INTRODUCERE

Politica Agricolă Comună (PAC) este una dintre primele politici comune ale Uniunii Europene, fiind fundamentată pe principiile pieţei unice, preferinţei comunitare (favorizarea consumului de produse originare din Uniunea Europeană) şi al solidarităţii financiare (măsurile comune sunt finanţate dintr-un buget comun).

PAC este constituită din doi piloni – pilonul organizaţiilor comune de piaţă şi cel al dezvoltării rurale – măsurile structurale care vizează dezvoltarea echilibrată a zonelor rurale.

PAC a cunoscut o serie de reforme succesive, influenţate de evoluţia agriculturii europene (gestionarea costurilor bugetare mari şi a stocurilor excedentare de produse agricole), de procesul de extindere a UE şi de negocierile comerciale multilaterale din cadrul GATT (runda Uruguay) şi a Organizaţiei Mondiale a Comerţului (runda Doha) privind liberalizarea comerţului mondial cu produse agricole. Reformele au vizat in principal simplificarea modului de acordare a subvenţiilor, eficientizarea politicii şi reducerea costurilor bugetare, PAC evoluând de la o politică care se concentra pe sprijinirea directă a producţiei, la o politică orientată către cerinţele pieţei, axată pe parametri calitativi, ecologici, de siguranţa alimentelor şi utilizarea eficientă şi durabilă a resurselor.

În contextul negocierii viitorului cadru financiar al UE pentru perioada 2014-2020, este aşteptată o dezbatere asupra structurii cheltuielilor în UE. Ponderea importantă deţinută de cheltuielile agricole în cadrul bugetului comunitar pot determina ca tema reformării bugetului alocat  PAC să devină una din mizele dezbaterii pe tema bugetului UE.

2. Obiectivele şi principiile P.A.C.

Libera circulaţie a bunurilor a debutat cu produsele agricole, Piaţa Comună fiind înfăptuită pentru prima oară în agricultură. La sfârşitul anului 1962, politica agricolă a fost aceea care dădea semnalul demarării vastei întreprinderi pe care o reprezintă elaborarea politicilor comune economice şi monetare, latură esenţială a procesului de integrare inter-statală.

De la început, produsele agricole au beneficiat de un regim aparte în comparaţie cu produsele industriale. În timp ce faţă de producţia şi comerţul cu produse industriale se aplică principiul liberei concurenţe, neintervenindu-se pentru sprijinirea competitivităţii acestora şi aplicându-se o protecţie redusă la importurile din ţările terţe, producţia agricolă comunitară s-a bucurat de susţinere pe toate planurile.

Imediat după sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi chiar şi după aceea, Germania, ţara cu cele mai vechi tradiţii industriale, a avut o poziţie politică dezavantajată de statutul ei de ţară învinsă. Franţa, în schimb, se prezenta la masa tratativelor CEE de pe poziţia de ţară învingătoare. În aceste condiţii, ea s-a folosit de avantajul ei comparativ politic, pentru a-şi impune punctul de vedere. Dintre cele şase ţări care antamaseră procesul de integrare, Franţa avea cea mai mare pondere în producţia agricolă comună. În demersul ei, Franţa a mai fost sprijinită de Olanda şi Belgia, care, deşi ţări mici, au o agricultură foarte specializată şi

productivă. Aşadar, factorul politic explică în cea mai mare măsură, starea de fapt descrisă mai sus.

Desigur că au contat şi alţi factori specifici perioadei din primii ani de după război. În ţările Europei occidentale, care fuseseră teatrul principalelor operaţiuni militare, se manifestau, din această cauză, fenomene de penurie alimentară, iar dependenţa de importurile agricole extra europene, mai ales din SUA, era mare.

Este una dintre cele mai importante politici ale UE, care urmăreşte, pe de o parte, asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatorii Uniunii, iar pe de altă parte, remuneraţii echitabile pentru agricultorii europeni. Aproximativ 45% din totalul bugetului comunitar reprezintă cheltuieli cu agricultura. În cadrul P.A.C. competenţa UE este împărţită cu statele membre, pieţele agricole sunt organizate în comun şi sunt respectate următoarele principii: preţuri unice, solidaritate financiară şi preferinţa comunitară. Deşi garantarea autosuficienţei alimentare a Comunităţii Europene, principalul obiectiv al P.A.C., a fost îndeplinit, pentru a corecta dezechilibrele şi excedentele de producţie care rezultă din P.A.C. s-au impus o serie de reforme de-a lungul timpului. Acestea vizează reducerea preţurilor de producţie şi implicit a gradului de subvenţionare a agriculturii, iar sprijinul fermierilor să se facă direct (prin plăţi directe) şi nu indirect prin susţinerea preţurilor P.A.C. Susţinerea şi orientarea agriculturii va beneficia de circa 400 mld. Euro, în perioada 2007–2014.

Principiile fundamentale care stau la baza politicii agricole comunitare sunt următoarele:

1. Liberalizarea treptată a circulaţiei produselor agricole între ţările membre şi comercializarea lor la preţuri unice, comunitare: în principiu, s-a stabilit ca preţurile comunitare să reprezinte media aritmetică a preţurilor naţionale din ţările membre ale CEE;

2. Preferinţă din partea ţărilor membre pentru produsele agricole ale comunităţii . Acele ţări care ar dori să cumpere produsele agricole mai ieftine din ţări din afara comunităţii, vor suporta diferenţa de preţ prin instituirea unor taxe de prelevare;

3. Compensarea pierderilor ce ar rezulta din exportul produselor agricole disponibile ale ţărilor membre în afara Comunităţii Economice Europene în cazul în care aceste exporturi s-ar realiza la preţuri mai mici decât cele comunitare; compensarea acestor preţuri se realizează prin sistemul aşa numitelor taxe de restituire (acestea fiind. subvenţii directe la export);

4. Protejarea agriculturii ţărilor membre de concurenţa extra-comunitară printr-un sistem foarte amplu de măsuri de politică comercială, tarifare şi netarifare şi restructurarea acesteia pentru sporirea gradului de autoaprovizionare cu produse agricole;

5. Finanţarea pe plan comunitar a măsurilor de politică agricolă prin intermediul unui organism comunitar specializat denumit Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă(FEOGA).

Principalele obiective ale politicii agricole comune, aşa cum sunt ele menţionate în Tratatul de la Roma (art. 139) sunt:

a) Creşterea productivităţii agriculturii prin promovarea progresului tehnic şi asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole, precum şi a utilizării optime a factorilor de producţie, în special a forţei de muncă.

b) Asigurarea unui nivel de trai pentru populaţia agricolă, la paritate cu alte sectoare de activitate.

c) Stabilizarea pieţelor produselor agricole.

2

d) Garantarea securităţii aprovizionării.În acelaşi articol se precizează luarea în considerare la elaborarea P.A.C. a următoarelor

elemente:a) Caracterul special al activităţilor agricole care decurge din structura socială a

agriculturii şi din diferenţele structurale între regiunile agricole.b)Necesitatea de a opera gradual adaptările necesare.c) Faptul că, în statele membre, agricultura constituie un sector strâns legat de

ansamblul economiei.Orientările de mai sus au fost cu timpul precizate şi chiar extinse, la ele adăugându-se şi

altele ca:- frânarea exodului rural;- dezvoltarea regiunilor agrare rămase în urmă;- protecţia mediului înconjurător prin activitatea agricolă;- protejarea sănătăţii consumatorilor prin realizarea de produse agro-alimentare în condiţii cât mai ecologice;- dezvoltarea activităţilor agro-industriale în zonele rurale;- dezvoltarea agroturismului etc.

3. Etape, instrumente şi mecanisme de implementare

a) Etape de realizare- 1958-1968 a fost perioada realizării pieţei comune a produselor agricole; primele

produse supuse reglementărilor au fost stabilite în 1962, iar preţurile comune au intrat în vigoare din 1968; în aceeaşi perioadă  s-a aplicat principiul preferinţei comunitare prin introducerea taxelor de prelevare la importul de produse agricole provenind din terţe ţări.

- 1972 a fost anul când a început introducerea unor măsuri structurale menite să încurajeze modernizarea unităţilor agricole, au fost sprijiniţi fermierii să-şi perfecţioneze pregătirea, iar tinerii să îmbrăţişeze activitatea agricolă. De asemenea, au fost ajutaţi agricultorii din zonele de munte sau mai izolate, inclusiv prin livrarea şi comercializarea produselor realizate.

- 1979, s-au iniţiat măsuri de coparticipare a agricultorilor la finanţarea excedentelor pe care le provocau. Astfel s-a introdus o taxă de coresponsabilitate la producţia de lapte, cu scopul transferării asupra producătorilor a unei părţi din cheltuielile de stocare şi din subvenţiile necesare exportării excedentelor acumulate;

- 1984-1987 a fost perioada când s-au contingentat producţiile la unele produse excedentare şi s-au adoptat o serie de programe de distribuţie a unor alimente persoanelor aflate în dificultate. Pentru a apropia cât mai mult oferta de nivelul cererii (consum intern + export) a fost introdus sistemul cotelor de producţie la lapte, iar pentru a plafona cheltuielile P.A.C. s-a stabilit ca acestea să crească într-un ritm inferior PIB –ului comunitar(74% din rata acestuia);

- 1988 este anul când s-au luat noi măsuri de raţionalizare a cheltuielilor PAC şi de stabilizare a producţiei pentru a reduce stocurile şi excedentele. În acest scop s-au stabilit cantităţile maxime ce beneficiază de ajutoare garantate. În ce priveşte cheltuielile s-a introdus o nouă concepţie de măsuri structurale în sensul realizării unei coordonări mai strânse între componenta “orientare” a PAC şi cea de dezvoltare socială şi regională a UE. S-a conturat o strategie globală mai eficientă pentru zonele rurale şi cele defavorizate.

3

- 1992 a marcat demararea unei reforme radicale a PAC, reformă impusă de evoluţiile celor 30 de ani parcurşi de această politică şi anume:

Garantarea unor preţuri minime ridicate i-a determinat pe producători să practice o agricultură superintensivă pentru a creşte cât mai mult producţia şi implicit profiturile. S-a ajuns astfel la o utilizare excesivă a terenurilor, degradându-se mediul şi realizând produse cu calităţi îndoielnice pentru sănătatea omului. Aceasta explică măsura ca, din 2007, marilor ferme să li se reducă sprijinul financiar din partea PAC.

producţiile mari au condus la realizarea unor excedente gigantice („munţi de unt”, „mări de vin”) şi deci la stocuri a căror întreţinere a costat din ce în ce mai mult. În medie producţia agricolă a crescut în cei 30 de ani de PAC cu 2%/an, în timp ce consumul cu numai 0,5%.

b) Instrumente şi mecanisme de implementare a PACPentru asigurarea securităţii aprovizionării populaţiei comunitare cu produse agro-

alimentare necesare, inclusiv prin stabilizarea preţurilor produselor agricole de bază, în vederea garantării unor venituri echitabile producătorilor agricoli, PAC foloseşte următoarele instrumente şi mecanisme:Pentru reglementarea pieţei interne se foloseşte mecanismul preţurilor indicative la majoritatea produselor agricole; acestea se stabilesc anual de către miniştrii agriculturii. La fixarea lor se are în vedere asigurarea unui venit echitabil agricultorilor din UE care realizează un volum dat de produse şi de o calitate predeterminată.

În cazul că preţul pieţei la un produs scade sub cel de intervenţie, atunci se achiziţionează de către organismele comunitare produsul respectiv şi se trece pe stoc. În unele cazuri se lansează cereri de ofertă pentru plasarea unor produse şi în stocuri private.

Pentru piaţa externă reglementările PAC prevăd posibilitatea ca anumite exporturi către ţările terţe să beneficieze de restituirea diferenţei care există între preţurile comunitare şi cele obţinute pe piaţa mondială. De asemenea, la importul de produse agricole din ţările terţe se prevede plata diferenţei dintre preţurile comunitare şi preţurile mondiale (cele de import) prin mecanismul aplicării taxelor de prelevare şi a celor vamale.La unele produse agricultorii primesc direct contribuţii financiare pentru a-şi păstra nivelul de venituri. Acestea sunt în general plăţi efectuate în cadrul politicii socio-structurale şi vizează compensarea handicapului situării agricultorului într-o zonă defavorizată.

Categoriile de preţuri în jurul cărora pivotează mecanismul PAC sunt: Preţul orientativ, cel în jurul căruia sunt menţinute preţurile produselor agricole în

întreaga comunitate şi este situat la un nivel care să-i remunereze pe producătorii comunitari, chiar dacă nu sunt eficienţi. Preţurile trebuie să fie uniforme, inclusiv pentru toţi consumatorii comunitari. Aceste preţuri sunt mai mari decât cele practicate pe piaţa internaţională;

preţul prag, care constituie baza pentru calcularea prelevărilor la importul de produse agricole din terţe ţări, astfel încât să existe siguranţa că aceste produse extracomunitare nu pătrund în UE la un nivel de preţ situat sub acest prag şi deci să anuleze preferinţa pentru produsele comunitare;

preţul de ecluză, respectiv preţul minim la care se poate importa un produs în UE; preţul de intervenţie, cel la care organismele comunitare sau naţionale trebuie să

cumpere de la producători produsele ce le sunt oferite. Acestea se stabilesc simultan cu cele indicative şi sunt la un nivel inferior acestora cu câteva procente. Ele sunt de fapt preţurile garantate pentru producătorii comunitari.

4

Mecanismul cotelor (introduse la zahăr, lapte şi la alte produse) a fost completat cu alte limitări denumite stabilizatoare, destinate să controleze cheltuielile comunitare pentru organizarea comună a pieţei. Acesta funcţionează pe baza principiului: dacă producţia depăşeşte un nivel determinat (cantitatea maximă garantată) atunci sprijinul acordat agricultorilor se reduce automat, iar reducerea se aplică ansamblului producţiei şi nu numai părţii ce depăşea cantitatea maximă garantată. Pentru cereale cantitatea respectivă a fost fixată la 160 milioane tone anual, iar, dacă se depăşea acest plafon, preţul se reducea cu 3% în anul următor. Reducerile sunt cumulative, orice depăşire conduce la o nouă reducere. Stabilizatorii au avut însă efect limitat, excedentele la carnea de bovine şi lapte au continuat să crească, iar la cereale, datorită devalorizării dolarului, au crescut subvenţiile şi s-au pierdut pieţe tradiţionale în Est şi Orientul Mijlociu.În vederea modernizării şi restructurării sectorului agricol şi în general pentru dezvoltarea rurală a UE, instrumentul folosit a fost Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) constituit din 1972. Începând cu 1988, acest fond a fost alăturat Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER) şi Fondului Social European (FSE) creându-se astfel o structură integrată pentru dezvoltarea rurală comunitară. Obiectivul acestei noi structuri este diversificarea activităţilor economice din zonele rurale şi dezvoltarea infrastructurii aferente acestora, în scopul susţinerii agriculturii ce va continua să reprezinte temelia Europei rurale.

FEOGA încurajează investiţiile destinate ameliorării competitivităţii unităţilor agricole prin finanţarea proiectelor de modernizare, instalarea tinerilor fermieri, pensionarea anticipată, ajutorarea agricultorilor din zona montană şi alte regiuni defavorizate etc.Din fondurile comunitare se finanţează şi proiecte menite să conducă la:

- reducerea producţiilor excedentare;- ameliorarea prelucrării şi comercializării produselor agricole şi silvice;- îmbunătăţirea folosirii neagricole a terenurilor arabile;- protecţia mediului înconjurător;- mărirea suprafeţelor împădurite etc.În 1991, a fost lansat programul “LEADER” de asistenţă a regiunilor agrare periferice

sau colectivităţilor rurale care au între 5 000 şi 10 000 de locuitori. În cadrul acestui program sunt finanţate proiectele diversificării bazei economice a zonelor rurale, cele de asistenţă tehnică şi consultanţă de specialitate etc.

În 1992 mecanismul şi instrumentele de intervenţie au fost completate cu noi măsuri ce vizau reducerea preţurilor şi scoaterea din cultură a terenurilor. A avut loc trecerea de la sistemul de garantare a preţurilor la sprijinirea directă a veniturilor agricultorilor.

Cea mai importantă sursă de finanţare a PAC o reprezintă contribuţia ţărilor membre (circa 50%), urmată de TVA şi taxele de prelevare la importurile agricole.

4. Reformele Politicii Agricole Comune

4.1. Reforma McSharry

Reforma McShary este considerată cea mai radicală pe care agricultura europeană a cunoscut-o până în momentul respectiv. Obiectivele sale esenţiale erau în număr de cinci:

-Creşterea competitivităţii agricultorilor proprii;

5

-reducerea ofertei la nivelul cererii;-concentrarea ajutorului pentru susţinerea celor mai defavorizaţi;-încurajarea restrângerii terenurilor agricole;-protecţia mediului şi creşterea potenţialului natural al statelor.

Elementul cheie al acestei reforme este reducerea preţurilor la produsele agricole de bază şi scoaterea din cultură a unor terenuri arabile prin compensarea pierderilor de venituri ale celor ce contribuie la realizarea acestui obiectiv (compensaţii directe). Culturile vizate erau: cerealele, oleaginoasele, plantele proteice şi carnea de bovină. Astfel, preţurile minime garantate la cereale s-au redus cu 29% în decurs de 3 ani, începând cu campania agricolă 1993/1994, şi în felul acesta s-au apropiat de cel existent pe piaţa mondială.

Pentru păstrarea preferinţei comunitare (de cca. 40%) s-a menţinut un preţ minim de import. În funcţie de cererea estimată, s-a stabilit şi suprafaţa arabilă retrasă din cultură (în primul an reprezenta 15% din suprafaţa cerealieră a UE), care însă nu se aplică şi micilor producători de cereale, respectiv celor cu mai puţin de 20 ha, cât reprezintă media comunitară. Producătorilor de cereale li se compensează direct şi integral pierderea de venit rezultată din reducerea preţurilor garantate, cu condiţia retragerii din cultură a 15% din suprafaţa cultivată cu cereale, oleaginoase şi plante proteice. Toate plăţile compensatorii sunt calculate pe baza randamentelor medii ale fiecărei regiuni agricole a UE. De menţionat că, acest sistem de sprijinire directă a veniturilor producătorilor de cereale se aplica deja celor de legume prelucrate, ulei de măsline şi tutun.

O altă măsură a reformei a fost reducerea preţurilor garantate la carnea de bovine cu 15% în decursul aceloraşi 3 ani.

Pentru crescătorii de vite această reducere era compensată în două moduri: agricultorii ce folosesc păşunatul liber primesc primă suplimentară pe cap de animal peste pierderea propriu-zisă, iar cei care le cresc în sistem industrial beneficiază doar de compensarea pierderilor rezultate din utilizarea cerealelor furajere comunitare.

Reforma urmăreşte schimbarea şi a altor componente ale mecanismului de susţinere a PAC sau completarea lor cu măsuri de acompaniere adiacente, destinate să încurajeze metodele de cultură ecologice, bazate pe utilizarea într-o mai mică măsură a îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor, finanţării programelor de împăduriri şi de gestionare a terenurilor scoase din circuitul agricol. De asemenea, vizează cofinanţarea regimului de pensionare anticipată a agricultorilor cu vârsta de peste 55 de ani.

Această reformă nu poate fi interpretată drept o abandonare a obiectivelor şi principiilor PAC, deoarece şi în condiţiile preţurilor mai scăzute veniturile agricultorilor sunt garantate, preferinţa pentru produsele comunitare respectată, piaţa unică a produselor agricole şi preţurile unificate, menţinute.

În linii mari, reforma declanşată în 1992 a fost un succes deoarece:- ponderea agriculturii în bugetul comunitar s-a redus (de la 54,4% în 1993 la 49,0% în

1997, cu perspectiva de a ajunge la 40,1% în 2006);- la majoritatea produselor stocurile au scăzut;- agricultorii şi-au adaptat mai bine producţia nevoilor consumatorilor;- piaţa comunitară a devenit mai deschisă.

4.2. Reforma Fishler

6

Analizele detaliate ale reformei Fischler din 2003 (numită inițial neutru Mid Term Review) scot în evidență următorii factori:- extinderea spre est a UE;- negocierile din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC);- nemulțumirile legate de ponderea prea mare a PAC în bugetul comun;- îngrijorările legate de mediu şi de siguranța alimentelor.

Într-o mare măsură aceşti factori continuă să fie şi astăzi motorul reformei PAC.Reforma Fischler a produs câteva mutații radicale:

a) decizia de decuplare a sprijinului acordat fermelor de producția obținută;b) trecerea de la o politică orientată spre cantitate şi controlul piețelor către o politică

orientată spre calitate, libertatea pieței şi dezvoltare rurală.Desigur, reforma Fischler nu a fost atât de radicală cum doreau unii, iar pentru a fi

acceptată, unele elemente conservatoare au rămas:a) sprijinul total acordat fermelor a rămas în principiu la acelaşi nivel, iar schimbările

în distribuția beneficilor PAC între țări şi între categorii de ferme au fost foarte mici;b) reforma nu a avut efect asupra protecției vamale a UE, Europa își protejează încă

agricultura față de exterior.c) accentul mai mare pus pe politica de dezvoltare rurală nu a fost însoțit de o

finanțare corespunzătoare a Pilonului II;d) acceptarea unor compromisuri, printre care cererea britanică pentru renunțarea la

limitarea plăților către fermele mari şi cererea germană pentru implementarea plăților decuplate după modelul regional şi nu după cel istoric (decizia nu ține cont de plățile istorice, ci fiecare regiune stabilește un nivel adaptat realităților locale).

Mid Term Review a fost considerat de cei mai mulți dintre protagonişti, aşa cum îi spune şi numele, o simplă evaluare a Agendei 2000, la jumătatea perioadei de implementare (2000-2006), aşteptându-se doar propunerea corecțiilor necesare din perspectiva extinderii spre est. De aceea propunerea lui Fischler, făcută în 2002, a şocat statele membre, care se opuneau în cea mai mare parte unei reforme radicale. Surpriza a fost posibilă datorită modului de organizare a lucrului la propunerea de reformă: aceasta fusese pregătită de un cerc restrâns de înalți oficiali, iar analizele de impact, realizate de administrație (DG Agri) au evaluat diferitele efecte ale propunerilor, fără a da posibilitatea formării unei imagini de ansamblu asupra schimbărilor propuse. Deși comisarul Fischler a prezentat anumite elemente cheie ale reformei în unele discursuri şi articole, acestea nu fuseseră luate în serios de oponenții reformei.

După obținerea aprobării propunerii de reformă de către Comisie (cu două voturi împotrivă, dintre care unul al comisarului francez), urma obținerea sprijinului Consiliului (guvernele țărilor din UE). Inițial propunerea a fost sprijinită numai de Marea Britanie şi de Suedia. După un timp li s-au alăturat Olanda şi Danemarca, formând grupul pro-reforma PAC. Grupul anti-reformă cuprindea Franța, Spania, Germania, Portugalia şi Irlanda. Celelalte țări, în general mai mici, nu se opuneau reformei, dar aveau diferite probleme specifice pe care Comisia ştia că le poate rezolva pentru a le convinge să sprijine reformele.

Grupul anti-reformă, cuprinzând trei țări mari (Franța, Spania şi Germania), putea realiza minoritatea de blocare a votului. Chiar se considera în mod tradițional că dacă Franța şi Germania au o poziție comună în indiferent ce problemă, aceasta este suficientă pentru a considera decizia ca şi luată. Poziția comună a celor două țări față de războiul din Irak a

7

funcționat o perioadă ca un liant al poziției anti-reformă PAC, dar după trecerea Spaniei în tabăra susținătorilor reformei (cu contribuția decisivă a lui Tony Blair, pe fondul afinității în privința aceleiaşi intervenții în Irak), Germania a revenit la o poziție mai aproape de interesele sale naționale şi, în schimbul acordării unor concesii, a trecut şi ea de partea reformiştilor. Până la urmă şi Irlanda şi-a schimbat poziția, iar Franța nemaiputând bloca adoptarea deciziei de reformă a încercat să obțină unele concesii pentru a vota propunerea. Negociind însă de pe o poziție slabă nu a obținut foarte mult.

Rezultatul acestei reforme, dincolo de radicalismul adus de decuplare – care a fost din totdeauna susținut de economişti, cu argumente centrate pe eficiență şi reducerea distorsiunilor – este paradoxal din perspectiva bugetului UE. Deşi la începutul mandatului Comisiei Prodi exista aproape un consens asupra reducerii bugetului agriculturii cu circa 30%, aprobarea reformei a făcut ca reducerea să fie mult mai mică, reforma Fischler putând fi astfel considerată nu ca un instrument al reducerii importanței PAC, ci ca o modalitate de salvare a acesteia.

Introducând un cadru conceptual cu o denumire metaforică, „the perfect storm”, Swinnen sintetizează mai multe modele şi teorii care argumentează că acceptarea reformei Fishler a fost facilitată de trei factori:a) efectul reformelor instituționale

Tratatele succesive au dus până în 2003 la introducerea votului cu majoritate calificată pentru anumite decizii care până atunci erau luate în unanimitate. Deşi după 1990 votul cu majoritate calificată a fost folosit în multe decizii de mai mică importanță, marile decizii referitoare la PAC erau în continuare luate prin unanimitate. Votul din 1999 asupra Agendei 2000 a fost primul în care o reformă a PAC a fost adoptată fără a fi votată de o țară importantă (Franța). În ce priveşte MTR, comisarul Fishler a depus eforturi pentru a forma o coaliție învingătoare şi pentru a rupe o coaliție minoritară de blocare. Renunțarea la unanimitate a făcut ca decizia în sine să se ia mai ușor, dar a schimbat și regulile de negociere: înainte, statele care doreau menținerea status-quo-ului erau avantajate, în regula majorității fiecare stat este interesat să prevadă pozițiile de negocieri și să facă concesii, astfel încât conservatorii trebuie să fie activi în a căuta sprijin, nu se mai pot baza pe o eventuală blocare.b) o Comisie cu o orientare pro-reformă

Dacă regulile de decizie favorizează schimbarea, iar presiunile externe sunt suficient de puternice, atunci rezultatul final depinde mult de poziția Comisiei, cea care propune agenda. Tradițional, Comisia nu este organul de decizie în UE pentru marile reforme, ci doar propune. O Comisie eficientă prevede încotro merge opțiunea majoritară și va pune pe masă o propunere care urmează trendul. Astfel, în cazul în care Comisia are o puternică preferință pro-reformă, ea va face propunerea cea mai reformistă posibil pentru care va putea obține acordul țărilor pro-reformă. Astfel, preferințele pro-reforma PAC sau dimpotrivă pro-status quo ale Comisiei, şi în cadrul acesteia ale Comisarului pentru agricultură, pot face diferența între o propunere de reformă acceptată sau respinsă. Cazul Comisarului Fischler, care a reuşit să-şi impună propria viziune asupra PAC este relevant. Ulterior, despre realizările comisarului Fischer-Boel, care îşi încheie în acest an mandatul, se poate spune că poartă amprenta preferinței sale spre liberalizarea sectorului agricol, chiar dacă pozițiile sale de la Bruxelles nu au mai fost la fel de liberale ca acelea susținute pe când era ministru danez al agriculturii.c) schimbările în ce privește decidenții politici implicați

8

Acest factor ia în considerare o conjunctură politică de moment prin care comisarul pentru Agricultură Fischler a găsit parteneri pro-reformă în statele membre (de exemplu, prezența la putere a Partidului Verzilor din Germania sau disponibilitatea la dialog a sindicatelor franceze).

4.3. Viitoarea reformă post 2013

La Paris, producătorii francezi de cereale au protestat din cauza scăderii veniturilor, dar şi împotriva preconizatei modificări a Politicii Agricole Comune. În mod concret, cei circa 10.000 de agricultori, dintre care unii la volanul a aproximativ 1.300 de tractoare, au reclamat scăderea cu 51% a veniturilor în 2009, pe fondul căderii cursului cerealelor cu 24%. Agricultorii sunt nemulţumiţi şi faţă de redistribuirea ajutoarelor europene în favoarea în special a crescătorilor de animale, dar şi faţă de perspectiva modificării Politicii Agricole Comune europene, ceea ce ar expune agricultura legilor pieţei. După cum a transmis corespondentul Radio România la Paris, ministrul francez al agriculturii, Bruno Le Maire, şi-a manifestat susţinerea faţă de protestatari, cerând Comisiei Europene să intervină pentru regularizarea acelor preţuri care au fost extrem de volatile în ultimii ani. De altfel, la începutul acestei luni, şi preşedintele Nicolas Sarkozy se angajase să-i susţină pe agricultori.

În răspunsul său, Roger Waite, purtătorul de cuvânt al comisarului pentru agricultură şi dezvoltare rurală Dacian Cioloş, a reamintit că, în 2009, în timpul crizei laptelui, Comisia Europeană a reacţionat cu măsuri de piaţă adiţionale, în valoare de 600 de milioane de euro, pentru că piaţa avea nevoie. El a adăugat că reuniunea comitetului însărcinat cu gestionarea chestiunilor legate de producţia de cereale este prevăzută chiar pentru astăzi, iar acest comitet examinează, în cadrul fiecărei reuniuni, evoluţiile cotaţiilor bursiere.

În cadrul reformei Politicii Agricole Comune, ajutoarele pentru export ar urma să dispară până în 2013, însă până atunci ele rămân un instrument legal. În februarie, după cum reaminteşte Agenţia France Presse, comisarul pentru agricultură Dacian Cioloş a declarat că este conştient de dificultăţile de pe piaţa de cereale furajere, în special cea a orzului, dar a adăugat că se aşteaptă la o ameliorare reală a situaţiei.

Pe de altă parte, la o conferinţă desfăşurată la Copenhaga, Dacian Cioloş a precizat că haosul provocat de norul de cenuşă generat de erupţia vulcanului islandez demonstrează necesitatea unei Politici Agricole Comune puternice, care să permită statelor europene să facă faţă unor probleme neprevăzute, precum cele care ar putea apărea în aprovizionarea cu legume şi fructe a Europei. Evocând reforma Politicii Agricole Comune, Cioloş a estimat că subvenţiile trebuie repartizate într-o manieră echitabilă şi transparent. El a adăugat că trebuie pusă problema repartizării mai echitabile a fondurilor între statele membre, între regiuni şi diferitele tipuri de agricultori. "Nu trebuie permis ca această criză să distrugă mari părţi ale agriculturii europene, în numele realităţii pieţei", a spus el, cerând să se ţină cont de veniturile din 2009 ale fermierilor.

La sfârşitul lunii martie, preşedinţia spaniolă a UE a prezentat miniştrilor europeni două texte privind aspectele cele mai importante ale reformei Politicii Agricole Comune după 2013, respectiv măsuri de gestionare a pieţelor şi îmbunătăţirea funcţionării reţelei de aprovizionare cu alimente. Iar un grup mic de state susţinătoare ale unei liberalizări mai mari a sectorului agricol, în frunte cu Marea Britanie, Suedia, Danemarca şi Cehia, au refuzat să susţină proiectele.

9

După cum a estimat la Bucureşti comisarul Dacian Cioloş, pachetul legislativ de reformare a Politicii Agricole Comune ar putea fi adoptat până la sfârşitul anului 2012. El a spus că a lansat o dezbatere publică la nivelul Uniunii Europene, inclusiv în România, iar până la sfârşitul lunii iunie aşteaptă opiniile celor interesaţi.

În raportul său privind viitorul PAC după 2013, George Lyon (Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa, regatul Unit) a identificat cinci puncte cheie:

Securitatea alimentară şi comerţul echitabil; Agricultura în toată Europa; Biodiversitatea şi protecţia mediului; Durabilitate; Creştere ecologică

Creşterea costului energiei şi necesitatea reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră reprezenta constrângeri majore pentru creşterea producţiei. „Impactul schimbării climatice va elimina opţiunea de a exploata mari porţiuni de teren suplimentar. Schimbarea climatică va cauza, de asemenea, penurii de apă şi secete, care vor acţiona la rândul lor ca o piedică împotriva creşterii producţiei", a declarat domnul Lyon.

Agricultura europeană şi de pretutindeni va trebui să producă mai multă hrană, utilizând mai puţine terenuri, apă şi energie. „Fermierii europeni şi PAC trebuie să demonstreze că au răspunsuri la provocările secolului 21 şi că ei înşişi reprezintă o parte din soluţie, nu o cauză".

Raportul privind viitorul politicii agricole comune va fi dezbătut în cadrul Comisiei PE în iunie şi votat în iulie.

BIBLIOGRAFIE:

10

Câmpeanu Virginia, Reforma politicilor comunitare în perspectiva lărgirii UE, IEM, 2003

Dumitrescu S., Ciochină I., Niţă I., Construcţie europeană. UE, Ed. Independenţa Economică, Piteşti, 2010

Luca Lucian, Ghinea Cristian - Centrul Român de Politici Europene, O ţară şi două agriculturi – Policy memo, nr. 4, 2009

Niţă I., Integrarea României în Uniunea Europeană, Ed. Independenţa Economică, Piteşti, 2007

Niţă Ion, Voicu Iulica, Scărlătescu Iuliana, Sima Isabella-Cristiana, Dicţionar explicativ al Uniunii Europene, Ed. Irecson, Bucureşti, 2009

11