POLITICA AGRICOLA COMUNA

Capitolul VIII Politica agricolă comună

„PAC nu este atât o politică agricolă comună, cât un sistem agricol comun de susţinere a preţurilor”.

(John McCormick, Understanding the European Union)

8.1 Construcţia politicii agricole comune (PAC) Politica agricolă comună, politică de importanţă majoră pentru UE (adesea fiind considerată în fapt singura veritabilă politică comună), a avut în principal raţiuni de natură politică, interne dar şi externe. După cum arăta Helen Wallace (2004) „PAC poate fi percepută ca o strategie defensivă, condusă politic, de modernizare a agriculturii vest-europene, pe fondul ameninţărilor interne venite dinspre societatea industrială dar şi a ameninţărilor externe generate de competiţia comercială americană”.

În anii imediat de după război, problema implicării grupurilor dezavantajate şi izolate politic a fost transformată în prioritate. Prin integrarea sectorului agricol, a fost astfel asigurat suportul fermierilor, categorie socială semnificativă la sfârşitul anilor ’50. Pe de altă parte, PAC oferea protecţia necesară în faţa exportatorilor agricoli de peste ocean, în special în faţa celor americani.

Importanţa acestei politici poate fi probată şi de elemente cantitative precum faptul că 80% dintre textele publicate în Jurnalul Oficial al CE aparţin domeniului agricol şi, nu mai puţin semnificativ, de faptul că şi în prezent, circa 40% din bugetul comunitar este orientat către acest domeniu.

Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism. Politici comune ale UE

8.1.1 Orientările trasate prin Tratatul CEE La momentul negocierii Tratatului de la Roma (TCE), agricultura ocupa un loc important pe agenda statelor membre, deoarece reprezenta 12% din PSB al celor şase state fondatoare şi ocupa circa 20% din forţa de muncă. Cele mai multe ferme agricole erau mici şi deci vulnerabile, majoritatea guvernelor naţionale oferind susţinere agriculturii.

Ca atare, conform Tratatului de la Roma, PAC se baza pe următoarele principii:

cel al promovării pieţei unice în domeniul agricol;

un sistem protecţionist menit să aducă avantaje producătorilor agricoli comunitari în faţa produselor importate;

o susţinere financiară comună, de către toate statele membre a costurilor implicate.

Obiectivele PAC Conform Art. 33 TCE, PAC viza următoarele obiective (N. Suta, 2000):

1. creşterea productivităţii în agricultură, prin asigurarea unei dezvoltări raţionale a producţiei, precum şi o exploatare optimă a factorilor de producţie, în special a mâinii de lucru;

2. asigurarea unui nivel de viaţă echitabil pentru populaţie; 3. stabilizarea pieţelor; 4. garantarea securităţii aprovizionării; 5. asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori.

Ceea ce apare cu evidenţă numai din lectura acestor obiective este faptul că politica agricolă comună a utilizat diferite instrumente de intervenţie pentru a echilibra sau modifica raporturile de piaţă, cu scopul de a atinge rezultate care nu ar fi putut fi realizate în alte condiţii. Aceste intervenţii, în esenţă politice, erau evident ghidate de alte valori decât cele specifice pieţei libere, principalul scop fiind de a influenţa distribuţia veniturilor agricole, prin influenţarea preţurilor. Ca atare, în cadrul PAC, ca şi în economiile centralizate de altfel, preţurile care guvernează deciziile fermierilor nu mai sunt rezultatul cererii şi al ofertei, ci rezultatul unor decizii politice (H. Wallace, 2004, p. 192). Obiectivele trei şi cinci (stabilitatea pieţelor şi garantarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori) exprimă substanţa aşa-numitei „organizări comune a pieţelor”.

Politici ale UE

Modalităţi de realizare a PAC Mijloacele de realizare a politicii agricole comune (PAC) sunt prevăzute în articolele următoare ale Tratatului CE:

a) organizarea comună a pieţei (art. 34). Pentru atingerea obiectivelor prevăzute în cadrul art.39, piaţa agricolă urma a fi organizată, având în vedere următoarele elemente:

reguli comune în domeniul concurenţei;

coordonare obligatorie privind organizarea diferitelor pieţe naţionale;

organizarea pieţelor europene. În final, această a treia formă se va impune, sub termenul generic de Organizarea Comună a Pieţelor (OCP), pentru cereale, zahăr etc.

b) măsuri orizontale, respectiv acţiuni, acte normative, instrumente financiare aplicabile întregului sector agricol, indiferent de natura produselor agricole, respectiv:

• măsuri prin care se finanţează sectorul agricol, • proceduri privind administrarea şi controlul terenurilor, • mecanisme comerciale şi acorduri comerciale (în special legate

de relaţiile din cadrul OMC), • măsuri privind protecţia consumatorilor etc.

8.1.2 Marile etape ale PAC Toate statele membre au intervenit în domeniul agricol pentru a asigura fermierilor venituri comparabile cu cele ale altor categorii de lucrători, deşi aceste acţiuni nu au fost niciodată încununate de succes. Instrumentele utilizate erau relativ aceleaşi: organisme de intervenţie, controlul importurilor, ajutoare pentru export etc. Cu toate acestea, intensitatea a fost diferită, ca urmare a condiţiilor existente diferite: Franţa şi Italia aveau suprafeţe agricole importante şi o pondere ridicată a populaţiei în agricultură, dar practicau încă o agricultura predominant tradiţională, spre deosebire de Germania şi ţările Benelux, în care nivelul industrializării sectorului agricol era mult mai ridicat.


În construcţia PAC pot fi identificate mai multe perioade (J. Neme, 1995, p. 161-165):

1. Perioada de formare (Stressa) Comisia a avut obligaţia de a organiza, odată cu intrarea în vigoare a tratatului, o conferinţă a statelor membre pe probleme agricole, înainte de a prezenta propuneri privind elaborarea şi realizarea unei PAC. Această conferinţă, care a avut loc la Stressa, în iulie 1958, a ajuns la un consens privind necesitatea protejării pieţei interne în faţa concurenţei din exterior, a existenţei unei corelaţii între politica preţurilor şi structura producţiei, precum şi asupra necesităţii asigurării unor venituri rezonabile pentru agricultori şi a protejării exploataţiilor agricole.

2. Perioada maratoanelor şi crizelor Comisia a avansat primele propuneri în noiembrie 1959, urmând ca formulările respective revăzute să fie prezentate în vara anului 1960. Cu toate acestea, la finele anului 1961 nu se luase încă nici o decizie. Franţa condiţiona acordul său privind trecerea la a doua etapă a perioadei tranzitorii (31 decembrie 1961), care necesita unanimitate, de finalizarea deciziilor în domeniul agricol. Un prim maraton agricol (200 ore repartizate în 23 de zile) a dus la elaborarea fundamentelor PAC. Crizele şi discuţiile maraton vor continua însă să se succeadă.

Realizarea organizaţiilor comune de piaţă

La începutul anului 1962 Consiliul de Miniştrii va adopta şase reglementări pe produse (vizând în special cerealele şi produsele derivate (porci şi păsări), o rezoluţie privind produsele lactate, carnea de vită şi zahărul, o decizie privind piaţa produselor agricole prelucrate industrial, o reglementare privind regulile de concurenţă în agricultură şi o reglementare privind crearea Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA).

Odată cu fixarea unui preţ indicativ pentru cereale, de la care urmau a fi stabilite preţurile de intervenţie, prelevările la import şi restituirile la export, s-au pus bazele PAC.

Mecanismul preţurilor devenea astfel piesa de bază în susţinerea veniturilor agricole, fiind astfel trasate şi trei dintre caracteristicile importante ale PAC:

Unicitatea pieţei, pornind de la existenţa unui sistem de preţuri unice, care urmau a fi fixate.

Preferinţa comunitară, manifestată faţă de concurenţa externă.

Politici ale UE

Solidaritatea financiară, prin suportarea cheltuielilor implicate de PAC prin intermediul FEOGA.

Un nou set de discuţii maraton, la finele anului 1963, va permite adoptarea de reglementări preliminare în ceea ce priveşte carnea de vită, produsele lactate şi orezul precum şi fixarea liniilor directoare în viitoarea politică comună privind produsele grase (prin instituirea unei taxe pe ulei şi margarină).

Un al treilea maraton va avea loc la sfârşitul anului 1964. În acea perioadă, deoarece Germania întârzia cu fixarea preţurilor comune pentru cereale (deoarece aceasta însemna o reducere pentru agricultorii naţionali), la 21 octombrie 1964 Franţa a anunţat că „va înceta să mai participe la CEE dacă Piaţa comună nu va fi organizată aşa cum s-a prevăzut.” Germania va ceda şi astfel Consiliul va decide asupra unificării preţurilor la cereale şi produse derivate (porc şi pasăre) începând cu 1 iulie 1967 precum şi asupra unei întăriri a OCP în cazul fructelor şi legumelor.

În iulie 1966, Consiliul va fixa preţurile agricole comune pentru produse lactate, carne vită, zahăr, orez, oleaginoase şi ulei de măsline şi va definitiva organizarea pieţelor pentru zahăr şi materii grase. Noi OCP vor fi realizate ulterior pentru carne de oaie, peşte, tutun, vin, flori etc. Rămân însă neacoperite unele produse precum alcoolul etilic (neinclus în OCP nici la începutul anilor ’90).

Finanţarea PAC şi criza din 30 iunie 1965 Conform celor decise în cadrul primului maraton agricol, Consiliul de Miniştrii urma să precizeze modul de finanţare al PAC cel mai târziu la 30 iunie 1965. În faţa reticenţelor manifestate de unele ţări, dar şi pentru a accelera construcţia comunitară, Comisia a propus, la începutul anului 1965, realizarea unui vast plan incluzând:

Realizarea anticipată a uniunii vamale pentru produse industriale începând cu 1 iulie 1967.

Realizarea pieţei comune agricole de la aceeaşi dată, ceea ce, din punct de vedere financiar implica preluarea tuturor cheltuielilor de susţinere a PAC de către FEOGA.

Alocarea taxelor vamale şi a prelevărilor agricole bugetului CEE.

Deoarece semnarea unui acord privind finanţarea agricolă la dată prevăzută (30 iunie) părea imposibilă, Franţa a anunţat că încetează să mai participe la lucrările Consiliului. Criza nu va fi depăşită decât prin aşa numitul „compromis de la Luxemburg”, din ianuarie 1966, care, limitând utilizarea regulii majorităţii, va apăsa greu asupra continuării construcţiei comunitare (în domeniul agricol va trebui aşteptat anul 1982, pentru ca atunci, Consiliul să adopte, pentru prima dată cu majoritate calificată, decizia privind preţurile campaniei 1982/83).


Ulterior, la 11 mai 1966, Consiliul se va pune de acord în problema finanţării FEOGA, iar la începutul anilor ’70 se va lua decizia definitivă privind finanţarea cheltuielilor comunitare, inclusiv agricole.

3. Planul Mansholt La finele anilor ’60, comisarul responsabil cu politica agricolă, olandezul Sicco Mansholt, a tras un semnal de alarmă, dând publicităţii un memorandum celebru prin care prezenta problemele ridicate de PAC în cadrul Europei celor 6 (momentul este plasat înaintea primei lărgiri)52.

⎦ Probleme comerciale, legate de apariţia excedentelor, rezultat al unei dezvoltări mult mai rapide a producţiei decât a consumului. Cantitatea de grâu afectată de intervenţii ajunsese la 1,1 mil. tone în 1967-’68, iar rata auto-satisfacerii trecuse de la 93% în 1958 la 103,9% începând cu 1965). Stocul de unt, care se ridica la 67,9 mii tone în 1965, urma să atingă nivelul estimat de 325 mii tone în 1969. Pe de altă parte, în acel moment se menţineau încă deficite în privinţa cerealelor, cărnii de vită sau uleiurilor vegetale (unde rata auto-satisfacerii, în 1965, era de 37,7%).

⎦ Probleme financiare, legate de creşterea cheltuielilor FEOGA, secţiunea Garanţie.

⎦ Probleme sociale, legate de faptul că în ciuda nivelului ridicat al preţurilor agricole comunitare, nu se asigurau venituri rezonabile pentru agricultori.

Memorandul Mansholt propunea, pe termen scurt, o mai bună ierarhizare a preţurilor, pe termen mediu, măsuri de eliminare a excedentelor (în special pentru unt - preţuri de vânzare reduse etc.) iar pe termen lung, o reformă a structurilor agricole.

4. Creşterea provocărilor În ciuda mecanismelor de organizare a pieţelor realizate, a preţurilor comune practicate, a deciziilor comune privind finanţarea agriculturii, PAC părea a ridica în continuare noi probleme, în sprijinul acestei afirmaţii stând cel puţin trei argumente:

a) Atitudinea Marii Britanii şi presiunile SUA

Marea Britanie, în mod tradiţional ostilă includerii agriculturii în spaţiul european al liberului schimb, a trebuit să accepte PAC ca preţ al intrării sale în CEE (începând cu 1 ianuarie 1973). Acceptul a fost doar temporar, 52 Comisia Europeană, Memorandum pentru reforma politicii agricole comune, 1968

Politici ale UE

intenţia reală fiind de a obţine punerea în discuţie a PAC sau, cel puţin, modificarea acesteia într-un mod favorabil Marii Britanii. Astfel, începând cu anul 1974, guvernul laburist va solicita renegocierea PAC şi va obţine chiar concesii importante (subvenţii pentru consumatorii de unt, un aranjament privind importul de unt din Noua Zeelandă, un protocolul privind zahărul în cadrul Convenţiei de la Lome etc.). În continuare, presiunile britanice vor avea în vedere nivelul preţurilor şi limitarea costurilor financiare ale PAC.

În exteriorul spaţiului comunitar, SUA exercitau o presiune crescândă în vederea modificării PAC, considerată a fi mult prea protecţionistă şi de natură să falsifice schimburile comerciale internaţionale datorită subvenţionării agresive a exporturilor.

b) Acumularea excedentelor şi creşterea costurilor PAC

Intrarea Marii Britanii în CEE, mare importator de produse agricole, a părut să rezolve, cel puţin pe moment, problema produselor lactate. Soluţia era însă provizorie, problema excedentelor fiind reluată ulterior la finele anilor ’70. În tabelul următor este urmărită evoluţia ratei de auto-satisfacere, între 1973, anul primei lărgiri, şi 1983, anul în care principiul pragului garantat a fost acceptat pentru numeroase produse.

Gradul de auto aprovizionare al CEE în cazul câtorva produse, în 1973/4 şi 1982/3

Tabelul 8.1 (%)

CEE celor 10 Din care Marea Britanie 1973/74 1982/83 1973/74 1982/83

Cereale total (fără orez) 91 109 68 106 Grâu 104 124 60 102 Produse lactate 90 141 30 55 Lapte pudră integral 231 317 74 389 Unt 98 147 19 77 Carne, total 96 102 70 78

Sursa: Situation de l’agriculture dans la Communauté, Rapport, 1985, p. 249-250

Pe ansamblu, conform unui studiu publicat de OCDE53, în 1979, pentru prima dată, „Comunitatea celor 9” a înregistrat un excedent al aprovizionării cu produse alimentare, gradul mediu de auto-satisfacere atingând nivelul de 103%. Dacă luăm în calcul şi importurile de furaje din ţările terţe, gradul net de auto-aprovizionare scade la 89%, ceea ce demonstra faptul că 53 Informations de l’Eurostat, n. 2, 1981, p. 11


„o parte considerabilă a bazei de produse animale nu există în interiorul comunităţii şi trebuie importată sub formă de furaje”. Cu alte cuvinte, securitatea nu era decât aparentă. Comunitatea producea mai mult decât consuma dar înregistra şi o dublă fragilitate: dependenţă energetică (datorită producţiei tot mai mecanizate) şi dependenţă în cazul furajelor.

În anii următori, stocurile vor continua să crească (în 1986, 1,3 milioane tone unt, 1 milion tone lapte pudră, 730.000 tone carne vită). Intrarea Spaniei şi a Portugaliei, deşi ar fi trebuit să mai atenueze uşor anumite excedente, dimpotrivă, a ridicat noi probleme în domeniul fructelor, legumelor, vinului, uleiului de măsline şi pescuitului maritim. La începutul anilor 90, gradul de auto-satisfacere, pentru Comunitatea celor 12, era de 120% pentru cereale (din care, numai grâul, 132,6%), 133,7% pentru zahăr, 121% pentru unt şi 102% pentru carne.

5. Reforma PAC A fost realizată printr-o serie de măsuri punctuale:

Primele schimbări în PAC, deşi modeste, au fost operate în 1979, prin introducerea unei taxe de co-responsabilitate la producţia de lapte în scopul transferării asupra producătorilor a unei părţi din cheltuielile de stocare şi a subvenţiilor la export. În scurt timp, această taxă s-a dovedit insuficientă pentru a stopa creşterea producţiei de lapte.

Pentru a restrânge oferta la nivelul cererii (consum intern plus export), în 1984 s-a introdus sistemul cotelor la producţia de lapte.

Modificări substanţiale s-au produs în 1988, când Consiliul de Miniştrii a decis să plafoneze creşterea cheltuielilor agricole: rata creşterii acestora nu putea depăşi 74% din rata de creştere a PIB-ului comunitar.

De asemenea, s-a decis extinderea aplicării cotelor de producţie la întreaga producţie agricolă (la lapte ele fuseseră introduse în 1984, iar zahărul fusese întotdeauna supus acestui regim). Aceste limite, numite stabilizatori, erau menite să controleze cheltuielile comunitare aferente organizării comune a pieţei. Stabilizatorii respectau următorul principiu: dacă producţia depăşea un nivel determinat (cantitatea maxim garantată – CMG), sprijinul acordat agricultorilor se reducea automat. Reducerea se aplica ansamblului producţiei nu doar părţii care depăşea CMG. Astfel, în cazul cerealelor, CMG a fost fixat la 160 milioane tone pe an. În cazul depăşirii acestui plafon, preţul se reducea cu 3% pe parcursului anului viitor care urma recoltei respective. Reducerile de preţ fiind

Politici ale UE

cumulative, atunci când producţia depăşea CMG pentru a doua oară, se realiza o nouă reducere de preţ de 3%.

Stabilizatorii au avut un succes limitat, acumularea excedentelor, în special pentru carne vita şi lapte, continuând să se producă. Pe fondul reducerii preţurilor mondiale, s-a înregistrat o creştere a volumului subvenţiilor. În plus, pierderea anumitor pieţe tradiţionale de export, precum a fostelor republici din URSS şi anumite regiuni din Orientul Mijlociu, a agravat problema excedentelor, impunând continuarea reformei.

Reforma din 1992 a plasat PAC în centrul strategiei de dezvoltare rurală a UE. Obiectivele sale esenţiale erau următoarele:

• menţinerea Comunităţii în rândul producătorilor şi exportatorilor de produse agricole, prin creşterea competitivităţii, atât în plan intern cât şi extern;

• reducerea producţiei până la nivelul cererii manifestate pe piaţă;

• concentrarea ajutorului către susţinerea directă a fermierilor;

• încurajarea agricultorilor să nu-şi abandoneze terenurile;

• protejarea mediului şi dezvoltarea potenţialului natural al satelor.

Elementul central al pachetului de reforme l-a constituit reducerea preţurilor de intervenţie şi a suprafeţelor arabile cultivate. Pentru a compensa pierderile, ţăranii primeau ajutoare sub formă de plăţi directe pe hectar sau pe cap de animal. Produsele vizate erau: cerealele, oleaginoasele, plantele proteice şi carnea de vită.

Un nou set de reforme a fost adoptat în 1999 şi implementat începând cu anul 2000, sub numele de Agenda 2000. El avea ca obiectiv continuarea şi aprofundarea reformei din 1992, prin înlocuirea măsurilor de susţinere a preţurilor cu ajutoare directe şi promovarea unei politici rurale coerente. Consiliul European de la Berlin a oferit un conţinut concret pentru ceea ce urma a fi, în anii ce vin, noul model agricol european. S-a reafirmat faptul că reforma va garanta existenţa unei agriculturi multifuncţionale, durabile, competitive, repartizată pe tot teritoriul european, inclusiv în regiunile cu probleme.

Orientările generale ale reformei din 1992 se regăsesc în liniile directoare adoptate de Consiliul European de la Berlin:

1. asigurarea competitivităţii agriculturii prin reducerea preţurilor astfel încât să fie asigurate atât debuşeele interne cât şi participarea crescândă la piaţa mondială. Această reducere a preţurilor va fi compensată prin acordarea de ajutoare directe fermierilor;


2. repartizarea sarcinilor între Comisie şi statele membre va fi redefinită în ceea ce priveşte acordarea de compensaţii sub forma ajutoarelor directe sau a măsurilor de dezvoltare rurală, în cadrul unui program de ansamblu.

3. această mişcare de descentralizare va fi însoţită în mod logic de simplificarea reglementărilor, respectiv a acelor reglementări privind dezvoltarea rurală, ceea ce va duce la dispariţia unui număr important de reglementări, în special cele privind marile culturi. Legislaţia va fi mai clară, mai transparentă, iar sarcinile administrative impuse agricultorilor vor fi reduse la minimum;

4. dezvoltarea rurală devine al doilea pilon al PAC. Sunt puse bazele unei politici de dezvoltare rurală coerente, a cărei misiune este de a asigura o mai bună folosire a cheltuielilor agricole pentru amenajarea spaţiului, protecţia mediului, instalarea tinerilor etc. Statele membre vor avea posibilitatea să acţioneze modulat, respectiv să reducă ajutoarele directe acordate exploataţiilor (în funcţie de criteriul folosirii forţei de muncă pe exploataţie) şi să orienteze aceste sume către măsuri privind protecţia mediului.

Acest model de agricultură nu trebuie să fie similar cu cel existent în alte ţări, concurente ale UE, existând multe diferenţe între acestea. Modelul european este astfel conceput încât să păstreze nivelul câştigurilor fermierilor şi stabilitatea acestora prin intermediul organizării comune a pieţei şi al plăţilor compensatorii.

În iunie 2003 Consiliul de Miniştri a ajuns la un acord în domeniul reformării PAC, concretizat în adoptarea unui nou cadru legal în septembrie 2003. Obiectivul general al acestei reforme este asigurarea unui mai bun echilibru în susţinerea şi întărirea mediului rural prin transferarea unor fonduri din pilonul 1 al PAC, Agricultura în pilonul 2, Dezvoltare rurală, prin introducerea unui sistem de modulare pe ansamblul UE şi prin extinderea sferei de acţiune a instrumentelor actuale de dezvoltare rurală. Această reformă va schimba complet modul în care Uniunea Europeană sprijină sectorul agricol. Politica Agricolă Comună va fi direcţionată spre interesele consumatorilor şi a contribuabililor, astfel încât fermierii să aibă libertatea de a produce ceea ce se cere pe piaţă.

După cum se poate observa din cele prezentate anterior (vezi şi Anexa 8.1), în cei 45 de ani de la trasarea arhitecturii Politicii Agricole Comune cea mai importantă transformare poate fi considerată trecerea de la susţinerea agriculturii prin preţuri (ca prim pilon al PAC) la dezvoltarea rurală (pilonul al doilea). În ultimii ani, prin intermediul obiectivelor dezvoltării durabile, Uniunea Europeană a realizat tranziţia de la sprijinirea producţiei la susţinerea directă a veniturilor producătorilor. Un câştig

Politici ale UE

important al procesului de reformă este acela că fermierii acceptă, prin intermediul măsurilor de dezvoltare rurală, să-şi adapteze afacerile, metodele de management al terenurilor şi practicile agricole la nevoile reale ale societăţii. Politica de dezvoltare rurală este din ce în ce mai focalizată pe indivizi şi grupuri, altele decât cele reprezentate de fermieri, active în aceste zone, în scopul promovării unei dezvoltări integrate şi durabile a zonelor rurale.

8.2 Organizarea comună a pieţei (OCP). Secţiunea „Garantare” a FEOGA

Organizarea comună a pieţei se bazează pe două mari principii: 1) libera circulaţie a produselor pe piaţa unică, însoţită de preferinţa

comunitară. Ea se traduce prin: a) eliminarea restricţiilor cantitative în calea schimburilor agricole, a taxelor vamale şi a măsurilor cu efect echivalent în schimburile dintre ţările membre presupune, într-un cadru foarte reglementat, caracterizat prin existenţa unui regim uniform al preţurilor şi a unor garanţii uniforme pentru producătorii comunitari; b) realizarea unei protecţii periferice comune, cu scopul protejării agricultorilor în faţa preţurilor mondiale de regulă mai mici şi a fluctuaţiei cursurilor de schimb. Această protecţie periferică trebuie să asigure preferinţa comunitară, astfel încât să favorizeze achiziţionarea produselor agricole comunitare. 2) responsabilitate financiară comună: a) la nivelul gestionării pieţelor, cu alte cuvinte în privinţa cheltuielilor de intervenţie necesare în cazul organizării comune a pieţei (de exemplu, ajutoare pentru exportatori, cheltuieli de stocare etc.) b) pentru finanţarea operaţiunilor de ameliorare a structurilor agricole. Organizarea comună a pieţelor a înlocuit treptat, după introducerea PAC (în sectoarele unde era necesar) organizarea naţională a pieţelor. În prezent ea acoperă circa 90% din producţia agricolă comunitară (cereale, porcine, fructe şi legume, banane, vin, produse lactate, carne vită, orez, materii grase, zahăr, floricultură, fructe şi legume transformate, tutun, carne oi şi capră ş.a).


8.2.1 Protecţia agriculturii comunitare. Modalităţi clasice de susţinere a veniturilor agricultorilor în faţa concurenţei străine

Din raţiuni diferite, în cea mai mare parte a ţărilor industrializate, agricultorii sunt în mod tradiţional protejaţi. În principal, se urmăreşte asigurarea unui venit satisfăcător dar şi un minim de securitate a aprovizionării (acesta a fost unul dintre obiectivele fundamentale ale politicii agricole în unele ţări neutre, precum Elveţia, Austria sau Suedia, care au considerat securitatea aprovizionării drept una dintre condiţiile necesare menţinerii neutralităţii politice). Pe de altă parte însă, consumatorii doresc să profite de preţurile reduse de pe piaţa mondială. Experienţa a demonstrat însă că aceştia au nevoie, în acelaşi timp, de protecţie împotriva unei penurii fizice sau a unei creşteri excesive a preţurilor.

Cea mai mare parte a ţărilor dezvoltate practică două mari sisteme de protecţie a veniturilor agricole, independent de instrumentele clasice de politică comercială (taxe vamale şi restricţii cantitative): sistemul măsurilor compensatorii (deficiency payments) şi sistemul prelevărilor-restituirilor.

Logica celor două sisteme Pentru a înţelege mai bine logica celor două sisteme trebuie să pornim de la ipoteza unor preţuri mondiale de 100 u.m. şi să considerăm că, pentru a asigura un venit decent pentru agricultori, preţul ar trebui să crească la 200 u.m. pe chintalul de grâu. Simplificând foarte mult, putem descrie două sisteme diferite, respectiv:

a) În sistemul măsurilor compensatorii, care a fost tradiţional în sistemul britanic (vezi teoria lui Ricardo: preţurile scăzute ale pieţei mondiale pentru hrana lucrătorilor duc la creşterea competitivităţii industriei), se vor importa produse la preţul de 100 u.m. - preţul pieţei mondiale. Pentru ca agricultorii naţionali să aibă un venit decent, încasările care provin direct din vânzări vor fi completate cu anumite sume suplimentare. Prin urmare, pe piaţă, preţurile vor fi la nivelul preţurilor mondiale, dar se vor face şi plăţi compensatorii de încă 100 u.m., contribuabilul fiind cel care va plăti pentru susţinerea agriculturii. În mare, acesta era sistemul britanic înainte de intrarea în Comunitate; cu unele modificări, el reprezintă şi astăzi unul dintre fundamentele agriculturii britanice.

b) Sistemul prelevărilor-restituirilor, deşi va duce la acelaşi rezultat, va folosi metode diferite. Pentru ca agricultorul să obţină un venit decent, el va trebui să primească de asemenea 200 u.m. pentru

Politici ale UE

chintalul de grâu (preţul mondial rămânând de 100 u.m.). Se va decide atunci ca preţul intern să fie de 200 şi, de fiecare dată când va intra un chintal de grâu cumpărat cu 100 de pe piaţa mondială, i se vor aplica taxe de încă 100 (prelevări), ridicând preţul la 200 (în fapt se va aplica o taxă ceva mai mare, pentru a asigura preferinţa comunitară). Prin urmare, spre deosebire de taxele vamale, acum avem de a face cu taxe variabile la import, deoarece preţurile mondiale variază în mod constant. Diferenţa dintre preţul practicat pe piaţa comunitară şi cel de pe piaţa mondială va reprezenta prelevarea variabila la import. La export, Comunitatea va acorda o subvenţie numită „restituire”, care va compensa diferenţa dintre preţul comunitar de 200 şi cel mondial de 100.

Diferenţe între cele două sisteme Din punct de vedere financiar, cum preţurile mondiale sunt, de regulă, insuficiente pentru a asigura un venit decent agricultorilor, se consideră că în sistemul măsurilor compensatorii cel care plăteşte va fi contribuabilul iar în sistemul prelevărilor-restituirilor, consumatorul.

Primul sistem este considerat greoi din punct de vedere financiar. El devine extrem de necesar atunci când protecţia este „consolidată” în cadrul GATT, situaţie în care este imposibil sau foarte dificil (numai în schimbul unor contraprestaţii) să aplici la frontieră protecţia necesară.

Al doilea sistem devine foarte costisitor în condiţiile în care producţia este excedentară şi trebuie asigurate subvenţiile pentru export, în condiţiile în care volumul prelevărilor pentru import scade foarte mult.

Din punct de vedere al protecţiei consumatorilor, de regulă, sistemul măsurilor compensatorii este mai favorabil acestora. Dar, în cazul unor tensiuni brutale ale preţurilor pe piaţa mondială, precum a fost cazul la începutul anilor ’70, sistemul prelevărilor-restituirilor se dovedeşte a fi un factor de stabilitate a preţurilor, în beneficiul consumatorilor. În exemplul anterior, dacă preţurile mondiale cresc la 300, este suficient să se aplice o prelevare de 100 pentru a descuraja exporturile şi să se acorde o restituire la import (o adevărată prelevare negativă) pentru a menţine preţurile comunitare la adăpost.

Trebuie făcută observaţia că, în ambele sisteme (prezentate schematic mai sus), este vorba de a garanta agricultorilor anumite încasări pe unitatea de producţie (de exemplu, pe chintalul de grâu). Avem de a face, prin urmare, cu o susţinere a veniturilor agricole în funcţie de volumul producţiei, prin susţinerea preţurilor sau prin alocarea unei diferenţe de preţ.


Diferite forme de protecţie a agriculturii comunitare în faţa concurenţei străine Deşi, ca regulă generală, Comunitatea celor şase, în momentul realizării PAC a adoptat sistemul prelevărilor-restituirilor (în vreme ce în Marea Britanie se practica sistemul măsurilor compensatorii), în realitate nici unul dintre cele două sisteme nu a existat în formă pură. Pe de o parte, Marea Britanie a renunţat treptat la sistemul respectiv, considerat a fi extrem de costisitor din punct de vedere bugetar, iar Comunitatea a adoptat sistemul măsurilor compensatorii în cazul produselor pentru care producţia comunitară era deficitară sau pentru care s-a angajat să nu realizeze o protecţie la frontieră (cazul oleaginoaselor).

Uleiul de măsline a reprezentat un caz mai complicat: el era la concurenţă cu celelalte uleiuri comestibile şi intra în Comunitate fără taxe vamale. Pentru a asigura un venit suficient pentru producătorii de ulei de măsline comunitari ar fi trebuit aplicată o taxă de prelevare ridicată. Efectul nedorit ar fi fost că ea ar fi ridicat preţul uleiului şi i-ar fi orientat pe consumatori spre alte uleiuri. Prin urmare, s-a introdus un sistem complex, prin care se aplica atât o prelevare la importul uleiului de măsline, suficientă pentru a asigura un venit rezonabil pentru agricultori, cât şi un ajutor pentru producţie (un fel de măsură compensatorie) şi, respectiv, o subvenţie pentru consum.

Mecanismele clasice de protecţie a pieţelor agricole europene, în faţa concurenţei externe, sunt diferite, în funcţie de modul de organizare al pieţei, care ţine cont de caracteristicile produselor agricole, de unde şi diversitatea terminologică aparent haotică:

1. Sistemul prelevărilor variabile la import se foloseşte, de regulă, pentru cereale, zahăr, produse lactate, şi, într-o măsură limitată, pentru uleiul de măsline. El este completat printr-un mecanism de restituiri la export (subvenţii variabile).

2. Sistemul „preţurilor de referinţă” se foloseşte pentru fructe, legume şi vin. În acest caz, se aplică o taxă tuturor produselor oferite sub acest preţ de referinţă, care, la rândul lui este fixat astfel încât să garanteze faptul că importurile, nu vor duce la variaţii ale preţurilor comunitare sub un anumit nivel. În fapt, avem aici mai mult un mecanism de salvgardare, care se adaugă protecţiei normale realizate prin TVC. Un „preţ minim la import”, urmărind acelaşi scop, se aplică pentru anumite produse din peşte.

3. Sistemul „preţurilor de ecluză” se utilizează pentru carnea de porc şi pasăre. În acest caz, se porneşte de la costul de producţie din ţările terţe cele mai rentabile, şi orice produs, care la intrarea în Comunitate are un preţ inferior, este supus unei penalizări suplimentare, peste protecţia normală.

Politici ale UE

4. Taxele vamale se aplică în cazul cărnii de vită (completate fiind cu prelevări), fructe, legume şi vin (independent de preţurile de referinţă), peşte (independent de preţul minim de import), horticultură, tutun (independent de ajutorul acordat direct).

5. Pentru produsele industriei agricole şi alimentare a fost instituit un sistem mixt. De exemplu, unui biscuit importat dintr-o ţară terţă, i se aplică un mecanism de protecţie dublu:

a. pe de o parte, un „element mobil” sub forma prelevării pe materia încorporată, astfel încât făina inclusă în biscuit să fie la fel de scumpă precum făina comunitară; la fel în cazul zahărului etc. În biscuitul importat, elementele încorporate vor fi ridicate la nivelul preţurilor comunitare;

b. pe de altă parte, în biscuit există încorporată şi o activitate industrială, de transformare, care este protejată printr-un „element fix”, sub forma unei taxe vamale care să permită menţinerea preferinţei pentru biscuiţii comunitari.

Structura prezentată anterior a suferit transformări importante în cadrul Rundei Uruguay. Trebuie să reamintim faptul că în conformitate cu reglementările GATT, uniunile vamale şi alte forme de integrare economică sunt exceptate de la obligaţia aplicării „clauzei naţiunii celei mai favorizate”. Cu toate acestea, angajamentele GATT, de eliminare a barierelor netarifare în relaţiile comerciale dintre părţile contractante, au constituit o sursă permanentă de conflict între SUA şi UE. În ciuda tuturor diferendelor până la Runda Uruguay negocierile pe marginea acestui capitol au fost ocolite cu iscusinţă. In cele din urmă, Acordul privind agricultura, negociat în cadrul acestei runde, a demonstrat disponiblitatea UE de a reforma PAC, reprezentând şi „un fel de ratificare internaţională a reformei MacSharry” (H. Wallace, 2004, p. 199).

Orientarea producţiei comunitare prin intermediul preţurilor Protejarea agriculturii comunitare în faţa concurenţei străine poate fi insuficientă, în cazul unor excedente de producţie, situaţie în care, nici închiderea frontierelor nu va asigura un anumit nivel al preţurilor pe piaţă şi al veniturilor pentru fermieri). Este, prin urmare, necesară intervenţia pe piaţa internă, pentru a orienta producţia şi a asigura stabilitatea preţurilor.

Preţurile au un dublu rol:

1. să orienteze producţia comunicând în avans preţurile pe care OCP îşi propune să le asigure pentru producători. În funcţie de tipul de organizare a pieţei, avem „preţuri indicative”, „preţuri obiectiv”, „preţuri de orientare” ş.a.


2. să declanşeze mecanismul de intervenţie pentru a împiedica preţurile reale de pe piaţă să cadă sub un anumit nivel. Mecanismul de intervenţie acţionează în momentul în care preţurile practicate în spaţiul comunitar scad şi ating nivelul „preţurilor de intervenţie” sau „de achiziţie” (în funcţie de organismul de intervenţie specific).

TERMINOLOGIE PRIVIND PREŢURILE AGRICOLE COMUNITARE

Preţul dorit de UE: Preţ indicativ în cazul cerealelor, zahărului, laptelui, uleiului de măsline,

rapiţei, floarea soarelui, orezului Preţ orientativ pentru carne de vită şi vin Preţ obiectiv pentru tutun, soia, in, mazăre, bob.

Preţul minim de import: Preţ prag pentru cereale, zahăr, lapte, ulei de măsline, rapiţă, floarea soarelui,

orez Preţ de ecluză pentru produse avicole, carne porc (preţ fixat pornind de la

preţurile de referinţă ale ţărilor cu cele mai ridicate randamente) Preţ de referinţă pentru vin, fructe, legume (preţ calculat pornind de la preţul

intern mediu, majorat cu o sumă forfetară)

Preţul garantat: Preţ de intervenţie pentru cereale, zahăr, lapte, ulei de măsline, rapiţă,

floarea soarelui, orez, tutun, carne de vită Preţ minim pentru soia Preţ de cumpărare pentru legume şi fructe (între 40 şi 70% din preţul de

bază) şi carne de porc

Organizarea producţiei Prin folosirea sistemului de cote şi al cantităţilor naţionale garantate se poate controla producţia agricolă şi se pot limita excedentele. Prin îngheţarea terenurilor sau modificarea destinaţiei lor, ca şi prin atribuirea de plăţi compensatorii, se previne apariţia supraproducţiei.

• Cotele sunt cantităţi maxim admise ale producţiei agricole, în caz de supraproducţie, fermierul fiind penalizat pecuniar.

• Cantităţile naţionale garantate, acordate statelor membre, sunt cantităţi maxim admise, în cazul cărora, în cazul depăşirii, producătorii plătesc un impozit de co-responsabilitate iar preţul de intervenţie pentru campania următoare este redus.

• Îngheţarea terenurilor vizează scoaterea acestora din circuitul agricol, iar diversificarea producţiei, introducerea unor noi culturi.

• Plăţile compensatorii completează veniturile agricultorilor, fiind atribuite în funcţie de numărul animalelor sau suprafaţa cultivată.

Politici ale UE

Modul de utilizare al preţurilor pe piaţa cerealelor Piaţa cerealelor poate fi considerată ca un reper, în măsura în care pe această piaţă s-a făcut primul experiment (1962) privind mecanismul de armonizare şi susţinere a preţurilor. După cum am arătat anterior, ansamblul intervenţiilor PAC se bazează pe preţuri comune, definite în funcţie de gradul de protecţie dorit. Consiliul de Miniştrii, cu majoritate calificată, după consultarea Parlamentului European şi pe baza propunerilor Comisiei, sau Comisia, la începutul fiecărei campanii de comercializare54, fixează în mod artificial trei categorii de preţuri: preţuri indicative, preţuri prag şi preţuri de intervenţie.

Preţul indicativ reprezintă preţul maxim la care instanţele comunitare estimează că se vor derula tranzacţiile. Deşi artificial, el este preţul dorit a fi obţinut de producători, în mod normal, pe piaţa comunitară. Este fixat pornind de la zona cea mai deficitară în cereale, Duisburg, N-E Germaniei.

Preţul prag reprezintă preţul minim la care pot fi vândute produsele comunitare importate. Are un nivel superior preţului de intervenţie dar inferior celui indicativ. Este stabilit astfel încât să-i incite pe operatorii economici comunitari să respecte principiul preferinţei comunitare. Se determină astfel încât preţul de vânzare în UE al unui produs importat să fie foarte apropiat de preţul indicativ, ţinând cont de cheltuielile de transport şi asigurare. În cazul în care preţurile importurilor sunt inferioare preţurilor prag, acestea sunt taxate. De exemplu, dacă se importă grâu canadian, la un preţ inferior preţului prag, se va percepe o taxă suplimentară, prelevarea la import (percepută de FEOGA). Această taxă este egală cu diferenţa între preţul prag şi preţul grâului canadian importat.

Preţul de intervenţie este preţul garantat fermierilor, la care un organism de intervenţie desemnat de statele membre va cumpăra eventualele excedente şi le va stoca. Prin urmare este un preţ minim, pe care fermierii îl primesc chiar şi în cazul unor preţuri foarte scăzute de pe piaţă.

Pentru a nu greva bugetul comunitar, Consiliul de miniştrii încurajează stocarea privată a produselor, acordând o primă producătorilor care-şi stochează singuri surplusurile. Începând cu 1986, supraproducţiile sunt penalizate prin reducerea preţului de intervenţie pentru campania următoare. După reforma din 1992, în anumite sectoare, o creştere a ajutoarelor directe acordate agricultorilor a compensat reducerea preţurilor garantate. Produsele stocate pot fi transformate, folosite în scop umanitar sau vândute ulterior. În cazul în care se vor vinde pe piaţa internă, Comisia are obligaţia să se asigure că nu se vor produce perturbaţii. Atunci când sunt orientate spre piaţa externă, iar preţul mondial este inferior preţului comunitar, FEOGA varsă exportatorilor taxa de restituire. Aceste taxe corespund diferenţei dintre preţul comunitar şi cel mondial. Sistemul de finanţare compensatoriu echivalează cu a taxa importurile din ţările terţe şi a subvenţiona exporturile UE.

54 Campania de comercializare, a cărei dată de începere variază în funcţie de produs,

durează un an.


Tipuri de ajutoare şi prime acordate Acordarea ajutoarelor îmbracă forma plăţilor pe suprafaţă, ajutoare pentru producţie, ajutoare în sprijinul creşterii animalelor şi plăţi compensatorii. De asemenea, se acordă finanţări în favoarea comercializării producţiei, creşterii competitivităţii, constituirea şi funcţionarea grupurilor de producători din sectorul agro-alimentar. Se acordă, de asemenea, ajutoare în cazul abandonării anumitor producţii sau reconversiei pământurilor sau exploataţiilor sau în cazul unor maladii ale animalelor.

Schimburile cu terţele ţări La import se poate solicita importatorului un certificat de import şi achitarea unei taxe de prelevare la import. Atunci când pe piaţă se constată perturbări, Comunitatea poate face apel la măsuri de salvgardare.

• Certificatele de import sunt eliberate de autorităţile competente ale statelor membre după depunerea unui depozit de garanţie.

• Sistemul de prelevare a fost instituit pentru o mare parte a producţiei agricole astfel încât preţurile produselor importate să nu fie inferioare celor comunitare.

Urmare a angajamentelor internaţionale sau datorită relaţiilor cu anumite grupuri de ţări, importul anumitor produse poate fi contingentat sau taxat preferenţial, în vreme ce alte importuri pot fi exonerate de plata taxelor vamale. Contingentele tarifare care fixează cantitatea exceptată pot fi atribuite conform metodei primul venit/primul plătit, al examenului simultan, operatori tradiţionali/operatori noi sau alte metode nediscriminatorii.

• Măsurile de salvgardare, mergând până la suspendarea importurilor, pot fi luate în cazul în care pe piaţa comunitară apare riscul unor grave perturbaţii determinate de importuri sau, după caz, de exporturi. Consiliul de miniştrii, statuând cu majoritate asupra propunerii comisiei şi după consultarea Parlamentului, fixează regulile generale vizând măsurile de salvgardare. Aceste măsuri sunt propuse de Comisie din proprie iniţiativă sau la cererea statelor membre.

La export UE varsă restituiri identice producătorilor europeni care exportă pe piaţa mondială. Acestea sunt subvenţii menite să aducă preţurile la nivelul pieţei mondiale. Nivelul restituirii poate varia în funcţie de destinaţia produsului sau de alţi factori economici. De asemenea, solicitarea unui certificat de export poate fi obligatorie şi să condiţioneze acordarea restituirilor.

Politici ale UE

Transformarea UE îşi rezervă dreptul de a interzice recurgerea la regimul de perfecţionare activă (care permite transformarea în interiorul UE a unui produs importat, fără perceperea de taxe vamale în cazul în care produsul va fi exportat). Regimul de perfecţionare pasivă (care constă în exportul temporar al unui bun într-un stat terţ, unde este transformat înainte de a fi reimportat fără taxe), poate fi şi el interzis.

8.2.2 Modul de funcţionare al organizaţiilor comune de piaţă. Categorii importante de „organizaţii comune de piaţă”

Organizarea comună de piaţă permite fixarea preţurilor agricole unice pentru toate pieţele europene, acordarea de ajutoare producătorilor, instaurarea de mecanisme de control a producţiei şi organizarea schimburilor comerciale cu alte ţări. Alte atribuţii vizează relaţiile între statele membre şi Comisia europeană.

Mecanismele se prezintă astfel (Centrul de Resurse Juridice, 2002):

preţurile. La începutul fiecărui an Consiliul fixează trei categorii de preţuri ale produselor agricole:

preţul indicativ (considerat ca preţul la care ar putea avea loc tranzacţiile pe piaţa comunitară),

preţul iniţial (preţul minim la care pot fi vândute produsele de import; este mai mare decât preţul de intervenţie şi încurajează cumpărarea produselor comunitare, respectând astfel principiul preferinţei comunitare),

preţul de intervenţie (fiind preţul garantat la care autoritatea poate cumpăra şi stoca cantităţile produse).

acordarea de ajutoare financiare. Ajutoarele financiare pot fi acordate pentru încurajarea producţiei (Regulamentele nr. 1259/1999 şi nr. 1251/99 ale Consiliului), creşterea şeptelului, pentru compensarea pierderilor suportate de agricultori în raport cu preţurile internaţionale, pentru marketingul producţiei, creşterea competitivităţii sau pentru încurajarea abandonării unui anumit tip de producţie / pentru conversia terenului sau a unor exploataţii agricole.

controlul producţiei. Sistemul cotelor şi garantarea unor cantităţi la nivel naţional permit controlul producţiei agricole şi limitarea surplusului, ca şi stocarea acestuia. Prin sistemul de cote, fermierilor le este permisă producerea unei cantităţi maxime, depăşirea acestei cote fiind penalizată. Garantarea unor cantităţi la nivel naţional presupune că depăşirile vor fi penalizate prin diminuarea preţului de intervenţie pentru anul următor.


Controlul poate fi făcut şi prin necultivarea terenului sau diversificarea producţiei prin producerea unor materii prime necesare biomasei, primindu-se în schimb compensaţii financiare. Fermierilor le pot fi acordate compensaţii directe bazate pe numărul de animale sau suprafaţa cultivată.

comerţul cu statele nemembre ale UE. În acest sens este încurajat exportul produselor procesate. Pentru a importa produse este necesar obţinerea unei licenţe de import şi plata unei taxe de import.

Asemenea organizări ale pieţelor constau în reguli stabilite la nivel comunitar privind nivelurile de producţie, calitatea, modul de comercializare al anumitor categorii de produse agricole, precum şi sprijinul financiar care este acordat din bugetul comunitar producătorilor pentru compensarea unor diferenţe de preţuri pe piaţă şi evitarea supraproducţiei. Organizaţiile funcţionează pentru majoritatea produselor agricole de origine vegetală sau animală: culturi arabile, vin, ulei de măsline, fructe şi legume, hamei, lapte şi produse lactate; producţii şi produse din bovine şi taurine, de ovine şi caprine, tutun sau miere. Pentru alcool şi cartofi nu există pieţe organizate. Din cauza amplasării geografice îndepărtate a anumitor regiuni din Uniune, au fost prevăzute reguli speciale pentru insulele Canare, Madeira şi Azore, insulele din Marea Egee şi pentru departamentele franceze de peste mări. Stabilirea şi aplicarea regulilor organizărilor comune ale pieţelor sunt în responsabilitatea Consiliului şi a Comisiei, aceasta din urmă fiind ajutată de un comitet de experţi reprezentând statele membre.

Categorii importante de Organizări comune ale pieţelor agricole (OCP) La începutul anilor ’80 se puteau astfel distinge trei mari tipuri de OCP, care acopereau peste 95% din produsele agricole (C. Neme, J. Neme, p. 174-174):

1. organizaţii ale pieţelor care asigurau producătorilor o formă de garantare a desfacerii şi preţurilor. La rândul lor, acestea se împart în două categorii:

a. organizaţii de piaţă care asigură producătorilor o formă de garantare a desfacerii şi preţurilor printr-un mecanism de intervenţie relativ sistematic. În acest caz, atunci când preţurile pieţei cad sub un anumit nivel dat, organismele de intervenţie aveau obligaţia să achiziţioneze la nivelul stabilit cantităţile în exces şi să le stocheze. Ei pot trimite pe piaţă aceste stocuri atunci când piaţa s-a redresat sau pot căuta alte destinaţii (de exemplu, exportul). Acesta este sistemul pentru majoritatea cerealelor, zahărului, produselor lactate. Se adaugă, în anumite condiţii, uleiul de măsline şi seminţele

Politici ale UE

oleaginoase. Acest sistem a permis agricultorilor să producă fără a-şi pune problema desfacerii, ceea ce a dus la apariţia stocurilor.

b. Organisme care susţin piaţa prin mecanisme mai suple (ca de exemplu, ajutor pentru stocare, pensii pentru anumite categorii de producători etc.) În această categorie s-au inclus carnea de porc, unele categorii de legume şi fructe, vinul de masă.

2. organizaţii comune de piaţă fondate, în principal, pe protecţia contra concurenţei ţărilor terţe. Acestea acopereau puţin peste 20% din producţia agricolă (alte categorii de legume şi fructe, vin altul decât de masă, flori, produse avicole).

3. organizaţii de piaţă fondate pe acordarea de ajutoare suplimentare. Aceste organizaţii, care acopereau circa 2,5% din valoarea producţiei agricole, permiteau menţinerea scăzută a preţurilor. Ele puteau însoţi anumite forme de garantare a preţurilor. Este vorba de grâu dur, tutun, ulei măsline, seminţe oleaginoase.

În anii ’90 a fost realizat un clasament uşor diferit, în care erau incluse patru categorii de OCP (Pierre Baudin, 1993):

1. organizaţii comune de piaţă bazate pe intervenţie Aceste OCP se bazează pe un preţ plafon care reprezintă un preţ garantat, fixat în avans. Circa 55% din producţia agricolă comunitară se realiza prin acest mecanism. În funcţie de tipul de intervenţie se disting două grupe:

intervenţie automată, în cazul zahărului şi laptelui; protecţia exterioară se asigură prin sistemul prelevărilor-restituirilor;

intervenţie mai suplă în cazul vinului de masă, anumite fructe şi legume; intervenţie facultativă în cazul cărnii de porc. La exterior, protecţia este asigurată printr-o combinaţie între preţurile de referinţă şi taxele vamale.

2. organizaţii care acordă ajutoare complementare faţă de preţurile de susţinere (intervenţie şi ajutoare)

În acest caz, OCP, comportă atât un preţ cât şi măsuri de intervenţie. Venitul producătorilor este, în acest caz, constituit dintr-un preţ de piaţă sau preţ de achiziţie de către organismele de intervenţie şi dintr-un ajutor complementar atunci când preţul pieţei nu este suficient pentru a asigura un venit normal.

Produsele vizate, care reprezintă circa 17% din valoarea producţiei agricole comunitare sunt: laptele şi produsele lactate (începând cu 2005), carnea de vită, oaie, cerealele, uleiul de măsline, seminţe oleaginoase.


3. organizaţii comune de piaţă care acordă ajutoare directe producătorilor

Reprezintă circa 4% din valoarea producţiei agricole (înainte de includerea seminţelor oleaginoase). Este vorba despre:

ajutoare proporţionale cu cantităţile produse, acordate sub forma unei susţineri acelor firme care transformă anumite produse, condiţia fiind ca acestea să ofere un preţ minim producătorilor. Sunt vizate: anumite fructe, legume transformate, bumbac, tutun etc.;

ajutoare forfetare: nu mai avem de a face cu preţuri instituţionalizate iar intervenţia publică se limitează la acordarea unui ajutor forfetar către producător (de regulă, la hectar). Produsele vizate: in, cânepă;

ajutoare facultative (hamei şi seminţe);

ajutoare proporţionale cu randamentul mediu (seminţe oleaginoase după decembrie 1991).

4. organizaţii comune de piaţă care se bazează doar pe protecţia la frontieră

În cazul acestora nu există preţuri fixate de către instanţele comunitare. În aceste tipuri de organizaţii, care reprezintă circa un sfert din valoarea producţiei agricole comunitare, formele de protecţie la frontieră sunt variabile, în funcţie de produs. Sunt vizate: produsele avicole (preţuri de ecluză), produsele floricole, produsele care nu fac obiectul OCP).

Această dublă prezentare simplificată a OCP demonstrează complexitatea acestora, legată de specificul produselor vizate dar poate fi şi rezultatul forţelor politice care le-au decis apariţia. Această complexitate a contribuit însă şi la apariţia de fraude importante.

În prezent, există patru tipuri de mecanisme pentru acordarea de ajutoare financiare şi anume:

pentru producţie şi pentru intervenţie (lapte şi produse lactate, produse de bovine, caprine şi ovine);

numai pentru producţie (hamei, tutun); numai pentru intervenţie (legume şi fructe); pentru protecţie vamală (flori şi plante, ouă şi produse de carne

de pui).

Politici ale UE

În prezent, cele mai importante organizări comune ale pieţelor includ (Centrul de Resurse Juridice, 2002): · Culturile arabile Culturile arabile includ o mare varietate de recolte anuale de primă importanţă, cum ar fi: grâu, orz, porumb, secară, floarea soarelui, mazăre etc. Ele au cea mai mare pondere în bugetul de cheltuieli al Uniunii. În cazul limitării acestora se aplică aranjamente financiare de necultivare a terenului sau de abandonare a unui anumit tip de producţie (Regulamentul nr. 1253/1999). În sectorul cerealelor, preţurile interne sunt mai mari decât cele mondiale, lucru ce face dificil exportul de cereale şi produse fără a acorda subvenţii care să acopere diferenţa dintre preţul de achiziţie pe piaţa europeană şi cel de vânzare pe piaţa mondială (Regulamentele nr. 1251/1999 şi nr. 2316/1999). Subvenţiile pentru export sunt limitate anual (atât ca volum, cât şi ca valoare), urmare a acordurilor încheiate în cadrul OMC.

· Vinul Uniunea Europeană ocupă primul loc pe piaţa mondială a vinurilor. După o perioadă îndelungată de surplus, s-a ajuns la un echilibru între producţie şi consum, existând o tendinţă de diminuare a producţiei datorită măsurilor luate de reducere a suprafeţelor viticole. Piaţa internă este reglementată de regulamentele nr. 1493/1999 şi nr. 1227/2000.

Organizarea comună a pieţei în cazul acestui produs a început în 1962 prin controlarea echilibrului pieţei (prin regulamente limitând drepturilor de replantare a viţei de vie sau aplicând preţuri de intervenţie pentru vinurile de masă), în cazul în care cantităţile sunt în surplus putând fi achiziţionate de stat şi transformate în alte produse (cum ar fi alcool sau combustibil). Ajutoarele financiare primite din partea Uniunii sunt strict controlate (Regulamentul nr. 2048/89/CEE).

· Legumele şi fructele Sectorul este reglementat de Regulamentul nr. 2001/02, care se aplică fiecărui produs sau grupe de produse. Regulamentul modifică şi completează regulamentele nr. 2200/96, nr. 2201/96 şi nr. 2202/96, ajustând pragurile valorice de acordare a ajutoarelor financiare pentru cheltuielile de operare primite din partea Comunităţii. Praguri valorice au fost fixate pentru produsele procesate de tomate, pere şi piersici, ca şi pentru citrice. Pentru alte produse, ca prune, smochine şi stafide, pragurile au rămas neschimbate. Ca mod de lucru, sumele sunt împărţite procentual între statele membre, fiind apoi distribuite către asociaţiile de producători. Asociaţiile au ca sarcină împărţirea sumelor, procentual, către fiecare producător în parte. Acest mod de plată direct către producător a dus


la o mai mare transparenţă a sistemului, o mai mare flexibilitate şi a crescut responsabilitatea producătorului.

· Hameiul Organizarea pieţei de hamei implică atât produsele proaspete, cât şi pe cele uscate, pudră, granule, extrase, produse aromate, amărui sau alte varietăţi (Regulamentul nr. 1696/71). Toate produsele cultivate sau preparate în Uniunea Europeană, ca şi produsele importate, primesc un certificat pentru a fi introduse pe piaţă (Regulamentele nr. 1784/77 şi nr. 890/78). Certificatele se referă la standardele minime de alfa-acid (care dau gustul amărui). Ajutoarele financiare sunt acordate pentru asigurarea unui venit rezonabil al producătorilor de hamei (Regulamentele nr. 1098/98 şi nr. 609/99).

· Tutunul Scopul reformei pieţei tutunului a fost încurajarea producţiei de calitate care sa fie mai puţin dăunătoare sănătăţii şi să ia în considerare mediul înconjurător. Organizarea pieţei a făcut posibilă stabilizarea acesteia şi asigurarea unui standard de viaţă satisfăcător pentru persoanele ce se ocupă cu cultivarea tutunului (Regulamentul nr. 2075/92). Dintre măsurile luate în cadrul reformei se pot menţiona: îmbunătăţirea protecţiei mediului şi încurajarea cercetării pentru a produce varietăţi de tutun mai puţin dăunătoare, ajutarea producătorilor să se orienteze către alte activităţi (Regulamentul nr. 2079/92), efectuarea unor controale mai stricte, un sistem, mai flexibil, de alocare a cotelor (prin care cotele pot fi transferate de la un producător la un altul) şi simplificarea procedurilor administrative.

· Laptele şi produsele lactate Piaţa de lapte şi produse lactate este organizată în vederea reducerii preţului de intervenţie, pentru a creşte concurenţa produselor (atât pe piaţa internă, cât şi în cadrul celei mondiale), cât şi pentru ajutorarea fermierilor prin acordarea de ajutoare financiare directe (Regulamentele nr. 1255/99 şi nr. 1256/99).

· Carne de vită Organizarea comună a pieţei cărnii de vită este supusă Regulamentelor nr. 1254/99, nr. 2342/99 şi nr. 907/2000. Cu toate că au fost luate o serie de măsuri pentru descurajarea producţiei intensive, se poate spune că organizarea pieţei nu şi-a atins pe deplin scopul. Instrumentele utilizate presupun acordarea unor plăţi directe pe cap de vită, limitarea densităţii animalelor pentru micii producători, respectarea procedurilor de stocare a surplusului şi aranjamente privind comerţul cu terţe state. În ciuda consecinţelor negative ale celei de-a doua crize a „vacii nebune” (ESB – encefalopatia spongiforma bovina) din toamna anului 2000, mecanismele de gestionare prevăzute de „Agenda 2000” s-au dovedit suficient

Politici ale UE

de robuste şi flexibile pentru a permite refacerea şi stabilizarea pieţei. În acest context, trebuie precizat că între măsurile luate pentru organizarea pieţei s-au numărat şi cele privind sănătatea animalelor (directivele nr. 64/432 privind sănătatea bovinelor, nr. 80/122 privind eradicarea tuberculozei, nr. 83/471 şi nr. 98/296 referitoare la inspecţia comunitară), intervenţii (Regulamentul nr. 1805/77 privind depozitarea produselor din carne de vită), export (Regulamentul nr. 2973/79 privind acordarea unei asistenţe pentru produsele exportate în terţe ţări), import (Regulamentul nr. 1445/95 privind licenţele de import), preţuri (Regulamentul nr. 563/82 privind preţul pentru bovine adulte), marcaje (Regulamentul nr. 890/99 privind sistemul de marcare şi etichetare aplicabil produselor de origine bovină) sau măsuri excepţionale, luate în perioadele de criză (Regulamentul nr. 716/76, modificat şi completat de Regulamentul nr. 1176/2000 privind adoptarea unor măsuri excepţionale pentru piaţa de bovine din Marea Britanie).

· Producţia şi produsele din ovine şi caprine În acest sector, reforma a urmărit să determine producţia de ovine şi caprine, să se orienteze mai mult spre piaţa reală, spre cerinţele şi tendinţele acesteia. Cele mai importante schimbări au constat în introducerea unor plăţi fixe acordate direct fermierilor, ca şi a unor plăţi suplimentare pentru zonele defavorizate, acordate pe cap de animal (Regulamentul nr. 2467/98/CEE).

· Mierea Regulamentul nr. 1221/97 a urmărit îmbunătăţirea producţiei de miere. Aceasta din urmă este sprijinită prin acordarea de asistenţă tehnică, raţionalizarea transhumanţei, măsuri de sprijinire a laboratoarelor şi a cercetării pentru creşterea calităţii produselor. O atenţie deosebită este acordată asociaţiilor apicultorilor cu care statele membre cooperează în punerea în aplicare a planurilor naţionale referitoare la producţia de miere. Regulamentul nr. 2300/97 stabileşte conţinutul programelor naţionale şi modul de acordare a ajutoarelor financiare de către Uniune, iar statele membre au responsabilitatea întocmirii studiilor din apicultură referitoare la producţii, structuri de marketing şi formarea preţurilor.

· Plantele vii şi produse floricole Organizarea pieţei floricole şi de plante vii a făcut posibilă stabilizarea pieţei şi facilitarea vânzării produselor la standarde de calitate (Regulamentul nr. 234/68). Acţiunile Comunităţii sunt îndreptate spre o mai bună organizare a producţiei şi marketingului prin organizarea asociaţiilor producătorilor floricoli. Produsele floricole destinate vânzării trebuie să poarte eticheta producătorului.


8.3 Finanţarea Politicii Agricole Comune

8.3.1 Finanţarea susţinerii pieţelor. Secţiunea Garantare a FEOGA Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) a fost creat în 1962, prin Regulamentul nr. 25/1962 (JOCE. 20 aprilie 1962). El reprezintă instrumentul financiar al PAC, iar crearea a fost prevăzută prin Articolul 40 al TCEE care preciza obligaţia instituirii „unuia sau mai multor fonduri de orientare şi garantare agricolă”. În acea perioadă s-a discutat mult dacă n-ar trebui create două fonduri: unul pentru orientare, respectiv pentru ameliorarea structurilor agricole, iar unul pentru susţinerea preţurilor şi veniturilor. În final s-a ales soluţia unui singur fond, girat de către Comisie.

Secţiunea Garantare reprezintă esenţialul activităţii financiare a FEOGA şi principala poziţie în bugetul general al UE. Ea finanţează, în special, cheltuielile privind organizarea comună a pieţelor agricole, acţiuni de dezvoltare rurală care însoţesc acţiunile de susţinere a pieţelor şi măsuri rurale în afara Obiectivului nr. 1 al FS.

Deşi egale cu zero iniţial, cheltuielile comunitare de susţinere a pieţelor au cunoscut o creştere rapidă, urmare a mai multor factori:

1. creşterea cheltuielilor suportate de Comunitate. S-a prevăzut de la bun început că secţiunea Garantare va rambursa ţărilor membre o parte importantă a cheltuielilor cu intervenţiile pe piaţă şi subvenţionarea exportului. Ritmul prevăzut era următorul: 1/6 pentru campania 1962/63 (5/6 rămânând în sarcina ţărilor membre), 2/6 pentru 1963/4 etc. şi 10/10 începând cu 1 iulie 1967;

2. creşterea numărului de produse acoperite de OCP. Finanţarea a demarat cu organizarea pieţei pentru un produs sau pentru un sector. Astfel, responsabilitatea financiară se rezuma la cereale, porc şi avicultură în 1962, la orez, produse lactate şi carne de vacă, în 1964 etc., astfel încât, la mijlocul anului 1967, cea mai mare parte a producţiei agricole era finanţată de Comunitate;

3. extinderile succesive;

4. creşterea mai rapidă a producţiei decât a consumului, ceea ce a dus la creşterea stocurilor şi la sumelor alocate pentru finanţarea exporturilor;

5. creşterea preţurilor (de pildă, între 1975-1991, FEOGA-G, în valoare nominală a crescut de şapte ori, iar în mod real de 2,5 ori).

Politici ale UE

Ca urmare, creşterea valorii FEOGA a fost impresionantă: de la 28,7 milioane UC (unităţi de cont, echivalente atunci cu dolarul) în 1962/3, la 238,6 milioane în 1965/6, 1 miliard în 1968/9, 2,5 miliarde în 1972, 20 miliarde ECU în 1985, 32 miliarde în 1992 şi 40,43 miliarde euro în 2000.

Ca termen de comparaţie să reţinem că totalul cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare finanţate de la bugetul comunitar în 1988 era mult inferior susţinerilor acordate cultivatorilor de tutun55, sau că: totalul cheltuielilor prevăzute în 1989 pentru cercetare, industrie şi energie era acelaşi cu cel al susţinerii pieţei în cazul cărnii de oaie şi capră (1461 milioane faţă de 1454). Pentru a limita ritmul de creştere al cheltuielilor agricole, în 1988 a fost instituit un cadru de referinţă care limitează astfel ritmul cheltuielilor Secţiunii Garantare la 74% din rata de creştere anuală a PNB-ului comunitar.

Repartizarea cheltuielilor din Secţiunea „Garantare”

Se pot distinge trei categorii de cheltuieli: 1. restituiri la export

Ele reprezentau 45% din cheltuielile secţiunii Garantare în 1981, 35% în 1983 şi 29,3% (9,5 miliarde ECU) în 1992 şi 14% în 2000 (5,64 milioane). Nivelul lor variază în funcţie de cantitatea exportată şi de preţurile mondiale. Restituirile vizează, în special, cerealele, produsele lactate, carnea de vită şi zahărul.

2. ajutoare care compensează preţurile

„Plăţile compensatorii” sunt acordate anumitor sectoare precum oleaginoasele, carnea de oaie, tutunul; sunt ajutoare pentru consum sau producţie (ajutoare pentru consumul uleiului de măsline sau transformarea legumelor şi fructelor). Această rubrică reprezenta 34% în 1981 şi aproape jumătate în 1992 (15,5 miliarde ECU).

3. cheltuieli de stocaj (produse lactate, carne vită, cereale, vin)

Aceste cheltuieli reprezintă între 15 şi 20% din cheltuielile secţiunii Garantare.

Cheltuielile de intervenţie (susţinerea preţurilor şi stocare) ocupă cea mai mare parte a cheltuielilor realizate prin FEOGA – G: 84,9% (31,95 milioane) în 1996, 75,5% (30,53 milioane) în anul 2000.

55 Raportul Curţii de Conturi privind exerciţiul 1988, p. 226


În ceea ce priveşte repartizarea cheltuielilor FEOGA pe produse, se constată puternice fluctuaţii anuale, în funcţie de recoltă, nivelul preţurilor mondiale şi impactul măsurilor de control a producţiei.

Perioada 1968/9 – 1971, patru sectoare au reprezentat peste 90% din cheltuielile secţiunii Garantare: cerealele (38%), produsele lactate (31,5%), materiile grase (cu excepţia untului care este inclus în categoria produselor lactate) şi zahărul.

În 1975, cele patru poziţii nu mai reprezentau decât puţin peste jumătate, carnea de vită ocupa poziţia a doua (peste 20%), iar produsele lactate, prima poziţie (24,3%).

În 1992, pe primul loc trec materiile grase (21,6%), urmate de sectorul cărnii şi aviculturii (20,8%), cereale şi orez (17,8%) şi produse lactate (12,8%). Facem observaţia că în 1978 produsele lactate au absorbit jumătate din cheltuieli iar în 1988, 22,4%.

În perioada 1996-2000, pe primul loc au fost cerealele (27,7% în 1996, 30,4% în 2000), urmate de carnea de vită (17,4% în 1996 şi 112% în 2000) şi produse lactate (8,8% în 1996 şi 6,3% în 2000).

Pe ţări, în 1992, pe primul loc era Franţa (22%), urmată de Italia (16,5%) şi Germania (14,7%). În anul 2000, Franţa rămâne principala beneficiară a PAC (9,3 milioane, respectiv 21,1%), urmată de Germania (5,7 milioane euro, respectiv 12,9%), Spania (5,2 milioane, 11,8%) şi Italia (4,6 milioane, 10,4%).

8.3.2 Politica structurilor agricole. Secţiunea Orientare a FEOGA

Articolul 39/1 al TCEE prevede, printre alte obiective ale PAC, creşterea productivităţii muncii în agricultură, prin „dezvoltarea progresului tehnic, asigurând dezvoltarea raţională a producţiei agricole, ca şi o folosire optimă a factorilor de producţie, în special a forţei de muncă”. În fapt, Reglementarea nr. 25, prin care s-a creat FEOAGA în 1962, prevedea, printre alte cheltuieli eligibile, „acţiunile întreprinse în virtutea regulilor comunitare, pentru realizarea acestor obiective, inclusiv modificarea structurilor, urmare a dezvoltării Pieţei comune”.

În evoluţia acestei politici pot fi descrise patru etape:

1. în perioada de început, era vorba, mai ales, de finanţarea proiectelor individuale de ameliorare a structurilor de producţie (de exemplu, irigaţii sau amenajări funciare) şi de comercializare;

Politici ale UE

2. în urma dezbaterilor iscate de memorandumul Mansholt (1968), Consiliul de Miniştrii a adoptat, la 25 mai 1971, o rezoluţie privind noua orientare a PAC care prevedea participarea FEOGA la „finanţarea acţiunilor comune” din domeniul structurilor agricole. Pentru aplicarea acesteia, decizia Consiliului din 24 martie 1972, a prevăzut trei serii de măsuri:

a. modernizarea exploataţiilor agricole (Directiva 72/159). Astfel, a fost instituit un regim selectiv de ajutoare în favoarea acelor fermieri care pot şi doresc să-şi modernizeze exploataţiile, astfel încât, la sfârşitul perioadei planificate pentru dezvoltare, să se asigure paritatea între veniturile medii obţinute de pe aceste exploataţii şi veniturile medii ale lucrătorilor non agricoli din regiunea respectivă. Experienţa a demonstrat că prin această măsură nu s-au adus modificări reale structurilor agricole, de ea beneficiind mai ales exploatările agricole performante;

b. încurajarea încetării activităţii agricole şi afectarea suprafeţelor astfel eliberate în scopul ameliorării structurilor (creşterea exploatărilor care s-au modernizat în cadrul acţiunii anterioare sau utilizarea terenurilor în scopuri neagricole;

c. informarea socio-economică şi calificarea profesională a persoanelor care lucrează în agricultură.

3. o nouă politică a structurilor agricole a fost definitivată de Consiliul de Miniştrii în martie 1985. Ea comportă:

a. definirea noului regim al ajutoarelor pentru investiţii agricole. Efortul deja angajat în favoarea exploataţiilor performante trebuia să-i vizeze de acum pe acei agricultori care demonstrau dorinţa de a progresa;

b. participarea comunitară la efortul de întinerire a populaţiei agricole; se introduceau ajutoare în sprijinul instalării tinerilor fermieri;

c. continuarea şi accentuarea acordării de ajutoare către exploatările agricole care sufereau de handicapuri de diferite naturi. După 1975, Comunitatea dezvoltase deja politici diferenţiate în favoarea agriculturii din zonele de munte şi din alte zone defavorizate, prevăzând acordarea de indemnizaţii compensatorii către circa 1 milion de fermieri, care asigurau 10-12% din producţia agricolă dar care exploatau un sfert din suprafaţa agricolă comunitară. Noile reglementări ameliorau acest regim. De altfel, Comunitatea a adoptat măsuri specifice


în favoarea regiunilor agricole mediteraneene, ameninţate de noua lărgire (Programul integrat mediteranean);

d. a patra etapă a fost amorsată în 1988 şi prelungită după 1992, în cadrul reformei fondurilor structurale (FEOGA – secţiunea Orientare fiind o componentă a acestora) şi a celei de a doua reforme a PAC. Astfel FEOGA–O păstra obiectivul privind ameliorarea structurilor agricole dar, trebuia, în colaborare cu celelalte Fonduri Structurale, să contribuie la dezvoltarea zonelor rurale.

Iniţial, secţiunii Orientare, destinată finanţării cheltuielilor pentru ameliorarea structurilor agricole, i-au fost destinate circa un sfert din fondurile FEOGA. Mult timp însă, această secţiune nu a absorbit decât 4-5%. Rămâne, în continuare, cel mai mic fond structural clasic, reprezentând în 1994, circa 50% din Fondul social şi o treime din Fondul regional.

Modificările suferite în ultimii ani de PAC, în special după Agenda 2000, au marcat trecerea la o etapă nouă în cadrul acestei politici, atenţia şi finanţarea acordată pilonului al II – dezvoltare rurală, fiind tot mai semnificative. Dacă pentru perioada 2000-2006, ponderea FEOGA-O în total finanţare FEOGA este de circa 10%, pentru viitorul exerciţiu financiar 2007-2013 este de remarcat tendinţa de creştere treptată a rolului şi susţinerii financiare acordate acestui domeniu.

8.4 Transformarea Politicii Agricole Comune Din raţiuni atât interne, cât şi externe, la începutul anilor ’90, a fost lansată o nouă reformă a PAC. Raţiunile interne erau imperative:

o serie de măsuri, care pot fi regrupate sub titulatura de „prima reformă a PAC”, fuseseră întreprinse în anii ’80. În ciuda acestora, producţia a continuat să crească, antrenând atât o creştere a stocurilor, cât şi a cheltuielilor bugetare;

consideraţii de ordin social: de cheltuielile PAC beneficiau doar o mică parte a fermierilor (20% din exploataţii primeau 80% din cheltuielile de susţinere), iar puterea de cumpărare pe exploataţie agricolă rămânea insuficientă;

Politici ale UE

conştientizarea pericolului reprezentat asupra mediului de metodele intensive de producţie în agricultură (îngrăşăminte, pesticide, deşeuri animale).

Constrângerile externe erau legate de reacţiile venite din partea ţărilor exportatoare de produse agricole din zona temperată, reacţii exprimate în cadrul Rundei Uruguay.

8.4.1 Noua reformă a PAC (1992) Această reformă, propusă de Comisie şi aprobată de Consiliu, comportă două aspecte:

• susţinerea preţurilor şi a veniturilor şi • orientarea structurilor.

Susţinerea preţurilor şi veniturilor Ca şi cu treizeci de ani în urmă, reforma PAC a început cu sectorul cerealelor. La începutul anului 1991, preţurile interne comunitare erau de ordinul a 155 ECU/tona de grâu, în vreme ce preţurile mondiale erau cu mult sub acest nivel (exportatorii puteau cere 115 ECU ca restituire). Comunitatea, deficitară în anii 60, a devenit treptat excedentară, reuşind totodată să-şi mărească ponderea pe piaţa mondială, de la 13% la începutul anilor 80, la circa 20%, provocând astfel proteste viguroase din partea altor ţări exportatoare. În ciuda acestui fapt, stocurile de cereale au crescut permanent, pe fondul menţinerii consumului intern la 140 milioane tone pe an (exporturile aveau valori apropiate de 30 milioane tone pe an iar producţia, în 1991, era de 180 milioane).

Comisia a propus măsuri de reducere a preţurilor interne de la 155 la 100 ECU tona, pentru a permite astfel reducerea de o manieră substanţială subvenţiile la export. Pentru a evita reducerea veniturilor producătorilor de cereale, Comisia propunea acordarea de plăţi compensatorii sub forma unui ajutor la hectar, „astfel încât să fie integral compensată reducerea venitului determinată de scăderea preţurilor”. Pentru a beneficia de aceste plăţi compensatorii, producătorii (cu excepţia celor care aveau mai puţin de 20 hectare) aveau obligaţia să „îngheţe” un procent determinat din terenurile cultivate cu cereale (în primul an, 15%). Aceste reduceri ale suprafeţelor cultivate urmau a fi compensate financiar.

De asemenea, Comisia propunea o reducere cu 10% a preţului la lapte şi cu 15% a celui la unt şi carne de vită.


La 21 mai 1992, pornind de la propunerile Comisiei, Consiliul a decis:

Pentru cereale şi oleaginoase:

o Reducerea semnificativă a preţului la cereale: preţul indicativ pentru cereale era redus la 130 ECU/tonă pentru campania 1993/4, 120 ECU/tonă pentru 1994/5 şi 110 pentru 1995/96, prin urmare, o reducere cu 29% în trei ani. Preţul de intervenţie urma a fi cu 10% mai mic. Protecţia exterioară se asigura prin intermediul preţului prag fixat în funcţie de nivelul preţului indicativ, majorat cu 45 ECU/tonă.

o Compensarea reducerii preţurilor prin măsuri compensatorii: compensarea reţinută de Consiliu era egală cu diferenţa între preţul de cumpărare mediu al anului 1991 (155 ECU/tonă) şi preţul indicativ. Pentru perioada 1995-96, compensaţia urma a fi de 155 – 110 deci de 45 ECU. Sumele compensatorii urmau a fi acordate nu în funcţie de volumul producţiei, ci la hectar, pentru a nu stimula intensificarea producţiei. De acelaşi regim de susţinere beneficiau şi oleaginoasele.

o Acordarea acestor sume era condiţionată de îngheţarea cu 15% a suprafeţelor cultivate cu cereale. De această obligaţie sunt dispensate exploataţiile mici.

Care urma a fi impactul acestei reforme? În propunerea Comisiei, din 1991, se arăta că aşteptările erau ca producţia să se stabilizeze la 170 milioane tone (faţă de 180), consumul intern să crească de la 140 la 150 milioane tone (pe seama creşterii consumului animal în urma reducerii importurilor), iar 20 tone vor fi exportate (în loc de 30). Într-o simulare realizată de INSEE a consecinţelor reformei la orizontul anilor 1996, rezultatele erau uşor diferite: producţia urma a se stabiliza la 156,6 milioane, consumul la 141,8 milioane, iar exportul net va fi de 15 milioane.

Pentru sectorul creşterii animalelor

Consiliul a decis o reducere cu 5% a preţului la unt, fără reduceri predeterminate a cotelor şi cu 15% a preţului la carnea de vită.

În plan financiar, aplicarea reformei a determinat o creştere temporară a costurilor bugetare, o parte a sarcinilor fiind transferată dinspre consumatori spre contribuabili.

Politici ale UE

8.4.2 Agenda 2000 şi reforma Politicii Agricole Comune Un nou set de reforme a fost adoptat în 1999 şi implementat începând cu anul 2000. El are ca obiectiv continuarea şi aprofundarea reformei din 1992, prin înlocuirea măsurilor de susţinere a preţurilor cu ajutoare directe şi promovarea unei politici rurale coerente.

Printre factorii interni şi externi care au impus această nouă abordare se pot enumera:

piaţa agricolă mondială prezintă tendinţa unei creşteri puternice; preţurile PAC sunt încă la niveluri mult prea ridicate pentru a putea beneficia de expansiunea pieţei mondiale, existând riscul reapariţiei excedentelor şi a costurilor bugetare mari dar şi al pierderii unor importante segmente ale pieţei mondiale dar şi comunitare;

susţinerea agricolă este repartizată în mod inegal între producători şi regiuni, ceea ce are drept consecinţă o amenajare defectuoasă a spaţiului rural: activitate în declin în anumite regiuni, politici agricole excesiv intensive, în altele, care antrenează poluare, boli ale animalelor, o securitate alimentară mai redusă;

o sarcină esenţială rămâne obligaţia reconcilierii consumatorilor cu PAC;

forţa agriculturii europene rezidă tocmai în diversitatea sa, sub raportul resurselor naturale, a modului de exploatare, competitivitate, venituri şi tradiţii. Lărgirile succesive au transformat gestionarea PAC într-un proces complicat, birocratic şi adesea de neînţeles. Prin urmare trebuie conceput un nou model descentralizat, prin care statele să aibă un grad crescut de libertate, fără a distorsiona concurenţa şi fără riscul naţionalizării PAC dar având criterii comune clare şi mecanisme de control riguroase.

UE trebuie să se pregătească pentru negocierile internaţionale în domeniu şi să-şi definească limitele pe care le poate accepta;

lărgirea face şi mai necesare măsurile privind conceperea unui nou tip de mecanism, cu atât mai mult cu cât ţările candidate au importante sectoare agricole.

Având în vedere toate aceste aspecte, Consiliul european de la Berlin a oferit un conţinut concret pentru ceea ce va fi, în anii ce vin, noul model agricol european. S-a reafirmat faptul că reforma va garanta existenţa unei agriculturi multifuncţionale, durabilă, competitivă, repartizată pe tot teritoriul european, inclusiv în regiunile cu probleme. Conform Consiliului European de la Berlin dezvoltarea rurală devine al doilea pilon al PAC. Sunt puse bazele unei politici de dezvoltare rurală coerente, a cărei misiune este


de a asigura o mai bună folosire a cheltuielilor agricole pentru amenajarea spaţiului, protecţia mediului, instalarea tinerilor etc. Statele membre vor avea posibilitatea să acţioneze modulat, respectiv să reducă ajutoarele directe acordate exploataţiilor (în funcţie de criteriul folosirii forţei de muncă pe exploataţie) şi să orienteze aceste sume către măsuri privind protecţia mediului.

Acest model de agricultură nu trebuie să fie similar cu cel existent în alte ţări, concurente ale UE, existând multe diferenţe între acestea, fiind astfel conceput încât să păstreze nivelul câştigurilor fermierilor dar, şi să asigure stabilitatea acestora prin intermediul organizării comune a pieţei şi al plăţilor compensatorii.

8.4.3 Politica rurală Măsurile finanţate de FEOGA secţiunea Orientare au fost completate cu ajutoare în favoarea regiunilor defavorizate şi a zonelor rămase în urmă. Toate aceste măsuri vor fi aplicate orizontal şi vor fi realizate în mod descentralizat. Zonele rurale eligibile în numele Obiectivului nr. 1 al fondurilor structurale vor fi menţinute. Zonele rurale eligibile sub Obiectivul nr. 2 (fostele Obiective 5a şi 5b) vor fi finanţate prin FEOGA – secţiunea Garantare. Finanţarea Obiectivului nr. 2 se va face prin intermediul Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER), a Fondului Social European (FSE) şi al Instrumentului Financiar pentru Orientarea Pescuitului (IFOP). Toate măsurile luate în favoarea regiunilor rurale ne eligibile pentru Fondurile Structurale vor fi cofinanţate prin FEOGA - G.

În scopul mai bunei integrări a problemelor legate de mediu în organizarea comună a pieţelor, noua reformă autorizează statele membre să condiţioneze plăţile directe de respectarea legislaţiei privind mediul. În mod concret, aceste măsuri vizează:

o întărire a sectorului agricol şi forestier prin promovarea unor produse de calitate. Sunt prevăzute măsuri de atragere a tinerilor fermieri precum şi de pensionare anticipată;

ameliorarea competitivităţii zonelor rurale, fără a pierde din vedere asigurarea unei calităţi mai bune a vieţii în comunităţile rurale şi noi surse de venit pentru agricultori şi familiile lor;

protejarea mediului şi a patrimoniului rural prin măsuri precum practicarea unei agriculturi ecologice. Pentru a intensifica procesul de integrare a problemelor de mediu în PAC, s-au prevăzut

Politici ale UE

de asemenea plăţi compensatorii, în special pentru zonele mai puţin dezvoltate sau zone în care agricultura este limitată prin constrângeri naturale specifice.

Statele membre au obligaţia să verifice dacă fermierii nu realizează anumite activităţi numai cu scopul de a beneficia de ajutoare în cadrul regimului de susţinere.

Strategiile din ultimii 10 ani au fost marcate de două Conferinţe europene ale dezvoltării rurale (Cork, noiembrie 1996 şi Salzburg, noiembrie 2003).

Conferinţa de la Cork, a constituit un nou pas în recunoaşterea rolului şi importanţei valorificării resurselor spaţiului rural european. În urma dezbaterilor, Declaraţia finală a Conferinţei a lansat 10 puncte prioritare ale programelor de dezvoltare rurală în Uniunea Europeană:

1. preferinţa rurală - dezvoltarea durabilă trebuie să fie situată în topul priorităţilor agendei UE şi să devină principiul fundamental care să contureze politica rurală în viitorul apropiat, cât şi după extindere. Aceasta înseamnă stabilizarea populaţiei rurale (prevenirea migraţiei din rural), combaterea sărăciei, stimularea ocupării şi promovarea egalităţii de şanse, creşterea capacităţii de a răspunde la cerinţele sporite pentru o calitate mai bună a vieţii, pentru sănătate, siguranţă, realizare personală, odihnă şi un nivel general mai ridicat al bunăstării. Conservarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului trebuie să fie integrate în toate politicile de dezvoltare rurală. Este necesar să se menţină o balanţă echilibrată şi corectă între zonele rurale şi cel urbane în materie de cheltuieli publice, investiţii în infrastructură, educaţie, sănătate şi servicii de comunicaţii.

2. o abordare integrată - politica de dezvoltare rurală este necesar să fie definită printr-un concept multidisciplinar şi cu aplicaţie intersectorială, cu o clară dimensiune teritorială. Trebuie să fie aplicată în toate zonele rurale ale Uniunii, respectând principiul concentrării, cu o diferenţiere privind cofinanţarea pentru acele zone care au nevoie mai mare de aceasta. Abordarea integrată se cuvine a fi acompaniată de un cadru legal şi politic corespunzător: dezvoltare şi restructurare ale agriculturii, diversificare economică - în special prin servicii rurale şi firme industriale mici şi mijlocii – managementul resurselor naturale, includerea funcţiilor de mediu şi promovarea culturii, turismului şi a activităţilor recreative.

3. diversificare - sprijinirea diversificării activităţilor economice şi sociale trebuie să se axeze pe asigurarea unui cadru favorabil pentru autosusţinerea iniţiativelor private precum şi a celor care beneficiază de suportul comunităţii: investiţii, asistenţă tehnică, servicii pentru afaceri, infrastructură adecvată, educaţie, formare, integrarea tehnicilor şi tehnologiilor avansate, întărirea rolului micilor oraşe ca părţi integrante ale zonelor rurale şi factori cheie de dezvoltare, promovarea dezvoltării unor comunităţi rurale viabile şi reînnoirea satelor.


4. durabilitate - politicile trebuie să promoveze o dezvoltare rurală care să susţină calitatea şi atractivitatea patrimoniului rural european (resurse naturale, biodiversitate şi identitate culturală) astfel încât utilizarea lor de către generaţiile prezente să nu restrângă opţiunile generaţiilor viitoare.

5. subsidiaritate - dată fiind diversitatea zonelor rurale din Uniune, este necesar ca politicile de dezvoltare rurală să respecte principiul subsidiarităţii. Ele trebuie să fie cât mai descentralizate posibil şi să se bazeze pe parteneriat şi cooperare între diferite niveluri (locale, regionale, naţionale şi europene). În mod necesar rezultatul îl constituie o participare largă şi o abordare punctuală, care să întărească creativitatea şi solidaritatea comunităţilor rurale.

6. simplificare - politica de dezvoltare rurală, în special componenta sa agricolă, necesită o simplificare radicală a legislaţiei specifice. Aceasta nu va conduce la o renaţionalizare a politicilor agricole comunitare, ci va însemna o mai mare coerenţă a ceea ce astăzi este realizat prin prea multe canale, o limitare a regulilor şi procedurilor de bază din legislaţia UE, o subsidiaritate mai mare a deciziilor, descentralizare mai mare în implementarea politicilor şi un mediu mult mai flexibil.

7. programare - aplicarea programelor de dezvoltare rurală trebuie să se bazeze pe proceduri coerente şi transparente, integrate într-un singur program de dezvoltare rurală pentru fiecare regiune şi un singur mecanism de dezvoltare durabilă şi rurală.

8. finanţare - utilizarea resurselor locale trebuie să fie încurajată prin promovarea de proiecte de dezvoltare rurală la nivel local. Prin recurgerea la tehnicile creditului rural, destinate reducerii constrângerilor financiare pentru întreprinderile mici şi mijlocii, promovarea investiţiilor productive şi diversificarea economiilor rurale se doreşte un sprijin suplimentar pentru a mobiliza mai bine sinergiile dintre fondurile publice şi private. În acest sens se impune să fie încurajată o mai activă implicare a sectorului bancar (public şi privat) şi a altor intermediari financiari.

9. management activ - este necesar să fie încurajate întărirea capacităţii administrative şi creşterea eficienţei administraţiilor locale, regionale şi a grupurilor la nivel de comunitate; asigurarea de asistenţă tehnică, formare, o mai bună comunicare, parteneriat, schimburi de experienţă şi informaţii prin sisteme în reţea între regiuni şi între diferite comunităţi rurale din Europa, ţin de asemenea tot de un management activ.

10. evaluare şi cercetare – monitorizarea şi evaluarea beneficiarilor de finanţare trebuie să fie realizată astfel încât să asigure transparenţa procedurilor, garantarea bunei utilizări a banului public, stimularea cercetării şi inovării, precum şi reale dezbateri publice. Partenerii trebuie să fie consultaţi în contextul conturării şi implementării proiectelor, şi implicaţi direct în ceea ce priveşte monitorizarea şi evaluarea acestora.

Sursa: Studiul de impact nr. 11, Setting the Development Priorities for Romanian Agriculture and Rural Sector, Institutul European din Romania, 2004

Asemenea noi maniere de abordare, şi-au pus o amprentă puternică asupra evoluţiei PAC. Cu toate că în majoritatea zonelor rurale sectorul primar a devenit mai puţin important din punct de vedere al ponderii

Politici ale UE

în economie şi în ocupare, agricultura şi pădurile sunt principalii utilizatori de teren, având un rol cheie în managementul resurselor naturale din zonele rurale, în menţinerea şi conservarea patrimoniului rural şi cultural.

Se afirmă tot mai des că viabilitatea zonelor rurale nu poate să depindă numai de agricultură, ci trebuie totodată să consolideze rolul acesteia în protejarea mediului rural, în producerea de hrană sigură şi de calitate, să contribuie la menţinerea atractivităţii zonelor rurale pentru tineri şi cei ce se vor naşte în viitor; politica de dezvoltare rurală trebuie să includă agricultura într-un context socio-economic şi ecologic mai larg.

8.4.4 Reforma PAC din anul 2003

În iunie 2003, Consiliul de Miniştri a ajuns la un acord în domeniul reformării PAC, concretizat în adoptarea unui nou cadru legal în septembrie 2003. Obiectivul general al acestei reforme este asigurarea unui mai bun echilibru în susţinerea şi întărirea mediului rural prin transferarea unor fonduri din pilonul 1 al PAC - Agricultura în pilonul 2 – Dezvoltare rurală, prin introducerea unui sistem de modulare pe ansamblul UE şi prin extinderea sferei de acţiune a instrumentelor actuale de dezvoltare rurală. Această reformă va schimba complet modul în care Uniunea Europeană sprijină sectorul agricol, Politica Agricolă Comună va fi direcţionată spre interesele consumatorilor şi a contribuabililor, astfel încât fermierii vor avea libertatea de a produce ceea ce se cere pe piaţă.

Obiective. Principii Obiectivul general al acestei schimbări este orientarea în mai mare măsură spre cerinţele pieţei, sprijin mai puţin distorsionant pentru comerţul agricol şi centrarea într-o mai mare măsură pe calitate decât pe cantitate.

Principalele obiective specifice ale noii politici agricole sunt:

1. susţinerea pe de o parte a intereselor consumatorilor şi contribuabililor, dar şi continuarea susţinerii producătorilor agricoli;

2. protejarea economiei rurale şi a mediului; 3. menţinerea disciplinei financiare (încadrarea în baremurile de

cheltuieli propuse la Berlin); 4. facilitarea negocierilor în cadrul OMC; 5. stimularea competitivităţii fermierilor pe piaţa internă şi externă şi,

în acelaşi timp, asigurarea unor venituri rezonabile pentru aceştia; 6. stimularea şi recompensarea aplicării tehnologiilor “prietenoase

faţă de mediu”;


7. orientarea producţiilor spre calitate şi spre specificul regional; 8. păstrarea specificităţii zonelor rurale.

Principala schimbare pe care o aduce actuala reformă a PAC se referă la modul de acordare a subvenţiilor agricole, care vor fi decuplate, adică cea mai mare parte a subvenţiilor va fi plătită independent de volumul producţiei. Totuşi, pentru a preîntâmpina abandonarea producţiei agricole, statele membre ar putea alege să menţină o legătură limitată între subvenţii şi producţie, în baza unor condiţii şi limite bine definite.

Conform aprecierii lui Franz Fischler56, Comisarul European pentru Agricultură în Comisia Prodi, la momentul implementării integrale a noilor principii ale PAC, Uniunea Europeană va reduce cu 70% sprijinul cel mai distorsionant pentru comerţul agricol şi cu 75% subvenţiile la export, faţă de anul 1993, când a intrat în vigoare prima revizuire a Politicii Agricole Comune. Noile „plăţi agricole unice” vor fi condiţionate de respectarea protecţiei mediului, a siguranţei alimentelor şi a standardelor de sănătate a animalelor.

Reforma PAC se referă la revizuirea unor elemente ale organizaţiilor comune de piaţă şi schimbarea acestora potrivit realităţilor de pe piaţă. Prin aceste schimbări se aşteaptă orientarea spre piaţă a sectorului agricol şi o mai mare predictibilitate pentru viitorul fermierilor în acele sectoare în care dezechilibrul balanţei producţie/consum a generat mari incertitudini în trecut. Prin reforma PAC, din iunie 2003, s-a decis revizuirea următoarelor sectoare ale agriculturii (organizaţii comune de piaţă): lapte, orez, cereale, grâu dur, furaje uscate şi nuci. Propunerile Comisiei Europene în acest sens se referă şi la o a doua parte a reformei, ce va acoperi sectoarele: ulei de măsline, bumbac, tutun şi zahăr. Pentru a se respecta plafonul de buget prevăzut pentru UE-25 până în anul 2013, miniştrii agriculturii din ţările membre au decis introducerea mecanismului de disciplină financiară.

Reforma PAC are ca obiectiv întărirea politicii de dezvoltare rurală. Se prevede, în acest sens, schimbarea începând din anul 2005 a destinaţiei unei sume suplimentare de 1,2 miliarde euro, de la sprijinul pieţei agricole la dezvoltare rurală, astfel încât Uniunea Europeană să aibă posibilitatea de a ajuta fermierii pentru a îndeplini standardele noi, de a le acorda sprijin pentru noua calitate şi pentru măsuri de protecţie a mediului şi de a îmbunătăţi ajutorul acordat tinerilor agricultori pentru investiţii. Ca efect al acestor măsuri se aşteaptă simplificarea birocraţiei PAC pentru fermieri, o politică mai transparentă şi uşor de înţeles pentru consumatori 56 F., Fischler, The CAP, the WTO, the Convention and the Constitutions , Participation in

the 7th Churchill Conference, Zurich, 25 September 2003

Politici ale UE

şi contribuabili şi o politică cu obiective pe termen lung mai compatibilă cu sistemul comercial internaţional.

Prin Acordul de la Luxemburg (iunie 2003) s-a stabilit ca noua Politică Agricolă Comună să se bazeze pe următoarele principii:

• o mai mare orientare către cerinţele pieţei; • o susţinere simplificată şi mai puţin distorsionantă; • amplificarea măsurilor de politică de dezvoltare rurală; • schimbarea unor instrumente de politică de piaţă comună.

Principalele elemente ale noii Politici Agricole Comune Diferitele elemente ale reformei PAC vor intra în vigoare în anii 2004 şi 2005. „Plata agricolă unică” va intra în vigoare în 2005. Dacă un stat membru are nevoie de o perioadă de tranziţie, ca urmare a unor condiţii agricole specifice, acesta poate să aplice plata agricolă unică din 2007 cel târziu.

Reforma Politici Agricole Comune se referă, în principal, la următoarele elemente:

• O plată agricolă unică pentru fermierii din UE, independent de nivelul producţiei; pot fi menţinute unele elemente limitate de cuplare a plăţilor cu producţia pentru a evita abandonul producţiei.

• Plata agricolă unică va fi condiţionată de protecţia mediului, siguranţa alimentelor, sănătatea animalelor şi plantelor şi standardele de bunăstare a animalelor, ca şi de cerinţa de a menţine toate terenurile agricole în bune condiţii agricole şi de mediu („cerinţa încrucişată” sau „cross-conformitate”).

• O politică de dezvoltare rurală întărită de fonduri mai mari de la Uniunea Europeană, de noi măsuri de promovare a protecţiei mediului, a calităţii şi bunăstării animalelor, care să ajute fermierii să îndeplinească standardele de producţie ale UE începând din 2005.

• Reducerea plăţilor directe (“modulare”) pentru fermele mai mari, astfel încât să se finanţeze noua politică de dezvoltare rurală.

• Un mecanism de disciplină financiară care să asigure nedepăşirea bugetului agricol stabilit până în anul 2013. Revizuirea politicilor de piaţă ale PAC:

• Diminuarea asimetrică a sprijinului în sectorul lapte: preţul de intervenţie la unt va fi redus cu 25% în 4 ani, ceea ce reprezintă o reducere suplimentară de 10% faţă de Agenda 2000; pentru lapte praf degresat se menţine reducerea de 15% în 3 ani, convenită în Agenda 2000.


• Reducerea cu 50% a creşterii lunare a preţurilor de intervenţie în sectorul cerealelor.

• Reforme în sectoarele producătoare de orez, grâu dur, nuci, cartofi pentru amidon şi furaje uscate. Condiţii de finanţare a agricultorilor Una dintre problemele importante dezbătute cu ocazia reformei Politicii Agricole Comune, care nu a fost încă lămurită pe deplin este modul practic de aplicare a „cerinţei încrucişate”. În regulamentele publicate până în prezent, definiţia Comisiei Europene pentru „cerinţe încrucişate” este foarte generală, dar există posibilitatea ca statele membre să-şi stabilească standarde specifice. În baza reglementărilor Comisiei Europene, vor primi plăţi decuplate de producţie numai acei fermieri care îndeplinesc nivelul minim de „bună practică agricolă” ce se referă la bunăstarea animalelor şi la protecţia mediului. Dacă fermierii nu le îndeplinesc, li se vor anula unele sau toate drepturile de plăţi decuplate pentru acel an, iar fondurile respective vor fi vărsate la rezerva naţională.

Se apreciază că în anul 2004 statele membre şi Comisia Europeană vor finaliza detaliile privind cerinţa încrucişată, astfel încât standardele stabilite să nu afecteze competitivitatea fermierilor din unele ţări faţă de partenerii comunitari.

Mecanismele de finanţare a agriculturii şi dezvoltării rurale din UE Politica de finanţare a agriculturii şi dezvoltării rurale propusă de Agenda 2000 a oferit un „meniu″ alcătuit din 22 de măsuri. Dintre acestea, statele membre îşi puteau selecta acele măsuri care corespundeau cel mai bine nevoilor regiunilor lor rurale. Contribuţia UE la finanţarea unor măsuri oscilează în funcţie de tipul de măsură şi de regiunea vizată (Obiectivul 1 – regiunile cele mai puţin dezvoltate).

Aceste măsuri au fost grupate pe şapte mari categorii:

1. investiţii în ferme: următoarele obiective pot beneficia de finanţare: reducerea costurilor de producţie, îmbunătăţirea calităţii produselor, conservarea şi îmbunătăţirea mediului, îmbunătăţirea condiţiilor de igienă, bunăstarea animalelor, încurajarea diversificării activităţilor agricole;

2. resursele umane: susţinerea tinerilor fermieri, stimularea pensionării anticipate şi a formării profesionale. Prin intermediul acestor măsuri este asigurat sprijin pentru transferul fermei de la o generaţie la alta, prin oferirea de venituri de instalare pentru tineri

Politici ale UE

(sub 40 de ani) şi încurajarea pensionării anticipate; finanţarea iniţiativelor în domeniul formării profesionale este destinată atât agricultorilor, cât şi celor ocupaţi în domeniul exploatării forestiere;

3. zonele rurale mai puţin favorizate, subiect al constrângerilor de mediu: fermierii din aceste zone sunt eligibili pentru plăţi compensatorii. Criteriile de acordare a acestor plăţi sunt adaptate astfel încât să reflecte cât mai bine măsura în care fermierul contribuie la un management corespunzător al patrimoniului natural; plăţile nu sunt calculate pe hectar sau pe cap de animal, fiind decuplate de producţie şi condiţionate de modul în care fermierul utilizează bunele practici agricole. Tot în spiritul Agendei 2000, pot beneficia de măsuri de susţinere directă fermierii din zonele supuse restricţiilor privind utilizarea agricolă a terenurilor, pentru a li se compensa costurile suplimentare şi pierderile de venit legate de aceste constrângeri (este cazul zonelor din reţeaua Natura 2000);

4. măsuri de agro-mediu; acestea sprijină rolul esenţial pe care îl are fermierul în conservarea mediului natural prin respectarea bunelor practici agricole şi a standardelor legale. Ajutoarele pot fi plătite fermierilor care semnează voluntar acorduri de mediu pe o perioadă de minimum cinci ani;

5. procesarea şi marketingul produselor agricole: Ajutoarele sunt destinate pentru investiţiile în domeniul îmbunătăţirii producţiei şi marketingul produselor agricole, dat fiind faptul că adaptarea producţiei la cerinţele pieţei, căutarea de noi breşe comerciale şi produse cu valoare adăugată mare sunt fundamentale pentru creşterea competitivităţii sectorului. Pentru a beneficia de finanţare, investiţiile trebuie să aibă drept scop atingerea unuia din următoarele obiective: aplicarea de noi tehnologii, îmbunătăţirea şi monitorizarea calităţii, încurajarea dezvoltării de noi pieţe de desfacere a produselor agricole şi sprijinirea protecţiei mediului;

6. păduri: ajutoarele pot fi utilizate pentru şapte tipuri de măsuri, din care amintim: investiţii în păduri, pentru creşterea valorii lor economice, ecologice sau sociale; investiţii destinate eficientizării şi raţionalizării producţiei, procesării şi marketingului produselor forestiere, investiţii care au drept scop utilizarea lemnului ca materie primă brută (în procese industriale) etc.;

7. măsuri de promovare a adaptării şi dezvoltării zonelor rurale: sunt incluse aici un număr de 33 de măsuri destinate atât sectorului agricol, dar şi dezvoltării economice de ansamblu a zonelor rurale din întreaga UE.


Suportul ce poate fi oferit prin aceste măsuri este destinat: împăduririi suprafeţelor agricole; reparcelării agricole; serviciilor pentru fermieri; calităţii marketingului produselor agricole; serviciilor de bază pentru economia şi populaţia rurală; renovării şi dezvoltării satelor şi protecţia şi conservarea patrimoniului rural; diversificării activităţilor agricole şi a celor legate de agricultură, care conduc la obţinerea de venituri alternative; dezvoltării şi îmbunătăţirii infrastructurii rurale; încurajării turismului şi a artizanatului; protejării mediului în conexiune cu agricultura, pădurile şi conservarea peisajului, cât şi creşterii bunăstării animalelor; refacerii potenţialului de producţie agricolă afectat de dezastre naturale şi introducerea unor măsuri de prevenire a acestora.

Sprijinul UE pentru dezvoltarea rurală este cofinanţat de Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) şi de statele membre. În perioada anterioară Agendei 2000, dezvoltarea rurală era finanţată prin intermediul fondurilor structurale ale UE (în special FEOGA – secţiunea Orientare). Reforma PAC din anul 1992 a introdus trei măsuri de acompaniere (agro-mediu, ajutoare pentru preretragere şi împădurirea terenurilor agricole) cofinanţate de FEOGA – Secţiunea Garantare, iar proiectele LEADER+ sunt finanţate de UE prin FEOGA – Orientare.

Agenda 2000 a reunit toate măsurile de finanţare a dezvoltării rurale (inclusiv cele de acompaniere menţionate anterior) sub o singură formă de reglementare, ca un al doilea pilon al PAC, primul constituindu-l măsurile în domeniul pieţelor şi ajutoarele directe pentru fermieri. Pentru celelalte tipuri de măsuri de dezvoltare rurală sursa de finanţare este diferită în funcţie de tipul regiunii care constituie obiectul finanţării: pentru regiunile din Obiectivul 1 (regiunile cel mai puţin dezvoltate) sursa de finanţare este FEOGA – Orientare, iar pentru regiunile din afara Obiectivului 1 finanţarea este realizată prin intermediul FEOGA - Garantare. Creşterea sprijinului acordat dezvoltării rurale, convenită în iunie 2003, continuă să fie realizată prin intermediul priorităţilor financiare stabilite de Agenda 2000, dar şi prin introducerea de noi elemente suplimentare de susţinere.

8.4.5 Cadrul financiar Noul cadru financiar trebuie să asigure într-o manieră coerentă şi în limite bugetare rezonabile, evoluţia PAC şi a incidenţelor legate de lărgire pe o perioadă suficient de lungă. În acelaşi timp, trebuie să finanţeze nevoile esenţiale şi să asigure o gestionare sănătoasă a finanţelor publice. Această PAC simplificată va trebui să stabilească clar faptul că toate cheltuielile pe care le implică sunt justificate de serviciile furnizate de fermieri societăţii.

Politici ale UE

Astfel, Consiliul a stabilit nivelul cheltuielilor alocate PAC în cadrul perspectivelor financiare, acordul interinstituţional asigurând respectarea acestuia de către toate părţile semnatare.

Nivelul cheltuielilor alocate PAC în cadrul perspectivelor financiare pentru perioada 2000-2006

Tabelul 8. 2

Volumul cheltuielilor alocate (milioane euro,

preţuri 1999)

Cheltuieli PAC, cu excepţia celor privind

dezvoltarea rurală 2000 40.920 36.620 2001 42.800 38.480 2002 43.900 39.570 2003 43.770 39.430 2004 42.760 38.410 2005 41.930 37.570 2006 41.660 37.290

Sursa: Agenda 2000. La reforme de la PAC, site: www.europa.eu.int

Consiliul european de la Berlin a stabilit că această reformă va fi realizată prin intermediul unui cadru financiar care include valori medii anuale de 40,5 miliarde euro, la care se adaugă 14 miliarde euro pentru dezvoltare rurală şi măsuri sanitare şi fitosanitare. Decizii luate la Copenhaga (2002) privind agricultura noilor state membre

a. Creşterea progresivă a plăţilor directe acordate agricultorilor Având în vedere faptul că introducerea imediată a unor plăţi directe de 100% ar conduce la îngheţarea în stadiul actual a structurilor existente şi la încetinirea procesului de modernizare, liderii Uniunii Europene au convenit să acorde prioritate măsurilor de dezvoltare rurală şi introducerii treptate a plăţilor directe pe parcursul unei perioade de tranziţie de zece ani.

Nivelul de pornire pentru anul 2004 este stabilit la 25% din plăţile efectuate în actualul sistem al Uniunii Europene, urmând să crească ulterior la 30% în 2005 şi la 35% în 2006. Într-o a doua fază, după 2006, plăţile directe vor creşte procentual astfel încât, în 2013, noile state membre să atingă nivelul aplicat la acea data în cadrul Politicii Agricole Comune. Aceste fonduri vor putea fi suplimentate prin credite destinate dezvoltării rurale sau prin fonduri naţionale (vezi mai jos).

b. Posibilitatea de suplimentare a plăţilor directe prin alte tipuri de ajutoare

Noile state membre vor avea posibilitatea de a completa plăţile directe pentru agricultori în cadrul oricărei scheme care ţine de Politica Agricolă Comună, dar numai cu aprobarea Comisiei:

http://www.europa.eu.int/


1. Cu 30%, ca finanţare prin credite pentru dezvoltare rurală şi din fonduri naţionale, până la limita maximă de 55% în 2004, 60% în 2005 şi 65% în 2006. Din 2007, noile state membre pot continua să suplimenteze plăţile directe cu până la 30% peste nivelul aplicabil pentru anul respectiv, dar finanţarea se va face integral din fonduri naţionale; sau

2. Până la nivelul total al plăţilor directe pe care ar fi trebuit să le primească un agricultor, în funcţie de produs, în ţara candidată respectivă înainte de aderare (2003) în cadrul unei scheme naţionale asemănătoare, la care se adaugă 10%; dispoziţii speciale urmează să se aplice pentru Cipru si Slovenia. Cu toate acestea, sprijinul direct total pe care îl poate primi un agricultor după aderare, în cadrul schemei corespunzătoare, incluzând toate plăţile directe suplimentare naţionale, nu trebuie să depăşească nivelul sprijinului direct pe care acesta l-ar putea primi în cadrul schemei respective în actuala Uniune.

c. Punerea în aplicare într-un mod simplificat a plăţilor directe În cadrul sistemului simplificat, noile state membre ar trebui să beneficieze de opţiunea de acordare, pe o durată limitată, a unor ajutoare directe fără legătură cu suprafaţa exploatată, aplicate întregii suprafeţe agricole. Pentru fiecare ţară, pe baza volumului total de plăţi directe şi a suprafeţei agricole utilizate, va rezulta o plată medie pe unitatea de suprafaţă. Toate tipurile de terenuri agricole sunt eligibile pentru plată.

Această abordare este opţională şi permite o perioadă de tranziţie. Schema simplificată este disponibilă pentru trei ani, putând fi reînnoită de două ori pentru o durata de un an. Verificarea plăţilor va fi efectuată printr-un simplu control fizic al suprafeţelor agricole, realizat, în principiu, prin intermediul Sistemului Integrat de Administrare şi Control (SIAC). La sfârşitul perioadei de tranziţie, noile state membre vor intra în sistemul de plăţi directe, în forma în care acesta va fi aplicabil la acel moment.

d. Cotele de producţie bazate pe perioadele de referinţă recente Consiliul a stabilit cotele de producţie pe baza celor mai recente perioade de referinţă pentru care există date disponibile. În plus, au fost luate în considerare şi aspecte specifice, precum criza din Rusia sau viitoarea trecere de la autoconsumul de lapte în gospodărie la comercializarea acestuia pe piaţă.

e. Aplicarea imediată a restituirilor la export şi a intervenţiilor pe produs

Agricultorii din noile state membre vor avea acces complet şi imediat la măsurile comerciale stabilite prin Politica Agricolă Comună, printre care se numără restituirile la export şi intervenţia în cazul unor produse precum cereale, lapte praf degresat şi unt, ceea ce va contribui la stabilizarea preţurilor şi a veniturilor agricultorilor.

Politici ale UE

f. O politică de dezvoltare rurală care să genereze schimbare Pentru a se putea aborda problemele structurale specifice zonelor rurale din noile state membre, cu ocazia Summit-ului a fost adoptată o strategie de dezvoltare rurală îmbunătăţită, dotată cu un buget de 5,1 miliarde EURO pentru perioada 2004-06, de o mai mare anvergură şi consistenţă financiară, comparativ cu fondurile puse la dispoziţia actualelor state membre. Din prima zi după aderare, un set extins de măsuri de dezvoltare rurală vor fi cofinanţate până la un nivel maxim de 80% de către Uniunea Europeană.

g. Măsura specială în favoarea exploataţiilor care practică agricultura de semi-subzistenţă

Această măsură specială se va aplica în favoarea exploataţiilor care practică agricultura de semi-subzistenţă. În ţările candidate există încă multe "exploataţii care practică agricultura de semi-subzistenţă", respectiv care produc pentru consumul propriu, dar şi comercializează o parte din producţie. Această măsură specifică are ca scop tocmai transformarea acestora în unităţi viabile din punct de vedere comercial, prin ajutoare de susţinere a veniturilor suplimentare pe perioada de adaptare a exploataţiilor.

h. Măsuri de dezvoltare rurală (finanţate de Uniunea Europeană în proporţie maximă de 80%) care vor fi eligibile:

⎦ pensionarea anticipată a agricultorilor; ⎦ sprijin pentru zonele defavorizate sau cele cu restricţii legate de

protecţia mediului; ⎦ programe de agro-mediu; ⎦ împădurirea terenurilor agricole; ⎦ măsuri speciale pentru exploataţiile agricole care practică o

agricultură de semi-subzistentă; ⎦ înfiinţarea grupurilor (comerciale) de producători; ⎦ asistenţa tehnică; ⎦ ajutor special în vederea respectului normelor comunitare.

Măsurile suplimentare de dezvoltare rurală vor fi finanţate din Fondurile Structurale pentru Agricultură (secţiunea Orientare a Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă - FEOGA). Sursa: Prelucrare după documentele Comisiei Europene şi a Acordului de la Copenhaga 2002

8.4.6 Organizaţia Mondială a Comerţului şi Politica Agricolă Comună

La debutul Rundei Uruguay, în declaraţia de la Punta del Este (septembrie 1986) se specifica faptul că unul dintre obiectivele acestei rundei îl reprezintă „creşterea disciplinei în domeniul utilizării subvenţiilor directe şi indirecte din domeniul agricol”. Comitetul pentru negocieri comerciale GATT, reunit în aprilie 1989, a prevăzut „reduceri progresive substanţiale


ale susţinerii şi protecţiei agriculturii”. SUA solicitau însă desfiinţarea totală sau măcar în proporţie de 90% a subvenţiilor la export.

În cadrul întâlnirii şefilor de state şi guverne ale celor şapte state industrializate (SUA, Canada, Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, CEE), de la Houston, din iulie 1990, s-a reiterat necesitatea „reducerii substanţiale şi progresive a susţinerii şi protecţiei agriculturii, incluzând regimul intern, accesul la pieţe şi subvenţiile la export”.

Comunitatea era de acord să anunţe că va reduce ansamblul susţinerilor pentru agricultură, cu 30%, într-o perioadă de zece ani, dar această perioadă urma a fi 1986-1996, pentru a fi avute astfel în vedere şi eforturile făcute după 1986 (anul deschiderii negocierilor) în numele reformei PAC. Ori, acest efort trecut era aproape jumătate din angajamentul său.

Negocierile erau pe punctul de a eşua atunci când, la 6 decembrie 1990, mediatorul suedez a avansat ideea reducerii cu 30% a subvenţiilor pentru agricultură, dar pentru perioada 1991-1996. În aceste condiţii, fără a mai ţine cont de efortul făcut din 1986, reducerea subvenţiilor ar fi fost de 2,5 ori mai ridicată decât îşi propunea Comunitatea.

Compromisul de la Blair House

În toamna lui 1992, între Comunitate şi SUA s-a încheiat un compromis, cunoscut sub numele de „compromisul de la Blair House”, care reitera în mare elementele primului test elaborat de Secretarul General GATT în decembrie 1991. Astfel s-a decis:

La import: măsurile de protecţie la frontieră vor fi transformate în taxe vamale iar nivelul acestora se va reduce cu 36% în medie, într-o perioadă de şase ani. În cazul fluctuaţiilor valutare se putea face apel la un mecanism de salvgardare. De asemenea, se deschidea posibilitatea importurilor minime, calculate în funcţie de consum (sub forma contingentelor tarifare cu taxe vamale reduse).

La export: se prevedea o reducere a subvenţiilor la export cu 36% în şase ani (pornind de la media ’86-’90), o reducere a volumului exportului subvenţionat de produse agricole netransformate cu 21%, în şase ani. Ajutoarele alimentare nu erau incluse în aceste constrângeri.

Susţinerea internă: trebuia redusă cu 20% în raport cu baza anilor 1986-’90; ajutoarele directe oferite în cadrul reformei PAC nu erau supuse unui angajament de reducere (în anumite condiţii).

În urma compromisul de la Blair House s-au declanşat ample dezbateri privind concordanţa acestuia cu reforma PAC, decisă doar de câteva luni, pentru a ştii dacă se impuneau noi sacrificii agricultorilor comunitari.

Politici ale UE

Pe aceste baze s-a semnat Acordul privind agricultura, din decembrie 1993, în cadrul Rundei Uruguay.

Acest acord prevedea:

La import:

o se introduc taxe vamale pentru produsele supuse măsurilor non-tarifare (prelevările variabile la import au fost înlocuite cu echivalente tarifare);

o aceste taxe vor fi reduse cu 36% în şase ani, cu un minim de 15% pe linie tarifară;

o un acces minim pe piaţă, reprezentând 3% apoi 5%, va fi asigurat pentru contingentele tarifare cu taxe vamale reduse;

o în cazul creşterii brutale a importurilor se poate face apel la o clauză de salvgardare.

La export:

o cheltuielile bugetare pentru susţinerea exporturilor agricole vor scădea cu 36% în şase ani; volumul exportului subvenţionat se va reduce cu 21%, tot în şase ani; ajutoarele alimentare sunt excluse.

Susţinerea internă:

o masa globală a susţinerii interne a agriculturii trebuie să se reducă cu 20% în şase ani (cu anumite excepţii).

Deoarece actuala rundă de negocieri multilaterale (Runda Doha), nu s-a încheiat încă, problematica respectivă va face obiectul unui curs viitor.

În loc de concluzii ... Politica Agricolă Comună, una dintre cele mai vechi politici comune, atent studiată, frecvent reformată, continuă să intrige şi să provoace dezbateri în cadrul UE, pe de o parte situându-se ţările care sprijină menţinerea ei (Franţa, reprezintă cel mai bun exemplu), pe de altă parte, ţări (Marea Britanie ocupă poziţia fruntaşă în plutonul acestor ţări), care se pronunţă pentru reformarea radicală a PAC, reducerea susbstanţială a cheltuielilor alocate acestui sector şi redistribuirea lor către alte politici, precum cea de cercetare-dezvoltare, care pot permite Uniunii să înregistreze o creştere de competitivitate.

Actualele dezbateri (din vara lui 2005) privind viitoarea Perspectivă Financiară (2007-2013), au în vedere tocmai reformarea PAC, pe fondul tot mai numeroaselor propuneri de reducere a procentului din PIB alocat


bugetului comunitar, ceea ce va impune o rediscutare a priorităţilor şi o repoziţionare a PAC.

Anexa 8.1

Modificări majore ale Politicii Agricole Comune şi ale efectelor sale în decurs de 45 de ani (1958-2003)

Peri-oada Caracteristici Preliminarii Obiective Mecanisme Efecte Comentarii

1958 Conferinţa de la Stresa

Structura agricolă:

- număr mare de ferme mici

- pondere mare a populaţiei ocupate în agricultură

Probleme sociale: - sărăcie în mediul

rural şi şomaj în mediul urban

Trasarea arhitecturii PAC

Se prelimină restructurarea fermelor încât să contribuie la eficientizarea producţiei agricole prin utilizarea progresului tehnic în agricultură

1962-1972

Implementare PAC

Pilon unic: Agricultura

CEE- net importatoare de produse agricole

Creşterea productivităţii în agricultură

Stabilizarea pieţei

Venituri echitabile pentru. agricultori

Securitate alimentară

Preţuri rezonabile pentru consumatori

Sistemul preţurilor interne garantate de sprijinire a pieţei

Protecţia importului

Subvenţii la export

Creşterea producţiei agricole cu 30% în cei 10 ani

Autoaprovizionarea cu principalele produse agricole

Sporirea veniturilor fermierilor

Pentru creşterea producţiei agricole mai sunt necesare: - mijloace de transport pentru surplusul de producţie - inputuri agricole suficiente - bunuri de

consum în mediul rural

1973-1982

Perioada “politicii prudente a preţurilor”

Primele două extinderi ale

CEE

Creşte importanţa CEE-9 pe piaţa internaţională a produselor agricole, deţinând o treime din comerţul internaţional

Obiective neschimbate în cea mai mare parte

1979: limitarea producţiei de zahăr, vin, lapte;

- Taxa de coresponsabi-litate la lapte (1977);

- Înlocuirea acestor taxe la zahăr şi lapte cu cote de producţie.

-1979-81 preţuri garantate sub nivelul inflaţiei şi scăderea preţurilor reale ale produselor agricole

-1981-82 majorarea

Excedentele s-au majorat an de an

Grad mare de autoaprovizionare la o gamă mai largă de produse agricole

Dublarea cheltuielilor bugetare ptr. agricultură faţă de

Scăderea anuală cu 3% a nr. de ferme. In 1979 erau 4,8 mil ferme (10,4 mil. în 1960)

Fermele de subzistenţă au fost modernizate şi reorganizate pe criterii de productivitate

Politici ale UE

preţurile de sprijin peste rata inflaţiei

- Raport stabil preţ produse agricole/preţ inputuri

1975

CEE devine net exportatoare de produse agricole

1983-1991

Anii de criză ai PAC

Creşterea excedentelor

Creşterea rapidă a costurilor bugetare

Limitarea producţiei

Limitarea creşterii excedentelor şi a costurilor bugetare

Creşteri tot mai lente ale preţurilor nominale de susţinere

- Cote de pro-ducţie la zahăr, lapte, cereale şi oleaginoase (1988)

- Program de scoaterea din cultură a tere-nurilor (20%) timp de 5 ani) în schimbul unor prime sustanţiale.

- Garantarea preţurilor limită şi stabilirea ni-velurilor maxi-male de prod.

- Stimularea consumului intern prin subvenţii la consumator

- Problemele fundamentale ale PAC nu au fost rezolvate

- Excedentele de producţie au atins niveluri extrem de ridicate, în special la cereale şi lactate.

- Cheltuielile PAC au sporit cu 30% în 1989-1991 la nivelul de 36 mild. ECU (peste 60% din bugetul CEE)

- Scăderea veniturilor reale ale fermierilor şi reducerea semnificativă a numărului de fermieri

PAC este criticată şi se solicită reforma, atât din interior câr şi la negocierile multilaterale din cadrul Rundei Uruguay

1992- 1999

Reforma PAC (Mac Sharry)- Noua abordare

- Mecanismele de control al dispo-nibilităţilor nu au putut preveni creşterea excedentelor

- Costuri mari de stocare a excedentelor

- Tendinţa de scă-dere a veniturilor reale ale fermie-rilor nu a fost stopată

- Metodele inten-sive de producţie au afectat mediul

- Competitivitate scăzută a CEE pe piaţa agricolă internaţională

Orientarea în mai mare măsură a politicii agricole spre piaţa liberă

Reducerea presiunilor asupra bugetului

- Reducerea preţurilor garantate şi

- acordarea de plăţi directe compensatorii

- Succes, în echilibrarea cererii şi ofertei pe piaţa comună agricolă

- stabilizarea veniturilor fermierilor.

Plăţile compensatorii directe se determină în funcţie de tipul de cultură, de randamentul mediu regional (nu individual) dintr-o perioadă trecută şi de suprafaţa actuală efectivă

1999- 2001

PAC pe termen lung pentru o agricultură durabilă

Agenda 2000

Factori interni: conştientizarea privind securitatea alimentară, mediul, amenajarea teritoriului

Factori externi:

Presiuni în negocierile OMC

- Creşterea orientării spre piaţă şi a compe-titivităţii sectorului agricol

- Siguranţa şi cali-tatea alimentelor;

- Integrarea proble-melor de mediu în politica agricolă;

- Dezvoltarea economiei şi a vitalităţii zonelor rurale;

- Reducerea preţurilor ga-rantate, com-pensate prin preţuri directe la fermieri

- Accentuarea calităţii produ-selor agricole;

- Încurajarea practicilor agri-cole prietenoa-se faţă de mediu;

- a îmbunătăţit echilibrul cerere/ofertă pe piaţa comună a produselor agricole şi veniturile obţinute în agricultură s-au dezvoltat favorabil.

- s-a stabilit o bază solidă pentru

În unele domenii au rămas diferenţe între obiectivele PAC şi rezultate, ceea ce a impus o nouă reformă.


Extinderea UE - Simplificarea şi întărirea descentralizării

- Promovarea unei abordări integrate a dezvoltării rurale în toate zonele rurale

extinderea UE şi a negocierilor în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

Prioritizarea pilonului 2 al PAC- dezvoltare rurală

Incurajarea agricultorilor ptr utilizarea metodelor de producţie mai puţin intensive, ptr a reduce impactul asupra mediuliui

Multifuncţionali-tatea agriculturii

- Politica de dezvoltare integrată şi durabilă a zonelor rurale focalizată pe indivizi şi grupuri, alţii decât fermieri

- Diversificarea producţiei de alimente

- Transparenţă în elaborarea şi gestionarea programelor

Identificarea şi încurajarea gamei de servicii pentru agricultori

Ajutoare flexibile ptr dezvoltare rurală, bazate pe subsidiaritate şi descentralizare

Legislaţie simplificată şi accesibilă

Tranziţia de la sprijinirea producţiei agricole la susţinerea directă a veniturilor producătorilor.

Pilonul 2, ca parte a modelului agricol european, devine prioritar la Consiliul de la Goteborg (2001)

2003 sept.

Noua PAC - Problemele legate de siguranţa alimentelor

- Problemele mediului

- Negocierile comerciale multilaterale OMC

- Acordul asupra formulei de extindere a UE (2002)

PAC- direcţionată spre interesele consumatorilor şi ale contribuabililor

Susţinerea şi întărirea mediului rural

Revizuirea unor elemente ale organizaţiilor comune de piaţă şi schimbarea acestora potrivit realităţilor de pe piaţă

Centrarea într-o mai mare măsură pe calitate decât pe cantitate.

- Orientarea în mai mare măsură

- Subvenţii decuplate57-

- Sistem degresiv (de reducere treptată) a plăţilor garantate fermierilor (2006-2012 )

- Introducerea sistemului de modulare58

- “Cerinţa încrucişată” 59(cross conformarea)

- Pachet pentru dezvoltare rurală adaptat cerinţelor noilor state membre

Schimbarea completă a modului de subvenţionare a agriculturii

Transferare a fondurilor din Pilonul 1 în Pilonul 2 al PAC

Reorientarea sprijinului spre practici agricole mai extensive

Sprijin intern mai puţin distorsionant pentru comerţ

Se prelimină reducerea disponibilităţilor de export

Preţuri mai mari pe piaţa internaţională a produselor agricole

57 Cea mai mare parte a subvenţiilor va fi plătită independent de volumul producţiei

58 Mecanism prin care se reduc plăţile directe (“modulare”) pentru fermele mai mari, iar sumele se transferă pentru finanţarea

măsurilor din noua politică de dezvoltare rurală.

59 Mecanism în baza căruia plata agricolă unică este condiţionată de protecţia mediului, siguranţa alimentelor, sănătatea

animalelor şi plantelor şi standardele de bunăstare a animalelor, ca şi de cerinţa de a menţine toate terenurile agricole în

bune condiţii agricole şi de mediu .

Politici ale UE

spre piaţă

Sursa: Institutul European din Romania, Studiul de impact nr. 11, Setting the Development Priorities for Romanian Agriculture and Rural Sector, 2004

Anexa 8.2

Rezultatele obţinute de România în cadrul negocierilor la Capitolul 7 - Agricultura În urma închiderii Capitolului 7 – Agricultura, România a obţinut diferite perioade de tranziţie, printre care:

1. România a solicitat şi a obţinut o perioadă de tranziţie de trei ani, până la 31.12.2009, pentru modernizarea şi retehnologizarea unităţilor de tăiere şi alinierea la cerinţele europene a unităţilor de procesare a cărnii (26 unităţi).

2. România a solicitat şi a obţinut o perioadă de tranziţie de trei ani, până la 31.12.2009, pentru modernizarea şi retehnologizarea unităţilor de procesare a cărnii de pasăre (2 unităţi).

3. România a solicitat şi a obţinut o perioadă de tranziţie de trei ani, până la 31.12.2009, pentru modernizarea şi retehnologizarea unităţilor de procesare a laptelui (28 unităţi), precum şi pentru organizarea centrelor de colectare şi a celor de standardizare lapte.

4. România a solicitat şi a obţinut o perioadă de tranziţie de trei ani, până la 31.12.2009, pentru conformarea la cerinţele comunitare a fermelor de animale de lapte şi la calitatea laptelui crud obţinut.

5. România a solicitat şi a obţinut încadrarea în categorii a zonelor viti-vinicole.

6. România a solicitat şi a obţinut o perioadă de tranziţie de opt ani, până la 31.12.2014 pentru defrişarea suprafeţelor de 30.000 ha ocupate cu hibrizi interzişi şi replantarea acestora cu soiuri din specia Vitis vinifera, cu recunoaşterea dreptului de replantare.

7. România a solicitat şi a obţinut drepturi suplimentare de plantare a viţei de vie pentru vinuri de calitate cu denumire de origine controlată şi struguri de masă, de 1,5% din suprafaţa totală cultivată cu viţă de vie.


8. România a solicitat şi a obţinut dreptul de adăugare a zaharozei pentru îmbogăţirea musturilor în zahăr în vederea ridicării potenţialului alcoolic al vinurilor.

9. România a solicitat şi a obţinut recunoaşterea şi protecţia denumirilor de origine şi geografice pentru:

13 băuturi spirtoase din prune, respectiv <<ţuică>>, <<horincă>> şi <<turţ>>, 5 băuturi spirtoase din distilat de vin, respectiv <<vinars>>, 7 tipuri de lapte, 3 tipuri de iaurt, 1 lapte bătut, 4 tipuri de caş, 21 de tipuri de brânză, 26 de tipuri de caşcaval, 8 tipuri de telemea, 1 tip de salam (Sibiu), 1 tip de cârnaţi (Pleşcoi), 2 tipuri de pâine, 2 tipuri de covrigi, 1 tip de plăcintă, 1 magiun.

10. Recunoaşterea şi protecţia denumirii generice pentru băutura spirtoasă pălincă <<pălincă>>.

11. România a solicitat şi a obţinut derogare de la normele sanitar-veterinare, pentru producerea prin mijloace tradiţionale pentru:

58 de tipuri de brânză şi produse lactate de vacă, oaie, capră şi bivoliţă, produse prin tehnologii tradiţionale.

12. România a solicitat şi a obţinut posibilitatea utilizării a 20% din fondurile destinate dezvoltării rurale pentru suplimentarea plaţilor directe. (top-up).

13. România a solicitat şi a obţinut trei ani, până la data de 31.12.2009 – pentru utilizarea produselor de protecţie a plantelor omologate în prezent în România şi care conţin următoarele substanţe active incluse în Anexa I a Directivei 91/414/CEE: sulf, acetoclor, dimetoat şi respectiv 2 ani pentru substanţă activă 2,4 D, cupru (sub formă de sulfat, oxiclorură sau hidroxid).

Politici ale UE

Anexa 8.3

Sumele pe care România le va primi de la bugetul Uniunii Europene în perioada 2007-2009

România urmează să primească, în perioada 2007-2009, fonduri de la bugetul Uniunii Europene, pentru agricultură, pentru acţiuni structurale şi pentru programe comunitare, în valoare de aproximativ 11 miliarde euro în angajamente, din care plăţi efective, aproximativ 6 miliarde euro. Aşadar, în perioada 2007-2009, în România ar putea intra în medie, aproximativ 2 miliarde euro anual, fonduri de la bugetul UE. La elaborarea pachetului financiar pentru România, au fost avute în vedere principiile şi metodologia utilizate la celelalte zece state care au aderat la 1 mai 2004.

1. Agricultura (2007-2009): Total: 4,721, din care 3,921 miliarde de euro din FEOGA – Secţiunea Garantare şi se estimează aproximativ 0,8 milioane euro pentru proiecte finanţate din fondurile structurale (FEOGA Orientare).

Plăţi directe - se propune creşterea graduală a nivelului plăţilor directe, astfel:

1. 2007: 25% 2. 2008: 30% 3. 2009: 35% 4. 2010: 40%

• Se continuă o creştere anuală de 10%, din nivelul atunci aplicabil statelor membre din UE 15. Valoarea estimată a acestora: 881 milioane euro.

Măsuri de piaţă (valoarea estimată a acestora): 732 de milioane de euro.

Dezvoltare rurală: 2,308 miliarde de euro + circa 0,8 miliarde euro pentru proiecte finanţate din fondurile structurale (FEOGA Orientare).

2. Instrumente structurale (fonduri structurale şi de coeziune)


Total: 5973 milioane euro (angajamente: sumele angajate în anul n vor fi plătite pe parcursul derulării proiectelor, în n+2 ani), defalcaţi astfel:

1.399 milioane euro în 2007; 1 972 milioane euro în 2008; 2 603 milioane euro în 2009.

3. Politici interne: estimările arată aproximativ 800 milioane de euro.

POLITICA AGRICOLA COMUNA

Documents

Transcript of POLITICA AGRICOLA COMUNA