privire la cultura locală duce la eforturi inutile, la implicarea resurselor umane şi financiare în proiecte care nu sunt viabile şi nu duc la îndeplinirea obiectivului urmărit. Sacrificarea factorului timp pentru a oferi condiţii de securitate individuală, alimentară, economică, politică sau de protecţia mediului reprezintă o alternativă de durată şi în măsură să satisfacă nevoile dezvoltării umane.

Evitarea agresiunii exacerbate şi găsirea metodelor paşnice pentru soluţionarea divergenţelor apărute trebuie să fie o prioritate pe agenda de lucru a factorilor de decizie. Imperativul rezolvării problemelor pe cale paşnică rezultă tocmai din numărul mare de victime pe care le provoacă aplicarea violenţei. Nu susţin că violenţa să fie evitată pe timpul confruntărilor directe cu acest adversar a căror fapte stau deasupra oricăror reguli şi care nu are nicio restricţie în modul de acţiune. Ceea ce încurajez este direcţionarea forţei cu certitudine prin aplicarea principiului proporţionalităţii şi a caracterului punctiform. Limitarea violenţei duce la reducerea sau chiar eliminarea victimelor colaterale, înregistrate de regulă din rândul populaţiei locale, la crearea sentimentului de siguranţă atât de necesar pentru o colaborare trainică.

Conflictul hibrid, caracterizat în principal prin complexitate şi mobilitate a necesitat perfecţionarea tehnicilor, a tacticilor şi a procedurilor de acţiune în cadrul operaţiunilor desfăşurate în acest câmp de luptă fluid. Noţiunile de – război disproporţionat, război de joasă intensitate, intensitate medie şi mare intensitate, război de insurgenţă şi, respectiv, război de contrainsurgenţă – impun, însă, o anumită reconfigurare a operaţiilor militare şi dotarea lor cu o componentă civilă foarte accentuată, devenind astfel operaţii civil – militare33.

Aplicarea „OIL SPOT STRATEGY” în Irak şi „INK SPOT STRATEGY” în Afganistan, presupune dislocarea FOB-urilor în apropierea zonelor locuite sau în alte puncte

33 Teodor Frunzeti, Insurgenţa și contrainsurgenţa. Implicaţii asupra securităţii umane, prezentată în cadrul Sesiunii anuale de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională, 18-19 noiembrie 2010, Bucureşti.

247

strategice pe întreg teatrul de operaţii. Dezvoltat pentru a realiza siguranţa apropiată printr-o intervenţie imediată în orice punct de pe hartă, acest concept (asemănat de unii specialişti cu o „blană de leopard“) urmăreşte consolidarea relaţiilor dintre militari şi civili prin crearea unui mediu de securitate şi stabilitate pe plan local.

Acţiunile întreprinse de grupări împotriva forţelor dislocate în cadrul FOB au dus de multe ori la luarea unor măsuri exagerate de securitate. Astfel că zidurile din HESCO şi sârmă ghimpată sau regulile stricte de percheziţie au pus la distanţă atât forţele antiguvernamentale, cât şi „colaboratorii“ locali. Atitudinea ostilă adoptată faţă de oricine se apropia de perimetrul militar a făcut ca aceste „instrumente de securitate“ să fie „greu de accesat“, zona protejată limitându-se astfel la interiorul bazelor.

Această forţă distribuită pe întreaga zonă de conflict trebuie să fie pusă la dispoziţia comunităţii şi în folosul ei, să ofere gradul necesar de protecţie împotriva deselor repercusiuni practicate de insurgenţi. Fără o colaborare eficientă care să permită alertarea şi acţiunea oportună în caz de necesitate, această strategie îşi pierde valoarea prin neîndeplinirea obiectivului pentru care a fost concepută: crearea unui mediu de securitate în zona de responsabilitate.

Toate aceste soluţii identificate sunt menite să asigure sau să menţină libertăţile şi drepturile fundamentale ale individului în condiţiile presiunii exercitate de diversitatea culturală, deci să construiască şi să păstreze un mediu de securitate stabil – nucleu al paradigmei dezvoltării umane.

BIBLIOGRAFIE

1. Abric, Jean-Claude, Psihologia Comunicării – Teorii şi Metode, Iaşi, Editura Polirom, 2002.

2. Berca, Mihai, Comunicare pentru Congresul Internaţional Dreptul la hrană şi costurile foamei, organizat la Roma de Institutul Internaţional Jacques Maritain şi FAO, accesat la 30.04.2011 pe site-ul http://www.vipnet.ro/ pluralitas/berca1.pdf

3. Neag, Mihai, Securitatea umană în conflictele şi crizele internaţionale, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, 2010.

4. Voinea, Maria, Prună, M., Dumitrescu, F., Gaborean, I., Terorismul înainte şi după Bin Laden, Editura Mediauno, 2002.

5. Extras din Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală a ONU.

6. http://www.mediafax.ro/externe/reuniunea-onu-pe-tema-combaterii-saraciei-s-a-incheiat-cu-o-nota-de-pesimism-7403635 accesat la 30.04.2011.

7. http://yubanet.com/world/African-nations-Afghanistan-dominate-Maplecroft-s-new-Food-Security-Risk-Index.php accesat la 30.04.2011.

8. http://ro.wikipedia.org/wiki/Abraham_Maslow

248

SECURITATEA UMANĂ ÎN ETAPA POSTCONFLICT GEORGIA – RUSIA

Conflictul dintre Georgia şi Rusia (august 2008) nu a durat mai mult de o

săptămână, însă implicaţiile sale asupra securităţii cetăţenilor şi comunităţilor georgiene au fost de amploare. Aproape toate aspectele vieţii cotidiene din Georgia au avut de suferit în etapa postconflict. Numărul mare de persoane dislocate, pagubele cauzate economiei, încrederea zdruncinată a investitorilor şi a consumatorilor sau distrugerea sau avarierea gravă a numeroase obiective de o valoare inestimabilă pentru tradiţiile şi pentru cultura georgiană – toate acestea au dus la o scădere semnificativă a nivelului de securitate umană în statul georgian în etapa postconflict.

Cuvinte-cheie: conflict, securitate, stat, gestionare, individ

Cadrul conceptual specific al cercetării Caracterul abstract al unor concepte impune o serie de demersuri care să le facă

operaţionale în procesul de elaborare a demersului de cercetare. Prin analiza şi descrierea conceptelor realizez practic trecerea de la teorie (rezultat al unor cercetări anterioare) la realitatea concretă, devenită obiect al analizei ştiinţifice într-o nouă etapă a dezvoltării sale. Iată, în continuare, o expunere succintă a principalelor concepte pe care mi-am fundamentat analiza:

Concept Definiţie/Explicaţie

Conflict Tip de interacţiune caracterizat prin stări antagoniste sau ciocniri de interese, idei, politici, programe şi persoane sau alte entităţi.

Stat-naţiune Formă politică de organizare în care frontierele teritoriale şi sociale ale unei populaţii coincid din punct de vedere cultural, lingvistic şi religios.

Minoritate naţională

Grup de oameni de aceeaşi limbă şi origine care locuiesc pe teritoriul unui stat-naţiune.

Separatism Mişcare a minorităţilor naţionale pentru a forma un stat independent sau o regiune autonomă.

Sferă de influenţă

Arie sau regiune asupra căreia un stat sau o organizaţie internaţională exercită o influenţă culturală, economică, militară sau politică semnificativă.

Tabelul nr. 1. Operaţionalizarea principalelor concepte utilizate în cercetare

Formularea ipotezelor Cercetarea are la bază următoarele ipoteze, deduse din stadiul cunoaşterii teoretice

a problematicii: A. Ipoteza teoretică (cu un nivel maxim de generalitate): În etapa postconflict,

toate dimensiunile securităţii umane sunt afectate în mod sever. B. Ipoteza de lucru (dedusă din ipoteza teoretică şi cu un nivel mai scăzut de

generalitate): Urmare a conflictului cu Rusia din august 2008, nivelul de securitate umană pentru cetăţenii şi comunităţile din Georgia a scăzut în mod semnificativ.

Deşi sunt în deplină conformitate cu conţinutul actual al cunoaşterii ştiinţifice, ipotezele explică atât fapte şi legi ştiinţifice cunoscute, cât mai ales fapte între care nu s-a stabilit până acum nicio legătură. Ele dezvăluie mult mai mult decât ceea ce se ştia până acum despre modul în care nivelul de securitatea umană este deteriorat în etapa ulterioară unui conflict.

Prin verificarea acestor ipoteze încerc să demonstrez că riscurile şi ameninţările la adresa securităţii umane nu dispar odată cu încetarea conflictului ci, dimpotrivă,

249

acestea se pot chiar acutiza în anumite condiţii nefavorabile. În cazul infirmării lor, adică în cazul în care se va demonstra că nivelul de securitate umană a georgienilor a fost acelaşi ca în oricare alt moment dat, atunci ipotezele de lucru nu se mai regăsesc ca obiect de cercetare.

Realizarea cercetării prin metoda studiului de caz Studiul de caz reprezintă o strategie de cercetare bine stabilită, focalizată pe un

caz concret (care este interpretat în amănunt, adică prezentând referiri detaliate despre indivizi, grupuri, organizaţii vizate), cu luarea în considerare a tuturor particularităţilor sale contextuale. Acesta necesită utilizarea mai multor metode complementare de culegere, analiză, prelucrare şi stocare a informaţiilor relevante atât cantitative, cât şi calitative1.

Caracteristicile acestui studiu de caz sunt: – este axat pe evenimente, roluri, relaţii; – presupune realizarea unei cercetări, ceea ce include şi elemente de evaluare finală; – cercetarea realizată este necesar să fie empirică în sensul de a avea încredere

în interviuri, chestionare, mărturii, dovezi, documente studiate în legătură cu fenomenul cercetat;

– studiul de caz este particular, profund specific şi depinde în mod direct de rezultatele cercetării şi de modul în care pot fi generalizate concluziile;

– se axează pe studierea unui fenomen în contextul în care acesta se produce, mai ales atunci când graniţa dintre fenomen şi context nu este clar definită;

– studiul de caz necesită folosirea unor metode multiple de culegere a informaţiilor. În plus, mi-am propus ca studiul de caz să întrunească corelativ următoarele calităţi: – să fie real, adică să surprindă în mod onest şi echilibrat aspectele privind

securitatea umană în urma conflictului ruso-georgian; – să fie semnificativ, adică să abordeze numai acele chestiuni cu adevărat

importante şi relevante pentru fenomenele studiate; – să fie instructiv din punct de vedere educaţional, adică să reprezinte un

instrument util pentru potenţialii utilizatori (studenţi, profesori, cercetători); – să fie incitant, adică să stimuleze interesul cititorului; – să fie complex, adică să includă un set de informaţii determinante care să

facă utilă folosirea sa în diverse activităţi. Analiza datelor şi explicarea proceselor şi fenomenelor studiate Conflictul dintre Georgia şi Rusia a izbucnit în noaptea de 7 spre 8 august 2008.

Ca răspuns la provocările venite din partea Rusiei şi a Osetiei de Sud, preşedintele georgian Mihail Saakaşvili a ordonat trupelor sale să ocupe Tskhinvali, capitala Osetiei de Sud. Însă până pe 9 august, bine planificata ofensivă terestră, aeriană şi navală a Rusiei a copleşit forţele armate georgiene. Operaţiile militare s-au extins de la portul Poti în vest până la Gori, la doar 40 km depărtare de Tbilisi.

Forţele Osetiei, susţinute de trupele ruseşti, au devastat satele georgiene din jurul oraşului Tskhinvali2 şi pe cele situate pe calea de comunicaţii cu Gori3. Aproximativ 90 % din satele aflate în zona de conflict au fost afectate în mod serios. Caracterizându-şi acţiunile drept „misiuni de impunere a păcii“, liderii ruşi au acuzat forţele armate

1 C. Robson, Real World Research, U.K., Oxford, Blackwell Publisher, 2002, p. 180. 2 S. Tavernise, Survivors in Georgia Tell of Ethnic Killings. În: „New York Times“, 19 august 2008. 3 Georgian Villages in South Ossetia Burnt. În: „Human Rights Watch“, 13 august 2008.

250

georgiene de genocid şi curăţare etnică, solicitând urmărirea lui Saakaşvili de către un tribunal penal internaţional.

Potrivit cifrelor estimate de experţii în calculul războiului, costurile unei zile de conflict au fost pentru Rusia în jur de 100 milioane de dolari, în timp ce costurile Georgiei pentru o zi de luptă împotriva forţelor din Osetia de Sud şi a armatei ruse s-au ridicat la aproape 200 milioane de dolari4. Există încă acuzaţii de vandalism şi jaf comise de militari din ambele tabere; cert este, însă, că tonele de ajutoare umanitare trimise în Georgia nu au putut fi distribuite corespunzător din cauza lipsei de securitate.

Deşi iniţial au susţinut că aproximativ 2.000 de civili din Osetia de Sud au fost ucişi, autorităţile ruse au revizuit mai târziu numărul la 133. Pe de altă parte, guvernul georgian a raportat 365 de victime (din care 194 de civili) în rândul propriilor cetăţeni şi peste 2.200 de răniţi. În plus, Georgia a acuzat trupele ruse de organizarea şi ducerea la împlinire a unor execuţii sumare şi de utilizarea de proiectile cu fragmentaţie (bombleţi) împotriva obiectivelor civile.

Acţionând în virtutea Preşedinţiei UE pe care Franţa o deţinea în acel moment, Nicolas Sarkozy a negociat un armistiţiu, semnat de Georgia pe 15 august (Tbilisi) şi de Rusia pe 16 august (Moscova). Însă statul rus a încălcat, în mod repetat, acordul de încetare a focului: iniţial, s-a refuzat retragerea trupelor de pe teritoriul Georgiei şi desfiinţarea punctelor de control trafic; ulterior, forţele armate ruse au stabilit în mod unilateral o zonă tampon de 12 km în jurul Osetiei de Sud, în timp ce Moscova recunoştea independenţa regiunilor separatiste Abkhazia şi Osetia de Sud. De atunci, Rusia şi-a instalat adevărate baze militare şi în Osetia de Sud şi în Abkhazia, fiecare dintre ele găzduind aproximativ 4.000 de militari5.

În perioada imediat următoare conflictului existau 131.169 de persoane dislocate ca urmare a violenţelor. Procesul de întoarcere a acestora la propriile cămine a început abia pe 10 octombrie 2008, atunci când 48 de sate au fost declarate suficient de sigure pentru a-şi putea reprimi locuitorii. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii continuă să primească solicitări de la cei care nu-şi regăsesc rudele, precum şi de la familiile care vor să fie reunite sau să schimbe veşti cu apropiaţii.

Conflictul a cauzat pagube de aproximativ 1,2 mld. USD economiei georgiene civile, cele mai importante daune fiind: distrugerea căilor de comunicaţie (150 mil. USD), distrugerea infrastructurii civile şi a proprietăţii private (350 mil. USD), distrugerea fermelor şi culturilor de grâne (100 mil. USD) şi daune produse mediului (200 mil. USD) constând în ţiţei deversat în Marea Neagră şi incendii în pădurile din Borjomi-Kharagauli şi Valea Ateni.

Violenţele au afectat, de asemenea, şi încrederea investitorilor şi a consumatorilor. În ciuda unei politici fiscale prudente, economia Georgiei a scăzut în 2008 cu câteva procente6. Investiţiile străine directe, ce au alimentat boomul economic al Georgiei din anii 2007-2008, au fost de asemenea cu mult diminuate. În 2007, Georgia primise 1,6 mld. USD în investiţii şi prognozase creşterea acestora la 2 mld. USD pentru 2008. Până la începutul conflictului, în august 2008, în Georgia se investiseră 1 mld. USD; în etapa postconflict, până la sfârşitul lui 2008, investiţiile străine directe abia atinseseră 200 mil. USD7.

4 Jurnalul de seară, Europa FM, 15 august 2008. 5 Phillips, D., Post-Conflict Georgia, The Atlantic Council of the United States, 2008, p. 2. 6 I.M.F. offers Georgia loan, sees growth slowing, Reuters, 3 septembrie 2008. 7 Investors Returning to Georgia, Moscow Times, 19 septembrie 2008.

251

Invazia ruşilor şi acţiunile militare ulterioare au avut consecinţe serioase şi asupra sistemului georgian de educaţie. Începutul anului şcolar 2008-2009 a trebuit să fie amânat în numeroase regiuni, multe dintre şcoli şi diverse alte tipuri de instituţii educaţionale fiind distruse, în special în zonele apropiate Osetiei de Sud. În acelaşi timp, sute de şcoli şi grădiniţe au fost transformate în centre pentru refugiaţi, după cum se poate constata şi din estimările prezentate mai jos:

Numărul instituţiilor educaţionale distruse sau avariate 99 Numărul instituţiilor educaţionale ce au găzduit refugiaţi 234 Numărul total de refugiaţi stabiliţi în instituţii educaţionale 42.801

Tabelul nr. 2. Prejudicii aduse sistemului educaţional georgian8

Totodată, numeroase obiective de o valoare inestimabilă pentru tradiţiile şi pentru cultura georgiană au fost distruse sau grav avariate pe timpul desfăşurării ostilităţilor, astfel:

Nr. crt. Obiectiv cultural Locaţie Data Modalitatea

1 Muzeul Ivan Machabeli (sec.XIX) Tamarasheni 9 august Bombardament de

artilerie 2 Palatul Arhiepiscopului (sec. X) Nikozi 9 august Bombardament, incendiu

3 Biserica de lemn a Sfântului Gheorghe (sec. XIX) Sveri 9 august Incendiu

4 Biserica Ikorta (sec. XII) Ikorta 9-10 august Bombardament de artilerie

5 Muzeul Gorge Kurta 10 august Bombardament aerian 6 Palatul Eristavi Akhlalgori 11 august Jaf

7 Biserica Arhanghel (sec. XIX) Kheiti 12 august Bombardament de artilerie

Tabelul nr. 3. Principalele obiective culturale distruse/avariate în urma conflictului9

În etapa postconflict, securitatea umană a cetăţenilor şi comunităţilor georgiene a fost prejudiciată şi prin acţiunile ostile desfăşurate de forţele ruseşti. După semnarea acordului de încetare a focului între Georgia, Franţa şi Rusia, trupele ruseşti şi-au continuat invadarea Georgiei, ocupând mai multe oraşe şi sate situate cu mult în afara zonelor afectate de conflict, după cum se poate constata şi din tabelul următor:

Nr. crt. Obiectiv ocupat Locaţia Data

1 Regiunea Sachkhere Vestul Georgiei 16 august 2 Oraşul Akhalgori 40 km N-V Tbilisi 16 august 3 Baza militară Senaki Vestul Georgiei 17 august 4 Districtul Kaspi Regiunea Shida Kartli 18 august 5 Portul Poti Marea Neagră 19 august 6 Districtul Samegrelo Vestul Georgiei 20 august 7 Oraşul Perevi Provincia Imereti 20 august

Tabelul nr. 4. Obiectivele ocupate de forţele ruse după încetarea conflictului10

8 Russian Invasion of Georgia. Facts and Figures, disponibil la: www.georgiaupdate.gov.ge 9 Ibidem. 10 Russian Invasion of Georgia. Basic Facts and Figures, Policy Research Group, august 2008.

252

Având în vedere că aproximativ 20 % din teritoriul Georgiei este în continuare ocupat, riscul de reluare a conflictului nu a dispărut întru totul. Din această perspectivă, analistul rus Pavel Felgenhauer argumentează chiar că un alt conflict ruso-georgian este inevitabil, nu numai pentru a finaliza ce a fost iniţiat în 2008, ci şi pentru că Moscova are un interes strategic în a crea o punte terestră către bazele sale din Armenia, pe care în niciun caz nu le poate neglija11.

Având nu doar arme, ci şi specialişti în relaţii publice, Rusia şi Georgia au purtat şi un veritabil război de propagandă pentru a-şi atrage simpatia pe plan intern şi extern, lucru demonstrat de informaţiile contradictorii anunţate de cele doua părţi.

Fiecare parte a acuzat-o pe cealaltă că a provocat un număr mare de victime în rândul civililor, bilanţurile morţilor şi răniţilor anunţate în zilele conflictului diferind năucitor. Oficialii separatişti au anunţat că cel puţin 1.400 de persoane au murit în prima noapte de bombardamente de artilerie (7 spre 8 august), dar cifra nu a fost confirmată nicicând de surse independente. Tot ei au spus că circa 30.000 de persoane au părăsit teritoriul, refugiindu-se în Rusia, deşi alte informaţii demonstrează că numărul este cu mult mai mic.

În anumite situaţii, chiar şi bilanţurile aceleiaşi părţi s-au contrazis între ele12. Pe 9 august, Georgia raportase 150 de morţi de la începutul conflictului, pentru ca pe 10 august numărul acestora să scadă la 92. Totodată, oficiali de la Moscova vorbeau de 1.600-2.000 de morţi în Osetia de Sud, pentru ca premierul Vladimir Putin să amintească de doar câteva zeci de victime.

În urma consultării mai multor surse credibile de informaţii, apreciez că numărul combatanţilor şi civililor ucişi pe timpul conflictului este următorul:

162

67

150

194

3

115

0

50

100

150

200

250

Georgia Rusia Osetia de Sud

Militari ucişiCivili ucişi

Fig. nr. 1. Victime în conflictul dintre Georgia şi Rusia

Însă riscurile şi ameninţările la adresa securităţii umane nu au dispărut odată cu

încetarea conflictului, victime existând, din păcate, şi în perioada imediat următoare încetării oficiale a violenţelor.

11 P. Felgenhauer, Russia’s Coming War with Georgia, în Eurasia Daily Monitor, vol. 6, nr. 29. 12 FrontPress, Conflictul dintre Rusia şi Georgia este şi unul al specialiştilor în imagine,

http://www.frontpress.ro/?p=220

253

Nr. crt. Data Locaţia Eveniment Victime

1 10 septembrie Gori Foc neidentificat 1 poliţist ucis

2 13 septembrie Frontiera dintre Abkhazia şi Georgia Foc neidentificat 1 poliţist ucis

3 21 septembrie Frontiera dintre Abkhazia şi Georgia Schimb de focuri 1 poliţist ucis şi alţi 3

poliţişti răniţi

4 22 septembrie Frontiera dintre Abkhazia şi Georgia Explozia unei mine 2 poliţişti răniţi

5 25 septembrie Tskhinvali Explozia unui dispozitiv improvizat 1 copil ucis

6 3 octombrie Tskhinvali Detonarea unei maşini-capcană

7 militari ruşi şi 4 civili ucişi

8 militari ruşi răniţi

7 6 octombrie Frontiera dintre Abkhazia şi Georgia Foc neidentificat 1 poliţist ucis

8 25 octombrie Muzhava Explozia unei bombe 2 civili ucişi Total 18 persoane ucise şi alte 13 rănite

Tabelul nr. 5. Victime în primele două luni ale etapei postconflict

Statul georgian se confruntă în continuare cu numeroase provocări, iar cea mai considerabilă dintre ele o apreciez ca fiind menţinerea echilibrului între interesele divergente interne, a căror incompatibilitate a devenit mult prea evidentă în etapa postconflict. În ciuda acestui fapt, Georgia are nevoie de o abordare coerentă a dificultăţilor curente şi de o promovare constantă a reformelor democratice.

Valoarea poziţiei geopolitice a Georgiei a crescut, datorită descoperirii marilor rezerve de petrol şi gaze localizate în jurul Mării Caspice, potenţială sursă alternativă de energie pentru Occident. Ori Georgia – ţară de tranzit al produselor energetice dinspre regiunea Mării Caspice spre Marea Neagră şi de aici spre Europa – are o largă deschidere la Marea Neagră, unde are două porturi: Suhumi şi Batumi. În acelaşi timp, Georgia deţine o poziţie geografică avantajoasă, în apropierea tuturor zonelor de conflict din cadrul luptei împotriva terorismului internaţional, din Asia Centrală şi Orientul Mijlociu. Datorită poziţiei, vulnerabilităţilor şi accesului la resurse, Georgia a incitat interesul nu numai al Federaţiei Ruse, ci şi al Statelor Unite, Uniunii Europene şi, mai recent, al NATO – mari poli de putere cu influenţă globală.

Rezultatele cercetării efectuate ne oferă informaţii interesante şi utile referitoare la starea de securitate umană în etapa postconflict. Datele relevate confirmă ipoteza teoretică A: în etapa postconflict, toate dimensiunile securităţii umane sunt afectate în mod sever. Ipoteza de lucru B nu poate fi separată de ipoteza generală A despre care am discutat până acum. Multe date din analiză care confirmau prima ipoteză, o confirmă şi pe cea de-a doua. Aşadar, consider că cercetarea validează şi această presupoziţie: urmare a conflictului cu Rusia din august 2008, nivelul de securitate umană pentru cetăţenii şi comunităţile din Georgia a scăzut în mod semnificativ.

Iar pentru a sprijini Georgia, comunitatea internaţională trebuie să aibă în vedere următoarele13:

– politicienii europeni trebuie să respingă noţiunea rusească de „sfere privilegiate de influenţă“ şi să se angajeze în crearea unui climat mai sigur pentru cetăţenii şi comunităţile georgiene;

13 K. Kakachia, Post 8/8. Shaping Georgia’s Future after the Russian Invasion, Cicero Foundation Great Debate Paper no. 09/5, iunie 2009.

254

– instituţiile internaţionale trebuie să-şi intensifice implicarea în Georgia şi să ofere noi impulsuri procesului de pace şi stabilizare din interiorul statului, minimizând astfel influenţa geopolitică rusească;

– o atenţie specială trebuie acordată mutării bazelor militare străine de pe teritoriul Georgiei, în concordanţă cu acordurile internaţionale existente, astfel încât suveranitatea şi integritatea acestui stat să nu mai aibă de suferit.

Este cert că stabilitatea în această zonă trebuie să devină o preocupare internaţională foarte serioasă. Totuşi, calea confruntării nu este avantajoasă pentru niciuna dintre părţi. Rusia nu poate fi ignorată, iar aplicarea de sancţiuni şi izolarea ei nu este benefică. Relaţiile favorabile cu Rusia rămân esenţiale şi pentru UE, interesată, tot mai mult, de creşterea securităţii în vecinătatea sa.

BIBLIOGRAFIE 1. Felgenhauer, P., Russia’s Coming War with Georgia. În: „Eurasia Daily

Monitor“, vol. 6, nr. 29. 2. Kakachia, K., Post 8/8. Shaping Georgia’s Future after the Russian Invasion,

Cicero Foundation Great Debate Paper no. 09/5, iunie 2009. 3. Neag, Mihai-Marcel (coordonator), Securitatea umană în conflictele şi crizele

internaţionale, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, 2011.

4. Phillips, D., Post-Conflict Georgia, The Atlantic Council of the United States, 2008.

5. Robson, C., Real World Research, U.K., Oxford, Blackwell Publisher, 2002. 6. Tavernise, S., Survivors in Georgia Tell of Ethnic Killings. În: „New York

Times“, 19 august 2008. 7. FrontPress, Conflictul dintre Rusia şi Georgia este şi unul al specialiştilor în

imagine, http://www.frontpress.ro/?p=220 8. Georgian Villages in South Ossetia Burnt. În: „Human Rights Watch“, 13

august 2008. 9. Investors Returning to Georgia, Moscow Times, 19 septembrie 2008. 10. Russian Invasion of Georgia. Facts and Figures, www. georgiaupdate.gov.ge. 11. Russian Invasion of Georgia. Basic Facts and Figures, Policy Research Group,

august 2008.

255

CADRUL OPERAŢIONAL-ACŢIONAL ÎN CARE SE DESFĂŞOARĂ OPERAŢIILE MILITARE CONTEMPORANE

Din perspectivă operaţională, imaginea mediului de desfăşurare a acţiunilor militare a suferit modificări majore, determinate de acţiunea structurilor militare cu o mare capacitate de concentrare a puterii de luptă, cu potenţialul integrator şi capacitate sporită de manevră şi foc la eşaloane tot mai mici. Cadrul operaţional-acţional capătă, astfel, o semnificaţie aparte şi îmbină efectele elementelor componente ale mediului operaţional asupra operaţiei militare propriu-zise, cu efectele generate de structurile militare prin operaţiile executate, precum şi prin interacţiunile cu celelalte componente ale mediului operaţional.

Cuvinte-cheie: cadrul operaţional-acţional, strategii, doctrine, operaţii militare, stabilizare, reconstrucţie

Securitatea europeană este un domeniu în care cercetarea se desfăşoară continuu,

ea fiind obiect de studiu atât pentru specialiştii militari (teoreticieni şi practicieni), cât şi pentru societatea civilă, lumea politică, jurnalişti şi formatori de opinii. Motivul pentru care domeniul securiăţii este, în zilele noastre, „împărţit“ şi, uneori, „revendicat“ de atât de multe segmente ale societăţii omeneşti este însăşi complexitatea noţiunii de securitate.

Dimensiunea operaţională a cadrului operaţional-acţional este reprezentată, în principal, de acţiunile şi operaţiile structurilor militare, dar şi de interacţiunile acestora cu ceilalţi actori prezenţi în teatrul de operaţii. Operaţiile/acţiunile specifice luptei armate sunt prezente, cu o amploare şi o intensitate mai mare sau mai mică, în aproape toate tipurile dominante ale campaniilor.

Angajamentele militare pe timp de pace, ca prim tip dominant al campaniilor actuale, generează un cadru operaţional-acţional, care, din punct de vedere al componentei operaţionale, este dominat de acţiuni menite să modeleze mediul de securitate pe timp de pace. Acest tip de campanie implică interacţiunea elementelor mediului operaţional specific, reprezentat de mai mulţi actori internaţionali şi include acţiuni concretizate în programe şi exerciţii pe care o naţiune sau alianţă le desfăşoară cu alte naţiuni pentru a modela mediul de securitate internaţional, pentru a îmbunătăţi înţelegerea reciprocă între state şi pentru a ridica nivelul de interoperabilitate cu partenerii/potenţialii parteneri de coaliţie (exemplu NATO – PfP).

Angajamentele militare pe timp de pace se desfăşoară, în general, după regulile şi directivele naţionale şi nu după doctrinele alianţei/coaliţiei. În timp ce toate naţiunile şi alianţele desfăşoară acţiuni specifice acestui tip de operaţii, complexitatea lor şi regulile care le guvernează pot varia foarte mult, fapt ce determină atingerea dificilă a consensului.

Operaţiile asociate campaniei de sprijin al păcii generează un cadru operaţional-acţional a cărui componentă operaţională este formată, de obicei, din răspunsuri/reacţii la condiţiile existente la capătul cu intensitate redusă a spectrului conflictului. De regulă, „ele sunt mandatate şi coordonate de către ONU sau alte organizaţii internaţionale recunoscute. Dacă o situaţie se înrăutăţeşte şi necesită prezenţa unei forţe, atunci ONU poate delega o alianţă sau o coaliţie pentru gestionarea crizei“1.

Interacţiunile dintre elementele mediului operaţional se manifestă pregnant,

1 AJP-3.2 Allied joint doctrine for land operations, NATO HQ, Bruxelles, 2007, p. 1.11.

256

deoarece sprijinul păcii necesită o balanţă de mijloace militare şi nonmilitare pentru realizarea succesului. Crearea unui mediu de securitate stabil şi sigur, asigurarea unui sprijin specializat autorităţilor ţării gazdă, populaţiei şi organismelor internaţionale prezente în zonă sunt sarcini pe care o forţă de sprijin al păcii le execută pentru a contribui la crearea unei situaţii de pace, care să se autosusţină. Implicarea într-o operaţie de sprijin a păcii este de lungă durată – ceea ce necesită perseverenţă din partea structurilor militare, agenţiilor şi organizaţiilor guvernamentale sau neguvernamentale, naţionale sau internaţionale, pentru a atinge obiectivele stabilite.

Angajarea forţelor în campania de sprijin al păcii se desfăşoară după principiile generale ale operaţiilor militare, dar au şi particularităţi, cum ar fi: imparţialitatea, consensul şi restrângerea folosirii forţei.

Succesul operaţiilor de sprijin al păcii este dependent de interrelaţionarea cu populaţia locală, de sprijinul acordat şi primit din partea acesteia, de coordonarea efortului şi colaborarea cu celelalte organizaţii prezente în teatrul (zona) de operaţii, de încurajarea dialogului cu şi între facţiunile rivale, de poziţia comunităţii internaţionale şi de reacţiile opiniei publice. Aceste elemente au o dinamică foarte accentuată, pot fi profund influenţate de evenimente aparent minore, iar progresele realizate prin acţiuni concertate, într-o perioadă relativ lungă de timp, să dispară rapid şi situaţia să degenereze. De aceea, forţele militare implicate trebuie să fie în măsură să execute şi alte tipuri de operaţii.

Avansând de-a lungul spectrului conflictului, gradul violenţei creşte şi un nou element defineşte dimensiunea operaţională a cadrului operaţional-acţional – interacţiunile specifice binomului insurgenţă – contrainsurgenţă.

Insurgenţa este considerată „o mişcare organizată ce are drept scop răsturnarea unui guvern constituit – prin folosirea conflictului armat şi a mijloacelor subversive“2. Insurgenţa şi contrainsurgenţa constituie, de asemenea, „esenţa războiului neregulat, acţiunile teroriste fiind subordonate, deseori, acestora“3.

În principiu, fiecare mişcare insurgentă este unică în felul său, dar printr-o analiză detaliată se pot deduce şi câteva similitudini. Insurgenţele se pot produce în interiorul statelor cu probleme rasiale, culturale sau ideologice, ce duc la lipsa unei coeziuni naţionale şi la existenţa unor guvernări slabe, ineficiente şi instabile. Factorii suplimentari, cum ar fi corupţia şi frământările mediului extern apropiat, pot favoriza declanşarea unei insurgenţe.

O campanie contrainsurgentă nu trebuie să se limiteze doar la înfrângerea insurgenţei din cadrul unui stat, ci şi la ruperea legăturilor dintre insurgenţii locali şi sprijinul lor extern.

Acţionând într-un cadru operaţional-acţional complicat, operaţiile desfăşurate în campaniile contrainsurgente sunt destinate înfrângerii insurgenţei prin folosirea coordonată a unui complex de forţe şi mijloace (forţe militare, de poliţie şi jandarmi, mijloace civile, economice, politice şi psihologice) ale căror acţiuni se completează reciproc şi îşi amplifică efectele. Insurgenţa este o ameninţare directă la adresa unui guvern, al cărui obiectiv principal trebuie să-l constituie asigurarea securităţii populaţiei, diminuarea sprijinului popular pentru insurgenţi prin reforme şi prin eliminarea legăturilor externe ale insurgenţilor şi, în ultimă instanţă, dacă altfel nu se poate, capturarea sau

2 Ibidem, p. 1.12. 3 Irregular Warfare (I.W.) – Joint Operating Concept (J.O.C.), Departament of Defence, version 1,

2007, p. 10.

257

lichidarea insurgenţilor şi a organizaţiilor acestora. Eficienţa măsurilor întreprinse se vor reflecta în scăderea numărului de incidente violente înregistrate, nivelul sprijinului acordat guvernului de populaţie şi revenirea la normalitate.

În interiorul cadrului operaţional-acţional specific contrainsurgenţei, dimensiunea operaţională înglobează o cantitate considerabilă de acţiuni specifice luptei armate, dar în acelaşi timp, nu lipsite de importanţă sunt interacţiunile cu ceilalţi actori, în special cu populaţia din zonă pentru câştigarea încrederii şi eliminarea sau cel puţin limitarea sprijinului acordat insurgenţilor. Realizarea acestui deziderat nu poate fi decât rodul efortului coordonat al structurilor militare, alături de agenţiile şi organizaţiile naţionale şi internaţionale, guvernamentale şi nonguvernamentale, dispuse să participe la un asemenea efort.

Confruntările operaţionale majore, numite generic război, generează şi se desfăşoară în cel mai complex cadru operaţional-acţional dintre toate tipurile de campanii, complexitate dată, în special, de dimensiunea operaţională. Un stat/o forţă multinaţională declanşează un război împotriva altuia atunci când le-au fost lezate sau îşi simt ameninţate interesele majore proprii. Confruntarea operaţională majoră reprezintă cea mai solicitantă şi intensă operaţie militară. Ea este planificată, organizată şi executată la cele mai înalte niveluri de comandă, „implică un ritm ridicat al acţiunilor de luptă, un consum mare de resurse şi o înaltă rată a pierderilor“4. Confruntările operaţionale majore necesită un nivel ridicat de instruire şi performanţă colectivă, constituind operaţia pentru care forţele implicate trebuie să aloce cel mai mare timp de pregătire şi cele mai numeroase resurse.

Pe timpul operaţiilor specifice luptei armate se creează un cadru operaţional-acţional unic, foarte complex, dinamic şi ostil. Confruntarea are loc între organizaţii umane şi este foarte dificil de anticipat cu certitudine efectele.

Incertitudinea şi haosul, ca rezultate ale dimensiunii operaţionale, sunt inerente, problema principală care se pune fiind reducerea acestora. Informaţiile pot reduce incertitudinea, iar consecinţele operaţiilor pot fi echilibrate. Dar, indiferent de cât de mult efort este alocat informaţiilor, datorită dinamicii accentuate a situaţiei, baza de informaţii necesară luării deciziei va fi de cele mai multe ori incompletă, va fi presărată cu informaţii inexacte sau contradictorii. Aceasta este aşa numita „ceaţă a războiului“. Riscul, în această situaţie, este redus de posesia informaţiilor corecte şi oportune despre inamic.

Violenţa şi pericolul, specifice luptei armate, caracterizează cadrul operaţional-acţional şi sunt o prezenţă constantă în acest tip de operaţii. Ameninţarea sau folosirea violenţei este calea prin care un inamic este obligat să urmeze voinţa forţelor opuse. Rezultatele violenţei constau în pierderea de vieţi omeneşti, distrugeri şi suferinţe umane care aduc cu sine şoc, surprindere, pericol şi teamă. Toţi combatanţii, dar şi populaţia civilă din zona de conflict, simt frica în acelaşi grad, dar curajul le dă puterea să o învingă. Unii caută curajul în ei însuşi, dar cei mai mulţi au nevoie de ajutor din surse exterioare cum ar fi credinţa împărtăşită în cauza pentru care luptă, coeziunea morală a grupului şi conducerea puternică.

Stresul uman este omniprezent în operaţiile specifice luptei armate şi, deci, o constantă a cadrului operaţional-acţional. În ciuda faptului că tehnologia a schimbat fizionomia confruntării, prezenţa violenţei şi efectul pe care îl are asupra oamenilor nu s-a schimbat. Prezenţa efectelor pericolului, fricii, epuizării, singurătăţii şi privării afectează voinţa de luptă a combatanţilor. De aceea, hotărârea comandanţilor şi soldaţilor de a-şi îndeplini misiunea, în ciuda acestor circumstanţe, este piatra de temelie a eficienţei

4 F.M.3.0 Operations, Headquarters Department of the Army, Washington D.C., february 2008, p. 2.13.

258

acţiunilor de luptă armată. Cel mai adesea, la originea înfrângerii unei structuri militare este eroziunea voinţei de luptă a comandanţilor şi soldaţilor acesteia.

Complexitatea dimensiunii operaţionale este dată de numărul mare de militari, sistemele de armament implicate şi interacţiunile cu inamicul, mediul, necombatanţii etc. Această complexitate nu este nouă, lupta a fost întotdeauna complexă, dar acum aceasta este accentuată de caracterul interarme şi întrunit, înglobând interacţiunea şi sprijinul mutual al diverselor arme şi servicii. În plus, limitările şi constrângerile conduc, de asemenea, la creşterea complexităţii.

Unele învăţăminte, cu caracter general, pot fi desprinse din caracterul neprevăzut al confruntării. În primul rând, subliniez corespondenţa principiilor, nu a prescripţiilor. Aşa cum arătam anterior, doctrina trebuie înţeleasă ca un set de instrucţiuni şi principii care asigură înţelegerea situaţiei şi nu direcţionarea rigidă şi impunerea de reguli stricte, cu excepţia procedurilor şi instrucţiunilor de la cel mai de jos nivel al execuţiei.

În al doilea rând, complexitatea trebuie înţeleasă şi depăşită. Comandanţii trebuie să caute obţinerea succesului în acest complex şi aparent haotic cadru operaţional-acţional, în care acţiunile nu conduc întotdeauna cu certitudine la efectele dorite. Acest factor afectează atât natura comenzii, cât şi activităţile subordonaţilor. Complexitatea poate fi controlată prin simplitatea planului care să se concentreze pe lucrurile esenţiale.

În al treilea rând, riscurile trebuie calculate. Atâta timp cât fricţiunile sunt inerente în confruntare, trebuie făcut calculul riscurilor. Mai mult, istoria confruntărilor armate arată că rareori s-a adjudecat un mare succes fără asumarea unui risc. Riscul trebuie redus şi poate fi controlat. De asemenea, consecinţele lui pot fi adesea anticipate şi ajustate, dar niciodată nu poate fi în întregime evitat.

În al patrulea rând, toate acţiunile trebuie să fie pragmatice. Nepredictibilitatea confruntării sugerează că unele cursuri de acţiune pot avea finalitatea dorită, altele nu. Pragmatismul, o funcţie a experienţei şi a unei judecăţi juste, este o cerinţă de bază pentru obţinerea de rezultate practice în situaţii complexe şi cu un mare grad de incertitudine.

Referitor la simetrie şi asimetrie, rareori confruntările sunt simetrice. Forţele combatante sunt, în mod normal, diferite din multe puncte de vedere, uneori semnificativ. Asimetria poate reflecta diferenţe în intenţie, în compunerea forţelor, cultură, tehnologie şi mărime. Adversarii au tendinţa de a dezvolta căile care le asigură avantajul şi slăbesc adversarul. Forţele întrunite „desfăşoară atât acţiuni simetrice, cât şi asimetrice pentru a valorifica punctele tari ale forţelor proprii şi pe cele slabe ale inamicului şi pentru a menţine libertatea de acţiune în operaţiile viitoare“5. Latura tehnologică, folosirea unor tehnici şi tactici ingenioase, înşelarea sunt deosebit de eficiente şi trebuie încurajate. Răspunsul neconvenţional, slab tehnologizat sau chimic, biologic, radiologic şi nuclear sunt câteva exemple care descriu în cuvinte „războiul asimetric“.

Populaţia este o prezenţă constantă în teatrul/zona de operaţii, numărul şi densitatea ei variind însă în funcţie de caracterul operaţiei desfăşurate şi atitudinea părţilor beligerante, fiind bine cunoscute acţiunile de purificare etnică şi exodul populaţiei în unele conflicte recente. Nici celelalte elemente ale mediului operaţional sau cele care îl influenţează – informaţiile, economia, tehnologia etc. – nu rămân nemodificate, interacţiunile frecvente şi intense determinând o amplificare sau o scădere a capacităţii lor de exprimare.

În aprecierea dimensiunii operaţionale actuale, nu lipsită de interes ar fi legătura strânsă dintre strategii, doctrine şi tactici pe de o parte, şi cadrul operaţional-acţional

5 Eugen Bădălan, Teodor Frunzeti, Asimetria şi idiosincrasia în acţiunile militare, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2004, p. 15.

259

pe de altă parte. Această legătură se concretizează în modul de acţiune al forţelor care, la rândul lui se reflectă în dimensiunea operaţională.

Prin interacţiunile intense care îi dau substanţă şi o materializeză, dimensiunea operaţională conferă cadrului operaţional-acţional o dinamică accentuată în care sunt implicate toate elementele mediului operaţional şi care determină deplasarea conflictului spre una din extremităţi – pace sau război.

Indiferent de tipul de campanie predominant în care structurile militare sunt implicate, dimensiunea operaţională este dată de interacţiunea dintre elementele mediului operaţional. În cadrul acesteia, componenta militară poate avea un rol mai mare sau mai mic, dar niciodată nu lipseşte. Analizând prin prisma spectrului conflictului, observăm că rolul factorului militar se amplifică atât din punct de vedere al prezenţei, cât şi al complexităţii operaţiilor executate, pe măsură ce ne îndepărtăm de starea de pace şi stabilitate. În acelaşi timp, putem opina că ceilalţi actori, în special agenţiile şi organizaţiile guvernamentale şi nonguvernamentale, naţionale şi internaţionale, sunt o prezenţă constantă în teatrul (zona) de operaţii, iar acţiunile lor, în ciuda preluării anumitor prerogative de către structurile militare, se desfăşoară aproximativ la acelaşi nivel şi nu pot fi plasate pe o scară crescătoare sau descrescătoare în funcţie de evoluţia conflictului. Aceasta ar putea fi reprezentată mai degrabă printr-o parabolă, cu un minim pe timpul păcii şi al confruntării generalizate şi cu un maxim pe timpul operaţiilor în sprijinul păcii şi contrainsurgenţei.

În concluzie, imaginea mediului de desfăşurare a acţiunilor militare, din perspectivă operaţională, a suferit modificări majore, determinate de acţiunea structurilor militare cu o mare capaciatate de concentrare a puterii de luptă, cu potenţialul integrator şi capacitate sporită de manevră şi foc la eşaloane tot mai mici. Acestea sunt expresia procesului de transformare prin care marile puteri şi organizaţii internaţionale îşi adaptează, modernizează şi profesionalizează continuu puterea militară, îşi revizuiesc strategiile de securitate şi doctrinele militare, îşi dezvoltă noi tehnici şi tehnologii în domeniu.

De la operaţii de stabilitate şi de sprijin la operaţii de stabilizare şi reconstrucţie În abordarea acestei problematici, subliniem necesitatea unei clarificări conceptuale,

necesitate derivată din constatarea utilizării mai multor termeni sau sintagme care, în esenţă, desemnează aceeaşi acţiune. Astfel, în „Strategia de Transformare a Armatei României“ întâlnim termenii de acţiuni militare de stabilitate: „ ... crearea unor structuri flexibile şi uşor adaptabile la schimbările operaţionale, de la lupta de mare intensitate la acţiuni militare de stabilitate“6 sau operaţii de pace şi stabilitate: „viitoarele operaţii vor fi mai complexe şi multidimensionale, iar forţele vor trebui să se adapteze cu rapiditate la schimbările operaţionale, de la lupta de mare intensitate la operaţii de pace şi stabilitate“7.

În doctrinele şi manualele Forţelor Terestre, operaţiile militare, după natura şi rolul lor, sunt clasificate în operaţii specifice luptei armate, operaţii de stabilitate şi de sprijin şi operaţii intermediare.

În Strategia Naţională de Apărare a Ţării, întâlnim câteva formulări care ne-au atras în mod deosebit atenţia. Astfel, se stipulează că România este implicată în securitatea şi stabilitatea regională pe mai multe paliere complementare, printre care şi „participarea la misiuni de securitate“8 conduse de NATO. De asemenea, transformarea

6 *** Strategia de Transformare a Armatei României, Bucureşti, 2007, p. 28. 7 Ibidem, p. 20. 8 *** Strategia Naţională de Apărare a Ţării, M. Of. al României, partea I, nr. 799/28.11.2008, p. 5.

260

militară va urmări pregătirea forţelor diferenţiat şi diversificat, pentru misiuni clasice şi neconvenţionale, acordându-se o atenţie deosebită dezvoltării capabilităţilor de cooperare „cu organizaţii neguvernamentale, entităţi care joacă un rol tot mai important în actualele operaţii de stabilizare şi reconstrucţie“9.

După părerea noastră, conceptul de operaţii de stabilitate şi de sprijin are cel mai înalt grad de generalitate, cuprinzând acţiuni ce se pot executa în întreg spectrul conflictelor atât pe teritoriul naţional, cât şi în afara acestuia.

La nivel NATO, întâlnim în ultimul timp tot mai des noţiunea de „operaţii de stabilizare şi de reconstrucţie“. Aceasta îşi are originea într-o realitate stringentă a lumii contemporane, în care operaţiile NATO sunt puternic ancorate. Încă din anul 2005, fostul secretar general al NATO Jaap de Hoop Scheffer remarca: „experienţa NATO din Afganistan confirmă necesitatea îmbunătăţirii măsurilor şi acţiunilor luate în scopul stabilizării postconflict ..., care se referă la dezvoltarea unui nou model al misiunii care să integreze acţiunile NATO cu cele ale actorilor internaţionali“10.

Pentru a obţine succesul în operaţiile de stabilizare şi reconstrucţie, având în vedere că NATO coordonează eforturile atât ale ţărilor membre, cât şi a celor partenere, este nevoie de o înţelegere comună asupra a ceea ce este nevoie să fie făcut. În ciuda experienţei căpătate în conducerea acestui tip de operaţii, NATO încă nu are o apreciere unitară asupra conceptelor de stabilizare şi reconstrucţie.

În parte, această problemă se datorează unicităţii condiţiilor specifice fiecărei operaţii şi scopurilor diferite ale activităţilor conexe. De asemenea, alţi termeni sau sintagme precum impunerea păcii, reconstrucţia statului şi operaţii altele decât războiul, sunt, de multe ori, folosite pentru a descrie eforturi similare. Mai mult decât atât, conceptul de operaţii de stabilizare şi reconstrucţie poate fi controversat, deoarece implică forţe militare pentru realizarea unor sarcini civile. Cu toate acestea, unii membri au dezvoltat înţelegeri detaliate ale rolului forţelor militare în stabilizare şi reconstrucţie, în timp ce alţii încă nu au acceptat sau dezvoltat conceptul în detaliu. Deoarece conceptele de stabilizare şi reconstrucţie nu au atins acelaşi nivel de standardizare, care caracte-rizează multe concepte aflate în lexiconul NATO, este important ca NATO să construiască un consens în înţelegerea conceptului de operaţie de stabilizare şi reconstrucţie.

La elaborarea unei abordări militare a procesului de stabilizare şi reconstrucţie s-a avut în vedere definiţia NATO a stabilizării, conform căreia, aceasta descrie procesul de realizare a unei tranziţii efective de la răspunsul imediat dat unei situaţii nesigure la o situaţie de dezvoltare pe termen lung; aceasta include faptul că populaţiei locale i se permite să se dezvolte din punct de vedere politic, economic şi social pe termen lung, astfel încât aceasta să aibă capacitatea să se autosusţină.

Putem desprinde din această definiţie concluzia că operaţiile de stabilizare şi reconstrucţie se desfăşoară imediat după faza combatantă şi au rolul de a asigura succesul campaniei în întregul ei. Acest tip de operaţii implică în mod direct populaţia civilă locală şi, în acelaşi timp, necesită menţinerea unei prezenţe militare credibile, prezenţă militară concretizată, în special, în forţe terestre, dar şi alte structuri militare de forţe, care să realizeze controlul spaţiului terestru, maritim sau, după caz, inclusiv aerian.

Ca orice acţiune militară, angajarea structurilor militare în operaţii de stabilizare şi reconstrucţie are la bază un solid fundament doctrinar şi juridic. În doctrinele naţionale, operaţiile de stabilizare şi reconstrucţie se regăsesc în cele de stabilitate şi

9 Ibidem, p. 6. 10 http://www.acus.org/docs/061021

261

de sprijin şi sunt definite ca „acţiuni militare desfăşurate în scopul descurajării, prevenirii conflictelor, restabilirii, menţinerii, impunerii şi edificării păcii, păstrării/restabilirii ordinii constituţionale, acordării ajutorului umanitar şi reconstrucţiei“.

În acord cu prevederile F.T.-1 – Doctrina Operaţiilor Forţelor Terestre, considerăm că cele mai importante principii referitoare la planificarea şi conducerea operaţiilor de stabilizare şi reconstrucţie sunt:

• definirea clară a obiectivului; • unitatea de efort; • siguranţa operaţiilor; • restricţionarea, legitimitatea; • perseverenţa; • utilizarea forţei în mod selectiv şi discriminant; • acţiunea decisivă pentru prevenirea escaladării; • înţelegerea potenţialului pentru consecinţe nedorite ale acţiunilor individuale

ale unităţilor mici; • etalarea capacităţii de a folosi forţa, într-o manieră neameninţătoare; • asigurarea sprijinului fundamental unui număr cât mai mare de oameni; • stabilirea periodică a eficienţei operaţiei; • transferul execuţiei către instituţiile civile, imediat ce este posibil. Din perspectiva NATO, prevederile doctrinare se bazează pe sistemul lecţiilor învăţate.

De aceea, în ceea ce urmează dorim să analizăm premisele care stau la baza abordării doctrinare şi dezvoltării cadrului juridic pentru operaţiile de stabilizare şi reconstrucţie.

Una dintre principalele lecţii învăţate din operaţiile din Balcani, Irak şi Afganistan este necesitatea utilizării în comun a capacităţilor militare şi civile pentru îndeplinirea obiectivelor politice desirabile. Acum devine tot mai clar că aceste provocări trebuie privite ca experienţe predominante în mediul strategic extins, ca fenomene specifice epocii post Război Rece şi nu considerate de NATO ca fiind nişte excepţii de la misiunile sale tradiţionale. O lecţie învăţată majoră este aceea că, dacă se doreşte implicarea cu succes în aceste ample şi complexe provocări, NATO trebuie să coordoneze un larg set de capabilităţi din interiorul şi din afara Alianţei. Acest fapt reclamă o transformare fundamentală, care să conducă la deplasarea atenţiei Alianţei de la „câştigarea războiului“ către „câştigarea păcii“.

Chiar dacă nu reprezintă un conflict armat în adevăratul sens al cuvântului, operaţiile de stabilizare şi reconstrucţie se supun reglementărilor dreptului conflictelor armate. Acesta a evoluat, fiind într-o „foarte mare măsură cuprins în instrumente juridice convenţionale, care au fixat şi au dezvoltat succesiv reglementările anterioare“11. El cuprinde două mari categorii de reglementări12:

• cele privind drepturile şi obligaţiile părţilor beligerante în derularea operaţiilor militare, precum şi cele prin care se stabilesc limitele în care se pot utiliza mijloacele şi metodele de purtare a războiului, denumite şi „Dreptul de la Haga“;

• cele privind protecţia anumitor persoane şi bunuri faţă de efectele distructive ale ducerii acţiunilor de luptă, denumite şi „dreptul de la Geneva“.

Raportându-se la aceste norme juridice, forţele angajate în operaţii de stabilizare şi reconstrucţie nu pot adopta, în raport cu părţile aflate în conflict, orice fel de acţiune şi orice mijloace. În vederea aplicării acestor prevederi, comandamentul care planifică

11 Emilian Pîsu, Participarea Armatei României la realizarea mediului internaţional de securitate – Teză de doctorat, Bucureşti, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I“,2008, p. 303.

12 Vasile Creţu, Drept Internaţional Public, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine“, 1999, p. 203.

262

operaţia trebuie să elaboreze un set de reglementări prin care să se stabilească clar când, unde şi cum poate fi angajată forţa militară. Aceste reglementări reprezintă Regulile de Angajare ale Forţei. Ele sunt aprobate de cea mai înaltă autoritate a conducerii operaţiei de stabilizare şi reconstrucţie, prin aprobarea planului de operaţii. Ele definesc gradul şi maniera în care forţa armată poate fi aplicată şi sunt destinate să asigure angajarea atent controlată a acesteia.

Ca şi în operaţiile specifice luptei armate, regulile de angajare specifice operaţiilor de stabilizare şi reconstrucţie trebuie să fie suficient de robuste, să permită folosirea forţei pentru a înlătura orice provocare la adresa autorităţii şi a integrităţii forţelor. Fără o asemenea autoritate, fracţiunile rivale sau alte organizaţii ostile pot compromite operaţiile. Orice schimbare necesară în regulile de angajare va fi înaintată de comandantul de la nivel operaţional pentru aprobare autorităţii care le-a aprobat iniţial.

Plecând de la semantica termenului fizionomie ca fiind „caracterul distinctiv, înfăţişarea particulară a unei epoci, a unei colectivităţi umane“13 şi, am adăuga noi, a unei activităţi umane, apreciem că analiza fizionomiei operaţiilor de stabilizare şi reconstrucţie care, ca orice operaţie militară, este una activă, nu se poate face decât în corelaţie cu aspectul ei dinamic, dar, în acelaşi timp, stabil şi constructiv, în finalitatea lui.

De aceea ne propunem să facem o analiză a operaţiilor de stabilizare şi reconstrucţie, prin care să surprindem fizionomia specifică în raport cu dinamica evenimentelor, în mediul operaţional specific.

Operaţiile desfăşurate în cadrul campaniei de stabilizare şi reconstrucţie sunt, de multe ori, caracterizate de forme atipice ale confruntării militare. Forţele ostile optează, în atacurile pe care le execută asupra forţelor de stabilizare şi reconstrucţie, forţelor guvernamentale şi, uneori, asupra populaţiei civile, la o varietate de forme specifice războiului asimetric, terorismului şi insurgenţei. La aceste tipuri de provocări se poate răspunde, preponderent, prin acţiuni specifice luptei armate.

În cadrul acestor operaţii, forţele implicate, de cele mai multe ori multinaţionale, vor avea ca prim obiectiv major sprijinirea guvernelor aflate în dificultate sau asistarea acestora în impunerea unei noi ordini sociale, după un colaps intern sau război. Ordinea internă se referă la implementarea unei serii de procese şi reguli noi în sistemele de securitate, economic şi politic, care sunt semnificativ diferite de cele existente sau care au funcţionat anterior evenimentelor care au declanşat criza.

Eforturile grupate sub sintagma „operaţii de stabilizare şi reconstrucţie” cuprind, un larg spectru de misiuni, care, pe alocuri se suprapun. Pentru obţinerea efectelor dorite, în executarea lor, se face apel la o gamă largă de tactici şi proceduri, specifice tuturor tipurilor de operaţii.

Stabilizarea, spre exemplu, se referă, în general, la efortul de a stopa un conflict în vederea refacerii mediului social, economic şi politic. Stabilitatea, în fiecare din aceste sfere, este necesară pentru o reconstrucţie eficientă, deoarece fără aceasta, orice progres este temporar, iar operaţia, în general, sortită eşecului. Stabilizarea reprezintă în acest context o componentă a unei largi categorii de acţiuni şi misiuni posibile.

Reconstrucţia se referă la procesul de dezvoltare structurală care permite autosusţinerea guvernamentală, dezvoltarea socioeconomică şi asigurarea mediului de securitate. Ea capătă consistenţă, în general, atunci şi acolo unde operaţiile de stabilizare şi-au atins scopul. Acest lucru nu trebuie însă absolutizat, deoarece, după cum am afirmat, reconstrucţia, la rândul ei, joacă un rol important în stabilizare, fără o reconstrucţie minimă, operaţiile de stabilizare neputându-şi atinge obiectivele.

13 *** Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996, p. 383.

263

În cazul conflictelor violente, aceste două seturi majore de sarcini joacă roluri diferite. Dacă stabilizarea este, prin definiţie, cheia încheierii violenţelor, obiectivul final al reconstrucţiei este să ajute la prevenirea reizbucnirii violenţelor, adresându-se condiţiilor care, pe termen lung pot genera situaţii conflictuale.

Chiar dacă sarcinile stabilizării şi reconstrucţiei sunt distincte, ele se determină reciproc într-o multitudine de situaţii. Odată ce au fost impuse condiţiile minime de securitate, reconstrucţia iniţială este imperios necesară pentru a elimina factorii care pot conduce la continuarea violenţelor. Cadrul minim fiind asigurat, societatea şi economia se pot dezvolta, reconstrucţia asigurând populaţiei şi liderilor fundamentul construirii unui mediu nonviolent în viitor.

Sarcinile de stabilizare responsabile pentru instaurarea păcii şi stabilităţii, îşi fac simţită necesitatea în mediile în care, după încheierea aşa numitelor „operaţii majore“ specifice luptei armate, violenţa a rămas endemică. Odată cu stabilirea unor condiţii minime de securitate, sarcinile de reconstrucţie, printre care şi instaurarea şi dezvoltarea unei guvernări reprezentative şi democratice pot fi iniţiate14. Creşterea economică şi dezvoltarea socială sunt imposibile fără un mediu de securitate stabil, investiţiile în reconstrucţie fiind, de cele mai multe ori o risipă de resurse, dacă cerinţele de stabilitate nu sunt îndeplinite.

Prin natura lor, operaţiile de stabilizare şi reconstrucţie sunt complexe, includ activităţi din multe domenii de activitate şi necesită o atentă coordonare. Cerinţele specifice vor fi variate, în funcţie de caracteristicile fiecărei operaţii în parte. Unele operaţii vor avea loc după sfârşitul conflictului, în timp ce altele pot fi planificate, în primul rând, pentru prevenirea izbucnirii violenţelor. Unele operaţii vor avea loc în condiţii de insurgenţă, în timp ce altele pot fi desfăşurate într-o atmosferă mai stabilă, unde pacea este predominantă. Unele operaţii se bazează pe o prezenţă militară puternică, în timp ce altele includ mai mulţi civili şi actori nonguvernamentali, ca expresie a constrângerilor generate de mediul în care se desfăşoară şi a unei anume fizionomii, ce se apreciază a fi „soluţia câştigătoare“ în cadrul operaţiei.

Dacă operaţia se desfăşoară ca urmare a unui conflict militar sau încearcă să încheie unul, primele câteva săptămâni sunt capitale pentru modelarea condiţiilor viitoare. În această perioadă, care mai este denumită „ora de aur“15, forţele de intervenţie trebuie să instaureze legea şi ordinea, astfel încât hoţii, criminalii, foştii combatanţi şi potenţialii insurgenţi să nu poată profita de situaţia de haos pentru a-şi consolida avantajul, pe care să-l exploateze pe termen lung.

Din lecţiile învăţate până în momentul de faţă, rezultă că o strategie de folosire, în vederea asigurării securităţii, numai a forţelor străine participante la operaţie, fără măsuri de dezvoltare şi sporirea capacităţii de reacţie a forţelor de securitate locale, va fi ineficientă pe termen lung. Naţiunea gazdă trebuie să fie adusă treptat în situaţia de a-şi asigura propria securitate, iar acţiunile în vederea îndeplinirii acestui scop trebuie să înceapă cât mai curând posibil.

Formarea şi antrenarea structurilor naţionale de securitate va permite forţelor străine să-şi restrângă progresiv activitatea şi să fie înlocuite de forţele proprii, cum se procedează, în prezent, în principalele teatre de operaţii din Irak şi Afganistan. Nerealizarea acestui lucru implică un grad ridicat de risc, din mai multe motive. În

14 James Dobbins, Seth G. Jones, Keith Crane, Beth Cole DeGrasse, The Beginner’s Guide to Nation Building, RAND Corporation, 2007, p. 5, http://www.rand.org

15 Nora Bensahel, Olga Oliker, Heather Peterson, Improving Capacity for Stabilization and Reconstruction Operations, RAND Corporation, 2009, p. 14, http://www.rand.org

264

primul rând, cu cât populaţia ţării gazdă se bazează mai mult pe forţele străine pentru asigurarea securităţii, cu atât mai mult va creşte neîncrederea în guvernul propriu. Neîncrederea va genera, la rândul ei, sentimentul ilegitimităţii guvernului, iar forţele de stabilizare şi reconstrucţie care îl susţin vor fi percepute, din ce în ce mai mult, ca forţe de ocupaţie.

În al doilea rând, neîncrederea şi frustrarea generate de incapacitatea guvernului de a asigura securitatea prin forţe proprii, poate redeschide drumul pentru competiţia grupurilor rivale, de revenire la violenţă pentru câştigarea controlului politic.

Dezvoltarea capacităţilor de securitate locale includ, în mod curent, antrenarea forţelor militare şi, foarte important, poliţia locală. Acest proces va fi marcat de provocări în ţările în care forţele de securitate aparţinând regimului trecut au fost foarte politizate sau au lipsit.

Majoritatea operaţiilor de stabilizare şi reconstrucţie, în special cele postconflict, au loc în zone unde populaţia civilă are nevoie, într-o măsură mai mare sau mai mică, de asistenţă umanitară. Menirea acesteia este, în primul rând, de a salva vieţi şi a alina suferinţele cauzate de conflict şi, în al doilea rând, de a contribui la instaurarea unei ordini sociale viabile. Cele mai uzuale nevoi satisfăcute prin asistenţa umanitară sunt cele de bază, reprezentate de hrană, apă, adăpost şi asistenţă medicală.

Operaţiile de stabilizare şi reconstrucţie se desfăşoară, de regulă, în zone unde autorităţile naţionale locale sunt slabe sau incapabile să funcţioneze eficient. Astfel, reconstrucţia capacităţilor de bază ale statului în vederea asigurării serviciilor şi administrării corespunzătoare, a guvernării, constituie o prioritate în aceste operaţii. Pentru a face aceasta, în mod curent, forţele trebuie să sprijine şi să asiste autorităţile naţionale în reluarea elementelor prioritare ale guvernării, în primă urgenţă a furnizării serviciilor sociale de bază, cum ar fi: aprovizionarea cu apă şi energie electrică, asistenţa socială, educaţia etc.

Abordând aspectele dinamicii� operaţiilor de stabilizare şi reconstrucţie, considerăm necesar să facem precizarea că acţiunile menite a asigura securitatea operaţiilor postconflict trebuie să înceapă cât mai devreme posibil, într-o ordine şi într-un ritm stabilite în prealabil, odată ce comandantul forţei consideră că pot fi eficiente. Ele trebuie să includă încă de la început, aşa cum arătam anterior, paşi acceleraţi spre transferul puterii către autorităţile locale, deoarece în asemenea situaţii timpul şi reacţia opiniei publice sunt cruciale.

Structurile militare implicate se vor concentra iniţial pe crearea unui mediu sigur şi securizat pentru populaţia locală, apoi pe dezvoltarea unor instituţii de securitate locală stabile şi legitime, în final urmărind cultivarea şi întărirea capacităţii autorităţilor locale de a menţine starea de pace şi normalitate, toate acestea într-un ritm caracterizat ca fiind cât se poate de dinamic. În construirea unui mediu sigur, eforturile trebuie să fie concentrate, în primul rând, pe forţele de securitate.

Asigurarea securităţii este un obiectiv de bază al desfăşurării operaţiilor de stabilizare şi reconstrucţie. În plus, pentru forţele militare, aceasta este cea mai apropiată sarcină faţă de misiunea lor centrală – capacitatea de a furniza securitate. Mai mult decât atât, activităţile incluse în sfera asigurării securităţii pot fi divizate în tipuri de efort: una care implică operaţii specifice luptei armate, iar cealaltă care implică eforturi de stabilizare şi reconstrucţie desfăşurate numai de structurile militare.

� Dinamica – dezvoltare intensă, schimbare continuă, bogăţie de mişcare, cf. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996, p. 304.

265

Odată asigurată securitatea, unul dintre cele mai importante obiective spre care trebuie orientat efortul operaţiilor de stabilizare şi reconstrucţie este, în opinia noastră, dezvoltarea relaţiilor cu comunitatea locală şi stabilirea unei largi reţele de conexiuni cu aceasta. O asemenea reţea de contacte va asigura o înţelegere corectă a percepţiei populaţiei locale referitoare la mediul de securitate şi poate reduce semnificativ posibilitatea ca forţele de stabilizare şi reconstrucţie să fie antrenate în conflictele colaterale dintre facţiunile locale. Mai mult decât atât, aceasta va avea o contribuţie semnificativă la protecţia forţei şi, în final, va ajuta forţele să înţeleagă nevoile critice de infrastructură ale populaţiei locale permiţând astfel prioritizarea acţiunilor în vederea restabilirii funcţiunilor-cheie.

În concluzie, pentru justificarea operaţiilor de stabilizare şi reconstrucţie, este esenţial să se aibă în vedere obiectivele politice urmărite. În acest fel, finalitatea operaţiei militare trebuie să fie realizarea unei păci durabile, guvernată de autorităţile locale. Acest proces implică aplicarea coerentă a instrumentelor de putere politice, militare, economice şi civile, rolul structurilor militare fiind concentrat, în special, pe asigurarea securităţii.

Fără îndoială, studiul şi cercetarea tendinţelor actuale ale factorilor semnificativi în domeniul securităţii, a evoluţiei şi caracteristicilor cadrului operaţional-acţional în care se desfăşoară operaţiile militare contemporane, indiferent de tipul lor, este de actualitate şi prezintă o importanţă deosebită. Ele ghidează şi trasează direcţiile de transformare ale organismului militar sub toate aspectele, plecând de la cele doctrinar-conceptuale, până la cele care vizează organizarea şi înzestrarea forţelor, toate acestea vizând crearea unor structuri militare viabile, capabile să susţină operaţii într-un ritm susţinut atât pe teritoriul naţional, cât şi în afara acestuia, sub comandă naţională sau în mediu multinaţional.

Corelând tendinţele operaţiilor de stabilitate cu provocările politice şi de securitate specifice zonelor în care se desfăşoară aceste operaţii, putem afirma că procesul de stabilizare devine din ce în ce mai dificil. Nu este vorba doar despre participarea militarilor şi a civililor la iniţiative de dezvoltare şi ajutorare, la implementarea acordurilor de pace sau la separarea părţilor beligerante, ci mai ales despre întărirea capacităţii locale de a gestiona conflictele şi efectele acestora.

BIBLIOGRAFIE 1. AJP-3.2 Allied joint doctrine for land operations, NATO HQ, Bruxelles, 2007. 2. F.M.3.0 Operations, Headquarters Department of the Army, Washington

D.C., february 2008. 3. Irregular Warfare (I.W.), Joint Operating Concept (J.O.C.), Departament of

Defence, version 1, 2007. 4. Bădălan, Eugen, Frunzeti, Teodor, Asimetria şi idiosincrasia în acţiunile

militare, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2004. 5. Bensahel, Nora, Oliker, Olga, Peterson, Heather, Improving Capacity for

Stabilization and Reconstruction Operations, RAND Corporation, 2009, http://www.rand.org

6. Dobbins, James, Jones, G. Seth, Crane, Keith, DeGrasse, Cole, Beth, The Beginner’s Guide to Nation Building, RAND Corporation, 2007, http://www.rand.org

266

IMPACTUL DIFERENŢELOR CULTURALE ÎN CADRUL OPERAŢIUNILOR MILITARE MULTINAŢIONALE

Componenta multinaţională a operaţiunilor militare va creşte, astfel încât pregătirea pentru comunicarea multiculturală trebuie să facă parte integrantă din programele standard de pregătire militară. Competenţa multimedia de comunicare implică cunoaşterea, motivarea şi capacitatea de a interacţiona eficient cu partenerii din alte culturi. Problemele culturale ar trebui să fie integrate în toate cursurile de pregătire militară, începând de la nivelurile de bază. Diferenţele culturale ar trebui să fie luate în considerare şi să devină parte firească a modului în care tot personalul militar gândeşte şi acţionează. Cuvinte-cheie: conştientizare culturală, stereotipuri, prejudecată, comunicare

Cercetând teoretic şi practic problematica pregătirii militarilor în vederea confruntării

cu alte culturi în cadrul misiunilor, s-au putut identifica o serie de situaţii limită, a căror soluţionare este posibilă inclusiv prin includerea lor pe lista finalităţilor dezirabile, respectiv în categoria obiectivelor urmărite în activităţile de instruire a militarilor. Pornind de la ideea că o activitate pregătită anterior are mai mari şanse să se încheie cu succes comparativ cu o activitate improvizată, bazată pe inspiraţia de moment a participanţilor, apreciem că pregătirea militarilor inclusiv din punct de vedere intercultural pentru executarea unor misiuni are efecte pozitive incontestabile. În măsura în care tipurile de situaţii trăite de cei care au participat la misiuni internaţionale, situaţii care presupun manifestarea unor comportamente interculturale, pot fi descrise cu fidelitate de către militari, acestea pot constitui obiect de studiu teoretic, de abordare ipotetică, subiect de dezbatere, de conturare a unor opinii, de clarificare a valorilor şi de exersare dirijată a unor comportamente, în cazul militarilor care urmează să participe la misiuni internaţionale. Experienţele pozitive şi negative ale celor care s-au confruntat cu alte culturi (fie ale partenerilor de coaliţie militară, fie ale inamicilor) sunt foarte valoroase şi oferă repere pentru perfecţionarea programelor de instruire a militarilor, din punct de vedere al obiectivelor instruirii, al conţinuturilor şi al strategiilor de instruire utilizate, precum şi din punct de vedere al modului de organizare a instruirii şi evaluării. Accentuarea formării dimensiunii afectiv-atitudinale a comportamentului militarilor în teatre de operaţii, în completarea comportamentului lor cognitiv şi psihomotor, are efecte benefice asupra îndeplinirii cu succes a misiunilor, dar şi asupra psihicului foarte solicitat al militarilor.

Succesul unei misiuni militare este condiţionat de un ansamblu de factori ce ţin, printre altele, şi de calitatea pregătirii acelei misiuni, respectiv de calitatea instruirii resurselor umane implicate direct sau indirect în desfăşurarea evenimentelor. Finalitatea activităţilor de pregătire a militarilor pentru desfăşurarea unei misiuni constituie, din punct de vedere didactic, obiectivele instruirii, respectiv un set de comportamente dezirabile, care se aşteaptă a fi manifestate de către militarii instruiţi şi care ghidează întreaga activitate de pregătire a acestora.

În măsura în care unele cerinţe ale activităţii militarilor în cadrul misiunilor pot fi anticipate, devenind previzibile datorită caracterului lor repetitiv şi rutinier, organizaţia militară poate întreprinde demersuri eficiente pentru pregătirea militarilor la nivelul cerut de aceste situaţii. Pe de altă parte însă, nu pot fi ignorate situaţiile neaşteptate, caracterizate prin incertitudine şi risc, apărute adesea în timpul misiunilor militare, care nu pot fi anticipate cu exactitate şi care necesită o intervenţie promptă şi uneori

267

creativă din partea celor implicaţi. Astfel, comportamentele militarilor (indiferent dacă sunt de natură cognitivă, acţională sau atitudinală) se organizează între doi poli: pe de o parte, comportamente standardizate, ai căror parametri pot fi definiţi exact şi care pot fi însuşite de militari prin exerciţii variate, în perioadele de pregătire a misiunilor (comportamente care fac obiectul A.S.I.E. – Activităţi standard de instruire şi evaluare), iar pe de altă parte, comportamente nestandardizate, în desfăşurarea cărora intervin componentele de personalitate, experienţa personală şi profesională, precum şi gradul de adaptabilitate a militarilor.

Pregătirea militară în sens larg, ca activitate foarte complexă, vizează modelarea personalităţii militarului, instruirea, formarea lui pentru a desfăşura în mod profesionist activităţi pe timp de pace, dar şi pe timp de război. Din acest punct de vedere este evident că, în procesul de formare iniţială, de dobândire a calificării profesionale, precum şi în timpul perfecţionării profesionale sau al pregătirii pentru executarea unor misiuni (activităţi de formare continuă), organizaţia militară îşi „plasează“ membrii în situaţii de instruire ipotetice, încercând să surprindă elementele esenţiale ale situaţiilor profesionale autentice pentru care militarii se pregătesc.

Un rol deosebit în activitatea de instruire a militarilor îl au factorii educaţionali (instituţiile de învăţământ, instituţiile educative nonformale, mediul social militar şi civil etc.), cei care asigură un cadru social mai mult sau mai puţin organizat pentru desfăşurarea acţiunilor educative, în conformitate cu anumite principii cuprinse în documente şi acte normative cu specific militar şi care sunt recunoscute ca obligatorii de către cei care organizează şi conduc acţiunile1.

Abordarea psihosocială a dislocării de trupe pe diferite meridiane de pe Glob, la mii de kilometri de casă, în zone ostile şi de multe ori diferite cultural şi climateric de cele de provenienţă, reprezintă o temă de mare actualitate. În calitatea sa de proces relaţional, adaptarea este influenţată, în dinamica sa, de o mulţime de factori de natură fizică şi psihosocială.

Adaptarea militarilor la condiţiile specifice ale mediilor de dislocare constituie o provocare atât pentru persoanele care participă la aceste misiuni, cât şi pentru guvernele care trimit trupele. Astfel, în funcţie de calităţile personale şi experienţa militarilor, pe de o parte şi de condiţiile de vieţuire, pe de altă parte, procesul adaptării la noul mediu de viaţă, poate fi diferit de la individ la individ, fie în sensul integrării individului, fie în sensul eşecului adaptativ2.

De-a lungul secolelor diferenţele dintre civilizaţii au dus la cele mai îndelungate şi violente conflicte. Diferenţele lingvistice şi culturale în cadrul unui contingent pot duce la interpretarea greşită a directivelor scrise şi orale, a ordinelor şi procedurilor standard de operare. Ele pot cauza un comportament social neadecvat într-un mediu sau o situaţie specifică, adăugându-se problemelor de cooperare dintre un mediu sau o situaţie specifică, precum şi problemelor de cooperare dintre unităţi diferite din cauza obiceiurilor, credinţelor şi tradiţiilor diferite. Competenţea lingvistică şi conştiinţa culturală sunt, de asemenea, cruciale pentru înţelegerea mediilor politice diferite şi profită de sistemele internaţionale de informare bazate pe tehnologie. Aceste ciocniri culturale sunt o componentă naturală a misiunilor ONU de menţinere a păcii, şi ele ar trebui, prin

1 James Blascovich, Christine R. Hartel (editors), Human behavior in military contexts, Committee on Opportunities in Basic Research. În: „The Behavioral and Social Sciences for the U.S. Military“, National Academies Press, 2008.

2 V. Barbu, Educaţia militară. În: I. Cioloca (coord.), „Psihosociologie şi pedagogie militară“, Bucureşti, Editura Militară, 1992, p. 10.

268

urmare, să fie examinate astfel încât eficacitatea unui contingent multinaţional să nu fie contestată din cauza principiului ONU al diversităţii naţionale. Următoarele două afirmaţii sunt ipoteze care pot fi privite ca un punct de plecare în acest studiu al problemei-cheie:

1. Diferenţe în culturile naţionale şi profesionale: o ciocnire între culturi profesionale şi cele geografice poate provoca dificultăţi de cooperare în cadrul unei misiuni. Capacitatea de a îmbina culturi diferite poate duce la o misiune de succes.

2. Diferenţe de limbă: barierele lingvistice pot avea un impact asupra activităţii misiunii.

Într-o misiune a Naţiunilor Unite, există adeseori cazul în care două sau mai multe culturi, de exemplu, cea militară şi poliţia, sunt unite împreună într-o singură forţă. O discuţie asupra culturilor profesionale ne va ajuta să identificăm comportamentul semnificativ în cadrul acestor culturi. Bazat pe interviuri şi cercetare de teren, o încercare se va face pentru a lămuri cum culturile profesioniste ar putea afecta operaţiunile de sprijinire a păcii. De asemenea, poate să fie făcută o distincţie între culturile profesionale şi naţionale?

Analizarea problemelor cu care se confruntă militarii dislocaţi în teatrele de operaţiuni a dus la identificarea unui număr de situaţii sensibile datorate interacţiunii cu diferite alte culturi în timpul misiunilor militare internaţionale. Acestea pot fi incluse pe lista cu viitoare obiective de formare ale militarilor, pentru că o misiune internaţională bine pregătită trebuie să includă şi o pregătire interculturală, pentru a-i garanta succesul. Atât experienţele culturale pozitive, cât şi cele negative întâmpinate de către cei care participă la misiunile militare internaţionale sunt foarte valoroase şi pot contribui la îmbunătăţirea programelor de instrucţie3.

„Abordarea interculturală nu este o nouă ştiinţă, nicio nouă disciplină, ci o nouă metodologie, ce caută să integreze, în interogaţia asupra spaţiului educaţional, datele psihologiei, antropologiei, ştiinţelor socialului, politicii, culturii, istoriei“. Educaţia interculturală a militarilor ce urmează să execute misiuni internaţionale se referă la teme ca „acceptare şi participare“, „învăţarea convieţuirii – a învăţa să trăieşti împreună“, evitarea „stereotipiilor şi a prejudecăţilor“ şi propune soluţii pentru promovarea drepturilor omului, a valorilor democraţiei şi interculturalităţii/multiculturalităţii4. Dezvoltarea abilităţilor de comunicare interculturală presupune învăţarea acestora atât în cadrul organizat (educaţia formală), cât şi în şi prin activităţi de educaţie nonformală şi informală.

Diversitatea culturală influenţează acţiunea militară în mai multe moduri. Militarii din orice ţară membră NATO aparţin unor organizaţii cu structuri de comandă conexe şi împărtăşesc câteva experienţe în comun. Totuşi, aceştia tind să se comporte în moduri care sunt în concordanţă cu normele culturale specifice propriei ţări. Cercetările din ultimul deceniu au dus la identificarea unor dimensiuni ale culturii care conturează comportamente individuale. Acestea influenţează performanţa forţelor militare multinaţionale, măsurată în eficienţa acţiunilor militare desfăşurate.

Comunicarea este în centrul operaţiunilor multinaţionale, totuşi militarii participanţi din ţări diferite aduc cu ei diverse stiluri de comunicare şi de înţelegere în interacţiunile lor, ceea ce poate duce la anumite probleme în cadrul operaţiilor militare multinaţionale. Aspectele culturale ar trebui să fie integrate în toate cursurile de instruire militară cu

3 Gabriela Mihailă-Lică, Crenguţa Macovei, Marioara Pateşan, Ştefania Bumbuc, The Relationship between Motivation, Anxiety, Learning Strategies and English Language Learning: a Study on the Cadets of the Land Forces Academy of Sibiu, International Conference on Engineering and Business Education, România, Sibiu, Universitatea „Lucian Blaga“ Sibiu, vol. II, 2009, pp. 373-378.

4 C. Cucoş, Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Editura Polirom, 2000, p. 85.

269

începere de la nivelurile de bază. Luarea în considerare a diferenţelor culturale trebuie să fie o parte a modului în care tot personalul militar gândeşte şi acţionează. Pregătirea pentru aceste dimensiuni culturale ar oferi militarilor un cadru necesar pentru o înţelegere mai bună, atât a lor, a partenerilor din echipele multinaţionale, cât şi pentru evitarea şi soluţionarea eventualelor neînţelegeri.

Există dovezi care sugerează că diferenţele subtile dintre culturile organizaţionale şi naţionale din ţările care contribuie cu personal la misiuni pot avea un impact asupra eficienţei operaţionale generale a forţei multinaţionale. Aceste rezultate demonstrează clar că în armată – în contrast cu organizaţiile civile – există ceva de genul unei culturi „supranaţionale“. Acestă cultură militară supranaţională este mai colectivistă, mai ierarhică decât o cultură civilă. Consecinţa este că un personal militar cu origini diferite poate funcţiona împreună şi înţelege bine, fără prea multe probleme: iar într-un studiu făcut de Elron, Shamir şi Ben-Ari se susţine că personalul militar din diferite ţări pare a fi mai potrivit pentru a lucra împreună decât este cu personalul civil din ONG-uri sau agenţiilor locale din propriile lor ţări5.

Principalele coordonate în ceea ce priveşte pregătirea militarilor pentru relaţionarea interculturală în cadrul misiunilor sunt:

a) Stereotipurile şi modalităţile de contracarare a acestora Stereotipul reprezintă un ansamblu convingeri împărtăşite de un anumit grup/individ,

pe baza unor scheme rigide de înţelegere a altora, cu privire la caracteristicile personale sau trăsăturile de personalitate şi de comportament ale unui anumit grup de persoane şi implicit a indivizilor care aparţin acelei categorii. Stereotipizarea este procesul prin care sunt emise „etichete“ generalizatoare asupra unor grupuri, clişee care pleacă de la anumite credinţe şi valorizări particulare, accidentale. Datorită stereotipiilor apar prejudecăţile, şi mai mult, apare discriminarea. Prin acest proces al stereotipizării are loc o simplificare a realităţii, care se organizează astfel pe categorii, potrivit unor caracteristici aparent comune. Cum se poate interveni pedagogic pentru a-i determina pe oameni să se debaraseze de stereotipuri, cum se pot elimina clişeele? Literatura de specialitate menţionează câteva soluţii de natură să ajute la eliminarea stereotipurilor înainte de a cunoaşte o cultură/persoană sau de a direcţiona comportamentul uman într-o situaţie:

• Examinarea unei situaţii doar după cunoaşterea tuturor detaliilor. • Judecarea unei persoane după ce este, spune şi face (nu după ce a transmis

cineva sau după aşteptările proprii). • Căutarea unor informaţii diverse, pertinente şi semnificative. • Eliminarea a ceea ce nu este esenţial pentru a rezolva o situaţie. • Angajarea şi valorizarea experienţelor de comunicare interculturală şi a

contactelor sociale pozitive. • Manifestarea unei atitudini deschise şi tolerante, acceptarea diversităţii. b) Prejudecăţile şi discriminarea – strategii de eliminare/control a acestora Datorită existenţei stereotipurilor în gândirea indivizilor, apar ca manifestări

atitudinal-comportamentale două efecte negative, şi anume prejudecata şi discriminarea. Prejudecata se situează la nivelul judecăţilor cognitive şi al reacţiilor afective, iar discriminarea este manifestă la nivel comportamental.

Prejudecata reprezintă fenomenul respingerii celuilalt considerat drept membru al unui grup faţă de care se manifestă sentimente negative. Este mai degrabă o predispoziţie

5 E. Elron, B. Shamir, E. Ben-Ari, Why don’t they fight each other? Cultural diversity and operational unity in multinational forces. În: „Armed Forces and Society“, 26(1), 1999, pp. 73-98.

270

de a adopta un comportament negativ faţă de un membru al unui grup pe baza unei generalizări eronate şi rigide, fără a ţine cont de trăsăturile şi caracteristicile personale ale acelui individ.

Discriminarea este comportamentul negativ sau tratamentul nefavorabil faţă de anumiţi indivizi, membri ai unui anume grup social (sau de alt natură) despre care avem prejudecăţi, şi anume din cauza rasei, sexului, religiei, etniei sau cerinţelor/orientărilor speciale pe care le are.

c) Fenomenele de aculturaţie, enculturaţie şi deculturaţie Aceste procese se referă la modalitatea prin care o cultură anumită este transmisă/

împrumutată sau respinsă de anumite grupuri sociale. Aculturaţia este fenomenul de împrumut al unor conduite, valori de către un grup de la un alt grup cu care vine în contact, datorită amestecului cultural6. Câţiva dintre cei mai importanţi factori ai gradului de aculturaţie sunt:

• nivelul şi caracteristicile educaţiei formale (nivelul de şcolarizare a persoanelor implicate, politica educaţională cu privire la educaţia minorităţilor, filosofia educaţiei);

• relaţiile din mediul social – interacţiunile din comunitate, sfera socială şi cea profesională;

• vârsta la care o anumită persoană a intrat în contact cu altă cultură; • statutul socioeconomic al persoanei respective etc.7. Chiar dacă procesul aculturaţiei este privit ca unul pozitiv, există situaţii în care

acesta poate avea conotaţii negative, mai precis în situaţiile în care persoana care se află între două culturi se simte respins nu atât de noua cultură în care tinde să se integreze (şi evident unde simte că nu este întocmai şi întotdeauna acceptat), ci mai ales de propria cultură.

Enculturaţia este procesul de internalizare de către individul uman a normelor şi valorilor grupului (comunităţii, societăţii) în care se naşte şi trăieşte. Unii autori preferă expresiile „transmitere culturală“ sau „dobândire a culturii“.

Deculturaţia descrie procesul prin care un individ sau un anumit grup reneagă atât cultura proprie, cât şi orice altă formă culturală, ca urmare a unei alte viziuni asupra lumii sau contactului cu alte elemente considerate opuse/supreme/relevante.

După J.W. Berry (1980) deculturaţia rezultă atunci când membrii unei culturi nedominante devin alienaţi datorită unei culturi dominante sau din cauza propriei societăţi minoritare. O posibilă consecinţă a deculturaţiei este un grad ridicat de stres al indivizilor8.

În procesul de pregătire a militarilor pentru contactul cu alte culturi în cadrul misiunilor pe care le îndeplinesc, extrem de important este faptul că trebuie să fie puse în evidenţă posibilele pericolele ale acestor fenomene psihologice. Pe de altă parte însă, militarii trebuie să fie conştientizaţi de posibilităţile, avantajele şi semnificaţia profund umanistă a unei atitudini interculturale pozitive, orientată spre acceptarea diferenţei, precum şi spre valorizarea deschiderii şi a diversităţii culturale.

6 Conrad Phillip Kottak, Windows on Humanity, New York, McGraw Hill, 2005, pp. 209, 423. 7 F.W. Rudmin, Debate in science: The case of acculturation. În: „AnthroGlobe Journal“, Retrieved

march 17, 2007, http://malinowski.kent.ac.uk/docs/ rudminf_ acculturation_061204.pdf 8 J.W. Berry, Social and cultural change. În: H.C. Triandis & R.W. Brislin (Eds.), „Handbook of cross-

cultural psychology: Social psychology“, vol. 5, Boston, Allyn and Bacon, 1980, pp. 211-279.

271

Concluzii La nivel individual-cultural participanţii la acţiuni militare ar trebui să beneficieze

de o pregătire interculturală intensivă, în special în ceea ce privesc deprinderile lingvistice. Pregătirea lingvistică ar trebui să se focalizeze nu numai pe problemele interne lingvistice, ci şi pe cele de ordin cultural care au la bază percepţii cognitive.

Conţinutul programelor de instruire nu ar trebui să fie ales la întâmplare, ci în corelaţie cu funcţia ocupată de către fiecare militar din cadrul contingentului şi să aibă un caracter cât mai cuprinzător (să nu se rezume doar la aspecte culturale specifice naţiunii gazdă, ci să cuprindă şi elemente specifice partenerilor de acţiuni militare).

Din acest motiv putem considera că problema care ar trebui rezolvată constă în identificarea soluţiei optime privind crearea şi dezvoltarea în rândul contingentelor naţionale a sentimentului apartenenţei la echipa multinaţională. Dezvoltarea acestei loialităţi faţă de forţa multinaţională pentru care contingentele sunt dispuse să facă sacrificii este crucială în asigurarea coeziunii şi solidarităţii multinaţionale. Aceasta poate conduce din păcate şi la etnocentrism, izolare socială, prejudecăţi, stereotipii şi marginalizare. În astfel de împrejurări, conceptul de echipă trebuie să cuprindă o colectivitate largă şi să permită de asemenea aderarea altora cu tradiţii şi perspective culturale diferite.

Ingredientele cele mai importante în realizarea sentimentului de aparteneţă în rândul contingentelor naţionale includ o serie de activităţi intergrupuri. Planificarea intergrupuri este văzută ca fiind un factor critic în realizarea sentimentului conform căruia toate contingentele se identifică cu forţa militară multinaţională. Cercetările indică faptul că, cu cât nivelul de implicare al agenţilor acţiunii militare multinaţionale în procesul de planificare premergător dislocării este mai mare, cu atât mai mică va fi probabilitatea apariţiei problemelor culturale între aceştia. De asemenea, coordonarea şi comunicarea eficientă dintre contingente duc la construirea sentimentului de încredere, depăşirea stereotipurilor şi la reducerea impactului negativ al diversităţii culturale. Acest scop poate fi realizat şi prin instruire colectivă. Personalul poate începe procesul de demitizare a stereotipurilor şi crearea spiritului de echipă la nivel multinaţional prin accentuarea eforturilor de instruire în comun, premergătoare dislocării în zona de operaţii.

În consecinţă, cheia obţinerii succesului în desfăşurarea acţiunilor militare multinaţionale va depinde în mare măsură de conştientizarea diferenţelor culturale, de formarea şi pregătirea forţelor din perspectivă interculturală.

Dată fiind realitatea acestor diferenţe culturale, conştientizarea acestora trebuie să devină parte a gândirii personalului militar care urmează să participe la acţiuni militare multinaţionale. În acest fel diferenţele culturale pot fi legate şi integrate astfel încât să poată fi posibilă realizarea unei interoperabilităţi culturale atât de necesară eficienţei acţiunilor militare multinaţionale.

BIBLIOGRAFIE 1. Barbu, V., Educaţia militară. În: Cioloca, I. (coord.), „Psihosociologie şi

pedagogie militară“, Bucureşti, Editura Militară, 1992. 2. Berry, J.W., Social and cultural change. În: H.C. Triandis & R.W. Brislin

(Eds.), „Handbook of cross-cultural psychology: Social psychology“, vol. 5, Boston, Allyn and Bacon, 1980.

272

3. Blascovich, James, Hartel, Christine R. (editors), Human behavior in military contexts, Committee on Opportunities in Basic Research. În: „The Behavioral and Social Sciences for the U.S. Military“, National Academies Press, 2008.

4. Cucoş, C., Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Editura Polirom, 2000.

5. Elron, E., Shamir, B., Ben-Ari, E., Why don’t they fight each other? Cultural diversity and operational unity in multinational forces. În: „Armed Forces and Society“, 26(1), 1999.

6. Kottak, Conrad, Phillip, Windows on Humanity, New York, McGraw Hill, 2005. 7. Mihailă-Lică, Gabriela, Macovei, Crenguţa, Pateşan, Marioara, Bumbuc, Ştefania,

The Relationship between Motivation, Anxiety, Learning Strategies and English Language Learning: a Study on the Cadets of the Land Forces Academy of Sibiu, International Conference on Engineering and Business Education, România, Sibiu, Universitatea „Lucian Blaga“ Sibiu, vol. II, 2009.

8. Neag, Mihai-Marcel (coordonator), Arhitecturi de securitate umană în spaţiul euroatlantic, Sibiu, Editura Techno Media, 2009.

9. Rudmin, F.W., Debate in science: The case of acculturation. În: „AnthroGlobe Journal“, Retrieved march 17, 2007, http://malinowski.kent.ac.uk/docs/ rudminf_ acculturation_061204.pdf

273

ROLUL JUCAT DE MASS-MEDIA ÎN SITUAŢII DE CRIZĂ ŞI POSTCRIZĂ

Rolul mass-media, în general, şi cea a unui centru de presă, în special, rămâne unul limitat in perioada de după declanşarea unei crize, devenind important în perioada de precriză. Un articol care este tipărit în timpul unei astfel de perioade poate dezamorsa o mică problemă înainte ca aceasta să crescă în intensitate. O organizaţie câştigă mai mult, pe termen lung, dacă oamenii ei devin sensibili la o situaţie critică, mai degrabă decât să dea ordine, despre asta mai târziu, atunci când aceasta poate deveni chiar mai critică. Publicaţiile care au un ecou imparţial al situaţiilor de criză sunt foarte rare. Este evident că în timpul crizelor, organizaţiile iau iniţiativa de a difuza rapid ştirile scurte, folosind alte canale decât cea a tiparului.

Dar conflictul trece şi nicio analiză ulterioară, care acum devine posibilă, de exploatare a lecţiilor învăţate, nu vine să clarifice situaţia, şi publicul cel mai adesea rămâne pasiv. Rolul publicaţiilor media tipărite este unul semnificativ, exercitat cu succes în timp de precriză sau de postcriză; problemele grave care ar putea fi cauzate de criză, precum şi modul de a acţiona în timpul crizei poate fi discutat cu sânge rece, cu obiectivitate, în perioada postcriză.

Cuvinte-cheie: canale de comunicare, noncomunicare, eforturi de comunicare,

diseminarea de informaţii

Practicienii de relaţii publice au de înfruntat mai multe obstacole atunci când lucrează cu mass-media pentru a comunica realităţile legate de o criză. Cu cât este mai bine experimentată o organizaţie în tratarea crizelor, cu atât este mai bun răspunsul oferit mass-mediei1.

Conform autorilor citaţi, o mare problemă o reprezintă tendinţa de a închide canalele obişnuite de comunicare. De multe ori, spun ei, criza este o ameninţare atât de mare la adresa organizaţiei încât se poate ca aceasta să limiteze informaţiile difuzate presei. Referitor la acest aspect George David, specialist militar în comunicare, afirmă: „În măsura în care necomunicarea reprezintă o tehnică de comunicare (lipsa comunicării spune şi ea ceva), stoparea relaţiilor cu mass-media ar putea fi utilizată în cazuri extreme, însă acest lucru atrage după sine consecinţe dintre cele mai serioase“2. Refuzul de a difuza informaţii presei (referitor la o criză) are ca rezultat o oarecare ripostă din partea media, ripostă caracterizată printr-o atitudine ostilă sau cel puţin indiferentă faţă de organizaţie. În plus, trebuie avut în vedere faptul că „informaţiile referitoare la o criză ajung la publicuri prin intermediul mass-media mai mult decât prin orice alt mijloc“3.

Problema multora dintre crizele de astăzi, susţine Newsom, este că „le urmărim la televizor în timp ce sunt în desfăşurare. Iar presa joacă un rol-cheie în această dramă“4.

Este util să amintim că, referindu-se la relaţia dintre organizaţie şi presă, P. D’Humieres consideră că o situaţie de criză reprezintă5:

1 Doug Newsom, Turk Judy Vanslyke, Dean Kruckeberg, Totul despre relaţiile publice, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 648.

2 George David, Tehnici de relaţii publice. Comunicarea cu mass media, Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 159.

3 Kathleen Fearn-Banks, Crisis Communication. A Casebook Approach, p. 63. 4 Doug Newsom, et. al. op.cit., p. 653. 5 Patrick D’Humieres, Management de la communication d’entreprise, Paris, Eyrolles, 1993, pp. 272-273.

274

a) O proiectare a organizaţiei în actualitate, în care „şocul imaginilor“ depinde de mai mulţi factori:

• imaginea de plecare a organizaţiei; • evenimentul ce va fi adus în discuţie; • contextul dat, care favorizează mediatizarea crizei.

b) O prezentare mediatică, deformată de multiple intervenţii, caracterizate de următorii factori:

• ponderea şi inerţia clişeelor; • jocul actorilor (nu întotdeauna binevoitori) implicaţi; • acţiunea surprizei şi a emoţiei asupra reflectării în presă.

c) O bătălie de opinie în care se confruntă: • argumente; • actori (responsabili, victime); • mass-media.

În perioada unei crize, eforturile de comunicare, de transmitere a informaţiilor către presă ale organizatiei militare se intensifică, la fel ca şi interesul jurnaliştilor pentru organizaţie. Presa este mai atrasă de evenimentele „nefericite“ decât de cele curente, deoarece aceste evenimente au potenţial mai mare de emoţionare şi implică mai multe categorii de oameni6.

În relaţia cu presa pe perioada unei crize, comunicatorii trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte7:

– Cu cât este mai mare aura de confidenţialitate percepută de mass-media, cu atât mai mari vor fi eforturile acesteia de a afla ceea ce este „interzis“.

– Minciunile, sau ceea ce este perceput ca minciună, vor fi considerate de către jurnalişti manifestări de cinism, idee ce va fi transpusă în materialele redactate de ei.

– Eforturile de a opri, chiar şi prin mijloace oneste, difuzarea informaţiilor despre un eveniment neplăcut pot amplifica intensitatea şi durata acestei prezentări.

– În general cea mai redusă mediatizare în cazul unei crize este atunci când există o slabă competiţie între mijloacele de informare; cea mai mare mediatizare este când competiţia există şi se doreşte exclusivitatea.

– Cu cât este mai mare competiţia, cu atât este mai probabil ca jurnaliştii să accepte informaţii neverificate, să facă greşeli şi să extindă baza cercetării informaţiilor.

– Relatarea completă a situaţiei de criză este mai atractivă pentru mass-media şi mai benefică pentru organizaţie decât cea tergiversată, situaţie care amplifică şi prelungeşte mediatizarea negativă.

Operarea unui centru de presă În timpul unei crize, mass-media preiau orice fel de informaţii, aflate din orice sursă,

astfel încât organizaţiile nu mai pot controla mesajele care ajung la mass-media. Acest amalgam de mesaje ce ajung la jurnalişti nu sunt întotdeauna cele mai corecte (provenite din surse oficiale sau neoficiale, bazate frecvent pe zvonuri). Pentru a evita crearea şi difuzarea unor informaţii incorecte, vagi sau doar parţial adevărate, organizaţia militară ar trebui să sprijine jurnaliştii în activitatea de documentare. În acest mod, se reduc efectele negative ale crizei, se creează ideea de transparenţă, de deschidere a organizaţiei către mediul în care operează8.

6 Cristina Coman, Relaţiile publice şi mass media, Bucureşti, Editura Polirom, 2004, p. 241. 7 Ibidem, p. 118. 8 Cristina Coman, Relaţiile publice. Principii şi strategii, pp. 144-146.

275

Pornind de la ideea că un centru de presă promovează o politică proactivă de informare publică9, se poate afima că acest centru este absolut necesar în timpul unei crize. Un alt argument pentru înfiinţarea unui centru de presă este acela că, din ratiuni de securitate pe timpul operatiilor şi chiar în etapa postconflict, nu este recomandabil să se ţină conferinţe de presă la sediul organizaţiei. Astfel că în acest caz se va căuta un loc temporar pentru a fi transformat în centru de presă pentru jurnalişti.

Centrul de presă are următoarea structură10: 1. Celulă de conducere a centrului de presă. Atunci când în componenţa centrului

de presă nu este inclus şi un purtător de cuvânt, şeful centrului îndeplineşte această funcţie. Această celulă coordonează întreaga activitate a centrului.

2. Departament de relaţii cu mass-media. Acesta funcţionează în mod similar cu un birou de presă, adică oferă jurnaliştilor răspunsuri, colectează cererile de interviu, semna-lează în timp util diferitele oportunităţi mediatice (briefinguri, conferinţe, declaraţii etc.).

3. Departament de producţie. Sarcina acestui departament este de a furniza informaţii jurnaliştilor, de a redacta materiale de genul: dosare de presă, ştiri, comunicate de presă.

4. Departamentul administrativ. Acesta este departamentul care se ocupă cu rezolvarea tuturor problemelor de logistică. Un centru de presă reprezintă varianta instituţionlă extinsă a unui birou de presă sau chiar replica unui department de comunicare, (în cazul organismelor internaţionale), o zonă de interfaţă, de servicii puse la dispoziţia media necontrolate, un spaţiu de lucru pentru relaţionişti şi jurnalişti.

Avem astfel de a face cu structuri temporare, înfiinţate pe durata unei acţiuni consistente (congrese, târguri, expoziţii internaţionale, summituri politice sau economice la nivel înalt), ca urmare a unei crize cu gestiune de durată a derulării (accidente de aviaţie, situaţii de urgenţă industriale sau biologice) sau cu structuri permanente, cu rol executiv, ale unor departamente de comunicare ale unor organizaţii internaţionale cu activitate sezonieră (ONU, P.S.C.E.).

În ambele variante ne gândim la: – proiectarea unor spaţii multifuncţionale sau dedicate în care presa poate

achiziţiona, procesa, distribui informaţii şi realiza produse publicistice complexe, în care este facilitat accesul la evenimente sau se creează evenimente, întâlnirea cu VIP-uri sau oficiali din stafful acestora.

– asigurarea cu mobilier şi aparatură, conexiuni de comunicare; – asigurarea cu personal de management, deservire, însoţire, tehnic; – asigurarea unor norme, proceduri şi guidelines pentru propriul personal şi

pentru jurnaliştii acreditaţi; – asigurarea serviciilor conexe (catering, copy center, transport); – asigurarea activităţilor de registration şi frontdesk; – producţie de materiale destinate jurnaliştilor sau VIP-urilor. George David consideră că „orice eveniment în viaţa unei organizaţii, care ar putea

interesa peste medie opinia publică, ar trebui să fie derulat prin înfiinţarea unui centru de presă“11, menţionând că de multe ori mai multe organizaţii colaborează pentru realizarea acestuia, mai ales în cazul evenimentelor internaţionale. Alături de acestea

9 George David, op.cit., p. 218. 10 Ibidem, pp. 219-221. 11 Ibidem, p. 219.

276

funcţionează centrele de presă permanente (ONU, UE, NATO) şi centrele de presă on-line12 cu particularităţile impuse de noile produse şi platforme web 2.0.

Rolul primordial al unei astfel de instituţii este cel de a facilita acţiunile jurnaliştilor de acoperire a evenimentului (suitei de evenimente) pentru care Centrul de presă a fost înfiinţat. Prin aceasta se asigură în subsidiar transparenţa, corecta informare a opiniei publice, câştigarea înţelegerii şi sprijinului acesteia şi contracararea informaţiilor distorsionate13.

Glenn Bowdin14 distinge 4 tipuri de acţiuni reprezentative pentru un centru de presă: – managementul general şi al actiunilor de informare; – oferirea de servicii şi facilităţi mass-media; – producţia de materiale pentru jurnalişti; – sprijin logistic. Înainte de punerea în operă a unui centru de presă temporar, aferent unui

eveniment, organizaţia (sau grupul de lucru constituit de organizaţii) va definitiva designul evenimentului în sine, va stabili politica şi strategia de comunicare dedicată itemilor evenimentului, bugetul, durata, informaţii necesare pentru proiectarea actiunilor ce se vor derula în centrul de presă. Se vor putea prevedea astfel necesarul de spaţii pe categorii de utilizatori: spaţii de producţie comune (dedicate), spaţii de lucru comune (dedicate), spaţii destinate personalului propriu, spaţii destinate operaţiilor logistice (depozitare, deservire, catering, odihnă), spaţii tehnice etc. Alte operaţii premergătoare deschiderii centrului vizează definitivarea calendarului şi lansarea call-urilor pentru presă, deschiderea procedurilor de acreditare. În funcţie de informaţiile primite din fişele de acreditare accreditation form se mai pot realiza modificări şi ajustări în documente şi în cererile operaţionale din teren.

Operarea unui centru de presă presupune într-o primă etapă operaţiuni specifice acreditării participanţilor, primirea acestora, înmânarea documentelor de identitate şi acces badge, a materialelor de background sau iniţiale, instruirea privind normele de acces, securitate, protecţia muncii, program orar, rutine de operare, luarea în primire a spaţiilor de lucru, a mobilierului sau elementelor tehnice după caz. Este o ocazie excelentă de cunoaştere reciprocă a componenţilor echipei centrului şi de testare a aparaturii şi capabilităţilor tehnice şi de comunicaţii.

Distingem mai multe tipuri de spaţii alocate presei într-un centru de presă: – zona propriu-zisă de lucru pentru presă, desk area, trebuie echipată cu mese

de lucru pentru câţi jurnalişti au fost acreditaţi plus o rezervă de 5 %. Se recomandă ca fiecare loc de lucru să aibe dimensiunea de 75/75 cm şi să fie dotat cu un scaun standard. Spaţiul dintre mese trebuie să permită circulaţia jurnaliştilor prin spatele scaunelor fără a depăşi 90 cm. Fiecare loc de lucru la mese va avea priză de 220 V alternativ şi un telefon internaţional cu conexiune separată pentru linie telefonică standard la care să poată fi cuplat modemul analogic al laptopurilor din dotarea jurnaliştilor pentru conectarea la Internet. Fiecare din aceste puncte de lucru va fi echipat şi cu linie telefonică internaţională şi cu o priză RJ11 pentru transmisii de pe laptop. Se pot aloca spaţii semiizolate fonic prin panouri cu înălţimea de cel puţin 1,5 m pentru agenţiile de presă şi posturile de radio şi TV.

12 Ibidem. 13 Ibidem. 14 Glenn Bowdin, Johnny Allen, William O'Toole, Rob Harris, Ian McDonnell, Events Management,

second edition, Elsevier, 2005, p. 298.

277

– zona comună de producţie compusă din: • sala principală de conferinţe de presă decorată cu elementele de

identitate vizuală specifice evenimentului, plante ornamentale, alte elemente simbolice (suporţii de steaguri, steaguri). Dintre echipamentele aferente enumerăm: 3 pupitre; scaune cu măsuţă de scris pentru cel puţin 75% din numărul jurnaliştilor acreditaţi. Sala va avea cel puţin 30 prize duble standard de curent alternativ, 220 V şi va fi prevăzută cu echipamentele necesare asigurării translaţiei simultane. La un număr de 200 de jurnalişti acreditaţi aceasta ar trebui să aibe minimum: ▪ 150 de locuri pentru jurnalişti; ▪ 20 de locuri pentru operatori TV şi alte 20 pentru fotografi; ▪ 3 pupitre conectate la instalaţia de sunet şi un microfon fix; ▪ o instalaţie de translaţie nesecurizată conform standardului IEC 914

pentru trei limbi; ▪ 50 seturi de căşti; ▪ minimum 4 microfoane fără fir manevrate de un personal

experimentat pentru a permite ziariştilor să pună întrebări; ▪ 10-15 puncte de distribuţie pentru engleză care să deservească

platformele şi alte poziţii rezervate camerelor pentru limba engleză. Alimentarea va fi selectabilă pe 4 nivele – prezidiu, franceză, engleză şi alte limbi; nivel de linie de 0 dBm pe XLR;

▪ podiumul trebuie să aibă o iluminare de 3.200 0K – 800 lucşi. • sălile de briefing de presă decorate similar dar echipate cu un singur

pupitru şi un număr redus la o treime de scaune. Sălile vor avea cel puţin 5 prize duble standard de curent alternativ, 220 V;

• sala pentru interviuri tv va include 4 fotolii, 1 masă rotundă 1m, 1 sofa, 2 prize de curent slab pentru linii IFB şi 3 suporţi de steaguri. Sala va fi antifonată, va avea aer condiţionat, cel puţin 5 prize standard duble de curent alternativ, 220V;

• sala de interviuri radio va include 4 fotolii, 2 mese tip banchet, o masă rotundă 1,2 m. Sala va fi antifonată, va avea aer condiţionat, cel puţin 5 prize standard duble de curent alternativ, 220 V şi 4 prize duble de curent slab. Încăperea va avea o compartimentare pentru cabina tehnică, dimen-siunile 3x4m, cu geam şi masă pentru pupitrul şi aparatura regiei tehnice;

• 1-2 cabine de editare radio. Pot fi construcţii temporare din lemn pentru 2 persoane; cu dimensiuni: 3x3x2 m; antifonate, insonorizate (nivel de atenuare zgomote de 30-35 dB), mochetate, cu uşă şi geam; având ca mobilier în dotare: 1 masă lucru; 2 scaune de lucru. Cabinele vor avea câte 5 prize standard duble de curent alternativ, 220 V şi câte două prize duble de curenţi joşi.

– zona dedicată de producţie, de regulă de tip kiosk, dispusă, de regulă, în afara incintei, personalizată cu elementele de identitate ale postului, folosită mai ales de radiodifuzorii de TV pentru dezbateri, discuţii, interviuri cu specialişti sau comentatori.

– alte spaţii destinate jurnaliştilor: • zonă de parcare pentru care de reportaj (OB) şi care transmisie pe satelit

(SNG) în spatele clădirii;

278

• spaţii de interacţiune cu presa (frontdesk). Mobilierul va include: 6 scaune (tabureţi); 5 mese de lucru; 1 cuier. Zona va avea cel puţin 5 prize duble standard de curent alternativ, 220 V şi 6 prize duble de curenţi slabi. În vecinătatea acestui spaţiu vor fi puse la dispoziţie pentru utilizare faxuri şi copiatoare de mare viteză. De asemenea, pentru a oferi sprijin tehnic, în apropierea zonei de lucru se va stabili un centru telecom.

Centrul Media va fi operaţional 24 de ore din 24 începând cu trei-cinci zile înainte de începerea evenimenului. Biroul de acreditare va fi operaţional între orele 09.00-19.00, cu două zile înainte de începerea evenimentului, urmând ca pe durata evenimentului să funcţioneze între orele 06.00-21.00.

Din toate aceste aspecte legate de proiectarea spaţiilor şi a utilităţilor pentru jurnalişti dintr-un centru de presă reiese importanţa acţiunii de planificare coerentă şi din timp a tuturor operaţiilor, de la identificarea şi modelarea, dotarea spaţiilor, la cele complexe de contractare a serviciilor tehnice sofisticate precum transmisiile C.C.TV sau releu. De modul în care zona serviciilor pentru presă este funcţională depinde succesul unui eveniment, cantitatea şi calitatea operaţiilor media (media ops.), realizarea obiectivelor de comunicare stabilite pentru eveniment. Centrul de presă este nucleul acţiunii de comunicare într-un eveniment complex, instanţa specializată pentru interacţiuni, producţie şi distribuţie, o structură specializată de RP cu atribuţii-cheie în stabilirea şi menţinerea relaţiilor cu jurnaliştii şi acoperirea cerinţelor acestora.

Putem spune ca presa organizaţională poate fi un instrument foarte puternic şi credibil în relaţiile publice, în cazul în care aceasta îşi dezvoltă anumite calităţi care să poată face faţă provocărilor unei crize, deşi trebuie să recunoaştem că rolul ei rămâne limitat după declanşarea unei situaţii de criză, fiind însă major în periada de precriză.

BIBLIOGRAFIE 1. Bowdin, Glenn, Allen, Johnny, O’Toole, William, Harris, Rob, Mcdonnell, Ian,

Events Management, Second edition, Elsevier, 2005. 2. Coman, Cristina, Relaţiile publice şi mass media, Iaşi, Editura Polirom, 2004. 3. Cutlip, S., Center, A., Broom, G., Effective Public Relations, New Jersey

Prentice Hall, 1994. 4. David, George, Tehnici de relaţii publice. Comunicarea cu mass media, Iaşi,

Editura Polirom, 2008. 5. D’Humieres, Patrick, Management de la communication d’entreprise, Paris,

Eyrolles, 1993. 6. Fearn-Banks, Kathleen, Crisis Communications. A Casebook Approach,

Mahwah, New Jersey, London, Lawrence Erlbaum Associates, 1996. 7. Newsom, Doug, Turk, Vanslyke, Judy, Kruckeberg, Dean, Totul despre

relaţiile publice, Iaşi, Editura Polirom, 2003. 8. Wilcox, Dennis L., Glen, Cameron T., Ault, Phillip H., Agee, Warren K., Public

Relations: Strategies and Tactics, 8th edition, New York, Pearson, 2005.

279

IMPLICAŢII ALE ACŢIUNILOR FORŢELOR DE COALIŢIE ŞI ALE ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE ASUPRA POPULAŢIEI CIVILE

DIN ZONELE DE CONFLICT

În contextul noilor riscuri şi ameninţări la adresa securităţii umane, în general şi

a celei individuale, în special, atât organismele internaţionale cu vocaţie de securitate, cât şi forţele de coaliţie care acţionează în zonele de conflict se implică permanent în menţinerea şi consolidarea unui cadru de securitate care să asigure populaţiei civile din zonele de conflict starea de siguranţă şi premisele de normalitate necesare vieţii. Organismele internaţionale generatoare de securitate se află într-o permanentă competiţie cu apariţia noilor ameninţări asimetrice la adresa mediului de securitate internaţional.

Cuvinte-cheie: reconstrucţie, organisme generatoare de securitate, operaţii de

stabilizare

Incursiune în ideea de reconstrucție postconflict Reconstrucţia postconflict este caracterizată prin „dilema de oportunitate“ care

reprezintă identificarea echilibrului dintre efortul militar şi cel social. Eforturile sociale sunt inutile în absenţa unor condiţii minime de securitate și din acest motiv, primele progrese trebuie realizate din punct de vedere militar.

Securizarea zonei presupune, în primul rând, securizarea activității sociale fiind de preferat, aşa cum sublinia marele analist şi diplomat american Henry Kissinger, să deţii controlul a 75 % din teritoriu şi 100 % din populaţie, decât a 75 % din populație şi 100 % din teritoriu1. Odată ce trupele au ajuns într-o regiune, acestea trebuie să rămână acolo pe durata întregului proces de consolidare a păcii și a stabilizării. În caz contrar, grupurile infracţionale se vor reîntoarce pentru a oprima populaţia şi a genera o neîncredere sporită în instituția statului.

Cooperarea internaţională este o condiţie favorizantă, şi de multe ori, vital necesară, care trebuie să se concretizeze în efortul de consolidare a structurilor din zonă, efort sprijinit de diferite agenţii internaţionale, guvernamentale şi neguvernamentale. Din păcate, aşa cum a rezultat din practică, acţiunile unor agenţii nu vizează întotdeauna aceleaşi interese și, de aceea, este esenţial ca activităţile agenţiilor locale (ale țării gazdă) sau de stat (ale coaliției) să se coordoneze cu cele ale agenţiilor internaţionale.

Menţinerea sprijinului politic şi economic internaţional pentru procesul de consolidare şi reconstrucţie este, evident, deosebit de important. Acest fapt este întărit de două exemple deosebit de importante, războiul din Vietnam pentru americani şi cel din Afganistan pentru sovietici, pentru că în ambele exemple, chiar dacă s-au produs în perioade de timp şi la scări diferite, retragerea militară s-a impus datorită faptului că s-a pierdut sprijinul populaţiei atât al celei autohtone, cât și pe al celei din propria țară.

Percepţia ostilă generează neîncredere în bunele intenţii ale noilor autorităţi, făcând dificilă misiunea de reconstrucţie. Practic, reconstrucţia trebuie începută cu câştigarea şi menţinerea încrederii populaţiei şi, pe această bază, continuarea celorlalte eforturi de restabilire a tuturor mecanismelor necesare funcţionării normale a comunităţii (regiunii, statului).

1 Henry Kissinger, Diplomacy, New York, Simon & Shuster Papaerbacks, Rockfeller Center, 1994, p. 95.

280

Războiul împotriva terorismului va fi un război de lungă durată, iar mobilizarea pentru a câştiga acest război presupune crearea structurilor transformaţionale, modelate după cerințele tipului de acțiune, care să continue lupta şi să ajute la obţinerea victoriei finale2.

La nivel politico-militar este necesară stabilirea şi respectarea unor standarde internaţionale de acțiune care scot în evidență faptul că statele dispun de drepturi referitoare la suveranitatea lor dar, în acelaşi timp, au și responsabilităţi pe l inia combaterii terorismului. Comunitatea internaţională a dezvoltat un set de obligaţii internaţionale pe linia combaterii terorismului. Printre acestea, amintim Rezoluţia nr. 1.373 a Consiliului de Securitate ONU, care impune obligaţii comune tuturor statelor în vederea suprimării şi prevenirii actelor de finanţare a activităţilor teroriste, îmbunătăţirea controlului graniţelor, accentuarea schimbului de informaţii şi a cooperării pe teme juridice, eliminarea posibilităţilor de recrutare a noilor terorişti şi blocarea/interzicerea accesului acestora la „sanctuarele“ de influență și putere3.

Întărirea coaliţiei şi a parteneriatelor, proces provocat de evenimentele din 11 septembrie 2001, a determinat ca majoritatea eforturilor depuse în lupta contra organizaţiei teroriste Al-Qaeda, dar şi împotriva altor organizaţii teroriste, să fie mai eficiente, dar încă insuficiente, atât pe plan regional cât și global.

În urma aceloraşi tragice evenimente, au apărut modificări ale structurilor de combatere a terorismului şi s-au stabilit noi colaborări interagenţii, noi priorităţi naţionale și internaționale şi s-au realizat transformări guvernamentale pentru a se îndeplini aceste priorităţi. Spre exemplu, în SUA s-a creat Departamentul Securităţii Interne și astfel 22 de entităţi federale au intrat în autoritatea acestui departament, care joacă un rol vital în prevenirea atacurilor teroriste din interiorul graniţelor SUA, reducerea vulnerabilităţii SUA faţă de actele de terorism, reducerea la minim a daunelor şi favorizarea recuperării rapide, în eventualitatea nefericită a producerii unui atac terorist.4

Pentru a ne putea pregăti mai bine pentru lupta „de generaţii“ împotriva terorismului şi a ideologiilor extremiste, care alimentează acţiunile teroriste, este necesară crearea unor comunități a profesioniştilor în combaterea terorismului, care să perfecţioneze programe sistematice de pregătire în domeniile legate de combaterea terorismului, cum ar fi crearea unor centre de informații la nivelul comunității europene, prin elaborarea unor studii aprofundate despre fenomenul terorist sau prin politici bancare la nivel mondial etc.

Implicarea agențiilor internaționale în operații de stabilizare și

reconstrucție Conflictele din Balcani, Irak, dar mai ales din Afganistan au arătat că este absolut

necesar ca agenţiile guvernamentale şi partenerii de alianţă sau de coaliţie să-şi perfecţioneze planurile necesare pentru a respinge atacurile teroriste îndreptate împotriva intereselor naţionale, de alianţă sau de coaliţie, atât pe teritoriul naţional, cât şi în alte zone de interes.

Organizaţiile internaţionale sunt acele organizaţii ale căror obiective şi arie de manifestare au caracter internaţional. Există două tipuri de organizaţii internaţionale: organizaţii interguvernamentale, cele ai căror membri sunt statele sau alte organizaţii

2 National Strategy for Combating Terrorism, Washington D.C., september 2006, http://hosted.ap.org/ specials/interactives/wdc/documents/wh_terror060905.pdf (accesat în iunie 2009).

3 http://www.fas.org/irp/offdocs/nspd-44.html (accesat iunie 2009). 4 National Strategy for Combating Terrorism, Washington D.C., september 2006, http://hosted.ap.org/

specials/interactives/wdc/documents/wh_terror060905.pdf (accesat în iunie 2009).

281

internaţionale şi organizaţii nonguvernamentale, ai căror membri sunt persoane particulare sau anumite grupuri de persoane ori instituţii private5.

Cooperarea în cadrul acestora, acoperă domeniul unor probleme globale: schimburi economice, apărare, dezarmare şi controlul armamentului, dezvoltare economică, agricultură, sănătate, drepturile omului, artă şi cultură, combaterea traficului şi consumului ilegal de droguri, turism, piaţa muncii, drepturile femeilor, educaţie, activitatea financiară, protecţia mediului, criminalitatea, ajutor umanitar, gestionarea crizelor, telecomunicaţii, ştiinţă, fenomenul globalizării, imigraţia şi fluxul de refugiaţi şi încă multe altele.

În prezent, mai mult de 96 % din totalul organizaţiilor internaţionale sunt nonguvernamentale dar celelalte aproximativ 4 % sunt mult mai importante, deoarece sunt interguvernamentale iar membrii lor sunt statele6.

Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) este o organizaţie interguvernamentală cu vocaţie universală, care urmăreşte atingerea unor scopuri şi obiective multiple, dintre care cea mai importantă este aceea de a menţine pacea şi securitatea internaţională. ONU stabileşte măsuri colective pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau a altor violări ale păcii urmărind, prin mijloace paşnice, în conformitate cu principiile justiţiei şi ale dreptului internaţional, aplanarea sau rezolvarea diferendelor sau situaţiilor pe plan internaţional care ar putea duce la o violare a păcii.

Ca urmare a interdicţiei de a se recurge la forţă sau la ameninţarea cu forţa, războiul de agresiune nu numai că nu este permis, ci constituie o crimă împotriva păcii. Sunt cazuri însă când, potrivit Cartei Națiunilor Unite, se poate recurge la forţă, şi anume pe baza unei decizii a Consiliului de Securitate, apelând la mecanismul prevăzut de Cartă în vederea reprimării actelor de agresiune, precum şi în exercitarea dreptului legitim la autoapărare individuală sau colectivă a statelor împotriva unui atac armat7.

Alianţa Atlanticului de Nord (NATO) a fost întemeiată pe baza unui tratat la care statele au aderat în mod liber, după dezbatere publică şi ratificare de către parlamentele naţionale, tratat care precizează drepturile acestor state, precum şi obligaţiile lor inter-naţionale, conform Cartei ONU. Ţările membre sunt angajate să împartă atât riscurile şi responsabilităţile, cât şi avantajele ce decurg din securitatea colectivă şi să nu încheie nicio înţelegere internaţională care să fie incompatibilă cu Tratatul.

Schimbările spectaculoase survenite în Europa Centrală şi de Est, după 1990, care au marcat sfârşitul Războiului Rece, au modificat situaţia politică pe continent şi au schimbat fundamental imperativele de securitate ale membrilor Alianţei.

Evenimentele ulterioare au dovedit că pericolele şi ameninţările la adresa păcii şi a stabilităţii se menţin. În urma hotărârilor luate de către şefii de stat şi de guverne ai ţărilor Alianţei în cadrul reuniunilor la vârf de la Londra (iulie 1990), Roma (noiembrie 1991), Bruxelles (ianuarie 1994), Madrid (iulie 1997) şi Washington (aprilie 1999), Alianţa Atlanticului de Nord şi-a adaptat strategia globală în raport cu schimbările produse în contextul strategic şi politic8, iar mai recent, în anul în care s-a încheiat, s-a adoptat un nou concept strategic (Lisabona 2010), care dezvoltă direcțiile de acțiune pentru menținerea unui climat de pace global.

5 Yearbook of Organizations 1996/1997, vol. I, p. 16. 6 Ibidem. 7 Pamela Aall, LTC Daniel Miltenberger, Thomas Weiss, Guide to IGOs, NGOs and the Military in

peace and relief operations, US Institute of Peace Press, WDC, 2000, p. 15. 8 http://www.nato.int/docu/review/2006/issue3/romanian/interview.html, (accesat iulie 2009).

282

Trei sunt domeniile de activitate cărora li s-a acordat o atenţie deosebită şi anume: cadrul politic instituţional creat pentru a favoriza aprofundarea relaţiilor între NATO şi partenerii de cooperare din Europa Centrală şi de Est, dezvoltarea cooperării în domeniul militar şi, în final, rolul NATO în gestionarea crizelor şi în menţinerea păcii.

În ultimele două decenii s-a constatat apariţia unor riscuri complexe pentru pacea şi securitatea euroatlantică, riscuri legate de noile politici de oprimare socială, de conflictele etnice, de marasmul economic (poate chiar de criza economică mondială), de prăbuşirea ordinii politice şi de proliferarea armelor de distrugere în masă.

NATO se implică în prezent în ceea ce presupune procesul de stabilizare şi reconstrucţie al Afganistanului, cu toate că restricţiile şi limitările impuse de statele membre cu privire la cantitatea, calitatea şi misiunile trupelor dislocate sunt în mare măsură peste capacitatea comandanţilor de a le accepta.

Atacurile teroriste din Anglia, Irak, Turcia şi din alte ţări, evenimentele de la 11 septembrie 2001 precum și masacrul din şcoala din Beslan sunt exemple cu valoare de argument ale faptului că lupta împotriva terorismului a fost și este o temă prioritară pe agenda Alianţei Nord-Atlantice. Terorismul nu s-a situat întotdeauna pe o poziţie atât de proeminentă printre lucrurile de care s-a preocupat NATO. Chiar şi atunci când Concepţia Strategică din 1999, documentul care identifica provocările cărora NATO trebuia să le facă faţă şi căile de abordare a acestora, recunoştea terorismul drept o nouă ameninţare în era post-Război Rece, aliaţii au acordat prea puţină atenţie la nivel colectiv acestui aspect până la producerea evenimentelor din 11 septembrie 2001. Existau puţine discuţii politice despre natura şi cauzele terorismului sau despre implicaţiile terorismului asupra concepţiilor, politicilor, structurilor şi a capabilităţilor Alianţei. Totuşi, după această dată, aproape toate aspectele activităţii NATO au fost reconsiderate în lumina ameninţării pe care o constituie terorismul la adresa securității cetăţenilor şi a forţelor Coaliției.

Reacţia NATO la atacurile împotriva Statelor Unite a fost imediată şi hotărâtă. În decurs de 24 de ore de la producerea atacurilor, aliaţii au invocat Articolul 5 al Tratatului de la Washington, clauza apărării colective, pentru prima dată în istoria NATO. La scurt timp după aceea, răspunzând solicitării SUA, au fost convenite câteva măsuri iniţiale de sprijin. Acestea au inclus un schimb sporit de informaţii privind terorismul, acordarea asistenţei aliaţilor şi altor state care făceau obiectul unor ameninţări teroriste sporite ca urmare a sprijinului pe care îl ofereau campaniei antiteroriste, asigurarea unei securităţi sporite a obiectivelor de pe teritoriul statelor NATO, aprobări generale de survol pentru zborurile militare conexe operaţiilor împotriva terorismului, accesul la porturi şi aeroporturi în cadrul acestor operaţii, dislocarea forţelor navale ale NATO în Marea Mediterană şi dislocarea aeronavelor dotate cu sisteme aeropurtate de avertizare şi control (AWACS) în Statele Unite (pentru detalii privind sprijinul iniţial al NATO, vezi Aiding America în ediţia de iarnă 2001 a Revistei NATO). De atunci, pe baza impulsului şi a coordonării politice oferite de Summiturile NATO de la Praga în 2002 şi Istanbul în 2004, Alianţa a urmărit să aducă o contribuţie cu adevărat substanţială la lupta comunităţii internaţionale împotriva terorismului. În acest scop, NATO a luat în considerare terorismul în cadrul dezvoltării politicilor, concepţiilor, capabilităţilor şi a parteneriatelor sale.

283

Politica Alianței Începând cu 2001, Alianţa a dezvoltat o politică articulată şi adecvată privind

terorismul. Această politică, enunţată în declaraţiile summit-urilor şi a ministerialelor, precum şi în deciziile Consiliului Nord-Atlantic, combină condamnarea hotărâtă a tuturor formelor de terorism, angajamentul pentru unitate şi solidaritate în faţa acestei ameninţări şi determinarea de a combate terorismul atât timp cât acest lucru va fi necesar. Având în vedere că teroriştii urmăresc să distrugă valorile împărtăşite de parteneri care se află la baza Alianţei, menţinerea unităţii şi a solidarităţii este vitală în lupta împotriva terorismului.

Contribuţia NATO la această încleştare, care va fi în mod evident lungă şi dificilă, reflectă avantajele comparative ale Alianţei şi se construieşte pe expertiza existentă. În acelaşi timp, având în vedere natura multidimensională a ameninţării, cooperarea cu ţările partenere şi alte organizaţii internaţionale reprezintă un aspect cheie al abordării terorismului de către NATO. În prezent, terorismul este o temă care se află permanent atât pe agenda Consiliului Nord-Atlantic, cât şi pe cea a Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic. Consultările pe tema terorismului desfăşurate între aliaţi şi parteneri şi cu alte organizaţii promovează evaluări comune, contribuind astfel la oferirea unui răspuns internaţional comun în lupta împotriva terorismului.

Concepţii şi doctrine Aproape toate concepţiile şi doctrinele Alianţei au fost revizuite în lumina

ameninţării terorismului. Cel mai important document al Alianţei în această privinţă este Concepţia Militară de Apărare împotriva Terorismului a NATO, convenită la Summit-ul de la Praga. Odată cu aprobarea Concepţiei Militare, apărarea împotriva terorismului a devenit parte integrantă a misiunilor Forţelor Aliate. Concepţia Militară stabileşte contribuţia potenţială a forţelor militare ale Alianţei în acest context şi le permite acestora să se pregătească pentru îndeplinirea rolului lor operaţional. În mod corespunzător, apărarea împotriva terorismului include activităţi desfăşurate de forţele militare pe baza deciziilor Consiliului Nord-Atlantic pentru a contribui la descurajarea şi dezorganizarea, precum şi la apărarea şi protecţia împotriva atacurilor teroriste sau a ameninţărilor cu atacuri executate din exterior îndreptate împotriva populaţiei, teritoriului, infrastructurii şi forţelor, inclusiv prin acţiuni împotriva teroriştilor şi a celor care îi sprijină. La cerere, forţele militare vor oferi de asemenea asistenţă autorităţilor naţionale pentru a face faţă consecinţelor atacurilor teroriste, în special atunci când astfel de atacuri implică arme chimice, biologice, radiologice şi/sau nucleare (C.B.R.N.).

Spre deosebire de ipoteza din trecut conform căreia nu era probabil ca NATO să acţioneze în afara spaţiului euroatlantic, în viziunea Concepţiei Militare forţele ar putea fi dislocate oriunde şi oricând va fi necesar, pe baza unei decizii a Consiliului Nord Atlantic. Aceasta prevede de asemenea posibilitatea acţiunii militare a NATO, la cererea sau cu autorizarea Consiliului de Securitate al ONU, în sprijin sau ca parte a efortului comunităţii internaţionale, inclusiv în cadrul operaţiilor de răspuns în cazul producerii crizelor. Între timp, au fost revizuite sau elaborate alte concepţii militare, doctrine şi planuri, conform acestei Concepţii Militare (pentru mai multe informaţii despre Concepţia Militară de Apărare împotriva Terorismului a NATO vezi Concepţia Militară de Apărare împotriva Terorismului).

284

Capabilităţile Aliaţii au întreprins de asemenea o serie de măsuri pentru creşterea capabilităţilor

lor militare de combatere a terorismului. Câteva iniţiative deosebit de importante, inclusiv cele privind laboratorul analitic nuclear, chimic şi biologic (N.B.C.) dislocabil, echipa de răspuns în cazul producerii evenimentelor N.B.C., centrul virtual de excelenţă pentru apărarea împotriva armelor N.B.C., rezerva NATO pentru apărarea biologică şi chimică şi sistemul de supraveghere a bolilor, sunt dezvoltate pentru a îmbunătăţi apărarea NATO împotriva armelor N.B.C. În plus, a fost înfiinţat un batalion NATO de apărare C.B.R.N. pentru a asigura răspunsul adecvat şi gestionarea consecinţelor folosirii armelor de distrugere în masă, în special asupra forţelor dislocate (pentru mai multe detalii despre acest batalion, vezi Întărirea capabilităţilor C.B.R.N. ale NATO, în Revista NATO).

Conferinţa Directorilor Naţionali pentru Armamente a NATO a avut de asemenea un program de lucru ambiţios pentru apărarea împotriva terorismului, care includea: protecţia aeronavelor de mari dimensiuni împotriva sistemelor de apărare antiaeriană portabile, aşa-numitele MANPADS; protecţia navelor şi a porturilor; protecţia elicopterelor; neutralizarea dispozitivelor explozibile artizanale; detectarea, protecţia împotriva şi neutralizarea armelor de distrugere în masă; noi tehnologii pentru asigurarea informaţiilor, recunoaşterea, supravegherea şi descoperirea ţintelor relevante în domeniul terorismului; dispunerea dispozitivelor explozibile şi protecţia elementelor sensibile de infrastructură şi construcţii cum ar fi conductele şi centralele nucleare.

În sens mai larg, eforturile NATO de transformare mai eficientă a capabilităţilor sale militare pentru a-şi putea îndeplini întreaga gamă de misiuni contribuie de asemenea la întărirea răspunsului Alianţei împotriva terorismului. Acest lucru este demonstrat în special de înfiinţarea Forţei de Răspuns a NATO şi a noii Structuri de Comandă, precum şi de asumarea Angajamentelor de la Praga privind Capabilităţile.

O altă capabilitate importantă în combaterea terorismului o reprezintă informaţiile eficiente. Aceasta contribuie la asigurarea unei înţelegeri comune privind ameninţările şi la pregătirea răspunsurilor corespunzătoare pentru acestea. De aceea, ridicarea nivelului schimbului de informaţii între aliaţi şi parteneri a reprezentat continuu o înaltă prioritate în cadrul Alianţei.

A fost creată o Unitate de Informaţii privind Ameninţările Teroriste pentru a îmbunătăţi schimbul de informaţii şi analizele în domeniul terorismului. Unitatea utilizează informaţiile civile şi militare, furnizate atât de aliaţi, cât şi de parteneri, pentru a oferi evaluări Consiliului Nord-Atlantic şi personalului NATO. În plus, se desfăşoară o analiză a structurilor de informaţii ale Alianţei. Foarte importantă a rămas definirea mai clară a categoriilor de informaţii care ar putea fi schimbate în modul cel mai util între toţi aliaţii. De o mare sensibilitate, informaţiile operaţionale – categoria pe care serviciile de informaţii sunt cel mai reticente să o împărtăşească – sunt probabil mai puţin relevante pentru atingerea scopurilor Alianţei decât evaluările şi analizele de natură strategică sporită.

Gestionarea consecinţelor Aliaţii şi partenerii acţionează împreună în vederea îmbunătăţirii pregătirii

împotriva posibilelor atacuri teroriste. A rămas actuală îngrijorarea deosebită generată de posibilitatea producerii unei avarii catastrofale produse de un atac cu agenţi chimici, nucleari sau radiologici împotriva populaţiei civile. S-a elaborat un set de „standarde minime şi linii directoare neobligatorii pentru cei care asigură primul răspuns privind planificarea, instruirea, procedurile şi echipamentul destinat incidentelor C.B.R.N.“, iar câteva iniţiative au fost implementate pentru a proteja infrastructurile civile de importanţă

285

deosebită. Această activitate este parţial de natură conceptuală şi parţial o chestiune de a identifica şi exersa utilizarea capabilităţilor pe care aliaţii şi partenerii le au la dispoziţie pentru a răspunde în cazul producerii unor astfel de atacuri, de exemplu, prin intermediul Centrul Euroatlantic de Coordonare a Răspunsului în Cazul Producerii Dezastrelor (E.A.D.R.C.) şi eventual prin folosirea mijloacelor de apărare C.B.R.N. ale Alianţei.

Implicaţiile eşecului descurajării şi al prevenirii trebuie de asemenea analizate cu atenţie. Aici, trebuie acordată atenţia cuvenită planificării vizând apariţia situaţiilor neprevăzute pentru a putea răspunde formelor severe de distrugere rezultate în urma atacurilor teroriste, în special a celor executate cu arme de distrugere în masă. În acest context, o cooperare civili-militari sporită în domeniul gestionării consecinţelor şi al pregătirii ar putea contribui la asigurarea unui răspuns mai eficient.

Operaţiile Operaţiile NATO au demonstrat, direct sau indirect, pregătirea şi hotărârea Alianţei

de a acţiona decisiv împotriva ameninţării terorismului. Au fost operaţionalizate politici, concepţii şi capabilităţi. Expertiza şi mijloacele cheie ale Alianţei – structura sa militară integrată, înalta capacitate de planificare operaţională şi procedurile pentru solicitarea unei game largi de capabilităţi şi mijloace militare nord-americane şi europene – îi permit acesteia să desfăşoare un spectru complet de operaţii militare multinaţionale semnificative, inclusiv operaţii relevante pentru lupta împotriva terorismului.

Operaţia Active Endeavour, operaţia contrateroristă a NATO în Marea Mediterană, demonstrează evident hotărârea şi abilitatea Alianţei de a răspunde terorismului. Lansată în octombrie 2001 în contextul invocării Articolului 5 al Tratatului de la Washington, aceasta a început cu patrularea părţii estice a Mediteranei şi monitorizarea transportului naval. Apoi operaţia a fost extinsă pentru a include escortarea vaselor civile prin Strâmtoarea Gibraltar şi abordarea navelor suspecte, iar raza sa geografică s-a mărit în continuare, cuprinzând întreaga Mare Mediterană. Operaţia Active Endeavour se bucură din ce în ce mai mult de atenţia partenerilor NATO, fiind încheiate acorduri cu Rusia şi Ucraina pentru acordarea sprijinului acestei operaţii de către acestea. De asemenea, se desfăşoară negocieri cu un număr de ţări mediteraneene privind modul în care acestea ar putea sprijini operaţia. Sprijinul practic este de asemenea oferit tuturor ţărilor aliate care găzduiesc întâlniri şi evenimente de mare vizibilitate. Acest fel de operaţii a început imediat după 11 septembrie cu Operaţia Eagle Assist, care a furnizat Statelor Unite sprijinul de avertizare timpurie prin mijloace aeropurtate între octombrie 2001 şi mai 2002. Apoi, un sprijin similar a fost acordat întâlnirilor la nivel înalt cum ar fi Summiturile UE şi NATO şi Jocurile Olimpice de la Atena, unde, pe lângă sprijinul de avertizare timpurile prin mijloace aeropurtate, au fost dislocate elemente ale batalionului de apărare C.B.R.N. al NATO. Operaţiile conduse de NATO în Afganistan şi Balcanii de Vest ajută la prevenirea încercărilor teroriştilor şi grupurilor extremiste de a submina eforturile de instaurare a păcii şi stabilităţii. Forţa Internaţională de Asistenţă de Securitate (I.S.A.F.) condusă de NATO în Afganistan a sprijinit, printre altele, procesul alegerilor prezidenţiale şi parlamentare, contribuind astfel la asigurarea certitudinii că Procesul Bonn, programul de stabilizare al acestei ţări sprijinit la nivel internaţional, nu este abătut de la cursul său de către terorişti şi grupurile extremiste. În Kosovo, KFOR continuă să colecteze informaţii asupra grupurilor teroriste şi extremiste pentru a le restrânge libertatea de mişcare, inclusiv prin monitorizarea frontierelor şi graniţelor provinciei. În Bosnia-Herţegovina, comandamentul NATO menţinut la Sarajevo şi-a păstrat capacitatea de a sprijini activităţile contra-teroriste în timp ce asigura protecţia

286

forţelor. Comandamentele NATO din Skopje, capitala fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, şi Tirana, capitala Albaniei, furnizau consilierea autorităţilor locale în domeniul reformei apărării şi al operaţiilor de interdicţie la frontieră, contribuind astfel la întărirea capabilităţilor contra-teroriste proprii ale acestor ţări.

Cooperarea internaţională Angajamentul NATO de a acţiona împreună cu partenerii şi alte organizaţii

internaţionale împotriva terorismului este evidenţiat de o serie de iniţiative şi măsuri concrete. Carta fondatoare a Consiliului NATO – Rusia, creat în mai 2002, a identificat terorismul drept un domeniu cheie al consultărilor şi cooperării practice dintre NATO şi Rusia, iar un Plan de Acţiune împotriva Terorismului a fost convenit în decembrie 2004. Lupta împotriva terorismului este de asemenea o dimensiune importantă a dialogului intensificat al NATO cu Ucraina. Planul de Acţiune al Parteneriatului împotriva Terorismului, convenit în noiembrie 2002, oferă un cadru pentru cooperarea NATO în acest domeniu cu toţi partenerii săi (Working with Partners to fight terrorism în ediţia de primăvară 2003 a NATO Review).

În Afganistan, Alianţa a jucat un rol esenţial pentru a aduce cooperarea cu Naţiunile Unite la un nou nivel. În acelaşi timp, se întăresc relaţiile cu Comitetul pentru Contraterorism al ONU şi cu anumite agenţii ale Naţiunilor Unite. Consultările şi schimbul de informaţii privind terorismul şi proliferarea WDM cu Uniunea Europeană se desfăşoară într-o manieră activă. Consultări obişnuite cu OSCE sunt de asemenea în curs de derulare, în special în privinţa MANPADS, aspectelor economice ale terorismului şi aspectelor controlului frontierelor. În plus, NATO acţionează împreună cu EUROCONTROL, Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile şi Asociaţia Internaţională a Transporturilor Aeriene în vederea îmbunătăţirii coordonării civili-militari în domeniul controlului traficului aerian. Producerea în continuare a actelor teroriste reaminteşte permanent faptul că mai sunt multe de făcut pentru a elimina acest flagel. Prin dimensiunea trans-atlantică de o importanţă crucială, precum şi prin parteneriate şi o expertiză unică, Alianţa poate şi trebuie să aducă pe termen lung o contribuţie semnificativă la această luptă. Şefii de state şi guverne au elaborat o agendă îndeajuns de solicitantă pentru NATO în acest sens. Trebuie acum să ne asigurăm că aceasta este implementată cu adevărat pe deplin.

Uniunea Europeană Dezvoltări de nivel strategic Evenimentele dramatice de la 11 septembrie 2001 au determinat o schimbare de

paradigmă la nivelul Uniunii Europene în abordarea ameninţărilor la adresa securităţii europene, materializate în redimensionarea şi configurarea politicilor în materie.

Primul demers în această direcţie s-a concretizat în adoptarea, de către Consiliul European – structură care defineşte liniile directoare politice generale ale UE – a unui „Plan de acţiune antiteroristă“, ale cărui prevederi au fost transpuse, ulterior, în instrumente legislative, implementate la nivelul tuturor statelor membre. Documentul de bază în domeniul luptei împotriva terorismului la nivel comunitar – Decizia-cadru 2002/475/JAI privind combaterea terorismului – a fost adoptat în iunie 2002, pentru a asigura caracterul integrat al abordării infracţiunilor teroriste la nivelul UE. Este de menţionat faptul că anterior acestei decizii, doar şase state membre UE aveau în legislaţia naţională prevederi care să incrimineze infracţiunea de terorism. În anul 2003, Strategia de Securitate a UE „O Europă sigură într-o lume mai bună“ a inclus

287

terorismul printre ameninţările la adresa securităţii europene, alături de proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele regionale, statele sărace, neguvernabile şi crima organizată.

Dinamica terorismului a determinat adoptarea, în anul 2005, a unei Strategii UE privind combaterea terorismului, structurată pe patru piloni – Prevenire, Protecţie, Monitorizare şi Răspuns.

Primul pilon îşi propune să abordeze fundamentele insecurităţii şi factorii care contribuie la apariţia terorismului, dar paşii care vizează creşterea securităţii trebuie întreprinşi fără prejudicierea drepturilor şi a libertăţilor individului, a deschiderii şi toleranţei din societăţile europene. Mai mult, acţiunile UE se referă şi la consolidarea normelor bunei guvernări atât în cadrul Uniunii, cât şi în afara acesteia.

Al doilea pilon al Strategiei vizează protejarea cetăţenilor şi a infrastructurii, prin introducerea, la nivel comunitar, a: Sistemului Informatic privind Vizele (VIS) şi a Sistemului Informatic Schengen de a doua generaţie (SIS II), implementarea unor standarde comune agreate, referitoare la aviaţia civilă şi securitatea portuară şi maritimă, respectiv crearea unui program european pentru protejarea infrastructurilor critice.

Ce-al treilea pilon vizează urmărirea şi investigarea activităţilor teroriştilor, atât la nivel comunitar, cât şi pe plan internaţional. Un element esenţial este împiedicarea 2/8 a planificării, deplasării şi comunicării teroriştilor şi dezmembrarea reţelelor teroriste prin eliminarea posibilităţilor de obţinere de fonduri financiare şi materiale operaţionale. Scopul final este aducerea teroriştilor în faţa justiţiei.

Cel de-al patrulea pilon include măsuri destinate diminuării consecinţelor unui atac terorist, prin îmbunătăţirea capacităţii de răspuns, atât a cetăţenilor, cât şi a autorităţilor.

Subsecvent Strategiei enunţate şi derivând din liniile directoare trasate de acestea a fost adoptat un set de documente sectoriale: Strategia şi Planul de Acţiune al UE privind combaterea radicalizării şi recrutării şi Strategia de comunicare media. Strategia UE pentru combaterea radicalizării şi a recrutării stabileşte trei direcţii principale: destruc-turarea activităţilor reţelelor şi persoanelor care recrutează în scop terorist, asigurarea prevalenţei liderilor moderaţi asupra celor care promovează extremismul şi promovarea securităţii, justiţiei, democraţiei şi şanselor pentru toţi. Strategia de comunicare media este, de asemenea, structurată pe trei componente principale: mesaje cheie privind combaterea terorismului, sugestii privind modul de transmitere de mesaje cheie către diferite audienţe şi un lexicon comun actualizabil. În vederea incriminării altor fapte asimilate actelor de terorism, precum provocarea publică în vederea comiterii de acte teroriste, recrutarea de persoane şi pregătirea acestora în vederea desfăşurării de activităţi teroriste, Decizia-cadru 2002/475/JAI a fost amendată prin Decizia-cadru 2008/919/JAI privind combaterea terorismului. Totodată, pentru asigurarea securităţii europene prin gestionarea adecvată a riscurilor teroriste provenite din afara spaţiului comunitar, UE a iniţiat demersuri de transfer de expertiză şi bune practici în domeniul de referinţă către state non-UE – un astfel de proiect vizând, spre exemplu, statele din Balcanii de Vest.

Repere instituţionale Pentru eficientizarea luptei împotriva terorismului, ulterior atacurilor teroriste de

la Madrid din martie 2004, Consiliul European a decis crearea funcţiei de Coordonator UE pentru combaterea terorismului (C.T.C.) însărcinat cu:

• identificarea unor măsuri pentru creşterea fluxului de informaţii destinate miniştrilor;

288

• de interne ai statelor membre UE, în scopul ameliorării procesului decizional circumscris;

• activităţii antiteroriste; • monitorizarea implementării instrumentelor legislative ale UE la nivel naţional; • coordonarea activităţii Consiliului UE în domeniul combaterii terorismului; • supravegherea tuturor mecanismelor de combatere a terorismului aflate la

dispoziţia UE şi înaintarea unor rapoarte periodice către Consiliul UE. C.T.C. are un rol relevant în monitorizarea implementării documentelor strategice

şi a planurilor de acţiune sus-menţionate, pentru domeniul de referinţă şi realizează periodic rapoarte privind stadiul acestora. De asemenea, în cadrul grupurilor de lucru specializate ale Consiliului UE – Grupul de Lucru Terorism, aspecte interne (T.W.P.) şi Grupul de Lucru Terorism, aspecte internaţionale (C.O.T.E.R.):

• sunt dezbătute subiecte legate de acest fenomen, în vederea identificării unor politici şi măsuri destinate prevenirii şi combaterii eficiente, la nivel comunitar a ameninţării teroriste;

• sunt evaluate şi actualizate periodic instrumentele legislative asociate luptei împotriva terorismului, prin raportare la dinamica fenomenului.

În evaluarea nivelului ameninţării teroriste la adresa UE, un rol important îl are Centrul Întrunit de Situaţii al UE (SitCen), parte a noului Serviciu European pentru Acţiune Externă (S.E.A.E.). Responsabilităţile SitCen includ analizarea tendinţelor în domeniul terorismului în state din exteriorul UE şi elaborarea de produse analitice destinate informării oficialilor comunitari, precum Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate.

Transformări instituţionale Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona modifică perspectiva instituţională

comunitară, cu implicaţii pentru organizarea şi funcţionarea organismelor europene, atribuţiile acestora şi implicit competenţele decizionale ale organismelor naţionale ale statelor membre (SM) în anumite domenii.

Desfiinţarea pilonilor comunitari a condus la schimbarea mecanismului decizional la nivelul fostului pilon III – Cooperare poliţienească şi judiciară internaţională în materie penală (ce acoperea şi domeniul luptei împotriva terorismului), prin eliminarea formulei interguvernamentale, care presupunea adoptarea unei decizii prin unanimitate şi trecerea la cea supranaţională, în care deciziile se adoptă prin majoritate calificată.

Tratatul de la Lisabona aduce mutaţii în planul structurilor comunitare, fiind constituite noi structuri.

Astfel, în conformitate cu prevederile articolului 71 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, în februarie 2010, a fost înfiinţat Comitetul Operaţional privind Securitatea Internă (C.O.S.I.) care reuneşte reprezentanţi din capitalele statelor membre, responsabili în domeniul combaterii criminalităţii organizate şi terorismului.

Responsabilităţile C.O.S.I. implică coordonarea cooperării poliţieneşti şi vamale, protecţia frontierelor externe şi cooperarea judiciară în materie penală relevantă pentru cooperarea operaţională în domeniul securităţii interne. Noua structură raportează în mod regulat Consiliului UE care informează, la rândul lui, Parlamentul European şi cele naţionale. De asemenea, C.O.S.I. este însărcinat cu evaluarea direcţiei generale şi eficienţei cooperării operaţionale în scopul identificării de eventuale deficienţe şi implicit formulării de recomandări cu privire la măsuri de depăşire a acestora9.

9 http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/en/jha/113068.pdf

289

Tratatul de la Lisabona statuează crearea unei noi structuri autonome a UE10 – Serviciul European de Acţiune Externă – care, după cum indică şi titulatura, îşi va asuma un rol proeminent în cadrul politicii externe şi se va afla sub autoritatea Înaltului Reprezentant. Noul serviciu va sprijini Înaltul Reprezentant în direcţionarea Politicii Externe şi de Securitate Comună şi va avea rolul de a asigura consistenţa acţiunii externe a UE.

Noua structură include reprezentanţi ai Comisiei Europene, Secretariatului General al Consiliului şi ai reprezentanţelor diplomatice ale statelor membre (precum şi, aşa cum am menţionat anterior, SitCen).

Aspecte operaţionale şi dezvoltarea de capabilităţi specifice Deşi iniţial cadrul determinat de Politica Europeană de Securitate şi Apărare

(P.E.S.A.) era orientat în principiu asupra capabilităţilor militare şi restricţionat de setul de „misiuni Petersberg“11 – Serviciul European de Acţiune Externă – care, după cum indică şi titulatura, îşi va asuma un rol proeminent în cadrul politicii externe şi se va afla sub autoritatea Înaltului Reprezentant. Noul serviciu va sprijini Înaltul Reprezentant în direcţionarea Politicii Externe şi de Securitate Comună şi va avea rolul de a asigura consistenţa acţiunii externe a UE. Noua structură include reprezentanţi ai Comisiei Europene, Secretariatului General al Consiliului şi ai reprezentanţelor diplomatice ale statelor membre (precum şi, aşa cum am menţionat anterior, SitCen).

Astfel, Uniunea a decis extinderea spectrului de misiuni Petersberg pentru a include şi combaterea terorismului (Consiliul European de la Sevilla, iunie 2002) şi a instituţionalizat relaţia UE – NATO prin adoptarea Acordurilor Berlin Plus privind accesul UE la mijloacele şi capacităţile Alianţei, în vederea derulării de operaţii sub conducerea Uniunii (decembrie 2002, Copenhaga).

Totodată, având în vedere importanţa componentei civile în abordarea noilor provocări ale mediului de securitate (inclusiv terorismul), UE a adoptat – suplimentar Obiectivului Global pe componenta militară (Headline Goal) – Obiectivul Global UE pe componenta civilă (Civilian Headline Goal/C.H.G.), având ca orizont de realizare anul 2008. În prezent este în curs de implementare C.H.G. 2010 (adoptat în noiembrie 2007), care vizează, în principal, consolidarea capabilităţilor necesare pentru sectoarele de poliţie şi justiţie, precum şi a celor aferente dimensiunii de reformă a sistemului de securitate (Security Sector Reform).

La intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, P.E.S.A. a fost redenumită Politica de Securitate şi Apărare Comună (P.S.A.C.), principalul obiectiv vizând integrarea instru-mentelor militare şi civile într-o abordare cuprinzătoare a procesului de management al crizelor.

Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.) – organizaţie europeană de securitate şi apărare, fondată în 17 martie 1948, prin semnarea Tratatului de la Bruxelles, de către reprezentanţii Belgiei, Franţei, Luxemburgului, Marii Britanii şi Olandei se află, în prezent, parţial în stare „de adormire“, datorită preluării funcţiilor sale principale de către Uniunea Europeană12.

Dintre toate transformările, pe care le-a suferit această organizaţie, cea mai importantă a fost cea de la Maastricht, din 9-10 decembrie 1991, când a fost adoptată

10 Articolul 27(3) din Tratatul Uniunii Europene, aşa cum a fost amendat de Tratatul de la Lisabona. 11 Ibidem. 12 http://www.weu.int/ (accesat în august 2009).

290

o declaraţie asupra rolului UEO şi al relaţiilor sale cu Uniunea Europeană şi cu Alianţa Atlanticului de Nord. Declaraţia consfinţeşte hotărârea ţărilor Uniunii Europene de a constitui, în etape succesive, o veritabilă identitate de securitate şi apărare.

Uniunea Europeană (UE) a apărut imediat după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial când primul-ministru al Marii Britanii sublinia, în cadrul unei ceremonii care a avut loc la Zürich în Elveţia, necesitatea constituirii Statelor Unite ale Europei, luând ca model federaţia reprezentată de SUA, în scopul evitării atragerii statelor europene într-un nou război mondial.

Între 27 şi 29 iunie, 1996, la Lyon, are loc o reuniune a Grupului G7, care adoptă trei documente: o declaraţie cu privire la terorism, un comunicat cu privire la economie („să facem un succes din globalizare, spre beneficiul tuturor“) şi o declaraţie referitoare la securitatea internaţională („spre sporirea securităţii şi a stabilităţii într-o lume mai cooperantă“)13.

Uniunea Europeană a decis să dezvolte şi aspectele civile ale procesului de management al crizelor, în patru domenii prioritare: poliţie, întărirea statului de drept şi al aplicării legii, consolidarea administraţiei civile, protecţia civilă. În conformitate cu mandatul transmis prin intermediul Strategiei Europene de Securitate, statele membre au decis, la Consiliul Europei din iunie 2004, adoptarea unei noi decizii în ceea ce priveşte procesul de dezvoltare a capacităţilor europene în domeniul securităţii şi apărării. Din această perspectivă, a fost adoptat noul Obiectiv Global al UE (Headline Goal 2010 – HG 2010), care viza focalizarea demersurilor UE asupra îmbunătăţirii calitative a capacităţilor de apărare, precum şi adaptarea acestora la cerinţele formulate prin intermediul Strategiei de Securitate.

În mod concret, HG 2010 prevedea creşterea interoperabilităţii forţelor puse la dispoziţia UE, precum şi consolidarea capacităţilor de dislocare şi sprijin ale acestora, extinderea spectrului de misiuni pe care UE le va îndeplini în spiritul prevederilor Strategiei de Securitate, prin includerea unor tipuri noi de operaţii, precum: dezarmare, asistenţă pentru state terţe în combaterea terorismului, reforma sectorului de securitate, dezvoltarea capacităţilor de reacţie rapidă ale UE, atât pe palierul decizional, cât şi în ceea ce priveşte dislocarea în teatru de operaţii14.

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)15, este o organizaţie regională, înfiinţată în spiritul şi litera Capitolului VIII al Cartei ONU şi este considerată drept cea mai incluzivă structură pan-europeană.

Avându-şi originea în Conferinţa ce s-a încheiat prin semnarea Actului Final de la Helsinki, instituţionalizată în 1995, OSCE şi-a concentrat eforturile în principal pentru gestionarea situaţiei din spaţiul fostei Uniuni Sovietice, fără a neglija însă Peninsula Balcanică.

Organizaţia şi-a dezvoltat o adevărată specializare în prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor, organizarea şi monitorizarea alegerilor sau în reconstrucţia democratică a statelor afectate de războaie interstatale şi intrastatale. De asemenea, problemele legate de terorism şi alte activităţi criminale, discriminare şi intoleranţă, economie şi mediu se numără printre preocupările OSCE. În următorii ani, organizaţia își propune să funcţioneze mult mai intens pentru întărirea democraţiei şi respectarea

13 http://www.consilium.europa.eu/App/newsroom/loadBook.aspx?target=2009&infotarget (accesat în august 2009).

14 Teodor Frunzeti, Globalizarea securităţii, Bucureşti, Editura Militară, 2006, p. 34. 15 Cristian Băhnăreanu, Resurse energetice, crize, conflicte, Bucureşti, Editura Militară, 2008, p. 33.

291

drepturilor fundamentale ale omului. De remarcat faptul că, deși această organizație nu dispune de forțe și nici nu militează pentru asemenea structuri la dispoziție, în plan acțional este una din cele mai rapide și prezente organizații implicate în procese de stabilizare (un exemplu în acest sens este misiunea in anul 2009 din Georgia – pentru monitorizarea/dezamorsarea situației de la granița Federației Ruse cu Georgia).

Alţi actori nonstatali semnificativi ai sistemului internaţional de relații sunt: Comunitatea Statelor Independente, Organizaţia de Cooperare de la Shanghai, Liga Arabă, Organizaţia Conferinţei Islamice, Cooperarea Economică Asia-Pacific, Asociaţia Statelor din Asia de Sud-Est, Uniunea Africană, Organizaţia Statelor Americane, marile corporaţii internaţionale, alianţele unor ONG-uri cu acoperire mondială, structurile internaţionale ale unor religii (catolică, de exemplu) etc.16.

Unul din scopurile principale ale organizațiilor internaționale cu vocație în generarea de securitate rămâne cel de a interveni la toate nivelurile acționale în scopul prezervării securității populației civile din zonele vulnerabile sau aflate în situații de conflict.

BIBLIOGRAFIE 1. Aall, Pamela, Miltenberger, Daniel, Weiss, Thomas, Guide to IGOs, NGOs and

the Military in peace and relief operations, US Institute of Peace Press, WDC, 2000.

2. Băhnăreanu, Cristian, Resurse energetice, crize, conflicte, Bucureşti, Editura Militară, 2008.

3. Frunzeti, Teodor, Globalizarea securităţii, Bucureşti, Editura Militară, 2006. 4. Kissinger, Henry, Diplomacy, New York, Simon & Shuster Papaerbacks, Rockfeller

Center, 1994. 5. Neag, Mihai-Marcel (coordonator), Securitatea umană în conflictele şi crizele

internaţionale, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, 2011.

6. http://www.fas.org/irp/offdocs/nspd-44.html 7. http://www.nato.int/docu/review/2006/issue3/romanian/interview.html 8. http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/en/jha/11

3068.pdf

16 Pamela Aall, Daniel Miltenberger, Thomas Weiss, Guide to IGOs , NGOs and the Military in peace and relief operations, Washington D.C., US Institute of Peace Press, 2000, p. 35.

292

ÎNTREBUINŢAREA ARMELOR DE DISTRUGERE ÎN MASĂ – AMENINŢĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII UMANE

Din punct de vedere militar, folosirea armelor C.B.R.N. implică parcurgerea

unor etape care presupun un proces, relativ scurt, chiar foarte scurt uneori, având la bază doctrina strategică a statului respectiv, situaţia concretă de luare a hotărârii de întrebuinţare a A.D.M. şi adoptarea deciziei asupra modului de utilizare a acestor arme, care este dependentă de voinţa conducerii politice. Utilizarea acestor arme reprezintă o ameninţare majoră la adresa securităţii umane. Cuvinte-cheie: vulnerabilitate, securitate umană, riscuri C.B.R.N., protecţie C.B.R.N.

Implicaţii privind securitatea umană în urma întrebuinţării mijloacelor

C.B.R.N. Odată cu descoperirea structurii atomului, omenirea a fost pusă în faţa unei

inevitabile alternative; să o exploateze în mod paşnic, pentru progresul şi dezvoltarea societăţii, sau să o convertească într-un mijloc iraţional şi distructiv al propriei sale existenţe. Aceleaşi probleme se ridică vizavi de spectaculoasele rezultate obţinute în domeniul chimiei, biologiei şi geneticii.

Este cunoscut faptul că progresele tehnologice, propulsate de competiţia în domeniile amintite, având drept consecinţă deturnarea efortului creator de la scopurile lui fireşti, s-au transformat în factori stimulativi ai cursei înarmărilor, cu efecte deosebit de grave. Cea mai nefastă perspectivă este determinată, în primul rând, de modul în care a evoluat folosirea energiei nucleare. Arsenalele nucleare ale statelor posesoare de astfel de arme, riscurile unui război nuclear din multiple cauze, scenariile imaginate, consecinţele posibile, incalculabile, cu impact asupra vieţii, a însăşi existenţei planetei noastre, constituie astăzi cea mai tragică şi obsedantă realitate a contemporaneităţii.

Capacitatea uriaşă de distrugere a arsenalelor C.B.R.N1., în special a celor nucleare, nu constituie numai cea mai serioasă ameninţare la adresa umanităţii din întreaga sa istorie, ci şi o sfidare gravă a raţiunii omeneşti.

Noile tehnologii militare în domeniul armelor de distrugere în masă au intrat în raporturi de intercondiţionare şi influenţare reciprocă cu doctrinele strategice, au deschis calea unor noi doctrine, care, la rândul lor ca într-un cerc vicios. servesc ca punct de plecare pentru alte modificări tehnice, creând noi situaţii pentru reformulări strategice.

Instanţele politice sunt cele care iau decizii majore privind dezvoltarea tehnologiei militare în domeniul armelor C.B.R.N. Politica militară a statelor direcţionează doctrinele strategice, cărora le stabileşte obiective precise de acţiune.

Tot mai multe studii demonstrează cu argumente convingătoare că reducerile substanţiale ale armelor nucleare sunt în beneficiul securităţii mondiale.

Se afirmă că războiul este un instrument violent al politicii, dar că este de neconceput ca un diferend politic oricât de grav ar fi să fie finalizat prin aplicarea unei strategii nucleare. De aceea, asigurarea unor posibilitaţi de conştientizare a consecinţelor loviturilor nucleare, va descuraja, cel puţin din punct de vedere psihologic orice intenţie de utilizare a acestor arme strategice în situaţiile care degenerează galopant spre ameninţarea supravieţuirii naţionale.

1 Chimic, biologic, radiologic şi nuclear.

293

Experţii militari apreciază ca fiind puţin probabilă folosirea A.D.M. în cazul unui conflict cu un inamic bine pregătit, deşi din punct de vedere strategic pot fi utilizate ca argumente (mijloace) de intimidare.

Armele convenţionale avansate sunt integrate într-un concept operativ-tactic coerent, fară însă să se neglijeze ameninţarea reprezentată de folosirea agenţilor de luptă C.B.R.N.

Deşi mijloacele C.B.R.N. sunt grupate generic sub titulatura de A.D.M., în practică se face o distincţie clară între acestea, atât în ceea ce priveşte rolul cât şi modul de folosire în operaţie şi în luptă a lor.

a) Armele nucleare sunt considerate arme cu un rol important la fiecare nivel al unui război (în fiecare etapă a acestuia). Din punct de vedere strategic, ele pot împiedica un atac asupra teritoriului statului care le posedă. În general, experţii militari apreciază că nu se poate câştiga un război strategic nuclear.

La nivelul operativ, armele nucleare se preconizează să fie folosite în anumite situaţii pentru: distrugerea bazelor aeriene, a centrelor (punctelor) de comandă întărite, a mijloacelor de atac nuclear ale adversarului, distrugerea concentrărilor de forţe şi a rezervelor advesarului din adâncimea zonei teatrului de operaţii.

La nivel tactic, armele nucleare pot înlocui un volum imens de foc convenţional. Muniţiile cu neutroni sau armele nucleare cu efecte dirijate puternic radioactive

cum sunt denumite, au utilitate preferată şi eficienţă întrucât nu produc pagube colaterale având efect nimicitor de masă asupra personalului, ceea ce reprezintă un factor important în acţiunile de luptă ofensive.

În condiţiile în care ambii combatanţi fac uz pe scară largă de armele nucleare, acest lucru va determina o blocare a mersului operaţiunilor, dar, probabil, se va ajunge la o dezorganizare a acţiunilor militare.

b) Armele biologice prezintă un interes major pentru armatele moderne şi, în special, ale marilor puteri militare. Cercetările medicale şi farmaceutice au oferit o serie de mijloace profilactice.

Biotehnologiile au deschis posibilitatea accelerării şi asigurării unor producţii de agenţi biologici (specializaţi pentru obiectivele vizate, aceştia fiind greu detectabili şi rezistenţi la tratament), precum şi a unor vaccinuri pentru protejarea trupelor proprii.

Asemenea viruşilor care atacă sistemul informaţional computerizat al adversarului, armele biologice sunt ideale pentru a realiza un atac, în special în faza iniţială a ostilităţilor.

Agenţii biologici se preconizează să fie utilizaţi în faza iniţială a războiului pentru întreruperea, întârzierea acţiunilor şi activităţilor de mobilizare, concentrare şi desfăşurare a forţelor adversarului.

Armele biologice prezintă interes prin eficacitatea lor la nivelurile strategic şi operativ. La nivelul tactic, agenţii biologici nu se preconizează să fie folosiţi, întrucât

perioada de incubaţie a acestora este prea mare. c) Armele chimice, în comparaţie cu armele nucleare şi biologice sunt consi-

derate ca fiind arme tactice esenţiale, luând în considerare zonele şi obiectivele asupra cărora se folosesc cu precădere: instalaţii şi infrastructuri logistice, baze aeriene, de unde rezultă rolul lor deosebit de eficient la nivel operativ.

Efectele armelor chimice, în special asupra unor trupe necorespunzător echipate, neprotejate sau slab pregătite în apărarea C.B.R.N. pot fi nimicitoare şi cu o mare amploare spaţială.

Aceste efecte pot fi valabile şi în cazul unui adversar bine pregătit dacă se folosesc agenţi chimici noi care sunt capabili să penetreze şi să anihileze măsurile de protecţie ale inamicului, realizându-se astfel surprinderea tehnologică.

294

La fel de important este faptul că folosirea substanţelor toxice de luptă persistente va determina întreruperea în mod evident a acţiunilor militare ale adversarului sau va genera dereglarea sau diminuarea intensitaţii activităţii acestuia. Nu se produc efecte colaterale care pot afecta acţiunile forţelor proprii. Asemănător armelor biologice, armele chimice au o valoare deosebită ca surse generatore de teroare şi nesiguranţă, în special în rândul populaţiei civile.

Utilizarea lor sau chiar ameninţarea cu folosirea lor asupra guvernelor statelor inamice, pot crea panică şi apariţia maselor de refugiaţi care vor stânjeni acţiunile adversarului de mobilizare, concentrare, desfăşurare şi de susţinere logistică a forţelor.

Principalul efect al armelor chimice constă în reducerea ritmului desfăşurării operaţiilor, afectând aplicarea unor planuri operative în termenele stabilite şi, în special, în creşterea stării de stres a trupelor.

Se menţionează necesitatea ca efectele folosirii substanţe toxice de luptă să nu influenţeze, sau să reducă capacitatea de manevră a forţelor proprii.

Teoreticenii militari consideră că armele chimice pot determina într-o măsură mai restrânsă escaladarea conflictului, iar folosirea acestor mijloace va depinde de percepţia pe care o au factorii de decizie despre posibilităţile şi intenţiile adversarului în zona de conflict, atât cele ofensive, cât şi cele defensive.

Riscuri tehnologice nucleare şi chimice Producerea avariilor la obiectivele nucleare sau chimice se situează într-o categorie

de riscuri denumită astăzi de majoritatea specialiştilor militari străini, riscuri tehnologice. Evoluţia naţiunilor şi industrializarea crescândă a statelor lumii favorizează creşterea

riscului tehnologic. În sfera energeticii, anual, în lume se extrag, transportă, păstrează şi folosesc

miliarde de tone de combustibil convenţional, care, prin explozie şi ardere cu eliberarea de agenţi radioactivi şi toxici, produc efecte similare unor arme de nimicire în masă.

Natura riscului tehnologic. În ultimele decenii industrializarea a fost accelerată peste tot în lume. Platformele industriale s-au extins tot mai mult. Evantaiul materiilor prime s-a lărgit într-un ritm corespunzător, degajând în permanenţă tone de noxe periculoase pe teritoriile diferitelor state.

Instalaţiile cu cele mai mari riscuri de propagare a noxelor periculoase sunt: • reactoarele nuclearo - energetice comerciale; • reactoarele nucleare de cercetare ştiinţifică; • uzinele pentru retratarea şi reciclarea materialelor (deşeurilor); • depozitele pentru deşeurile radioactive; • tehnologiile de transformări sau de tratamente; • industriile (tehnologiile) de sinteză; • rafinăriile ; • depozitele de hidrocarburi. O sursă de risc tehnologic ridicat o reprezintă şi transportul de substanţe şi materii

periculoase. Potrivit configuraţiei şi naturii infrastructurii, riscul industrial poate fi analizat luând în considerare diferite scenarii. Cu aceste scenarii, de regulă, operează şi organismele abilitate să controleze securitatea în funcţionare a platformelor industriale.

Pentru riscul radiologic sunt plauzibile două scenarii: a) împrăştierea masivă de produse radioactive (emanaţii radioactive); b) contaminarea unei zone (platforme tehnologice şi a terenului adiacent). Pentru riscul chimic au fost analizate şi următoarele scenarii posibile:

295

a) fisurarea (spargerea) unui rezervor cu gaze combustibile lichefiate, vaporizarea instantanee a conţinutului acestuia şi producerea incendiului;

b) explozia unui nor de combustibil, ca urmare a unei scurgeri dintr-un rezervor sau dintr-o conductă;

c) spărtură mare sau ruptură într-un vehicul (capacitate mobilă) de transportat gaze toxice lichefiate sub presiune;

d) scurgere importantă de gaz toxic dintr-un rezervor fix de mare capacitate sau dintr-o conductă magistrală;

e) incendierea rezervoarelor de stocare a lichidelor inflamabile; f) deflagraţia unui depozit cu explozivi solizi sau cu diverse materiale explozive; g) incendierea depozitelor de produse fitosanitare sau descompunerea termică a

îngrăşămintelor. Deoarece efectul major asupra pupulatiei este produs de radiatia nucleara indiferent

de sursa producerii ei , incontinuare se va face referira la unele aspecte privind efectul acestor radiatii ionizante

Efectul radiaţiilor nucleare Interacţia radiaţiilor cu materia, la prima vedere, reprezenintă doar un transfer

de energie. Deosebirea s-a făcut atunci când s-a observat comportarea diferiţilor produşi rezultaţi în urma interacţiunii, care depinde atât de tipul de radiaţie cât şi de compoziţia chimică a materiei.

Sursele naturale provin de la radiaţiile cosmice, radiaţiile gama, radiaţiile emanate de elementul chimic radon şi radiaţiile terestre. Aşadar, fiecare om este expus la radiaţia naturală mai mult sau mai puţin, iar cei mai mulţi primesc de la aceasta cea mai mare parte a dozei. Inclusiv hrana noastră reprezintă surse de radiaţii, ţesuturile nostre interne fiind atacate de către radionuclizi din seriile uraniului şi toriului, în apă, aer, şi alimente găsindu-se în permanenţă plumb-210, poloniu-210 şi potasiu-40. În cărţile şi revistele de specialitate s-a estimat că doza pe care corpul uman o primeşte la nivelul organelor interne este de maxim 370 mSv pe an.

Parcursul radiaţiilor prin ţesutul viu diferă datorită proprietăţilor fizice ale acestora. Astfel, radiaţiile alfa venite din afară sunt oprite la suprafaţa pielii chiar la nivelul stratului superficial, contaminarea fiind redusă aproape la 0. În schimb, în cazul contaminării interne, acestea pot cauza distrugeri grave la nivelul celulei, cea mai gravă fiind ruperea catenelor acizilor nucleici (ADN şi ARN). Aceleaşi efecte le prezintă neutronii rapizi care pătrund în ţesut de la exterior. Radiaţiile beta pătrund doar câţiva centrimetri în organism pe când radiaţiile gama, X şi cele cosmice pot străpunge blindaje de plumb de mai multi metri.

În principal radiaţia se manifestă prin ionizarea materiei vii, mai ales a apei din structura sa, numită radioliza apei, ducând la eliberarea de radicali şi ioni ce se caracterizează printr-o mare reactivitate chimică, fiind un prilej pentru constituenţii celulari să se modifice şi permiţând formarea de peroxizi şi alţi compuşi citotoxici. De asemenea, radiaţiile provoacă importante distrugeri celulare, mai ales cand sunt emise din interiorul corpului.

Lanţul efectelor radiaţiei este simplu din punct de vedere teoretic, şi anume: la întâlnirea cu ţesutul viu particulele încărcate cu energie lovesc atomii celulelor diferitelor organe, au loc interacţii electrice, apare ionizarea, au loc modificări chimice rezultând efectele biologice.

296

Aceste efecte biologice au fost grupate în două categorii: somatice şi genetice. Cele somtice apar la nivelul celulelor somatice acţionând asupra individului. Ele sunt responsabile pentru reducerea speranţei de viaţă, depinzând de doza de radiaţie primită. O corelaţie între doza de iradiere şi efectele somatice pe care le induce nu se poate face decât în situaţia în care există o populaţie numeroasă de indivizi iradiaţi. Totuşi s-au făcut anumite estimări care prevăd că la 4 Gy radiaţiile se manifestă prin dispariţia temporară a pilozităţii, iar când acestea ating nivelul de aproximativ 25 Gy se poate ajunge până la radiodermite cu necroză.

Uneori apar leziuni somatice imediate, manifestându-se de la câteva zile la câteva luni. Acestea apar la toţi indivizii care au fost expuşi la o doză-prag. Alteori efectele somatice pot apărea după o perioadă de latenţă, manifestându-se în general sub forma leucemiei sau cancerului.

Efectele genetice (ereditare) apar la nivelul celulelor sexuale din gonade. Acţiunea mutagenă a radiaţiilor este explicată prin faptul că celulele germinale sunt foarte sensibile în timpul reproducerii. Trebuie ştiut că prin vulnerabilitatea celulelor sexuale, în urma expunerii la radiaţii, poate apărea fenomenul nedorit de sterilizare. Sterilitatea poate fi parţială sau totală, reversibilă sau definitivă, în funcţie de doza absorbită. De altfel, gonadele prezintă cele mai ridicate ponderi ale factorilor de risc. Expunerea la nivelul gonadelor – doze de 0,3 Gy la bărbaţi şi 3 Gy la femei duc la sterilizarea temporară, iar la doze mai mari de 5-6 Gy se poate ajunge la sterilizare definitivă.

S-a demonstrat de-a lungul timpului faptul că radiosensibilitatea organismelor vii creşte odată cu gradul de evoluţie şi de complexitate a acestora. Astfel, pentru om, doza letală 50 % (doza teoretică de radiaţii ionizante care poate produce moartea într-un timp determinat a 50 % dintre indivizii expuşi) pentru un interval de timp de 21 de zile, în cazul expunerii întregului organism este de 4 Gy.

În tabelul2 următor sunt prezentate efectele iradierii totale asupra omului.

Doza letală corporală (Gy) Efectele după expunere

1000 Moarte la câteva minute 100 Moarte la câteva ore 10 Moarte la câteva zile 7 90 % mortalitate în săptămânile următoare 2 10 % mortalitate în săptămânile următoare 1 Fără mortalitate, dar creştere semnificativă a cazurilor de cancer.

Sterilitate permanentă la femei, 2-3 ani la bărbaţi.

Tabelul nr. 1. Efectele iradierii totale asupra omului

Radiosensibilitatea la om depinde şi ea de sex şi vârstă, iar în acelaşi organism diferă în funcţie de ţesut. Organismele tinere şi embrionii sunt mai vulnerabili decât adulţii deoarece intensitatea activităţii de înmulţire a celulelor în perioada de creştere este mult mai ridicată. Organismele femele sunt mai sensibile decât cele mascule. Cât despre ţesuturile interne, la orgsnismele adulte, gonadele, măduva roşie hematoformatoare şi o parte din tubul digestiv (mai ales intestinul subţire), prezintă o radiosensibilitate mult mai ridicată datorată activităţii de diviziune celulară.

Radiaţiile ionizante au importante utilizări în medicină, pentru diagnostic (radiologie şi medicină nucleară) şi terapie.

2 Ion Chiosilă, Radioecologie, Bucureşti, Editura Universităţii, 1996.

297

Expunerea datorată încercărilor de arme nucleare a atins un maxim de 150 µSv in 1963 şi apoi a scăzut până la ~ 5 µSv care se pot pune pe seama radionuclizilor rămaşi (C-14, Sr-90 şi Cs-137).

Efectele biologice ale radiaţiilor generează la rândul lor alte efecte în viaţa de zi cu zi a fiecărui om care a luat contact cu acestea cum ar fi reducerea actvităţii fiziologice normale, caracterizată prin încetinitea creşterii, atenuarea rezistenţei la toxine, scăderea capacităţii de apărare imunitară, diminuarea longevităţii, reducerea natalităţii datorită sterilităţii, alterarea genomului prin inducerea de mutaţii defavorabile, subletale, care se manifestă în generaţiile următoare. Unul dintre cel mai grav efect este acela al transmiterii descendenţilor unele translocaţii cromozomiale ca urmare al efectelor mutagene generate de radiaţii care pot fi chiar şi în doze mici.

O viziune mai sumbră a oamenilor de ştiinţă asupra acestor ultime efecte priveşte în sensul catastrofelor ecologice din generaţiile următoare ce pot degenera în urma menţinerii în permanenţă a unui minim de mutaţii rezultate în urma dozelor absorbite de radiaţii într-o generaţie de indivizi, fie ei oameni sau alte animale.

Totuşi, pe Glob există zone unde nivelul radiaţiilor naturale este de 3-4 ori mai mare faţă de media de pe glob (India, China, Japonia, Brazilia ş.a.), dar până în prezent nu s-a constat o incidenţă crescută a cancerului sau a erorilor genetice la aceste populaţii. De aceea Comisia Internaţională pentru Protecţia Radiologică (C.I.P.R.) a considerat că „se poate accepta pentru umanitate o valoare limită de expunere la radiaţii ionizante corespunzând la dublul dozei medii la care omul este expus în condiţii naturale“ ceea ce presupune că omul este adaptat la iradierea prezentă în mediul său de viaţă.

Cu privire la efectele radiaţiilor asupra ţesuturilor, merită să subliniem faptul că acestea sunt folosite pentru analize ale organelor viscerale, ale creierului, pentru tratarea cancerului etc. Iradierea a fost folosită şi pentru coservarea alimentelor având ca efect inhibarea germinaţiei, distrugerea insectelor şi sterilizarea (eliminarea totală a germenilor). Aceasta este o metodă relativ modernă ce nu aduce daune organismului uman.

Chiar dacă au trecut mai bine de 100 de ani de la descoperirea radiaţiilor în prezent încă nu s-a reuşit descoperirea tutror efectelor lor, deci nici utilizarea in domeniile tehnologice a acestora nu a atins limitele. Interesul acordat radiologiei poate scoate la iveală mai multe întrebuinţări ale sale decât avem în ziua de azi.

Măsuri de protecţie preventive împotriva contaminării radioactive Aceste măsuri de protecţie preventive sunt luate „înainte de începerea lucrului cu

sursele de radiaţii ionizante şi ele încep odată cu proiectarea sau amenajarea localului, cu proiectarea şi fabricarea utilajului, cu stabilirea tehnologiei proceselor de producţie sau a detaliilor temelor de cercetare“.

Sursa: http://www.jlab.org/

298

Reducerea riscului de iradiere externă se poate face prin: – mărirea distanţei de lucru faţă de sursă (nivelul dozei scade cu pătratul distanţei); – protejarea locurilor de muncă prin ecranen specifice radiaţiei utilizate; – reducerea cât mai mult cu putinţă a timpului de expunere. În vederea eliminării riscului de contaminare internă, trebuie îngrădite toate căile

de acces în organism ale izotopilor contaminaţi (prin aer, apă, alimente, echipament, utilaje etc.), ţinând cont de următoarele necesităţi:

– instalaţii de ventilare şi filtrare a aerului; – portul echipamentului individual de protecţie; – reglementarea circuitului apelor (de alimentare şi uzate). La construirea sau amenajarea unităţilor nucleare, de exemplu, ca primă măsură

preventivă se impune zonarea spaţiului disponibil pentru separarea zonelor cu risc mai ridicat de iradiere şi contaminare de zonele cu risc mai scăzut. Trebuie diferenţiată amenajarea şi dotarea zonelor cu risc, precum şi modul de lucru în aceste zone. Între zone se instalează puncte obligatorii de trecere, prevăzute cu posibilitatea de control al contaminării personale, a echipamentului, precum şi de schimbare a acestuia. La intrarea generală în unitatea nucleară există un punc obligatoriu de trecere, sub formă de ecluză sanitară.

Unităţile nucleare dispun de o bună ventilaţie, pentru prevenirea difuzării substanţelor radioactive pe calea aerului, care asigură circulaţia aerului de la zonele cu risc mai scăzut de contaminare spre zonele cu risc mai ridicat. Sistemul de ventilaţie trebuie prevăzut cu posibilitatea de filtrare a aerului vehiculat, înainte de eliminarea lui în atmosferă. Prin acest proces de filtrare, aerul se curăţă de particulele în suspensie şi de aerosolii radioactivi.

Aceste filtre sunt confecţionate din diverse materiale. „Pentru eliminarea particulelor mai mari, din suspensii, se utilizează de obicei prefiltre cu ulei sau filtre de pânză. Îndepărtarea particulelor mai mici se face cu filtre de hârtie special preparată“3. Filtrele de hârtie sunt înlocuite, în ultima vreme, de filtre din fibre sintetice sau fibră de sticlă foarte fine. Când substanţele radioactive sunt eliberate sub formă gazoasă, ele nu pot fi reţinute de filtrele amintite mai sus. Fenomenul fizico-chimic de filtrare este completat de un fenomen de adsorbţie pe cărbune activ sau pe un alt adsorbant poros. Filtrele electrostatice pot aduce un aport în aport în problema curăţirii efluenţilor radioactivi gazoşi. Amplasarea filtrelor poate fi local (în laboratoarele în care se lucrează) sau centralizat (la sistemul central de ventilaţie).

Pentru îngrădirea contaminării în încăperile de lucru şi pentru dirijarea circulaţiei aerului, se folosesc obigatoriu boxe, nişe, iar în cazul în care este prezent şi pericolul de iradiere externă puternică, se amenajează nişte incinte foarte bine ecranate, cu ventilaţie dirijată, la care se lucrează prin manipularea de la distanţă a surselor radioactive, cu ajutorul unor telemanipulatoare speciale (mâini mecanice) – la unul din capete sunt prevăzute cu sistemul de prindere al surselor, iar la celălalt cu mânerul de acţionare.

Ecranarea surselor de radiaţii reprezintă o problemă vastă şi cuprinde atât aspecte teoretice (calculul atenuării fasciculelor de radiaţii prin împrăştiere, absorbţie etc., în funcţie de natura şi energia radiaţiei, precum şi grosimea şi geometria ecranului), cât şi aspecte tehnologice (elaborarea materialelor pentru construcţia ecranelor, proiectarea şi construcţia acestora la locurile de muncă).

3 Ioan Ursu, Energia atomică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973, p. 431.

299

Neproliferarea A.D.M.C.B.R.N. Convenţia privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor

chimice şi distrugerea acestora (C.W.C.), semnată de 130 de ţări în ianuarie 1993 şi de 153 de state în prezent, va necesita mulţi ani pentru a fi în întregime implementată şi pentru a verifica distrugerea stocurilor cunoscute de arme chimice.

Câteva ţări, cu programe ofensive de dezvoltare a armelor chimice, cum ar fi Coreea de Nord şi Irakul nu au semnat Convenţia.

În Legea terorismului, adoptata în 2001 în Marea Britanie, prin act terorist se întelege folosirea violenţei si a ameninţării pentru atingerea unor obiective politice, ideologice sau religioase, dar şi perturbarea sau interferenţa serioasa în funcţionarea unui sistem electronic, de asemenea sunt considerate ca acte teroriste acţiuni de ameninţare cu folosirea armelor de foc sau a explozivilor care nu au ca scop influenţarea guvernului sau crearea unei stări de teroare.

Începând cu Summit-ul de la Praga din 2002, NATO a iniţiat un proces de transformare, atât conceptual, cât şi instituţional, necesar pentru o abordare coerentă a terorismului. Din punct de vedere conceptual, cele mai importante dezvoltări în cadrul Summit-ului de la Praga au vizat promovarea Conceptului Militar de Apărare împotriva Terorismului şi lansarea Planului de Acţiune împotriva Terorismului (Partnership Action Plan – Terrorism / PAP – T).

În anul 2003, Strategia de Securitate a UE „O Europă sigură într-o lume mai bună“ a inclus terorismul printre ameninţările la adresa securităţii europene, alături de proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele regionale, statele sărace, neguvernabile şi crima organizată.

Dinamica terorismului a determinat adoptarea, în anul 2005, a unei Strategii UE privind combaterea terorismului, structurată pe patru piloni – Prevenire, Protecţie, Monitorizare şi Răspuns.

Eforturile Naţiunilor Unite în lupta împotriva terorismului au fost ghidate de strategia globală adoptată de statele membre în septembrie 2006. Strategia Naţiunilor Unite de Combatere a Terorismului – având forma unei Rezoluţii şi a unui Plan de Acţiune (A/RES/60/2008) – este un instrument unic pentru îmbunătăţirea rezultatelor luptei împotriva terorismului la nivel naţional, regional şi internaţional. Adoptarea sa marchează primul moment din istoria Naţiunilor Unite în care statele membre au căzut de acord asupra unui cadru strategic şi operaţional de luptă împotriva terorismului. Odată cu Rezoluţia Adunării Generale din septembrie 2008, statele membre şi-au reafirmat angajamentul faţă de Strategie şi au susţinut întărirea eforturilor în implementarea sa. Strategia are la baza patru piloni de acţiune: măsuri care să stabilească ce anume contribuie la răspandirea terorismului; măsuri de prevenire şi combatere a terorismului; măsuri de construire a capacităţii statelor de a preveni şi de a combate terorismul şi întărirea rolului sistemului ONU în acest sens; măsuri de asigurare a respectării drepturilor omului pentru toţi şi supremaţia legii ca bază a luptei împotriva terorismului.

300

BIBLIOGRAFIE 1. Chisoilă, Ion, Radioecologie – Managementul accidentului nuclear, Bucureşti,

Editura Universităţii din Bucureşti, 2006. 2. Cojocaru, Gh., Olteanu, I., Achim, G., Primul ajutor şi tratamentul medical în

urma atacului cu ADMCBRN, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2006.

3. Grigoriu, N., Ciofrîngeanu, G., Epure, G., Mitru, G., Deliu, P., Nomenclator de agenţi chimici şi biologici, Bucureşti, Monika Office, 2010.

4. Neag, Mihai-Marcel (coordonator), Arhitecturi de securitate umană în spaţiul euroatlantic, Sibiu, Editura Techno Media, 2009.

5. Rojanchi, Vladimir, Bran, Florina, Diaconu, Gheorghiţa, Protecţia şi ingineria mediului, Bucureşti, Editura Economică, 1997.

6. Ursu, Ioan, Energia atomică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973. 7. Consiliul naţional de protecţie radiologică din Marea Britanie, Trăim cu

radiaţii, Bucureşti, Editura Tehnică, 1989. 8. http://www.nrc.gov/reading-rm/doc-collections/fact-sheets/bio-effects-

radiation.html 9. http://www.fas.org/nuke/guide/usa/doctrine/dod/fm8-9/1ch4.htmhttp://

phys4.harvard.edu/~wilson/resource_letter.html