În urma crizei din 1929-1933, în cursul careia un mare numar de banci americane au falimentat odata cu prabusirea Bursei, autoritatile SUA au decis separarea activitatilor de tip bancar (atragerea de depozite si acordarea de credite) de activitatea de investitii pe piata de capital. Prin legea Glass-Seagall s-au stabilit, între altele, interdictia pentru societatile financiare de a accepta depozite, interdictia pentru banci de a aranja emisiuni de actiuni pentru terti, interdictia pentru banci si societati financiare de a utiliza personal comun si interdictia afilierii dintre banci si societati angajate în principal în aranjarea emisiunilor de actiuni de catre terti. Astfel, prin Glass-Seagall Act s-a produs separarea entitatilor financiare în banci comerciale si banci de investitii, care în fapt constituie entitati financiare nebancare, activitatile lor fiind concentrate în zona achizitiilor si vânzarilor de actiuni în nume si în cont propriu, dar si de acordare de servicii de consiliere pentru clienti în domeniul pietei de capital (de exemplu, în ce priveste fuziunile si achizitiile, emisiunile de obligatiuni etc.). Modelul american a fost preluat treptat în majoritatea legislatiilor, inclusiv în tarile Europei de Vest si în Japonia, iar separarea banci comerciale – banci de investitii a condus si la separarea activitatilor de supraveghere – bancile comerciale fiind supravegheate prudential de banca centrala sau de alte agentii însarcinate cu supravegherea bancara, iar bancile de investitii – de autoritatile însarcinate cu supravegherea pietei de capital.În timp însa, diferentele s-au atenuat din ce în ce mai mult. Bancile au început sa îsiînfiinteze subsidiare care desfasurau activitati specifice bancilor de investitii, iar bancile de investitii au invadat la rândul lor pietele bancare comerciale prin subsidiare. În plus, diversificarea financiara a condus la aparitia unor produse aflate la granita dintre activitatile de banca comerciala si cea de banca de investitii. Ca atare, autoritatile de supraveghere au fost obligate sa adopte masuri de liberalizare progresiva. În acest domeniu, Uniunea Europeana a evoluat mai rapid decât SUA. De exemplu, în Spania separarea a fost abolita în 1974, dupa un proces de liberalizare graduala început în 1962. În Franta, principiul bancii universale, care putea desfasura si activitati de banca comerciala si de investitii, a fost introdus prin legea bancara din 1984. Acelasi principiu a fost legiferat în Marea Britanie în 1987 si în Italia în 1993. Ulterior, principiul libertatii de miscare a serviciilor, consfintit în legislatia Uniunii Europene, a permis difuzarea rapida a conceptului de banca universala în toate tarile acesteia.Presiunea competitiva exercitata de modificarile produse în Europa, ca si evolutiileproduse în SUA au fortat în anul 2000 autoritatile americane sa legifereze la rândul lor introducerea principiului de banca universala, desi într-un mod putin diferit. Prin Gramm-Leach-Bliley Act s-a permis constituirea de „conglomerate financiare”, care se pot angaja în activitati de banca comerciala, banca de investitii, asigurari, fonduri mutuale, managementul activelor si alte activitati financiare. Aceste conglomerate financiare – probabil cel mai bine reprezentate de Citigroup,

în prezent cel mai mare grup financiar din lume – constituie echivalentul american al bancii universale europene.Generalizarea conceptului de banca universala a pus problema adaptarii aparatului de supraveghere prudentiala, având în vedere ca tipurile de activitati înglobate prezinta riscuri de naturi diferite. Ca regula, pe plan international au aparut 3 tipuri de raspunsuri la aceasta provocare:- mentinerea activitatilor financiare diferite în compartimentele separate alebancii universale si supravegherea prudentiala a acestora de catre autoritateacompetenta (de exemplu, autoritatea însarcinata cu supravegherea pietei de capitalva supraveghea activitatile unei banci comerciale pe piata de capital);- realizarea supravegherii consolidate, care sa permita, de exemplu, calcululnecesarului de capital pentru o entitate care este angajata în mai multe activitati sauare mai multe subsidiare;- unificarea autoritatilor de supraveghere, în unele tari, asa cum s-a aratat maisus.

Tipuri de banciÎn Europa de Vest, Germania reprezinta probabil sectorul bancar cel mai diversificat, în principal din motive istorice, de nivel de dezvoltare economica si datorita organizarii federale a statului. Astfel, exista doua tipuri mari de banci: universale si specializate.Între bancile universale, se remarca 3 categorii:- bancile comerciale – care includ „cei trei mari” (Deutsche Bank, DresdnerBank si Commerz Bank), banci regionale, sucursale ale bancilor straine si bancicare desfasoara activitati de ”private banking”;- banci de economii – între care 12 Landesbanken, banci constituite cu participarea de capital a land-urilor germane si beneficiind de garantia explicita a acestora;- banci cooperatiste – de tip Volksbanken si Raiffesenbanken.Bancile specializate cuprind la rândul lor 3 tipuri principale:- banci ipotecare – cu capital privat sau de stat (capital de stat însemnând fonduri puse la dispozitie de autoritatile locale – land-uri); - banci care îndeplinesc functii speciale – între acestea, Kreditanstalt fuerWiederaufbau, care actioneaza ca o banca de dezvoltare, pentru multe sectoare sauzone ale economiei germane, ca si pentru canalizarea sprijinului alocat de guvernulfederal;- case de economii pentru domeniul locativ (Bausparkassen), specializate înacordarea de credite pentru construirea, achizitionarea sau repararea locuintelor.Tot în zona bancilor specializate pot fi încadrate si alte banci cu pondere minora pepiata, cum sunt bancile de garantare si întreprinderile de constructii de locuinte careacorda facilitati de economisire.

Austria are un sistem bancar în mare masura similar cu cel german, cu banci universale (comerciale, de economii si cooperatiste) si specializate (banci ipotecare, case de economii în domeniul locativ, banci care îndeplinesc functii speciale etc.). Ca o particularitate, se remarca existenta unei separari între cooperativele de credit din domeniul rural si cele din domeniul industrial.În Franta, institutiile de credit sunt împartite în urmatoarele categorii:- bancile propriu-zise - care cuprind marile banci comerciale, bancile regionalesau locale, bancile pentru finantari specializate (de exemplu, ipotecare sau pentrucredite de consum), bancile de piata (echivalentul merchant banks), bancile de grup(parte a unor grupuri industriale, de exemplu), banci active în departamentele dedincolo de mari sau în Monaco si banci cu capital majoritar strain (fie subsidiare, fie sucursale);- bancile mutualiste sau cooperatiste – structurate în patru retele mari, respectivCrédit Agricole, Groupe des Banques Populaires, Crédit Mutuel si CréditCoopératif;- casele de economii;- casele de credit municipal – provenite din evolutia fostelor case de amanet;- societatile financiare care desfasoara activitati de tip bancar;- institutii financiare specializate.O caracteristica a sectorului bancar din Japonia o constituie volumul mare deeconomisiri realizate de persoanele fizice prin intermediul postei. Depozitele dinsistemul postal, integral garantate de statul japonez, sunt în cea mai mare parte utilizate pentru finantarea unor programe guvernamentale.În general, mentinerea unui numar mare de tipuri de institutii de credit reflecta gradul de maturitate al pietei respective. Astfel, pentru a putea rezista presiunilorconcurentiale, bancile se specializeaza pe un tip de activitate unde detin un avantajcomparativ, mai degraba decât sa încerce o diversificare pentru care nu dispun deresursele necesare. Din punct de vedere al supravegherii prudentiale diversificareasectorului nu are o relevanta deosebita, de aceea nu vom insista pe o prezentare mailarga a altor sisteme. Totusi, existenta unui mai mare numar de tipuri de insitutii decredit constituie o provocare suplimentara pentru autoritatea de supraveghere, caretrebuie sa-si ajusteze reglementarile, instrumentarul si sa-si asigure pregatireapersonalului în mod corespunzator.