9 789731 664606 > - edituralumen.ro · Psihologia personalităţii. Note de curs 11 solicitărilor...

9 7 8 9 7 3 1 6 6 4 6 0 6 >

1

Viorel ROBU

PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

-Note de curs-

LUMEN, 2017

2

PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII. NOTE DE CURS Viorel ROBU

Copyright Editura Lumen, 2017 Iaşi, Ţepeş Vodă, nr.2

Editura Lumen este acreditată CNCS

[email protected] [email protected]

www.edituralumen.ro www.librariavirtuala.com

Redactor: Roxana Demetra STRATULAT Design copertă: Roxana Demetra STRATULAT

Reproducerea oricărei părţi din prezentul volum prin fotocopiere, scanare, multiplicare neautorizată, indiferent de mediul de transmitere, este interzisă.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ROBU, VIOREL Psihologia personalităţii : note de curs / Viorel Robu. - Iaşi : Lumen, 2017 ISBN 978-973-166-460-6 159.9

3

Viorel ROBU

PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

-Note de curs-

LUMEN, 2017

4

Pagină lăsatăgoală intenţionat

5

CUPRINS

INTRODUCERE .................................................................................. 7

CAPITOLUL 1 Noţiuni introductive .................................................. 8

1.1. Raportul general-aplicativ în cunoaşterea individului uman ... 8

1.2. Accepţiuni ale conceptului referitor la personalitate............... 10

1.3. Caracteristici generale ale personalităţii ................................... 14

CAPITOLUL 2 Personalitatea – perspective de abordare şi modele teoretice ................................................................................................. 15

2.1. Curente în abordarea personalităţii .......................................... 15

2.1.1. Abordarea monistă vs. abordarea pluralistă ....................... 15 2.1.2. Abordarea nomotetică vs. abordarea idiografică .............. 16

2.2. Modelul personalităţii umane din perspectiva psihanalizei clasice ............................................................................................ 18

2.3. Contribuţia reprezentanţilor şcolii umaniste ........................... 25

2.3.1. G. W. Allport şi teoria trăsăturilor ...................................... 27 2.3.2. Contribuţia lui A. H. Maslow ............................................... 29 2.3.3. Viziunea lui C. Rogers ........................................................... 33 2.3.4. Concepţia lui H. A. Murray .................................................. 36

2.4. Perspectiva psihometrică asupra personalităţii ........................ 43

2.4.1. Modelul lui H. J. Eysenck ..................................................... 44 2.4.2. Modelul propus de R. B. Cattell .......................................... 46 2.4.3. Modelul Big Five .................................................................... 47

CAPITOLUL 3 Evaluarea personalităţii ............................................ 55

3.1. Generalităţi ................................................................................. 55

3.2. Probe pentru evaluarea personalităţii din perspectivă psihometrică.................................................................................. 59

3.3. Tehnicile proiective pentru investigarea personalităţii ............ 75

CAPITOLUL 4 Patologia personalităţii ........................................... 79

4.1. Tulburările de personalitate: definire şi delimitări ................... 79

4.2. Tulburările de personalitate din perspectiva relaţiilor interpersonale ............................................................................... 81

4.3. Clasificarea tulburărilor de personalitate .................................. 87

BIBLIOGRAFIE ................................................................................. 95

Extras din volumul: Robu, V. (2017).Psihologia personalităţii. Note de curs.

Iaşi, România: Lumen.

6



Pagină lăsatăgoală intenţionat

7

INTRODUCERE

Domeniul personalităţii umane (unul dintre conceptele centrale în ştiinţele comportamentului) oferă variate arii de cercetare. Cele mai multe sunt de actualitate, întrucât ne aflăm în faţa unui concept complex care are multiple implicaţii în planurile biologic, psihologic, social, economic, cultural şi politic. Studiul personalităţii este o componentă cheie a formării profesionale de bază a viitorilor psihologi, precum şi a specialiştilor şi practicienilor din domeniul educaţiei.

În conţinutul prezentului suport de curs, sunt trecute în revistă, dintr-o perspectivă istorică, cele mai importante curente în domeniul interpretării personalităţii umane. Ca fundament al conduitei indivizilor, personalitatea a început să fie abordată dintr-o perspectivă monistă. Mai târziu, preocupările interpretativ-explicative au evoluat către o perspectivă pluralistă. De asemenea, volumul de faţă trece în revistă dihotomia dintre abordarea nomotetică (psihometrică) şi cea idiografică (clinică). Sunt prezentate contribuţiile corifeilor psihologiei personalităţii, reprezentanţi ai psihologiei umaniste: G. W. Allport, A. H. Maslow, C. Rogers, H. A. Murray. Capitolul al doilea trece în revistă modelele care au explicat şi descris structura şi organizarea personalităţii din perspectivă psihometrică. Acestea au valorificat tehnicile statistico-matematice ale analizei factoriale. Este vorba despre modelele propuse de H. J. Eysenck şi R. B. Cattell, respectiv despre modelul Big Five (cu versiunea dezvoltată de P. T. Costa şi R. R. McCrae). Al doilea capitol este destinat evaluării personalităţii, iar ultimul capitol patologiei.

Sperăm ca prezentul suport teoretic să incite studenţii din domeniile psihologiei, ştiinţelor educaţiei şi asistenţei sociale, precum şi pe cei din alte domenii conexe ştiinţelor comportamentale la reflecţii mai aprofundate cu privire la natura şi complexitatea personalităţii individului uman.



Viorel ROBU

8

CAPITOLUL 1 Noţiuni introductive

1.1. Raportul general-aplicativ în cunoaşterea individului uman

G. W. Allport (1991) face o comparaţie, pornind de la următoarele două enunţuri: a) Ce personalitate interesantă are Adrian; b) Ce subiect (domeniu) interesant este personalitatea. În primul enunţ îi exclud pe Ion, Traian, Teodor (şi pe toţi ceilalţi); îmi îndrept atenţia spre structura psihologică singulară care îl caracterizează pe Adrian ca individ. În cel de-al doilea enunţ, îi includ pe Adrian, Traian, Teodor şi pe toţi oamenii din lume. Cele două enunţuri (a include şi a exclude) sunt, după cum lesne se poate observa, polare în ceea ce priveşte sfera de cuprindere (un om sau toţi oamenii). Termenul de personalitate se referă atât la psihic în particular, cât şi la psihic în general. Dacă dorim să studiem conceptul de personalitate, trebuie să ne îndreptăm atenţia de la particular (în exemplul de mai sus, de la persoana lui Adrian) la general (la toţi ceilalţi oameni), adică de la persoana concretă la persoana abstractă şi invers (în cazul în care ne interesează o anumită persoană). Acest du-te-vino, spune Allport, este util. Ceea ce aflăm de exemplu despre Adrian ne ajută să cunoaştem omul în general şi ceea ce ştim deja despre om în general este în parte aplicabil şi pentru Adrian. Din acest exemplu, decurge că înţelegerea şi cunoaşterea individului uman se află la răscrucea dintre abordarea idiografică (care are la bază particularizarea) şi abordarea nomotetică (bazată pe generalizare).

Termenul ,,idiografic” provine de la grecescul idios = specific, propriu. Termenul nu trebuie confundat cu cel de ,,ideografic” care derivă de la ideo = idee (ceea ce este de văzut, o formă). Orientarea idiografică se referă la cunoaşterea



Psihologia personalităţii. Note de curs

9

psihicului în particular. Reprezentanţii acestei orientări susţinută de Allport, studiază specificul individual, adică omul concret în devenirea sa şi în totalitatea (dar şi unicitatea) personalităţii sale. Orientarea idiografică se bazează pe cazuistică, utilizând metode clinice – care presupun abordarea individuală a unui caz. Dar tot Allport (1991) afirmă că: ,,Scopul nostru – adică al cunoaşterii ştiinţifice n.n.- este să descoperim principiile generale ale dezvoltării, organizării şi exprimării personalităţii...chiar atunci când subliniem faptul că principala caracteristică a omului este individualitatea, unicitatea sa”. Astfel, ,,ce putem face altceva cu o personalitate totală (sau unică) decât să-i trimitem flori”.

Termenul ,,nomotetic” provine de la grecescul nomothetikos = promulgarea legilor. Orientarea nomotetică se referă la cunoaşterea omului în general. Datele obţinute prin investigarea unui lot de subiecţi (sau, de regulă, eşantion reprezentativ) sunt generalizate asupra întregii populaţii (proces de inferenţă). Astfel se formulează sau se elaborează legi, principii, reguli, norme care, ulterior, vor fi aplicate pentru cunoaşterea cazurilor particulare. Orientarea nomotetică este asimilată de cercetători cu momentul introducerii metodelor pozitive în studiul fenomenelor psihice. Este vorba în special de metodele bazate pe experimentare, însoţită de preocupările de cuantificare a fenomenelor studiate (în acest sens, psihometria desemnează prelucrarea şi analiza datelor provenite din cuantificarea fenomenelor/funcţiilor/ caracteristicilor psihice). Apariţia orientării nomotetice în psihologie este legată de actul naşterii acesteia.

Allport concluziona asupra faptului că înţelegerea şi cunoaşterea din punct de vedere psihologic a individului uman nu poate fi nici exclusiv nomotetică, nici exclusiv idiografică. Ea caută un echilibru, o modalitate de combinare optimă a celor două modalităţi de abordare a personalităţii.



Viorel ROBU

10

1.2. Accepţiuni ale conceptului referitor la personalitate

Asemeni altor concepte din domeniul psihologiei, şi cel de personalitate ridică probleme de definire şi înţelegere a semnificaţiilor. Se consideră că ,,…o definiţie clasică a personalităţii, prin gen proxim şi diferenţă specifică, probabil că nici nu este posibilă. Cel puţin la ora actuală nu putem avea pretenţia de aşa ceva” (Golu, 1993). Complexitatea conceptului de personalitate determină rezistenţa sa la încadrarea într-o definiţie strictă. Paul Fraise (1967) arăta că ,,...istoria psihologiei se confundă, în anumite limite, cu istoria încercărilor de a răspunde la întrebarea ce este personalitatea” (Fraisse, 1967). Ralph Linton sublinia confuzia considerabilă în ceea ce priveşte concepţiile şi definiţiile utilizate în studiile despre personalitate, arătând că ,,...sensul exact care trebuie dat termenului de personalitate nu este încă stabilit” (Linton, 1968). Dintr-o perspectivă foarte largă, personalitatea poate fi definită ca fiind realitatea complexă şi dinamică a fiecăruia dintre noi: complexă deoarece cuprinde componente extrem de variate (anatomo- fiziologice, psihice şi socio – culturale) şi dinamică, pentru că, în ciuda relativei stabilităţi a caracteristicilor sale, personalitatea este supusă evoluţiei în timp, atât în plan filogenetic - istoric, cât şi în plan ontogenetic – individual.

M. Zlate (1997) identifică trei accepţiuni ale conceptului referitor la personalitate.

Accepţiunea antropologică se referă la natura şi esenţa fiinţei umane. Potrivit acesteia, esenţa umană constituie ansamblul relaţiilor sociale, reglementate de anumite norme şi valori, pe care individul le ,,...le sedimentează şi le solidifică în sine, transformându-le într-un bun propriu”. Calitatea mediului social în care trăieşte individul determină calitatea personalităţii sale.

Accepţiunea psihologică afirmă că personalitatea este ,,un ansamblu de condiţii interne” cu rol de mediere şi filtrare a




11

solicitărilor externe la care sunt supuşi indivizii în decursul existenţei lor. Aceste condiţii interne se structurează (prin diferenţiere şi integrare) la nivelul fiecărei persoane, cristalizându-se sub forma unor însuşiri sau trăsături psihice, relativ stabile, care permit anticiparea a ceea ce va face un individ într-o situaţie dată.

Accepţiunea axiologică are în vedere omul ca valoare recunoscută, ca fiinţă care creează anumite valori şi este capabilă de autorealizare.

I. Dafinoiu (2002), în cartea Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observaţia şi interviul, ne explică problematica definirii personalităţii: „...termenii «persoană» şi «personalitate» sunt atât de utilizaţi în limbajul cotidian, încât fiecare are sentimentul întrebuinţării lor corecte în cele mai diverse situaţii. În schimb, utilizarea lor ca termeni ai ştiinţei psihologice pune atâtea probleme încât, parafrazându-l pe P. Fraisse (1967), am putea spune că istoria psihologiei se confundă (între anumite limite) cu istoria răspunsurilor la întrebarea «Ce este personalitatea» ?”.

Pentru psihologie, personalitatea este o calitate pe care o poate dobândi orice individ uman, într-o anumită etapă a dezvoltării sale, întrunind anumite note sau caracteristici definitorii. Renumitul personolog G. W. Allport defineşte personalitatea ca fiind ,,organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic.“ (Allport, 1991). De asemenea, acelaşi autor consideră că personalitatea reprezintă ,,ceea ce o persoană este în mod real, indiferent de modul în care ceilalţi îi percep calităţile sau de metodele prin care le studiem.“.

După N. Sillamy (1996) ,,personalitatea este, în esenţă, elementul stabil al conduitei unei persoane, modul său obişnuit de a fi, ceea ce o diferenţiază de altele. Orice om este, în acelaşi timp, asemănător cu alţi indivizi din grupul său cultural şi diferit de ei prin caracterul unic al experienţelor trăite;



Viorel ROBU

12

singularitatea sa, fracţiunea cea mai originală a eului său constituie esenţialul personalităţii sale.“.

Pentru H. A. Murray (cunoscut în psihologie mai ales prin teoria nevoilor) personalitatea reprezintă o structură ipotetică a minţii care constituie viaţa persoanei prin manifestările sale repetate, devine recognoscibilă în timp, incluzând desfăşurări interne (sentimente, fantezii, judecăţi, anticipaţii, intenţii) sau externe (adaptarea la mediu) (apud Hjelle şi Ziegler, 1976).

În concepţia psihologului român P. Popescu-Neveanu (1978), personalitatea este subiectul uman considerat ca unitate bio-psiho-socială, ca purtător al funcţiilor epistemice, pragmatice şi axiologice sau „un microsistem al invarianţilor informaţionali şi operaţionali ce se exprimă constant în conduită şi sunt definitorii sau caracteristici pentru subiect”. M. Golu (1993) consideră că personalitatea este ,,un ansamblu de condiţii interne“ care se structurează la nivelul fiecărei persoane sub forma unor însuşiri sau trăsături psihice, relativ stabile. Aceste condiţii interne au rol de mediere şi filtrare a solicitărilor externe la care este supus omul în decursul vieţii sale. După I. Radu (1991), personalitatea se defineşte, capătă contur şi se formează în contextul relaţiilor interpersonale şi sociale, însuşirile de personalitate rezultând din contactele cu alţii şi în cadrul relaţiilor cu ceilalţi. S. Chelcea (1998) afirmă că personalitatea umană poate fi definită atât ,,din exterior“ – ca ansamblul trăsăturilor şi conduitelor umane care provoacă răspunsuri psiho-comportamentale din partea altora, cât şi ,,din interior“ – ca ansamblu structurat de elemente biologice, psihologice şi socio-morale, elemente care sunt achiziţionate în procesul socializării individului. Profesorul ieşean T. Rudică (1990), continuator al tradiţiei umaniste iniţiată de academicianul V. Pavelcu, afirmă că drumul maturizării personalităţii presupune, în principal, o ridicare progresivă a omului pe treptele conştiinţei, procesul de conştientizare




13

efectuându-se atât pe plan intelectual, cât şi în plan afectiv şi axiologic. Profesorul contemporan ieşean redă dinamica procesului maturizării personalităţii, ca un parcurs existenţial barat de obstacole şi de fenomene de natură psihosocială.

Referindu-se la varietatea definiţiilor date personalităţii, Hjelle şi Ziegler (1976) le identifică două trăsături comune: a) majoritatea definiţiilor prezintă personalitatea ca fiind o posibilă structură internă a individului (cel puţin în parte, comportamentul fiind văzut ca integrat personalităţii şi reglat de aceasta); b) cele mai multe definiţii accentuează necesitatea înţelegerii diferenţelor interindividuale (personalitatea fiind cea care îl face pe individ să fie unic).

Aşa cum afirma Roger Mucchielli (1984), deşi nu există un acord între psihologi asupra sensului termenului de personalitate din punct de vedere teoretic (într-o cercetare de vocabular pe această temă, Allport a găsit 50 de sensuri diferite), se poate spune că, din punctul de vedere al psihologiei aplicate, personalitatea este ,,…organizarea integrată a tuturor particularităţilor cognitive (relative la operaţiile de cunoaştere: percepţie, inteligenţă, memorie etc.), afective (relative la viaţa emoţională, la sentimente şi la nivelul trăit propriu-zis), conative (relative la fenomenele de voinţă sau eforturi voluntare) şi fizice (relative la tipul nervos, la temperament şi corpul fizic în sine), care îi disting pe indivizi unii de alţii”. Această definiţie a lui Warren este o sinteză între concepţia pur obiectivistă şi concepţia subiectivistă şi face din personalitate problema centrală a psihologiei diferenţiale.

Aşadar, în domeniul psihologiei, conceptul de personalitate se referă la un profil al caracteristicilor individuale pe care o persoană tinde să le manifeste în mod constant şi coerent şi care reflectă credinţele, predispoziţiile în plan emoţional, motivaţiile, atitudinile, valorile şi comportamentele sale. Personalitatea unui individ poate fi descrisă printr-o



Viorel ROBU

14

combinaţie de trăsături care sunt relativ distincte şi stau la baza diferenţelor dintre individul respectiv şi alţi indivizi.

1.3. Caracteristici generale ale personalităţii

În ciuda diferenţelor privind definirea termenului de personalitate, putem identifica câteva caracteristici ale acesteia (Dafinoiu, 2002):

globalitatea – personalitatea este alcătuită dintr-o serie de caracteristici care permit descrierea şi identificarea unei anumite persoane, aceste caracteristici transformând-o într-o entitate unică;

coerenţa - existenţa unei anume organizări şi interdependenţe a elementelor componente ale personalităţii; postulatul coerenţei este indispensabil studiului structurilor de personalitate şi al dezvoltării lor; personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse, ci un sistem funcţional format din elemente interdependente;

permanenţa (stabilitatea) temporală - personalitatea este un sistem funcţional, în virtutea coerenţei sale generând anumite legi de organizare a căror acţiune este permanentă.; fiinţa umană are conştiinţa existenţei sale, sentimentul continuităţii şi identităţii personale, în ciuda transformărilor pe care le suferă de-a lungul întregii sale vieţi.



Continuarea acestui volum o puteţi lectura achiziţionând volumul de pe

sau din librăriile noastre partenere.

www.edituralumen.rowww.lumenpublishing.com

https://www.edituralumen.ro

https://www.lumenpublishing.com

9 7 8 9 7 3 1 6 6 4 6 0 6 >

9 789731 664606 > - edituralumen.ro · Psihologia personalităţii. Note de curs 11 solicitărilor...

Documents

Transcript of 9 789731 664606 > - edituralumen.ro · Psihologia personalităţii. Note de curs 11 solicitărilor...