SECŢIUNEA I. BAZELE TEORETICE ALE MICROECONOMIEI

CAPITOLUL I ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ

Cuvântul ″ economie″ , sau cum se spune în multe părţi, ″ economics″ , are un

dublu înţeles. El defineşte o parte importantă a activităţii umane, în care omul îşi

dobândeşte cele necesare existenţei şi dezvoltării lui. Pe de altă parte, economia este

ştiinţa care analizează şi explică această activitate, definind legile şi călăuzind oamenii

chemaţi să ia decizii, adică să practice dificila artă a deciziilor raţionale.

1.1. Activitatea economică

A. Activitatea economică - activitatea umană. Activitatea economică este înainte de

toate o activitate umană. În acelaşi timp, privită ca activitate umană, activitatea

economică este o activitate socială. Ea exprimă universalitatea omului ca esenţă

socială, ca existenţa care se poate individualiza şi singulariza numai în societate.

Indivizii umani nu există decât în societate şi societatea umană nu există decât prin

indivizi. Prin activitatea desfăşurată oamenii se raportează atât la mediul înconjurător,

la natură cât şi unii la alţii. Prin activitatea desfăşurată ei îşi produc şi reproduc

propria lor viaţă şi existenţă.

Activităţile umane, privite din punctul de vedere al raporturilor dintre om şi

natură, pot să fie grupate în: a) practice şi b) teoretice (spirituale); din unghiul de vedere

al energiei umane folosite, activităţile pot fi reunite în: a) fizice şi b) intelectuale; dacă se

ia drept criteriu sistemul valorilor existente în societate activităţile pot avea caracter: a)

pozitiv sau b) negativ; c) legal; d) moral sau e) imoral; f) progresist sau g) reacţionar etc.;

din punctul de vedere al conţinutului şi finalităţii activităţile desfăşurate de oameni pot fi:

a) creative sau b) de repetare şi reproducere; c) de reproducere la aceeaşi scară sau pe

scară mai mare ori d) de distrugere; e) de organizare sau f) de dezorganizare.

Clasificările menţionate şi altele nemenţionate îşi au importanţa lor cognitivă. Ele

introduc o anumită ordine, sistematizare în activităţile umane. De aceea, cunoaşterea nu

trebuie să se oprească la această descriere.

În strânsă legătură cu activităţile umane se constată că prin intermediul naturii

omul îşi satisface trebuinţele. Prin intermediul omului natura se modifică, se transformă,

1

se completează cu elemente de sorginte artificială, întreprinderi economice, instalaţii etc.,

îşi diminuează unele substanţe, deci sărăceşte, se degradează ca urmare a poluării.

În prezent se recunoaşte tot mai mult, se trag numeroase semnale care avertizează

că:

a) unele dintre resursele naturale deosebit de importante pentru existenţa societăţii

moderne sunt pe cale de a fi epuizate într-un viitor nebănuit de apropiat;

b) poluarea scoarţei terestre, a apei şi a aerului au atins niveluri care pun în pericol

echilibrul ecologic;

c) societatea, comunitatea mondială trebuie să intervină fără întârziere, masiv, coordonat

şi eficient pentru a opri procesul degradării şi uzurpării naturii şi apoi pentru a consolida

echilibrul ecologic.

Incluzând natura în calitate de obiect al activităţii sale, omul acţionează asupra ei

urmărind reflectarea veridică şi cunoaşterea cât mai exactă a ei, a proceselor şi

fenomenelor naturale, a legilor care guvernează mişcarea, structurarea, destructurarea şi

restructurarea în universul natural. Acesta este scopul nemijlocit al activităti de

cunoaştere a naturii. Acesta este şi cel mai important semn distinctiv al ei.

Semnul distinctiv principal al activităţii materiale îl constituie energia fizică în

timp ce principalul semn distinctiv al activităţii teoretice îl constituie energia

intelectuală, nervoasă. În primul gen de activitate omul, cu ajutorul mijloacelor de muncă

acţionează asupra forţelor materiale (obiectelor materiale) şi rezultatul obţinut este un

produs material cel mai adesea material-obiectual. În cazul activităţii teoretice consumul

de energie intelectuală are drept rezultat un produs spiritual - cunoştinţe noi, formarea de

noi concepte, descoperirea de principii şi legi noi etc.

Toate acestea creează impresia că activitatea materială ar fi numai o activitate

fizică, iar cea teoretică numai o activitate intelectuală. Această impresie a fost consolidată

de apariţia în societate a diviziunii oamenilor - în oameni ai muncii fizice şi în oameni ai

muncii intelectuale. Aceasta diviziune a întărit iluzia ca activitatea practică este în

exclusivitate rezultatul acţiunii mâinilor iar cea teoretică este în exclusivitate acţiunea

intelectului, a conştiinţei. În realitate fiecare om cheltuieşte în activitatea pe care o

prestează atât energie fizică cât şi energie intelectuală. El lucrează atât cu mâinile cât şi cu

capul. De aceea, activitatea depusă de fiecare este fie o activitate preponderent fizică, fie

preponderent intelectuală. Din raţiuni practice, în clasificarea obişnuită, criteriul de

includere a unei activităţi într-o formă sau alta este funcţia socială îndeplinită şi caracterul

produsului (rezultatului) - bun obiectual, serviciu material ori cunoştinţe (idei).

2

B. Trebuinţele economice. Prima şi cea mai de seamă preocupare a societăţii ca o

asociaţie de fiinţe umane este supravieţuiea prin convieţuire. Aceasta presupune, în

primul rând, satisfacerea trebuinţelor de aer, apă, hrană, îmbrăcăminte şi căldură.

Ce reprezintă trebuinţele umane? Trebuinţele constituie o realitate deosebit de

complexă care se formează, se structuează, destructurează şi se restructurează la

intersecţia tuturor parametrilor principali ai existenţei individuale şi sociale a oamenilor.

În sensul cel mai general, trebuinţele reprezintă cerinţe obiective ale vieţii

umane, ale existenţei şi dezvoltării purtătorilor lor indivizii, grupările sociale, statele,

naţiunile, societatea în ansamblul ei. În fapt, fiecare manifestare a individului, fiecare

însuşire a lui, fiecare instinct vital al său, devine necesitate, trebuinţă, nevoie. Atâta timp,

căt trebuinţele omului nu sunt satisfăcute el este şi rămâne în dezacord cu trebuinţele lui,

adică în dezacord cu sine însuşi. Dintr-o asemenea întelegere, rezultă că trebuinţele

umane reprezintă şi exprimă o stare de necesitate obiectivă iminentă indivizilor şi

colectivităţilor umane. Cu alte cuvinte, trebuinţa este forma de manifestare a necesităţii

obiective în universul social. In universul economic trebuinţele reprezintă formele de

manifestare ale necesităţilor economice.

Odată apărute, trebuinţele umane dobândesc o anumită autonomie şi

independenţă. Concomitent ele ocupă un anumit loc în structura societăţii şi îndeplinesc

un anumit rol în cadrul sistemului economic.

Satisfacerea trebuinţelor generează cu necesitate obiectivă statornicirea simultană

a doua feluri de relaţii: a) relaţii între om şi natură şi b) relaţii între oameni. Ambele

genuri de relaţii au ca punct de plecare satisfacerea trebuinţelor. Totodată, satisfacerea

trebuinţelor constituie scopul final al activităţii umane, al muncii, al producţiei.

Concomitent, trebuinţele reprezintă impulsul fundamental al reluării neîntrerupte, al

creşterii şi dezvoltării sistematice a producţiei.

Omul are o multitudine de trebuinţe deoarece multiple sunt şi manifestările sale

reale şi concrete de viaţă. Privite în totalitatea şi interrelaţiile lor, trebuinţele umane

alcătuiesc un sistem - sistemul trebuinţelor sociale. Aceasta înseamn că ele nu constituie

o sumă mecanică, un conglomerat, ci un ansamblu, un agregat de trebuinţe ordonate,

ierarhizate şi aflate într-o strânsă interdependenţă.

Unul dintre subsistemele principale ale sistemului trebuinţelor îl constituie

trebuinţele economice. Ele constituie forma de manifestare a necesităţi economice, sau,

ceea ce este acelaşi lucru, forma economică a cerinţelor, a insatisfacţiilor vieţii materiale

a membrilor societăţii. De aceea, ele reprezintă punctul de plecare, impulsul fundamental

3

iniţial, forţa motrice permanentă principală a activităţii economice, a muncii economice, a

producţiei vieţii economico-sociale.

Trebuinţele economice se întruchipează în interesele economice şi împreună cu

acestea dau conţinut şi semnificaţii scopului nemijlocit şi scopului final al producţiei de

bunuri economice.

Ca şi celelalte trebuinţe, trebuinţele economice au un pronunţat caracter dinamic.

Ele se modifică odată cu evoluţia societăţii omeneşti fiind supuse legităţilor care le

guvernează întreaga lor mişcare: naşterea, funcţionarea, diversificarea, amplificarea

structurală, creşterea sau în anumite cazuri descreşterea şi chiar dispariţia, pe de o parte,

precum şi modul şi gradul de satisfacere, pe de altă parte. În acest proces au loc schimbări

de loc şi de rol în ierarhia diferitelor trebuinţe economice. Aşa cum se ştie, pentru cea mai

mare parte a istoriei societăţii omeneşti, trebuinţele fundamentale, primordiale şi

determinante au vizat supravieţuirea şi perpetuarea fiinţei umane prin satisfacerea

″ minimului vital″ . Odată cu crearea posibilităţilor pentru asigurarea minimului vital

istoriceşte determinat - aşa cum este situaţia în societăţile moderne cu economie

dezvoltată luptă pentru supravieţuirea biologică se transformă într-o măsură tot mai

mare în luptă pentru supravieţuirea socială. Potrivit unor opinii demne de luat în seamă,

activitatea economică, munca şi chiar acumularea de bunuri nu mai au ca finalitate pur şi

simplu consumarea lor pentru satisfacerea trebuinţelor vitale şi nici a trebuinţelor de

creştere. Se pare că trebuinţa cea mai importantă care determină acumularea de bunuri în

societăţile avansate din zilele noastre, cel puţin pentru o parte însemnată a membrilor lor,

este acumularea în sine, acumularea ca sursă de prestigiu, devenit criteriu al structurii

sociale. Bogăţia, averea conferă onoare proprietarilor, reprezintă o bază a stimei sociale şi

o cerinţă a respectului de sine. Genealizarea producţiei de mărfuri, monetizarea bunurilor

economice obiecte şi servicii - au făcut din puterea banilor cea mai mare putere şi din

trebuinţa de bani cea mai importantă trebuinţă.

C. Interesele economice. Trebuinţele economice sunt organic şi indestructibil legate de

interesele economice. Ele se manifestă prin interesele economice. Dar ce sunt

interesele economice? Care este locul pe care ele îl ocupă şi rolul pe care îl

îndeplinesc în cadrul unui sistem economic?

Potrivit unor opinii interesul în general este o categorie morală aplicabilă la tot

ceea ce poate produce omului plăcere şi îl poate feri de neplăcere şi suferinţă. În această

viziune interesul constă în tot ceea ce oamenii socotesc necesar pentru fricirea lor.

4

Unii economişti şi sociologi înţeleg interesele ca fiind numai forme de

manifestare a trebuinţelor obiective. Potrivit acestei înţelegeri interesele sunt obiective

atât sub aspectul conţinutului, cât şi sub aspectul formei. Cu alte cuvinte, conţinutul

intereselor se compune din trebuinţele obiective şi din condiţiile obiective ale existenţei

umane. Nu interesul este unitatea obiectivului şi a subiectivului ci procesul de înfăptuire,

de realizare a intereselor.

Această înţelegere este, cea mai apropiată de adevăr. În concordanţă cu ea,

interesele economice pot fi definite în modul cel mai general drept forma de

manifestare a trebuinţelor economice. Ca şi în cazul trebuinţelor economice, purtătorii

intereselor economice sunt indivizii, diferitele lor microgrupuri, macrogrupurile şi

structurile lor instituţionalizate precum şi comunitatea mondială.

Interesele economice sunt influenţate de: a) factorii materiali ai producţiei; b)

starea trebuinţelor economice; c) situaţia economico-socială a purtătorilor acestor

interese şi de d) relaţiile economice constante în societate, care se manifestă ca interese şi

prin interese.

Interesele economice se disting unele de altele; ele nu sunt omogene ci eterogene. Ştiinţa

economică a descoperit şi formulat diferite criterii de grupare, de clasificare a

intereselor economice. În cadrul acestora se cuprind; purtătorii intereselor; rolul pe care

ele îl îndeplinesc în cadrul sistemului economic; durata manifestarii lor în timp şi alte

criterii.

Prin punctul de vedere al purtătorilor se disting: a) interese economice

individuale denumite şi personale, particulare, private; b) interese economice ale

microgrupurilor sociale - familiale, ale înreprinderilor (firmelor) sau ale subunităţilor

acestora, ale diferitelor organizaţii cu caracter local; c) interesele economice naţionale,

statale care se mai numesc şi interese generale; d) interese economice internaţionale şi e)

interese economice mondiale sau planetare.

Din punctul de vedere al rolului pe care îl îndeplinesc în viaţa economică a

societăţii se disting: a) interese economice fundamentale şi b) interese economice

nefundamentale (derivate) secundare, terţiare etc.

Din punctul de vedere al caracterului legăturii lor cu subiecţii purtători se

deosebesc: a) interese economice directe (nemijlocite) şi b) interese economice indirecte

(mijlocite).

Sub aspectul duratei manifestării lor în timp interesele economice pot fi grupate

în: a) interese permanente; b) interese periodice; c) interese rare. Din acelaşi punct de

5

vedere ele mai pot fi grupate în: a) interese permanente şi b) interese nepermanente

precum şi în interese: a) trecute; b) prezente şi c) viitoare.

Fiecare agent economic, fiecare purtător de interese economice acţionează pentru

realizarea propriilor sale interese. Natura diferită a intereselor generează o adevărată luptă

de concurenţă. Furnizorii de mărfuri vor să vândă cât mai repede şi cât mai eficient

mărfurile lor. Pentru aceasta ei manifestă tendinţa să mărească preţurile. Clienţii,

cumpărătorii doresc în schimb să obţină mărfuri şi servicii la preţuri tot mai mici.

Deosebirile dintre interse pot îmbrăca şi îmbracă forma contradicţiilor a opoziţiei dintre

purtătorii lor. Pe o anumită treaptă a agravării lor contradicţiile dintre interese se

transformă în conflicte între diferiţii lor purtători.

B.Munca, producţia, repartiţia, schimbul şi consumul.

Privită dintr-o viziune omogenă, activitatea economică, la scara unei colectivităţi, de sine

stătătoare, poate fi segmentată în producţia propriu-zisă de bunuri, distribuţia

veniturilor pentru a se asigura concordanţa între nevoile oamenilor şi bunurile ce apar pe

piaţa, schimbul acestora prin intermediul vânzării, cumpărării şi consumaţia, în calitate

de scop final al activităţii economice.

Alături de conceptul ″ Activitate economică″ în vorbirea obişnuită, ca şi în

literatura de specialitate au o largă circulaţie conceptele ″ muncă″ şi ″ producţie″ .

Care sunt realităţile pe care ele le subsumează? Dar legăturile dintre ele?

Potrivit unor opinii activitatea ar fi proprie tuturor fiinţelor vii, deci lumii organice

în geneal, în timp ce munca, chiar daca unele forme primitive, instinctive ale ei se pot

observa şi la unele animale constituie un efort esenţialmente omenesc.

Alţi autori, consideră că, într-un anumit sens munca şi activitatea, sau mai exact

munca propriu-zisa reprezinta activitatea îndrepata spre un anumit scop şi deci ele

exprima acelaşi lucru. Nu este mai putin adevarat însa, ca partizanii acestui punct de

vedere fac o deosebire între procesul de munca şi munca propriu-zisa. Dupa opinia lor

primul - adica procesul de munca are o sfera de cuprindere mult mai larga. El include în

structura să în calitate de elemente simple şi abstracte a) activitatea îndreptata spre un

anumit scop sau munca propriu-ăzisa; b) obiectele asupra carora omul acţionează şi c)

mijloacele, instrumentele cu care acţionează asupra obiectelor muncii.

Nu este lipsit de importanta să se stie ca munca a reprezentat unul din conceptele

fundamentale ale gândirii economice clasice.

Atentia şi importanta acordate muncii nu sunt întâmplatoare. Prin esenta să

munca este un fenomen omenesc, un proces între om şi natura, proces prin intermediul

6

caruia omul transforma obiectele şi substanta naturii sau foloseste fortele naturii pentru a

crea bunuri necesare satisfacerii diverselor sale trebuinte. Acest proces cuprinde doua

genuri de relatii a) relatii dinre om şi natura şi b) relatiile care se statornicesc între

oameni.

In cadrul procesului de munca se foloseste forta de munca. Multiplele aptitudini

fizice, educationale şi de comportament, profesionale şi de experienta de viaţa ce exista în

organismul viu al omului apt să munceasca, reprezinta forta de munca. Munca în calitate

de factor de productie primar îşi are premisa naturala în populatie - în care se afla atât

scopul actiunii cât şi mijlocul prin care se realizeaza actiunea.

Asa cum s-a mai aratat primul izvor de satisfacere a trebuintelor umane îl

constituie natura. Ea ofera atât obiecte care se pot consuma direct, cât şi obiecte care

înainte de a intra în consumul propriu-zis sunt supuse unor procese de transformare şi

adaptare. Pentru obtinerea primelor obiecte omul efectueaza munci de culegere, iar în

cazul ca nu le consuma imediat el efectueaza munca de depozitare şi de pastrare.

Obiectele furnizate însa de natura direct pentru consum sunt limitate. Ele nu sunt

suficiente pentru a asigura subzistenta, supravietuirea societăţii. Omul gaseste în natura

obiecte şi substante care prin transformare şi adaptare dobandesc calitatea de a satisface

diferite trebuinte ale oamenilor. Pentru aceasta el trebuie să munceasca, să producă

bunuri de care are trebuinta.

Insuficienta bunurilor de subzistenta a facut şi face ca oamenii să traiasca într-o

lume a rarităţii. Chiar daca omul s-ar bucura de resurse abundente, daca el ar trai în tara

în care curge lapte şi miere, el ar ramâne îngradit de timp - ″ bunul″ cel mai rar dintre

toate bunurile. Luptă împotriva rarităţii constituie o trasatura caracteristica a activităţii

economice, a muncii, a producţiei.

Insuficienta, raritatea bunurilor îl face pe om să munceasca, să producă. El însa

nu poate să producă în acelaşi timp toate bunurile de care are trebuinta. Ca urmare, el

trebuie să gîndeasca şi să efectueze alegeri, să decida ce va produce, deci să faca

optiuni. Dar pentru a produce un bun, pentru a realiza un obiectiv el este constrans să

renunte la altul să sacrifice alte scopuri, să nu foloseasca în alte scopuri mijloace rare şi

timp care, de asemenea, este rar. Prin urmare, orice optiune este însotita de un sacrificiu,

de un cost care se numese, de regula, cost de oportunitate. Efectuarea de optiuni

depaseste cadrul nemijlocit al producţiei propriu-zise şi cuprinde toate momentele

activităţii şi este legata, în ultima instanta de ansamblul trebuintelor umane. Atunci când

7

un individ îşi procura cu o parte a venitului sau un costum de haine el renunta la

satisfactia pe care i-ar aduce-o cumpararea unui mic calculator de buzunar.

Raritatea; optiunile între diferite obiective, scopuri şi finalitati şi costurile

reprezinta trei elemente cardinale care permit întelegerea activităţii economice, a muncii

şi a producţiei, deoarece deciziile adoptate pe temeiul lor explica în principal, atât

comportamentul economic general al oamenilor, cât şi stradania permanenta de schimbare

a mijloacelor, pe de o parte, şi a trebuintelor, pe de alta parte.

Repartitia, schimbul şi consumul. Intre producator şi produs se interpune repartitia

(distributa) care prin intermediul unor norme sociale determina partea care revine

fiecaruia din volumul bunurilor create. Prin intermediul activitatilor specifice repartitiei,

venitul se distribuie şi redistribie participantilor la viaţa economică şi între membrii

societăţii, astfel încât bunurile materiale şi serviciile sunt îndreptate spre destinatiile

pentru care au fost create.

Omul nu poate - mai ales pe o treaptă mai înalta de evolutie - să producă singur

toate bunurile economice de care are nevoie. Pe o anumită treaptă de dezvoltare a

societăţii el a descoperit şi a înteles ca este mai eficient atât pentru el cât şi pentru ceilalti

indivizi să se specializeze în confectionarea diferitelor bunuri şi servicii şi să apeleze la

schimb pentru a obtine bunurile necesare pe care nu le produce oferind în loc bunurile

produse de el. Orice individ este în acelaşi timp producator de bunuri şi servicii şi

consumator de bunuri şi servicii. Schimburile de bunuri economice - mărfuri s-au

amplificat, s-au diversificat şi complicat pe masura adancirii şi divizinii sociale a muncii

şi a autonomiei şi indepenentei producătorilor. Pentru a le asigura desfasurarea lor

normala omenirea a inventat banii care au înlocuit schimbul direct de bunuri economice -

mărfuri, contra bunuri economice-mărfuri cu schimbul indirect, efectuat pin mijlocirea

banilor - echivalentul general al lumii mărfurilor, al bogatiei naţionale. Aceasta mare şi

geniala inventie a omului a dus la cresterea supletii şi a flexibilitatii afacerilor dintre

agentii economici, a tranzactiilor economice.

Ultimul stadiu al misarii bunurilor economice este consumul. In cadrul acestui

proces şi prin intermediul lui au loc numeroase acte şi subprocese cum sunt: satisfacerea

propriu-zisa a trebuintelor umane; atestarea utilitatii bunurilor economice şi manifestarea

acestora ca bunuri economice reale, ca factor de satisfactie reali; disparitia, indiferent

daca aceasta are loc într-un singur act de consum sau în mai multe acte, a majoritatii

covîrşitoare a bunurilor care au ajuns să fie consumate, deci distrugerea acestora. Aici

este locul să notam ca unele bunuri economice se consuma şi transforma într-un singur

8

act de consum de pilda alimentele; altele au caracter durabil şi sunt folosite într-un numar

mai mare sau mai mic de acte de consum, de pilda un apart de radio, un televizor, un

costum, încaltamintea etc. Pe lînga actele mentionate, consumul înteles ca proces de

satisfacere a trebuintelor creaza necesitatea unei productii noi, a bunurilor economice

consumate şi prin aceasta acţionează ca un mobil ideal, launtric al producţiei. El -

consumul - fixeaza în mod ideal obiectul producţiei ca imagine interioara, ca trebuinta, ca

impuls şi ca scop. De aceea, procesul de consum încheie drumul, circuitul pe care

bunurile economice îl parcurg, creaza impulsul pentru un nou drum pe care îl deschide.

1.2. Caracterul legic al economiei

Societatea ca şi economia cunosc o anumta ordine în desfasurarea proceselor extrem de

complexe care compun viaţa de zi cu zi a oamenilor. Recunoasterea unei anumite ordini

în economie înseamna în esenta şi recunoasterea existentei şi actiunii legilor economice.

De aceea, pentru început se impune să clarificam unele elemente care ne ajuta să

întelegem conceptul de lege economică.

Economia politica întelege prin legile economice legăturile esentiale, necesare,

generale, trainice, stabile şi repetabile ce sunt imanente fenomenelor şi proceselor

economice sau se statornicesc între acestea.

Ele se caracterizeaza deci prin trasaturi comune tutuor legilor obiective care

acţionează în universul natural şi social, precum şi prin trasaturi specifice.

In randul trasaturilor comune se înscriu urmatoarele:

1.Legea întruchipeaza o legatura esentiala dintre esentele fenomenelor şi proceselor ce se

desfasoara în natura şi societate, sau însaşi esenta acestor fenomene şi procese. Aceste

legaturi au caracter cauzal, cauza-efect şi au caracter mutual (influentare reciproca,

interdependenta). Astfel, trebuintele şi interesele economice constituie cauzele principale

interne care pun în miscare oamenii şi îi determina să producă bunuri economice utile

pentru satisfacerea trebuintelor respective.

2.Legea constituie o legatura, o relatie necesara şi nu întâmplatoare. Aceasta înseamna

ca legile apar, acţionează, se manifesta în mod obiectiv. Ele întruchipeaza actiunea

necesitatii în universul natural şi social.

Pentru a produce bunurile necesare vietii oamenii trebuie, aceasta este o

necesitate, să intre în relatii cu natura, să actioneze asupra substantei şi fortelor ei. In

9

acelaşi timp în mod obiectiv ei intra în relatii unii cu altii deoarece productia presupune

cu necesitate ca oamenii să coopereze unii cu altii şi să faca schimb de activitati.

3.Modul de actiune specific. Asa cum a dovedit ştiinţa, în universul natural, în masura în

care se face abstractie de interventia omului, acţionează unii asupra altora agenti

inconstienti, orbi, în al caror joc reciproc se manifesta legile obiective. In societate, deci şi

în economie legile se manifesta prin activitatea oamenilor. Deci legile economice sunt

legile activităţii economice, guverneaza aceasta activitate şi acţionează, se manifesta

prin intermediul ei.

4. Legile economice îşi modifica forma şi continutul, mai repede, în perioade

mai scurte de timp decât legile naturii. Realitatea atesta ca forma se modifica adesea mai

repede decât continutul.

In urma modificarii conditiilor în care acţionează legile economice odata cu

acestea are loc o modificare de forma; asa de exemplu, odata cu generalizarea producţiei

şi schimbului de mărfuri, odata cu instaurarea rolului determinant al capitalului industrial

în viaţa economică profitul industrial se manifesta în principal prin profitl mijlociu, şi

atunci când apar monopolurile care joaca un rol important în sistemul economic, profitul

însuşit de acesta este profitul monopolist.

5. Caracterul tendential. Legile economice sunt legi probabilistice, ale unor

fenomene, procese şi relatii cu caracter probabil şi nu legi ale relatiilor pure riguros

determinate. De regula valabilitatea lor nu apare decât ca o medie, dispersia exceptiilor

sau ecartul în jurul acestei medii putand să fie considerabil. Ele se înfaptuiesc numai cu o

anumită aproximatie, numai ca o tendinta dominanta.

Legile descoperite şi formulate de ştiinţa în cazul nostru legile descoperite de

economia politica, nu trebuie identificate cu legile economice obiective. Primele

reprezinta doar reflectarea mai mult sau mai putin exacta a celor din urma. Gradul de

concordanta dintre legile formulate de o ramura sau alta a ştiinţei şi legile obiective pe

care ea le examineaza constituie unul din criteriile de apreciere a nivelului maturitatii

ramurii respective a cunoasterii.

O alta categorie de legi o constituie legile juridice. Ele sunt elaborate, adoptate,

promulgate de stat. Tot statul are puterea de a abroga legile juridice.

Sistemul legilor economice. Fiecare lege economică întruchipeaza o anumită

legatura esentiala necesara, generala trainica şi stabila. In virtutea acestui fapt ea îşi are

continutul sau propriu şi autonomie functionala, actionala. Dar nici o lege economică nu

acţionează în afara celorlalte legi. Ea se intersecteaza cu alte legi economice. Totalitatea

10

legilor care acţionează în economie privite în unitatea şi interactiunea lor constituie

sistemul legilor economice. Functionarea şi dezvoltarea economică este guvernata nu

numai de o lege sau alta; ordinea în economie este determinata şi impusa nu numai de o

lege sau alta ci de întregul sistem al legilor economice. In cadrul acestuia fiecare lege

ocupa un anumit loc şi îndeplineste un anumit rol.

Economia politica a descoperit numeroase criterii de grupare (clasificare) a legilor

economice: timpul (durata) actiunii, spatiul economic al actiunii, rolul îndeplinit în cadrul

sistemului de legi etc.

Astfel din punctul de vedere al duratei, al generalitatii în timp, legile economice

se pot grupa în:

1. Legi comune tuturor sistemelor economice care s-au succedat în istorie, asa cum sunt

de pilda, legea cresterii productivitatii muncii, legea rarităţii; legea interactiunii dintre

productia nemijlocita, repartitie şi consum, legea amplificarii trebuintelor, cooperarea în

munca etc.

2. Legi comune mai multor sisteme şi regimuri economice cum sunt legea diviziunii

muncii sociale; legea cererii, legea ofertei; legea interactiunii dintre cerere şi oferta; legea

cantitatii de bani necesari circulatiei; legea rentei; legea concurentei; legea acumularii etc.

3. Legi specifice unui singr sistem economic, în randul carora se înscriu legea profitului,

legea crizelor economice de supraproductie. In cadrul legior specifice exista legi

economice care acţionează în decursul întregii oranduirii economice şi legi care

acţionează numai în decursul unei faze sau unui stadiu, ori în unele faze şi stadii de

evolutie a sistemului economic dat.

Din punctul de vedere al spatiului (campului) economic unii autori clasifica

legile economice în urmatoarele grupe:

1. Legi care acţionează în întreaga economie nationala, în toate ramurile ei, care s-ar

putea numi legi macroeconomice. Din aceasta grupa fac parte asemenea legi cum sunt,

legea acumularii; legea concentrarii producţiei şi capitalului; legea cooperarii; legea

rarităţii; legea ofertei; legea cererii; legea interactiunii dintre cerere şi oferta; legea

concurentei şi altele. Ele se mai numesc şi legi generale.

2. Legi care acţionează numai în perimetrul unor zone (sfere) ale economiei naţionale,

cum sunt legile producţiei nemijlocite, legile repartitiei, ale schimbului de mărfuri, legile

economice ale consumului sau legile care acţionează într-o sfera a economiei cum este

legea rentei. Aceste legi pot să fie numite legi sectoriale sau legi particulare.

11

3. Unele legi economice acţionează numai la nivelul agentilor economici, al entitatilor

economice, deci în cadrul microeconomiei.

4. Odata cu formarea economiei mondiale (sfîrşitul secolului XIX şi începutul

secolului XX) şi cu amplificarea legaturilor reciproce dintre economiile naţionale, unele

legi economice şi-au mondializat campul de actiune, şi-au îmbogatit considerabil

continutul, şi-au amplificat formele de manifestae, deci s-au mondializat, au devenit legi

mondoeconomice. In randul acestora se numara legea diviziunii muncii, legea cooperarii,

legea concurentei, legea ofertei, legea interactiunii dintre cerere şi oferta şi altele.

Concomitent, odata cu formarea economiei mondiale au aparut şi au început să actioneze

legi noi cum sunt: legea interdependentei dintre economiile naţionale.

Din punctul de vedere al rolului pe care îl îndeplinesc în miscarea economică

legile care o guverneaza se pot grupa în: 1) legi structurale; 2) legi functionale; 3) legi de

dezvoltare. Din prima grupa fac parte legea diviziunii muncii, legea proportionalitatii şi

altele. In cea de-a doua grupa se afla legea profitului, legile formarii şi miscarii

trebuintelor etc.; iar în ultima grupa se afla legea acumularii, legea cresterii productivitatii

muncii, legea economiei de factori de productie (legea economiei de munca) şi altele.

Fara a epuiza clasificarile legilor economice mentionam ca tipologia legilor

economice nu este absoluta ci relativa. Gruparile mentionate şi altele au în buna masura

un caracter conventional. Şi aceasta pentru ca granitele dintre diferitele grupe de legi sunt

relative şi conventionale. Legile structurale sunt într-o anumită masura şi într-un anumit

sens şi legi functionale şi legi ale dezvoltarii; la fel, legile functionarii sunt într-o anumită

masura şi legi ale dezvoltarii. Esentialul consta în faptul ca legile economice acţionează

în cadrul sistemului şi ca sistem intersectîndu-se şi influentîndu-se reciproc, şi în

totalitatea, în ansamblul lor guverneaza existenta şi miscarea economică - functionarea şi

dezvoltarea economico-socială.

1.3. Ştiinţa economică. Specificitatea obiectului ei de studiu

Precizari conceptuale. Economia politica a aparut ca ştiinţa sub denumirea simpla de

Economie (oikonomie), expresie de provenienta greceasca, de la cuvinele oikos = casa,

gospodarie şi nomos = lege, regula etc. La acest cuvânt s-a adaugat treptat cuvântul

politeia = organizare socială (de la polis = oras, cetate, societate). Astfel, în 1615, Antoine

de Montchrestien foloseste, pentru prima data, denumirea de Economie Politica.

Termenul de Economie politica a fost acceptat şi folosit cu întelesul modern mai tarziu,

12

din 1755 prin punerea în circulatie de către J.J. Rousseau în Marea Enciclopedie şi apoi

de către clasici inclusiv de Marx.

La începutul secolului XX în paralel cu termenul de economie politica a fost pus

în circulatie un nou termen, acela de ″ economics″ . Asfel, la cererea lui A. Marshall,

conducerea Universitatii din Cambridge, a înlocuit în anul 1902 în planul de invatamant

disciplina de Economie Politica cu disciplina Economics. In acelaşi an 1902, în

Enciclopedia Britanica, în locul traditionalului articol despre Economia Politica a aparut,

sub semnatura lui V.Havins, articolul cu titlul Economics.

Aceasta denumire a trecut repede oceanul şi s-a bucurat de credibilitate în Statele

Unite şi mai tarziu în Canada. Inceputul a fost facut de profesorul A.Hadley, care în anul

1896 şi-a publicat Economics-ul sau. Cunoscutul profesor american Paul Samuelson şi-a

intitulat manualul sau cu acelaşi nume - Economics.

In zilele noastre denumirea de Economie Politica este preferata în majoritatea

tarilor, iar denumirea de Economics este preferat în tarile anglosaxone.

Paul Samuelson este consecvent în considerarea Economiei Politice şi a

Economics-ului ca avand în esenta acelaşi continut. El scrie ca ″ Economics-ul″ - sau

daca se prefera termenul traditional, Economia Politica, a parcurs mai multe etape de

dezvoltare″ . ″ Economics-ul - sau, pentru a folosi termenul traditional, Economia

Politica - se învecineaza cu alte discipline academice importante″ .

In Dictionarul englez-român elaborat sub egida Institutului de Lingvistica al

Academiei României, aparut în anul 1974 termenul ″ economics″ folosit ca singular,

este tradus prin: 1. economie, ştiinţa economiei; 2. economie politica.

In acelaşi context notam ca, denumirea manualului ″ Economics″ elaborat de

Paul Samuelson este tradus în limba franceza prin ″ L′ Economique″ (economie).

Lucrarea cunoscutului economist american John Kenneth Galbraith, cu titlul:

″ Economics and the Public Purpose″ are în limba romana titlul: ″ Ştiinţa economică şi

interesul public″ .

De asemenea Paul Samuelson, retine în manualul sau cinci definitii date

Economics-ului şi apoi prezinta propria să definitie. Potrivit acesteia ″ Economics-ul″

cerceteaza modul în care oamenii şi societatile decid, folosind sau nu moneda, să

afecteze resursele productive rare producţiei de mărfuri şi servicii de-a lungul timpului şi

să le repartizeze în scopul consumului prezent şi viitor între diferiti indivizi şi

colectivitati care constituie societatea″ .

13

Examinarea definitiilor date Economics-lui şi Economiei Politice duce la

constatarea ca în majoritatea lor sunt fie identice, fie deosebit de asemanatoare. In aceste

cazuri cele doua denumiri nu desemneaza doua ramuri ale cunoasterii, ale ştiinţei şi nici

doua discipline academice distincte, ci una singura, pentru care se utilizeaza doua

denumiri. Şi întrucât denumirea de Economics nu este superioara cele traditionale de

Economie Politica noi o preferam pe aceasta.

Opinii despre obiectul Economiei politice. O incursiune în bibliografia obiectului atesta

ca definitiile date de majoritatea covârşitoare a economistilor sunt centrate pe urmatoarele

probleme şi concepte economice cardinale: a) trebuintele şi bunastarea; b) bogatia

(avutia); c) progresul social; d) valoarea, schimbul; e) relatiile economice ce se

statornicesc între membrii societăţii în procesul de actiune asupra naturii şi fortelor ei,

pentru a obtine bunuri economice.

Pentru ilustrare mentionam câteva din definitiile formulate în cadrul fiecaruia

dintre grupurile mentionate.

a) Definitii care limiteaza obiectul Economiei politice la trebuintele şi bunastarea

membrilor societăţii.

a.1. Economia politica are drept obiect studierea activităţii umane în masura în care

aceasta activitate urmareste obtinerea de bunuri şi servicii. (H.Truchy-Curs, p.1.).

a.2. Economia politica este ştiinţa fenomenelor care rezulta din activitatea în

comun a oamenilor desfasurata în vederea obtinerii de lucruri materiale pentru

satisfacerea trebuintelor lor (L.Polier, Curs, p.4.).

a.3. Scopul economiei politice este explicarea cauzelor generale de care depinde

bunastarea materiala a fiintelor umane;

a.4. Studiul bunastarii economice a membrilor societăţii masurate cu ajutorul

banilor constituie Economics-ul (A.Pigou, The Economics of Welfare).

a.5. Economică este ştiinţa care constata legile generale care determina activitatea

şi eficienta eforturilor umane pentru producerea şi posesiunea diferitelor bunuri, pe care

natura nu le acorda gratuit şi spontan omului (Leroy-Beaulieu).

b) definitii care plaseaza în centrul lor bogatia

b.1. Economia politica este ştiinţa bogatiilor (Rossi, Curs 1836 - 1837).

b.2. Obiectul Economiei politice este să faca să se stie cum se formeaza, se

distribuie şi se consuma bogatiile. Obiectul economiei politice pare ca a fost restrâns la

cunoasterea legilor care prezideaza formarea, distribuirea şi consumul bogatiilor″

14

(J.B.Say, Curs complet de economie politica). Aceasta definitie este prezenta şi în

Tratatul de economie politica publicat de J.B. Say pentru prima data în anul 1803.

b.3. Obiectul Economiei politice îl constituie predarea sau cercetarea esentei

bogatiei, a legilor producerii şi repartizarii ei (John Stewart Mill).

b.4. Economia politica este ştiinţa legilor naturale care determina proprietatea

natiunilor, adica a bogatiilor lor şi a civilizatiilor lor (H.Stroch).

b.5. Bogatia şi nu fericirea este subiectul de care trebuie să se ocupe economistul

(Nasseau Senior, Essai sur l′ economie politique).

c. Definitii care considera ca obiectul Economiei politice îl constituie progresul

social, optiunile şi actiunile eficiente.

Panteleoni a sustinut la timpul sau ca obiectul economiei îl constituie obtinerea

maximului de randament, cu minimul de efort. Inscriindu-se în aceaşi viziune Ch.Bodin

afirma în ale sale ″ Principies de science economique″ ca Economia este ştiinţa celei

mai mari eficiente cu efortul dorit.

d) Definitii care considera ca obiectul Economiei politice îl constituie valoaea,

schimbul pretul, comertul.

d.1. Economics-ul este ştiinţa care trateaza fenomenele din punctul de vedere al

pretului (Davenport, Economics of Entreprise).

d.2. Economia politica sau Economics-ul este ştiinţa schimburilor sau a

comertului în acceptiunea să cea mai larga (H.D. Mac Leod, Economics for Beginners).

d.3. Obiectul Ştiinţei economice este comertul (Condillac).

e. Definitii care sustin ca obiectul Economiei politice îl constituie reatiile de

productie sau relatiile economice.

e.1. In întelegerile lui K.Marx, Economia politica este ştiinţa care studiaza relatiile

de productie determinate, necesare, independente de vointa oamenilor în care acestia intra

în productia socială a vietii lor şi care corespund unei trepte de dezvoltare determinate a

fortelor lor materiale productive. (Contributii la critica Economiei Politice).

e.2. Economia politica, în sens larg este ştiinţa ″ conditiilor şi formelor în care se

efectueaza productia şi schimbul, în cadrul diferitelor societăţii omenesti, şi în care

corespunzator cu aceasta are loc de fiecare data repartitia produselor (Fr.Engels, Anti-

Duhring).

Definitiile date de diferiti autori ofera numeroase elemente pentru a putea întelege

şi pentru a retrasa drumul urmat în constituirea şi evolutia Economiei politice şi a Ştiinţei

15

economice în general ca şi pentru aprecierea nivelului la care ea s-a situat în diferite

momente ale propriei deveniri.

Bazându-se pe progresele înregistrate de Economia Politica în propria să definire

consideram ca ea poate fi definita aproximativ în felul urmator: Economia politica este,

în primul rând, ştiinţa fenomenelor, proceselor şi raporturilor economice care apar, se

desfasoara de către agentii economici şi se statornicesc între ei în legatura cu miscarea

- producerea, repartizarea, schimbul şi consumul bunurilor economice, pe toate

treptele de dezvoltare a soceitatii economice şi în cadrul diferitelor sisteme economice.

Ea este în al doilea rând, ştiinţa poropriei dezvoltari, a autodez-voltarii.

Inteleasa, astfel Economia politica ne arata ca:

a) Obiectul Economiei politice, ca şi al altor ramuri ale ştiinţei despre societate nu are un

caracter static ci dinamic. El se îmbogateste odata cu evolutia vietii economice a

societăţii. Aceasta îmbogatire a să aduce elemente şi zone noi şi în cadrul Economiei

politice.

b) Uneori deosebirile dintre diferite aspecte, laturi ale economicului sunt doar relative şi

nu absolute. Relative sunt deci şi granitele dintre ele. In plus, interactiunea dintre

fenomenele, relatiile şi procesele economice şi cele extraeconomice ″ relativizeaza″ şi

mai mult frontierele obiectelor diferitelor ramuri ale cunoasterii sociale.

1.4. Sistemul ştiinţelor economice. Microeconomia şi macroeconomia

In orientarea cercetarii economice, s-au conturat la un moment dat doua

orientari: prima - consta în formularea de ipoteze relative la înlantuirea conceptelor

geneale (preţurile, oferta, cererea, venitul etc.) şi este denumita Economie Pura; cea de a

doua orientare se ataseaza evolutiei fenomenelor în realitatea lor istorica şi este numita

Economie Aplicata.

Uneori se crede ca unirea, integrarea, sinteza Economiei Pure şi a Economiei

Aplicate a condus la formarea Economiei Sociale. In legatura cu aceasta denumire este

necesar să mentionam ca ea are mai multe acceptiuni, semnificatii. Uneori termenul este

considerat echivalent, de fapt sinonim cu conceptul de Economie Politica. Alteori a fost

apreciat ca fiind mai potrivit decât termenul de Economie Politica şi s-a sustinut ideea

încetatenirii lui.

Dionisie Pop Martian a mers ceva mai departe şi a împartit Economia Politica în

urmatoaele patru parti:

16

1. Economia socială care va cuprinde ultimele analize sau elemente ale formarii şi

metamorfozelor averii materiale în societate;

2. Economia nationala care va trata despre modurile cum trebuie să se

reflecteze şi ce au reflectat natiunile asupra intereselor materiale;

3. Politica economică - institutiile, va arata modul şi institutele prin care statul trebuie să

se îngrijeasca de prosperarea acestor interese ale ocrotitilor sai;

4. Ştiinţa Economiei Finantiale, care îşi va avea locul în Economia Politica şi va

constitui partea suplimentara a Economiei Politice şi va trata: a) Teoria sau analizele

economiei finantiale ale statului şi b) Administratia (politia) finantiala.

Sistemul ştiinţelor economice a intrat în preocuparile tuturor economistilor de frunte din

România. Virgil Madgearu, a cercetat modul în care numeroşi economisti de la A.Smith

pana în contemporaneitate au privit ştiinţele economice şi a construit propria să

clasificare a acestora. Aceasta clasificare cuprinde:

1. Economia Socială Generala care cuprinde expunerea sistematica a organizatiilor

economice, a modului de manifestare a acestora şi a legilor care le produc şi le cârmuiesc.

In esenta aceasta este teoria economică generala.

2. Economia Socială Speciala care e ocupa cu descrierea diverselor ramuri ale vietii

economice - silvicultura, agricultura, industria, comertul, transportul etc. - şi a

specificului actiunii legilor economice în fiecare din aceste ramuri. Profesorul

V.Madgearu, numeste economia socială speciala ″ ştiinţa economiei naţionale″ .

3. Politica Economică - ştiinţa care se ocupa cu dezvoltarea principiilor dupa care trebuie

să aiba loc interventia statului şi a celorlalti agenti de drept public în economia nationala.

4. Istoria economică.

5. Statistica

6. Ştiinţa financiara.

Odata cu scurgerea timpului, cu adâncirea diviziunii şi accentuarii specializarii în sfera

cercetarii economice, ca şi cu intensificarea tendintei de intersectare, întrepatrundere şi

integrare a resurselor cunoasterii ştiinţifice, sistemul ştiinţelor economice s-a îmbogatit

substantial şi a devenit mult mai complex.

In concordanta cu unele opinii structura Ştiinţelor economice cuprinde în prezent:1

(1)

1. Ştiinţele economice fundamentale (Economia politica, inclusiv ştiinţele istorico-

economice ale realitatii gândirii economice). Din acestea s-au desprins cu timpul, ştiinţele

1(1) A.Negucioiu, Economie Politica, vol.I, Universitatea ″ Dimitrie Cantemir″ , Cluj-Napoca, 1996, p.101-102.

17

functionale (Ştiinţa conducerii, Planificarea şi prognoza dezvoltarii economice, Statistica

economico-socială etc.).

2. Ştiinţele economice teoretico-aplicative, care se subdivid în: a) Economii

speciale din care fac parte: Economia şi organizarea ştiinţifica a muncii; Eficienta

introducerii progresului tehnico-ştiinţific; Formarea preţurilor; Circulatia baneasca;

Finante şi Credit; Calitatea producţiei şi a produselor; b) Ştiinţele economice de ramura,

în randul carora se înscriu: Economia industriei; Economia agriculturii; Economia

constructiilor etc.; c) Ştiinţa unitatilor economice; d) Economia mondială care include

urmatoarele discipline: Relatii economice internaţionale; Relatii valutar-financiare etc.

3. Ştiinţele economice de granita, care includ în structura lor Sociologia economică;

Geografia economică; Economia matematica; Cibernetica economică; Psihologia

economică; Ştiinţa cconomica a protectiei mediului natural etc.

Intr-o lucrare de prestigiu2(2), specialistii în domeniu apreciaza ca în prezent se

poate contura urmatorul sistem al ştiinţelor economice contemporane: economia politica -

ştiinţa teoretica fundamentala, macroeconomia, microeconomia, economia mondială,

istoria gândirii economice, finante, contabilitate, statistica economică, marketing, istoria

economică, geografia economică, cibernetica economică, ecologia economică etc.

Epistemologia economică - una din noile ştiinţe economice de granita - grupeaza şi

ierarhizeaza ştiinţele economice dupa variate criterii: domeniul de cercetare,

instrumentele de analiza, interferentele cu alte ramuri de ştiinţa.

Din simpla enumerare a componentelor de baza ale sistemului contemporan al

ştiinţelor economice rezulta ca acest sistem se îmbogateste permanent cu noi teorii şi

instrumente de analiza care subliniaza odata în plus rolul important al economiei politice,

ca ştiinţa economică fundamentala. Totodata, este evident ca prin sectionarile pe verticala

şi orizontala a ştiinţei economice au rezultat, printre altele şi macroeconomia şi

microeconomia, ca ramuri ale ştiinţei economice, diferite de economia politica.

Ca ştiinţa teoretica fundamentala, economia politica contemporana, în diferite

analize şi tratate abordeaza problematica vasta şi complexa a obiectului ei de studiu sub

doua subdiviziuni: microeconomie şi macroeconomie. In aceasta viziune,

macroeconomia este o componenta a ştiinţei economice care se ocupa cu studiul

structurii, functionalitatii şi comporamentului de ansamblu al economiei ca sistem.

Macroeconomia permite observarea fenomenelor la nivel de grupuri de subiectii

economici, indivizi sau firme, reuniti în categorii omogene şi degajati astfel de

2(2) Dic\ionar de Economie, coordonator Ni\a Dobrota, Editura Economică, Bucure]ti, 1999, p.459.

18

comportamentele lor individuale. Macroeconomia opereaza, deci, cu marimi globale

denumite agregate, concentrandu-se cu prioritate pe analiza calitativa a corelatiilor dintre

variabile, pe aspectele de masurare a influentelor directe şi indirecte dintre acestea, în

vederea fundamentarii deciziilor macroeconomice. De aceea, macroeconomia a trebuit să

elaboreze noi instrumente, conceptii, principi, legi, reguli de functionare. Pe baza

macroeconomiei este posibila cunoasterea - într-o viziune sistemica - a expansiunii sau

recesiunii, consumului şi investitiilor, veniturilor şi cheltuielilor guvernamentale, inflatiei

şi somajului, politicilor fiscale, bugetare şi monetare, balantei de plati şi a datoriei publice

s.a., facilitând predictii cu privire la productia nationala agregata, analiza agregatelor în

termeni de fluxuri economice, privilegiind circuitul economic fata de piata şi favorizând

ajustarea statala, reglarea, elaborarea politicilor economice bazate pe macrodecizii care

devin posibile.

Microeconomia este o alta componenta a ştiinţei economice care studiaza

procesele, faptele, actele şi comportamentele individuale ale agentilor economici,

privitoare la modul cum se iau deciziile individuale într-o economie la nivelul menajului,

al firmei, sau al unei industrii. Ea se bazeaza pe microanaliza, iar deciziile sunt

individuale; piata, oferta, cererea, pretul constituie preocupari ale microeconomiei, iar

comportamentul omului izolat - consumator individual sau producator individual - este

privilegiat. Microeconomia nu studiaza doar comportamentul producătorilor şi al

consumatorilor, ci, pe baza acestora, explica şi functionarea generala a sistemului

economic în ansamblul sau. Deci, microeconomia se ocupa şi de probleme de dimensiuni

la fel de mari ca cele cu care se ocupa macroeconomia. Ceea ce o diferentiaza consta în

tipul de abordare şi nu în tipul de scara abordata. Spre deosebire de macroeconomie,

microeconomia arata cum functioneaza fiecare piata, cum aleg producătorii şi

consumatorii şi cu ce consecinte. Aceasta se face prin analiza modului în care se

formeaza preţurile şi cum se determina cantitatile care vor fi vandute sau cumparate.

Asadar, în prezent, ştiinţa economică se constituie într-un sistem de ştiinţe

economice autonome, toate acestea avand ca domeniu de cercetare economia în

ansamblul ei: complexa, dinamica şi în continua diversificare. Totodata, sistemul

ştiinţelor economice are un caracter dinamic şi deschis, în cadrul sau au loc modificari

permanente.

1.5. Metoda de cunoastere în ştiinţa economică

19

Termenul de metoda este cunoscut înca din antichitate. Grecii îi spuneau

methodos. Methodos însemna calea, drum, mod de expunere. In acceptiunea restrânsa a

notiunii metoda este înteleasa în prezent ca reprezentand, calea urmata în vederea

cunoasterii unui obiect; ca mod de a proceda, ca procedeu sau ca ansamblu de procedee

folosite în vederea cunoasterii unui obiect (metoda de cunoastere). In sens larg termenul

este înteles ca fiind cale (mod, procedeu, ansamblu sau succesiune de procedee) urmata

sau folosita pentru obtinerea unui rezultat. In acest sens se vorbeste de metoda de

cercetare, metoda de cunoastere, metoda de învatare, metoda de expunere, metoda de

transformare a unui lucru, a unui obiect, a unei realitati obiective etc.

Noi vom întelege prin metoda de cunoastere economică în cadrul cursului de fata,

calea de urmat şi ansamblul de operaţiuni şi procedee folosite pentru cercetarea

fenomenelor, raporturilor şi proceselor economice şi deci pentru descoperirea, verificarea

şi demonstrarea adevarului economic, împreuna cu mijloacele de investigare a

fenomenelor şi proceselor economice.

Termenul metodologic îşi are originea în cuvintele grecesti ″ methodos″ (drum,

cale de urmat în cunoasere, expunere şi actiune) şi ″ logos″ (studiu, ştiinţa, cuvânt).

Pana în prezent nu s-a ajuns la o întelegere unica a metodologiei. Punctul de vedere cel

mai raspândit întelege metodologia în general ca totalitate a metodelor activităţii teoretice

şi practice şi a învataturii (cunostintelor) despre ele. Pe lânga aceasta întelegere a

metodologiei, pe care o împartaşim şi noi, ea mai este definita ca totalitate a metodelor de

cercetare sau ca teorie a metodelor. Prin transformarea metodei de cercetare economică

ştiinţifica în obiect al analizei şi cercetarii ştiinţifice s-a creat o disciplina ştiinţifica noua

numita Metodologia cunoasterii economice stintifice.

Metodele de cunoastere ştiinţifica economică, teoria cunoasterii ştiinţifice

economice, procedeele (operaţiunile) acestei cunoasteri şi instrumentele cunoasterii

economice ştiinţifice alcatuiesc în unitatea şi interactiunea lor un adevarat arsenal, care

uneori este numit ″ mijloacele cunoasterii economice ştiinţifice″ .

Asemenea tuturor ramurilor ştiinţei despre natura şi societate, Economia Politica

foloseste în procesul cunoasterii urmatoarele metode sau procedee ştiinţifice: metoda

comparativa; analiza şi sinteza; inductia şi deductia; analogia, ipoteza, ridicarea de la

abstract la concret; metoda logica şi istorica etc.

Metoda compararii. Procedeul logic cel mai general, universal folosit în procesul

de elaborare a conceptelor (categoriilor) ştiinţifice este compararea. Dupa cum se

cunoaste nimic nu se poate aprecia numai prin sine însuşi: orice fenomen, raport sau

20

proces, în general orice obiect se cunoaste în şi prin comparare. Pentru a cunoaste

necunoscutul este întotdeauna necesar un criteriu. In aceasta calitate apare cunoscutul.

Deci, aprecierea necunoscutului prin cunoscut are loc cu ajutorul comparatiei.

Fara a compara marimile economice unele cu altele nu se poate realiza nici cea

mai elementara analiza, şi nu se pot face nici cele mai simple generalizari.

Pe comparatie se bazeaza de altfel cel mai important şi cel mai raspândit procedeu

utilizat de economisti - procesul masurarii. Practic, comparatiile strabat toate metodele şi

procedeele de cercetare şi cunoastere a realitatii economice.

In sfârşit, comparatia în calitate de cel mai general procedeu logic şi primul pas de

cunoastere, creeaza conditii pentru aprofundarea studierii vietii economice.

Analiza şi sinteza. Fenomenele şi procesele realitatii economice sunt percepute de

către om ca un ansamblu, ca un tot, distingerea deosebirilor dintre partile constitutive

avand loc fara distingerea semnelor lor specifice. Acest tablou general însa nu este nici pe

departe suficient pentru cunoasterea fenomenului respectiv. Pentru a studia şi cunoaste

procesele şi fenomenele economice acestea trebuie descompuse, divizate mental uneori şi

fizic - în partile din care sunt constituite. Divizarea, descompunerea mentala (logica,

imaginara) şi/sau fizica a obiectului de studiu în partile sale constitutive, examinarea

fiecarei parti separat şi dezvaluirea (identificarea) trasaturilor caracteristice se numeste

analiza.

Partile obţinute în procesul analizei nu se examineaza numai prin ele înşile, în

mod izolat, ci şi ca elemente ale unui întreg unitar. Pentru a întelege însa mai bine acest

întreg, analiza îl priveste, îl examineaza în forma să pura, în forma să ideala facând

abstractie de împrejurarile întâmplatoare şi de influentele exterioare. Economistul trebuie

să refaca, să reconstituie logic obiectul în unitatea să . Prin urmare, procesul analizei

logice trebuie continuat şi întregit cu un proces de ansamblare, reconstituire sau

reconstructie logica pe care îl numim sinteza.

Privit astfel, procesul cunoasterii prezinta o unitate a doua subprocese opuse -

analiza şi sinteza. Analiza începe cunoasterea şi o duce pana la un anumit punct; sinteza

continua acest proces şi într-un anumit sens îl include şi îl desavârseste. In acest fel,

analiza pregateste declansarea ştiinţei iar sinteza muta analiza în faza să finala.

Inductia şi deductia. In cercetarea şi cunoasterea fenomenelor vietii economice un

rol important revine inductiei şi deductiei.

Prima metoda - inductia - consta în desprinderea concluziilor geneale, a

principiilor din analiza cazurilor particulare. Alfel spus, miscarea gândirii înainteaza de la

21

particular spre general de la cunoasterea într-o masura mai mica a generalului spre

cunoasterea într-un grad din ce în ce mai mare a acestuia.

Cea de a doua metoda - deductia - prezinta tocmai inversul inductiei. Ea consta în

aplicarea tezelor generale, a principiilor la analiza diferitelor fapte, fenomene, procese,

particulare. Deductia consta în miscarea gândirii de la cunoasterea într-un grad mai mare

a generalului spre cunoasterea unui grad mai mic a generalului, spre particular.

Metoda analogiei. Istoria ştiinţei arata ca analogia constituie o alta metoda de

cunoastere şi aprofundare a cunoasterii în general. Analogia înseamna asemanare între

obiecte, relatii, procese, notiuni. Metoda analogiei consta în ″ mutarea″ , ″ transferul″

unei însuşiri, a unor însuşiri sau a tuturor însuşirilor unui obiect al cunoasterii la un alt

obiect care este supus cercetarii. Concluziile obţinute prin analogie nu sunt certe; ele sunt

într-o masura sau alta probabile. Ele se sprijina pe legăturile şi relatiile necesare existente

în realitate între trasaturile fenomenelor.

Ipoteza. Ştiinţa economică apeleaza într-o masura însemnata la ipoteza ca

instrument, metoda de cunoastere ştiinţifica şi de aprofundare a cunoasterii. Ipoteza, este

o presupunere fundamentata ştiinţific despre legăturile, relatiile, cauzele posibile ale

fenomenelor, desigur concluzia bazata pe ipoteza nu are caracter cert ci probabilist. De

aceea, este absolut necesar ca ea să fie verificata cu ajutorul altor metode folosite în

domeniul economic mai ales prin confruntarea cu realitatea faptelor şi proceselor

economice. Ipoteza poate să apara în fiecare faza a cercetarii ştiinţifice, ca punct de

pornire sau ca rezultat partial sau final.

Pentru a fi ştiinţifica, ipoteza trebuie să fie elaborata pe un material real, să fie

verificabila, să aiba putere de predictie, să fie simpla şi usor de formulat.

Metoda ridicarii de la abstract la concret. Una dintre metodele care are un rol

deosebit în generalizarea teoretica a faptelor concrete este ridicarea de la abstract la

concret.

Punctul de plecare al cunoasterii economice, ca şi al oricarei cunoasteri ştiinţifice

îl constituie concretul, mai exact concretul senzorial, iar punctul final al ei îl constituie

concretul - gândit, adica acel concret care apare dupa cunoasterea să profunda, în

totalitatea legaturilor sale reciproce şi în unanimitatea diversitatii (multilateralitatii) sale.

Prin urmare, cunoasterea economică parcurge drumul de la concretul senzorial la

abstract şi de la acesta la concretul logic, deci de la concretul real la concretul gândit.

Metoda ridicarii de la abstract la concret nu cuprinde întregul drum mentionat ci, asa cum

arata denumirea, numai partea a doua a acestui drum. telul final al acestei metode în

22

Economia Politica este refacerea (reconstituuirea) într-o forma teoretic consecventa a

tabloului de ansamblu al realitatii economice.

Logic şi istoric în cunoasterea economică. Obiectul Economiei Politice are un

caracter istoric. Fenomenele, relatiile şi procesele economice se afla într-o permanenta

miscare - functionare şi evolutie. Pentru a reflecta veridic obiectul sau. Metoda istorica îşi

gaseste expresia, în urmarirea fenomenelor economice de la elementele cele mai simple la

cele mai complexe în modul în care acesta are loc pretutindeni, cu toate zigzagurile şi

ocolisurile sale.

Metoda logica îşi gaseste expresia în cercetarea proceselor economice în evolutia

lor de la simplu la complex, fara a lua în considerare multitudinea faptelor întâmplatoare,

cu semnificatii minore, urmarind linia istorica în forma să abstracta şi consecventa. Prin

urmare, metoda lgoica nu ignoreaza şi nu subapreciaza istoricul, ci dimpotriva îl

presupune ca pe un moment al sau.

Folosirea metodelor matematice. In arsenalul metodelor utilizate de Economia

Politica, metodele şi procedeele matematice reprezinta o necesitate de ordin practic şi

teoretic care acţionează cu o intensitate deosebita.

Accentuarea complexitatii vietii economice, amplificarea interrelatiilor dintre

fenomenele economice maresc necesitatea de a apela la calculul economic. In economie,

ca şi în alte domenii pe lânga relatiile substantiale şi cauzale exista şi relatii sau raporturi

functionale. Functiile au venit în campul ştiinţei economice din arsenalul matematicii.

Utilizarea metodelor matematice în cercetarea economică a fost şi este privita cu

ochi diferiti de către diferiti cercetatori. Potrivit unor opinii, matematica, ar avea doar un

rol ilustrativ şi de calcul în gandirea şi ştiinţa economică. Adeptii acestei viziuni

considera ca matematica este pentru economie un fel de ″ aritmeticometrie

perfectionata″ . Potrivit altor viziuni, matematica nu îndeplineste numai rolul de a

examina şi descrie parametri cantitativi ai fenomenelor economice, ci un rol mai

important deoarece permite să se patrunda în substraturile mai adânci ale continutului şi

esentei proceselor şi fenomenelor economice, să se dezvaluie interdependentele şi

dependentele functionale existente între diferitele componente ale structurii şi

mecanismului de desfasurare a proceselor economice.

Pentru ilustrare, mentionam rolul deosebit ce revine cercetarilor operationale care

sunt utilizate cu prioritate în conducerea producţiei, în domeniul investitiilor, în domeniul

banar-financiar şi al asigurarilor; teoria firelor de asteptare, programarea matematica -

lineara, dinamica şi stocastica - care ofera numeroase posibilitati atât pentru aprofundarea

23

cunoasterii, cât şi pentru fundamentarea deciziilor şi strategiilor dezvoltarii economico-

sociale.

Daca se face abstractie de folosirea matematcii elementare în scopul de masurare

pura, se poate spune ca utilizarea matematici în economie se înfaptuieste prin construirea

de modele economico-matematice. In sensul cel mai general al termenului, modelul

reprezinta o constructie ideala (imaginara) sau materiala reala a procesului, fenomenului

sau obiectului studiat care reflecta trasaturile cele mai importante ale acestuia. Modelul

este un obiect specific care înlocuieste obiectul corectat şi care prin aceasta îi usureaza

cunoasterea. Modelele materiale apar sub forma machetelor. Cele ideale (imaginare) se

prezinta sub forma de harti, scheme, formule chimice şi matematice. In teoria practico-

economică se folosesc cel mai frecvent modelele logico-matematice, deci cele ideale. Ele

se numesc în mod obisnuit modele economico-matematice.

Modelele economico-matematice sunt foarte diverse. Ele pot fi grupate, clasificate

în functie de diferite criterii. Astfel, din punctul de vedere al relatiilor pe care le reflecta,

se disting modele deterministe şi modele probabilistice; sub aspectul luarii în considerare

a dezvoltarii obiectului se disting modele statice şi modele dinamice; din punctul de

vedere al sferei de cuprindere se disting modele microeconomice şi modele

macroeconomice; din punctul de vedere al constructiei lor ele pot fi modele numerice,

modele grafice, modele analitice.

Folosirea metodelor statistice. Ştiinţa economică, deci şi Economia Politica, se

sprijina pe demersurile sale pentru aprofundarea cunoasterii obiectului sau de studiu pe

metodele statisticii economice. Faptele economice sunt adunate şi prelucrate de către

statistica. Principalele ei metode, sau procedee sunt observarea fenomenelor economice şi

înregistrarea datelor şi informatiilor necesare; compararea, gruparea (clasificarea),

indicatorii economici, tabelele statistice şi graficele statistice.

Procesul cunoasterii economice apeleaza în continuare la indicatorii statistico-

economici. Ei reprezinta numere care caracterizeaza particularitatile (trasaturile specifice)

ale totalitatii fenomenelor economice.

Datele statistice pot să fie expuse în cadrul textelor scrise sub forma tabelelor şi a

graficelor statistice. Unul din modurile cele mai izbutite de prezentare a tabelelor

statistice şi graficelor statistice se gasesc în anuarele statistice şi în alte publicatii

statistice.

24

INTREBARI

• Cum pot fi grupate activitatile umane?

• Ce reprezinta trebuintele umane?

• Cum pot fi definite şi clasificate interesele economice?

• Care sunt fazele economiei, privite în ansamblul ei?

• In ce consta raportul dintre productie şi consum?

• Ce se întelege prin lege economică?

• Prin ce trasaturi comune se caracterizeaza legile economice?

• Ce criterii pot fi utilizate pentru clasificarea legilor economice?

• Cum se clasifica legile economice în functie de durata actiunii?

• Cum poate fi definita economia politica?

• Ce studiaza microeconomia?

TESTE GRILA

1. Ce reprezinta activitatea economică?

a. este o activitate umana;

b. este o activitate de productie;

c. este o activitate spirituala;

d. este o activitate specifica fiintelor vii;

e. este o activitate morala.

2. Ce este activitatea intelectuala?

a. este o activitate teoretica bazata pe consumul de energie intelectuala, nervoasa;

b. se bazeaza pe consumul de energie fizica;

c. este specifca fiintelor vii;

d. este specifica muncii fizice;

e. este preponderenta în activitatea fizica.

3. Ce reprezinta trebuintele economice?

a. o forma de manifestare a necesitatii economice;

b. o forma economică a cerintelor;

c. arata evolutia societăţii;

d. au un caracter static;

e. sunt limitate.

4. Care sunt criteriile de clasificare a intereselor economice:

a. purtătorii intereselor;

25

b. rolul pe care îl îndeplinesc în cadrul sistemului economic;

c. durata manifestarii în timp;

d. nivelul macroeconomic;

e. nivelul microeconomic.

5. Ce reprezinta munca:

a. activitatea constienta a omului îndrepata spre un anumit scop;

b. activitate specifica fiintelor vii;

c. activitate specifica muncii intelectuale;

d. o resursa rara din natura;

e. o resursa abundenta în societate.

6. Care este ultimul stadiu al miscarii bunurilor economice?

a. productia;

b. repartitia;

c. schimbul;

d. consumul;

e. reproductia.

7. Care sunt trasaturile comune tuturor legilor obiective?

a. întruchipeaza o legatura esentiala;

b. caracterul tendential;

c. mod de actiune specific;

d. acţionează sub actiunea fortelor naturii;

e. au o determinare subiectiva.

8. Care sunt criteriile de grupare a legilor economice?

a. timpul (durata) actiunii;

b. spatiu economic al actiunii;

c. rolul îndeplinit în cadrul sistemului de legi;

d. înclinatia oamenilor spre consum;

e. tendinta de crestere a producţiei.

10. Ce studiaza Economia politica?

a. fenomenele, procesele şi raporturile economice;

b. raporturile dintre om şi natura;

c. luptă omului pentru supravietuire;

d. ansamblul ideilor despre societate;

e. cum să utilizeze resursele.

26

CAPITOLUL II ECONOMIA DE PIATA CONTEMPORANA

2.1. Economia de schimb şi moneda

In evolutia economică a lumii, s-au manifestat diverse forme de organizare şi functionare

a activităţii economice. Aceste forme, au fost determinate de numeroşi factori, între care

un rol important l-au avut cei economici, sociali, conditiile naturale şi contextul istoric în

care au aparut şi s-au dezvoltat civilizatiile umane.

2.1.1. Economia de schimb

Pe primele trepte ale dezvoltarii societăţii omenesti, caracteristic pentru asigurarea

existentei oamenilor era obtinerea, direct din natura, a hranei (fructe, plante, vânat,

pescuit, etc.) Nivelul rudimentar al uneltelor de munca, precum şi gradul redus de

organizare socială, nu permitea producerea bunurilor necesare existentei şi dezvoltarii

oamenilor şi societăţii. Caracteristica rudimentara a uneltelor imprima acestora un rol

secundar, nediferentiat şi universal în obtinerea hranei. Oamenii îşi duceau existenta în

grupuri, mai mari sau mai mici, în strânsa dependenta de posibilitatile oferite de natura.

Pe trepte mai avansate de evolutie a societăţii omenesti, treptat, oamenii au

constientizat noi trebuinte, mereu crescânde şi în continua diversificare. Aceasta, i-a

determinat să treaca de la culegerea din natura a celor necesare traiului la producerea

sistematica a bunurilor de consum.

Revolutionarea uneltelor de productie a avut loc odata cu folosirea uneltelor de

fier, în special a plugului care, împreuna cu folosirea animalelor, a facut posibila

practicarea agriculturii şi implicit cresterea cantitatii de produse obţinute. Aceasta, a

permis trecerea de la viaţa nomada la cea sedentara (stationara) şi cresterea numarului de

activitati în cadrul colectivitatii, ca forma incipienta a diviziunii muncii. La început

diviziunea muncii a avut caracter natural, dupa sex şi vârsta, între barbati şi femei, între

copii, adulti şi batrâni.

Caracterul natural al diviziunii muncii constituie trasatura esentiala a activităţii

economice, schimbul regulat de produse între colectivitati (triburi) fiind inexistent.

27

Oamenii, cu uneltele lor, deşi mai dezvoltate decât cele rudimentare, nu reuseau,

în mod obisnuit, să creeze un surplus de produse, o cantitate suplimentara care să

depaseasca nevoile imediate de consum. Drept urmare, procesul de munca şi cel de

consum se desfasura în acelaşi timp, nu erau separate, scopul constituindu-l consumul.

Aceasta forma de organizare a activităţii economice unde scopul producţiei îl

constituie autoconsumul, consumarea produselor obţinute de producătorii înşişi, fara a

fi nevoie de schimb, este cunoscuta sub denumirea de economie naturala.

Treptat, dezvoltarea şi specializarea uneltelor de munca a determinat specializarea

producătorilor. Specializarea acestora ca, pastori de animale, agricultori, mestesugari

(prin topirea şi prelucrarea metalului, a olaritului, tesatorie manuala, etc.) a marcat

aparitia şi dezvoltarea diviziunii sociale a muncii, care a permis cresterea producţiei, în

specializarea respectiva, peste strictul necesar.

Spiritul întreprinzator al omului, a determinat pe unii să economiseasca o parte

din surplusul de produse în scopul sporirii continue a producţiei. In acest fel, activitatea

economică se bazeaza pe rationalitate, pe utilizarea experientei acumulate în activitatea

productiva. Producătorii încep să acumuleze bunuri, impunându-şi dreptul de proprietate

particulara asupra bunurilor produse şi acumulate de ei. Sunt create conditiile schimbului

regulat de produse, autonomizarea procesului de productie şi a celui de consum.

Aparitia şi dezvoltarea schimbului regulat de produse sunt determinate de

existenta diviziunii sociale a muncii, de productivitatea sporita a uneltelor de productie şi

de proprietatea particulara asupra acestora. Pe plan istoric, apare o noua forma de

organizare şi functionare a activităţii economice şi anume economia de schimb (productia

de mărfuri). Economia de schimb se defineste ca fiind acea forma de organizare a

activităţii economice în care agentii economici, specializati şi autonomi, produc bunuri

pentru satisfacerea nevoilor de consum ale altor oameni, bunuri care sunt destinate

schimbului prin actul de vânzare-cumparare realizat pe piata.

Pe o treaptă superioara de organizare a activităţii economice, economia de schimb

presupune existenta pietei. Conditiile de existenta şi functionare ale pietei sunt

urmatoarele: a) specializarea, care presupune ca fiecare producator este specializat în

producerea unui produs sau grupa de produse, care nu satisfac întreaga gama a nevoilor

sale economice; b) schimbul, ca o rezultanta a specializarii, necesar pentru ca producătorii

să -şi schimbe între ei bunurile produse în exces (surplusul) fata de nevoi şi astfel încât să

-şi satisfaca în totalitate nevoile economice.

28

In economia naturala, singura conditie pentru existenta acesteia este libertatea de

decizie economică, proprietatea privata asupra factorilor de productie şi a rezultatelor

utilizarii acestora. Producătorul nu este specializat, întrucât el trebuie să producă toate

bunurile şi serviciile necesare autointretinerii. Pentru piata, însa, nu este necesara

existenta libertatii de decizie economică, iar existenta acesteia nu schimba cu nimic

calitatea pietei, ci doar performanta ei. Schimbul se realizeaza nu în forme monetare, în

sensul ca moneda nu este institutionalizata, înca, de o unitate monetara.

Existenta monedei (institutionalizate) se adauga celor doua trasaturi ale pietei,

marcând o noua treaptă de organizare şi functionare a activităţii economice, şi anume

productia de mărfuri (economie de schimb evoluata).

Productia de mărfuri este un concept apropiat de economia de piata dar nu se

confunda cu acesta. Productia de mărfuri exista ori de cate ori sunt întrunite doua conditii:

specializarea producătorilor şi schimbul de bunuri şi servicii. Specializarea presupune

diviziunea socială a muncii, fixarea unor genuri de activitati producatoare asupra unor

subiecti economici, functiile producţiei se repartizeaza pe unitati, pe categorii de

producători, iar costurile unitare ale produselor sunt relativ mici. Schimbul presupune

trecerea bunurilor de la producator la consumator sub forma de marfa.

Din punct de vedere conceptual economia de schimb (productia de mărfuri) se

confunda cu piata, ca mod de organizare a economiei, dar nu cu economia de piata care

presupune, a fi întrunite cumulativ patru conditii: specializare; schimb; moneda; libertate

economică sau proprietate privata a agentilor economici.

Obiectul economiei de schimb, al producţiei de mărfuri îl reprezinta tranzactiile

(actele de vânzare-cvumparare) la piata, ca expresie a schimburilor eonomice între agentii

economici, în calitatea lor de exponenti subiectivi ai cererii şi ofertei de mărfuri.

In evolutia istorica a societăţii, pana la prima revolutie industriala şi revolutia

burgheza din Europa Occidentala, economia de schimb avea o extindere redusa,

predomina economia naturala închisa de tip feudal, definita ca economie de subzistenta.

Introducerea şi generalizarea, pe scara largita, a maşinismului în productie, a

mecanizarii proceselor de munca, a acumularii şi cresterii proportiilor capitalului, au

sporit proportiile producţiei, s-au extins actele de vânzare-cumparare, s-a largit schimbul

de bunuri economice, iar productia de mărfuri a definit forma principala de organizare şi

functionare a activităţii economice.

Productia de mărfuri, din punct de vedere economic, se caracterizeaza prin

existenta proprietatii private, ca forma principala de proprietate, prin faptul ca

29

maximizarea profitului este scopul oricarei activitati economice, iar concurenta detine un

loc esential în asigurarea progresului economic. Sub aspect social, economia de schimb se

defineste prin existenta pietei libere a muncii, bazate pe relatii contractuale între salariati,

organizati în sindicate şi cei care angajeaza (patronatul).

Toate trasaturile economiei de schimb, originea şi adâncirea diviziunii sociale a

muncii, gradul sporit de specializare, extinderea concurentei în procesul producţiei şi

schimbului constau, în actiunea legii rarităţii, actiunea permanenta a omului de a-şi

satisface cât mai deplin nevoile economice cu resursele existente, relativ limitate.

2.1.2. Moneda

Pentru clarificarea notiunii de moneda trebuie plecat de la rolul sau, şi anume,

intermedierea schimburilor de mărfuri pe piata, la care trebuie adaugat efectul de

stimulare sau de frânare a ofertei. Deşi exista o multitudine de definitii ale monedei,

majoritatea converg spre urmatorul continut: moneda este un semn de garantare a

puterii de cumparare, la purtător, emis de către stat, avand caracter impersonal şi

valoare reala variabila şi a carei functionare se bazeaza pe încredere. In viaţa

economică nu exista nici o deosebire între ban şi moneda. Numai în teorie se face

distinctie între aceste notiuni. Moneda, reprezinta institutia iar banul este forma concreta a

monedei. In acelaşi timp, moneda este un ban cu valoare intrinseca (ex., banul

confectionat din aur), pe când banul nu are valoare intrinseca.

Banii au aparut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii omenesti, ca

instrument creat de om, impus de necesitatea efectuarii schimbului de mărfuri. Aparitia

banilor este legata de trecerea de la efectuarea unor schimburi accidentale de mărfuri la

schimburi dezvoltate cu caracter permanent. In evolutia istorica a banilor se disting trei

etape semnificative. Prima perioada este aceea a banilor marfa, unde schimbul de

mărfuri se efectua în mod direct, marfa contra marfa (troc), bani puteau fi orice marfa

(vite, piei de animale, sarea, scoici, etc.). Spre sfârşitul acestei perioade, apare o marfa

speciala, cu caracteristici deosebite, şi anume, aurul, care intermediaza toate schimburile

de mărfuri, fara însa a fi batut ca moneda. Aurul se detasa fata de celelalte mărfuri care

mijloceau schimbul prin urmatoarele proprietati: valoare mare într-un volum mic;

divizibilitate fara pierderea valorii, omogenitatea partilor, inalterabil, standardizabil,

valoare stabila datorita rarităţii sale. Toate aceste proprietati au facut ca aurul să

corespunda cel mai bine ca material pentru forma bani. A doua etapa o reprezinta acea a

30

banilor - moneda, unde aurul şi alte metale presioase (argintul), este institutionalizat ca

moneda prin baterea să (emisia de moneda) de către autoritatea publica, care, putea fi

statul sau alta institutie monetara. La început, aurul-bani a circulat sub forma de lingouri.

Pentru efectuarea schimbului trebuiau verificate, de fiecare data, calitatea şi greutatea

metalului (care putea fi falsificat). Pentru înlaturarea acestor dificultati tehnice, marii

comercianti au început să marcheze lingourile şi, prin aceasta, se certifica calitatea şi

greutatea lor în aur. Mai tarziu, obligatia de a garanta calitatea şi greutatea aurului - bani

şi-a asumat-o statul, care trece la baterea monedei (provine de la cuvântul latin moneta).

In procesul circulatiei banilor, a avut loc separarea valorii nominale a monedei de

continutul ei în aur, moneda ajunge să nu mai aiba continutul în aur înscris pe ea; functia

de mijloc de circulatie a început să fie îndeplinita de monede care nu aveau valoare

intrinseca. A treia perioada este aceea a banilor hartie. Aceasta perioada mai este

cunoscuta sub denumirea etapei banilor fiduciari (bazati exclusiv pe încredere). Acesti

bani nu mai au valoare intrinseca, valoarea rezulta doar din semnul valoric imprimat pe

ei. Evolutia circulatiei banesti a demonstrat ca aceste monede pot îndeplini functia de

mijloc de circulatie, pentru ca banii au o existenta trecatoare, stationând pentru putin timp

fie în mana cumparatorului, fie în mana vânzatorul ui (de fapt vânzatorul devine

cumparator). In acest fel, banii care nu au valoare deplina înlocuiesc cantitatea de aur

necesara circulatiei. S-a trecut la baterea unor monede din alte metale, a caror valoare

propriu-zisa era cu mult mai mica decât a mărfurilor pe care se schimbau. In aceste

conditii, monedele au devenit semne ale valorii, bani fara valoare intrinseca. Astazi nu

exista decât bani de hartie şi bani metalici (altele decât aurul). Banii de hartie (hârtia

moneda) sunt lipsiti de valoare; în expresia lor de sume ale valorii, existenta acestor

monede este garantata prin lege, sunt investite de stat cu un curs obligatoriu. Banii de

hartie, treptat, nu mai pot fi convertiti în aur, deoarece bancile centrale de emisie a

banilor, prin rezerva lor de aur, nu mai îndeplinesc rolul de stoc al acoperirii bancnotelor

emise. In cazul banilor de hartie (fiduciari) valoarea monedei este determinata de trei

factori: factorul politic, care presupune existenta unui act al puterii politice (semnul

monetar trebuie recunoscut de toti ca fiind un drept de a cumpara); factorul psihologic,

care presupune existenta unei încrederi în decizia puterii politice; factorul economic, care

presupune existenta puterii de cumparare a monedei, prin care se întelege cantitatea de

bunuri şi servicii care poate fi cumparata cu valoarea nominala (semnul monetar) a

monedei. Modificarea puterii de cumparare a monedei formeaza continutul conceptului

de inflatie. In conditiile banilor - hartie, principala cauza a inflatiei este cresterea cantitatii

31

de moneda aflata în circulatie (oferta de moneda) peste necesitatile derularii tranzactiilor.

Datorita imposibilitatii tezaurizarii monedei-hartie, aceasta este continuu aruncata în

circulatie, sporind cantitatea de bani pe unitatea de produs real, ceea ce duce la cresterea

preţurilor, care este principalul efect al inflatiei. Prin cresterea preţurilor, inflatia

acţionează ca un impozit indirect, redistribuind veniturile reale în defavoarea celor cu

venituri fixe, reducând valoarea economiilor şi erodând încrederea în moneda.

In conditiile contemporane, odata cu dezvoltarea relatiilor bancare, banii au

capatat urmatoarele forme: 1) biletul de banca, care reprezinta semnul banesc direct

utilizabil, emis de către banca de emisiune; 2) moneda divizionara, care sunt semne

banesti emise de către banca de emisiune sub forma unor piese metalice reprezentand

subdiviziuni ale biletului de banca şi care sunt direct utilizabile. Biletul de banca şi

moneda divizionara formeaza moneda manuala cunoscuta şi sub numele de moneda

centrala; 3) moneda scripturala, care reprezinta disponibilitati banesti în conturi bancare,

circulând între aceste conturi prin virament (transfer scriptic între conturi).Se mai numesc

bani de cont, cu varianta lor cea mai noua, recenta, banii electronici. Circa 90% din

totalul circulatiei monetare se bazeaza pe moneda scripturala; 4) moneda de calcul, care

reprezinta bani fictivi utilizati ca numitor comun în cazul circulatiei paralele a mai multor

monede sau pentru contracararea tendintelor inflationiste (ex., ECU în Uniunea

Europeana); 5) bani de tezaur, emisi de către stat pentru acoperirea unor deficite

bugetare; 6) bani de credit3(1), cum ar fi bancnote, cambii, cecuri şi alte titluri de creanta

(efecte comerciale). Unii autori considera ca acestia nu sunt bani veritabili, ci doar

instrumente de transfer monetar; 7) moneda de rezerva, reprezentata de valute sau alte

devize, pastrate la banca centrala pentru diferite operaţiuni de schimb international sau

pentru acoperirea unor emisiuni interne de moneda centrala.

Banii joaca un rol important în orice economie de piata: fluxul de bani poate fi

asemuit cu sângele care iriga sistemul economic sau ″ etalonul de masura al salariilor″ .

Cu ajutorul banilor se certifica toate salariile economice din societate, se efectueaza

atragerea şi utilizarea factorilor de productie, se înfaptuieste repartitia bunurilor şi a

veniturilor create în societate. Banii constituie un vector al sistemului informational, drept

mijloc esential de fundamentare a deciziilor, de conducere a activităţii economice, de

masurare a rezultatelor şi de apreciere a nivelului eficientei.

3(1) Biletul de ordin, este titlu de credit prin care o anumită persoana fizica sau juridica în calitate de emitent se obliga de a plati la un anumit termen (Scaden\a) sau la ordinul unei alte persoane în calitate de beneficiar o anumită suma de bani. Cambia, este un titlu de credit pe baza caruia un emitent tragator dispune ca o alta persoana - tras, să plateasca o anumită suma de bani unui anumit beneficiar. Trata, este cambia folosita de regula în rela\iile interna\ionale.

32

Rolul banilor, în cadrul economiei de piata se concretizeaza în functiile pe care

acestia le îndeplinesc. In aceasta problema se disting doua directii mari care în esenta nu

se contrazic: teoria clasica a banilor şi teoria contemporana.

Teoria clasica considera ca banii îndeplinesc urmatoarele functii: masura a valorii, mijloc

de circulatie, mijloc de plata, mijloc de acumlare şi tezaurizare şi functia de bani

universali.

Teoria contemporana a banilor pune accent pe: functiile de mijloc de schimb şi

stimulare a activităţii economice; functiile de instrument al circulatiei mărfurilor şi mijloc

de comparatie (neoclasicii) - ca functii ce se deruleaza în spatiu - şi functia de rezerva ca

valoare - ce se desfasoara în timp şi îmbraca doua aspecte: banii sunt un instrument de

economisire, deci acumuleaza salariile trecute şi permit realizarea salariilor viitoare

(Henry Guitton); functiile de mijlocitor al schimburilor de mărfuri şi masura a valorii, cu

doua functii conexe: mijloc de tezaurizare şi mijloc de plata (P.Samuelson).

Sintetizând, se poate afirma ca într-o economie de piata banii îndeplinesc

urmatoarele functii: 1) masura a valorii (etalon de calcul), care consta în calitatea

monedei de a cuantifica marimea absoluta a valorii marfii. Aceasta functie se bazeaza pe

etalonul monetar (cantitatea de aur detinuta de unitatea monetara sau, în zilele noastre,

unitatea elementara de putere de cumparare a banilor; 2) mijloc de circulatie, care

presupune trecerea banilor de la un detinator la altul şi, care, are ca efect, trecerea în sens

invers a dreptului de proprietate asupra bunurilor corespondente; 3) mijloc de plata, care

apare ca urmare a necoincidentei dintre momentul aparitiei unui angajament de livrare a

monedei şi momentul efectiv al acestei livrari (ex., cumpararea pe credit, plata salariilor

etc.); 4) mijloc de economisire (tezaurizare) care, are la baza caracterul impersonal al

monedei. Adica, ea poate fi utilizata de oricine, pentru orice marfa, în orice moment. In

perioada banilor cu valoare intrinseca, tezaurizarea şi detezaurizarea se produceau în mod

automat; în perioada banilor fiduciari automatismul tezaurizarii a disparut, de teama

deprecierii banilor de hartie; 5) bani universali, care reprezinta capacitatea banilor de a

servi pentru circulatie sau stingere a obligatiilor pe plan international. Dar numai

monedele foarte puternice pot servi pentru aceasta functie şi anume, dolarul american,

yenul japonez, marca germana, etc. tarile cu economie puternica, moderna şi eficienta,

capabila să asigure satisfacerea în bune conditii a nevoilor, au o moneda cu putere de

cumparare stabila şi ridicata.

Existenta monedei în economie se datoreste procesului de creatie a monedei

(creatia monetara). Moneda centrala este un atribut exclusiv al bancii centrale, prin

33

emisiunea monetara. Crearea de moneda presupune îndeplinirea simultana a doua

conditii. Prima conditie se refera la tiparirea (baterea) de moneda centrala. A doua

conditie vizeaza introducerea monedei centrale în circulatie. Daca una din aceste conditii

nu este îndeplinita sau niciuna din conditii, atunci nu exista crearea de moneda. Exemplu,

daca se tipareste moneda dar se pastreaza în depozitele bancii centrale, sau, se introduce

în circulatie moneda centrala rezultata din depozitele primite de la bancile comerciale sau

din alte surse externe. Crearea de moneda este determinata de urmstoarele necesitati: 1)

alimentarea cu moneda a nevoilor statului pentru acoperirea deficitului bugetar; 2) plata

devizelor straine obţinute de producătorii români din exporturi. Adica statul introduce în

economie masa de moneda nationala echivalenta cu valoarea devizelor straine la cursul de

schimb în vigoare. Daca devizele respective ramân în depozitele bancii centrale,

introducerea de moneda în economie nu are efect inflationist, aceasta apare abia atunci

când banca centrala scoate din tara, într-o forma sau alta acele devize (plasamente, plata

unor obligatii scadente, interventii pe piata valutara externa, acordarea de împrumuturi

externe etc.); 3) necesitatile de moneda a bancilor comerciale. Aceste necesitati pot

proveni pe multiple cai. Prima cale se refera la depaşirea pragului statistic al retragerilor

de moneda de către deponenti. A doua cale vizeaza cresterea solicitarilor de credite, prin

care, apare posibilitatea ca şi bancile comerciale să poata crea moneda, prin procesul

numit monetizarea creditului.

Teoria economică contemporana a desprins şi o caracteristica esentiala a banilor:

lichiditatea. Aceasta este circumscrisa în fiecare functie a banilor şi consta în calitatea

constanta pe care o au banii de a fi oricând convertibili în bunuri sau servicii şi de a da

posibilitatea alegerii din partea posesorilor lor. In esenta, banii nu au o destinatie speciala,

nici o rigiditate; ei pot fi destinati pentru orice, în termen scurt şi fara pierderi.

2.2. Fundamentele economiei de piata

2.2.1. Definirea şi trasaturile economiei de piata

Economia de piata nu se confunda cu piata însaşi (ansamblul operaţiunilor de

vânzare-cumparare a unui bun sau serviciu într-o anumită perioada de timp). Orice

economie reprezinta un spatiu geografic, politic şi economic, în care functioneaza piata

imperfecta, cu oligopoluri care tind să fixeze preţurile şi salariile, cu mari discrepante în

accesul indiviziloir la informatii şi piete.

34

Economia de piata este o forma moderna, superioara de organizare şi

functionare a economiei de schimb în care întreprinzatorii îşi desfasoara activitatea

economică în mod liber, autonom şi rational, corespunzator cerintelor pietei în scopul

satisfacerii unor nevoi existentiale tot mai sporite, cu resurse economice limitate.

Economia de piata are o existenta istorica mai redusa. Inceputurile ei au fost

marcate de aparitia capitalismului în Europa Occidentala.

In prezent doar o patrime din populatia globului traieste în tari cu economie

moderna de piata. Deci, economia de piata dispune de noi posibilitati de extindere pe plan

mondial.

In evolutia societăţii, economia de piata a dobândit anumite caracteristici, care în

ansamblul lor releva dimensiunile şi virtutile acestui fenomen complex al lumii

contemporane. Cele mai importante sunt: a) institutionalizarea juridica şi economică a

economiei de piata; b) se întemeiaza pe tehnologiile moderne de fabricatie; c) obtinerea

de către agentii economici a unor profituri tot mai ridicate; d) aparitia şi cresterea rolului

bancilor, institutiilor financiare şi de asigurari în calitatea lor de agenti economici

autonomi.

Institutionalizarea juridica se refera la consacrarea prin lege a dreptului de

proprietate particulara şi a inviolabilitatii acestuia, în conditiile respectarii egalitatii între

indivizi. Comparativ cu epocile anterioare, dreptul de proprietate particulara nu mai

reprezinta un privilegiu pentru unele clase şi categorii sociale.

Institutiile economice au în vedere existenta înreprinderii private (individuala sau

colectiva) ca celula a activităţii economice, iar a pietei ca institutie de optimizare a cererii

şi ofertei de bunuri economice. In cadrul acestor institutii functioneaza şi statul ca agent

economic autonom.

Promovarea tehnologiilor de fabricatie asigura o productie de serie mare şi de

mare productivitate, ca urmare a asimilarii noilor cuceriri ale revolutiei tehnico-ştiinţifice.

Datorita asimilarii progresului tehnic, oferta de mărfuri şi servicii a sporit continuu,

mentinându-se înaintea cererii, ca o conditie de baza a functionarii optime şi rationale a

economiei de piata.

Obtinerea de către agentii economici a unui profit cât mai mare reprezinta

scopul major al activităţii în economia de piata şi criteriul esential în evaluarea eficientei

acesteia.

Cresterea rolului bancilor şi a altor institutii financiare, vizeaza functia

economică a acestora, care consta în atragerea resurselor monetare disponibile ale

35

agentilor economici şi plasarea lor întreprinzatorilor care au nevoie la un anumit moment

de astfel de resurse banesti.

Elementele functionale ale mecanismului economiei de piata: libera initiativa,

concurenta şi competitia pentru rationalitate economică, impun agentilor economici un

anumit risc, dar şi productie manageriala în efortul lor investitional şi de utilizare

eficienta a factorilor de productie.

Comparativ cu secolul trecut, când se putea vorbi de o piata libera ("mana

invizibila a pietei"), fara obstacole, în epoca contemporana, viziunile despre piata s-au

schimbat şi diversificat. Conditiile actuale, pentru functionarea economiei de piata, impun

existenta cumulativa a urmatoarelor conditii: 1) specializarea producătorilor; 2) schimbul

de bunuri şi servicii; 3) moneda; 4) libertatea economică; 5) proprietatea privata şi a

pluralismului formelor de proprietate a agentilor economici; 6) concurenta; 7) profitul, ca

mobil al agentilor economici; 7) formarea în mod liber a preţurilor pe baza mecanismelor

pietei; 8) statul democrat care vegheaza la respectarea regulilor pietei.

In concluzie, economiile moderne sunt structurate şi functioneaza ca economii de

piata, întemeiate în special, pe proprietatea privata, cererea şi oferta determina principiile

de stabilire a prioritatilor economice, a metodelor de organizare şi producere, iar pretul

este cel mai important instrument de reglare a accesului diferitelor persoane sau grupuri la

bunurile economice.

2.2.2. Proprietatea şi libertatea economică

Una din problemele majore ale ştiinţei economice o reprezinta definirea

proprietatii ca relatie socială completa, multifunctionala, fundamentala, determinata

istoric. In acest context, explicarea economiei de piata presupune o analiza aprofundata a

continutului diferitelor forme de proprietate în unitatea şi compatibilitatea lor, a

avantajelor şi limitelor social-economice ale acestora în raport de functionarea optima a

mecanismului economic. Dar, premisa teoretica a abordarii unei asemenea problematici o

constituie definirea în sens general a conceptului de proprietate, în multidimensionalitatea

să şi nu de a explica acest concept într-o maniera reductionista, economicista.

Continutul categoriei de proprietate, în sens larg, poate fi analizat numai din

perspectiva urmatoarelor aspecte: juridica, social-filozofica, economică. Dimensiunea

juridica are în vedere tratarea proprietatii ca expresie a unor raporturi juridice privind

posesiunea unui anumit bun economic de către o persoana fizica sau juridica,ca unitate a

36

dreptului titlurilor de proprietate de a dispune şi de a folosi obiectul proprietatii.

Dimensiunea social-filozofica a proprietatii se bazeaza pe explicatia ca realizarea

personalitatii umane şi manifestarea constienta a responsabilitatii sociale a individului are

loc în cadrul relatiilor de proprietate statornicite în societatea respectiva. Dar, în acelaşi

timp, şi societatea prin statul de drept trebuie să -şi manifeste responsabilitatea fata de

individ şi productia social-juridica a acestuia. Dimensiunea economică, reflecta, relatiile

material-obiective dintre indivizi, socio-grupuri şi organizatii în legatura cu modul de

însuşire a bunurilor economice

In concluzie, categoria de proprietate reflecta ansamblul relatiilor sociale

statornicite istoric şi reglementate juridic în legatura cu însuşirea şi stapânirea de către

oameni a bunurilor economice, relatii ce determina o anumită manifestare a

personalitatii umane. Aceste relatii socio-economice exprima în mod concret şi efectiv

exercitarea unuia, mai multora sau a tuturor atributelor proprietatii de către titularul

acesteia (indivizi, sociogrupuri şi organizatii) dupa cum urmeaza: a) dreptul de

posesiune, respectiv dreptul de a dispune de bunurile economice. In virtutea acestui drept

obiectul proprietatii poate fi înstrainat prin act de vânzare-cumparare, donatie sau

mostenire; b) dreptul de utilizare, de folosire a bunurilor. Proprietarul poate să -şi

exercite acest drept în mod autonom sau poate să -l transfere pe baza de contract unei alte

persoane fizice sau juridice; c) dreptul de dispozitie sau de apropiere al bunurilor se

concretizeaza şi în dreptul de gestionare şi administrare a acestora; d) dreptul de însuşire a

rezultatelor functionarii economice a proprietatii, adica dreptul de uzufruct (dreptul de a

se folosi de dreptul unui bun, de venitul unei mosteniri, de dobanda unui împrumut, etc.).

In functionarea ei socio-economică, proprietatea se prezinta sub forma unitatii şi

interconditionarii a doua componente: obiectul şi subiectul proprietatii. Obiectul

proprietatii îl constituie bunurile economice care au o dubla determinare şi anume, latura

utilitara concretizata în capacitatea bunului de a satisface o anumită trebuinta de consum

şi latura valorica ce se masoara în expresie baneasca cu ajutorul preţurilor. In sfera

obiectului de proprietate intra şi forta de munca a producătorului direct ca persoana fizica,

libera din punct de vedere economic (nu dispune de mijloace de productie) şi juridic (îşi

pune la dispozitie forta de munca pe o anumită perioada de timp).

Subiectii proprietatii sunt persoane fizice sau juridice (sau agentii vietii

economico-sociale) care detin anumite bunuri în proprietatea lor exclusiva (ex.: indivizi,

sociogrupuri, organizatii, statul). Calitatea de subiecti ai proprietatii, o exercita şi diferite

37

organizatii. In toate formele de proprietate indivizii ca subiecti ai acesteia acţionează într-

un cadru istoriceste constituit, pe baza normelor juridice adoptate de statul de drept.

In cadrul economiilor moderne contemporane distingem mai multe forme de

proprietate: a) proprietatea particulara; b) proprietatea publica; c) proprietatea mixta.

a) Proprietatea particulara, se caracterizeaza, în primul rand, prin autonomizarea

deplina a unitatilor economice de baza, ceea ce permite o functionare eficienta a acestora,

dezvoltarea ei, precum şi manifestarea neângradita a liberei initiative a agentilor

economici. In al doilea rand, în unitatile economice din sectorul particular, se realizeaza

o cointeresare materiala sporita şi o motivatie superioara de munca, ceea ce stimuleaza

manifestarea spiritului de gospodarire şi economicitate în randul salariatilor. In al treilea

rand, proprietatea particulara are capacitatea unei mai bune adaptabilitati economice la

cerintele fluctuante ale pietei, cu efecte pozitive pentru diminuarea riscului

întreprinzatorului. In al patrulea rand, aceasta forma de propeietate este conditia

economică a libertatii individului şi a democratiei economice, sociale şi politice proprii

statului de drept.

Pe lânga aceste virtuti economico-sociale ale proprietatii particulare, în conditiile

concentrarii şi centralizarii capitalului, aceasta forma de proprietate poate să conduca la

aparitia monopolurilor private. Ele impun preţuri ridicate de monopol care contravin

cerintelor legii cererii şi ofertei, afectând, totodata, interesele cetatenilor în calitate de

consumatori. De asemenea, prin cresterea proportiilor proprietatii particulare se mareste

decalajul dintre cei bogati detinatori ai unei parti însemnate a obiectului proprietatii şi cei

saraci. Drept consecinta, pe plan social, se manifesta o stare de nesiguranta materiala în

randul producătorilor salariati, a proprietarilor mici şi mijlocii, amenintati de falimente în

procesul concurentei.

Sub aspectul însuşirii factorilor de productie, proprietatea particulara, ca forma

fundamentala a proprietatii, se manifesta în urmatoarele forme: individuala; privata-

individuala; proprietatea privat - asociativa. Proprietatea individuala se manifesta în

cazul în care proprietarul utilizeaza nemijlocit factorii de productie (ateliere

mestesugaresti, mici unitati comerciale şi familiale de servicii, gospodariile taranesti mici

şi mijlocii etc.). Proprietatea privata individuala se manifesta atunci când proprietarii nu

sunt producători, dar angajeaza producători directi în calitate de salariati: Proprietatea

privat asociativa se caracterizeaza prin faptul ca factorii de productie ce sunt utilizati într-

o unitate de productie apartin mai multor proprietari individuali, care pot fi salariati în

acea unitate.

38

Formele de manifestare ale proprietatii privat asociative sunt: cooperative,

asociatii, societati de persoane, soietati de capitaluri, etc.

b) Proprietatea publica, de stat, se regaseste în structura proprietatii în proportii

diferite, în economia tuturor tarilor lumii, fiind predominanta în anumite ramuri

economice (transporturi, telecomunicatii, cercetare ştiinţifica, industria de armament,

siderurgie, sectorul financiar-bancar, etc.).

Sectorul public se manifesta printr-un grad mai ridicat de socializare a producţiei,

ceea ce permite realizarea unor economii mult mai mari şi a unei eficiente economice

sporite. Proprietatea publica, este prezenta în sectoarele cu riscuri mai mari pentru

întreprinzatori, pe care proprietarii particulari le suporta mult mai greu (cercetari nucleare

şi spatiale, exploatari miniere, constructii de cai ferate, drumuri, poduri, canale, metrou,

etc.) De asemenea, sectorul de stat, permite o mai buna satisfacere a nevoilor sociale de

invatamant, sport, asistenta şi protectie socială etc. Dar, proprietatea publica sub aspect

economico-social prezinta şi o serie de limite, care îşi gasesc concretizarea în faptul ca

poate frâna concurenta prin utilizarea unor preţuri de monopol de stat, afectând nevoile

consumatorilor. Totodata, poate să mentina unitati economice cu un grad redus de

rentabilitate, care beneficiaza de subventii bugetare de la stat.

c) Proprietatea mixta se formeaza prin asocierea capitalurilor private cu cele ale

unitatilor de stat. Ea poate functiona şi prin participarea capitalului privat sau de stat din

mai multe tari, constituindu-se în acest fel proprietatea mixta , multinationala.

Functionarea acestei forme presupune luarea de masuri de protectie nationala a resurselor,

de asigurare a independentei economice a tarilor pe teritoriul carora îşi desfasoara

activitatea societatile multinaţionale.

Prezentarea formelor de proprietate demonstreaza ca pluralismul acestora este nu

numai posibil, dar şi necesar, deoarece între ele exista o relatie de interdependenta, de

influentare reciproca completându-se în planul valorificarii eficiente a resurselor

economice limitate. Ele coexista în functionalitatea lor ca sistem al proprietatii economice

moderne. O forma de proprietate nu se opune celeilalte, ci se constituie ca un tot unitar,

adica într-un sistem complex al proprietatii ce sustine mecanismul economiei de piata.

Compatibilitatea formelor de proprietate, mutatiile care au loc în structura

sistemului de proprietate sunt expresia unei necesitati istorice, a posibilitatii încadrarii

formelor de proprietate în regulile functionarii economiei de piata. Astfel, unitatile

economice private trebuie să fie sustinute de către stat prin pârghii economice şi cadru

legislativ adecvat manifestarii liberei initiative şi creativitatii întreprinzatorilor, iar la

39

randul sau sectorul public trebuie să se bazeze pe sectorul privat, care prin impozitele

platite îi asigura o importanta sursa bugetara, ce poate fi redistribuita în interesul public

sau pentu satisfacerea unor nevoi sociale crescânde în domeniul instructiei şi culturii,

ocrotirii sociale şi a sanatatii, apararii tarii şi ordinii de drept.

Exercitarea efectiva a atributelor proprietatii de către titularul acesteia reprezinta

temelia manifestarii reale a libertatii economice.

Categoria de libertate economică reprezinta posibilitatea actiunii economice

creatoare bazate pe initiativa şi eficienta, prin care individul ca subiect de proprietate

îşi realizeaza interesele economice şi îşi satisface trebuintele mereu sporite. Libertatea

economică îşi gaseste materializarea în manifestarea initiativei agentilor economici în

calitate de proprietari şi întreprinzatori, în scopul realizarii de bunuri şi servicii prin

angajarea în mod liber în actele de schimb, în asociatii şi societati comerciale.

Libera intiativa, ca fundament al libertatii economice, cunoaste adevărată ei

împlinire şi manifestare numai în conditiile proprietatii particulare, care da sanse egale

tuturor indivitilor pentru a deveni agenti economici competitivi, dar, care în acelaşi timp,

poate genera, datorita concurentei, un acces inegal în procesul însuşirii rezultatelor

economice. Sansele egale ale indivizilor în cadrul raporturilor de proprietate creeaza

premisele exercitarii democratiei economice protejata şi reglementata prin legislatia

statului de drept. Aceasta initiativa asigura cadrul institutionalizat al participarii agentilor

economici în sistemul democratiei economice la toate nivelele de organizare economico-

socială.

In conditiile economiei de piata, datorita concurentei şi raportului dinamic al

cererii şi ofertei, eficienta fiecarui întreprinzator este conditionata de o serie de parametrii

care definesc personalitatea agentului economic.

In primul rand, este vorba de capacitatea de valorizare a noilor date şi achizitii

ale ştiinţelor economice în practica curenta a actiunii sale, prin promovarea permanenta a

elementelor rationale şi înlaturarea celor irationale care influenteaza negativ eficienta

activităţii economice.

In al doilea rand, aceasta capacitate trebuie însotita şi de disponibilitatea

asimilarii în productie sau în activitatea ce o desfasoara a noilor tehnologii, metode şi

procedee ce-i asigura o competitivitate sporita fata de ceilalti agenti economici similari.

In al treilea rand, intrarea în competitie cu agenti economici ce au acelaşi subiect,

presupune cunoasterea profunda a standardului de exigente calitative existente în

40

domeniul sau de activitate. Situarea sub acest plafon, conduce implicit la compromiterea

economică a agentului economic în cauza şi la irosirea de resurse economice.

In concluzie, prin competitia economică, în conditii de concurenta, se stimuleaza

afirmarea competitivitatii şi a progrsului economic, dar, în acelaşi timp, poate să

conduca, în unele cazuri, şi la marginalizarea sau ieşirea din competitie a acelor agenti

economici necompetitivi şi ineficienti din punct de vedere economic şi managerial.

Relatia de interdependenta între libertatea şi democratia economică, trebuie

înteleasa într-un sens larg, actional, al posibilitatii reale a fiecarui agent economic de a

participa la actul de decizie economică, de a beneficia echitabil de rezultatele activităţii

corespunzator efortului sau de investitor. Sub aspectul manifestarii neângradite de

personalitati umane, a satisfactiilor ce le ofera individului desfasurarea unei activitati

eficiente, aceasta relatie are profunde implicatii de ordin psihosocial.

In practica socială pot aparea şi fenomene care aduc atingerea libertatii şi

democratiei economice, în sensul existentei monopolurilor private sau etatiste, care prin

politica lor dictatoriala îngradesc sau exclud libera initiativa a agentilor economici pe

piata. Asemenea elemente şi disfunctii ce pot apare, în anumite perioade, în viaţa

economică (criza, somaj, inflatie), determina, în planul conditiei umane, pentru unii

indivizi, deteriorarea statutului lor socio-economic, pierderea încrederii în valorile

societăţii respective, lipsa unui ideal de viaţa, ceea ce pentru unii indivizi echivaleaza cu

deznadejdea şi resemnarea, cu pierderea de sine a omului, pesimism social, înstrainarea.

2.2.3. Economia de piata ca sistem

Diferitele forme de economie s-au deosebit şi se deosebesc între ele în functie de

comunitatile constituite de omenire, în conditiile naturale în care acestea s-au desavârşit,

de traditiile lor istorice, de optiunile lor politice, de nivelul lor de pricepere a evolutiei în

viitor şi de alegere a strategiei de dezvoltare.

Ca rezultat al preocuparilor, înca din perioada clasica, teoria economică a

fundamentat modelele de organizare şi functionare a economiei, apte să ofere rezolvari

viabile problemei rarităţii, să permita atenuarea conflictului dintre resursele limitate şi

nevoile nelimitate. Pe baza acestor modele au fost imaginate sistemele economice ca

tipuri specifice de organizare şi reglare a activităţii economice. Modelele concrete sunt

sintetizate sub forma a doua sisteme (teoretice) de organizare şi functionare a economiei

de schimb: sistemul economiei de piata şi sistemul economiei de comanda (centralizat).

41

Criteriile de de delimitare a sistemelor economiei de schimb sunt: gradul de libertate al

agentilor economici şi caracteristicile mecanismului de reglare.

Sistemul economiei de piata4(2) reprezinta un sistem economic modern,

contemporan, ale carui începuturi au fost marcate de aparitia sistemului capitalist din

Europa Occidentala. Continutul acestuia se fundamenteaza pe trei planuri conceptuale:

spiritul (ideologic); institutional (formal); tehnic (substantial). Din punct de vedere

spiritual, economia de piata a fost fundamentata de către economia politica clasica, de

gandirea filozofica şi socială a secolului al XIX-lea. Economia de piata se întemeiaza pe

ideologia individualismului şi liberalismului, principii în cadrul carora liberalismul

economic ocupa un loc central.5(3) Individul inteligent şi bun, liber şi întreprinzator, este

promotorul rationalitatii economice, iar profitul este motivul esential al activităţii

economice. Din punct de vedere institutional economia de piata se bazeaza pe institutiile

juridice şi economice adecvate (dreptul de proprietate particulara, deplina egalitate între

indivizi în fata legii, întreprinderea privata, piata, statul ca agent economic, etc.), toate

acestea constituind, de altfel elementele structurale care asigura functionalitatea

sistemului economiei de piata sau premisele necesare pentru fundamentarea acestui

sistem. Din punct de vedere tehnic, economia de piata are la baza tehnologii moderne,

anumite posibilitati de asimilare a noilor descoperiri ştiinţifice şi tehnice, anumite cai de

înfaptuire a revolutiilor industriale, atunci când acestea devin necesare.

Economia de piata contemporana este o forma moderna de organizare şi

functionare a activităţii economice, bazata pe tehnici şi practici financiar bancare şi de

asigurari corespunzatoare principiilor acesteia. Componenta tehnica a acesteia

demonstreaza ca numai la un anumit nivel de dezvoltare şi numai cu o anumită structura

tehnico-productiva se poate edifica şi institutionaliza economia moderna de piata. Numai

pe o baza materiala puternica se pot dezvolta conceptiile şi mentalitatile caracteristice

economiei de piata.

Din punct de vedere a mecanismului de functionare a economiei, economiile

contemporane sunt economii mixte în care mecanismele obiective ale pietei se

intersecteaza cu unele mecanisme ce sunt concepute de agenti economici inclusiv de către

stat, devenit de altfel el însuşi un agent economic independent.

In economia de piata, mecanismul pietei ramâne supremul arbitru al deciziilor

economice, în acceptiunea clasica, acea "mana invizibila" care reglementeaza viaţa

economică, acea "forta impersonala" care acţionează dincolo de capacitatea de interventie

4(2) M.Babeanu, Economie politica, vol.I, Craiova, 1993, p.69-76.5(3) Gilbert Abraham Frois, Economie politique, Paris, 1988, p.13-38.

42

a agentilor economici şi care face ca interesele acestora să se canalizeze în interesul

societăţii. Prin concurenta, preţuri, jocul cererii şi ofertei, piata se constituie într-un

mecanism automat de reglare a economiei, ce determina deciziile şi comportamentul

tuturor agentilor economici, asigurand alocarea şi utilizarea eficienta a resurselor,

distribuirea veniturilor şi echilibrul economic pe un termen cât mai lung posibil. Prin

prisma acestui mecanism libera initiativa a întreprinzatorului ca şi suveranitatea

consumatorului sunt socotite caracteristici ale economiei de piata şi semnifica atât

libertatea întreprinzatorului de a decide cât?, cum?, şi pentru cine? să producă, în virtutea

consideratiilor de pret şi rentabilitate, de profituri şi pierderi, cât şi libertatea

consumatorului de a decide cât din veniturile sale să cheltuiasca şi pe ce, pentru a-şi

procura cea mai mare satisfactie (placere).

Fiind ca o componenta a mecanismului de functionare a economiei de piata, statul

asigura cadrul prielnic concurentei loiale şi functionarii pietei şi intervine fie pe piata

cererii, fie pe piata ofertei, completând piata, evitând sau corectându-i disfunctiile. De

asemenea, el intervine în crearea şi dezvoltarea infrastructurii, în transformarea

informatiei într-un important factor economic, în mecanismele de formare şi redistribuire

a veniturilor, în organizarea tehnica şi tehnologiei şi promovarea cercetarii fundamentale,

în asigurarea formarii profesionale etc.

In concluzie economia de piata este: o economie multipolara pentru ca reprezinta

o multitudine de centre de activitate economică (agenti economici, factori de productie)

legati între ei prin numeroase retele de schimb; o economie subordonata prioritar

consumatorului, producătorul, dimensionându-şi activitatea ca nivel, structura şi calitate

potrivit cerintelor consumatorului; o economie descentralizata, întrucât deciziile agentilor

economici sunt luate independent, actiunile acestora fiind coordonate spontan şi automat

prin intermediul pietei; o economie de întreprindere deoarece întreprinderea este unitatea

economică de baza care asigura legatura între diferitele categorii de piete, între cererea şi

oferta finala; o economie de calcul în expresie monetara, deoarece moneda serveste ca

numitor comun al activităţii agentilor economici, venind în întâmpinarea cerintei de

estimare şi cuantificare a costurilor şi rezultatelor; o economie în care profitul este

mobilul agentilor economici şi motivatia întregii activitati la nivel microeconomic; o

economie în care rolul statului se manifesta indirect şi global, interventia este indirecta

întrucât statul respecta libertatea de decizie a agentilor economici şi cea de formare a

preţurilor, dar influenteaza economia prin politica financiara, monetara sau socială.

Deopotriva, este globala pentru ca nu patrunde în mecanismul economic la nivel micro ci

43

acţionează asupra directiilor majore ale activităţii economice, ca repartitia veniturilor,

nivelul cererii globale, ocuparea fortei de munca, regulile concurentei, etc.

In practica economia de piata se manifesta în forme specifice din fiecare tara. Ea

nu apare, în cea mai mare masura, în determinarile sale ideale. Astfel prezenta unor

elemente comune în multitudinea de forme specifice, pun în evidenta, pe de o parte,

primele modele teoretice ale economiei de piata, iar pe de alta parte, unele tipuri practice

de manifestare a economiei de piata.

2.2.4. Modele şi tipuri ale economiei de piata

Tipologia economiei de piata6(4) se face, în general, dupa criteriul mecanismului

de stabilizare a echilibrului economic, adica, modul în care sistemul economic tinde spre

punctul de echilibru atunci când se produce o dezechilibrare. Dupa acest criteriu exista

doua mari modele ale economiei de piata: 1) modelul neoclasic; 2) modelul Keynesian.

Modelul neoclasic, presupune ca sistemul economic se autoregleaza, statul trebuie

să aiba o interventie minima în economie. Fortele pietei asigura corectia necesara

sistemului economic, care, datorita raportului cerere şi oferta, acest sistem va gravita de la

sine în jurul punctului de echilibru. Echilibrul pietei, pe termen lung, se produce în

punctul de ocupare deplina a fortei de munca, deci nu exista somaj, mai precis, exista rata

naturala a somajului, în jur de 6%. Aceasta se bazeaza pe teoria neoclasica privind

felxibilitatea preţurilor şi salariilor. Singurul rol al statului ar consta în asigurarea unei

mase monetare în concordanta cu nivelul producţiei şi cu necesitatile circulatiei.

Variabila de comanda a sistemului economic este considerata a fi oferta. Acest model

vizeaza în special, nivelul microeconomic, extrapoland functionarea acestuia la nivel

macroeconomic.

Modelul Keynesian, presupune ca sistemul economic nu poate fi în echilibru la

ocupare deplina, ci poate exista un punct de echilibru la o anumită rata a somajului. De

aceea, statul trebuie să aiba un rol activ în administrarea echilibrului asa încât între somaj

şi inflatie să existe un raport optim în diferite momente. Principala pârghie pe care

trebuie să o foloseasca statul este politica fiscala (manevrarea cheltuielilor

guvernamentale şi a ratei de impozitare) şi nu politica monetara (ca în cadrul neoclasic).

Variabila de comanda în economie nu mai este oferta ci cererea agregata. Prin acest

model se arata ca este greşit să se extrapoleze functionarea nivelului microeconomiei la

6(4) Vezi ]i Sava Sorica, Economia de pia\a, Institutul Na\ional de Cercetari Economice, Bucure]ti, 1990.

44

nivel macroeconomic şi trebuie ca acesta din urma să fie modelat conform propriilor sale

legitati. Spre deosebire de modelul neoclasic, care priveste echilibrul pe termen lung,

modelul Keynesian abordeaza acest echilibru pe termen scurt. De aceea, se arata, în acest

model, ca, pe termen scurt, principala conditie a modelului neoclasic (flexibilitatea

preţurilor şi salariilor) nu se verifica. Modelul Keynesian pune bazele studierii

echilibrului macroeconomic (echilibrul general) datorita noii sale viziuni asupra monedei

(considerata o marfa ca oricare alta, deci cu anumite trasaturi) şi ipotezelor privind

înclinatia marginala spre consum şi spre investitii (sau economii).

Pe lânga cele doua modele analizate mai pt fi amintite: modelul dezechilibrelor

inerente, modelul institutionalist, modelul libertarian etc., precum şi o serie de tipuri

practice, concrete de economii de piata.

In literatura economică întâlnim aprecierea ca în sistemul capialist s-au diferentiat

doua mari modele (tipuri) ale economiei de piata: modelul neoamerican şi cel renan.

Modelul neoamerican ar fi specific pentru S.U.A., Marea Britanie, Australia, Noua

Zeelanda, tarile industrializate din Asisa etc., iar cel renan în Germania, Elvetia, Olanda,

Suedia, Finlanda, Norvegia, Danemarca, Austria şi Japonia. Deşi ambele modele sunt o

creatie a sistemului capitalist şi a liberalismului economic, au însa la baza elemente

diferite în ceea ce priveste pozitia persoanei în întreprindere, locul pietei în societate şi

importanta pe care trebuie să o aiba ordinea legala în economia institutionala7(5).

Modelul (tipul) neoamerican cuprinde economiile de piata care se caracterizeaza

prin urmatoarele trasaturi: sectorul public producator de bunuri noncomerciale, este

neglijabil şi are tendinte de reducere; piata are rolul hotarâtor în circulatia bunurilor de la

producator la consumator; preţurile bunurilor economice şi salariile depind în cea mai

mare masura de conditiile pietei; fiscalitatea este redusa iar implicarea statului în

economie este neglijabila: întreprinderea privita ca centru al deciziilor economice este

considerata ca fiind un bun comercial; piata financiara (în special bursa) are un rol decisiv

în viaţa economică, pe termen scurt se realizeaza o mobilitate ridicata în ierarhia

economico-socială ; clasa mijlocie (familii care detin venituri în jurul mediei sociale)

relativ redusa (50% în S.U.A.); invatamant elitist, care cauta să se adapeze la regulile

pietei; gradul redus de securitate economică fata de riscuri (somaj, boala, saracie)

protectia fiind o problema individuala.

Tipul renan se întemeiaza pe urmatoaele principii: piata are un rol hotarâtor în

viaţa economică însa, singura nu poate să asigure functionarea ansamblului vietii sociale

7(5) Ni\a Dobrota (coord.), Economie politica, Editura Economică, Bucure]ti, 1995, p.60.

45

ceea ce impune interventia statului, care trebuie să fie aparatorul protectiei sociale şi al

liberei negocieri între partenerii sociali. Aces tip de economie se caracterizeaza prin

urmatoarele trasaturi: cea mai mare parte din bunurile economice îmbraca forma de

marfa, însa consumul unei parti importante nu se realizeaza dupa regulile pietei;

fiscalitatea directa ridicata - fiind impozitate atât veniturile cât şi capitalul; se realizeaza

o redistribuire interzonala a veniturilor pentru reducerea decalajelor dintre zonele

aceleiaşi tari; sistemul bancar este puternic ancorat cu firmele, asigurand finantarea

acestora pe termen lung; întreprinderea nu poate functiona în afara dialogului social iar

nivelul salariilor depinde atât de conditiile pietei cât şi de alti factori, fiind asigurata

stabilitatea salariatilor; sistemul de invatamant este mai egalitar iar miscarea sindicala

este deosebit de puternica avand un rol important în mrsul vietii economice.

Totodata, la baza relatiilor sociale dintre indivizi sunt acceptate urmatoarele

valori: egalitate şi echitate socială corelate cu criteriile de eficienta; comunitatea din care

face parte individul are o importanta deosebita, aceasta asumandu-şi responsabilitatea în

rezolvarea unor probleme ale acestuia; gradul ridicat de securitate economică a populatiei

fat de riscuri (bala, somaj, accidente); clasa mijlocie numeroasa (75% în Germania, 80%

în Elvetia); un sistem evantajos de pensii şi alocatii familiale care asigura un grad ridicat

de protectie socială prin grija autoritatilor publice.

In lume exista mai multe tipuri concrete de economie de piata cum ar fi: 1)

economia socială de piata; 2) tipul nordic al economiei de piata; 3) economia paternalista

de piata; 4) tipul anglo-saxon; 5) tipul vest-european; 6) economia orientata puternic spre

exterior (dependenta de exterior).

INTREBARI

1. Ce este economia naturala şi care sunt caracteristicile sale?

2. Cum poate fi definita economia de schimb?

3. Ce este moneda?

4. Care sunt etapele istorice ale aparitiei şi dezvoltarii banilor?

5. Care sunt formele contemporane ale banilor?

6. Ce functii îndeplinesc banii?

7. Ce se întelege prin lichiditatea banilor?

8. Ce este economia de piata şi care sunt caracteristicile sale?

9. Ce este proprietatea şi care sunt atributele sale?

10. Care sunt principalele forme de proprietate intalnite în economia de piata şi prin ce se

caracterizeaza acestea?

46

TESTE GRILA

1. Care din elementele de mai jos sunt caracteristice economiei naturale?

a) nevoile oamenilor sunt satisfacute pe calea schimbului;

b) economia în care exista o abundenta de someri;

c) trebuintele fiecaruia şi ale întregii societati sunt satisfacute prin consumul de bunuri

asigurate direct prin activitatatile economice proprii;

d) nevoile oamenilor sunt satisfacute apelându-se la bunurile oferite de-a gata de

natura;

e) consumul atinge un nivel maxim.

2.Care sunt elementele definitorii ale economiei de schimb:

a) bunurile se asigura direct prin activitati economice proprii;

b) economia în care accesul la bunurile economice are loc indirect, prin intermediul

schimbului;

c) bunurile ajung de la producator la consumator prin vânzare - cumparare;

d) a caracterizat primul stadiu de dezvoltare al societăţii omenesti;

e) stadiul în care lipseste schimbul.

3.Care sunt conditiile de existenta ale economiei de schimb?

a) diviziunea muncii;

b) schimbul direct în natura;

c) autonomia, independenta producătorilor;

d) belsugul de bunuri economice;

e) raritatea bunurilor economice.

4. Pe ce se fundamenteaza autonomia, independenta producătorilor?

a) pe proprietatea publica;

b) pe interesul colectiv;

c) pe o anumită forma de proprietate în primul rand pe proprietatea particulara;

d) pe întelegerea dintre producători;

e) pe proprietatea mixta sau publica.

5. Productia de mărfuri se caracterizeaza prin:

a) existenta proprietatii private;

b) maximizarea profitului este scopul oricarei activitati economice;

c) concurenta detine rolul esential în asigurarea porogresului;

d) asigurarea consumului din productia proprie;

47

e) dominatia monopolurilor.

6. Care din urmatoarele elemente desemneaza primele forme concrete de bani?

a) resursele naturale;

b) toate bunurile;

c) anumite bunuri care s-au desprins din multimea bunurilor pentru a îndeplini rolul de

intermediar şi totodata, de etalon pentru masurarea celorlalte metale pretioase;

d) metale pretioase;

e) mici una din afirmatiile de mai sus nu este corecta.

7. Bancnotele (biletele de banca) reprezinta:

a) piese tipizate din metal pretios;

b) bucati de metal;

c) înscrisuri care atesta efectuarea unor tranzactii;

d) semne banesti emise de care banci în anumite conditii;

e) carti de credit.

8. Care din elementele urmatoare exprima valoarea banilor:

a) încrederea agentilor economici fata de moneda;

b) cantitatea de aur de care dispune banca centrala;

c) cantitatea de bunuri şi servicii ce se poate cumpara cu o unitate monetara;

d) cantitatea de valuta cumparata cu o unitate monetara;

e) nici una din afirmatiile de mai sus nu sunt corecte.

9. Care din enunturile urmatoare exprima functii ale banilor contemporani?

a) mijloc de satisfacere a trebuintelor umane;

b) instrument de apreciere a fortei economice a unei tari;

c) mijloc de crestere a eficientei economice;

d) masura a activitatilor economice, mijloc de schimb, mijloc de plata;

e) bani universali.

10. Care din enunturile urmastoarele exprima continutul vitezei de rotatie a

banilor în economie?

a) volumul bunurilor economice vandute pe piata;

b) numarul de agenti economici care vând şi cumpara pe piata;

c) raportul dintre veniturile şi cheltuielile bugetului de stat;

d) gradul de acoperire al importului prin export;

e) numarul mediu de acte de vânzare-cumparare, şi de plati pe care le mijloceste o

unitate monetara într-o anumită perioada de timp.

48

11. Care din elementele urmatoae sunt componente ale masei monetare?

a) bunurile care fac obiectul schimbului pe piata;

b) facturile care atesta efectuarea tranzactiilor între agentii economici;

c) numerarul;

d) moneda scripturala;

e) valuta din banca centrala.

12. Marimea masei monetare este determinata de:

a) deciziile statului;

b) rezervele de aur ale Bancii Centrale;

c) materialul din care sunt confectionati banii;

d) volumul bunurilor şi serviciilor supuse vânzării;

e) viteza de rotatie a banilor.

13. Care este trasatura definitorie a organizarii şi functionarii economiei de

piata?

a) proprietatea privata;

b) planificarea;

c) autoconsumul;

d) interventia statului;

e) cererea şi oferta de produse.

14. Instrainarea totala a atributelor proprietatii poate avea loc prin:

a) concesionari;

b) mostenire;

c) vânzare-cumparare;

d) închiriere;

e) arendare.

15. Care din enunturile de mai jos nu constituie atribute ale proprietatii?

a) dreptul de posesiune;

b) dreptul de utilizare;

c) dreptul de angajare într-o unitate economică;

d) dreptul de dispozitie;

e) dreptul de asociere.

49

CAPITOLUL III UTILITATEA ECONOMICĂ

Satisfacerea trebuintelor umane se realizeaza cu ajutorul bunurilor, care pot fi

produse şi servicii.

3.1. Bunurile economice; trasaturile şi clasificarea lor

Bunul este reprezentat de către orice element al realitatii, identificabil şi

masurabil, care are capacitatea de a satisface o nevoie umana, indiferent de forma să

materiala sau imateriala şi de modul în care este procurat de consumator. Acesta poate fi

preluat direct din natura, poate fi produs în cadrul gospodariei pentru autoconsum sau

poate fi obţinut de pe piata, în urma schimbului.

O caracteristica esentiala a bunurilor o reprezinta varietatea sau diversitatea

acestora, care implica clasificarea lor.

Din punctul de vedere al ştiinţei economice, bunurile se clasifica în bunuri libere

şi bunuri economice.

Bunurile libere sunt acele elemente ale realitatii care, indiferent de loc şi de timp,

sunt nelimitate (abundente) în raport cu nevoile umane (aerul, apa naturala, lumina solara,

caldura naturala, s.a.). Spre deosebire de bunurile libere, bunurile economice se

caracterizeaza prin:

a) raritatea relativa, adica sunt insuficiente în raport cu nevoile, în conditiile date

de timp şi de loc;

b) au caracter de disponibilitate existând posibilitati tehnico-economice pentru

producerea lor şi implicând un consum de resurse (sunt rezultatul unor procese de

productie);

c) îmbraca forma monetara de masurare chiar daca nu sunt mărfuri.

Separatia dintre bunurile libere şi bunurile economice este relativa. In functie de

timp şi de loc acelaşi bun poate fi, pentru unii oameni, un bun liber, iar pentru altii, un

bun economic. Microclimatul dintr-o statiune de odihna sau balneara, peisajul, apa

minerala, apa marii s.a. pot să fie bunuri libere pentru localnici şi bunuri economice

pentru turisti şi persoanele venite la odihna şi tratament.

Marea varietate a bunurilor economice permite clasificarea acestora în functie de

mai multe criterii:

A) dupa forma materiala de existenta, bunurile economice se grupeaza în:

50

a) bunuri imateriale (necorporale sau servicii) sunt bunurile care se

consuma concomitent cu producerea lor şi constau în activitatile din comert, transporturi,

servicii de consultanta tehnica, economică şi juridica, servicii personale, informatiile

(brevete, licente, programe de calculator, rezultatele cercetarii ştiinţifice s.a.);

b) bunuri materiale (corporale) ca produse ale agriculturii, silviculturii,

industriilor extractive şi prelucratoare precum şi ale constructiilor. Bunurile materiale,

dupa gradul de prelucrare se clasifica în:

1. bunuri primare (desprinse direct din natura de către om);

2. bunuri intermediare (bunurile aflate în diferite faze de prelucrare);

3. bunuri finale sau finite (bunurile ajunse în ultimul stadiu al prelucrarii lor

tehnologice şi al circuitului economic, putand fi consumate ca atare). De asemenea, dupa

importanta lor în cadrul rezultatelor producţiei, bunurile materiale se grupeaza în:

1. bunuri principale (bunurile obţinute prioritar în cadrul proceselor tehnologice

şi economice);

2. bunuri secundare sau derivate (produsele care se obtin inevitabil) alaturi de

produsele principale, cum ar fi de exemplu ceara alaturi de miere, parul, pieile, oasele

alaturi de carne).

B. Dupa destinatia lor bunurile economice cuprind:

a) bunurile şi serviciile de productie ca bunuri care servvesc la producerea

altor bunuri materiale şi servicii (se mai numesc şi bunuri de reproductie sau bunuri

instrumentale);

b) bunurile şi serviciile de consum ca bunuri care satisfac nemijlocit

nevoile umane (denumite şi bunuri pentru consumul final).

C. Dupa caracteristicile consumatorului în modul de consumare, bunurile

economice se clasifica în:

a) bunuri private sau bunurile materiale şi serviciile de care beneficiaza în

cantitati diferite un agent dat; un individ, o familie, o gospodarie, o întreprindere;

b) bunuri publice ca bunuri de care poate beneficia în aceeaşi masura

orice agent, orice membru al societăţii (infrastructura rurala şi urbana, invatamantul

general, ocrotirea sanatatii, apararea nationala, securitatea persoanei, serviciile sistemului

bancar - financiar s.a.).

D. In raport cu capacitatea de a se combina şi substitui în cadrul procesului de

consum, bunurile economice cuprind:

51

a) bunurile complementare (bunurile care se utilizeaza împreuna pentru a

satisface o anumită nevoie);

b) bunurile substituibile (bunuri diferite dar care satisfac aceeaşi nevoie şi

deci beneficiarul poate alege unuil din ele).

E. Din punct de vedere juridic bunurile economice se clasifica în:

a) bunuri imobiliare, cum ar fi terenurile de orice fel, cladirile, diverse

constructii, locuinte s.a.

b) bunuri mobiliare - respectiv, hartiile de valoare, creantele, politele de

asigurare, metalele şi pietrele pretioase, bijuteriile, operele de arta, etc.

F. Dupa modul în care circula de la producator la consumator se disting:

a) bunuri marfare sau comerciale ca bunuri care formeaza obiectul

tranzactiilor de piata;

b) bunuri nemarfare sau necomerciale sunt bunurile care nu fac obiectul

tranzactiilor bilaterale de piata;

c) bunurile mixte sunt bunurile a caror circulatie de la producator la

consumator depinde atât de piata cât şi de initiatiele publice (transportul urban, mass-

media, invatamant, sanatate, cercetare ştiinţifica).

Bunurile marfa sunt acele bunuri care rezulta dintr-o activitate economică

specializata, satisfac o trebuinta umana şi ajung în sfera consumului numai prin

intermediul schimbului pe piata. Producătorii bunurilor marfa sunt agenti economici

autonomi, independenti, care pot să se angajeze în contracte bilaterale de schimb cu titlu

oneros.

Notiunea de bunuri marfa este ampla şi eterogena, ea cuprinde:

1. mărfurile corporale de consum curent (alimente, încaltaminte, îmbracaminte,

bunuri de igiena personala, etc.);

2. mărfuri corporale de consum îndelungat (mobila, aparataj electro-casnic,

locuinta etc.);

3. mărfuri incorporale de consum (servicii radio, telefoane, posta, etc.);

4. mărfuri instrumentale de productie (maşini, instalatii, utilaje, materii prime,

materiale, etc.);

5. resursele naturale (pamantul şi resursele subsolului);

6. forta de munca a omului;

52

7. mărfurile incorporabile şi neâncorporabile rezultate din cercetarea ştiinţifica şi

dezvoltarea tehnologica (carti, brevete, marci de fabrica şi comerciale, programe de

calculator, tehnologii etc.);

8. servicii manageriale şi de consultanta;

9. moneda şi hartiile de valoare;

10. întreprinderea.

Orice bun marfa se caracterizeaza prin doua trasaturi esentiale: utilitatea şi

valoarea economică.

3.2. Utilitatea. Aprecierea cardinala şi ordinala a utilitatii. Calitatea marfii

Producătorul şi consumatorul bunurilor-marfa se gasesc într-o situatie simetrica:

primul doreste să maximizeze nivelul producţiei, iar cel de-al doilea nivelul utilitatii

bunurilor. Ambii sunt, însa, dependenti de piata, în sensul ca preţurile factorilor de

productie, ca şi cele ale bunurilor de consum, sunt date de conditiile pietei. Totuşi, între

cei doi agenti economici exista o deosebite importanta: totdeauna, producătorul masoara

rezultatul sau în unitati obiective, (unitati fizice, natural-conventionale, monetare), pe

când consumatorul îşi pune problema cum să masoare utilitatea bunurilor, pentru a o

maximiza. In consens cu aceasta cerinta, teoria economică a elaborat conceptul de

utilitate şi s-a preocupat de gasirea unor modalitati de masurare a acesteia.

Utilitatea desemneaza capacitatea reala sau presupusa a unui bun de a

satisface o trebuinta umana (de productie, de consum, de informatie, etc.). De asemenea,

utilitatea exprima aprecierea bunului din partea consumatorului, satisfactia pe care i-o

creeaza acestuia folosirea unui bun. Utilitatea se prezinta sub doua aspecte: tehnic şi

economic.

Din punct de vedere tehnic, utilitatea scoate în evidenta proprietatile intrinseci

(corporale) ale bunului economic: tehnice, functionale, fizice, chimice, biologice, etc.

Din punct de vedere economic, utilitatea cuprinde nu numai proprietatile

corporale ale bunului, ci şi raportarea lor la o trebuinta a neposesorului (neproducătorului)

marfii.

Utilitatea trebuie să fie, deci, socială: numai în corelatie cu trebuintele

neposesorului (neproducătorului) devine posibil raportul economic de piata, concretizat

într-o tranzactie bilaterala de vânzare-cumparare.

53

In gandirea economică s-au manifestat doua optici diferite de abordare a utilitatii:

obiectivista (clasica) şi marginalista (neoclasica).

Gandirea economică clasica a considerat utilitatea ca provenind exclusiv din

existenta materiala a marfii, din proprietatile corporale intrinseci ale acesteia, cu ajutorul

carora se satisface o trebuinta a nonposesorului marfii.

Bunurile de acelaşi fel ( )ix , care se încadreaza în dimensiunile nevoii de consum,

au aceeaşi utilitate denumita utilitate individuala ( )iu , indiferent de intensitatea

trebuintei pe care o satisfac; ele alcatuiesc o multime omogena de bunuri (X). Astfel:

(3.2.1.) ...21 xxx n

X +++=

în care:

(3.2.2.) ,...,2,1 unde ,...

21nixxxx in

====

Utilitatea economică totala (U) a unei multimi omogene de bunuri rezulta din însumarea

utilitatii individuale a tuturor unitatilor din bunul respectiv sau produsul dintre utilitatea

unei unitati dintr-un bun omogen ( )ju şi numarul de produse de acelaşi fel care alcatuiesc

multimea respectiva ( )1x . Respectiv

(3.2.3.) ...

21 uuu nU +++=

în care:

uuuu in

21... ====

unde i=1,2...n (3.2.4.)

XU uij.=

unde X este dat de (3.2.1.) (3.2.5.)

Grafic, teoria obiectivista (clasica) a utilitatii individuale şi totale rezulta din Fig.nr.1, în

care pe axa OX este reprezentat numarul de exemplare (unitati) identice ale bunului

( )X x x x1 2 6, ,...,

, iar pe axa OU este redat nivelul utilitatii individuale (3 unitati de

utilitate) a celor 6 exemplare din bunul ( )i u u ux1 2 6

3= = = =.... . Suprafata OABC reprezinta

utilitatea totala a bunurilor omogene ce alcatuiesc multimea X.

In gandirea economică neoclasica, respectiv, marginalista, utilitatea unui bun

rezulta din reactia psihologica, subiectiva a indivizilor în raport cu bunurile; ea

presupune:

54

a) stabilirea unei relatii între caracteristicile bunului şi cel putin o nevoie

(trebuinta) a cumparatorului, indiferent daca aceasta este o nevoie reala sau imaginara,

conforma sau nu cu normele, cu sistemul de valori dominante, cu traditiile sau obiceiurile

în care traieste fiecare consumator;

U

U

A B

C

1 2 3 4 5 6 x O

U 1 = U 2 =...= U

6

Fig. nr.1. Utilitatea economica individuala si totala in gandirea clasica

b) cumparatorul trebuie să constientizeze existenta relatiei dintre caracteristicile

utile ale bunului şi trebuintele (nevoile) sale; el trebuie să fie convins ca prin însuşirile

sale, bunul economic respectiv îi aduce un serviciu, o satisfactie sau o placere (indiferent

daca aceasta convingere este reala sau o iluzie);

c) cumparatorul trebuie să fie capabil de a folosi utilitatea pe care i-o furnizeaza

bunul economic; el dispune de abilitatea şi cunostintele tehnico-economice necesare

pentru a putea utiliza capacitatea potentiala a bunului economic pe care şi-l procura.

Rezulta ca, în conceptia marginalista, utilitatea economică este diferita pentru fiecare

unitate de bunuri identice ale unei multimi omogene, ea reflecta importanta şi

pretuirea pe care o persoana le acorda unei unitati dintr-o marfa oarecare la un

moment dat şi în conditii determinate. Masurarea utilitatii a preocupat scoala

marginalista, înca de la începuturile sale, distingându-se teoria traditionala şi teoria

moderna a utilitatii. Teoria traditionala (Walras, Jevons, Menger şi apoi Alfred

Marshall) s-a bazat pe aprecierea cardinala a utilitatii bunurilor economice, iar pentru

fundamentarea acesteia s-au utilizat urmatoarele postulate:

a) consumatorul este capabil să masoare utilitatea fiecarui bun care face obiectul

virtual al consumului sau şi să exprime cu precizie printr-un numar (un punctaj, o nota)

utilitatea totala pe care i-o procura consumarea unor cantitati determinate din diferite

55

bunuri; calculul sau este riguros, deoarece se considera ca dispune de cunostinte precise

referitoare la numarul de unitati de utilitate din fiecare produs care-i este necesar;

b) consumatorul poate elabora comparatii între nivelele de utilitate (de

satisfactie) pe care i le poate procura cantitatea dintr-un bun economic în raport cu

cantitatea dintr-un alt bun ( )q

B curaport in q

A ;

c) acelaşi bun poate avea utilitati diferite, pentru doua sau mai multe persoane

sau pentru aceeaşi persoana, în functie de cantitatea consumata şi de momentul

(împrejurarea) în care este utilizat; aprecierea utilitatii are caracter strict individual şi

subiectiv;

d) ipoteza descresterii progresive a utilitatii, daca nevoia este satisfacuta continuu

pana la saturare, formulata de psihologul german H.H. Gossen în 1854 astfel: "când

cantitatea consumata dintr-un produs creste, utilitatea marginala a produsului (adica

utilitatea suplimentara adaugata de utlima unitate) tinde să se diminueze". Deci, daca

Xxxx n==== ...

21 dintr-o multime omogena X (reprezentand unitati sau doze din

acel bun), utilitatea fiecarei doze este diferita ( )1 2u u un≠ ≠ ≠... , respectiv descrescatoare:

(3.2.6.) ...21 uuu n

⟩⟩⟩

In aceste conditii, utilitatea totala (U) se obtine prin însumarea succesiva a

utilitatii individuale diferite a dozelor (unitatilor) componente ale unei multimi omogene

de bunuri folosite pentru satisfacerea integrala a nevoii. Aceasta se prezinta ca o functie

crescatoare în raport cu cantitatea consumata din acel bun (x), deşi cresterea este din ce în

ce mai mica, se reduce progresiv:

U = U(x) (3.2.7.)

Prin consumarea succesiva de doze (unitati) din acelaşi produs, utilitatea

aditionala sau marginala se modifica. Utilitatea marginala ( )mU poate fi definita ca

suplimentul de utilitate ce decurge din consumarea unei doze suplimentare dintr-un

bun (X), sau raportul suplimentului de utilitate totala (U) la suplimentul de consum din

acel produs (x):

(3.2.8.) x

UU m ∆

∆=

Daca bunul luat în consideratie (x) este divizibil şi se poate opera cu cantitati

infinit de mici, functia U(x) este continua şi diferentiabila, ceea ce face ca utilitatea

marginala să fie definita ca derivata a functiei de utilitate:

56

(3.2.9.) )('

xdx

dUUU m

==

Ca urmare, descresterea utilitatii marginale a unui bun omogen devine:

(3.2.10.) 0⟨Un

x

unde: x

n

U este derivata a doua a lui U.

Un exemplu simplu permite o mai buna întelegere a notiunilor mai sus exprimate.

Consideram ca produsul x se gaseste în 7 doze (cantitati egale) destinate consumului, din

care 5 doze sunt suficiente pentru satisfacerea integrala a nevoii de consum. Utilitatea

totala şi marginala se prezinta astfel:

Cantitatea

consumata

(nr.de doze)

Utilitatea totala

U=U(x)

Utilitatea

marginala

mUU

x=

∆∆

0 1 21 100 1002 190 903 260 704 300 405 310 106 310 07 310 0

Figura nr.3.2 surprinde utilitatea totala, rezultata din consumul cumulat al bunului x (în

dozele 1-7): ea este circumscrisa de aria OABC. Conform ipotezei, utilitatea succesiva a

dozelor este descrescatoare, formându-se o curba descrescatoare (BC), cu panta negativa,

a utilitatii individuale. Figura releva ca odta cu cresterea cantitatii consumate din bunul

economic X utilitatea individuala descreste, în timp ce utilitatea totala creste.

A B

100 1U

90 2U

70 3U

40 4U

10 5U

57

C

0 1 2 3 4 5 6 7

Fig.nr.3.2 Aria utilitatii totale în teoria cardinala a utilitatii

U

I K L

300 G ∆ x 5U∆

250 E ∆ x 4U∆

H

200

C ∆ x 3U∆

150 F

A ∆ x 2U∆

100 D

50 ∆ x 1U∆

B X

0 1 2 3 4 5 6 7 Fig.nr.3.3. Curba utilitatii totale în teoria cardinala a utilitatii

Fig.nr.3.3. reliefeaza curba utilitatii totale şi calculul utilitatii marginale.

Consumul creste de fiecare data cu o unitate (o doza), astfel ca x = 1. Utilitatea

totala (succesiva) creste în functie de utilitatea diferita a fiecarei doze crescatoare, astfel:

0310310 ;10300310 ;40260300

;70190260 ;90100190 ;100

654

321

=−=∆=−=∆=−=∆

=−=∆=−=∆=∆

UUUUUU

Deci,

segmentele: OB = AD + CF + EH + GJ + 1, iar segmentele: AB CD EF GA IJ.

Conform relatiei (3.2.8.), utilitatea marginala va fi:

11

2 3 4 5 6

7

100

1100

90 70 40 10 0

0

Umx U

Umx Umx Umx Umx UmxUmx

x= = =

= = = = =

=

∆∆

;

; ; ; ; ;

;

utilitatea marginala este descrescanda (100,90,70,40,10,0).

Utilitatea totala se afla la nivelul cel mai ridicat când se consuma cea de-a 5-a

doza din produsul x. Dupa acest nivel al consumului, utilitatea marginala devine nula.

58

Punctul în care se realizeaza cel mai înalt consum dintr-un produs, dupa care utilitatea

marginala devine nula, se numeste punct de saturatie. In consecinta, curba utilitatii

marginale, se prezinta ca variatie a pantei functiei U.

X

UU m ∆

∆=

100

75

50

25

0 1 2 3 4 5 6 7 x

Fig.nr.3.4. Curba utilitatii marginale

Teoria utilitatii cardinale prezinta anumite neajunsuri:

a) face abstractie de interdependenta dintre utilitatea diferitelor bunuri consumate

(x,y,z);

b) b) este foarte greu de presupus ca un consumator poate să cunoasca şi să masoare

toate caracteristicile utile ale bunurilor consumate.

De aceea, la începutul secolului XX V.Pareto a înlocuit teoria traditionala a utilitatii

cardinale printr-o teorie ordinala a utilitatii, pornind de la curbele de izoutilitate sau de

indiferenta. Teoria a fost reluata şi dezvoltata de J.R.Hicks (Value and Capital, 1939) şi

E.Dobres (Théorie de la Valeur, 1956).

In cadrul teoriei utilitatii ordinale, consumatorul suveran opereaza alegeri

rationale dintr-un numar finit de bunuri şi servicii, conform urmatoarelor postulate:

a) nu se mai foloseste ipoteza potrivit careia consumatorul este capabil să

masoare utilitatea tuturor unitatilor de bunuri consumate; este deajuns o relatie de

succesiune a utilitatii bunurilor, determinata de capacitatea consumatorului rational de a

aseza bunurile într-o anumită ordine, deci de a stabili o anumită ierarhie a acestora, în

raport cu preferintele sale:

b) teoria utilitatii cardinale presupune nu numai masurarea ci şi comparatii foarte

exacte între utilitatea bunurilor consumate; teoria utilitatii ordinale suprima acest postulat;

consumatorul dispune de o masurare ordinala, adica, numerele utilizate de acesta

59

indica doar un clasament, o ordine de preferinta (daca Aq este preferat lui B

q , daca Bq

este preferat lui Zq );

c) functia de utilitate ordinala asociaza un numar, denumit indicator de

satisfacere sau de utilitate, la diverse cantitati dintr-un bun (deci nu mai este necesar ca

dozele dintr-un bun să fie egale) şi opereaza cu un numar finit de bunuri de consum.

Relatia este:

( )

xx

xxx

n

nUU

≠≠≠

=

...

:unde

(3.2.11.) ,...,,

21

21

xConsumatorul utilizeaza simultan mai multe categorii (genuri) de bunuri

economice (x,y,z) care au doze şi utilitati diferite: el ierarhizeaza genurile de bunuri şi

cantitatile acestora în functie de intensitatea nevoilor şi dorintelor sale pentru a obtine o

anumită utilitate agregata (satisfactie agregata). Optiunile individului pentru combinarea

cantitatilor din diferite bunuri pe care doreste să le procure - determinate de gusturile,

obisnuintele şi preferintele sale, de statutul sau social şi de situaţia familiala, de

mijloacele de influentare şi orientare a consumului: reclama, publicitate, imitatie, moda,

etc., - în vederea realizarii satisfactiei (utilitatii) agregate poarta numele de program de

consum. Individul elaboreaza mai multe programe de consum echivalente

( )1 2P P Pn, , ..., , deci mai multe combinatii între bunurile ce-i sunt necesare, iar aceste

programe îşi asigura acelaşi nivel de satisfactie agregata (utilitate agregata), încât să nu

aiba preferinta pentru un anumit program; consumatorului îi este indiferent ce program de

consum se poate realiza, la un moment dat:

( ) ( ) ( ) .)12.2.3( ,...21 PPP n

UUUU ≡≡≡≡

Pentru usurinta, pornim de la cea mai simpla alegere rationala a consumatorului;

combinarea a doua bunuri (x şi y), în proportii diferite, pentru a produce aceeaşi utilitate

agregata:

U = U(x,y)

y

UU

x

UU

m

m

∆∆=

∆∆=

(3.2.13.)

60

Considerand definita utilitatea marginala a bunurilor x şi y (relatia 3.2.8.) şi

functia de utilitate a acestora care este continua şi derivabila (relatiile 3.2.9. şi 3.2.10.),

utilitatea marginala a acestor bunuri este derivata partiala a functiei de utilitate (3.2.13) în

raport cu bunul luat în consideratie:

(3.2.15.) /)(

(3.2.14.) /)(

'

MU U

U

y

x

yUy

xUxMU

==

==

∂∂

∂∂

Conform ipotezei anterioare, potrivit careia utilitatea marginala este pozitiva şi

descrescatoare se poate scrie:

x yU U' ' '

; ; ;⟩ ⟨ ⟩ ⟨0 2 0 0 2 0 si x

' '

y

'

U U

Programele de consum echivalente ( )1 2P P Pn, , ..., se bazeaza pe faptul ca

utilitatile agregate identice ( ) ( ) ( )( )U U UP P Pn1 2, , ...,

se asigura prin cresterea cantitatii

dintr-un bun (să presupunem x) şi reducerea cantitatii consumate din celalalt bun (y);

produsele (x şi y) sunt concurente şi substituibile între ele.

Cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus să renunte

în schimbul unei unitati suplimentare dintr-un alt bun, pastrandu-şi acelaşi nivel de

satisfactie, bun de utilitate agregata se numeste rata marginala de substitutie a

bunurilor (Rms):

.)16.2.3( '

'

/

UURms

y

xxy x

y =∆∆−=

Combinatiile dintre produsele care se substituie între ele (x şi y) şi dau nastere la

aceeaşi utilitate agregata sunt foarte numeroase; ele se manifesta ca o multime de puncte

pe o curba continua ale carei extremitati sunt date de:

a) punctul (M) unde se consuma cel mai putin din bunul x şi cel mai mult din

bunul y (o unitate din bunul x se combina cu toate unitatile disponibile din bunul y);

b) punctul (N) unde se consuma cel mai putin din bunul y şi cel mai mult din

bunul x (o unitate din bunul y se combina cu toate unitatile din bunul x).

Intre punctele M şi N, teoretic, exista o infinitate de programe de consum

echivalente ( )1 2P P Pn, , ..., , când se combina în proportii diferite bunurile x şi y,

obtinându-se aceeaşi utilitate agregata.

O curba de indiferenta (de izoutilitate sau o izophelima) reprezinta curba ce

reuneste ansamblul de combinatii de bunuri care procura consumatorului aceeaşi

satisfactie sau utilitate agregata.(Fig.nr.3.5.).

61

Pe curba MN se pot imagina o infinitate de programe de consum echivalente,

atunci când produsul y scade cu o diviziune sau subdiviziune iar produsul x creste în mod

corespunzator, pentru a compensa pierderea potentiala de utilitate agregata.

Indiferent în ce punct ne-am afla pe curba MN, utilitatea agregata (U) este aceeaşi.

Consumatorul îşi imagineaza, însa, şi alte alternative de consum cu nivelele de

utilitate agregata diferita fata de curba de indiferenta luata ca sistem de referinta (MN).

Nivelul de utilitate agregata este cu atât mai mare cu cât deplasam curba de izoutilitate

spre dreapta (M″ N″ ) şi cu atât mai mic cu cât o deplasam mai la stânga (M′ N′ ).

y

M′ M M″

2U 1U 3U N″

N

N′ x

0

Fig.nr.3.5. Curbele de indiferenta

Alaturi de estimarile subiective pe care fiecare individ le are fata de utilitatea unui

bun economic, exista şi determinari obiective ale acesteia, fundamentate pe aprecierile

ştiinţifice care evalueaza masura sau gradul în care bunul respectiv raspunde nevoii

pentru care a fost produs. Aceste determinari se exprima prin calitatea bunului

economic, ca o caracteristica esentiala a utilitatii. De aceea, utilitatea şi calitatea

produsului sunt notiuni între care exista o strânsă legatura, ambele referindu-se la

proprietatile produselor. Cu toate acestea, cele doua notiuni nu pot fi confundate,

deoarece în timp ce utilitatea economică exprima totalitatea proprietatilor unui produs

(marfa) de a satisface anumite necesitati, calitatea produsului exprima masura sau

gradul în care produsul, sau mai precis, utilitatea lui satisface o trebuinta socială. De

asemenea, utilitatea individualizeaza produsele în functie de diversele trebuinte ale

oamenilor, în timp ce calitatea diferentiaza produsele de acelaşi tip, în functie de

caracteristicile utile, pe care le poseda şi în masura în care corespund domeniului de

utilizare. nevoia socială, deci, se afla la originea crearii oricarui produs, functia de

utilitate permite să se defineasca produsul plecând de la nevoie, iar functia calitatii

reprezinta legatura dintre nevoia socială şi produs. Produsul satisface nevoia îndeplinind,

62

în primul rand, functiile calitatii. Ca urmare, calitatea produselor şi serviciilor nu poate fi

separata de nici una din sferele producţiei sociale, fiind produsul sau efectul acestora.

Stabilirea elementelor comune şi a trasaturilor specifice ale utilitatii şi calitatii

produselor prezinta interes pentru toti agentii economici, carora nu le este indiferent

gradul de utilitate a bunurilor. Dimpotriva, satisfacerea la un nivel superior a necesitatilor

acestora presupune valorificarea eficienta a resurselor materiale şi de munca, concretizata

în produse cu caracteristici tehnico-economice ridicate, ceea ce confera utilitatii bunurilor

calitate şi profitabilitate.

Intrucât calitatea produselor este determinata de activitatea productiva, în

aprecierea calitatii produselor trebuie să se aiba în vedere legatura organica între procesul

de proiectare, productie şi cel de consum. In acest sens, notiunea de calitate a produselor

trebuie privita atât prin prisma calitatii produselor la producator (nivelul caracteristicilor,

costurile calitatii) cât şi la beneficiar unde se certifica în final nivelul calitativ al bunurilor

prn procesul de consum, oamenii intrand în posesia calitatii prin folosirea obiectelor.

Calitatea îmbraca astfel doua forme de baza şi anume: calitatea producţiei corespunzator

caracteristicilor producţiei, ce prezinta interes direct pentru producator şi calitatea

produselor, corespunzator caracteristicilor bunurilor, ce prezinta interes pentru

consumator. Deşi se afla într-o strânsă corelatie, implicatiile economice ale calitatii sunt

distincte la producator şi beneficiar. In sfera producţiei nivelul calitatii are implicatii

asupra productivitatii muncii, consumului de materie prima, energie, iar în sfera

circulatiei asupra competitivitatii mărfurilor pe piata, asupra reputatiei marcii de

fabricatie etc. Pentru urmarirea permanenta a implicatiilor economice pe care le au

activitatile legate de calitatea produselor este necesar ca în managementul agentilor

economici, calitatea să ocupe un loc important în scopul realizarii unui flux

informational pe tot circuitul tehnic şi comercial al produsului: proiectare, proces

tehnologic, produs finit, comercializarea şi urmarirea comportarii la beneficiar. Fiind o

notiune dinamica, calitatea produselor trebuie să sintetizeze multitudinea de caracteristici

şi parametri tehnici, functionali, economici ai produsului, să cuprinda elementele estetice

ale produsului, gradul sau de utilizare şi eficienta în exploatare.

Problema calitatii, a formularii exigentelor carora trebuie să le faca fata un bun

economic, este stabilita prin norme interne şi standarde internaţionale. Fiind o conditie a

progresului economic şi a pietei concurentiale, ridicarea sau asigurarea calitatii

produselor reprezinta o preocupare centrala a tuturor unitatilor economice. Prin ridicarea

calitatii se economisesc factorii de productie în raport cu gradul de satisfacere a nevoilor,

63

are loc cresterea eficientei economice, a competitivitatii interne şi externe a bunurilor

produse. Ea constituie o conditie fundamentala a succesului întreprinderilor în luptă de

concurenta.

In conditiile economiei de piata din tara noastra, ale concurentei pe piata

internationala, calitatea produselor datorita implicatiilor sale multiple, constituie una din

cele mai importante probleme în jurul careia graviteaza simultan actiunea factorilor

tehnici, economici şi sociali.

Generalizarea la nivelul tuturor agentilor economici a sistemului de asigurare a

calitatii, cuprins şi fundamentat de legea privind calitatea produselor şi protectia

consumatorilor constituie un pas hotarâtor în scopul cresterii gradului de competitivitate a

produselor românesti pe piata interna şi externa. Asigurarea calitatii impusa de

standardele internaţionale, reclama cu necesitate practicarea unor metode de gestionare a

calitatii prin care să se urmareasca optimizarea nivelului cheltuielilor efectuate pentru

calitate în toate fazele circuitului tehnic al produsului şi dirijarea lor pe cele trei mari

componente: prevenirea, identificarea şi remedierea defectelor. Gestiunea calitatii permite

tuturor agentilor economici evaluarea şi compararea permanenta a costurilor şi efectelor

economice ale calitatii în competitia pietei concurentiale. Prin aceasta, calitatea

produselor devine şi un factor important de economisire, atribuindu-i-se caracterul de

resursa potentiala de prim rang.

Imbunatatirea calitatii produselor are şi importante implicatii sociale care se

reflecta direct asupra calitatii vietii.

3.3. Valoarea. Teoria obiectiva şi teoria subiectiva a valorii

Notiunea de valoare are o arie vasta de cuprindere şi semnificatii dintre cele mai

diferite (valoarea unui obiect, a unei opere literar-artistice, a unui om, a unei idei,

valoarea economică a unui bun etc.).

Valoarea economică se refera la bunurile economice care îmbraca forma de

marfa; ea a constituit de multa vreme o tema fundamentala a economiei politice şi terenul

unor ample confruntari teoretice. In jurul acestei probleme s-au constituit numeroase

curente şi scoli de gândire economică. Şi în prezent, practica economică reproseaza

teoriei caracterul inoperant al instrumentelor de masurare a valorii. Aceasta a determinat

pe unii economisti să considere valoarea ca o falsa problema pentru economia politica şi,

deci, ea ar trebui exclusa din campul cercetarii şi practicii. Cea mai mare parte a

64

economistilor considera valoarea ca o problema cardinala, care sta la baza explicatiei

ştiinţifice a numeroase aspecte economice din sfera producţiei, repartitiei şi schimbului.

In problema valorii, cu timpul, s-a conturat doua mari curente de gândire

economică sau doua teorii: teoria obiectiva şi teoria subiectiva a valorii.

Teoria obiectiva a valorii s-a constituit treptat, pornind de la ideile lui Aristotel,

care a sesizat ca mărfurile care se schimba; a) au un element comun; b) elementul comun

este de aceeaşi marime, astfel nu s-ar putea pune semnul egalitatii între ele. Aristotel nu a

putut descoperi substanta acestui element. Când productia de mărfuri s-a generalizat,

schimbul (piata) a pus semnul egalitatii între cele mai diverse activitati omenesti. Scoala

clasica engleza a economiei politice a descoperit şi demonstrat ca elementul comun şi

omogen al tuturor mărfurilor este munca omeneasca. Apoi, K.Marx a facut distinctie

între munca concreta (desfasurata într-o forma speciala determinata de diviziunea socială

a muncii şi care are drept scop obtinerea utilitatii mărfurilor) şi munca abstracta, care

consta în cheltuiala de munca omeneasca în general (energie umana, fizica, intelectuala).

Munca abstracta, omogena reprezinta izvorul şi substanta valorii.

In procesul de productie, munca concreta transmite valoarea mijloacelor de

productie consumate asupra noului produs şi creeaza utilitatea acestuia, iar munca

abstracta creeaza o valoare noua, care se adauga la vechea valoare produsa. Valoarea

noua este alcătuită din: a) valoarea produsului necesar (care compenseaza cheltuielile cu

întretinerea fortei de munca) şi b) valoarea plusprodusului.

Valoarea se creeaza în procesul de productie, dar se manifesta pe piata ca raport

cantitativ între mărfuri. Raportul cantitativ dintre doua sau mai multe mărfuri care se

schimba între ele se numeste valoare de schimb. La randul ei, valoarea de schimb se

exprima cu ajutorul banilor capatând forma de pret. Deci, pretul şi valoarea de schimb nu

reprezinta esenta valorii, ci formele exterioare de manifestare ale acesteia.

Bunurile economice de acelaşi fel, sunt produse de numeroşi agenti economici,

care dispun de conditii diferite de înzestrare tehnica, organizare a muncii, calificare,

intensitatea muncii etc. Acestia cheltuiesc cantitati diferite de munca pentru obtinerea

unor mărfuri similare (timpi individuali). Valoarea nu este data de cheltuielile de munca

individuala, ci de timpul de munca socialmente necesar. Timpul de munca socialmente

necesar este timpul cheltuit pentru a produce un bun în conditii de productie normale

(medii) din punct de vedere social, respectiv, cu înzestrarea tehnica medie, cu

organizarea, calificarea, îndemanarea şi intensitatea muncii medii, existente la un moment

dat într-un domeniu de activitate.

65

In anumite ramuri ale economiei (agricultura, silvicultura, industria extractiva),

conditiile de productie extremale (marginale) sau cele mai deficitare (dificile) sunt cele

care determina marimea valorii (valoarea marginala).

Teoria subiectiva a valorii porneste de la ipoteza ca munca produce bunuri nu valori. In

secolul al XVIII-lea, fiziocratii francezi au sustinut ca valoarea este data de utilitatea şi

raritatea marfii (Turgot şi Condillac).

Apoi interesul pentru teoria subiectiva a valorii a scazut pana la sfârşitul secolului

al XIX-lea, când scoala psihologica austriaca a readus-o în actualitate. Scoala austriaca a

explicat valoarea pornind de la doua elemente:

a) un element subiectiv - trebuinta, care se caracterizeaza prin intensitatea

utilitatii şi dorinta individului de a poseda anumite bunuri (dezirabilitatea lucrurilor);

b) un element obiectiv - raritatea bunurilor economice. Scoala austriaca nu a

oferit însa o baza matematica pentru masurarea valorii.

Scoala matematica, înca de la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar mai ales, în

prezent, a manifestat un interes deosebit pentru masurarea valorii, pornind de la raportul

dintre cererea şi oferta de marfa pe piata, în functie de intensitatea trebuintelor (cererea) şi

de raritatea (abundenta) bunurilor (oferta). Pe masura ce se satisface trebuinta, scade

intensitatea utilitatii şi se reduce cererea, aceasta luând forma unei curbe (descrescatoare,

de regula). Cresterea producţiei sporeste oferta, aceasta marcând o curba crescatoare,

care, undeva, intereseaza curba cererii. Punctul de intersectie reprezinta pretul de

echilibru.

In zilele noastre se dau mai multe explicatii subiective marginaliste cu privire la

valoare.

P.A.Samuelson, laureat al Premiului Nobel - 1970, considera ca valoarea rezulta

din însumarea partilor componente ale veniturilor factorilor ce creeaza bunurile;

veniturile, la randul lor, depind de elemente obiective şi subiective cum ar fi conditiile de

productie, intensitatea utilitatii, intensitatea dorintei, abundenta, raritatea, costurile de

productie, de reproductie ale bunurilor.

O alta varianta contemporana (C.Debreu) considera ca economia este o piata

universala, în cadrul careia fiecare marfa cuantificabila, obiectiva şi universala, este

datata şi situata în spatiu, iar agentii economici opereaza alegeri rationale. Valoarea

rezulta (în aceasta varianta), din întâlnirea conceptiei şi comportamentului producătorului

cu cea a consumatorului.

66

Conceptia şi comportamentul producătorului sunt determinate de posibilitatile

lui de productie şi de cunostintele sale tehnice. El alege programul de productie în functie

de preţurile de pe piata ale factorilor de productie şi foloseste maximizarea profitului

drept criteriu suprem al activităţii sale.

Conceptia şi comportamentul consumatorului sunt date de bogatia şi de

capacitatea acestuia de a alege bunuri de pe piata.

Prin comportamentul producătorului şi cel al consumatorului sunt puse fata în fata

cererea şi oferta de pe piata, astfel ca valoarea este considerata a fi exterioara producţiei;

ea nu poate fi analizata şi urmarita decât prin intermediul pretului.

Cu toate deosebirile dintre ele, teoria obiectiva şi subiectiva a valorii nu sunt

antagoniste. Fiecare dintre aceste teorii este partiala şi complementara celeilalte. Se

poate, deci, elabora o teorie economică unitara a valorii. Pentru aceasta va trebui să se

tina seama de câteva elemente metodologice:

a) nu trebuie limitata analiza valorii numai la sfera producţiei sau circulatiei, ci

extinsa la toate sferele reproducţiei;

b) pe termen scurt, rolul hotarâtor în relevarea valorii îl are evolutia utilitatii

bunurilor, iar pe termen lung, conditiile de productie şi deci consumul de factori de

productie;

c) considerarea valorii nu numai ca o problema individuala, microeconomică, ci şi

ca o categorie macroeconomică, ce se formeaza în procesul concurentei dintre produsele

aceleiaşi ramuri şi din ramuri diferite, al concurentei dintre producator şi consumator;

d) teoria moderna a valorii trebuie să ia în consideratie munca de creatie

intelectuala, de cercetare ştiinţifica, de conducere şi organizare, care devine determinata

în producerea valorilor ecnomice.

INTREBARI

• Ce sunt bunurile şi cum se clasifica acestea?

• Ce sunt bunurile economice şi prin ce se caracterizeaza?

• Ce desemneaza şi exprima utilitatea?

• Ce reprezinta şi cum se claculeaza utilitatea economică totala în gandirea

economică clasica?

• Ce reprezinta utilitatea economică în gandirea economică neoclasica şi ce

presupune aceasta?

• Cum poate fi definita utilitatea marginala?

• Ce este punctul de saturatie?

67

• Care sunt postulatele ce stau la baza determinarii utilitatii în cadrul teoriei

ordinale?

• Ce reprezinta programul de consum?

• Ce este şi cum se calculeaza rata marginala de substitutie?

• Care este diferenta dintre utilitatea totala şi utilitatea marginala?

TESTE GRILA

1. Care din urmatoarele caracteristici permit delimitarea bunurilor economice de

bunurile libere?

a) bunurile economice sunt destinate vânzării în timp ce bunurile libere sunt folosite

pentru consum;

b) bunurile economice pot fi dobândite doar prin cumparare spre deosebire de cele

libere la care accesul este gratuit şi nelimitat;

c) bunurile economice satisfac nevoi primare, fundamentale, pe când cele libere

satisfac nevoi superioare elevate;

d) bunurile economice sunt insuficiente în raport cu nevoile;

e) bunurile economice sunt rezultatul activităţii economice.

f) îmbraca forma monetara de masurare.

2. Care din bunurile urmatoare se includ în categoria mărfurilor?

a) toate bunurile apte să satisfaca o anumită nevoie a omului;

b) toate bunurile economice;

c) bunurile libere;

d) orice bun economic apt să satisfaca o trebuinta umana şi care face obiectul

schimbului prin vânzare-cumparare;

e) forta de munca a omului;

f) moneda şi hartiile de valoare;

g) mărfurile corporale de consum curent şi îndelungat.

3. Care din aprecierile de mai jos privind utilitatea sunt corecte;

a) desemneaza capacitatea reala sau presupusa a unui bun de a satisface o necesitate;

b) exprima satisfactia pe care o creeaza consumatorului folosirea unui bun;

c) desemneaza munca ce a fost cheltuita pentru obtinerea bunului respectiv;

d) scoate în evidenta proprietatile intrinseci (corporale) ale bunului economic;

e) nici una din afirmatiile de mai sus nu este corecta.

4. Care din afirmatiile de mai jos sunt proprii utilitatii economice a unui bun?

68

a) utilitatea economică cuprinde (exprima) atât proprietatile corporale ale bunului,

cât şi raportarea lor la o trebuinta a neposesorului (neproducătorului) marfii;

b) este data de munca ce a fost cheltuita pentru obtinerea bunului respectiv;

c) utilitate economică au toate bunurile indiferent daca le-a produs sau nu

consumatorul;

d) numai bunurile libere au utilitate economică;

e) utilitate economică au bunurile de care cineva are nevoie, pe care nu le detine şi

pe care trebuie să le cumpere.

5. In gandirea economică clasica utilitatea:

a) provine exclusiv din existenta materiala a marfii;

b) provine din proprietatile corporale, intrinseci ale acestuia, cu ajutorul carora se

satisface o trebuinta a nonposesorului marfii;

c) provine din munca cheltuita pentru producerea marfii respective;

d) provine din aprecierea subiectiva pe care consumatorul o acorda bunului respectiv;

e) nici una din afirmatiile de mai sus nu este corecta.

6. In gandirea economică neoclasica (marginalista) utilitatea economică:

a) rezulta din reactia psihologica, subiectiva a indivizilor în raport cu bunurile;

b) presupune stabilirea unei relatii între caracteristicile bunului şi cel putin o nevoie a

consumatorului;

c) este diferita pentru fiecare unitate de bunuri identice ale unei multimi omogene;

d) este data de cantitatea în care este oferit bunul respectiv;

e) este data de pretul la care poate fi cumparat bunul respectiv.

7. Calitatea unui bun economic exprima:

a) munca încorporata în bunul respectiv;

b) aprecierea subiectiva pe care un consumator o acorda unui anumit bun;

c) masura sau gradul în care produsul, sau mai precis, utilitatea lui satisface o trebuinta

socială;

d) utilitatea unui bun economic;

e) doar activitatea depusa în procesul circulatiei şi consumului;

8. Punctul de saturatie se realizeaza:

a) la cel mai înalt consum dintr-un produs, dupa care utilitatea marginala devine nula;

b) când utilitatea marginala devine nula;

c) când utilitatea marginala devine negativa;

d) când utilitatea marginala este mai mare decât zero;

69

e) nici una din afirmatiile de mai sus nu este corecta.

SECTIUNEA A II-A

CADRUL MICROECONOMIC AL ORGANIZARII AFACERILOR ŞI

UTILIZARII FACTORILOR DE PRODUCtIE

CAPITOLUL IV ORGANIZAREA AFACERILOR

Economia unei tari implica un numar foarte mare de subiecti ai activitatilor economice,

denumiti agenti economici, care efectueaza operatii complexe de natura diferita pentru a

produce, a finanta, a asigura, a redistribui şi a consuma bunuri şi servicii.

4.1. Agentii economici, fluxurile ecoomice şi circuitul economic

4.1.1. Agentii economici

Agentii economici sunt entitati sociale, cu o existenta recunoscuta, eventual

oficializata, prin care anumiti subiecti (indivizi sau grupuri) concep şi promoveaza actiuni

ce decurg din interesele lor. Din procesul de exercitare a functiilor lor specifice de către

agentii economici, într-un context spatio-temporal dat, rezulta activitatea economică sau

economia unei tari.

Generic, prin agent economic se întelege o persoana sau un grup de persoane

fizice şi/sau juridice îndeplinind functii şi roluri bine determinate în viaţa economică şi

avand comportamente economice similare.

Clasificarea agentilor economici cât şi delimitarea lor se poate face din mai multe

puncte de vedere, însa cel mai utilizat criteriu este criteriul institutional, care prezinta

importanta pentru evidentierea fluxurilor reale şi monetare.

Acest criteriu determina o tipologie a agentilor economici care cunoaste cea mai larga

utilizare pe plan mondial şi care sta la baza sistemului de evidenta statistica a conturilor

naţionale. In cadrul acestei tipologii se disting:

1.firmele ca agenti producători de bunuri şi servicii;

2. menajele (sau gospodariile) ca agenti consumatori;

70

3. institutiile financiare şi de credit ca agenti financiari;

4. administratiile publice şi private;

5. strainatatea (sau "restul lumii"), reprezentand agentii apartinând altor economii

naţionale.

Agentii producători împreuna cu agentii consumatori constituie categoria

agentilor non-financiari. Ei se identifica ca purtători ai cererii şi ai ofertei în tranzactiile

pe care le efectueaza.

Complementara categoriei agentilor non-financiari o constituie categoria

agentilor financiari, a caror existenta reflecta separarea şi autonomizarea relativa a

proceseor din sfera financiar-monetara fata de cele din economia reala. Bancile,

institutiile financiare şi de credit desfasoara o activitate strict specializata, functiile lor

fiind, în economia contemporana, de extrema importanta în formarea şi utilizarea

resurselor monetare, valutare şi financiare.

In afara de primele trei categorii de agenti economici prezentate, care functioneaza

pe baze strict comerciale, în economiile contemporane se manifesta necesitatea existentei

unui agent de sine-statator, respectiv administratiile care se ocupa cu furnizarea unor

bunuri şi servicii de utilitate publica: invatamant, sanatate, aparare, etc, prin colectare şi

redistribuire de resurse de la celelalte categorii de agenti şi alocarea lor conform

interesului public.

"Restul lumii" sau strainatatea reprezinta corespondentul extern al agentilor

economici nationali cu care acestia din urma intra în relatii economice.

Agentii economici pot fi abordati ca agenti elementari şi respectiv ca agenti

agregati.

Categoria agentilor economici elementari formeaza obiectul de studiu al

microeconomiei. Economiile contemporane se caracterizeaza prin cresterea numarului şi

diversificarii tipologice a agentilor elementari, precum şi prin multiplicarea interactiunilor

dintre acestia.

Orice agent economic elementar este caracterizat de o serie de trasaturi

distinctive: este un subiect distinct al vietii economice, fie în calitate de persoana sau

grup de persoane fizice, fie în calitate de persoana juridica; este purtătorul unor interese

proprii, ireductibile care devin scopurile actiunilor sale; are un comportament specific,

reprezentat de decizii şi actiuni elaborate şi îndeplinite autonom de către agentul

respectiv; dispune de resurse şi capacitati proprii care îi permit să -şi promoveze

comportamentul adoptat; are capacitatea de a stabili relatii cu alti agenti economici

71

elementari, de a-şi exercita influenta asupra mediului sau ambiant şi de a recepta la

randul sau influentele acestuia.

In actiunile pe care le întreprind şi în deciziile pe care le adopta, agentii

economici elementari se supun principiului rationalitatii. Acest principiu se refera la

faptul ca orice agent economic îşi desfasoara actiunile pentru promovarea scopurilor sale

într-un cadru de restrictii (în primul rand, limitarea resurselor disponibile). Rationalitatea

consta tocmai în capacitatea agentului ca să -şi realizeze scopurile urmarite în conditiile

încadrarii în restrictiile date.

Agentii economici agregati reprezinta clase de agenti economici elementari care

îndeplinesc functii similare. De subliniat este faptul ca agentii agregati, care formeaza

obiectul de studiu al macroeconomiei, au o existenta pur virtuala. Agregarea agentilor

elementari se refera strict la o abordare tipologica bazata pe similitudinea

comportamentelor agentilor elementari, fara a echivala cu o pierdere a identitatii sau cu

limitarea autonomiei acestora. In cadrul acestora distingem firmele, menajele, institutiile

financiare, administratiile publice, administratiile private, strainatatea sau ″ restul

lumii″ .

Agentul agregat firme grupeaza toate unitatile institutionale a caror functie

principala consta în producerea de bunuri şi servicii (non-financiare) destinate pietei.

Scopul activităţii acestor unitati îl constituie obtinerea de profit. Ele formeaza sectorul

afacerilor (business) care exista în cadrul fiecarei economii naţionale. Firmele sunt de

tipul societatilor de capitaluri, cooperativelor şi asociatiilor cu personalitate juridica,

întreprinderilor publice sau individuale. Aceste firme îşi obtin veniturile din realizarea pe

piata a bunurilor şi serviciilor pe care le produc şi le presteaza.

In cadrul acestui sector al business-ului firmele se pot grupa dupa mai multe

criterii: forma de proprietate, forma juridica de organizare, criteriul de ramura,

dimensiunea întreprinderii, etc.

Gruparea agentilor economici dupa criteriul de ramura (respectiv pe tipuri de

activitati) prezinta o deosebita importanta pentru caracterizarea fluxurilor care intervin în

procesele de productie şi de utilizare a factorilor de productie. Ansamblul activitatilor

agentilor economici în cadrul unei ramura se bazeaza pe realizarea unei productii

omogene.

Clasificarea firmelor în functie de dimensiune are la baza utilizarea a trei criterii:

numarul angajatilor unei firme, valoarea cifrei de afacri realizate, marimea capitalului.

72

Dupa dimensiune firmele din sectorul productiv se clasifica în întreprinderi: mari,

mijlocii şi mici.

Incadrarea firmelor conform celor trei criterii într-unul dintre cele trei sectoare

difera în functie de perioada istorica şi nivelul de dezvoltare al fiecarei tari. De exemplu,

la noi în tara actualmente o întreprindere este clasificata ca mica daca are sub 250 de

angajati. In acelaşi timp, în SUA o firma cu 250 de angajati este deja o întreprindere

mare.

Intreprinderile mici şi mijlocii constituie sectorul cel mai dinamic al oricarei

economii naţionale. Ele dispun de adaptabilitate, care este o trasatura a inteligentei, ceea

ce le face să detina o pondere importanta în cadrul economiilor naţionale. Intreprinderile

mici şi mijlocii comporta o serie de avantaje şi dezavantaje în comparatie cu marile

companii.

Agentul agregat menaje (gospodarii) reprezinta agentul economic care exprima

calitatea de consumator de bunuri personale (satisfactori). Acest agent înglobeaza toate

entitatile care obtin venituri pe care le utilizeaza pentru a achizitiona şi consuma bunurile

de care au nevoie, pentru a economisi etc. şi anume: familii, celibatari, diferite comunitati

consumatoare precum şi întreprinderile individuale care nu se delimiteaza de gospodariile

din cadrul carora s-au constituit. Veniturile menajelor provin din remunerarea salariatilor,

din titluri de proprietate precum şi din transferurile efectuate de celelalte sectoare.

Pentru clasificarea menajelor cel mai adesea se utilizeaza criteriul ocupatiei capului de

familie care pot fi: salariati, liber profesionisti, fermieri, mici întreprinzatori, proprietari

de valori mobiliare şi imobiliare, pensionari etc.

Agentul agregat institutii financiare, de credit şi societati de asigurari reuneste

unitatile institutionale (private, publice, mixte) a caror functie principala este aceea de

intermediar financiar între ceilalti agenti economici.

Institutiile financiare şi de credit colecteaza, transforma şi redistribuie

disponibilitatile financiare, iar societatile de asigurari transforma riscurile individuale în

riscuri colective. Din aceasta categorie de agenti economici fac parte toate bancile,

inclusiv banca centrala sau de emisiune, societatile de asigurari, fondurile mutuale, etc.

Resursele acestor agenti economici se constituie din fondurile provenite din

angajamente contractate (depuneri la vedere şi la termen, bonuri de casa, obligatiuni etc.),

dobanzi primite, prime de asigurare etc.

Agentul agregat adminsitratii publice reprezinta acel agent economic care, în

principal, exercita functia de redistribuire a venitului şi avutiei prin intermediul serviciilor

73

non-marfare prestate, în cazul în care firmele (adica sectorul business) nu ofera pe piata

astfel de servicii sau le ofera în cantitati insuficiente în comparatie cu cererea manifestata.

Aceasta categorie de agenti economici grupeaza administratiile centrale şi locale de stat şi

toate celelalte institutii publice care presteaza servicii non-marfare pentru colectivitate

cum sunt cele din cadrul invatamantului public, sanatatii, justitiei, politiei, apararii,

infrastructurii rutiere, portuare etc. Veniturile principale pe care le realizeaza acest sector

se constituie din varsamintele obligatorii pe care le efectueaza celelalte categorii ale

agentilor economici.

Adminsitratiile private ca agent agregat grupeaza organismele private cu scop

nelucrativ (organizatii, asociatii, fundatii etc.). Functia principala a acestui tip de agenti

economici este prestarea de servicii ″ non-marfare″ pentru anumite categorii de

persoane sau colectivitati. Veniturile lor se constituie în principal din contributii

voluntare, cotizatii, venituri pe proprietati etc.

Strainatatea sau "restul lumii" ca agent agregat desemneaza generic celelalte

economii naţionale şi unitatile lor autonome (nerezidente) cu care agentii economici

nationali intra în tranzactii economice. Deci, strainatatea reprezinta un agent economic

specific, fiind unicul agent economic care nu îndeplineste o functie anume. El grupeaza

unitatile nerezidente în masura în care ele intra în relatii economice cu unitatile rezidente.

Tot în aceasta categorie se includ şi reprezentantele unor organizatii straine sau

internaţionale aflate pe teritoriul tarii de resedinta.

Evidentierea operatiilor efectuate de strainatate cu unitatile (agentii) rezidenti

presupune detalierea lor pe feluri distincte: operatii de export şi de import, operatii

referitoare la creante asupra strainatatii, angajamente ale tarii respective etc. Toate acestea

ofera o imagine de ansamblu asupra tuturor tranzactiilor economice ce se dezvolta între

economia nationala şi strainatate.

4.1.2. Fluxurile economice şi circuitul economic

In vederea satisfacerii necesitatilor de bunuri şi servicii, în cadrul unei economii

naţionale, cât şi în relatiile pe care aceasta le stabileste cu strainatatea, se deruleaza un

sistem complex, integrat de activitati, operatii şi tranzactii care formeaza circuitul

economic.

Circuitul economic presupune patru elemente care îl definesc: 1. activitatile economice

prin care se urmareste satisfacerea directa sau indirecta a trebuintelor de bunuri şi servicii;

74

2. subiectii economici care sunt agentii economici; 3. tranzactiile economice care pot fi

diferentiate în functie de activitatile şi operatiile la care se refera, de obiectul acestora, de

modalitatile de realizare; 4. obiectul tranzactiilor economice reprezentat de bunurile

produse (corporale şi necorporale, serviciile factorilor de productie), moneda.

Activitatile economice reprezinta premisa tranzactiilor şi se refera la totalitatea

operatiilor care au ca scop satisfacerea nevoilor de bunuri economice. Aceste operatii

economice se grupeaza dupa natura lor în trei categorii principale: operatiile privind

bunurile şi serviciile care descriu originea şi utilizarea acestora în economie: (productia,

schimbul, consumul etc.); operatiile de repartitie care descriu toate operatiile de

distribuire şi de formare a veniturilor legate de procesul de productie (plata salariilor,

impozite, subventii, etc.) şi a celor de proprietate (dobanzi, rente, dividende etc.);

operatiile financiare (miscarea creantelor, datoriilor şi banilor, referindu-se la

modificarea volumului şi structurii activelor şi/sau pasivelor agentilor economici). Orice

tranzactie se afla în legatura cu cel putin una dintre aceste trei categorii de operatii

descrise.

Intr-o economie de piata majoritatea tranzactiilor se realizeaza prin intermediul

pietei, fiind tranzactii de piata. Dar, unele activitati nu dau nastere la tranzactii de piata şi

anume: bunurile produse şi nevandute de firme în perioada respectiva, serviciile gratuite

prestate de sectorul public, bunurile produse şi consumate în gospodarii etc.

Tranzactiile pe piata sunt tranzactii bilaterale în care oricarui transfer al unui bun

îi corespund o contrapartida, concretizata într-un alt bun, serviciu sau echivalentul în

moneda. Intr-o economie însa au loc şi tranzactii care nu generează o contraprestatie.

Aceste tranzactii pot fi de doua feluri: transferuri curente, care sunt efectuate sistematic

(plati de impozite, subventii, contributii pentru asigurari sociale etc.); transferuri de

patrimoniu, care intervin mai rar şi care determina, la unul dintre agentii economici

implicati, o modificare de patrimoniu. (suplimentarea investitiilor firmelor de către

administratiile publice, mosteniri, donatii, etc.)

Fiecare tranzactie bilaterala este reprezentata prin doua fluxuri de sens contrar:

fluxurile reale (de bunuri şi servicii ale factorilor de productie) şi fluxurile monetare (de

venituri şi cheltuieli).

Pentru a întelege cum aceste fluxuri se articuleaza într-un circuit economic, este

necesara studierea locului fiecarui tip de agent economic (prezentat anterior) în circuitul

economic şi a fluxurilor pe care acesti agenti economici le generează.

75

Activitatea firmelor presupune cumparari de factori de productie (intrarile) şi

vânzari de bunuri şi servicii (ieşirile). Intrarile şi ieşirile pe care le antreneaza firmele în

activitatea lor generează doua categorii de fluxuri. De la menaje spre firme circula

elementele necesare producţiei de bunuri şi servicii (munca, capitalul, natura, abilitatea

întreprinzatorului etc.) Pentru firme, aceste intrari antreneaza cheltuieli determinate de

plata serviciilor pe care le presteaza factorii de productie cumparati. De asemenea în

cheltuielile firmelor se cuprind şi impozitele şi taxele platite de acestea la bugetul statului.

De la firme spre menaje şi administratiile publice circula bunurile şi serviciile care sunt

destinate să satisfaca trebuintele acestora. Pentru firme aceste ieşiri antreneaza venituri

care sunt expresia monetara a preţurilor pentru bunurile şi serviciile cumparate de menaje

şi guvern (administratiile publice) la care se mai adauga şi subventiile de exploatare care

vin de la guvern sub forma transferurilor.

In raport de finalizarea scopului propus - maximizarea profitului - firmele îşi

autoregleaza intrarile şi activitatea conform principiului conexiunii inverse. Conexiunea

inversa exprima actiunea output-urilor (ieşirilor) asupra inputurilor (intrarilor).

In calitatea lor de subiect ecoomic, menajele furnizeaza elementele de baza pentru

activitatea firmelor, dar şi pentru guvern. Pentru ele, acest flux antreneaza obtinerea de

venituri care pentru firme devin cheltuieli. Totodata, menajele sunt principalul

cumparator de produse oferite de firme efectuând pentru acestea cheltuieli, care, pentru

firme, constituie venituri. In acelaşi timp, menajele primesc de la guvern transferuri sub

forma de pensii, ajutoare de somaj şi platesc guvernului impozite pe venituri, pe

patrimoniu etc.

Deci, menajele joaca un dublu rol în cadrul circuitului economic: sunt furnizorul

de baza al tuturor factorilor de productie pentru desfasurarea activităţii economice şi,

totodata, grupul majoritar de cumparatori din cadrul unei economii.

Guvernul (administratiile publice) produce bunuri publice colective, care sunt

puse la dispozitia celorlalti agenti economici fara o contraprestatie şi îndeplinesc functia

de redistribuire a venitului national cu ajutorul serviciilor prestate. Nefiind însotite de o

contraprestatie, pentru a fi realizate, statul are nevoie de resurse care se constituie mai

ales din impozite, contributii sociale etc. Pentru a putea pune la dispozitia societăţii

bunurile publice necesare, guvernul cumpara de la menaje şi firme factori de productie şi

bunuri economice, ceea ce antreneaza cheltuieli. Acestea mai sunt determinate şi de o

serie de transferuri pe care guvernul le face către firme şi menaje. Pentru a se realiza

76

aceste fluxuri de cheltuieli, guvernul antreneaza un flux de venituri sub forma de impozite

directe şi indirecte de la firme şi impozite personale de la menaje.

In calitate de subiect economic, strainatatea generează fluxuri de factori de

productie, de bunuri şi servicii pentru activitatea interna a fiecarei economii naţionale în

virtutea interdependentelor tot mai accentuate manifestate în economia mondială.

Un asemenea flux presupune un flux de venituri şi cheltuieli, ca şi fluxuri

financiare internaţionale. Toate aceste fluxuri sunt generate de activitatea pe care o

desfasoara agentii nationali în strainatate şi agentii straini pe teritoriul tarii, de

operaţiunile de exporturi şi de import, de acordarea şi/sau primirea de împrumuturi, etc.

Institutiile financiare şi de asigurari, ca actor economic, generează fluxuri aparte

dar care se constituie şi ele ca fluxuri de intrari şi de ieşiri. Fluxurile de intrari sunt

reprezentate de factorii de productie achizitionati de la menaje şi bunurile şi serviciile

cumparate de la firmele non-financiare precum şi de venituri din "vânzarea" serviciilor pe

care acest gen de agenti economici le presteaza pentru menaje şi alti agenti economici

(dobanzi la împumuturile acordate de aceste institutii, comisioane încasate, prime de

asigurare încasate etc.) şi venituri de la guvern sub forma investitiilor. Fluxurile de ieşiri

se constituie pe de o parte din serviciile pe care acest tip de institutii le realizeaza pentru

ceilalti agenti economici contracost şi din cheltuielile pe care institutiile financiare şi de

credit şi societatile de asigurari le efectueaza pentru serviciile factorilor de productie către

menaje şi pentru produsele furnizate de firme precum şi din cheltuielile privind

impozitele şi taxele platite la bugetul statului.

In concluzie, în cadrul sistemului economic, pe baza interdependentelor ce se

creeaza între agentii economici, totalitatea fluxurilor economice formeaza circuitul

economic.

4.2. Tipuri de organizare a afacerilor unei firme

Firma reprezinta o entitate care angajeaza factori de productie (resurse) şi

produce bunuri şi servicii pentru a le vinde consumatorilor, altor firme sau institutiilor

guvernamentale. In lume exista sute de milioane de firme. In România, în 2003 erau

înmatriculate în registrele camerelor de comert şi industrie din toate judetele tarii 688.236

firme.

Piata ghideaza şi coordoneaza impersonal activitatea firmelor individuale, de

exemplu să renunte la productia unui bun care nu se vinde şi să înceapa productia altuia.

77

Economistul Adam Smith observa ca pe piata firmele sunt conduse de o mana invizibila

spre un scop care nu a facut parte din intentiile lor. In contrast cu mana invizibila a pietei

este mana vizibila, a managerului de firma, care, de asemenea, îi coordoneaza

activitatea. Atât mana invizibila a pietei, cât şi mana vizibila a managerului ghideaza şi

coordoneaza actiunile individuale. Cu alte cuvinte, exista coordonare de piata şi

manageriala.

Obiectivul firmelor, dupa opinia celor mai multi economisti, este să obţină un

profit cât mai mare. Alti economisti considera, însa, ca firmele au alte obiective

principale, cum ar fi dezvoltarea firmei, cresterea numarului de angajati, trecând pe plan

secundar maximizarea profitului. Realitatea este ca dezvoltarea activităţii şi cresterea

numarului de angajati depinde de nivelul profitului, astfel ca acesta continua să ramana

obiectivul fundamental al firmei.

Firmele difera între ele din foarte multe puncte de vedere: ce produc, câti angajati

au, ce venit au, cu ce costuri realizeaza produsele, unde sunt amplasate (localizate), ce

relatii au cu guvernul, câte impozite platesc şi din multe alte zeci şi sute de puncte de

vedere. Alte patru diferente între firme sunt, însa, majore: a) statutul juridic al firmei; b)

modul de integrare a firmelor; c) organizare interna şi d) modul de luare a deciziilor.

a) Din punct de vedere al statutului juridic (legal) de organizare, firmele pot fi

categorisite în: firme patronale (familiale), firme parteneriale (asociatii) şi corporatii

(societati comerciale).

Firma patronala (familiala) este detinuta de un individ care îşi investeste

capitalul, ia toate deciziile, încaseaza întregul profit şi este legal responsabil pentru toate

datoriile firmei.

Fiind unic responsabil pentru toate obligatiile fata de terti, firma patronala are

"raspundere nelimitata". Pentru a-şi achita datoriile, firma îşi pune în joc proprietatea

personala (casa, automobil, pamânt etc.) Aceasta forma de organizare a afacerilor este cea

mai raspandita ca numar de firme în toate tarile lumii (circa 70% din totalul firmelor), mai

putin în tara noastra, unde sunt cunoscute sub denumirea de societati familiale (circa 10%

din totalul firmelor înregistrate).

Parteneriatul (asocierea) este o forma de realizare a afacerii care este detinuta de

doi sau mai multi coproprietari, denumiti parteneri, care împart între ei profitul, fiecare

din parteneri fiind legal responsabil pentru toate obligatiile şi datoriile firmei. Partenerii

78

pun împreuna capitalul necesar, iau decizii împreuna, împart profitul între ei şi raspund

împreuna fata de datoriile asocierii.

Parteneriatul (asocierea) poate fi privit ca un patronat cu mai mult decât un

proprietar. Partenerii pot contribui în mod neproportional la constituirea capitalului de

înfiintare a firmei, pot cadea de acord să aiba responsabilitati diferite în luarea deciziilor

şi pot conveni cote diferite de participare la împartirea profitului.

Asocierile sunt, de asemenea larg raspandite în viaţa economică a lumi (circa 10%

din totalul firmelor), dar nu sunt atât de numeroase ca patronatele (unici detinatori de

capital). In România, parteneriatele, cunoscute ca societati în nume colectiv (şi cele în

comandita simpla) reprezinta aproximativ 5% din totalul firmelor înregistrate.

O forma hibrida de organizare a parteneriatului este societatea în comandita

simpla (parteneriat limitat). In cadrul acestei forme, asociatii sunt diferentiati în ceea ce

priveste drepturile, obligatiile şi responsabilitatea lor, în functie de cota de capital investit.

In timp ce participantii majoritari au raspunderea nelimitata, partenerii minoritari o au

limitata, nu participa la managementul firmei şi nu intra în raporturi contractuale cu tertii

în numele firmei. Asemenea parteneriate în tarile lumii sunt destul de raspandite, în tara

noastra se numesc societati în comandita simpla. Ele reprezinta aproximativ 2% din

firmele înregistrate în România.

Corporatia (societatea comerciala pe actiuni) este o entitate care poate să faca în

numele ei afaceri ca şi o firma cu un singur patron sau ca un parteneriat. Capitalul

corporatiei este detinut de mai multe persoane, care au fata de creditori raspundere

limitata la suma investita. Actionarii participa la luarea deciziilor şi împartirea profitului

în firma în functie de cota de participare la capitalul social, respectiv de numarul de

actiuni detinute.

Corporatiile reprezinta ca numar circa 20% din totalul firmelor existene în lume,

dar au o putere economică determinanta. In România, societatile pe actiuni (SĂ ),

împreuna cu societatile cu raspundere limitata (SRL) şi societatile în comandita pe actiuni

(SCA) reprezinta peste 80% din totalul firmelor, din care peste 30% sunt societati pe

actiuni (cu peste 5 actionari), cele mai multe cu capital majoritar de stat şi cu multi

actionari, iar aproape 50% sunt societati cu raspundere limitata, unele dintre acestea

avand un singur "asociat".

Societatile cu raspundere limitata (SRL), foarte raspandite în România şi în alte

tari europene, precum şi cele în comandit pe actiuni sunt forme specifice ale

parteneriatului. Deosebirea esentiala între un SRL şi o societate pe actiuni este aceea ca

79

ultima poate fi înfiintata cu un numar de actionari minim precizat de reglementarile

naţionale (în România 5).

O particularitate a economiei românesti este existenta, înca, a unui mare numar -

aproape 1200 - de regii autonome (existente în numar restrâns şi în alte state), care au, de

regula, pozitie de monopol, sunt proprietate de stat şi nu pot fi privatizate. Autoritatile au

în vedere reducerea la strictul necesar a numarului acestor regii, prin transformarea

acestora în companii naţionale şi societati comerciale privatizabile.

In multe cazuri, firmele se unesc, prin fuziune sau prin absorbtie (preluare).

Fuziunea societatilor este procedeul de concentrare prin care doua sau mai multe

societati, de regula de importanta echivalenta, dispar din punct de vedere juridic pentru a

se uni într-o singura şi noua întreprindere. Absorbtia are loc în momentul în care o

singura întreprindere de mai mari dimensiuni încorporeaza o alta mai mica. Fuziunea

internationala a societatilor comerciale este modul de concentrare a societatilor

comerciale din tari diferite de natura să dea nastere la conflicte de legi foarte complexe.

b) Structurile organizationale şi dimensionale sunt determinate de modalitatile

integrarii diferitelor firme. Dintre formele mai importante de integrare fac parte:

integrarea pe orizontala, care consta în asocierea unor firme în aceleaşi domenii de

activitate, în stadii de productie sau de comercializare identice ori similare, în scopul

limitarii concurentei, reducerii costurilor medii, cresterii eficientei economice, rezultatul

fiind de regula, aparitia unui cartel; integrarea pe verticala consta în combinarea ori

fuzionarea unor firme care opereaza în diferite stadii ale producţiei, fie în calitate de

ofertant, fie ea cea de client, inclusiv prin cumpararea actiunilor unor firme, rezultatul în

acest caz fiind un holding.

Holdingul reprezinta o companie care detine cea mai mare parte (sau totalitatea)

actiunilor a doua sau mai multe companii subsidiare (filiale), ceea ce îi confera

posibilitatea de a controla activitatea acestora, fiecare filiala îşi pastreaza identitatea şi

forma de organizare precum şi pietele de aprovizionare şi desfacere, legăturile dintre

compania principala şi cele subsidiare derulându-se numai în domeniul financiar şi

investitional. Prin dreptul de control poate influenta în conformitate cu interesele sale

speciale, strategia şi tactica celorlalte societati. Constituirea unei societati de tip holding îi

da posibilitatea acesteia să controleze mai multe societati cu capital total mult mai mare

decât cel propriu. Prin intermediul constituirii de societati holding este facilitata în final

achizitionarea de firme mici şi mijlocii controlate. Pentru limitarea abuzurilor, în unele

tari au fost adoptate reglementari speciale (antitrust).

80

Din punct de vedere al asumarii responsabilitatilor întâlnim holding industrial şi

holding financiar. Holdingul industrial raspunde nevoilor marilor grupuri industriale de a

încredinta unui stat major redus ca dimensiuni conducerea filialelor lor de exploatare (ex.

Peugeot S.A., Michelin etc.). Holdingul financiar (se mai numeste şi grup financiar)

grupeaza, în general, un mare numar de firme din sectoare învecinate sau diferite, al caror

punct comun principal îl constituie apartenenta la aceeaşi directie financiara.

Societatile transnaţionale se constituie din unirea a doua sau mai multe societati

pe actiuni, cu sediile în tari diferite şi de nationalitati diferite. Ele sunt entitati economice

formate din unitati legate între ele prin relatii de proprietate sau de alta natura, care

opereaza în doua sau mai multe tari, dupa un sistem coerent de luare a deciziilor (într-

unul sau mai multe centre), permitând elaborarea unor politici şi a unor strategii comune,

în cadrul carora una sau mai multe din respectivele unitati exercita o influenta importanta

asupra activităţii celorlalte, în special, pe linia utilizarii resurselor, asumarii

responsabilitatilor, folosirii informatiilor.

Prin natura organizarii lor, prin investitii directe sau de portofoliu, prin zonele de

comert liber, care sunt, totodata, zone investitionale, societatile transnaţionale îşi

desfasoara activitatea pe mari spatii, intensificând procesul de internationalizare a

capitalurilor.

Actionand în cele mai diverse domenii, societatile transnaţionale îşi concentreaza

în ultimul timp tot mai mult atentia asupra sferei financiar-valutare (îndeosebi în

domeniul creditelor private, mai ales al acelora cu dobanzi variabile), asupra programelor

spatiale, a cercetarii ştiinţifice şi tehnice, în general, asupra sectoarelor de vârf. O

consecinta directa a acestei orientari o constituie intensificarea fluxurilor economice

internaţionale în interiorul societatilor transnaţionale.

c) Din punctul de vedere al organizarii interne a firmelor, toate afacerile au

componente structurale şi operationale, fiecare avand un rost specific. Modul în care

toate componentele arata şi sunt asamblate difera de la o firma la alta.

Structura organizatorica a unei firme reprezinta specificarea activitatilor care

trebuie realizate şi modul în care aceste activitati se coreleaza între ele.

Fiecare firma îşi elaboreaza structura ei organizatorica în functie de situaţia ei

particulara. O structura functionala pentru Texas Instruments din SUA nu ar pute afi

valabila pentru Romcim din România. Diferentele rezulta din obiectul de activitate,

dimensiunea, tehnologia, strategia, climatul de afaceri şi multe alte elemente proprii

fiecarei firme.

81

Indiferent de domeniu, marime etc., procesul de elaborare a organizarii firmei

începe (pasul unu) cu determinarea "cine-ce face" şi cum persoanele avand anumite

însarcinari pot fi grupate împreuna. Specializarea pe functii şi sectorizarea reprezinta

fundamentul de baza al constructiei oricarei afaceri. Specializarea pe o anumită sarcina

de munca are o serie de avantaje: munca individuala poate fi realizata mai eficient; este

mai usor de pregatit personal pe o descompunere foarte detaliata a muncii; este mai usor

de înlocuit personalul care paraseste firma. Pe de alta parte, daca descompunerea este

dusa la extrem oamenii se rutineaza, au o mai mica satisfactie din munca lor şi deseori nu

îşi mai dau seama cum se coreleaza munca lor cu alte segmente şi organizarea firmei în

ansamblu.

Dupa ce sarcinile au fost în mod corespunzator determinate urmeaza pasul doi în

organizare şi anume departamentarea sau sectorizarea. Aceasta se poate face pe criteriul

produs, proces de productie, clienti, zone geografice.

Multe firme stabilesc şi dezvolta structuri bazate pe departamentarea functionala,

grupând functiile sau activitatile. Tipic, astfel de firme au departamente pentru:

productie, marketing şi vânzari, financiar-contabilitate şi resurse umane. La randul lor,

astfel de departamente pot fi subdivizate.

Departamentarea faciliteaza coordonarea activitatilor şi controlul lor. Managerii

pot să vada mai simplu performantele diferitelor componente ale organizarii. De

exemplu, departamentarea permite firmei să trateze fiecare sector ca pe un centru de

profit, adica o unitate responsabila pentru cheltuielile ei proprii.

Multe firme utilizeaza criterii multiple de departamentare. Unele utilizeaza, de

exemplu, sectorizarea functionala, pe produs şi geografica.

d) Un al patrulea mod de organizare a afacerilor este structurarea ierarhiei de

luare a deciziilor. Aceasta înseamna: "Cine ce decide". Procesul de stabilire a acestei

structuri presupune întelegerea responsabilitatii şi autoritatii, delegare şi raportare,

centralizare şi descentralizare.

In toate firmele cu mai mult de o persoana, indivizii implicati trebuie să ajunga la

un acord referitor la responsbailitate şi autoritate. Responsabilitatea este obligatia de a

îndeplini sarcina stabilita. Autoritatea este puterea de a lua decizii necesare îndeplinirii

sarcinii. Achizitorul de grau pentru moara BD este responsabil cu cumpararea graului

care va fi utilizat la moara şi fabrica de pâine şi are autoritatea de a efectua cumpararea

graului. Daca responsabilitatea şi autoritatea nu sunt definite riguros pot să apara multe

probleme în firma.

82

Exceptând situaţia în care toate persoanele implicate într-o firma sunt parteneri

egali din punct de vedere al proprietatii, în cealalta situatie, de inegalitate, se pune

inevitabil problema delegarii de responsabilitate şi raportarii. Delegarea începe cu

desemnarea unui manager (director) sau a unui consiliu de administrare a firmei care,

la randul sau, are un presedinte ce poate fi şi director general. Delegarea continua

atunci când directorul stabileste o anumită sarcina pentru subordonat, care la randu-i, pe

lânga responsabilitatea de a o îndeplini are şi obligatia de a raporta executarea. Se

întelege ca, odata cu responsabilitatea, se delega şi autoritatea necesara. Neîndeplinirea

responsabilitatii dotata cu autoritate corespunzatoare reprezinta un motiv rezonabil pentru

eventuala penalizare.

Firmele sunt foarte diferite între ele din punct de vedere al delegarii

responsabilitatii şi autoritatii. Din acest punct de vedere exista structuri centralizate şi

descentralizate.

In cadrul organizarii centralizate a afacerilor, cea mai mare parte a autoritatii de

decizie este concentrata la nivelul managementului superior. Cele mai multe decizii

luate la nivel inferior trebuie să fie aprobate, înainte de a fi puse în aplicare, de

managementul superior. Pe masura ce firma devine mai mare, trebuie luate tot mai multe

decizii. Astfel, apare tendinta firmelor de a descentraliza luarea deciziilor pe masura ce

ele se dezvolta. Drept rezultat apare descentralizarea, respectiv delegarea

responsabilitatii spre nivelele inferioare de management. Se întelege ca delegarea

responsabilitatii este cuplata cu delegarea autoritatii şi obligatia de raportare.

O evolutie recenta în structurarea organizarii afacerilor o reprezinta

intraprenoriatul. Aceasta înseamna crearea şi mentinerea climatului inovativ şi

flexibilitatii specifice întreprinderilor mici şi mijlocii în cadrul unei structuri

organizatorice mari, birocratice. Cele mai multe inovatii provin de la indivizi din firme

mici şi mijlocii. Pe masura ce firma se dezvolta, inovatia şi creativitatea se pot pierde în

preocuparile pentru mai multe vânzări şi pentru un profit mai mare. Pentru a mentine

inovarea, unele companii adopta o structura organizatorica descentralizata, cu putine

nivele de luare a deciziilor, aloca un procent adecvat din buget pentru cheltuielile de

cercetare-dezvoltare, recomenseaza profesional şi financiar personalul care dezvolta

produse noi.

4.3. Intreprinzatorul - subiectul principal al economiei de piata

83

Economiile lumii sunt dominate de întreprinzatori individuali şi de întreprinderi

mici şi mijlocii, în cadrul carora spiritul întreprinzator este prezent. Dar şi în cadrul

firmelor mari acest spirit nu numai ca exista, dar este chiar încurajat şi stimulat.

Cuvântul întreprinzator provine din limba franceza "entreprendre", în româneste a

întreprinde.

Exista mai multe definitii date "întreprinzatorului". Economistul francez J.B.Say

spunea în jurul anilor 1800 ca : "întreprinzatorul misca resursele economice (teren,

capital, munca) din zonele cu randament scazut şi câstig mic spre zonele cu

productivitati şi câstiguri mai mari". Profesorii americani D.F. Kuratco şi R.M. Hodgetts

au definit întreprinzatorul ca fiind "cineva care se angajeaza să organizeze, să conduca

şi să -şi asume riscul unei afaceri".

In anii recenti, întreprinzatorii fac atât de multe lucruri încât aceste definitii

trebuie largite. Azi, un întreprinzator este un inovator care: recunoaste şi comensureaza o

oportunitate pe piata; transforma oportunitatea în idee fezabila şi vandabila; adauga

valoare prin timp, efort, bani şi pregatire; îşi asuma riscul de a implementa ideea în

conditii concurentiale pe piata; obtine o compensare pentru aceste eforturi.

Caracteristicile fundamentale ale întreprinzatorului sunt: initiativa personala;

abilitatea de a considera resursele, capacitatea manageriala, dorinta de autonomie şi

pregatirea de a-şi asuma riscul. Alte caracteristici includ: agresivitatea în afaceri, spirit

concurential, încredere, comportament incitat spre oportunitati şi obiective precise,

intuitivitate, realism, abilitatea de a învata din greseli şi de a stabili relatii de munca

umane.

Multi considera, în mod eronat, ca oricine se angajeaza într-o afacere noua şi mica

este un înreprinzator. Celebrul autor de management P.F. Drucker preciza ca nu orice

afacere noua este şi un act de întreprinzator. El subliniaza ca un adevarat

întreprinzator cauta întotdeauna schimbare, care este şi singurul lucru permanent în

lume, o priveste ca fiind sanatoasa, raspunde acesteia şi o exploateaza ca pe o

oportunitate.

Toate afacerile noi mici au ceva în comun. Dar pentru a fi caracterizate ca

"întreprinzatoare" o noua şi mica afacere trebuie să aiba caracteristicile speciale peste şi

deasupra noilor mici afaceri. Ele creeaza ceva nou, ceva diferit, ele schimba sau

transmuta valorile.

O afacere nu trebuie să fie neaparat noua şi mica pentru a reprezenta un act de

întreprinzator. Actele de întreprinzator sunt realizate în buna parte şi adeseori de firme

84

mari, stabilite de multi ani. GE, de exemplu, una din cele mai mari companii din lume, cu

o vârsta de peste 100 de ani, nu numai ca a avut permanente realizari de întreprinzator în

productie, ci s-a implicat în activitati financiare, utilizând documentele comerciale pentru

finantarea industriei, ceea ce a transformat în mare masura sistemul american urias de

finantare, care capata raspândire şi în alte tari.

Se considera ca actul de întreprinzator este foarte riscant. In domenii vizibile de

inovatie, cum sunt informatica şi biogenetica, sansele de esec sunt ridicate şi sansele de

câstig sau supravietuire sunt destul de mici. Intreprinzatorul, prin definitie, muta resursele

din zone mai putin profitabile în altele mai productive şi mai profitabile. Desigur, el îşi

asuma un risc, care s-ar putea să nu fie compensat prin câstigul asteptat. Dar chiar daca

câstigul este moderat, acesta poate fi mai mult decât suficient pentru a acoperi un risc.

Actul de întreprinzator este "riscant" şi întrucât putini dintre asa-zişii

întreprinzatori stiu exact ce face. Cei mai multi nu stapânesc tehnologia. Aceasta

presupune, pe lânga idei inovative, un profesionalism în afaceri, bazat pe ştiinţa

economică în general, pe ştiinţa afacerilor în special, pe ştiinţa marketingului şi a

managementului în particular.

Intreprinzatorul face o munca de pionierat, care implica cheltuieli suplimentare în

raport cu o afacere de rutina: cautarea schimbarii, ideea pentru a satisface cerinta

schimbarii, crearea şi dezvoltarea pietei, impunerea unui nou produs pe piata etc. Dar

facând acest efort suplimentar de timp şi bani el poate obtine un profit mai mare decât în

alte zone.

Atrase de acest profit, alte firme pot realiza acelaşi produs, dar fara să faca efortul

initial realizat de întreprinzator. Cineva ar trebui să compenseze pe întreprinzator pentru

acest efort. Cum nu este posibil un transfer de venit de la firmele obisnuite, este sarcina

guvernelor să sprijine pe adevaratul întreprinzator. In multe state, în special cele

industrial avansate, exista programe guvernamentale speciale pentru întreprinderile mici

şi mijlocii.

Dar cum s-a mentionat în subcapitolul organizarea afacerilor, o evolutie recenta

în lumea de afaceri o reprezinta intraprenoriatul. Economistul american G. Pinchott

scoate în evidenta faptul ca diferenta dintre "întreprinzator" şi "intraprenoriat" consta în

aceea ca în acest din urma caz actul de întreprinzator are loc în cadrul unei corporatii.

Dezvoltarea noului concept a fost determinata de aparitia unor concurenti din ce în

ce mai sofisticati, scaderea încrederii în metodele traditionale de management al

corporatiilor şi exodul celor mai dotati oameni pentru a deveni mici întreprinzatori.

85

Ca rezultat, companiile moderne sunt obligate să dezvolte spiritul întreprinzator

în interesul lor. O strategie consta în a investi substantial în spiritul întreprinzator, care

să permita aparitia de idei noi într-un climat inovativ. Acest concept este cuplat cu alte

strategii specifice de inovare şi cercetare, pentru a îmbina pe inovator cu creatorul de

afacere. In plus, este nevoie să fie creat un climat care să permita persoanelor

inovatoare să -şi realizeze potentialul lor. Acest climat presupune: obiective precise

agreate reciproc de angajati şi management; un sistem de "feed back" pentru ca

investitorii, creatorii sau intraprenorii să -şi vada acceptate şi recompensate realizarile;

accent pe responsabilitate individuala, încredere şi monitorizare în activitate; sistem de

recompensa dupa rezultate, care să atraga şi pe altii să riste şi să reuseasca.

4.4. Incertitudine şi risc în activitatea producătorului

Intreprinzatorul îşi desfasoara activitatea în cadrul mediului economic

concurential. Pentru a obtine un profit cât mai mare trebuie să se bazeze pe o teorie

economică solida care să -i orienteze gandirea şi eforturile materiale, financiare şi umane

în directia micsorarii incertitudinii şi riscului asumat în activitatea economică. Teoria

economică este cea care confera ştiinţelor economice puterea de anticipatie sau de

clarificare. Teoria economică este ştiinţa despre modul în care oamenii şi societatea

învata să aleaga acele resurse de productie rare pentru producerea diferitelor mărfuri şi

repartizarea lor în scopul consumarii.

Cu toate ca oamenii sunt diferiti, regula dominanta a activitatilor o constituie

actiuni din interes şi, de aceea, relatiile dintre oameni se manifesta în primul rand ca

relatii de interese. Actionand pe baza intereselor formulate, consecintele acestora depind

nu numai de hotarârea constienta, ci şi de incertitudine. Incertitudinea nu este altceva

decât lipsa informatiei şi deci cu cât un producator poseda mai multe informatii atunci

când decide şi alege, cu atât are posibilitatea să micsoreze incertitudinea.

Daca nu ar exista incertitudinea în activitatea agentilor economici atunci acestia ar

cunoaste tot ceea ce este important, pentru desfasurarea activitatilor economice, sansele

pentru obtinerea profitului ar fi în întregime cunoscute de către toti producătorii ar exista

incertitudinea ca veniturile vor fi mai mari decât cheltuielile, atunci oferta ar spori asa de

mult în raport cu cererea, încât s-ar echilibra veniturile cu cheltuielile şi, deci, profitul ar

fi egal cu zero. Insa, în realitate, din cauza incertitudinii, profiturile exista, deoarece

86

echilibrul între oferta şi cerere se realizeaza greoi, dar ca tendinta şi într-un interval de

timp îndelungat.

Deoarece într-o viaţa economică fara incertitudine nu ar exista nici profituri şi nici

pierderi, se poate considera profitul sau pierderea ca o consecinta a incertitudinii.

Producătorii care îşi desfasoara activitatea într-o economie libera îşi asuma

anumite riscuri prin deciziile pe care le adopta în situatii nesigure. Problema care se pune

în cadrul activitatilor economice nu consta în luarea unor decizii în situatii sigure, ci

gasirea modalitatilor care să asigure micsorarea incertitudinilor.8(1)

Una din metodele principale prin care producătorul are posibilitatea să micsoreze

gradul de incertitudine este învatarea. Se poate învata din experientele anterioare, cât şi

în cadrul proceselor curente de luare a deciziilor pe baza unor informatii care pot micsora

incertitudinea, procurarea de către întreprinzator a cât mai multe informatii despre

domeniul în care activeaza poate conduce la micsorarea incertitudinii, dar nu o poate

elimina în totalitate.

Deci, producătorii, încearca prin învatare şi procurarea informatiilor să micsoreze

incertitudinea mediului economic, producând modificarea în timp a ordonarii

preferintelor.

Incertitudinea în activitatea producătorului este generata, în principal, de urmatorii

factori:9(2)

1. starile naturii pentru un element nu pot fi cunoscute aprioric;

2. informatiile economice obţinute în urma unui proces de observare sunt

aproximative, fiind afectate de erori;

3. teoria economică ce sta la baza comportamentului agentului economic nu poate

fi completa;

4. previziunile producătorului afecteaza, într-o masura mai mare sau mai mica

comportamentul acestuia;

5. introducerea variabilei timp în cadrul modelelor economice generează în mod

inevitabil incertitudine;

6. comportamentul agentului economic este puternic influentata şi de aversiunea

acestuia fata de risc.

O problema importanta a activităţii producătorului într-o economie libera este

optimizarea corelatiei dintre incertitudine şi risc. In timp ce incertitudinea exprima lipsa

informatiei din domeniul respectiv, riscul are mai multe acceptiuni:

8(1) Constantin Popescu ]i colectiv.: Echilibrul înaintarii, Editura Eficient, Bucure]ti, 1998, p.169.9(2) Stelian Stancu, Tudorel Andrei, Microeconomie, Editura ALL, Bucure]ti, 1997, p.435.

87

a) sacrificiul unui avantaj imediat sau absenta unui consum imediat în schimbul

unor avvantaje viitoare;

b) pierderea unui avantaj cert şi imediat dintr-o investitie;

c) incertitudinea asupra valorii unui bun financiar ce se va înregistra la o data

viitoare.

Teoria neoclasica a riscului, fundamentata de A.Marshall şi dezbatuta de

A.C.Pigon se calauzeste dupa criteriile:

1. cuantumul profitului scontat;

2. marimea fluctuatiilor posibile ale profitului.

Aceasta înseamna ca daca un întreprinzator are doua variante posibile care pot să

-i aduca acelaşi profit scontat, el va alege acea varianta în care fluctuatia profitului scontat

este mai mica.

Totodata, în cadrul teoriei neoclasice a riscului întâlnim sinteza: "pentru un profit

scontat mai mare, întreprinzatorul este gata să accepte un risc mai mare". Aceasta

înseamna ca daca riscul creste, pretul asumarii acestui risc creste mai rapid, relatie

cunoscuta sub denumirea de lege a pretului crescând al riscului.

Intreprinzatorul care-şi asuma un risc trebuie să fie recompensat. In acest sens se

determina rata primei pentru risc, ca un raport între prima pentru risc şi marimea

profitului garantat. Rata primei pentru risc are rolul de a asigura producătorul împotriva

riscului.

Riscul este un concept de natura financiara ceea ce impune necesitatea

previzionarii marimii sale pentru asigurarea întreprinzatorului împotriva efectelor

negative ale concurentei pe piata.

Riscul care poate afecta activitatea producătorului poate fi: risc sistematic

(nediferentiat) şi risc specific (diferentiat). Riscul sistematic este detemrinat de influenta

pietei libere bursiere, iar cel specific este produsul influentei caracteristicilor fiecarei

actiuni întreprinse. In timp ce primul este un risc de piata, celalalt este un risc individual,

care este specific fiecarei actiuni, determinat de comportamentul economic al

întreprinzatorului.

Evolutia vietii economice demonstreaza ca incertitudinea şi riscul sunt prezente la

tot pasul, însotesc toate faptele economice ale întreprinzatorilor. Ştiinţa economiei nu are

rolul de a înlatura incertitudinea şi riscul, ci de a furniza informatii cât mai corecte şi

spontane, pe care agentii economici să le poata folosi pentru a învinge în luptă de

concurenta.

88

Aceasta impune dezvoltarea cercetarii ştiinţifice interdisciplinare: de economie,

matematica, sociologie şi psihologie economică, menita să ofere o viziune de ansamblu

asupra complexitatii fenomenelor şi proceselor economice şi să reliefeze tendintele

principale ale dezvoltarii.

INTREBARI

• Ce se întelege prin agent economic?

• Cum sunt clasificati agentii economici în raport de criteriul institutional?

• Care sunt elementele ce definesc şi alcatuiesc circuitul economic?

• Ce reprezinta firma şi care sunt obiectivele urmarite de aceasta?

• Ce reprezinta firma şi dupa ce criterii se realizeaza diferentierea firmelor?

• Care sunt caracteristicile fundamentale ale întreprinzatorului?

• Care sunt factorii ce generează incertitudini în activitatea producătorului?

TESTE GRILA

1. Agentul economic reprezinta:

a) un grup de persoane oarecare;

b) orice persoana;

c) o persoana fizica sau juridica îndeplinind functii şi roluri bine determinate în viaţa

economică;

d) un grup de persoane fizice şi/sau juridice îndeplinind functii şi roluri bine

determinate în viaţa economică şi avand comportamente economice similare;

e) nici una din definitiile de mai sus nu este valabila.

2. Avand în vedere criteriul institutional, agentii economici se clasifica în:

a) firmele, menajele şi institutiile financiare şi de credit;

b) firmele, administratiile publice, menajele, institutiile financiare şi restul lumii;

c) firmele, administratiile publice şi private, menajele, institutiile financiare şi de credit

şi restul lumii;

d) agentii producători, agentii consumatori şi agentii financiari;

e) firmele, gospodariile, institutiile financiare şi de credit, strainatatea, administratiile

publice şi private.

3. Care dintre urmatoarele elemente nu definesc circuitul economic:

a) organizatiile nonguvernamentale;

b) activitatile economice;

c) tranzactiile economice;

d) subiectii economici;

89

e) obiectul tranzactiilor economice.

4. Care dintre urmatoarele elemente se constituie în fluxuri de intrari pentru

institutiile financiare de credit şi de asigurari:

a) impozitele;

b) taxele;

c) prime de asigurare încasate;

d) constributii sociale;

e) comisioane încasate.

5. Care dinre urmatoarele elemente se constituie în fluxuri de ieşiri pentru guvern

(administratii publice)?

a) primele de asigurare încasate;

b) bunurile publice puse la dispozitia celorlalti subiecti economici, cheltuieli sub forma

transferurilor către firme şi menaje şi cheltuieli pentru cumpararea de factori de productie,

bunuri şi servicii de la firme şi menaje;

c) impozitele directe şi indirecte percepute;

d) vânzări de bunuri şi servicii;

e) nici una din variante nu este corecta.

6. Obiectivul fundamental al unei firme este:

a) dezvoltarea firmei;

b) cresterea numarului de angajati;

c) maximizarea profitului;

d) crearea de noi filiale;

e) cuceriea de noi piete;

7. Holdingul financiar este o companie care:

a) raspunde nevoilor marilor grupuri industriale de a încredinta unui stat major redus ca

dimensiune conducerea filialelor de exploatare;

b) este acelaşi lucru cu un holding industrial doar ca firma mamă desfasoara şi activitati

financiare;

c) se constituie din unirea a doua sau mai multe societati pe actiuni cu sediile în tari

diferite şi de nationalitati diferite;

d) grupeaza un mare numar de firme din sectoare învecinate sau diferite, al caror punct

comun principal îl constituie apartenenta la aceeaşi directie financiara;

e) nici un raspuns nu este valabil.

90

8. Incertitudinea în activitatea producătorului este generata în principal de

urmatorii factori:

a) necunoasterea starii naturii pentru un element;

b) existenta unor informatii economice complete, fara erori;

c) comportamentul agentului economic este puternic influentat de averşiunea acestuia

fata de risc;

d) introducerea variabilei timp în cadrul modelelor economice;

e) nici una din afirmatiile de mai sus nu este corecta.

CAPITOLUL V. FACTORII DE PRODUCtIE ŞI UTILIZAREA LOR

Activitatatile care se desfasoara în economie au ca premisa resursele productive,

adica totalitatea mijloacelor disponibile şi susceptibile de a fi valorificate în producerea

de bunuri materiale şi servicii.

5.1. Sistemul contemporan al factorilor de productie

Pe parcursul evolutiei societăţii umane, a dezvoltarii economice, s-au înregistrat

mutatii deosebite - cantitative şi calitative, atât în privinta asigurarii resurselor, factorilor

de productie necesari dar mai ales în modul de utilizare a lor, pentru a pune într-un

anumit echilibru consumul de factori de productie şi satisfacerea nevoii sociale şi

individuale.

Aceste mutatii, s-au înregistrat permanent. Azi, însa, asistam la procese şi

fenomene cu totul deosebite.

Dar, ca multe alte procese, situatiile sunt diferite în Nord şi Sud, dar şi în ceea ce

priveste evolutia viitoare.

Intelegerea realitatii actuale şi perspectivei, nu poate fi rupta de evolutiile

economice şi sociale trecute.

Faptul ca unele elemente sunt indispensabile producerii de bunuri începe a fi

analizat şi gândit teoretic odata cu economia moderna, cu aparitia economiei politice.

W.Petty, observa ca în procesul crearii avutiei un rol important îl constituie populatia şi

pamantul. Metaforic el spune ca munca este tatal şi principiul activ al avutiei, în timp ce

pamantul îi este mamă. A.Smith şi D.Ricardo aduc noi contributii privind rolul

capitalului. Mai mult A.Smith considera ca în ceea ce priveste munca, importanta este şi

91

îndemanarea muncitorilor, ce creste odata cu adâncirea diviziunii muncii ca şi raportul

între muncitorii productivi şi neproductivi. Merita subliniata în acelaşi timp, şi ideea

formulata de D.Ricardo conform careia bogatia este rezultatul conlucrarii dintre om şi

natura. Meritul de a fundamenta o teorie a factorilor de productie revine însa lui J.B.

Say, teorie cu larga circulatie pana în zilele noastre, dar modificata, adaptata, reformulata

ca teorie a neofactorilor de productie. In mod corect el arata ca bunurile produse sunt o

creatie, nu numai a muncii, ci şi a capitalului şi pamântului . Say, considera ca la orice

proces de productie, participa în marimi diferite munca, pamantul şi capitalul, ceea ce

confera, în acelaşi timp şi dreptul însuşirii de venituri pe masura aportului fiecarui factor

de productie.

Deşi contributia lui Say este cunoscuta îndeosebi prin teoria trinitara a factorilor

de productie şi legea debuseelor, el formuleaza pentru prima data în gandirea

economică şi teza despre rolul întreprinzatorului, respectiv ca figura centrala, ca

principal agent al producţiei.

Evolutiile economice ulterioare au permis întelegerea clara a faptului ca detinerea

de factori de productie este premiza şi conditia principala a desfasurarii producţiei

materiale, a deciziei ce, cât şi cum să se producă.

In acelaşi timp, dupa cum vom vedea simpla detinere de factori de productie nu

este suficienta. Esential este gradul de atragere în productia propriu-zisa, şi eficienta

utilizarii lor. De asemenea, azi, o problema importanta este raportul între potential,

puterea ce ar putea fi conferita de acest potential şi puterea ei realizata, reala.

Fundamentarea şi întelegerea conceptului de factori de productie nu poate avea

loc decât în relatia să directa cu cel de resurse.

Resursele se compun din ansamblul acelor elemente ce pot fi atrase şi utilizate în

producerea de bunuri şi servicii, şi constituie o componenta de baza a avutiei naţionale.

Resursele cunosc mai multe clasificari. In general ele sunt de natura materiala,

financiara şi umana. La aceasta se adauga în mod obiectiv aparatul tehnic de productie,

(sub aspect cantitativ, fizic, dar mai ales calitativ, în concordanta cu nivelul existent la un

moment dat pe plan international), inclusiv resursele spirituale, nivelul şi structura

educatiei, care difera şi ele în raport de nivelul de dezvoltare economică, de gradul de

civilizatie.

Dimensiunea resurselor, difera atât la nivelul fiecarei natiuni, cât şi cel global, atât

în spatiu, cât şi în timp. In timp ce unele sunt regenerabile, altele sunt neregenerabile,

acestea din urma putand constitui obstacole, provocari în planul dezvoltarii economice.

92

In timp, s-a trecut de la conceptia existentei unor resurse nelimitate la cea de azi

marcata de recunoasterea unor limite ale lor, mai ales în cadrul celor naturale.

Am mai sublinia şi o alta trasatura, respectiv cea a perisabilitatii unora, fie legate

de informatie, de cunoastere sau ale unor tehnici, tehnologii depaşite din punct de vedere

moral.

In ce conditii resursele devin factori de productie? Poate fi pusa aceasta

întrebare, deoarece exista şi pareri ce pun semnul egalitatii între resurse şi factori. Totuşi

nu poate fi împartaşita aceasta ipostaza, cel putin pentru faptul ca orice dimensiune şi

structura a resurselor regasim la un moment dat, neutilizate, ramân simplu potential.

Unele dintre ele, cazul fortei de munca, nu pot fi pastrate, conservate timp îndelungat.

Intr-o lucrare de referinta se arata ca "forta de munca este cea mai perisabila dintre

toate resursele, dat fiind faptul ca aptitudinile nefolosite se pierd usor sau se demodeaza

din cauza noilor tehnici, iar motivatia mentala necesara muncii odata pierduta nu mai

poate fi niciodata pe deplin recuperata. In timp ce majoritatea resurselor... nu se

deterioreaza ... nu ne putem permite să irosim oferta de munca şi să privam oamenii... de

efectuarea unei munci cu rost pentru perioade lungi de timp.10(1)

Resursele se transforma în factori de productie numai în masura atragerii,

utilizarii şi consumarii acestora.

Ce, cât şi cum din aceste resurse sunt utilizabile la un moment, depind la randul

lor de alti factori, cauze, între care am aminti nivelul dezvoltarii economice, cel

educational-cultural, politicile economice, gradul de ancorare în economia mondială s.a.

De aceea se impune analiza lor din punct de vedere istoric, în dinamica, respectiv

calitativ, cantitativ, structural. Din punct de vedere istoric de exemplu ei pot fi împartiti în

factori primari - munca şi natura şi derivati - capitalul. La randul lor, fiecare este

strcuturat pe mai multe componente. Multiplicarea, diversificarea lor, este o alta

trasatura, de unde şi necesitatea analizei din punct de vedere istoric, de spatiu şi timp.

Mai mult, dupa cum vom vedea se modifica şi raportul între factorii primari -

originari şi cei derivati, între cei "clasici" şi noi. Aceste modificari sunt permanente, dar

la nivel national şi zonal situatiile sunt dintre cele mai diferite. Indeosebi, azi, lucrurile

trebuie privite cel putin la nivelul tarilor avansate şi a celor ramase în urma, la situatiile

diferite din interiorul lor. Spunem acest lucru pentru ca şi în ceea ce priveste clasificarea

statelor se impun o serie de reconsiderari. Chiar şi împartirea Nord - Sud este deja

depaşita. Şi aceasta "separare poate duce la abaterea de la noua nevoie de a privi

10(1) Orio Giarini, Walter R. Stahel, Limitele certitudinii, Edimpress - Camro, Bucure]ti, 1996, p.159.

93

problemele dezvoltarii atât în contextul regional cât şi în cel global al unui sistem

economic mondial în rapida schimbare".11(2)

Privita din unghiul lor şi aceasta clasificare atesta o repartitie inegala a lor, mod de

atragere şi folosire foarte diferit, gradul de eficienta al utilizarii de asemeni diferit, la care

am adauga faptul ca unele din resurse - cele naturale de exemplu, trebuie privite şi din

unghiul planetar, global.

O întelegere mai corecta a problematicii factorilor impune în primul rand

delimitarea conceptuala, a laturilor cantitative şi calitative ale acestora.

Astfel, fiecare factor de productie îşi are locul şi rolul sau. Munca, ca principal

factor de productie, deriva din faptul ca are rol activ în crearea, utilizarea tuturor

celorlalte elemente ce concura la producerea de bunuri şi servicii.

Munca este factor de productie primar, originar, deoarece odata cu aparitia omului

se impune în mod natural asigurarea mijloacelor de trai. Inca de la aparitia economiei

politice clasice este subliniat acest fapt. "Munca anuala a oricarei natiuni - spune Adam

Smith - constituie factorul care, dintotdeauna, o aprovizioneaza cu toate bunurile necesare

şi de înlesnire a traiului".

La randul ei, munca, depinde de mai multi factori, între care totalul fortei de

munca apte a desfasura o anumită activitate, gradul ei de calificare, de educatie, durata

muncii, stimulentele oferite.

Forta de munca reprezinta un potential, respectiv capacitatea fizica şi intelectuala

de care dispune individul apt de a munci. In functie de preponderenta unui aspect sau altul

munca poate fi simpla - complexa, calificata - necalificata. Pe masura dezvoltarii

economico-sociale aceste raporturi se modifica îndeosebi sub impactul progresului tehnic.

Daca forta de munca, este un potential, munca nu este altceva decat procesul

consumarii acesteia. Munca, poate fi definita şi ca o activitate constienta, specific

umana, îndreptata către un anumit scop utilizând în anumite combinatii ceilalti factori de

productie. Rezultanta activităţii este diversa: bunuri materiale, servicii (productive,

neproductive, materiale - imateriale).

Ca factor de productie, munca nu apare pe întreaga existenta a omului. Acest

atribut, îi este conferit de aparitia proprietatii private, particulare, respectiv a producţiei de

mărfuri simpla. Ulterior, odata cu capitalismul, majoritatea lucratorilor se transforma în

salariati, iar munca a devenit salariata. Din acest moment munca, combinarea şi utilizarea

factorilor de productie cunoaste un alt specific.

11(2) Alexander King, Bertrand Schneider, Prima revolu\ie globala, Editura Tehnica, Bucure]ti, 1993, p.19.

94

Intelegerea problemei resurselor umane, nu poate fi disociata de ansamblul

factorului demografic care este structurat dupa o serie de criterii. Din unghiul capacitatii

de munca se impune a distinge urmatoarele categorii: populatie totala, activa, apta de

munca, ocupata, apta salariata. Cererea şi oferta de munca vizeaza populatia apta de

munca în general.

Potentialul uman este important atât din punct de vedere cantitativ dar mai ales

calitativ. O munca calitativ superioara tine atât de factorul educational, de calificarea

obţinută, dar şi de modul de îndeplinire a continutului muncii. In acest timp, tot atât de

importanta este dimensiunea calitativa a celorlalti factori de productie utilizati.

Intrunirea tuturor acestor cerinte, nu poate fi însotita decât de rezultate pozitive, eficiente.

Totodata eficienta muncii este direct proportionala cu nivelul dezvoltarii economice.

La randul ei, natura în toata complexitatea să , reprezinta atât suportul existentei

şi vietii pe pamânt, cât şi furnizorul celei mai mari parti a resurselor naturale şi energetice

fara de care activitatea economică şi nu numai, nu ar putea avea loc.

In legatura cu potentialul naturii ce poate fi atras şi utilizat de om s-au conturat

doua opinii: a) una, cea a dominat multa vreme şi a constat în caracterul nelimitat al

acestor resurse, b) a doua, şi care domina, are în vedere caracterul limitat al acestora, şi a

carui recunoastere conduce la necesitatea modificarii comportamentului în raport cu ele.

Se trece de la conceptia unor resurse nelimitate, de la epoca risipei, la una noua, bazata pe

conservare, economisire, longevitate. La acestea trebuie adaugata cerinta cooperarii

adecvate între om şi natura.

In teoria economică, dar şi în cotidian, de cele mai multe ori natura se identifica

cu pamantul. Deşi nu se identifica, pamantul ofera omului suportul desfasurarii tuturor

activitatilor, este depozitarul unei serii întregi de resurse atât ale solului cât şi subsolului.

In acelaşi timp ca factor originar de productie, de la începuturi şi pana azi

pamantul ofera omului o serie de conditii, functii ce nu pot fi obţinute pe alte cai (suport

al producţiei agricole, sursa de apa, de energie regenerabila sau neregenerabila s.a.).

Numai ca în legatura cu potentialul pamântului , dar şi al altor componente ale

naturii, treptat a aparut un fenomen deosebit de important, respectiv, raportul de inversa

proportionalitate între natura - demografie.

Daca pamantul este un dar al naturii, pentru toti oamenii, are caracter durabil în

timp, dar în acelaşi timp este limitat, odata cu exploatarea să în timp, în cea mai mare

parte neadecvat, azi şi în viitor se impune o noua conceptie, o noua filosofie.

95

Natura, mediul, au devenit în acest cadru problema economică. Natura, sursa

principala pentru dezvoltare, cere la randul ei resurse materiale, financiare, umane pentru

refacere sau, pentru prevenirea deteriorarii sale în viitor.

In legatura cu natura şi locul ei în desfasurarea activităţii este necesara şi

subilinierea unui alt fapt cu implicatii deosebite asupra evolutiilor economiei naţionale,

dar şi asupra relatiilor economice internaţionale. Astfel, unele din directiile noii revolutii

tehnico-ştiinţifice, cum ar fi biotehnologiile şi industria materialelor noi modifica atât

producerea, dar mai ales cererea pentru unele resurse naturale. Consecintele sunt atât

pozitive cat şi negative. Deci şi în planul factorului de productie - natura trebuie avute în

vedere schimbarile importante ce au avut loc în spatiu şi timp.

Daca munca şi natura sunt factori primari, originari, capitalul este factor derivat,

rezultat al muncii omului. De la folosirea initiala a termenului (A.J.Turgot) şi pana azi s-

au formulat şi utilizat sensuri dintre cele mai diferite. Dintre acestea subliniem doua, care

dupa parerea noastra sunt cele mai concludente: a) capital banesc, reprezentand o suma

de bani, avansata de un agent economic într-o activitate (industriala, comerciala, de

transport s.a., inclusiv domeniul bancar) şi aducatoae de profit; b) capital tehnic, lucrativ.

In aceasta acceptiune capitalul ca factor de productie, reprezinta totalitatea bunurilor

folosite la producerea de bunuri şi servicii, dar care în final să fie aducatoare de profit.

Atât ca importanta, dar şi ca pondere în prim plan se situeaza capitalul productiv,

aflat sub forma proprietatii private (la nivel national, o anumită pondere o are şi capitalul

public sau mixt).

Capitalul deci, ca factor de productie, reuneste banii şi mijloacele de productie,

bunurile intermediare utilizate în productie. Punctul de plecare al oricarui agent economic

este detinerea unei sume de bani (capital) cu ajutorul caruia procura mijloace de

productie, angajeaza forta de munca, iar prin reunirea, combinarea lor, produce bunuri şi

servicii.

Atât pentru initierea unei activitati, dar mai ales pentru extinderea să este necesar

şi procesul acumularii capitalului. Conditia realizarii sale este obtinerea unui profit şi

alocarea unei parti din acesta pentru dezvoltari viitoare, prin investitii, ce servesc pentru

constructii noi, largiri şi modernizari ale capitalurilor existente.

Structura capitalului - materiala şi tehnica se modifica permanent sub impactul a

numeroşi factori (progres tehnic, descoperirea şi punerea în valoare a noi resurse

materiale, tehnice) şi difera de la un gen de activitate la alta. Ca factor de productie, deci

în structura capitalului productiv distingem capitalul fix şi capitalul circulant. Criteriul

96

folosit pentru aceasta împartire este modul de participare la productie, cum îşi transmite şi

recupereaza valoarea, cum se înlocuieste în momentul când este consumat sau uzat.

Capitalul fix, este acea parte a capitalului tehnic, productiv, care participa la mai

multe procese de productie, cu întreaga valoare de întrebuintare, se consuma şi îşi

transmite valoarea în noile bunuri în mod treptat şi se înlocuieste la anumite intervale de

timp când este uzat fizic şi moral.

Structural, capitalul fix este preponderent format din constructii, maşini, utilaje,

tehnologii, s.a., care prin folosire sunt supuse uzurii.

Uzura fizica a capitalului fix consta în pierderea treptata a caracteristicilor sale

(tehnice şi de exploatare) fie ca urmare a utilizarii efective, fie a actiunii factorilor naturii,

Amortizarea (ca expresie baneasca a uzurii) se include în costul de productie şi serveste

pentru constituirea fondurilor de înlocuire. Uzura prin nefolosire are efecte negative atât

pentru nivelul micro, cât şi cel macroeconomic.

Uzura morala la randul ei reprezinta pierderea din valoare a unor componente ale

capitalului fix, ca urmare a aparitiei altora, mai perfectionate, de randament superior, ce

impun scoaterea celor vechi din functie, chiar daca ele nu au fost amortizate în întregime.

Cauza uzurii morale o constituie progresul tehnic şi orice întreprinzator trebuie să

tina cont de acest fapt. Pentru a se evita unele pierderi, legislatia economică, în

majoritatea statelor, permite amortizarea accelerata. Se calculeaza şi se includ în

costurile de productie cote permisive de amortizare mai mari decât cele normale, curente,

recuperandu-se astfel valoarea initiala înainte ca deprecierea să aiba loc (atât fizica cât şi

morala).

Fondul de amortizare astfel constituit poate servi la nevoie pentru înlocuirea

capitalului fix scos din uz, şi este în acelaşi timp şi sursa pentru procurarea unor mijloace

suplimentare, în anumite cantitati date.

Stocul de capital, de aceasta data a celui fix, se cere permanent reevaluat, tinând

cont de starea lui fizica cât şi valorica. Realizarile pe plan tehnic (la nivel national şi

international), concurenta şi gradul de competitivitate al produselor, impun atât o tuilizare

optima a înzestrarii la un moment dat, cât şi modernizarea şi reutilarea cu capital fix.

Trebuie evitata deprecierea capitalului fix peste un anumit grad, ce ar avea efecte

negative asupra rezultatelor, iar pentru aceasta se calculeaza coeficientul uzurii

capitalului fix ca raport între uzura capitalului fix şi stocul de capital fix (folosind

preţurile initiale de achizitie).

97

Modul de utilizare al capitalului fix depinde de multi factori. Noi am retine aici

numai rolul pe care îl are calitatea, experienta şi cunostintele fortei de munca. Multi

economisti considera experienta şi cunostintele acumulate tot o forma a capitalului.

Stocul de informatie, de cunoastere, este o componenta de baza a resurselor în ansamblul

lor. Deja este formulat principiul ca azi tarile bogate nu vor mai fi cele ce detin capital şi

resurse naturale, ci acelea ce detin informatie, cunoastere şi pe care le utilizeaza rapid.

Capitalul circulant, la randul sau, este acea parte a capitalului tehnic, productiv,

ce participa la un singur proces de productie, se consuma, îşi transmite valoarea şi se

recupereaza într-un singur ciclu de productie. In aceasta categorie intra materiile prime,

materialele, combustibilul, apa, s.a., în raport de natura activităţii în principal.

In categoria factorilor de productie "clasici" o serie de economisti includ şi

întreprinzatorul, antreprenorul. El întruneste deopotriva calitatea de proprietar (nu în

toate cazurile), initiator de activitate, conducător şi organizator.

Cerintele multiple legate de satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale

oamenilor, impune în mod obiectiv cresterea şi diversificarea producţiei de bunuri şi

servicii. Corespunzator e necesara descoperirea şi punerea în valoare de noi resurse,

transformate în factori de productie.

Retinând deja faptul ca sub aspect cantitativ factorii de productie sunt limitati şi

reprezinta deci un obstacol în cresterea consumului lor, ramâne ca alternativa

ameliorarea lor din punct de vedere calitativ.

Nici latura cantitativa nu trebuie înteleasa în mod simplist. Progresul tehnic, mai

ales în ultimele decenii a permis descoperirea şi punerea în valoare a noi surse, chiar daca

explorarea şi exploatarea este mult mai costisitoare.

Cauzele ce au concurat şi concura în continuare la ameliorarea factorilor de

productie sunt: limitele naturale ale unor resurse, caracterul neregenerabil al unora,

costul ridicat şi randamentul scazut în unele cazuri, cresterea preţurilor de vânzare,

efectele negative asupra mediului, s.a. La acestea poate fi adaugat şi utilizarea a unor

tehnici de productie mari consumatoare de resurse, energie, şi poluante în acelaşi timp.

In ameliorarea factorilor de productie mai ales în zilele noastre sunt chemaţi a

contribui: realizarile tehnice pe fondul desfasurarii noii revolutii tehnico-ştiinţifice

(robotizare, microprocesoare, inteligenta artificiala, biotehnologiile, industria materiilor

materialelor noi) care printre altele conduce şi la multiplicarea factorilor de productie mai

ales ale capitalului fix; educatia; schimbari structurale în productia de mijloace de

productie şi bunuri de consum; cunostintele umane; orientarea producţiei, a activităţii

98

preponderent către servicii "care devin indispensabile în procesul de disponibilizare a

produselor de baza şi a serviciilor care îndeplinesc nevoi de baza". Ele devin unelte de

productie (O.Giarini, W.R.Stahel); reducerea rolului factorilor traditionali şi cresterea

ponderii altora cum este cazul informatiei şi cunoasterii. Importanta crescanda a

acestora conduce la un nou mod de creare a avutiei, şi rezolva în mare masura şi aspectul

cantitativ al factorilor de productie.

Toate aceste mijloace şi cai nu pot fi materializate în toate cazurile. Motivatia

principala este nivelul diferit atins în dezvoltare de către o tara sau alta. Şi chiar daca

avem în vedere tendintele din economia mondială - cresterea interdependentelor,

integrarea economică, mondializarea vietii economice, participarea statelor la aceste

procese este inegala.

Neofactorii de productie trebuie priviti în cadrul larg al multiplicarii şi

diversificarii lor. Intre cei mai importanti şi care modifica substantial continutul, locul şi

rolul factorilor de productie retinem, dupa cum am subiliniat şi progresul tehnic, în

contextul noilor sale directii, tehnologiile moderne, informatia, cunoasterea. Progresul

tehnic (tehnologiile) se interfereaza cu realizarile în domeniul ştiinţei. Acest lucru pentru

faptul ca cea mai mare parte a preocuparilor ştiinţifice au avut caracter aplicativ, venind

în sprijinul încercarilor de a rezolva probleme la nivelul agentilor economici sau altele de

interes national (cum ar fi cele legate de securitatea nationala).

De altfel evolutiile statelor avansate din punct de vedere economic în ultimele

decenii sunt legate în cea mai mare parte de procesul realizarilor ştiinţifice şi tehnice, de

rapiditatea folosirii lor. Intr-o legatura directa trebuie conceputa şi informatia,

cunoasterea, ce au capatat la randul lor un loc esential în cadrul factorilor de

productie, al utilizarii resurselor în general. Este un proces foarte vizibil înca din

deceniul opt. "Un aspect cheie, se spune într-un articol - al acestei evolutii tehnologice îl

constituie aparitia informatiei sau a cunostintelor sistematizate ca principala resursa

economică. In acest context, informatiile sunt în ultima instanta factorul care

determina modul de utilizare a tuturor celorlalte resurse12(3).

Azi, importanta informatiei şi cunoasterii, conduce la sustinerea tezei privind

perspectiva societăţii umane sub forma societăţii informationale.

Cresterea rolului noilor factori, alaturi de diminuarea altora, trebuie asociata dupa

parerea noastra cu necesitatea cresterii calitatii tuturor factorilor de productie şi în primul

rand a celui uman, care ramâne creator, utilizator de idei, tehnici şi tehnologii s.a.

12(3) John Mc Hale ]i Magda Cordell Mc Hale, Cerin\ele umane ]i dezvoltarea economică, în Sinteza nr.43/1980, p.60.

99

5.2. Utilizarea factorilor de productie

Utilizarea rationala, eficienta a factorilor de productie este obiectivul şi rezultatul

competentei şi abilitatii întreprinatorului preocupat în permanenta să gaseasca acele

combinatii de factori din a caror folosire să obţină avantaje cât mai mari şi mai sigure. In

functie de natura activităţii economice şi, implicit, de valentele bunurilor noi fata de

trebuintele pe care urmeaza să le satisfaca, întreprinzatorul initiaza procesul economic

prin combinarea factorilor de productie disponibili şi transformarea lor în alte bunuri şi

servicii.

Operatiunea tehnico-economică inerenta oricarei activitati de productie, în functie

de natura să , o constituie combinarea factorilor de productie, care desemneaza modul

specific de unire a factorilor de productie în vederea obtinerii de noi bunuri şi servicii.

Combinarea factorilor de productie are o determinare tehnica impusa de

diviziunea muncii, respectiv de natura şi dimensiunile activităţii desfasurate. Din punct de

vedere tehnic, combinarea factorilor de productie este specifica fiecarui proces productiv,

adica presupune unirea resurselor de munca de o anumită structura şi calificare cu

elemente de capital tehnic adecvate domeniului respectiv de activitate. In acelaşi timp,

procesul de combinare a factorilor de productie este subordonat criteriilor de

rationalitate economică şi poarta amprenta abilitatii şi capacitatii întreprinzatorului de a

utiliza eficient factorii de care dispune. Aceasta înseamna obtinerea unor rezultate

maxime cu un consum determinat de factori de productie sau obtinerea unui anumit

volum de rezultate cu consumuri minime de factori.

Pentru a realiza o combinare şi utilzare cât mai eficienta a factorilor de productie

întreprinzatorii se folosesc de proprietatea acestora de a se substitui. Substituibilitatea

desemneaza posibilitatea de a înlocui o cantitate data dintr-un factor de productie, cu o

cantitate data dintr-un alt factor de productie, în conditiile mentinerii aceluiaşi volum al

producţiei. Proprietatea de substituibilitate decurge din compatibilitatea caracteristicilor

tehnice de utilizare a factorilor de productie care permit înlocuirea, în anumite proportii, a

unui factor de productie cu altul în conditiile obtinerii aceloraşi rezultate economice.

Atât combinarea cât şi substituirea factorilor de productie sunt posibile datorita

divizibilitatii şi adaptabilitatii acestora.

Divizibilitatea unui factor de productie, a unui bun, în general, consta în

posibilitatea de a fi împartit în unitati simple, omogene, fara a fi afectata calitatea şi

100

utilizarea factorului respectiv. Din punct de vedere tehnico-economic divizibilitatea nu

este o însuşire comuna, egala pentru toate bunurile sau toti factorii de productie; exista

bunuri cu divizibilitate perfecta, corespunzator nevoilor reale (pâine,carbune, apa, etc.),

dupa cum exista bunuri cu divizibilitate dificila sau chiar imposibila (agregate complexe,

organisme biologice etc.).

Adaptabilitatea este proprietatea de asociere a unei unitati dintr-un factor de

productie divizibil cu una sau mai multe unitati divizate dintr-un alt factor de productie.

Divizibilitatea şi adaptabilitatea asigura şi complementaritatea factorilor de

productie, adica posibilitatea de asociere a unei cantitati date dintr-un factor cu o

cantitate fixa dintr-un alt factor de productie. Evident, substituibilitatea şi

complementaritatea stau la baza combinarii factorilor de productie, respectiv, la baza

raporturilor cantitative, calitative şi structurale dintre diferitii factori care participa la

obtinerea unui bun economic.

Decizia de combinare şi substituire a factorilor de productie se întemeiaza pe

criterii economice concretizate în parametrii de eficienta cum sunt: productivitatea

marginala a factorilor de productie, rata marginala de substituire a factorilor, coeficientii

de elasticitate a producţiei în raport cu factorii.

Productivitatea marginala a fiecarui factor de productie ( )xw exprima relatia

dintre cresterea producţiei (Q) şi cresterea unui factor ( )∆ ix pana la limita tehnica

permisa de combinatia cu ceilalti factori al caror consum ramâne neschimbat. Deci,

productivitatea marginala masoara sporul de productie obţinut prin cresterea cu o unitate

a factorului respectiv, ceilalti ramânând constanti.

Rata marginala de substituire a factorilor ( )si jR / reprezinta cantitatea

suplimentara dintr-un anumit factor de productie ( )∆ ix necesara pentru a compensa

scaderea producţiei ce ar surveni ca urmare a reducerii ( )−∆

jx utilizarii altui factor.

Daca se presupune ca o anumită productie depinde de doi factori i jx x si , rata

marginala de substituire ( )si jR / masoara numarul de unitati din factorul ix necesare

pentru a înlocui o unitate din factorul jx , astfel încât să se obţină acelaşi volum al

producţiei.

101

Daca se noteaza:

xi i

xj

i

j

W xW

xx

Q

''

; - productivitatea marginala a factorului

- productivitatea marginala a factorului

- variatia productiei;

- variatia factorului (cresterea);

- variatia factorului (scaderea);

- rata marginala de substituire a factorului j de catre factorul i

j;

i i

j i

si/ j

si/ j

x

x xx x

R

R

∆

∆

∆

∆∆

= −

Atunci se stabilesc relatiile:

xii

ixi

xji

W x x W

W x

Q Q

Q QW xj

' '

'

;

;'

= =

= =

∆∆

∆∆

∆∆

∆∆

de unde

de unde jx

Cum productia ramâne neschimbata în cazul substituirii factorilor rezulta:

si ji

j xi xj

xj

xiR x

x W Www

Q Q/

/''

= − = − = −∆∆

∆ ∆

Deci, rata marginala de substituire si j

i

jR x

x/= −

∆∆

se afla în raport invers

proportional cu productivitatile marginale ale factorilor de productie care se înlocuiesc

unul cu altul.

Deoarece schimbul bunurilor ce se obtine dintr-o activitate reprezinta rezultatul

influentei conjugate a mai multor factori este necesara masurarea modificarilor producţiei

în raport cu schimbarile multiple şi nesincrone ale factorilor, interdependenta cunoscuta

sub denumirea de elasticitate a producţiei în raport cu factorii.

Coeficientul de elasticitate a producţiei în raport cu factorii (Ei) arata cu cât

influenteaza cresterea unui factor asupra sporului de productie şi se calculeaza ca raport

între cresterea relativa (procentuala) a producţiei

∆Q

Q

şi cresterea relativa (procentuala)

a factorului

∆ i

i

xx

, deci arata cu cât poate spori productia ca urmare a influentei cresterii

cu un procent a unui factor. Calculat dupa formula

102

ii

i i i

xi

xi

E xx x x

WW

Q

Q

Q Q= = =

∆ ∆ ∆∆

/ / '

nivelul coeficientului de elasticitate apare ca raport între productivitatea marginala şi

productivitatea medie a factorului de productie care se modifica. Prin urmare, coeficientii

de elasticitate exprima gradul de intensitate a influentei modificarii factorilor asupra

modificarii producţiei, iar cunoasterea lor este importanta pentru studiile de analiza

statistico-economică şi de previziune.

5.3. Eficienta utilizarii factorilor de productie; productivitatea

Raportul dintre rezultatele unei activitati economice şi eforturile facute în acest

scop poarta denumirea de productivitate, randament sau eficienta. Prin urmare, eficienta

economică exprima acea calitate a activităţii umane concretizata în efectele utile, atât din

punctul de vedere al producătorului cât şi al consumatorului, în raport cu eforturile

depuse pentru obtinerea rezultatelor economice care satisfac trebuintele oamenilor.

In principiu, prin eficienta economică este evidentiata şi comensurata relatia

complexa dintre efecte, respectiv rezultatele activitatilor economice şi eforturile

(cheltuielile) depuse pentru obtinerea lor. Eficienta este cu atât mai mare cu cât la aceeaşi

cantitate de factori de productie utilizati se obtine o valoare a producţiei mai mare, sau

când o cantitate data de rezultate este obţinută cu un consum minim de factori de

productie.

Continutul complex al conceptului de eficienta economică îşi gaseste expresia în

forme diferite.

O prima modalitate de exprimare a eficientei economice o constituie randamentul

factorilor de productie utilizati determinat pe baza raportului dintre valoarea producţiei

obţinute (Q) şi consumul de factori de productie (CFP) efectuat pentru aceasta. La nivelul

firmei, valoarea producţiei se exprima prin cifra de afaceri, adica volumul total al

încasarilor din activitatea proprie, iar consumul factorilor de productie se poate exprima

în unitati naturale sau în forma baneasca.

Randamentul factorilor de productie masoara valoarea producţiei obţinute la o

unitate de factori de productie utilizati şi, în acest caz, sporirea eficientei presupune

maximizarea volumului rezultatelor cu un consum dat de factori, ceea ce este posibil în

economie atunci când cererea este în expansiune sau capacitatea de absorbtie a pietei

este suficienta pentru ca întreprinderea să poata mari oferta.

103

Ca alternativa, eficienta economică se poate exprima şi sub forma consumului

specific de factori de productie determinat prin raportul dintre consumul de factori (CFP)

şi volumul rezultatelor obţinute (Q). Acest raport exprima eforturile (consumul de factori)

necesare pentru a obtine o unitate de productie sau de venit. In cazul acestei variante de

determinare, sporirea eficientei economice presupune minimizarea consumului de factori

pentru obtinerea unui volum dat de productie şi se întâlneste în economie atunci când

cererea pe piata nu mai creste, sau în situaţia când oferta de factori de productie este

limitata.

x

x x

Expresia specifica a eficientei utilizarii factorilor de productie este

productivitatea (W) care stabileste o relatie cantitativa între productia obţinută (Q) şi

factorii de productie (FP) utilizati pentru obtinerea acesteia. Raportul W

Q

FP=

desemneaza nivelul productivitatii în conditii date de loc şi timp.

Modificarea în timp a nivelului productivitatii, exprima dinamica acesteia şi se

masoara prin indicele de crestere a productivitatii It o

W t

o

WW/ .=

100. Dinamica

productivitatii reflecta progresul calitativ al factorilor de productie ca şi mai buna

combinare şi utilizare a acestora.

Deci, în esenta, notiunea de productivitate desemneaza rodnicia sau eficienta cu

care sunt folositi factorii de productie într-un cadru dat (firma, întreprindere, economie) şi

într-un orizont de timp determinat, dinamica să fiind expresia cresterii acestei eficiente în

timp. Astfel conceputa productivitatea, rezultatele producţiei pot fi raportate la fiecare

factor ca şi la toti factorii de productie utilizati. Drept urmare productivitatea apare sub

mai multe forme: partiala, globala, medie şi marginala.

Productivitatea partiala exprima rodnicia sau eficienta cu care este utilizat un

factor de productie considerat ca se afla la originea rezultatelor obţinute. Aceasta se

determina ca raport între productia obţinută (exprimata în unitati fizice, conventionale sau

monetare) şi cantitatea din factorul de productie utilizat masurata în unitati fizice sau

natural conventionale (numar de salariati, ore de munca, numar de utilaje, etc.).

104

Productivitatea globala este rodnicia sau eficienta agregata cu care sunt utilizati

toti factorii de productie implicati în obtinerea rezultatelor şi se calculeaza ca raport între

productia obţinută şi volumul factorilor de productie folositi, volum masurat, de regula, în

forma baneasca. Nivelul productivitatii globale reprezinta o informatie utila pentru

întreprinzatori daca atât rezultatele obţinute cât şi eforturile facute (factorii de productie

utilizati) sunt exprimate în preţuri prin care să fie compatibile şi comparabile.

Productivitatea medie desemneaza eficienta sau rodnicia cu care este folosita o

unitate din factorii de productie într-un proces sau într-un orizont de timp şi se calculeaza

prin raportarea producţiei la volumul factorilor de productie utilizati sau doar la volumul

unui anumit factor de productie.

Productivitatea marginala desemneaza sporul de productie obţinut prin cresterea

cu o unitate a unui factor de productie, ceilalti factori de productie ramânând neschimbati.

Calculata ca raport între cresterea în volum a producţiei (Q) şi crestere în volum a

factorilor de productie folositi şi consumati (FP sau xi), productivitatea marginala

masoara dinamica eficientei utilizarii factorilor de productie într-un punct (moment)

limita (marginal) al evolutiei procesului economic.

x

x x

Avand în vedere ca desfasurarea oricarui proces de productie implica sintetic doua

categorii de elemente (factori), cele umane şi cele materiale, o semnificatie speciala în

cercetarea eficientei economice o au productivitatea muncii şi productivitatea

(randamentul) capitalului.

Munca reprezinta factorul activ şi determinant al oricarei activitati economice şi

sociale, iar rodnicia să constituie una din formele de baza ale eficientei, respectiv

productivitatii.

Productivitatea muncii se defineste ca fiind eficienta cu care este folosita o

anumită cantitate de munca omeneasca, în conditii date. Ca urmare, productivitatea

muncii poate fi interpretata şi ca randament al factorului uman, în conditii tehnice

determinate.

Munca depusa în activitatile economice se prezinta ca munca individuala şi munca

socială, ceea ce face ca şi productivitatea muncii să apara în dubla ipostaza: individuala

şi socială.

105

Productivitatea muncii individuale reprezinta randamentul sau eficienta cu care

este utilizat factorul uman la nivelul fiecarui agent economic în functie de conditiile

specifice de înzestrare tehnica, organizare, calificare şi intensitate a muncii. Ea se

masoara fie prin cantitatea de bunuri sau servicii obţinute în unitatea de timp (W) fie

invers prin timpul consumat (t) pentru obtinerea unei unitati de produs.

Astfel: W

Q

Lt

L

Q= = sau =

1

W unde:

W - productivitatea muncii;

Q - cantitatea totala de produse obţinute;

L - timpul de munca total cheltuit pentru obtinerea lui Q;

t - timpul de munca cheltuit pentru obtinerea unei unitati de produs.

In aceste relatii, productia (Q) se exprima în unitati naturale fizice, natural-

conventionale sau valorice, iar cheltuiala de munca în unitati de timp (om-ore) sau numar

de salariati.

Productivitatea muncii sociale (naţionale) exprima eficacitatea cheltuielii totale

de munca prin productia de bunuri materiale şi servicii la nivelul economiei naţionale.

Productivitatea muncii sociale nu se determina ca o medie a productivitatilor individuale,

ci ca un raport între indicatorii macroeconomici ai rezultatelor finale cum sunt venitul

national (VN), produsul intern brut (PIB), etc., şi populatia ocupata sau activa (L).

Cresterea productivitatii muncii înseamna procesul prin care acelaşi volum de

munca se concretizeaza într-o cantitate mai mare de bunuri, sau, invers, aceeaşi cantitate

de bunuri se realizeaza cu un volum mai mic de munca. Acest proces presupune

schimbari esentiale în întregul proces de munca, în modul de îmbinare şi utilizare a

factorilor de productie, schimbari datorita carora timpul de munca pentru producerea unui

bun se reduce, astfel încât aceeaşi cantitate de munca dobandeste proprietatea de a

produce o cantitate mai mare de bunuri. Tendinta obiectiva de a economisi munca socială

îşi gaseste expresia în legea cresterii productivitatii muncii, care reflecta raportul de

cauzalitate între nivelul dezvoltarii factorilor materiali de productie şi randamentul

factorului uman.

Asupra nivelului şi dinamicii productivitatii muncii îşi exercita infleunta o mare

varietate de factori. Dupa natura lor, factorii cresterii productivitatii muncii se

categorisesc în: a) factori naturali (conditiile de clima, de fertilitate, adancimea şi gradul

de concentrare a zacamintelor minerale etc.); b) factori tehnici (nivelul atins de ştiinţa şi

tehnica şi gradul de aplicabilitate a progresului tehnic); c) factori economici (gradul de

106

organizare a producţiei şi a muncii, nivelul calificarii lucratorilor, cointeresarea materiala

etc.); d) factori sociali (nivelul de viaţa, conditiile de munca, responsabilitatea şi

constinciozitatea etc.); e) factori psihologici (motivatia muncii, climatul familial şi al

relatiilor de munca etc.); f) factori structurali (evolutia structurii producţiei, a structurii

de ramura, tehnice sau de proprietate a economiei naţionale); g) factori ce decurg din

gradul de integrare a economiei naţionale în economia mondială (tipurile de

specializare tehnica şi economică, gradul de performanta şi competitivitate a produselor

naţionale pe piata mondială etc.). Actiunea tuturor acestor factori are loc în cadrul unei

anume economii naţionale, cu o structura determinata, cu un anumit mod de organizare a

producţiei şi, mai ales, cu un anumit aparat tehnic de productie materializat în volumul

şi eficienta capitalului utilizat.

Pentru aprecierea eficientei aparatului tehnic de productie este necesar, în primul

rand, să se determine randamentul capitalului care pune în evidenta relatia dintre

capitalul avansat sau utilizat şi efectele economice obţinute prin folosirea lui şi se

calculeaza sub forma coeficientului capitalului.

Coeficientul capitalului exprima necesarul sau consumul de capital pentru

obtinerea unei unitati de efect economic, eficienta folosirii capitalului fiind cu atât mai

mare cu cât acest parametru este mai mic. Coeficientul capitalului se calculeaza atât în

forma medie cât şi marginala.

Coeficientul mediu al capitalului ( )K exprima necesarul relativ de capital pentru

obtinerea unei unitati de venit în conditiile tehnice date şi se calculeaza prin raportarea

capitalului avansat (K), utilizat într-o anumită perioada, la efectul economic (venitul)

obţinut (y) în acelaşi orizont temporal K

K

Y=

.

Coeficientul marginal al capitalului ( )K ' exprima necesarul suplimentar de

capital pentru a asigura o crestere unitara a venitului şi se calculeaza ca raport între sporul

de capital (K) într-un orizont de timp şi sporul rezultatelor economice (sporul de venit Y)

în acelaşi interval de timp K

K

Y'=

∆∆ .

Coeficientul capitalului, mai exact, evolutia raportului dintre coeficientul mediu şi

cel marginal, are o mare valoare operationala în aprecierea fluctuatiilor conjuncturale din

economie şi în orientarea deciziilor de investitii ale întreprinzatorilor pentru introducerea

107

progresului tehnic. Utilizarea să ca instrument de analiza şi previziune economică a fost

consacrata în celebrul model Haod-Domar al cresterii economice.

Un instrument operant în analiza interdependentei dintre efectele economice şi

consumul de factori pentru obtinerea lor îl constituie functiile de productie care

formalizeaza matematic legatura dintre productia rezultata (Q) şi factorii de productie

utilizati ( )ix .

Astfel, ( )Q f i nix= = 1 2, , ..., , ia forma concreta a functiei de productie ca

reprezentare corecta, logic şi gnoseologic, a legaturii dintre productie şi factorii utilizati

este:

Q A x E x E x E x Ei n

i n= . . .... ..... .

1 21 2

unde: A este un parametru de intensitate a legaturii dintre rezultate

şi factori;

Ei- sunt coeficientii de elasticitate a producţiei în raport cu factorii

exprimând eficienta folosirii acestora.

Modificarea (dinamica) producţiei în functie de modificarea (dinamica) unui

factor poate fi exprimata prin derivata partiala a functiei de productie în raport cu factorul

luat în consideratie:

( )

xWxxE

xExxEx

xxxxE

xxxXExf

iii

i

ii

i

ii

i

nii

niii

xi

Wx

QQ

QfEEEEA

EEEEAQ

i

ni

ni

// :unde de

..........

.

.........

'

'

21

21

21

1

21

=∆∆=

===

==∆∆= −

asa cum s-a mai aratat.

Pentru a evidentia dependenta marimii producţiei (Q) de cantitatile utilizate din

cei doi factori de productie fundamentali (munca L şi capitalul K) în analiza economică s-

a concurat functia de productie Cobb Douglas (dupa numele autorilor) sub forma:

Q A K L= . .α β

, unde:

şi sunt coeficientii de elasticitate a producţiei în raport cu capitalul şi munca, deci,

exprimând, în dinamica eficienta utilizarii celor doi factori.

In consecinta, sporul rezultatelor (Q) se datoreaza atât cresterii volumului de

munca şi capital atras în activitatea de productie, cât şi cresterii productivitatii factorilor

108

respectivi. Prin observatii statistice empirice asupra dinamicii proceselor de productie s-a

constatat, ca regula, ca în faza initiala a unei activitati economice, sporirea treptata a unui

factor de productie asigura cresterea productivitatii (randamentului) marginal şi mediu al

factorului cu o elasticitate supraunitara, deci prin cresterea mai intensa a randamentului

marginal fata de cel mediu. Aceasta tendinta se manifesta pana la un punct de inflexiune

care exprima combinarea optima, din punct de vedere tehnic, a factorilor de productie

dupa care urmeaza o noua faza în care dinamica randamentului (productivitatii) marginal

este descrescatoare în raport cu randamentul mediu, adica elasticitatea producţiei în

functie de factorul dat este subunitara. Sporirea cantitatii utilizate din factorii de productie

poate continua pana se atinge un punct maxim (randamentul marginal extremal) dupa care

urmeaza faza descrescatoare atât a randamentului marginal, care devine negativ, cât şi a

celui mediu, faza în care nu se mai justifica economic sporirea cantitatii factorilor de

productie utilizati.

Rezulta, deci, ca dinamica producţiei în raport cu factorii înregistreaza o anumită

regularitate, concretizata în legea randamentelor neproportionale care reflecta dinamica

interdependentei dintre volumul rezultatelor obţinute şi consumul factorilor de productie.

Legea randamentelor neproportionale îşi manifesta actiunea în ipostaze variate, ca

randamente crescatoare, constante, descrescatoare ( a se vedea graficul), iar cunoasterea

să ca precum şi a ratei marginale de substituire permite stabilirea limitei pana unde se

poate merge cu sporirea consumului unui factor, ceilalti ramânând neschimbati, pentru a

se obtine o maximizare a producţiei justificata economic. Drept urmare, cunoscând

evolutia consumului de factori sau luând ca ipoteza o anumită evolutie a acestuia, cu

ajutorul productivitatii marginale, ratei marginale de substituire şi a coeficientilor de

elasticitate se poate previziona, rational economic, dinamica producţiei.

5.4. Costul şi comportamentul producătorului

Costul de productie, numit şi cost sau pret de cost, reprezinta o problematica

importanta la nivel microeconomic şi care, în conditiile economiei de piata, sta la baza

deciziei întreprinzatorului pentru productia şi oferta anumitor bunuri materiale sau

servicii. Costul este un parametru hotarâtor pentru comportamentul producătorului care

urmareste ca obiectiv primordial obtinerea unui profit cât mai mare şi mai sigur. De

aceea, problemele privind continutul, structura, tipologia costurilor şi posibilitatile de

reducere a lor constituie o tematica permanenta a cercetarii economice.

109

In conditiile economiei concurentiale, obiectivul fiecarui agent economic întreprinzator

de a obtine un profit cât mai mare îl determina ca înca înainte de declansarea activităţii să

evalueze consumul necesar de factori de productie şi să calculeze cât îl costa obtinerea

unui bun sau serviciu.

In procesul utilizarii lor productive factorii de productie - capitalul, munca,

resursele naturale - prezinta aspecte particulare ale consumarii lor.

Consumul factorului munca presupune utilizarea potentialului de munca al

lucratorilor direct sau indirect productivi, potrivit specializarii şi nivelului de calificare al

fiecaruia. Acest factor se regaseste în noul produs doar în expresia baneasca prin salarii.

Consumul factorului capital se diferentiaza dupa modul specific în care este

utilizat. Astfel, capitalul fix (maşini, utilaje, instalatii, etc.) se consuma în timp, în mod

treptat, în decursul mai multor acte de productie şi se regaseste în bunurile care se obtin

sau serviciile prestate doar în expresie baneasca sub forma amortizarii. Capitalul circulant

(materii prime, materiale, combustibili, energie, etc.) se consuma integral în fiecare act de

productie şi se regaseste în bunurile ce se obtin în expresie baneasca, iar pentru materii

prime şi materiale şi sub aspect material natural.

Consumul resurselor naturale (pamantul) ca factor de productie primar, originar,

presupune întrebuintarea acestora la producerea de bunuri sau prestarea de servicii.

Consumul resurselor naturale se reflecta în rezultatele obţinute în agricultura prin pretul

pamântului iar pentru celelalte resurse naturale atrase în circuitul economic - minereuri,

petrol, gaze naturale - reflectarea lor în rezultatele obţinute poate fi atât baneasca precum

şi materiala.

Consumul factorilor de productie poate fi privit atât pe întreaga productie de un

anumit fel fiind denumit şi consum global, cât şi pe unitatea de produs fiind denumit şi

consum unitar.

In conditiile economiei de piata, gestionarea consumului factorilor de productie

implica:

a) în primul rand, evaluarea în bani a tuturor factorilor de productie consumati

pentru producerea bunurilor, tinând seama de preţurile la care au fost procurati acesti

factori de către întreprindere;

b) în al doilea rand stabilirea cât mai corecta a pretului la care se vând produsele

create prin consumarea factorilor de productie. Doar în conditiile în care costurile de

productie pe unitatea de produs sunt mai mici permit obtinerea unor profituri mai mari de

către fiecare agent economic.

110

Avand în vedere elementele mentionate se poate da o prima definitie costului de

productie ca fiind expresia baneasca a consumului de factori de productie utilizati

pentru producerea şi vânzarea unui bun sau prestarea unui serviciu.

Costul de productie mai poate fi definit şi ca acea parte a pretului de vânzare a

unui bun economic care compenseaza cheltuielile suportate de unitatile economice

pentru producerea şi vânzarea acelui bun.

Caracterizarea costurilor are la baza doi parametrii: structura şi nivelul.

Structura costurilor evidentiaza elementele componente ale acestora, ponderea

pe care o ocupa fiecare element în totalul cheltuielilor, precum şi tendintele

manifestate în evolutia fiecarei categorii de cheltuieli.

Cea mai generala structura a costului în functie de natura economică a

cheltuielilor cuprinde urmatoarele componente:

a) cheltuielile cu factorii materiali de productie care mai sunt denumite şi costuri

materiale. Acestea reprezinta expresia baneasca a consumurilor de capital fix şi circulant,

respectiv cheltuielile cu amortizarea, materiile prime, materialele, combustibilul, energia,

etc.;

b) cheltuielile cu forta de munca sau costul fortei de munca care au în vedere

eforturile facute de întreprindere cu plata salariilor, contributiilor pentru asigurarile

sociale, contributii la fondul pentru ajutor de somaj;

c) la cele doua categorii mari de cheltuieli se mai adauga cele cu iluminatul,

încalzitul, chiriile, transporturile, etc., denumite cheltuieli de regie.

Ansamblul cheltuielilor materiale, cu salariile şi de regie reprezinta costul

factorilor de productie.

In functie de legatura cu volumul producţiei, adica de modul în care evolueaza, în

raport cu marimea producţiei, cheltuielile se grupeaza în cadrul structurii costurilor în

cheltuieli fixe şi cheltuieli variabile.

Marimea (nivelul) costului se determina prin însumarea marimii absolute a

cheltuielilor din care este alcătuit. Ea poate fi urmarita pe unitatea de produs (de exemplu,

o tona carbune extras, o tona de cereale, un autoturism, etc.) şi pe întreaga productie

realizata de agentul economic într-o anumită perioada de timp. Daca productia este

eterogena, se calculeaza costul producţiei şi pe fiecare sortiment sau pe sortimente

principale. Marimea costurilor pentru întreaga productie omogena (C) a unei firme este

dependenta de volumul producţiei (Q) şi de costul unitar al produsului (Cu); Deci, C =

111

f(Q, Cu). Nivelul costului pe întreaga productie raportat la nivelul acesteia conduce la

obtinerea costului unitar pe produs sau costul mediu.

CuC

Q=

In literatura şi practica economică din tarile cu economie de piata moderna sunt

utilizate mai multe categorii de costuri în functie de elementele de cheltuieli pe care le

cuprind. A fost elaborata o tipologie a costurilor care cuprinde mai multe tipuri de cost:

costul global, costul marginal şi costul mediu (unitar).

A. Costul global este definit ca ansambluul cheltuielilor ocazionate de un volum

dat al producţiei. El cuprinde urmatoarele trei categorii de costuri:

1. costul fix (Cf) cuprinde acele cheltuieli care, în ansamblul lor, sunt

independente în raport cu evolutia volumului producţiei (chirii, dobanzi, asigurari,

amortizarea capitalului fix, cheltuieli de întretinere, etc.).

2. costul variabil (Cv) reprezinta totalitatea acelor cheltuieli care variaza în functie

de volumul producţiei obţinute. Unele din aceste cheltuieli variaza proportional cu

productia (materii prime, salarii directe, etc.); altele nu se modifica strict proportional cu

productia.

3. costul total (Ct) cuprinde suma costurilor fixe si variabile ocazionate de

obtinerea unui anumit volum al producţiei. Costul total, practic, este egal cu costul global

al producţiei.

Ct = Cf + Cv

B. Costul marginal (Cm) reprezinta sporul de cheltuieli necesitate de cresterea

producţiei cu o unitate.

CmCt

Q= =

cresterea costului total

cresterea productiei

∆∆

Costul marginal se calculeaza de către agentii economici din toate ramurile de

activitate. El permite întreprinzatorului să ia decizii adecvate cu privire la volumul

producţiei care să -l conduca la obtinerea profitului maxim. Costul marginal indica limita

suportabila pana la care se poate spori productia unui agent economic (în functie de

nivelul cererii). In agricultura şi industria extractiva costul marginal reflecta nivelul cel

mai ridicat al cheltuielilor efectuate de agentii economici, care îşi desfasoara activitatea în

conditiile de productie cele mai nefavorabile, dar a caror productie suplimentara este

ceruta de piata.

112

C. Costurile medii (unitare) reprezinta costurile pe unitatea de produs sau pe

unitatea de efect util. Se pot distinge trei categorii de costuri medii: costul fix mediu,

costul variabil mediu şi costul total mediu:

C fCf

Q

CvCv

Q

CtCt

Q

=

=

=

în care:

C f - costul fix mediu (pe unitatea de produs);

Cv - costul variabil mediu (pe unitatea de produs);

Ct - costul total mediu (pe unitatea de produs).

Analizând evolutia diferitelor categorii de cost pe produs în strânsă legatura cu

cea a volumului producţiei (restrictie de resurse şi necesitati) putem evidentia o serie de

corelatii şi tendinte. Astfel, costurile fixe pe produs se pot diminua sistematic pe masura

cresterii producţiei şi vor spori prin reducerea acesteia. Deci costurile fixe pentru întreaga

productie sunt variabile pe produs.

Costurile variabile proportionale cu volumul producţiei sunt fixe pe produs (în

conditiile în care nu se realizeaza modificari de structura a factorilor care le generează în

sensul substituirii acestora).

Costul marginal, în evolutia să , influenteaza costul total mediu pe produs.

Micsorarea costului pe unitatea de produs constituie conditia hotarâtoare a

cresterii profitabilitatii; ea nu trebuie să afecteze calitatea bunurilor, ci presupune

realizarea unor produse şi servicii de calitate, care să încorporeze ştiinţa şi tehnica

avansate. Orice nerespectare a calitatii echivaleaza cu o risipa de costuri.

Minimizarea costului de productie constituie o latura deosebit de importanta a

activităţii de conducere economică eficienta, cu rol determinant în maximizarea

profitului. Marimea acestuia se stabileste ca diferenta între pretul de vânzare şi costul

total al producţiei.

Reducerea costului de productie constituie un proces complex, care implica

rationalitatea în orientarea şi mobilizarea eforturilor, spirit de competitie, cunoasterea

bazata pe calcul economic, masurarea şi dramuirea în alocarea resurselor lor.

Reducerea costului de productie necesita anumite actiuni concrete de reducere pe

unitatea de efect util.

113

1)Utilizarea cu eficienta sporita a factorului material al producţiei înseamna obtinerea

unei cantitati mai mari de bunuri cu acelaşi consum de mijloace de productie şi, deci,

reducerea cheltuielilor materiale pe unitatea de produs. Urmarea directa a diminuarii

cheltuielilor materiale, pe produs este cresterea valorii nou create (valoarea adaugata

neta).

2) Cresterea productivitatii muncii sau a eficientei folosirii fortei de munca.

Presupunând sporirea cantitatii de bunuri obţinute cu aceeaşi cheltuiala de munca vie,

cresterea productivitatii duce la micsorarea consumului de forta de munca şi deci, a

cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs. Cresterea randamentului factorului munca,

în procesul utilizarii lui, înseamna totodata, scaderea costului acestui factor pe unitatea de

efect util, care se reflecta în reducerea costului mediu.

In activitatea nemijlocita de reducere a costului o mare însemnatate are

respectarea corelatiei dintre cresterea productivitatii muncii şi cresterea salariului mediu

nominal, în sensul ca, productivitatea muncii să sporeasca mai accentuat decât se maresc

salariile. In orice întreprindere, atunci când creste randamentul muncii lucratorilor în

mod firesc, acestia trebuie să obţină salarii mai mari decât anterior. In acest caz, însa,

micsorarea costului pe unitatea de produs presupune ca sporirea salariului să fie

devansata de cresterea productivitatii muncii. Aceasta corelatie este normala şi justifica

economia întrucât cresterea productivitatii muncii presupune în mod necesar efortul

suplimnetar al întreprinzatorului pentru productivitate, cresterea înzestrarii tehnice.

3) Reducerea cheltuielilor de regie, a cheltuielilor administrativ-gospodaresti

constituie o alta cale a rationalizarii costurilor de productie. Cresterea în ritmuri inferioare

a cheltuielilor administrativ-gospodaresti în raport cu cresterea volumului producţiei

determina micsorarea cheltuielilor pe unitatea de produs.

Un aspect de ordin principial consta în aceea ca în epoca contemporana,

perfectionarile factorilor de productie au loc în conditiile în care ştiinţa devine tot mai

scumpa. Introducerea rezultatelor creatiei ştiinţifice în productie necesita luarea în calcul

nu numai a efectelor, ci şi a costului ştiinţei. In general, însa, pe masura progresului

ştiinţifico-tehnic, se creeaza conditii favorabile reducerii costului pe unitatea de produs.

Cu toate acestea, nu este exclusa posibilitatea cresterii costului mediu la unul şi acelaşi

produs. O asemenea situatie poate avea loc atunci când , pe piata creste pretul noilor

factori de productie.

Reducerea sistematica a costului de productie necesita luarea în considerare a

tuturor factorilor, în dinamica lor complexa.

114

INTREBARI

• Definiti munca şi precizati când aceasta devine factor de productie?

• Ce reprezinta capitalul ca factor de productie?

• Care sunt componentele capitalului productiv şi dupa ce criterii este facuta aceasta

împartire?

• Ce semnificatie are combinarea factorilor de productie în desfasurarea activităţii

economice?

• Ce desemneaza combinarea factorilor de productie şi de cine depinde aceasta?

• Ce desemneaza substituibilitatea factorilor de productie şi pe ce se bazeaza

aceasta?

• Care sunt criteriile economice ce stau la baza deciziei de combinare şi substituire

a factorilor de productie?

• Ce desemneaza notiunea de productivitatea şi cum se exprima nivelul sau?

• Ce importanta are determinarea productivitatii marginale a factorilor de

productie?

• Ce se întelege prin productivitatea muncii, cum se exprima şi de câte feluri este?

• Care sunt factorii ce influenteaza nivelul şi dinamica productivitatii muncii?

• Cum se apreciaza randamentul capitalului? Ce semnificatie are relatia coeficientul

capitalului - productivitatea capitalului.

• Ce exprima coeficientul mediu al capitalului şi cum se exprima?

• Ce exprima coeficientul marginal al capitalului şi cum se calculeaza?

• Ce exprima conceptul cost de productie?In ce consta legatura dintre productivitate

şi cost?

• Cum acţionează întreprinzatorul pentru reducerea costurilor?

TESTE GRILA

1. Care din enunturile urmatoare definesc factorii de productie?

a) mijloacele materiale, financiare şi de munca de care dispune o economie la un moment

dat;

b) totalitatea bunurilor materiale şi spirituale de care dispune societatea;

c) ansamblul elementelor care participa la producerea bunurilor şi serviciilor;

d) acea parte a resurselor atrase şi consumate în producerea bunurilor economice;

e) nici una din afirmatiile anterioare nu este corecta.

2. Care din caracteristicile urmatoare pot fi atribuite muncii ca factor de productie?

115

a) este o activitate umana bazata pe cunoastere şi experienta;

b) este o activitate vitala;

c) este un factor de productie originar;

d) este factorul activ şi determinant al producţiei;

e) nici una din afirmatiile anterioare nu este valabila.

3. Care dintre criteriile urmatoare permit împartirea capitalului în fix şi circulant?

a) forma materiala de existenta;

b) dupa cum se regasesc în componenta bunurilor la producerea carora participa;

c) modul în care participa la activitatea economică;

d) modul cum se consuma şi se înlocuiesc diferitele componente;

e) aportul pe care diferitele componente ale capitalului îl au la obtinerea

producţiei.

4. Ce pot fi considerate azi resurse strategice?

a) potentialul în resurse naturale;

b) capitalul;

c) informatia şi cunoasterea;

d) factorul uman;

e) toate cele enuntate.

5. Care din enunturile urmatoare definesc productivitatea?

a) consumul factorilor de productie necesar pentru obtinerea bunurilor economice;

b) volumul resurselor de care dispune o economie;

c) rentabilitatea firmei;

d) expresia sintetica a eficientei utilizarii factorilor de productie în activitatile din

care rezulta bunuri economice;

e) rodnicia, randamentul factorilor de productie utilizati pentru producerea

bunurilor economice;

6. Productivitatea globala a factorilor de productie exprima:

a) productia totala obţinută de o firma;

b) bunurile produse de firma şi destinate schimbului pe piata;

c) productia obţinută prin consumarea unui factor de productie;

d) volumul total al cheltuielilor efectuate pentru obtinerea unei unitati de produs;

e) eficienta agregata a tuturor factorilor de productie consumati pentru obtinerea

rezultatelor economice.

7. Productivitatea marginala a unui factor de productie exprima:

116

a) cantitatea de factori de productie consumati pentru obtinerea unei unitati de

produs;

b) sporul de productie obţinut prin cresterea cu o unitate a unui factor de

productie, ceilalti ramânând neschimbati;

c) sporul de rezultate care se obtine ca urmare a perfectionarii tehnologiei;

d) sporul de cheltuieli pentru obtinerea unei unitati suplimentare de produs;

e) raportul dintre productia obţinută şi factorul de productie consumat.

8. O firma cu 125 salariati realizeaza într-o perioada 0t un volum al producţiei de 2500

bucati. Câti salariati trebuie să mai angajeze aceasta firma pentru a-şi dubla productia

în perioada 1t daca productivitatea medie a muncii creste cu 25%?

a) 25 salariati;

b) 50 salariati;

c) 75 salariati;

d) 100 salariati;

e) 125 salariati.

9. Productivitatea medie a capitalului în perioada 0t a fost de 2000 bucati/utilaj. Daca

în perioada 1t productia totala a crescut cu 30%, iar volumul capitalului cu 20%,

productivitatea marginala a capitalului a fost de:

a) 2500 bucati/utilaj;

b) 3000 bucati/utilaj;

c) 3500 bucati/utilaj;

d) 4000 bucati/utilaj;

e) 4500 bucati/utilaj.

10. In perioada 0t productivitatea medie a muncii într-o firma a fost de 1000

bucati/salariat. Daca în perioada 1t productia sporeste de 3 ori fata de 0t iar numarul

de salariati creste cu 100%, productivitatea marginala a muncii este de:

a) 500 bucati/salariat;

b) 1000 bucati/salariat;

c) 1500 bucati/salariat;

d) 2000 bucati/salariat;

e) 2500 bucati/salariat.

117

11. Care din enunturile urmatoare exprima rata marginala de substituire a factorilor de

productie?

a) cresterea volumului producţiei raportata la cresterea volumului factorilor de

productie;

b) productivitatea marginala a factorului ce se substituie raportata la costul

marginal al producţiei;

c) cantitatea din factorul substituitor ce revine la o unitate din factorul substituit;

d) productivitatea marginala a factorului substituit raportata la productivitatea

marginala a factorului substituit;

e) nici una din afirmatiile anterioare nu este valabila.

12. Costurile variabile includ în întregime:

a) consumul de capital;

b) costurile salariale;

c) cheltuielile cu materii prime;

d) combustibilul pentru fabricatie;

e) combustibilul pentru încalzit.

13. Daca productivitatea marginala a muncii este mai mare decât productivitatea medie,

care este evolutia costului total mediu:

a) scade;

b) nu se modifica;

c) creste;

d) evolutie înceata;

e) evolutie necunoscuta.

14. In perioada 0t , costurile variabile globale au fost de 16 milioane u.m., iar volumul

producţiei a fost de 8.000 bucati. Daca în perioada 1t productia a crescut cu 20%, iar

costul marginal a fost de 1,5 ori mai mare decât costul variabil mediu din 0t , sporul

absolut al costurilor globale totale a fost de:

a) 4,0 milioane u.m.;

b) 4,5 milioane u.m.;

c) 4,8 milioane u.m.;

d) 5,4 milioane u.m.;

e) 6,0 milioane u.m.

118

SECTIUNEA A III-A.

CEREREA, OFERTA, PIATA ŞI CONCURENTA

CAPITOLUL VI. CEREREA

Ceea ce conduce comportamentul consumatorilor este principiul maximizarii

gradului de satisfacere a trebuintelor. Ca fiinta rationala şi afectiva, consumatorul îşi

stabileste în fiecare moment al existentei sale unul sau mai multe programe de consum.

6.1. Comportamentul consumatorului. Echilibrul consumatorului

Consumatorul dispune de un buget (venit), care este limitat şi nu-i permite să cumpere

toate bunurile pe care le doreste. Acesta trebuie să procedeze la alegeri rationale, proces

în care utilitatea bunurilor joaca rolul esential. În functie de utilitate, consumatorul

stabileste o ierarhie a preferintelor sale (scara preferintelor) şi precizeaza cantitatile pe

care le poate cumpara folosind criteriile: preţurile produselor şi marimea veniturilor

disponibile, în functie de care substituie bunurile care se scumpesc cu alte bunuri ale

caror preţuri sunt stabile sau scad, îşi sporeste consumul la bunurile de buna calitate

(bunuri superioare) îi îşi reduce consumul la bunurile inferioare sau invers.

Se creeaza impresia ca un consumator poate să elaboreze un numar infinit de

programe de consum, cu utilitati totale dintre cele mai diferite. În realitate, optiunile

rationale ale consumatorului sunt conditionate de cel putin trei factori: marimea şi

intensitatea nevoilor de consum (ca factor endogen), resursele banesti de care dispune şi

nivelul preţurilor bunurilor ce urmeaza a fi achizitionate (ca factori exogeni).

Considerând ca nevoile de consum sunt date (ca marime, structura şi intensitate),

optiunile consumatorului se afla sub constrângerea bugetului sau de venituri şi a nivelului

preţurilor unitare ale produselor pe care doreste să le consume. Consumatorul potential

119

îşi face calculele din care să rezulte maximum de utilitate totala de care ar putea

beneficia, prin cumpararea de pe piata a unor cantitati din diferite mărfuri, în functie de

nivelul preţurilor acestora şi marimea bugetului sau. Relatia ce reda acest deziderat este:

B Xpx Ypy= + , (6.1.1.)

în care: B - bugetul consumatorului pentru procurarea bunurilor x şi y;

X - cantitatea dorita din bunul x;

Y - cantitatea dorita din bunul y ;

px - pretul unitar al bunurilor x;

py - pretul unitar al bunului y.

Dependenta dintre cantitatea consumata dintr-un bun (y) şi cantitatea consumata

din celalalt bun (x), tinând seama de preţurile produselor şi marimea bugetului

consumatorului, se exprima cu ajutorul ecuatiei dreptei bugetului. Aceasta se deduce din

relatia (6.1.1.):

ypx

pyX

B

py= − +

(6.1.2.)

Punctele de intersectie ale dreptei bugetului cu axele Oy şi Ox, respectiv P şi R se

determina cu usurinta:

a) daca x = 0, atunci y

B

py=

şi desemneaza intersectarea axei Oy de către dreapta

bugetului, definind punctul P, în care întregul venit (buget) ar fi consumat pentru

procurarea produsului y;

b) daca y = 0, atunci x

B

px=

, respectiv intersectarea axei Ox de către dreapta

bugetului în punctul R, care reprezinta consumarea integrala a bugetului numai pentru

produsul x.

Unind punctele P şi R se obtine dreapta bugetului, care reprezinta o multime de

variante privind cantitatile în care se pot substitui bunurile x şi y, la preţurile date (px

şi py) pentru care consumatorul îşi permite să -şi cheltuiasca bugetul de consum. Orice

punct de pe dreapta PR reprezinta o cheltuiala identica pentru consum, dar cu o

repartizare diferita a bugetului pentru procurarea produselor x şi y.

120

xxx

PPP

RRRRRRRRR000

Fig.nr.6.1. Dreapta bugetului şi domeniul (triunghiul) alegerilor rationale ale

consumatorului

Domeniul alegerilor rationale ale consumatorului, sub constrângerile bugetului

sau şi ale preţurilor bunurilor, se limiteaza la triunghiul OPR, orice punct exterior

acestui triunghi fiind o cheltuiala inaccesibila cumparatorului. În consecinta, la un buget

dat (limitat), consumatorul doreste să obţină maximum de satisfactie totala. Pentru

aceasta, el va compara succesiv dreapta bugetului sau cu diferite curbe de izoutilitate,

pâna când dreapta bugetului va deveni tangenta la una din curbe. Punctul de tangenta, pe

care îl notam cu E, este unic pentru fiecare curba de indiferenta şi reprezinta maximum de

utilitate pentru consumatorul dat sau echilibrul consumatorului.

Fig.nr.6.2. Echilibrul consumatorului

Echilibrul sau optimul consumatorului desemneaza acea varianta de

repartizare a bugetului acestuia pentru procurarea acelor cantitati de bunuri (xE şi yE)

care îi aduc cea mai mare satisfactie (utilitate totala), tinând seama de preţurile

acestora.

Preferintele consumatorului pot să fie diferite de cele reprezentate în fig. nr.6.2.

În cazul bunurilor perfect substituibile, se pot întâlni trei situatii de alegeri optimale:

a) când py px, combinatia optima se va realiza daca tot bugetul consumatorului va

fi utilizat pentru procurarea bunului x, deci:

121

xxx

yyy

PPP

RRR

yEEE

xEEE

EEE

U

111

U222

U333

U444

000

xpx

= Β

;

b) când px py, optimul consumatorului se obtine daca întregul buget este folosit

pentru cumpararea bunului y, respectiv:

ypy

=Β

;

c) daca px = py, atunci orice combinatie care satisface constrângerea bugetara este

optima.13(1)

Pentru bunurile cu complementaritate stricta14(2) alegerea optimala se realizeaza

atunci când consumatorul se va hotarî să cumpere cantitati egale din cele doua bunuri,

independent de preţuri. Daca x = y, relatia specifica constrângerii bugetare va fi:

x y

B xpx ypy

== +

Combinatia ce corespunde punctului de alegere optimala va fi de tipul:

x yB

px py* *= =

+ (6.1.3.)

Optimul (echilibrul) consumatorului este dinamic, datorita mobilitatii factorilor

implicati în realizarea să . Astfel, se pot modifica gusturile şi preferintele consumatorului,

bugetul de venituri al acestuia poate să creasca sau să se reduca, se poate modifica

structura preţurilor (adica nivelurile relative ale preţurilor). Rezultatul actiunii conjugate a

acestor variabile îl constituie, fie accentuarea constrângerii bugetare asupra

consumatorului, fie slabirea acesteia. Se produc noi stari de echilibru, care pot să

desemneze o utilitate totala superioara celei de referinta (curba MN) sau inferioara

acesteia.

Modificarea nivelului resurselor, adica sporirea sau reducerea bugetului de

venituri (preţurile bunurilor ramânând fixe), modifica nivelul constrângerii, linia

bugetului se deplaseaza paralel cu ea însaşi, către dreapta daca constrângerea slabeste şi

către stânga, daca aceasta se accentueaza; domeniul alegerilor rationale ale

consumatorului se mareste sau se micsoreaza.

Pentru fiecare nivel al bugetului (resurselor), putem determina optimul

consumatorului, asa cum am procedat anterior. Fiecare dintre punctele de echilibru

reprezinta cea mai buna optiune de consum pentru un nivel dat al venitului. Unind

punctele de echilibru (E1, E2, E3, E4, .... etc.) obtinem curba consumului în raport cu

13(1) Hal R.Varian, Intermediate Microeconomics. A modern Approach, thirol ed., W.W.Norton et Comp., New York, 1993, p.78-79.14(2) Op.cit., p.80.

122

venitul. Aceasta este expresia combinatiilor de bunuri consumate în functie de evolutia

venitului consumatorului, în conditiile preţurilor relative constante.

Curba consumului în raport cu venitul poate îmbraca mai multe forme:

Fig.nr.6.3. Curba consumului în raport cu venitul

În primul caz (a), la o crestere a venitului sporeste consumul pentru ambele bunuri

(x şi y), doar consumul din bunul y se amplifica mai mult decât cel din bunul x. Cazul (b)

reda cresterea în aceeaşi proportie a consumului din bunurile x şi y, la o crestere a

venitului; structura consumului este data de dreapta 0, E1, E2, E3, E4. În graficul (c) avem

curba consumului de bunuri inferioare, a caror caracteristica este urmatoarea: la un nivel

dat al venitului şi pe masura ce acesta creste (continuu), poate avea loc scaderea cantitatii

cerute din acel bun (pâine, cartofi, etc.).

Modificarea nivelului preţurilor bunurilor, la un buget dat şi considerat constant,

se poate manifesta astfel:

a) pretul bunului y ramâne fix, dar variaza pretul bunului x(creste sau scade);

b) pretul bunului x ramâne constant dar variaza pretul bunului y;

c) pretul ambelor bunuri este variabil.

Atunci când se modifica pretul unitar al unuia din bunurile x şi y, efectele sunt

diferite pentru bunurile complementare şi pentru bunurile substituibile.

În cazul bunurilor a caror complementaritate este stricta, prin reducerea pretului

la unul din bunuri, se trece la un nivel de utilitate totala mai ridicat, dar structura de

consum ramâne fixa. Prin cresterea pretului unitar la unul din bunuri (x,y), se obtine de

către consumator un nivel de utilitate tot mai scazut, structura consumului ramânând, de

asemenea fixa.

123

y

yy

0

00

x

xx

E1

11

E2

22

E3

33

E4

44

(a)

((

0

00

E1

11

E2

22

E3

33

E4

44

(b)

((

y

yyyyy

x

xx

0

00

x

xx

E1

11

E2

22

E3

33

E4

44

(c)

((

y

yy

În cazul bunurilor substituibile, indiferent daca substituibilitatea este perfecta sau

imperfecta, reducerea pretului la un produs ( să zicem x), "îmbogateste" consumatorul,

prin sporirea capacitatii de cumparare a acestuia (B/px creste); efectul de venit este

urmat de efectul de substituire, deoarece se modifica structura consumului, prin sporirea

consumului (să zicem) la bunul al carui pret a scazut. Constrângerea bugetara slabeste (se

deplaseaza spre dreapta pe axa Ox), trecându-se de pe o curba de izoutilitate totala

inferioara pe o curba de izoutilitate superioara.

6.2. Cererea. Functia cererii

Mobilitatea continua a raportului dintre cerere şi oferta reprezinta o caracteristica

esentiala a pietei bunurilor şi serviciilor.

Cererea, ca expresie a comportamentului cumparatorului, reflecta preferintele şi

disponibilitatea acestuia pentru procurarea anumitor bunuri şi servicii, în cantitati

determinate şi la un anumit pret. Cum în societate exista un mare numar de consumatori,

cererea înseamna o multime de acte de cumparare, efective sau intentionale. Aparent

aceste acte sunt haotice şi întâmplatoare; în realitate ele sunt determinate de legitatile

consumului, care imprima comportamentul de piata al consumatorului. Consumul

constituie totdeauna cauza initiala a cererii, iar cererea pregateste consumul, îl

particularizeaza. Cererea de bunuri şi servicii nu se confunda cu nevoia de consum,

prima având o arie mai restrânsa decât cea de a doua. Prin cerere se satisface partea

principala a nevoii de consum; bunurile şi serviciile se procura prin intermediul pietei,

cererea fiind conditionata, pe de o parte, de veniturile banesti ale agentilor economici şi

populatiei, iar pe de alta parte, de evolutia preţurilor (puterea de cumparare a monedei).

Cererea de bunuri nu cuprinde acea parte a nevoii totale de consum care se acopera prin

autoconsum şi nici partea din nevoia totala de consum care ramâne nesatisfscuta, la un

moment dat, din lipsa veniturilor disponibile.

Cererea de bunuri şi servicii reprezinta cantitatea dintr-o anumită marfa (bun

material sau serviciu) pe care consumatorii sunt dispuşi să o cumpere la un anumit

pret unitar (considerat ca maxim) şi într-un anumit interval de timp, considerând

calitatea marfii ca fiind data şi acceptata de cumparatori. In functie de cine exprima

cererea aceasta se poate diferentia astfel: daca cererea pentru un anumit produs sau

serviciu se manifesta din partea unui individ (familie), a unei întreprinderi sau institutii,

ea se numeste cerere individuala. Prin însumarea tuturor cererilor individuale de pe piata

124

unui produs sau serviciu, într-o perioada de timp determinata, se formeaza cererea

agregata sau totala, adica cererea la nivelul ramurii.

În functie de natura şi destinatia bunurilor se disting: a) cerere de bunuri

materiale (corporale) de consum; b) cerere de servicii de consum (bunuri de consum

incorporale); c) cerere de bunuri materiale (corporale) de productie; d) cerere de servicii

pentru productie (bunuri de productie incorporale).

Daca avem în vedere capacitatea bunurilor şi serviciilor de a se substitui,

componentele cererii sunt: a) cerere pentru bunuri substituibile; b) cerere pentru bunuri

complementare, adica pentru bunuri care nu pot fi consumate unul fara celalalt; c) cerere

derivata, în care cererea pentru un produs este determinata în raport cu cererea pentru alte

produse (exemple: cererea pentru faina este determinata de cererea pentru pâine; cererea

pentru furnituri este conditionata de cererea pentru confectii s.a.).

Functia cererii descrie comportamentul consumatorului în calitate de agent

economic solicitant, precum şi influentele pe care le au diferiti factori asupra cererii. Ea

este reprezentata printr-o curba a cererii consumatorului pentru un bun dat şi arata

cantitatea cumparata din acel bun (Q), în functie de mai multi factori cu ponderi şi sensuri

diferite, denumiti variabile, cum ar fi: pretul produsului (p), considerând ca preţurile

celorlalte bunuri nu variaza; pretul produselor de substitutie (ps); marimea venitului

consumatorului (v); gustul cumparatorului (g); conditiile de credit (c); publicitatea sau

reclama (r); marca fabricii sau marca comerciala (m), etc.

Q = f(p, ps, v, g, c, r, m) (6.2.1.)

Daca avem în vedere cererea agregata pentru un produs, adica întreaga piata a

acestuia, mai intervin şi alti factori cum ar fi: evolutia demografica, politica financiara în

domeniul distribuirii veniturilor, politicile sociale s.a. Fiecare din acesti factori evolueaza

într-o anumită directie şi cu o anumită putere de influenta asupra variatiei cererii totale.

Functia cererii poate fi exprimata prin mai multe curbe ale cererii: a) functia

cererii individuale de bunuri materiale de consum sau de servicii de consum; b) functia

cererii totale sau agregate pentru un anumit bun sau serviciu de consum; c) functia cererii

venind din partea unei firme sau a unei întreprinderi particulare, ceea ce înseamna cerere

individuala de bunuri materiale de productie şi/sau servicii de productie s.a.

Pentru început, analiza functiei cererii se limiteaza la studiul unui consumator,

care solicita un anumit bun material sau un serviciu de consum.15(3)

15(3) Abraham Frois Gilbert, Op.cit., p.185-190; Aurel Iancu, Tratat de economie, vol.3, Editura Expert, Bucure]ti, 1992, p.64-78.

125

Daca consideram ca toti factorii amintiti mai sus sunt dati şi cu exceptia pretului nu

variaza, atunci functia cererii exprima corelatia dintre cantitatea şi pretul (tariful) bunului

(serviciului) de consum, conform relatiei:

Q = f(p) (6.2.2.)

Functia cererii consumatorului pentru un bun dat arata ca, în general, cantitatea

solicitata dintr-un bun este functie descrescatoare de pretul acestuia. Reducerea pretului

unitar al bunului determina fenomenul de extindere a cererii, de crestere a cantitatii

cerute; cresterea pretului unitar, dimpotriva, determina contractia cererii, respectiv

scaderea cantitatii cerute pe piata din acel bun.

Relatia de cauzalitate dintre modificarea pretului unitar al unui bun şi

schimbarea cantitatii cerute din acel bun reprezinta continutul legii generale a cererii

de bunuri şi servicii.

Fig.nr.6.4. Curba cererii de bunuri şi servicii

Din graficul nr.6.4. rezulta ca la cel mai scazut nivel al pretului unitar al unui bun

(P1) se manifesta cel mai înalt nivel al cererii (Qn), iar la cel mai mare pret unitar (Pn),

cantitatea ceruta este cea mai mica (Q1). Atunci când pretul unitar al bunului creste

continuu ( de la P1, P2, P3,...Pn) cantitatea ceruta din acel bun scade continuu (de la Qn, Q4,

Q3, Q2, Q1,) şi invers: daca pretul unitar se reduce continuu (Pn, Pn-1, ... P1) cantitatea

ceruta creste permanent.

Legea generala a cererii este aplicabila tuturor bunurilor normale (bunurile a

caror cerere creste o data cu sporirea veniturilor) şi majoritatii bunurilor inferioare

(bunurile a caror cerere se reduce o data cu sporirea veniturilor). Pentru unele bunuri

inferioare, urcarea pretului atrage dupa sine extinderea cererii, iar scaderea pretului

conduce la contractia cererii (paradoxul Giffen). Ratiunea economică a acestei situatii de

pe piata este urmatoarea: atunci când creste pretul unui bun, sporeste cantitatea ceruta din

celelalte bunuri ale caror preţuri nu au crescut (efectul de substituire), altfel se reduce

126

Q (cantitatea)

P(pre\ul) unitar)

uu

Qn

nn

0

00

pn

nn

p1-

--

p2-

--

p3-

--

p4-

--

Q1

11

Q2

22

Q3

33

Q4

44

venitul real al cumparatorului (efectul de venit). Daca pentru un bun inferior al carui pret

a crescut, efectul de venit este mai mare decât efectul de substituire, cantitatea ceruta din

acel bun creste.

În mod firesc, exista şi alte exceptii de la legea cererii. Astfel, când cresc preţurile

la unele bunuri importante, populatia cumpara cantitati mai mari din acele bunuri, de

teama ca şi în viitor se vor produce urcari de preţuri la bunurile respective. Contrazicerea

legii cererii în acest caz, nu este de durata, deoarece nu se pot crea stocuri mai mari de

consum din toate produsele, iar atunci când acestea ar putea fi conservate implica

cheltuieli suplimentare şi existenta unor venituri suplimentare însemnate ale

consumatorilor. De asemenea, exista posibilitatea ca anumiti consumatori să perceapa

calitatea înalta a produselor numai prin sporirea preţurilor la acele produse, ceea ce nu

totdeauna este adevarat.

Pentru explicarea legii generale a cererii s-a utilizat o singura variabila, un singur factor al

acesteia: evolutia pretului unitar al bunului, miscarea cererii având loc pe aceeaşi curba a

cererii. Exista şi alti factori ce pot sta la baza explicarii legii generale a cererii: a)

modificarea veniturilor banesti ale consumatorilor; b) modificarea preţurilor altor mărfuri;

c) numarul de cumparatori; d) factori psihologici şi sociali.

Modificarea nivelului veniturilor banesti ale consumatorilor. Veniturile banesti

ale consumatorilor, prin nivelul lor, transforma cererea potentiala de bunuri şi servicii în

cerere solvabila (reala).

Comportamentul cumparatorilor în raport cu variatia veniturilor de care dispun

grupeaza bunurile - marfa în: bunuri normale (cea mai mare parte a bunurilor) şi bunuri

inferioare (ca exceptie).

În cazul bunurilor normale, cererea creste sau scade pe masura ce venitul creste

sau scade, relatia de modificare a cererii în raport cu modificarea venitului fiind directa

(pozitiva). Bunurile inferioare constau în acele bunuri la care relatia dintre modificarea

venitului şi modificarea cererii este negativa: cresterea venitului este însotita de

reducerea cererii, iar reducerea venitului are ca efect cresterea cererii.

Pentru bunurile normale (în care cuprindem şi bunurile de lux sau superioare) tendinta

(legitatea) este urmatoarea: unei cresteri a venitului îi corespunde o crestere a cererii

şi invers: unei scaderi a venitului îi corespunde o scadere a cererii..

În privinta bunurilor inferioare, tendinta (legitatea) se poate exprima astfel:

odata cu cresterea venitului se înregistreaza o descrestere a consumului (cererii) şi

invers; curba cerere-venit are o panta negativa, fiind în descrestere.

127

Modificarea preţurilor altor bunuri, respectiv modificarea cererii pentru un anumit bun

(A), atunci când se modifica pretul la un alt bun (B), bunurile fiind substituibile sau

complementare.

Daca produsele sunt substituibile, de regula, cresterea pretului la unul dintre ele

(să presupunem la produsul A) are ca efect cresterea cererii pentru celalalt produs (B), iar

reducerea pretului unitar la unul dintre ele (produsul A) conduce la cresterea cererii acelui

produs. Atunci când produsele sunt complementare, proportia dintre ele în cadrul

consumului ramâne neschimbata, astfel ca o crestere de pret la unul dintre cele doua

produse diminueaza consumul la ambele produse, iar o reducere de pret la unul din cele

doua produse are ca efect cresterea în aceeaşi proportie a cererii din ambele produse.

Evolutia numarului de cumparatori. Considerând ca marimea medie a cererii

individuale este data şi ramâne constanta, între evolutia numarului de cumparatori şi

evolutia cererii totale pentru bunurile respective se manifesta o relatie directa, pozitiva.

La baza evolutiei numarului de cumparatori pentru bunuri şi servicii de consum stau

factorii demoeconomici (numarul populatiei, numarul de familii, structura populatiei pe

medii sociale, sexe şi vârste, gradul de ocupare a populatiei, structura socio-profesionala a

populatiei active etc.) care influenteaza nu numai volumul, ci şi structura cererii. Pentru

bunurile şi serviciile de productie, cererea este dependenta de: numarul şi dimensiunile

întreprinderilor, veniturile banesti ale acestora, marimea profitului şi proportia împartirii

acestuia pentru acumulare şi pentru consum etc.

Factori psihologici şi sociali. Subiectii cererii de bunuri şi servicii se deosebesc

între ei în ceea ce privesc preferintele fata de anumite produse, gusturile şi dorintele de

consum, receptivitatea pentru anumite bunuri şi servicii etc. Aceste deosebiri rezulta din

particularitatile psihosociale ale indivizilor, familiilor şi microgrupurilor sociale. Un rol

deosebit de important, în aceasta privinta, îl au nivelul de instruire şi cultura, mediul

micro şi macrosocial în care traiesc consumatorul individual şi familia acestuia, gradul de

informare asupra fenomenelor pietei.

Indivizii şi familiile percep modul de consum al vecinilor, rudelor, colegilor,

prietenilor s.a. încercând să imite ceea ce este bun pentru ei din consumul acestora,

formându-se astfel cererea prin imitatie. De asemenea, informatiile transmise prin mass-

media, moda, publicitatea, etc., influenteaza optiunile individuale de consum

manifestându-se cererea stimulata.

Din categoria factorilor psihosociali fac parte şi perceptiile şi reactiile

solicitantilor de mărfuri referitoare la evolutiile posibile ale preţurilor şi veniturilor. Daca

128

se sconteaza pe o crestere viitoare a pretului la un anumit bun, cererea imediata se extinde

la acel bun; o probabila reducere viitoare a pretului produsului are ca reactie psihosocială

reducerea cererii actuale la acel produs. Daca se prevede o crestere a veniturilor

nominale, preţurile la toate mărfurile au tendinta să creasca.

6.3. Elasticitatea cererii

Pentru a masura variatia cererii în raport cu modificarea factorilor care o

determina se utilizeaza conceptul de elasticitate a cererii.16(4) Instrumentul utilizat pentru

a determina intensitatea elasticitatii îl constituie coeficientii de elasticitate. Coeficientul

de elasticitate a cererii reprezinta gradul, fractiunea sau procentul de modificare a

cererii (variabila dependenta) în functie de modificarea unui factor al cererii (variabila

independenta).

A. Elasticitatea cererii în raport de venit. Unul din factorii cererii îl constituie

venitul. De aceea, este important să masuram variatia relativa a cererii unui bun de

consum şi variatia relativa a venitului.

Variatia relativa a venitului este pusa în evidenta de relatia V/V sau raportul dintre

nivelul venitului consumatorului în perioada actuala fata de perioada de referinta.

Variatia relativa a consumului dintr-un bun rezulta din raportul dintre cantitatea

ceruta dintr-un bun în perioada actuala, când venitul a sporit sau a scazut (C) şi cantitatea

consumata în perioada sau momentul de referinta (C), respectiv C/C.

Elasticitatea cererii fata de venit este raportul dintre variatia relativa a cantitatii

cerute dintr-un bun şi variatia relativa a venitului. Deci, coeficientul de elasticitate a

cererii fata de venit (ec/v) se poate scrie:

eC C

C

V V

Vc vC

C

V

V= =

− −∆ ∆: :1 0

0

1 0

0 (6.3.1.)

ec vC

V

C

CV

V

%%

%= =∆

∆

∆

∆

100

100 (6.3.2.)

în care: ec /v - coeficientul de elasticitate a cererii unei marfi (A) fata de venit;

∆ C/C - variatia cererii;

∆ V/V - variatia venitului cumparatorului;

%∆ C - variatia procentuala a cererii;

16(4) Abraham - Frois Gilbert, Op.cit., p.190-198, A.Iancu, Op.cit., p.84-98.

129

%∆ V - variatia procentuala a venitului.

În functie de valoarea lui ec /v (coeficientul de elasticitate a cererii fata de venit),

bunurile se tipologizeaza astfel:

a) bunurile normale sunt bunurile al caror consum creste o data cu venitul,

cresterea consumului fiind proportional mai slaba decât cea a venitului (adica

0<∆ C/C<∆ V/V). Coeficientul de elasticitate este mai mic decât 1 (ec /v < 1). Atunci

când se reduce venitul, reducerea cererii este superioara reducerii venitului. În ambele

cazuri, scade ponderea cheltuielilor pentru produsul respectiv în totalul veniturilor

disponibile ale cumparatorului;

b) bunurile inferioare (ec /v <0) al caror consum scade în valoare absoluta la o

crestere a venitului;

c) bunurile al caror consum creste în aceeaşi proportie cu venitul

(ec /v = 1) sau scade în aceeaşi proportie cu scaderea venitului; ponderea cheltuielilor cu

aceste bunuri ramâne neschimbata în totalul veniturilor disponibile ale cumparatorului;

d) bunurile superioare al caror consum creste relativ mai repede în raport cu

cresterea venitului (ec /v > 1) sau, ceea ce este acelaşi lucru, la o reducere a venitului

scaderea cererii este inferioara scaderii venitului. În ambele ipostaze, sporeste ponderea

venitului cheltuit pentru procurarea acestor bunuri în totalul cheltuielilor cumparatorului.

B. Elasticitatea cererii în raport de pret. Consumul unui bun este functie de

pretul bunului respectiv şi preţurile celorlalte bunuri. Ca urmare, elasticitatea în raport cu

pretul apare ca o elasticitate directa şi o elasticitate indirecta.

Variatia cererii unui bun în raport cu variatia pretului sau, în conditiile în care

preţurile celorlalte bunuri ramân stabile (constante) desemneaza elasticitatea directa a

cererii fata de pret. Coeficientul de elasticitate directa a cererii în raport cu pretul

bunului (ec /p) se determina ca raport între variatia relativa a cererii unui bun (∆ C/C sau

%∆ C) şi variatia pretului acelui bun (∆ P/P sau %∆ P):

a) ec p

C

C

P

P

C C

C

P P

P= − = − − −∆ ∆

: :1 0

0

1 0

0 (6.3.3.)

b)

ec pC

P

C

Cx

P

P

C

Px

P

C%

%

%= − = − = −∆

∆

∆

∆∆∆

1100

1100

1

1

(6.3.4.)

Teoretic, coeficientii de elasticitate directa a cererii diferitelor bunuri normale în raport cu

pretul lor, au o plaja de existenta destul de extinsa, în functie de care se disting:

130

a) cerere perfect inelastica sau rigida (ec/p=0) când cantitatea ceruta dintr-un

produs (serviciu) ramâne constanta, indiferent cum s-ar modifica pretul (tariful) unitar.

Se prezinta ca o dreapta paralela cu axa preţurilor (fig.nr.6.5.a.) şi se manifesta la bunurile

de prima necesitate (pâine, lapte, zahar, etc.) la care consumatorul nu poate renunta, la

bunurile complementare şi la bunurile de lux cumparate de acea parte a populatiei cu

venituri mari, pentru care cresterea preţurilor nu o sensibilizeaza.

b) cerere perfect elastica (ec /p > -∞) sau infinit elastica atunci când la un pret

constant sau cu o variatie slaba cererea creste continuu la acel bun. Se prezinta ca o

dreapta paralela cu axa cantitatilor cerute (fig.nr.6.5.b.), coeficientul elasticitate pret tinde

care infinit.

c) cerere cu elasticitate unitara (ec /p = 1). Este o cerere cu elasticitate constanta,

adica la o crestere (scadere) continua şi constanta a pretului unui bun se manifesta o

scadere (respectiv crestere) continua şi constanta a cererii. Cantitatea ceruta este invers

proportionala cu pretul, iar curba cererii este o ramura de hiperbola echilaterala

(fig.nr.6.5.c.);

131

p

Q

a) a) Cerere rigida

p

Q

b) Cerere perfect elastica

p

Q

c) Cerere cu elastici-tate unitara

p

pp

Q

QQ

d)Cerere semirigida

sau semielastica

ss

∆p

pp

∆Q

QQ

p

pp

Q

QQ

e) Cerere cu elasticitate ridicata

r

∆ p

pp

∆ Q

QQ

p

pp

Q

QQ

f) Cerere anormala

aa

Fig.nr.6.5. Elasticitatea cererii

d) cerere semirigida sau relativ inelastica (cu elasticitate slaba) (-1< ec /p <0)

când cererea reacţionează slab la modificarea pretului; reactia cererii este mai mica decât

proportionala la variatia pretului (fig.nr.6.5.d.);

e) cerere elastica sau cu elasticitate ridicata (-1< ec /p < -∞) când se realizeaza o cerere

care reacţionează la modificarea pretului. Cererea variaza mai mult decât proportional la

variatia pretului; elasticitatea este mai mare decât cea unitara (cazul c), deci mai

accentuata decât aceasta şi mai mica sau mai putin accentuata decât cererea perfect

elastica (fig.nr.6.5.e.);

f) cerere anormala (ec /p >0), când coeficientul de elasticitate fata de pret are

valoare pozitiva. Reactia anormala a cererii la variatia pretului (paradoxul Giffen) se

manifesta în cadrul produselor inferioare, când reducerea pretului atrage dupa sine

scaderea cererii sau când scumpirea unor produse duce la cresterea cererii (fig.nr.6.5.f.).

C) Elasticitatea indirecta sau încrucisata exprima modificarea cererii pentru un

bun (A) atunci când se modifica pretul altui bun (B), cele doua bunuri fiind

complementare sau substituibile.

Coeficientul de elasticitate indirecta se determina ca modificare relativa a

cantitatilor cerute dintr-un bun (A) şi modificarea relativa a pretului unui alt bun (B):

eca pbCA

CA

PB

PB= ∆ ∆

:(6.3.5.)

PBCApbca ∆∆= %:%%e (6.3.6.)

în care:

eca pb - elasticitatea indirecta a cererii bunului A în raport cu pretul bunului B;

CA - cererea initiala la bunul A;

PB - pretul initial la bunul B;

∆ CA - modificarea (în marimi absolute) a cererii la produsul A;

∆ PB - modificarea (în marimi absolute) a pretului produsului B.

Dupa cum bunurile sunt substituibile sau complementare, se deosebesc doua

cazuri:

a) eca pb > 0, adica o crestere a pretului bunului B determina o marire a

consumului din bunul A, care se va substitui (cel putin partial) bunului B, în consumul

persoanei luata în consideratie (de exemplu, uleiul şi untul, ceaiul şi cafeaua, vinul şi

berea, etc.);

132

b) eca pb <0, înseamna ca o crestere a pretului bunului B are ca efect scaderea

consumului din bunul A; este cazul bunurilor complementare sau al caror consum este

cuplat (automobilul şi benzina, zaharul şi cafeaua).

INTREBARI

• Ce este dreapta bugetului consumatorului?

• Ce desemneaza echilibrul sau optimul consumatorului?

• Ce reprezinta cererea de bunuri şi servicii?

• Cum se defineste cererea individuala şi cererea agregata sau totala?

• Prin ce se deosebese cererea de bunuri şi servicii de nevoia de consum?

• Cum poate fi redat continutul legii generale a cererii de bunuri şi servicii?

• Ce sunt bunurile normale? Dar bunurile inferioare?

• Care sunt factorii ce stau la baza explicarii legii generale a cererii de bunuri şi

servicii?

• Ce este elasticitatea cererii?

• Ce reprezinta coeficientul de elasticitate a cererii?

• Ce este şi cum se calculeaza elasticitatea directa a cererii în raport de pret?

TESTE GRILA

2. Care din expresiile de mai jos constituie cauze ce determina elasticitatea cererii?

a)factori de natura extraeconomică;

b) modificarea convingerilor politice ale participantilor la operaţiunile ce se deruleaza pe

piata;

c)schimbarea profesiei şi a locului de munca a unuia sau altuia dintre agentii economici;

d) modelul de consum şi de viaţa al vecinilor sau prietenilor;

e) preţurile la care se vând şi se cumpara bunurile economice şi serviciie;

f) veniturile obţinute de agentii economici;

g) modificarea cererii unui bun atunci când se modifica pretul altui bun, cele doua bunuri

fiind complementare sau substituibile.

3. Atunci când pretul unei marfi creste de la 8000 lei la 10000 lei, iar cererea zilnica se

reduce de la 800 la 600 unitati, exista o cerere:

a) elastica;

b) cu elasticitate unitara;

c) inelastica;

d) perfect inelastica;

133

e) perfect elastica.

4. Stiind ca pentru marfa x, la un nivel al pretului de 50000 lei/unitate, cererea este de

400 unitati, calculati care va fi cererea în conditiile unei cresteri de pret la 60000 lei

/unitate, coeficientul de elasticitate al marfii respective la pret fiind egal cu 2.

a) 400 unitati;

b) 200 unitati;

c) 240 unitati;

d) 1000 unitati;

e) 500 unitat.

5. In situaţia în care bunurile x şi y sunt substituibile iar pretul bunului x creste:

a) cererea pentru bunul x creste;

b) cererea pentru ambele bunuri se reduce;

c) cererea pentru bunul x creste, iar cererea pentru bunul y scade;

d) cererea pentru bunul x scade, iar cererea pentru bunul y creste;

e) oferta pentru ambele bunuri scade.

6. Cererea pentru o anumită marfa se restrânge sau se extinde în functie de:

a) cresterea veniturilor;

b) trecerea la economia de piata;

c) modificarea sistemului de taxe şi impozite;

d) nivelul somajului;

e) nivelul inflatiei.

7. Esenta alegerii consumatorului rational consta în:

a) masurarea exacta a utilitatii;

b) gasirea şi achizitionarea bunurilor care au calitatea cea mai ridicata;

c) gasirea şi achizitionarea bunurilor care au preţurile cele mai mici;

d) gasirea acelei alternative de achizitie care îi asigura maximum de satisfactie în

conditiile date de venit şi pret.

e) maximizarea gradului de satisfacere a trebuintelor.

8. Cresterea sau reducerea cererii pe piata unui bun pot fi determinate de:

a) cresterea numarului de emigranti;

b) modificarea veniturilor banesti ale consumatorilor;

c) modificarea preţurilor altor mărfuri;

d) numarul de cumparatori;

e) previziunile privind evolutia pretului şi venitului.

134

9. Precizati ce tip de cerere corespunde coeficientului de elasticitate directa a cererii în

raport cu pretul bunului în afirmatiile urmatoare:

a) cerere perfect elastica, ( )∞−⟩pe /0 ;

b) cerere perfect inelastica, ec/p =0

c) cerere elastica sau cu elasticitate ridicata , ec/p > ∞

d) cerere anormala,-1< ec/p < 1

e) cerere semirigida,-1< ec/p < 0.

10. Precizati carui tip de cerere îi corespunde situaţia în care, indiferent de modificarea

pretului unitar, cantitatea ceruta dintr-un produs ramâne constanta:

a) cerere elastica sau cu elasticitate ridicata;

b) cerere anormala;

c) cerere cu elasticitate unitara;

d) cerere perfect inelastica;

e) cerere semirigida.

11. Dupa elasticitatea cererii în functie de venit, bunurie economice se împart astfel:

a) bunuri normale;

b) bunuri inferioare;

c) bunuri cu cerere de elasticitate unitara;

d) bunuri superioare;

e) bunuri cu cerere medie;

f) bunuri fara cerere.

12. Intr-un anumit interval de timp, cererea pentru bunul X′ a fost de 100.000 buc.,

când pretul unitar practicat pe piata era de 10.000 lei/buc. Scaderea pretului la 9.000

lei/buc. Atrage dupa sine o crestere a cererii la 108.000 buc., pentru intervalul de timp

urmator (egal ca durata). Ce fel de elasticitate are cererea pentru bunul economic

respectiv?

a) cerere perfect elastica;

b) cerere perfect inelastica;

c) cerere cu elasticitate unitara;

d) cerere inelastica;

e) cerere cu elasticitate ridicata;

f) cerere anormala.

13. Echilibrul (optimul) consumatorului este dinamic datorita mobilitatii mai multor

factori. Din enumerarea de mai jos precizati care sunt acestia:

135

a) cresterea numarului de consumatori;

b) modificarea nivelului resurselor (veniturilor);

c) scaderea numarului de consumatori;

d) modificarea nivelului preţurilor bunurilor;

e) cresterea cantitatii de bunuri oferite.

CAPITOLUL VII. OFERTA

Pe piata bunurilor şi serviciilor întreprinzatorul se manifesta în calitate de agent al

ofertei.

7.1. Comportamentul de piata al producătorului.Functia de productie

Marimea, structura şi dinamica ofertei de bunuri şi servicii sunt rezultatul

comportamentului de piata al producătorului. Acesta doreste să câtige câti mai multi

bani, să -şi maximizeze profitul. Pentru aceasta, el trebuie să producă ceva, un anumit

bun sau serviciu. Dupa ce şi-a fixat obiectul activităţii, întreprinzatorul elaboreaza un

ghid al actiunii sale rationale, prin care determina: a) modalitatile sau metodele de

fabricatie (cum să producă?), respectiv din mai multe metode tehnice de fabricatie

disponibile să o aleaga pe aceea care este motivata economic; b) volumul sau nivelul

producţiei (cât să producă?), considerând ca nu exista productie pe baza de comanda

(adica întreprinderi independente pe plan juridic, care au programe de productie

determinate de întreprinderi mai mari şi mai importante) şi ca producătorul în mod direct

are posibilitatea să decida cât să producă. Asadar, la baza ofertei de bunuri şi servicii se

afla functia de productie.

Factorii de productie capitalul, munca, pamântul, informatia şi tehnologiile etc.

constituie intrari ale procesului de productie, în vederea producerii unui bun. Relatia

dintre cantitatea produsa dintr-un bun oarecare (Q) şi cantitatile consumate din diferiti

factori utilizati în procesul de productie se poate descrie cu ajutorul functiei de

productie17(1). Combinatii diferite între factorii de productie dau rezultate diferite, existând

tot atâtea functii de productie câte combinatii diferite exista.

Forma generala a unei functii de productie este urmatoarea:

Q f x x x nx= ( , , ,... )1 2 3 (7.1.1.)

în care: Q = volumul producţiei;

x1, x2, x3,... xn, = factorii care au contribuit la obtinerea volumului producţiei

17(1) Gilbert Abraham-Frois, Economia politică, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1994, p.110-121, Aurel Iancu, Tratat de economie, vol.3, Edit.Expert, Bucureşti, 1992, p.100-107.

136

Pentru analiza noastra, utilizam o relatie simplificata cu doi factori de productie:

munca (L) şi capitalul fizic (K). Functia de productie va fi:

Q = f(L,K) (7.1.2.)

Factorii de productie L şi K se combina şi se substituie între ei, iar fiecarei

combinatii în cantitati diferite din cei doi factori îi corespunde un numar (Q), care

reprezinta nivelul maxim al producţiei ce poate fi obţinută într-un timp determinat (un

an). Rationamentul nostru porneste, de asemenea, de la ipoteza ca exista posibilitati

aproape nelimitate de înlocuire a unei cantitati date dintr-un factor cu o alta cantitate mai

mare din celalalt factor, pastrând acelaşi volum al producţiei.

Ansamblul combinatiilor posibile dintre doi sau mai multi factori de productie

care se substituie între ei, în conditiile în care se obtine acelaşi volum al producţiei,

poarta numele de izocuanta sau curba a izoprodusului (isos = aceeaşi; quantum =

cantitate, rezultat). Izocuanta este o curba, ca expresie a unei functii continue, în cadrul

careia scaderea cantitatii utilizate dintr-un factor de productie este compensata de

cresterea cantitatii folosite din celalalt factor de productie. Evident, exista o infinitate de

posibilitati de a combina factorii de productie (L şi K), deoarece fiecare factor se

caracterizeaza prin divizibilitate perfecta. Orice punct de pe curba izocuantei reprezinta

acelaşi volum al producţiei, care se poate obtine, însa, prin combinatii în cantitati diferite

ale factorilor de productie (L şi K).

Fig.nr.7.1. Curba izocuantei Fig.nr.7.2.Familia (harta) izocuantelor

Limitele curbei izocuantei sunt punctele M şi N, care reprezinta doua combinatii

esentiale:

N

137

0 0

K

M

L

K

L

M’’ MM’

N

N’

N’’

a) punctul M este dat de combinarea celei mai mici cantitati din factorul munca

(L) cu cea mai mare cantitate din factorul capital (K), în conditiile unei tehnologii date;

b) punctul N rezulta din combinarea celei mai mici cantitati din factorul capital

(K) cu cea mai mare cantitate din factorul munca (L), în cadrul tehnologiei date.

Fiecare punct de pe izocuanta (MN) reprezinta o varianta de combinare tehnico-

economică şi de substituire a factorilor de productie, iar curba în ansamblul ei se

constituie dintr-o multime de asemenea substituiri şi combinari. Productia totala (Q), asa

cum s-a specificat mai înainte, ramâne constanta, în schimb produsul marginal

(productivitatea marginala) al fiecarui factor se modifica. Productivitatea marginala

reprezinta sporul de productie ce se obtine prin utilizarea unei unitati suplimentare dintr-

un factor de productie, în conditiile în care cantitatile utilizate din ceilalti factori de

productie ramân neschimbate:

WmgLQ

L

Q Q

L L= = −

−∆∆

1 0

1 0

(7.1.3.)

WmgKQ

K

Q Q

K K= =

−−

∆∆

1 0

1 0

(7.1.4.)

Substituirile factorilor de productie, ca efect al combinarii acestora în diferite

cantitati, se masoara cu ajutorul indicatorului specific denumit rata marginala de

substituire (Rms). Aceasta desemneaza cantitatea suplimentara, dintr-un factor (să zicem

∆ K) necesara pentru a compensa pierderea de productie determinata de diminuarea cu o

unitate în utilizarea celuilalt factor (-∆ L):

RmsK

L= − ∆

∆ (7.1.5)

Rata marginala de substitutie ia valori diferite pe curba izocuantei, cu exceptia în

care izocuanta ar fi o dreapta, iar pe orice punct al izocuantei, ea este egala cu raportul

inverselor productivitatilor marginale ale celor doi factori în acel punct, semnificând o

multime de substituiri şi combinari ale factorilor de productie.

Întreprinzatorul, prin calculele sale rationale, în vederea fundamentarii deciziilor

de productie, doreste să constate ce s-ar întâmpla daca şi-ar mari, respectiv micsora

volumul producţiei (fig.nr.7.2.). El elaboreaza un numar mare de izocuante ( functii de

productie) în care volumul producţiei este mai mare sau mai mic decât volumul producţiei

dat de izocuanta de referinta. Teoretic, exista o infinitate de izocuante, o familie de curbe

de izoproductie, fiecarei curbe corespunzându-i un nivel dat al producţiei (Q0, Q1,... Qn).

Nivelul producţiei este cu atât mai ridicat cu cât ne îndreptam spre nord-estul graficului,

138

(respectiv, Q2 < Q0 < Q1). Este imposibil ca doua izocuante să se întretaie, întrucât fiecare

are un nivel diferit al producţiei fata de celelalte.

7.2. Oferta. Functia ofertei

Prin actiunile şi comportamentul sau, producătorul rational determina

dimensiunile, structurile şi dinamica ofertei de bunuri şi servicii.

Oferta reprezinta cantitatea maxima dintr-un bun sau serviciu care poate fi

vânduta pe piata într-o anumită perioada de timp şi la un anumit pret unitar, acceptat

de cumparator şi considerat de vânzator ca pret minim, care îi trezste dorinta de a

vinde acel bun. Deseori oferta se confunda cu productia globala a întreprinderii; în

realitate ea este acea parte a producţiei globale care reprezinta productia marfa destinata

pietei.18(2)

1. In functie de cine exprima oferta, aceasta se poate manifesta din partea unui

producator privat individual, a unei firme sau a unei ramuri de activitate pentru un anumit

produs.

Cantitatea oferita de un agent economic dintr-o anumită marfa (serviciu)

reprezinta oferta individuala. Oferta pentru un anumit produs sau serviciu, care se

constituie din totalitatea bunurilor de acelaşi fel, pe care agentii economici specializati în

domeniul respectiv le pot vinde pe piata, la un anumit pret şi într-un interval de timp dat,

constituie oferta totala (agregata).

Daca se ia în analiza interdependenta dintre oferta şi cerere, cantitatea vânduta

dintr-o marfa depinde într-o anumită masura de nivelul cererii; cantitatea oferita pietei şi

cantitatea vânduta devin marimi diferite. În acest caz, oferta agregata însumeaza

cantitatile oferite, la acelaşi pret, de către toti vânzatorii şi se numeste oferta de piata.

Aceasta exprima:

a. cantitatea maxima dintr-un anumit bun pe care vânzatorii doresc să o vânda, la

un anumit pret unitar;

b. pretul scontat de vânzatori este considerat un pret minim, pentru cantitatile pe

care doresc să le vânda din bunul respectiv.

2. În functie de caracteristicile bunurilor oferite pietei se disting:

a. oferta de bunuri independente (oferta de calculatoare, de încaltaminte,

îmbracaminte etc.);

18(2) Aurel Iancu, Tratat de economie, vol.3, Editura Expert, Bucureşti, 1992, p.99-100.

139

b. oferta complementara daca pe lânga productia bunului principal se obtin şi

bunuri secundare (productia de cereale, de carne etc.);

c. oferta mixta, daca bunurile oferite satisfac aceeaşi cerere şi pot fi substituite

(unt, margarina, ceai, cafea etc.).

3. Daca avem în vedere influenta factorilor de productie asupra dimensiunilor

ofertei la un moment dat, se cunosc:

a. oferta fixa, în cazul rarităţii absolute a factorilor de productie, ceea ce face ca

volumul de bunuri oferite pietei să fie relativ constant şi să nu poata fi majorat prin

decizii economice;

b. oferta flexibila, ca rezultat al rarităţii relative a factorilor de productie, un bun

putând să fie reprodus în cantitati variabile cu ajutorul factorilor de productie disponibili.

4. În conditiile în care introducem în analiza factorul timp, oferta în totalitatea ei

devine flexibila şi se manifesta în urmatoarele forme:

a. oferta instantanee sau pe termen foarte scurt, când producătorul (vânzatorul)

nu poate modifica marimea ofertei decât în functie de stocurile de care dispune în acel

moment;

b. oferta pe termen scurt, când dimensiunile ofertei se pot modifica în functie de

gradul de folosire a capacitatilor de productie existente şi prin angajarea de noi lucratori;

c. oferta pe termen lung, care se modifica prin crearea de noi capacitati de

productie, scoaterea din functiune a unor capacitati, introducerea progresului tehnic s.a.

Considerând calitatea unui bun ca fiind data şi acceptata de cumparator, oferta se

refera la cantitatea produsului destinat pietei şi la costul acestuia. Oferta (O) este o functie

dependenta de numeroşi factori: pretul unitar al produsului (p), costurile de productie (c);

economiile, respectiv dezeconomiile de scara (e), tehnologiile de productie (t), politica

comerciala (l), comportamentul partenerilor de productie: patronat, sindicate,

managementul întreprinderilor (m) s.a.

O = f(p,c,e,t,l,m) (7.2.1.)

Oferta (O) se manifesta ca variabila dependenta, iar fiecare dintre celelalte

variabile (p,c,e,t,l,m) ca variabile independente. Variabilele independente au ponderi

diferite în cadrul functiei ofertei, iar legăturile dintre ele sunt numeroase şi greu de

identificat şi definit. Nivelul pretului şi oscilatiile acestuia sunt stabilite de piata, iar

ofertantul individual le percepe, nu le poate modifica, dar tine seama de ele. Producătorul

alege din variabilele independente pe cele care sunt esentiale, în raport cu interesul sau

fundamental: maximizarea profitului.

140

Ipoteza de la care porneste ofertantul este ca el trebuie să -şi maximizeze profitul ,

dar nu poate actiona nici asupra preţurilor factorilor de productie pe care îi utilizeaza şi

nici asupra pretului de piata al bunului pe care îl produce. Singura să variabila ramâne

nivelul producţiei (Q).

Profitul întreprinderii ( rP ), ca masa, reprezinta diferenta dintre valoarea

vânzarilor (care depinde, la rânodul sau, de cantitatea produsa, pe care înca nu o cunoaste

şi pretul pietei (p), care, pentru moment, este fix şi apare ca un pret mediu unitar) şi

costul total (CT), conform relatiei:

CTQpPr −= (7.2.2.)

Costul total mediu (CTM) sau pe unitatea de produs este o curba în U, intersectata

în punctul sau minim de curba costului marginal (o curba în J). Pretul este independent de

volumul producţiei şi, la un moment dat, este fixat de piata (p = p ); el este reprezentat de

o dreapta paralela cu axa absciselor. Când costul (total) mediu este mai mare decât pretul

pietei ( p ), volumul producţiei este insuficient pentru a se obtine profit şi a se transforma

în oferta (0 AQ ).

Fig. nr.7.3 Determinarea ofertei producătorului

Prin cresterea volumului producţiei şi scaderea costului mediu, productia devine

profitabila, pâna la punctul în care costul (total) mediu crescând intersecteaza dreapta

pretului pietei (QB). Volumul producţiei corespunzator profitului maxim este QM şi

corespunde intersectiei curbei costului marginal cu dreapta pretului (M), deci atunci când

Q = QM.

Profitul pe unitatea de produs se defineste prin relatia:

CTMpPr −= (7.2.3.)

141

p

pp

Cmg

mm

CTM

CC

p

pp

B

BB

M

MM

A

AA

p =

pp

C

CC

M�

��

0

00

QA

AA

QM

MM

QB

BB

Q

QQ

p0

00

Când pretul unitar este egal cu costul (total) mediu, profitul pe unitatea de produs

se anuleaza, în cazul nostru când Q Q A B⟨ ⟩ si Q Q . El este o marime pozitiva pentru orice Q

cuprins între QA şi QB şi devine maxim atunci când Q = QM.

În concluzie, cantitatea dintr-un bun oferita de producator depinde de conditiile

sale de productie, reflectate de curbele costului marginal şi ale costului mediu total (Cmg şi

CTM), precum şi de pretul de vânzare al bunului (p = p ). Curba costului marginal este

crescatoare; ea intersecteaza, mai întâi, curba costului (total) mediu în punctul C, iar apoi

dreapta pretului (în punctul M), când se obtine volumul optimal al producţiei. Pretul

unitar minim la care producătorul începe să ofere ceva pietei trebuie să fie cel putin egal

cu costul (total) mediu; conditia fiind p ≥ p0 ≥ CTM. În intervalul care se formeaza între

curba costului mediu şi dreapta pretului de piata, ofertantii pot să vânda marfa la preţuri

diferite p0, p1, p2,..., p . Reactia înteprinderii la variatia pretului va fi determinata de

evolutia curbei costului marginal, mai precis de o portiune a acesteia (cuprinsa între

punctele C şi M), al carui punct minim este p0 şi cel maxim este p . Deci, curba ofertei

întreprinderii este reprezentata prin acea portiune a curbei costului marginal situata

deasupra curbei costului total mediu; ea este o functie crescatoare de pret: Q = Q(p).

Daca Q = 0, atunci O = f(p)19(3).

Corelatia dintre oferta-pret desemneaza cantitatile de mărfuri de acelaşi fel pe care

detinatorii lor sunt dispuşi să le vânda la diverse preţuri. Fiecarui nivel al pretului (p0, p1,

p2,..., p ) îi corespunde o anumită cantitate oferita (Q0, Q1,..., Qm); daca pretul creste oferta

se extinde, iar daca pretul scade are loc o contractie (restrângere) a ofertei. Raportul de

cauzalitate dintre schimbarea pretului şi variatia ofertei reda continutul legii generale a

ofertei. Relatia pret-oferta fiind directa, legea ofertei poate fi descrisa cu ajutorul curbei

ofertei (CM), care are o înclinatie pozitiva.

Legea generala a ofertei nu acţionează în mod absolut; curba ofertei este încadrata

între doua zone ale producţiei întreprinderii, când aceasta nu ar putea oferi produse pietei:

a. când nivelul pretului pietei ar scadea sub nivelul costului (total) mediu sau

unitar ( p < p0);

b. când s-ar încerca de către producători să se solicite un pret unitar mai mare decât

pretul mediu sau normal al pietei (p > p ). În primul caz, producătorul nu şi-ar recupera

costurile de productie şi, în consecinta, nu ar fi dispus să ofere pietei nici o cantitate din

produsul sau (Q = Qo). În cel de-al doilea caz, cumparatorul este cel care nu recunoaste

19(3) Gilbert Abraham - Frois, Op.cit., p.147-158; Aurel Iancu, Op.cit., p.107-118.

142

ca fiind necesara cresterea cantitatii dintr-un bun oferita pietei deoarece bugetul sau nu-i

permite să achizitioneze oferta excedentara.(Q>QM) Aceasta conduce la identificarea a

cel putin înca doi factori ai ofertei: nivelul costului mediu (unitar) al bunului, care poate

fi controlat, stapânit de către ofertant, şi nivelul venitului disponibil al cumparatorilor

pentru procurarea acelui bun, factor ce nu poate fi influentat de către producator. Într-o

atare situatie, producătorii se confrunta nu numai cu consumatorii, ci şi între ei pentru

atragerea banilor cumparatorilor, atragerea celor mai favorabili factori de productie şi

utilizarea cu eficienta maxima a acestora.

Abaterile ofertei de la relatia directa pret-oferta se manifesta în mai multe situatii:

a. când o întreprindere trebuie să faca fata unor scadente (impozite, achitarea

creditelor s.a.), ea este obligata să vânda cantitati mai mari la preţuri în scadere, pentru a

obtine aceleaşi încasari;

b. acelaşi fenomen se înregistreaza în perioadele de criza economică şi de

reducere a preţurilor la materii prime şi petrol;

c. multe tari în curs de dezvoltare, cu mari datorii externe, sunt fortate să -şi

sporeasca productia (oferta) şi să vânda la preţuri mai mici fata de perioadele anterioare;

d. în anumite cazuri, cresterea salariului (ca pret al muncii) duce la scaderea

serviciilor prestate de munca, respectiv la cresterea timpului liber în defavoarea timpului

de munca (este o curba cotita a ofertei de munca)

7.3. Elasticitatea ofertei

Intensitatea modificarii cantitatii oferite dintr-o marfa, ca reactie la modificarea

pretului acesteia, se exprima prin elasticitatea ofertei în functie de pret.

Elasticitatea ofertei în raport cu pretul (e0/p) este raportul dintre variatia relativa

a cantitatii oferite (adica Q/Q)şi fluctuatia relativa a pretului de vânzare (data de

raportul ∆ p/p).

0

01

0

010

:/P

PP

Q

QQ

p

p

Q

Qe

−−=∆∆=(7.3.1.)

P

Qe po ∆

∆=%

%%/

(7.3.2.)

Coeficientul de elasticitate a ofertei (e0/p) permite să se compare reactia diferitilor

producători particulari pe diferite piete, la variate niveluri ale pretului unui bun oarecare.

Elasticitatea ofertei în raport cu pretul, ca regula generala, are o valoare pozitiva

143

(e0 /p > 0), întrucât Q = Q(p); ea tinde să creasca atunci când preţurile cresc şi să se

reduca atunci când preţurile pietei scad. În cazuri exceptionale elasticitatea ofertei are

valoare negativa ( 0e /p<0).

În functie de valoarea coeficientului de elasticitate a ofertei la pret, se cunosc

urmatoarele forme de elasticitate ale ofertei:

a. oferta perfect inelastica sau cu elasticitate nula (e0 /p= 0), atunci când,

independent de variatia nivelului pretului se ofera o cantitate fixa dintr-un bun; este cazul

bunurilor care nu pot fi stocate, iar producătorul este nevoit să le vânda la nivelul existent

al pretului; e0 /p= 0, deoarece ∆ Q/Q = 0;

b. oferta cu elasticitate infinita sau perfect elastica ( 0e /p � ∞) este acea

situatie în cadrul careia la o modificare imperceptibila a pretului se produce o modificare

foarte importanta a ofertei; la un nivel dat al pretului ( p ) corespund niveluri ale ofertei

mergând de la zero la infinit, deoarece p/p = 0, iar Q = 0;

c. oferta cu elasticitate unitara (e0 /p = 1) sau a unei functii de oferta lineara, când

cantiatile oferite variaza direct proportional cu evolutia pretului, elasticitatea fiind unitara

în toate punctele curbei ofertei (∆ p = Q);

d. oferta relativ inelastica sau cu elasticitate slaba, semirigida (0 < e0 /p < 1),

daca pretul se modifica într-o proportie, iar modificarea ofertei este mai lenta în raport cu

modificarea pretului, adica ∆ Q/Q < ∆ p/p;

e. oferta relativ elastica sau cu elasticitate ridicata (1 < e0/p < ∞) daca ritmul

variatiei ofertei devanseaza variatia pretului (∆ Q/Q > ∆ p/p), ambele variatii fiind însa

moderate (∆ p < ∆ Q) ;

Elasticitatea ofertei este dependenta de urmatorii factori:20(4)

a. costul unitar al bunului. Daca sporeste cererea la un anumit bun, iar celelalte

conditii ale pietei ramân neschimbate, cresterea ofertei este dependenta de nivelul costului

de productie unitar; cresterea costului mediu unitar va determina reducerea ofertei, iar

reducerea acestuia antreneaza cresterea ofertei;

b. posibilitatile de stocare a bunurilor şi costul stocarii acestora.

Elasticitatea ofertei functie de pret creste daca produsul poate fi stocat şi scade în

conditiile unor posibilitati reduse de stocare. Deci între posibilitatile de stocare a

bunurilor şi nivelul coeficientului de elasticitate a ofertei fata de pret relatia este

20(4) Aurel Iancu, Op.cit., p.120-128.

144

Fig.nr.7.4. Formele ofertei în functie de elasticitatea acesteia

pozitiva. Depozitarea implica cheltuieli suplimentare, pierderi din substanta bunului,

deprecierea parametrilor calitativi ai acestuia. Aceste cheltuieli se adauga la costul de

productie, rezultând un cost total, care se afla în raport invers cu elasticitatea ofertei la

pretul de piata al bunului;

c. durata perioadei de la modificarea pretului. Considerând conditiile ofertei ca

fiind date (nu se modifica), elasticitatea ofertei depinde de durata perioadei care s-a scurs

de la modificarea pretului. Se disting: perioada pietei, perioada scurta şi perioada

lunga.

Perioada pietei având o durata foarte scurta de la modificarea pretului, nu permite

ofertantilor să gaseasca mijloacele necesare de sporire a ofertei; aceasta ramâne

constanta, oferta fiind perfect inelastica. Perioada scurta de timp imprima ofertei un

caracter relativ inelastic: cererea pentru un bun creste atragând dupa sine cresterea

pretului, dar oferta suplimentara (stocuri de produse, de materii prime ce pot fi utilizate,

atragerea de noi lucratori etc) este insuficienta.

Ca urmare, procentul de crestere a cantitatii oferite este mai mic decât procentul

de sporire a pretului. Perioada îndelungata imprima miscarea simultana a cererii,

pretului şi ofertei; se creeaza noi capacitati de productie, sporeste randamentul utilizarii

factorilor de productie, apar noi ofertanti ai bunului, datorita cresterii cererii şi, în mod

firesc, a pretului. Proportia cresterii cantitatii oferite este de regula, mai mare decât cea a

cresterii pretului: % (Q1 − Q0) > (P1 − P0); oferta este elastica sau, uneori, cu elasticitate

unitara.

Este interesant de urmarit nu numai elasticitatea în orice punct de pe curba ofertei, ci şi

schimbarea prin deplasare a curbelor ofertei (shifts of supply), caz în care analiza

ofertei permite trecerea la analiza costurilor care conditioneaza oferta, în tentativa

producătorului de a maximiza profitul întreprinderii.21(5)

21(5) Aurel Iancu, Op.cit., p.118-120.

145

ppp AAA DDD CCC

EEE

BBB

QQQ

A - oferta perfect inelasticaB - oferta infinit elasticaC - oferta cu elasticitate

UnitaraD - oferta relativ inelasticaE - oferta relativ elasticaEE

Fig.nr.7.5. Deplasarea curbelor ofertei

Asupra ofertei, privita pe termen lung, acţionează factori care o modifica (supply shifters)

: factorii care acţionează asupra costurilor, volumului şi structurii producţiei. Implicit, ei

sunt factori care determina schimbarea ofertei. Doi dintre acesti factori au o importanta

deosebita: efectele progresului tehnico-ştiinţific şi modificarea preţurilor factorilor de

productie, care apar la întreprindere ca o crestere sau scadere a costului inputurilor.

INTREBARI

1. Ce este izocuanta sau curba izoprodusului?

2. Ce reprezinta oferta?

3. Cum se definesc oferta individului şi oferta toala (agregata)?

4. Ce este oferta de piata şi ce exprima aceasta?

5. Prin ce se deosebeste oferta de bunuri şi servicii de productia globala a

întreprinderii?

6. Care sunt criteriile ce stau la baza clasificarii ofertei de bunuri şi servicii?

7. Cum poate fi redat continutul legii generale a ofertei de bunuri şi servicii?

8. Ce este elasticitatea ofertei?

9. Ce este şi cum se calculeaza elasticitatea ofertei în raport cu pretul?

10. Cum se clasifica elasticitatea ofertei bunurilor şi serviciilor în functie de pret?

11. Care sunt factorii de care depinde elasticitatea ofertei în functie de pret?

TESTE GRILA

1. Indicati care dintre afirmatiile urmatoare cu privire la natra şi rolul ofertei sunt corecte:

a) oferta se adreseaza întotdeauna unor nevoi care se pot satisface prin intermediul pietei;

b) suma ofertei pentru mai multe bunuri economice de natura diferita se poate exprima în

unitati naturale, natural-conventionale sau valorice;

c) oferta este expresia posibilitatilor de productie pe care le are purtătorul sau, în functie

de cerere, pret şi alte conditii ale pietei;

d) oferta face din purtătorul sau un vânzator;

146

p

pp

O1

11

O0

00

O2

22

Q

QQ

e) oferta cu cea mai mare sansa de realizare este aceea care se adreseaza unei cereri

nesatisfacute şi la un pret cât mai mic.

2. Care dintre urmatoarele situatii determina o crestere a cantitatii oferite pe piata dintr-o

anumită marfa:

a) reducerea costurilor de productie;

b) cresterea concurentei;

c) cresterea profiturilor;

d) introducerea unor tehnologii avansate;

e) cresterea pretului unitar;

3. Elasticitatea ofertei este dependenta de urmatorii factori:

a) costul unitar al bunului;

b) posibilitatile de stocare a bunurilor;

c) costul stocarii bunurilor;

d) durata perioadei de la modificarea pretului;

e) modificarea preţurilor factorilor de productie.

4. Elasticitatea ofertei se refera la:

a) reactia de adaptare a volumului ofertei la schimbarea conditiilor existente pe piata

bunului respectiv;

b) schimbarea volumului ofertei sub incidenta unor factori de care depinde, şi, în primul

rand, schimbarea pretului;

c) schimbarea volumului ofertei în functie de costul bunurilor;

d) schimbarea volumului ofertei în functie de pretul factorilor de productie.

e) nici una din afirmatiile de mai sus nu este corecta.

5. O firma vinde într-o anumită perioada de timp 10000 unitati dintr-o marfa la pretul de

2000 lei/unitate, şi 12000 unitati din aceeaşi marfa la pretul de 2400 lei/unitate. Oferta în

functie de pret este în acest caz:

a) elastica;

b) perfect elastica;

c) inelastica;

d) perfect inelastica;

e) cu elasticitate unitara.

6. Care este marimea coeficientului elasticitatii ofertei în functie de pret atunci când

pretul unitar al unei marfi creste de la 2000 lei/unitate la 3000 lei/unitate, iar oferta creste

de la 300 unitati la 450 unitati? In ce categorie de elasticitate poate fi inclusa?

147

a) ;0/0 =pe

b) ;/0 ∞→pe

c) ;1/0 =pe

d) ;10 /0 ⟨⟨ pe

e) .0 /0 ⟨∞⟨ pe

7. Costul unitar al bunului influenteaza elasticitatea ofertei astfel:

a) daca sporeste cererea la un anumit bun, celelalte conditii ale pietei ramânând

neschimbate, cresterea ofertei este dependenta de nivelul costului de productie unitar;

b) daca sporeste cererea la un anumit bun, celelalte conditii ale pietei ramânând

neschimbate, cresterea ofertei este independenta de nivelul costului de productie unitar;

c) cresterea costului mediu unitar determina cresterea ofertei;

d) cresterea costului mediu unitar determina reducerea ofertei.

e) nici una din afirmatiile de mai sus nu este adevărată.

8) Precizati ce tip de oferta corespunde coeficientului de elasticitate a ofertei în raport cu

pretul bunului în afirmatiile urmatoare:

a) oferta perfect inelastica ∞→pe /0

b) oferta cu elasticitate unitara 1/0 =pe

d) oferta relativ elastica sau cu elasticitate ridicata

0< pe /0 < 1;

d) oferta relativ inelastica sau cu elasticitate slaba

1< pe /0 < ∞

e) oferta perfect elastica ∞→pe /0

9. Incertitudinea în activitatea producătorului este generata în principal de urmatorii

factori:

a) necunoasterea starilor naturii pentru un element;

b) existenta unor informatii economice complete, fara erori;

c) comportamentul agentului economic este puternic influentat de aversiunea acestuia fata

de risc;

d) introducerea variabilei timp în cadrul modelelor economice.

e) nici una din afirmatiile de mai sus nu este corecta.

148

f) nici una din afirmatiile de mai sus nu este corecta.

10. Daca oferta unei marfi x este relativ inelastica la modificarea pretului, nivelul

coeficientului de elasticitate este:

a) mai mare decât 1;

b) mai mic decât 1;

c) egal cu 1;

d) mai mare decât 0;

e) egal cu 0.

11. Selectati din enumerarea de mai jos, criteriile folosite pentru clasificarea

ofertei:

a) în raport de cine exprima oferta;

b) în functie de caracteristicile bunurilor oferite;

c) în raport de influenta factorilor de productie asupra dimensiunilor ofertei;

d) în raport de factorul timp;

e) în raport de numarul de solicitanti;

f) în raport de numarul de ofertanti.

12. Precizati care din enumerarile de mai jos constituie factori ce influenteaza

marimea ofertei:

a) pretul bunurilor oferite pe piata;

b) nivelul costului mediu al bunului oferit spre vânzare pe piata;

c) nivelul venitului disponibil al cumparatorilor;

d) numarul de cumparatori existenti pe piata;

e) timpul în care se exprima oferta.

13. Elasticitatea ofertei este dependenta de urmatorii factori:

a) costul unitar al bunului;

b) costul stocarii bunurilor ce vor fi oferite;

c) durata perioadei de la ultima modificare a pretului;

d) numarul de agenti economici ce au calitatea de ofertanti;

e) nici una din afirmatiile de mai sus nu este adevărată.

CAPITOLUL VIII. PIATA, CONCURENTA ŞI PRETUL

Piata ocupa locul central în cadrul mecanismelor care regleaza economiile

moderne; ea se constituie ca o punte de legatura între producătorii şi consumatorii de

valori economice şi este rezultatul separarii functiei de consum de functia de productie.

149

8.1. Piata: continut şi functii. Sistemul de piete

Piata desemneaza un ansamblu, mai mult sau mai putin spontan, de relatii de

vânzare-cumparare ce au loc între agentii economici ofertanti şi solicitanti de mărfuri.

Relatiile de piata se manifesta între persoane autonome, juridiceste egale, fiecare dintre

ele urmarind interese proprii.

Notiunea de piata este deosebit de cuprinzatoare, încât o singura definitie data

acesteia risca să nu-i redea integral continutul. Privita în diferitele sale ipostaze, piata

poate fi definita ca: a) piata fiecarui bun şi serviciu; b) piata tuturor bunurilor şi

serviciilor (piata, în general); c) ca mecanism care regleaza economia.

Piata fiecarui bun (serviciu) desemneaza locul şi momentul de întâlnire al

cumparatorilor şi vânzatorilor unui bun (serviciu), de un anumit fel, ale caror dorinte sunt

exprimate prin cererea şi oferta pentru acel bun (serviciu), determinate cantitativ, calitativ

şi structural.

În limbajul strict al ştiinţei economice, piata produsului (serviciului) are

semnificatie numai în legatura cu un bun dat, care poate fi un produs (grâu, fonta, otel,

etc.), un factor de productie (pamânt, capital, forta de munca), un serviciu (transport,

turism s.a.), existând atâtea piete câte genuri (specii) de bunuri sunt destinate vânzarii-

cumpararii.

Notiunea de "loc de întâlnire" a solicitantilor şi ofertantilor nu este rigida. Acestia

pot sau nu să se întâlneasca personal într-un spatiu delimitat; întâlnirea cererilor şi

ofertelor se poate materializa direct sau prin ordine scrise, telex, telefon. De asemenea,

pietele pot fi dispersate într-un numar foarte mare de locuri unde se desfasoara actele de

vânzare-cumparare ale unui bun (pietele cu amanuntul) sau se pot manifesta ca piete

concentrate (antrepozite, burse de mărfuri, burse de valori s.a.). Momentul întâlnirii

vânzatorilor şi cumparatorilor desemneaza fie transmiterea obiectului vânzarii-cumpararii

în momentul tranzactiei, fie la un termen stabilit de ofertant şi solicitant.

Piata tuturor bunurilor (piata în general) desemneaza spatiul şi cadrul social-

economic în care au loc producerea şi schimbul bunurilor care îmbraca forma de marfa,

respectiv: diviziunea socială a muncii şi specializarea agentilor economici, autonomia şi

independenta operatorilor economici în luarea deciziilor, libertatea de actiune a acestora,

150

concurenta permanenta dintre agentii economici, ansamblul tranzactiilor bilaterale cu titlu

oneros, determinate de confruntarea cererii cu oferta s.a.

Frontierele unei piete sunt incerte şi controversate; ele nu sunt definite numai prin

aria geografica şi clasificarile conventionale de produse (piata fiecarui bun). Concurenta

se realizeaza nu numai cu bunuri de acelaşi fel, ci şi cu bunuri substituibile sau înrudite,

între bunuri diferite şi între clase de produse. Pietele câtorva produse şi servicii sau ale

mai multor bunuri se combina între ele; aria lor se extinde şi poate fi locala sau regionala,

nationala şi internationala.22(1) De asemenea, mijloacele tehnice de comunicatie şi

modernizarea institutiilor monetar-financiare, care facili-teaza tranzactiile, au transformat

sensibil notiunea de piata. Piata în general sau în definirea ei generala, reprezinta orice

context de relatii în cadrul carora se realizeaza vânzarea-cumpararea de bunuri.

Piata se constituie ca un mecanism prin care se regleaza schimbul de mărfuri,

constând din oscilatiile permanente ale cererii şi ofertei, ale pretului şi volumului

tranzactiilor pentru fiecare bun. Odata cu reglarea schimbului de mărfuri, piata regleaza

întregul sistem economic şi orienteaza evolutia tuturor activitatilor şi operatorilor

economici. Mecanismul reglator al pietei este permanent, respectiv reproductibil,

universal, adica inerent tuturor bunurilor şi serviciilor care fac obiectul vânzarii-

cumpararii, şi esential sau principal în raport cu alte mecanisme care pot interveni în

reglarea sistemului economiei de piata.

Atât în conceptiile clasice cât şi în cele neoclasice, piata este considerata ca

reprezentând "mâna invizibila" sau forta impersonala care regleaza activitatile economice

dincolo de capacitatea de interventie a agentilor economici individuali. Din acest unghi de

vedere, piata are o natura duala; ea reprezinta o forta benefica pentru toti agentii

economici, dar şi o amenintare, un "arbitru suprem" care determina preţurile şi cantitatile

vândute inclusiv veniturile operatorilor economici. În acest mod, situaţia economică,

succesul sau esecul fiecarui agent economic depind nu numai de propria-i activitate, ci şi

de conjunctura pietei.

Rolul pietei în cadrul sistemului economic rezulta, în mod deosebit, din functiile

pe care le îndeplineste. Doua functii ale pietei sunt esentiale pentru reproductibilitatea

sistemului economic.

1. Piata asigura legatura, contactul permanent dintre producătorii şi

consumatorii de mărfuri, dintre oferta şi cerere, productie şi consum, atât la nivel micro

cât şi macroeconomic . Aceasta functie are semnificatii multiple. În primul rând,

22(1) The USA Attorney Generals Committee on Anti-Trust Laws. Workoble Competition, în Alex.Hunter, Monopoly and Competition (Selected Readings), Penguin Book, Baltimore, 1969, p.74.

151

dinamica pietei reflecta schimbarile care se produc în sistemul trebuintelor economice ale

societăţii şi orienteaza în mod corespunzator activitatile de producere a bunurilor şi

serviciilor, atât ca bunuri de productie cât şi ca bunuri de consum. În al doilea rând, prin

jocul liber al cererii, ofertei şi preţurilor, piata determina modul în care agentii economici

îşi procura şi utilizeaza resursele naturale, materiale, financiare şi umane de care au

nevoie. În al treilea rând, piata creeaza un sistem propriu de pârghii economice, cu

ajutorul carora se regleaza pe sine şi economia nationala în ansamblu (cererea, oferta,

concurenta, oscilatiile preţurilor şi tarifelor, etc.). Piata asigura echilibrele partiale şi

echilibrul general al economiei, atât pe termen scurt cât şi pe termen lung, mai ales

prin oscilatiile permanente şi spontane ale cererii, ofertei şi preţurilor.

2. Piata îndeplineste rolul de sistem de comunicatie a informatiilor necesare

agentilor economici, în calitatea lor de producători şi consumatori. Aceste informatii se

refera la cantitatile vândute şi cumparate, la nivelul preţurilor şi tarifelor, la evolutia

cursurilor bursiere, a salariilor şi puterii lor de cumparare, a profiturilor, dobânzii şi

inflatiei, a capacitatii de absorbtie pe diferite piete.

Din tripla definire a pietei - ca piata concreta a fiecarui bun (serviciu), ca piata a

tuturor bunurilor economice şi ca mecanism prin care se regleaza economia - rezulta ca

aceasta se manifesta ca un ansamblu de piete interdependente. Piata fiecarui bun

economic devine o structura (componenta) a pietei în general, iar ansamblul pietelor

concrete ale tuturor bunurilor economice formeaza sistemul de piete.

Orice componenta a sistemului de piete se caracterizeaza prin câteva elemente:

a) gradul de diversificare a obiectului vânzarii-cumpararii, distingându-se

bunuri omogene (uniforme) şi bunuri eterogene (diferentiate), acestea din urma

permitând substituibilitatea bunurilor ce pot fi cumparate;

b) numarul subiectilor participanti, adica al ofertantilor şi solicitantilor;

c) puterea economică (concurentiala) a participantilor. Pentru a desemna acest

element al pietei de utilizeaza termenii de atomicitate (când subiectii pietei au o putere şi

importanta economică apropiate) şi molecularitate (când participantii sunt mezoagenti

economici sau agenti cu puteri economice foarte diferite);

d) caracteristicile comportamentului de piata al subiectilor acesteia reflectate în

atributele de libertate, mobilitate, fluiditate (uneori rigiditate) în initiativele şi relatiile

subiectilor participanti la piata;

e) gradul de cunoastere a mediului economic de către subiectii participanti la

piata, utilizându-se termenii de transparenta, daca agentii economici participanti, cunosc

152

perfect toti factorii care influenteaza piata, şi opacitate, situatie în care agentii participanti

ca vânatori şi (sau) cumparatori nu cunosc toate realitatile pietei pe care acţionează, sunt

prost informati, uneori dezinformati, în legatura cu fenomenele acesteia.

Sistemul contemporan de piete este deosebit de complex şi eterogen; în cadrul sau

se constituie, se dimensioneaza şi interacţionează numeroase tipuri şi forme de piata, care

pot fi clasificate dupa mai multe criterii.

1. Dupa natura bunurilor economice care fac obiectul tranzactiilor şi rolul lor în

reproductia sistemului economic se disting: a) piata bunurilor şi serviciilor; b) piata

factorilor de productie, cuprinzând: piata resurselor naturale (mine, sonde, pamânt, ape

s.a.); piata capitalului fizic (investitii, cumparari de active fizice, cumparari de

întreprinderi, companii, etc.); piata monetara; piata capitalului (financiara); piata muncii,

piata informatiei s.a.

2. În functie de gradul de diversificare al bunurilor tranzactionate se cunosc: a)

piata bunurilor omogene (uniforme) şi b) piata bunurilor eterogene (diversificate).

3. Dupa starea bunurilor care fac obiectul tranzactiilor, sistemul de piete este

alcătuit din: a) piata reala, prin care se tranzacţionează bunuri reale, adica bunuri care

exista materialmente pe piata în momentul tranzactiei; b) piata fictiva, ca piata specifica

în cadrul careia se tranzacţionează titlurile de proprietate asupra bunurilor (bursa de

mărfuri şi bursa de valori mobiliare).

4. În functie de spatiul economic al derularii relatiilor de schimb, sistemul de

piete cuprinde: a) pietele locale; b) pietele zonale (regionale); c) piata nationala; d)

pietele internaţionale; e) piata mondială (ca piata unica, indivizibila).

5. Dupa momentul în care se transfera către cumparator obiectul tranzactiei, se

cunosc trei tipuri de piete: a) piata la vedere; b) piata disponibila să livreze la dorinta

cumparatorului; c) piata la termen.

6. În functie de raportul dintre cererea şi oferta unui bun tranzactionabil,

componentele pietei sunt: a) piata vânzatorului; b) piata cumparatorului.

7. În raport cu numarul, importanta şi puterea economică a participantilor,

formele contemporane ale pietei sunt:

Cerere/oferta Numar mare Numar mic UnicitateNumar mare Concurenta

perfecta

Oligopol Monopol

Numar mic Oligopson Oligopol

bilateral

Monopol

contrat

153

Unicitate Monopson Monopson

contrat

Monopol

bilateralFormele pietei contemporane

a) piata cu concurenta perfecta (pura) presupune ca pe piata bunului exista un

mare numar de vânzatori (ofertanti) şi de cumparatori (solicitanti), prin a caror oferta,

respectiv cerere individuala nu se pot modifica conditiile şi pretul pietei;

b) oligopolul (oligos = câtiva; poleti = a vinde) este situaţia de piata în care se

întâlnesc un numar mic de vânzatori, care dispun de o productie concentrata, cu un numar

mare de cumparatori, deci oferta este concentrata, iar cererea atomicizata;

c) monopolul (monos = unul; poleti = a vinde) reprezinta acea structura de piata

în care oferta este concentrata de către un singur agent economic, iar cererea este

atomicizata (exista un mare numar de solicitanti);

d) oligopsonul (oligos = câtiva; opsonia = a cumpara) este acea situatie de piata a

unui bun care cuprinde un numar mic de solicitanti (cumparatori) ce se confrunta cu un

numar mare de ofertanti (vânzatori) ai bunului respectiv;

e) oligopolul bilateral se manifesta ca o structura de piata în care exista o simetrie

între numarul mic de vânzatori şi numarul mic de cumparatori;

f) monopolul contrat (limitat) reda situaţia de piata în care un singur ofertant se

întâlneste cu un numar mic de solicitanti (cumparatori); ofertantul este un gigant

economic, dar nici solicitantii nu sunt slabi; ei sunt agenti economici care pot cumpara,

individual şi împreuna, cantitati mari din bunul oferit pietei;

g) monopsonul (monos = unul; opsonia = a cumpara) este situaţia de piata în care

cererea este controlata de către un singur cumparator, iar oferta este atomicizata (numar

mare de ofertanti mici şi mijlocii);

h) monopsonul contrat (limitat) se manifesta atunci când unui singur (şi foarte

puternic) solicitant i se opune pe piata bunului (produsului) un numar mic de ofertanti,

care dispun de o importanta putere economică şi concurentiala;

i) monopolul bilateral este structura de piata caracterizata prin unicitate, atât din

partea cererii, cât şi a ofertei; luptă se da între giganti economici, cu o activitate extrem de

concentrata.

Componentele pietei formeaza un tot organic; ele se influenteaza şi se determina

reciproc, între fiecare componenta a pietei şi celelalte componente existând fluxuri

economice permanente. Aceasta înseamna ca evolutiile şi mutatiile din orice componenta

a pietei se propaga asupra celorlalte componente, precum şi asupra economiei naţionale în

ansamblu.

154

Caracteristica pregnanta a oricarei piete şi a sistemului de piete este concurenta,

iar fortele principale ale pietei prin care ea se materializeaza sunt cererea, oferta şi pretul.

8.2. Continutul, formele şi rolul concurentei

Instrumentul dinamizator al economiei de piata îl reprezinta concurenta. Ca

model de comportament al agentilor economici, în cadrul fiecarei componente a

sistemului de piete, concurenta semnifica raportul de forte dintre protagonistii pietei,

opozitia şi rivalitatea permanenta dintre acestia, în privinta producerii şi vânzarii

bunurilor materiale şi a serviciilor, a plasarii capitalurilor, în efectuarea operaţiunilor

bancare şi a altor activitati cu caracter economic.

Scopul principal al concurentei îl constituie obtinerea de cât mai multe avantaje

private, a profiturilor cât mai mari şi mai sigure. Realizarea intereselor private ale

agentilor economici nu poate avea loc în afara confruntarii acestora pentru atragerea

factorilor de productie cei mai eficienti, cucerirea unor segmente cât mai mari ale pietei

fiecarui bun, diversificarea produselor şi îmbunatatirea calitatii acestora, sporirea cifrei de

afaceri, reducerea costurilor unitare s.a. Din aceasta cauza, concurenta se manifesta

indirect ca o competitie între agentii economici pentru eficienta şi calitate.

Obiectivele concurentei devin realizabile cu ajutorul unor instrumente de natura

economică şi extraeconomică.

Instrumentele economice constau în:

a) puterea economică a fiecarui participant: marimea capitalului firmei şi

structura tehnica a acestuia, volumul şi calitatea resurselor umane folosite, randamentul

factorilor de productie utilizati, resursele informationale şi capacitatea de inovare a

fiecarui agent economic;

b) posibilitatile fiecarui participant de a mentine costurile în limitele eficientei şi

de a îmbunatati calitatea produselor;

c) posibilitatile competitorilor de a suporta mobilitatea pretului de piata al

produsului, în functie de conjunctura pietei, respectiv reducerea temporara a acestuia, atât

ca urmare a scaderii cererii cât şi a tendintei fiecarui producator (ofertant) de a atrage de

partea să a unei clientele cât mai numeroase;

d) capacitatea agentilor economici aflati în competitie de a acorda clientilor

avantaje suplimentare: credite de consum, termene de garantie la bunurile cumparate,

servicii post-vânzare etc.

155

Dintre instrumentele extraeconomice mai des folosite în luptă de concurenta, se

disting:

a) crearea de situatii artificiale pe piata diferitelor bunuri, care sunt folosite în

scopuri speculative;

b) realizarea de întelegeri neloiale sau nelegale între anumite firme;

c) violarea secretelor tehnologice, comerciale şi bancare ale firmelor concurente;

d) diversiunea şi sabotajul asupra întreprinderilor rivale;

e) presiuni morale (uneori şi politice) asupra firmelor concurente.

În functie de instrumentele utilizate în cadrul competitiei dintre agentii economici,

de predominanta acestora, concurenta poate fi apreciata ca loiala sau neloiala.

Concurenta loiala presupune folosirea nediscriminatorie, de către toti agentii angrenati în

competitie, a instrumentelor economice, legale şi morale, pe când concurenta neloiala

consta în utilizarea unor instrumente extraeconomice, nelegale şi imorale, pentru

promovarea propriilor produse şi servicii, în defavoarea celor create şi comercializate de

oponenti.

Formele concurentei se structureaza în functie de anumite criterii:

1. Dupa gradul de diferentiere a bunurilor sau tipul de bunuri tranzactionate, se

disting: a) concurenta omogena sau cu produse nesubstituibile; b) concurenta eterogena

sau cu produse diversificate substituibile;

2. În functie de posibilitatile de intrare ale agentilor economici într-o ramura de

activitate, deci în functie de gradul de libertate al acestora, se manifesta: a) concurenta

deschisa; b) concurenta restrictionata (închisa);

3. Folosind criteriul instrumentele economice utilizate pentru a influenta piata

bunului, se cunosc: a) concurenta prin variatia pretului; b) concurenta prin variatia

cantitatii de produse oferite pietei; c) concurenta prin calitatea şi nivelul tehnic al

produselor;

4. Considerând piata ca fiind cadrul social-economic în care se produc şi se

tranzacţionează mărfurile, deci ca o interdependenta între productie şi schimb, tipurile

concurentei sunt:

a) concurenta de piata (cea care se desfasoara nemijlocit prin relatiile de piata) şi b)

concurenta din afara pietei (în afara relatiilor directe de vânzare-cumparare).23(2) Un

exemplu tipic de concurenta în afara pietei îl constituie competitia pentru inovatie

tehnologica.

23(2) Crowin Edwards, Issue in the Monopoly Problem, în E.Chamberlin (ed.), Monopoly and Competition and Their Regulation, Mac Millan, Londra, 1954, p.191.

156

In masura în care este loiala, deschisa, reglementata, supravegheata şi bazata pe preţuri

libere, concurenta îndeplineste mai multe roluri.

1. Concurenta îndeplineste rolul de mecanism-motor al economiei de piata.

Prin intermediul pietei şi al instrumentelor (pârghiilor) acesteia, ea pune în miscare

întregul sistem de legaturi dintre operatorii economici. Cu ajutorul concurentei, se

realizeaza conexiunea dintre actiunile subiective şi egoiste ale agentilor economici privati

şi necesitatile obiective ale societăţii (determinate de nevoia socială de consum),

transformându-le pe primele din actiuni izolate şi dispersate în actiuni sociale

convergente, cu motivatie obiectiva. Concurenaa impune agentilor economici producători

şi consumatori legile sociale (obiective) ale producţiei, distributiei, circulatiei şi

consumatiei bunurilor economice.

2. Sub actiunea concurentei, întreprinzatorii din orice domeniu sunt determinati

să -şi sporeasca, prin acumulare, capitalul initial, să introduca progresul tehnico-ştiinţific,

să diversifice bunurile şi să le îmbunatateasca permanent calitatea, să sporeasca

productivitatea factorilor utilizati şi să reduca costurile unitare ale produselor. În acest

mod, concurenta contribuie la realizarea progresului, în general, a progresului tehnico-

economic în special.

3. Concurenta creeaza emulatie între agentii economici; deschide calea spre

profituri meritate, îi favorizeaza pe cei dinamici şi calculati, care se adapteaza rapid la

schimbarile pietei şi îi elimina pe cei imobili şi imprudenti, care produc şi distribuie

bunuri cu o eficienta scazuta. Cei care lucreaza în pierdere sau cu un nivel scazut al

eficientei sunt constrânşi de concurenta, fie să -şi revolutioneze conditiile propriei

activitati, fie să -şi înceteze activitatea economică; ea selecteaza şi ierarhizeaza în mod

natural agentii economici. Falimentul şi reorganizarea activităţii unor întreprinderi este un

fenomen normal al functionarii economiei de piata.

4. Exercitarea concurentei împiedica unele întreprinderi să detina pozitii de

monopol şi să câstige profituri de monopol. Alocând resursele în mod rational,

concurenta stabileste regula repartizarii profiturilor proportional cu contributia

operatorilor economici la realizarea bunurilor. Aceasta nu înseamna ca în sistemul

economiei de piata nu exista monopoluri şi productii (economii) de scara. Monopolurile

sunt o realitate în orice economie moderna; ele îmbraca forme diverse şi produc efecte

contradictorii asupra functionarii libere a mecanismului pietei. Pentru a contracara

actiunile monopolurilor, guvernul poate interveni prin sporirea importurilor în domeniile

monopolizate şi liberalizarea pietei produselor respective pentru întreprinderile straine

157

similare. De asemenea, exista legi antimonopol care trebuie aplicate cu fermitate. În

privinta "economiilor de scara", monopolurile îşi au o existenta "naturala", deoarece

pentru scaderea cât mai mare a costurilor unitare este necesara o productie foarte mare,

care implica investitii de anvergura (retetele de distribuire a electricitatii, apei, de

termoficare, caile ferate, sistemele de irigatii, productia de energie nucleara, de avioane,

computere s.a.).

5. O alta functie a concurentei o reprezinta mentinerea pretului fiecarui bun la

un nivel real, iar prin aceasta se rationalizeaza costurile şi se asigura sporirea profitului.

Profitul poate spori prin urcarea pretului sau (şi) prin sporirea cantitatilor vândute dintr-un

produs. Existenta concurentei împiedica tendinta de urcare permanenta a pretului; pretul

real (de piata) devine un pret moderat, iar sporirea profitului se realizeaza prin cresterea

cantitatii de marfa vânduta, ca urmare a atragerii unui numar mai mare de clienti. Un pret

accesibil sau redus sporeste cererea şi devine o premisa pentru productia de serie mare.

6. Mecanismul concurentei, fiind subordonat în principal obtinerii profitului,

îndeplineste şi o functie psihologica, induce optimismul în rândul agentilor economici, le

stimuleaza initiativa şi creativitatea, îi determina să se preocupe permanent de eficienta şi

rationalizarea activităţii desfasurate. Activitatea întreprin-derii nu se poate limita la

obtinerea profitului, oricât de important ar fi acest obiectiv, ci presupune actiuni mult mai

ample, care iau în consideratie starea actuala şi viitoare a mediului concurential.

Întreprinderea îşi formeaza un complicat comportament de piata, care tine seama de

împrejurarile în care se desfasoara concurenta, propunându-şi realizarea unor obiective

numeroase. În acest scop sunt elaborate scenarii strategice şi tactice prin care se

promoveaza interesele curente şi viitoare ale întreprinderii.

Concurenta nu trebuie mitizata; ea nu solutioneaza de la sine problemele

economiei de piata şi se manifesta ca un proces contradictoriu. Astfel, pe lânga

implicatiile de ordin pozitiv, concurenta poate genera confruntari neloiale între agentii

economici, risipa de resurse, sacrificarea intereselor consumatorilor, deteriorarea calitatii

produselor, deteriora-rea mediului, folosirea de preţuri speculative s.a. De aceea,

protectia, mentinerea şi stimularea concurentei normale, în vederea promovarii intereselor

consumatorilor, fac necesara interventia legislativa şi guvernamentala în acest proces.

8.3. Piata cu concurenta perfecta şi pura. Pretul de echilibru

158

Piata cu concurenta perfecta este cazul care nu se regaseste cel mai frecvent în

realitate; ea reprezinta o ipoteza de lucru şi un punct obligatoriu de trece al analizei

economice a pietei, de la modelul ideal la organizare către formele concrete ale acesteia.24

(3)

Ipotezele care definesc puritatea concurentei sunt:

a. atomicitatea participantilor, adica existenta unui numar mare de agenti

economici identici, care participa în calitate de ofertanti şi cumparatori; ei negociaza

cantitati mici din bunul respectiv, ceea ce face ca nici unul dintre participanti să poata

modifica sau influenta piata bunului. Participantii, prin forta economică individuala de

care dispun, nu pot modifica cererea şi oferta globala şi nici pretul de piata al bunului;

b. omogenitatea produsului, în sensul ca toate firmele ofertante produc acelaşi

bun, cu caracteristici identice, deci nediferentiat din punct de vedere calitativ ori prin alte

caracteristici, încât cumparatorului îi este indiferent de la ce producator cumpara bunul

respectiv. Conditiile de acces la produs sunt aceleaşi, pentru toti cumparatorii şi nu se

face publicitate produsului;

c. intrarea şi ieşirea libera dintr-o activitate (ramura, industrie, etc.). Se

considera ca nu exista nici o bariera tehnologica, financiara, institutionala juridica, etc. la

intrarea sau ieşirea unor concurenti în productia şi comercializarea unui bun, produs sau

serviciu.

Conditiile care desemneaza perfectiunea concurentei se refera la:

a. transparenta perfecta a pietei, ceea ce înseamna ca toti agentii economici

vânzatori şi cumparatori sunt perfect informati în legatura cu fenomenele pietei unui bun,

respectiv la cantiatile cerute şi cele oferite, calitatea produselor, nivelul pretului. Datorita

acestui fapt, pe piata produsului nu poate exista decât un singur pret;

b. perfecta mobilitate a factorilor de productie. Factorii de productie (munca şi

capitalul) se considera ca exista din abundenta şi se deplaseaza cu usurinta către

domeniile de activitate cele mai eficiente. Capitalul paraseste ramurile (pietele) unde se

înregistreaza pierderi sau profituri scazute şi se orienteaza spre domeniile (pietele) în care

se realizeaza profitul maxim ori alte avantaje. Lucratorii parasesc locurile de munca din

întreprinderile şi domeniile (ramurile) în care salariile sunt mici orientându-se spre

ramurile unde se ofera salarii ridicate.

24(3) Vezi: John Craven, Introduction to Economics, Basil Blackewel Publishier Limited, Oxford, 1984, p.121-128; 131-148; Gilbert Abrafam-Frois, Economia politică, Humanitas, 1994, p.215-233, M.Băbeanu (coordonator), Economie politică, vol.II, Universitatea din Craiova, 1993, p.10-42; colectiv de autori, Economia politică, Editura Economică, Bucureşti,1996, p.186-190.

159

Piata cu concurenta pura şi perfecta presupune ca toate firmele producatoare îşi

vând integral productia, iar consumatorii cumpara fiecare cât doreste; producătorul

individual şi cumparatorul individual nu pot influenta echilibrul general dintre cerere şi

oferta şi nici pretul pietei.

Formarea pretului pe piata cu concurenta perfecta porneste, deci, de la cererea totala

şi oferta totala, ca factori endogeni, costurile, productivitatea muncii, progresul tehnic,

veniturile, preţurile altor bunuri etc., fiind forte care acţionează asupra ofertei şi cererii;

ele sunt incluse în cerere şi oferta pentru un anumit bun. Cererea şi oferta totale (agregate)

sunt categoriile economice care cuprind ansamblul fortelor, cauzelor şi factorilor care

produc efecte asupra pretului.

Cererea totala pentru un bun (C) este reprezentata de suma cantitatilor cerute de

consumatorii individuali (de la 1 la n) la un pret dat (p):

C C p C pii

n

= ==∑ ( ) ( )

1 (8.3.1.)

Fig.nr.8.1. Construirea curbei Fig.nr.8.2 Construirea

cererii totale curbei ofertei totale

Functia de oferta totala se obtine însumând functiile de oferte individuale.

Deciziile de oferte individuale se iau în functie de costul marginal al producătorilor şi

pretul pietei (marime exogena), respectiv atunci când se manifesta egalitatea dintre costul

marginal şi pretul pietei. Daca vor fi mai multi producători (n), atunci:

O O p O pii

n

= ==∑ ( ) ( )

1 (8.3.2.)

Considerând ca cererea totala este reprezentata printr-o curba continua

descrescatoare fata de pret, iar oferta totala ca o curba continua crescatoare, pretul de

echilibru poate fi reprezentat grafic astfel:

160

pppp

ppp (a)((

Caaa C

bbb C=Ca+C

bbbCCC

(b)(( CCC

pppp

ppp

Oaaa O

bbb O=Oa+O

bbbOOO

OOO

(a)(( (b)((

ppp

p111

peee

p222

CCC OOO

∆ Qo

111

∆ Qc

222Q

c

222Qo

222

Qc

111 Qo

111

EEE

PenuriePP

Exces de produsEE

Qo

222 Qc

111 Qeee Q

o

111Qc

222QQQ

Fig.nr.8.3. Pretul de echilibru în cadrul pietei cu concurenta perfecta

Din fig.nr.8.3. rezulta ca cele doua curbe C şi O corespund functiei cererii şi ofertei

agregate pentru un bun oarecare; ele se intersecteaza în punctul E, unde se realizeaza

pretul de echilibru (pe), corespunzator cantitatii Qe. Punctul de echilibru desemneaza

armonizarea cantitatii cerute de consumatori (Qe) cu cantitatile produse şi oferite pietei de

către producători (Qe), la pretul care a rezultat din negocierile acestora (pe), caz în care:

C(p) = O(p) (8.3.3.)

Daca are loc o crestere a pretului (de la pe la p1 ) oferta creste

de la Qe la Q1 se realizeaza un surplus (exces) de produs, care afecteaza cererea,

producătorul fiind obligat ca la posibilitati de plata neschimbate să micsoreze cererea de

la nivelul Ce la C1. Apare un surplus de oferta egal cu diferenta dintre cantitatea oferita

(Q1) şi cantitatea ceruta de piata (C1):

Q1 - C1

= ∆ Q (8.3.4.)

Aceasta situatie de piata este temporara, deoarece producătorii imobilizeaza în

surplusul de oferta o parte a capitalului care nu se fructifica, apar cheltuieli suplimentare

pentru depozitarea şi conservarea bunurilor, se amâna vânzarea unei parti a producţiei şi,

implicit, a obtinerii unor venituri necesare reluarii ciclurilor de productie. Producătorii,

indiferent daca doresc sau nu, trebuie să aleaga o solutie din doua: să coboare pretul de

vânzare la nivelul la care piata absoarbe produsele create ori să diminueze cantitatea

produsa (stocurile de produse). Prin aducerea pretului (p1) la nivelul pretului de echilibru

(pe) sau a producţiei (Q1) la nivelul ofertei de echilibru (Qe), fortele pietei concurentiale

readuc în echilibru piata bunului luat în consideratie.

Presupunând cazul invers: pretul (p2) scade sub nivelul pretului de echilibru (pe).

Producătorul va micsora productia să (oferta) de la Qe la Q2, în timp ce consumatorii, cu

acelaşi buget de venituri, pot cumpara o cantitate mai mare din bunul care face obiectul

161

pietei (C2). Sporind cererea, se epuizeaza stocurile de produse, iar echilibrul pietei este

încălcat apărând un surplus de cerere (în raport cu oferta), deci o penurie de produse:

C2 - Q2 = ∆ C (8.3.5.)

Remediul va consta, fie în ridicarea pretului (de la 2p la ep ), fie în sporirea

ofertei (de la Q2 la Qe), pâna când piata produsului reintra în echilibru.

Rezulta ca mecanismele pietei concurentiale dau posibili-tatea fortelor pietei să se

autoregleze, atât prin urcarea sau scaderea preţurilor, cât şi prin sporirea sau reducerea

cererii şi ofertei; mecanismul pietei functioneaza ca un proces continuu de autocorectare.

Caracteristicile esentiale ale pretului de echilibru sunt:

a. se formeaza în mod spontan, prin jocul liber al fortelor pietei fiecarui bun şi reflecta acel

nivel la care se produce egalizarea cantitatilor cerute cu cele oferite din bunul respectiv (cantitatea

vânduta este egala cu cea cumparata);

b. pretul de echilibru, denumit şi pret de piata, nu poate fi ales în mod liber de către

producători sau consumatori; acesta este o marime data (la un moment dat), subiectii pietei putând

doar să îl constate şi să îl accepte. Ceea ce pot agentii economici individuali să aleaga sunt cantitatile

cumparate şi vândute la pretul pietei;

c. orice producator îşi poate vinde partial sau total produsele oferite, fara ca prin aceasta să

poata influenta pretul de piata al bunului respectiv;

d. echilibrul pietei nu înseamna imobilitatea fortelor pietei libere, ci continua miscare a

acestora, ceea ce face ca preţurile pietei şi echilibrele acesteia să fie dinamice.

Variatiile cererii şi ofertei pot avea loc pe perioade foarte scurte de timp, pe perioade scurte şi

perioade lungi. Perioadei foarte scurte îi corespunde pretul pietei, când costul de productie nu se poate

schimba, iar oferta depinde numai de reactiile producătorilor în legatura cu pretul pietei. Perioadelor

scurte de timp le sunt caracteristice pretul normal sau stabil. Aceasta defineste conditia de echilibru a

ofertantului (producătorului) pe termen scurt, respectiv egalitatea dintre costul marginal (Cmg), pretul

de vânzare p şi venitul marginal sau încasarea marginala (Îmg). În cadrul perioadelor lungi de timp se

modifica atât cererea cât şi oferta; aceasta se adapteaza în functie de nevoile consuma-torilor şi

schimbarile care se produc în tehnologiile de productie şi în nivelul eficientei utilizarii factorilor de

productie. Conditia de echilibru pe termen lung a unei firme, în cadrul concurentei perfecte, este ca

pretul de vânzare ( p ) = costul marginal (Cmg) = costul total mediu sau unitar (CM) = încasarea

marginala (Îmg) sau venitul marginal.

162

p

pp

p′

′′

N′

′′

0

00

Q

QQ

Cmg= ﾎM= ﾎmg

mm

q

qq

Cmg

CC

CM

CC

N

NN

P

PP

Fig.nr.8.4. Concurenta perfecta şi maximizarea profitului

În cazul concurentei perfecte încasarile totale (IT) ale firmei se obtin prin înmultirea cantitatii

vândute (q), variabila, cu pretul (p) care este fix:

IT = pq (8.3.6)

Încasarea medie unitara (IM) sau încasarea pe unitatea de produs vânduta este identica cu

pretul:

II

Q

pq

qpm

T= = = (8.3.7.)

Încasarea marginala (Img), respectiv încasarea suplimentara care rezulta din vânzarea unei

unitati suplimentare dintr-un anumit bun este egala cu pretul şi totodata, cu încasarea medie:

Im( )

gdI

dq

d pq

dqp IT

M= = = = (8.3.8.)

8.4. Piata de monopol

În cadrul concurentei pure şi perfecte, pretul era un factor exogen astfel ca singura variabila ce

sta la dispozitia agentilor economici vânzatori şi cumparatori o reprezinta cantitatea ceruta şi oferita

dintr-un bun. Piata dominata de monopoluri (ca şi piata cu concurenta imperfecta sau monopolistica)

presupun ca pretul nu mai este fixat de conditii exterioare întreprinderii, aceasta fixând simultan atât

pretul cât şi cantitatile de bunuri, în calitate de oferta şi cerere.

8.4.1. Caracteristicile pietei de monopol

Monopolul este situaţia de piata opusa concurentei perfecte şi pure; el se poate

manifesta din partea producătorului (monopol), a consumatorului (monopson) şi din

ambele parti (monopol bilateral).25(4)

A. Monopolul producătorului, prin definitie, este acea întreprindere ce furnizeaza întreaga

productie a ramurii luata în consideratie. Piata este controlata de către un singur ofertant (producator) al

unui bun omogen nesubstituibil cu alte bunuri, iar consumatorii sunt reprezentati de către un numar

25(4) Vezi: Aurel Iancu, Op.cit., p.152-179; John Craven, Op.cit., p.217-265; Gilbert Abraham-Frois, Op.cit., p.245-262; colectiv de autori, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p.190-192.

163

foarte mare de solicitanti. Identificându-se oferta individuala cu cea agregata, producătorul este capabil

să determine atât cantitatea cât şi pretul bunului, deoarece lipsesc concurentii în cadrul ramurii; el nu

poate fi concurat nici de producători interni şi nici de producători straini.

Conditiile (ipotezele) care definesc monopolul producătorului sunt:

a. unicitate şi gigantism. Monopolul consta în existenta unei firme mari sau a unei uniuni de

mari firme care ocupa fie în exclusivitate, fie în cea mai mare parte productia şi vânzarea unui produs,

fapt ce face posibila controlarea sau influentarea pietei produsului şi impunerea unor conditii de

vânzare;

b. diferentierea produselor atât în interiorul cât şi între firmele monopoliste. Fiecare firma

produce un anumit tip, o anumită dimensiune sau calitate de produs, diferentiindu-se între ele în cadrul

ramurii (domeniului) prin design, conditii de vânzare, de prezentare, servicii post-vânzare, etc);

c. bariere la intrarea (ieşirea) în (din) ramura, în special de natura tehnologica, comerciala şi

financiara. O firma noua nu poate să patrunda cu usurinta într-o ramura unde exista întreprinderi mari

şi foarte mari, care produc cu costuri medii unitare reduse, datorita economiei de scara şi aplicarii

progresului tehnico-ştiinţific. De asemenea, o bariera o constituie proprietatea intelectuala detinuta de

monopoluri asupra inovatiilor, brevetelor şi tehnologiilor moderne;

d. opacitatea pietei sau lipsa de transparenta. Piata bunului este supusa unor mari riscuri şi

incertitudini. Monopolurile pot manevra oferta provocând o miscare imprevizibila a pretului, cu

consecinte imediate şi viitoare asupra întreprinderilor nemonopolizate şi asupra cumparatorilor;

e. factorii de productie nu mai sunt mobili prezentând fenomenul de inertie şi frictiune.

Caracterul strict specializat al capitalului fizic şi al fortei de munca da o anumită rigiditate factorilor de

productie, care nu pot să migreze cu usurinta dintr-un domeniu în altul.

Monopol pur nu exista, dupa cum nici concurenta perfecta nu exista în viaţa reala. Totdeauna

pe piata unui bun exista mai multe întreprinderi (mari); daca producătorii din cadrul grupului se înteleg

şi acţionează în colectiv, grupul se comporta ca un monopol. Trebuie, de asemenea, să se ia în

consideratie aria geografica (cartierul, orasul, zona, economia) în care unele întreprinderi se apropie de

situaţia pura de monopol. Monopolul poate fi temporar, atunci când o întreprindere pune în vânzare un

produs nou. Atunci când alte întreprinderi vor oferi produse similare, pozitia de monopol slabeste pâna

la disparitie. Deschiderea economiei naţionale spre piata mondială, dezvoltarea transporturilor şi

modificarea reglementarilor care gereaza "nonconcurenta" ameninta monopolul de care dispune o

întreprindere sau un grup de întreprinderi pe piata nationala. Totodata, monopolul poate fi un monopol

de "marca" nu de produs, deoarece majoritatea produselor industriilor moderne sunt diferentiate şi

substituibile; ele se deosebesc şi se identifica prin marca produsului, a modelului, a tipului de produs

fabricat de către o firma etc., astfel încât acesta poate lua urmatoaele forme:

164

a. întelegeri secrete între marile firme privind împartirea pietelor, stabilirea cotelor de productie

şi a nivelului pretului de vânzare.

b. monopolul natural se manifesta în cadrul producţiei de scara realizata în acele domenii în care,

pentru a se putea reduce costul mediu unitar, trebuie efectuate investitii foarte mari (retele de

distribuirea electricitatii, apei şi gazelor, retele de termoficare, caile ferate, sistemele de irigatii, s.a);

c. monopolul legal este caracteristic activitatilor şi sectoarelor de interes strategic (apararea nationala)

sau public (unele produse farmaceutice, tutun, alcool, uraniu, izotopi radioactivi, producerea banilor, a

timbrelor etc.);

d. monopolul tehnologic generat de proprietatea asupra potentialului de inventie şi a dreptului de autor,

ceea ce confera inventatorului sau autorului dreptul exclusiv asupra noului produs sau a noii tehnologii,

pe o perioada prevazuta de lege (15-17 ani pentru inventii);

e. monopolul asupra marcii comerciale rezultând din originalitatea produsului, garantia înnoirii

producţiei la anumite intervale de timp, garantia calitatii produsului s.a. Toate aceste caracteristici sunt

legate de marca comerciala, care este unica, irepetabila şi recunoscuta de producători şi cumparatori;

f. monopolul asupra unor zacaminte minerale şi surse primare de energie.

B. Monopsonul sau monopolul cumparatorului (consumatorului) reprezinta situaţia de piata

a unui produs sau serviciu omogen simetrica monopolului, prin care un numar mare de producători se

confrunta cu un cumparator unic, care fixeaza volumul producţiei şi pretul de cumparare. În viaţa

practica, monopsonul se întâlneste la cumpararea unor materii prime, a produselor agricole, a producţiei

industriale de un anumit fel şi dintr-o anumită zona, la angajarea fortei de munca de o anumită

calificare şi dintr-o zona geografica s.a. Criteriul teritorial (zonal) joaca un rol deosebit de important în

manifestarea formelor concrete de monopson.

Monopsonul antreneaza preţuri scazute la cumpararea bunurilor şi limitarea cantitatilor achizitionate.

De cele mai multe ori, monopsonul este un intermediar; el revinde cantitatile achizitionate, se comporta

ca un monopol şi practica preţuri ridicate de vânzare.

C. Monopolul bilateral. Raspunsul la torsionarea pietei bunurilor de către monopoluri şi

monopsonuri îl constituie organizarea producătorilor nemonopolizati şi a consuma-torilor. Producătorii

se organizeaza în asociatii şi cooperative; se formeaza asociatii şi organizatii ale cumparatorilor, care să

le apere drepturile; salariatii initiaza actiuni concrete prin intermediul sindicatelor.

Exista deci o tendinta de contracarare a actiunii monopolurilor şi monopsonurilor, de

reechilibrare a fortelor pietei. Monopolului i se opune forta reunita a cumparato-rilor; el nu se mai poate

comporta ca un monopol absolut, discretionar. Monopsonului i se opune forta reunita, organizata a

producătorilor mici şi mijlocii, care încearca să -şi manifeste cerintele de piata; puterea absoluta a

monopsonului slabeste.

165

Tendinta de monopolizare a ofertei unui produs, pe de o parte, şi a cererii acestuia pe de alta

parte, conduce la situaţia de piata cunoscuta sub denumirea de monopol bilateral. Daca unul din cei doi

concurenti (monopolul sau monopsonul) este mai puternic îl domina pe celalalt, dominatia fiind

relativa. Este însa posibil ca vânzatorul şi cumparatorul monopolisti să se înteleaga între ei, în vederea

fixarii pretului şi a cantitatilor din bunul respectiv; are loc integrarea monopolista a producerii şi v

ânzarii produsului, concurenta devine neloiala şi cade sub incidenta legislatiei

antimonopoliste.

8.4.2. Pretul de monopol. Strategiile firmelor monopoliste

A. Pretul de monopol al producătorului. În cadrul monopolului, oferta individuala

şi oferta agregata se confunda. Firma monopolista, prin definitie, se confrunta cu totalitatea cererilor

individuale. Cererea către firma se confunda cu cererea pietei (cererea agregata) şi apare, în principiu,

ca o functie descrescatoare de pret. Oferta depinde în mod exclusiv de deciziile de productie ale

monopolistului. El va determina pe curba cererii un cuplu de cerinte: cantitatea şi pretul bunului, dar

acestea au repercusiuni nu numai asupra cererii, ci şi asupra veniturilor şi cifrei sale de afaceri.

Atunci când exista un monopol, încasarea marginala (Img) nu mai este egala cu încasarea

medie (IM). Pentru a demonstra acest lucru, să consideram ca avem o curba lineara a cererii unui

bun. Dreapta cererii taie axa ordonatelor în punctul p = a (pentru q = 0) şi axa absciselor în punctul q

= a/b (corespunzator lui p = 0). Daca încasarile totale sunt definite ca IT = pq şi tinem seama şi de

expresia lui p, atunci:

I pq a bq q aq bqT = = − = −( ) 2 (8.4.1.)

Încasarea marginala (Img) se defineste matematic ca fiind derivata încasarii totale (IT) în

raport cu productia q:

ImgdI

dqa bq I p a bqT

M= = − ≠ = = −2 (8.4.2.)

Linearitatea functiei de cerere a bunului analizat reliefeaza doua caracteristici ale monopolului:

a. curba încasarii totale (IT) este o parabola, care trece printr-un maxim atunci când derivata

întâi se anuleaza, adica pentru cantitatea q = a/2b. Încasarea totala este nula pentru q = 0 şi q = a/b,

deoarece IT = q(a − bq);

b. curba încasarii marginale este dreapta care taie axa ordonatelor în punctul de ordonata a

(Img = a pentru q = 0) şi axa absciselor în q = a/2b, care corespunde maximului încasarilor totale. Deci,

la încasarea totala maxima, încasarea marginala se anuleaza. Încasarea marginala este definita

166

(matematic) ca mediana triunghiului format de axele coordonatelor şi de dreapta sumei medii

încasate.

Fig.nr.8.5. Monopolul: încasarea totala (IT), încasarea medie (IM) şi încasarea marginala (Img)

Încasarea marginala, în conditiile monopolului, este inferioara pretului, deoarece vânzarea

unei unitati suplimentare dintr-un bun provoaca o scadere a pretului, care are repercusiuni asupra

cantitatii totale vândute şi face să scada încasarea medie unitara.

Echilibrul de piata al producătorului în cadrul monopolului se manifesta atunci când

monopolistul nu are interesul să modifice nici pretul şi nici cantitatea bunului produs. Conditia

obtinerii profitului maxim nu este singura solutie decisa de monopol; acesta va cauta şi alte moduri

de gestiune, alte strategii cum ar fi: gestiunea în stare de echilibru, stabilirea pretului la nivelul

costului managerial, discriminarea prin pret a clientelei monopolului.

1. Prima strategie de piata luata în consideratie este aceea în care monopolul îşi

maximizeaza profitul. Profitul total () reprezinta diferenta dintre încasarea totala (IT) şi costul total de

productie (CT). Întrucât IT şi CT variaza, trebuie gasit acel nivel mediu al producţiei care să permita

obtinerea celui mai mare profit:

π = IT(q) − CT(q) (8.4.3.)

Profitul total este functie de nivelul producţiei; el devine maxim atunci când derivata în raport

cu nivelul de productie se anuleaza:

πdq

O= şi deci dI

dqg

dC

dqCmgT T= = =Im (8.4.4.)

Deci, profitul va fi maxim atunci când suplimentul de încasari generat de vânzarea unei unitati

suplimentare din bunul luat în consideratie este egal cu suplimentul de cost, generat de producerea unei

unitati suplimentare din acel produs, adica la acel nivel al producţiei la care se egaleaza încasarea

marginala cu costul marginal (Img=Cmg).

Pornind de la ipoteza linearitatii încasarii medii şi marginale, maximizarea profitului de

monopol poate fi reprezentata grafic astfel:

167

0

��

p

��

a

��

a/2b

��

a/b

��

q

��

IT=pq=aq−bq2

22

IM

=p=a−bq

bb

Img=a−2bq

22

Punctul de întâlnire dintre curba costului marginal şi dreapta încasarii marginale este M.

Abscisa OQ defineste volumul producţiei la care se obtine echilibrul producato-rului. Daca volumul

producţiei ar spori dincolo de Q, profitul total al întreprinderii începe să scada, întrucât costul marginal

devine mai mare decât încasarea marginala, adica orice unitate produsa în plus fata de Q costa mai mult

decât încasarea pe care o asigura. Invers, daca productia este inferioara lui Q, încasarea marginala este

superioara costului marginal, iar profitul creste.

Fig.nr.8.6. Monopolul şi maximizarea profitului

Nivelul de productie Q este optim; el permite nivelul cel mai mare al profitului deoarece

productia este obţinută la un cost mediu unitar QN = ON' şi este vânduta la un pret unitar QP = OP'.

Pentru fiecare unitate vânduta din produsul respectiv, profitul încasat se determina ca diferenta între

pret (încasarea medie) şi costul mediu, adica: N'P'=NP=QP-QN=ÎM-CMT. Profitul total se obtine ca

produsul dintre profitul mediu (NP) şi numarul de unitati de produs vândute (OQ); el este reprezentat în

grafic de suprafata dreptunghiului N'NPP'.

2. Profitul maxim nu este singura alternativa de gestiune pe care o iau în calcul monopolurile.

În anumite situatii, monopolistul îşi propune ca obiectiv realizarea celei mai ridicate cifre de afaceri;

el doreste să evite aparitia unor concurenti facând anumite sacrificii: prefera, pe termen scurt, profituri

mai putin ridicate sau risca pierderi imediate, pentru a-şi proteja pozitia de monopolist. Încasarea totala

este maxima (asa cum s-a demonstrat anterior) atunci când încasarea marginala se anuleaza. Productia

ce corespunde acestei situatii este Q1 şi este vânduta la pretul p1 (Fig.nr.8.7.). Daca s-ar avea în vedere

maximizarea profitului, volumul producţiei ar fi Q , iar pretul corespunzator p . Prin maximizarea

cifrei de afaceri productia vânduta creste, pretul de vânzare se reduce şi, odata cu el, se diminueaza

profitul, acesta putând să ramâna pozitiv, în unele cazuri, sau să duca la pierderi temporare, în alte

cazuri (când costul mediu de productie devine superior încasarii medii).

168

000

ppp

QQQI

MMM QQQImgmm

MMM

Cmgmm

CMTCC

pppp���

N���

NNN

3. Pentru a evita pierderile, monopolistul prefera o noua alternativa: gestiunea în stare de

echilibru, astfel încât să nu depaseasca pragul în care profitul total să fie nul. Monopolistul îşi

propune să realizeze doua obiective cumulate: să -şi sporeasca productia spre a se proteja de aparitia

unor eventuali concurenti şi să evite riscul unor pierderi.

Folosind aceleaşi curbe ale încasarilor şi costurilor, volumul producţiei care asigura gestiunea

în echilibru este Q2, ca proiectie pe axa cantitatilor (Oq) a punctului de intersectie dintre curbele

costului mediu (CMT) şi încasarii medie (IM). Cantitatea Q2 este vânduta la pretul p2, care acopera

costurile şi asigura un profit nul.

Fig.nr.8.7. Moduri alternative de gestiune a monopolului

4. O alternativa des întâlnita la monopolurile gestionate de puterea publica o reprezinta

stabilirea pretului la nivelul costului marginal. Gestiunea în conditii de echilibru înlatura

supraprofiturile monopolistilor dar generează risipa de resurse, acestea fiind utilizate nerational. În

graficul nr.8.7. se vede ca producând cantitatea Q2 dintr-un produs vândut la pretul p2 se acopera

integral costul mediu unitar, care este inferior costului marginal. Se încurajeaza astfel consumul unui

bun al carui cost marginal este foarte ridicat, ceea ce înseamna risipa de resurse. Regula utilizarii

rationale a resurselor este de a vinde bunurile şi serviciile cu preţuri care sunt la nivelul costului

marginal. Cuplul p3Q3 (din Fig.nr.8.7.) va fi determinat de intersectia dintre curba costului marginal şi

dreapta încasarii medii.

5. Discriminarea prin pret reprezinta o alta practica monopolista în domeniul preţurilor. Se

considera discriminare prin pret, vânzarea, desfacerea aceluiaşi produs la preţuri diferite şi pe piete

separate, care nu comunica între ele sau comunica foarte slab. Separarea pietelor unui produs poate fi:

a) de ordin temporal (se practica la produse şi servicii sezoniere); b. de ordin geografic, ca urmare a

unor dificultati de transport şi de schimb, a taxelor vamale etc. (monopolul se foloseste de aceste

imperfectiuni şi practica preţuri diferite la acelaşi produs pe piata nationala şi pe pietele externe, iar în

cadrul pietei naţionale pe pietele zonale); c. de ordin socioeconomic; pe piata exista grupuri sociale

diferite de cumparatori, care au comportamente şi elasticitati diferite ale cererii în raport cu pretul.

169

CMTCCCCCC

Q333333000

ppp

Q333

N222

QQQ

Cmgmm

p111

N333

N111

Q111 Q

222

p222

p333333

p111 p

222

Imgmm

IMMM

p333

Monopolurile evalueaza aceste deosebiri şi folosesc preţuri (tarife) diferite pentru acelaşi produs

(serviciu), cum ar fi: tarife normale la spectacole pentru consumatorii obisnuiti şi tarife reduse pentru

tineri, studenti, someri, etc.; tarife diferite la transportul de mărfuri (pentru carbune, minereuri,

diamante, bani, etc.), tarife diferite la utilizarea electricitatii în activitatea casnica şi în activitati

industriale s.a.

B. Pretul în conditiile monopsonului. Oferta totala, în situaţia de piata numita monopson, este

formata din numeroasele oferte individuale ale firmelor, în schimb cererea totala are caracter de

unicitate. Monopsonul nu poate cumpara o cantitate nelimitata dintr-un produs la un pret uniform.

Pretul ce se cuvine fiecarei cantitati cumparate este dat de curba ofertei bunului respectiv. O crestere a

cantitatilor cumparate mareste pretul acestora şi micsoreaza profitul monopsonului; o reducere a

cantitatilor cumparate determina o scadere a pretului şi aparitia unor suprapro-fituri durabile,

atunci când monopsonul comercializeaza produsul achizitionat (materii prime, cereale s.a.).

Monopsonul care îşi maximizeaza profitul va cumpara o cantitate de produs (qM), care

corespunde intersectiei dintre curba costului marginal (Cmg) şi cea a încasarii marginale (Img). Curba

ofertei sau a încasarii medii este OO', iar pretul mediu unitar platit a fi pM.

Fig.nr.8.8. Preţurile în conditiile monopsonului

Daca nu ar exista monopsonul, curba cererii, cea a încasarii marginale şi cea a ofertei (OO') s-

ar intersecta în punctul C, cantitatile de echilibru fiind qc, iar pretul pietei pc. Existenta monopsonului,

în raport cu concurenta perfecta, determina o scadere a cantitatilor cumparate (qM < qC), o scadere a

pretului platit vânzatorilor (pM < pC) şi aparitia supraprofitului stabil, în conditiile în care monopsonul

a cumparat o cantitate atât de mare din produs încât valoarea produsului marginal este egala cu costul

marginal (în grafic, intersectia dintre curba costului marginal şi cea a încasarii marginale).

C. Pretul în conditiile combinarii dintre monopol şi monopson şi ale monopolului bilateral.

O firma poate fi monopson pentru cumpararea unui produs brut (materie prima, de exemplu) şi

monopol pe piata produsului finit. Pretul produsului finit nu mai este independent de cantitatea produsa

de monopol: p = p(q). Firma va trebui să fixeze: cantitatea de produs brut cumparata şi pretul acestuia

(monopson), cantitatea de produs finit ce trebuie vânduta şi pretul acestuia (monopol).

170

0

00

p

pp

qM

MM

q

qq

Cmg

mm

pC

CC

pM

MM

pC

�

��

C

CC

Img

mm

qC

CC

O

OO

O�

��

C�

��

Pretul de cumparare a produsului brut este cuprins în costul de productie al monopolului.

Profitul se va determina ca diferenta între totalul încasarilor (IT) şi totalul costurilor (CT); el va avea

valoarea cea mai mare pentru acel volum al producţiei (QM) care determina anularea functiei de cost în

raport cu cantitatea de produs:

dπ /dx = dIT /dx - dCT/dx = Img - Cmg = 0, deci Img = Cm (8.4.5.)�

Pentru cantitatea qM, pretul de vânzare va fi pv, iar pretul de aprovizionare (cumparare) pa.

Are loc fixarea simultana a cantitatii şi pretului (Fig.nr.8.9.).

Fig.nr.8.9. Pretul în conditiile monopsonului care dispune de un monopol

În condittiile monopolului bilateral (monopolul unic ofertant, monopsonul unic solicitant),

monopolul încearca să fixeze un pret cât mai mare, pentru maximizarea profitului sau; el este, însa,

moderat sau stopat de către unicul sau cumparator, monopsonul care doreste un pret cât mai mic. Pretul

de piata va rezulta din raportul de forte dintre cei doi. Monopsonul, la rândul sau, poate diminua

cantitatile cumparate micsorând pretul, dar întâlneste opozitia monopolului. Disputa poate fi transata în

doua moduri: a. monopolul şi monopsonul se concureaza între ele, proces asemanator celui de pe piata

cu concurenta perfecta, care duce la un pret de piata variabil, iar avantajul trece de la unul la celalalt, în

functie de conjunctura pietei; b. exista posibilitatea unei întelegeri pentru a fixa împreuna pretul şi

cantitatea vânduta, disputa mutându-se în sfera împartirii profitului total.

8.5. Piata cu concurenta imperfecta. Duopoluri, oligopoluri şi firme multinaţionale

În economiile de piata contemporane, formele concuren-tei sunt numeroase, din a caror

întrepatrundere rezulta tipul de piata cu concurenta imperfecta.

8.5.1. Caracterizarea generala a concurentei monopolistice

171

qMMM

000

ppp

qqq

Cmgmm

paaa

pvvv

CMTMM

ImgmmOOO

pvvv

IMMM

paaa

Concurenta imperfecta este acea stare a pietei în cadrul careia vânzatorii şi cumparatorii, prin

actiunile întreprinse, diferentierea şi substituirea produselor s.a., pot să influenteze într-o oarecare

masura cererea, oferta şi pretul. Aceasta înseamna ca una, mai multe sau toate conditiile concurentei

perfecte şi ale monopolurilor nu sunt respectate. Concurenta imperfecta se manifesta ca o deviere atât

de la concurenta perfecta (libera), cât şi de la monopoluri. În acelaşi timp, ea prezinta elemente prin

care se înrudeste cu cele doua forme opuse de piata: concurenta şi monopolurile. Din aceasta cauza ea

este denumita şi concurenta monopolistica.

Caracteristicile esentiale ale concurentei imperfecte (monopolistice) sunt:

a. numarul de vânzatori şi de cumparatori, precum şi cantitatile negociate variaza,

modificând nu numai raportul dintre cererea şi oferta individuale, ci şi dintre cererea şi oferta agregate.

Producătorii şi consumatorii îşi manifesta un grad mai mare de influentare a preţurilor şi cantitatilor de

mărfuri destinate pietei. Numarul vânzatorilor şi cumparatorilor este însa suficient de mare încât nu este

posibila subordonarea absoluta nici a solicitantilor şi nici a ofertantilor;

b. se accentueaza diferentierea şi substituibilitatea dintre bunurile care satisfac aceeaşi nevoie

de consum. Cumparatorii pot să -şi aleaga produsul pe care şi-l doresc, iar producătorii pot să -şi

impuna pretul şi chiar cantitatea produsa, utilizând strategia înnoirii sortimentelor;

c. se manifesta unele ridigitati în mobilitatea factorilor de productie; noii producători dintr-o

ramura întâmpina rivalitati la intrarea într-o noua ramura de productie, tot asa cum vechii producători

nu-şi pot transfera cu usurinta capitalul într-o noua ramura de productie; totuşi aparitia unor noi

producători în fiecare ramura este o conditie a concurentei imperfecte;

d. transparenta pietei este partiala; agentii economici cunosc şi stapânesc în grade diferite

fenomenele şi procesele pietei;

e. concurenta se manifesta nu numai prin cantitate, pret şi substituibilitatea produselor

diversificate, ci şi prin alte mijloace: înnoirea produselor, lansarea de noi produse, design, reclama,

servicii diverse la vânzare şi post-vânzare.

Teoria economică nu a delimitat suficient de clar notiunile de concurenta imperfecta şi

concurenta monopolistica. Se considera de către unii economisti ca între concurenta imperfecta şi cea

monopolistica nu exista deosebiri; ele sunt unul şi acelaşi lucru. Alti economisti le diferentiaza prin

gradul de cuprindere. Concurenta imperfecta ar cuprinde toate situatiile de piata existente în

economiile dezvoltate; ea se manifesta ca o concurenta multifirme cu produse diferentiate, astfel ca nici

unul dintre producători nu poate domina piata, nici prin cantitatile oferite şi nici prin calitatea

produselor. Concurenta monopolistica ar fi o notiune mai restrânsa, care cuprinde situatiile de piata

existente între concurenta perfecta şi monopoluri.

172

Piata cu concurenta monopolistica se caracterizeaza prin existenta unor unitati economice

eterogene şi inegale ca putere economică, diferentierea şi substituirea accentuate ale produselor,

influentarea fortelor pietei de către marile firme (monopoluri, oligopoluri şi corporatii transnaţionale) şi

mecanismele de interventie a statului în economie. În consecinta, obiectul tranzactiilor de piata este

alcătuit atât din bunurile propriu-zise, cât şi din mijloacele de influenta şi de putere. Aceasta structura

noua a relatiilor de piata afecteaza şi mecanismul formarii preţurilor. Preţurile nu mai sunt nici de

echilibru, ca în cazul concurentei perfecte şi pure, şi nici fixate dinainte de către monopoluri.

Formarea libera a preţurilor este stânjenita de puterea de concurenta a monopolurilor şi

oligopolurilor, a corporatiilor multinaţionale şi transnaţionale. Marile corporatii dintr-un domeniu de

activitate îşi stabilesc propriile preţuri; cu cât este mai mare o corporatie, cu atât ea are o putere mai

mare asupra preţurilor. Preţurile marilor corporatii devin preţuri lider (leaderschip-price), la ele

aliniindu-se celelalte firme din cadrul ramurii. Au aparut, deci, preţurile administrate, ca expresie a

unor întelegeri exprese ori tacite între marile firme, care se sustrag, pe o perioada mai lunga,

fluctuatiilor fortelor reale ale pietei (cererea şi oferta). Cu toate acestea, pe ansamblul pietei unui produs

nu se poate instala, pe termen lung, dominatia absoluta a monopolurilor şi oligopolurilor, iar preţurile,

în marea lor majoritate, nu pot fi preţuri de monopol. Explicatia acestui proces este complexa:

a. stabilirea efectiva a nivelului pretului depinde nu numai de oferta, ci şi de cerere, care în cea

mai mare parte a să nu poate fi monopolizata;

b. însaşi oferta este furnizata partial de întreprinderile nemonopoliste şi din import, iar marile

întreprinderi din aceeaşi ramura creeaza produse accentuat diferentiate;

c. puterea publica, prin legislatia economico-financiara şi mijloacele de interventie în

economie, poate influenta fortele pietei şi corecta mecanismele spontane ale formarii preţurilor.

Pretul de echilibru al concurentei monopolistice este mai mare decât pretul de

echilibru al concurentei perfecte şi mai mare decât costul marginal.26(5) Cu cât numarul

concurentilor este mai mic, iar puterea acestora de a influenta fortele pietei este mai mare,

cu atât mecanismul formarii preţurilor se apropie şi se aseamana celui de monopol.

Invers: daca numarul concurentilor sporeste continuu, iar capacitatea fiecarei firme de a

influenta piata produsului se divizeaza, cu atât mecanismul pretului se apropie de cel

caracteristic concurentei perfecte şi pure. Pornind de la monopol spre concurenta perfecta

şi pura trebuie, asadar, luate în consideratie existenta duopolurilor, oligopolurilor şi

firmelor multinaţionale.

8.5.2. Duopoluri şi oligopoluri. Preţurile oligopoliste

26(5) Gibert Abraham-Frois, Op.cit., p.265.

173

Pietele oligopoliste sunt pietele pe care se concureaza un numar mic de

producători; daca sunt doi producători principali situaţia de piata se numeste duopol, iar

daca sunt mai multi de doi mari producători avem de a face cu oligopolul propriu-zis. O

ramura sau o industrie se afla în situaţia de oligopol atunci când actiunile unui producator

determinat au o influenta semnificativa asupra concurentilor sai.27(6) Caracteristicile

fundamentale ale pietelor de tip oligopolist sunt:

a. interdependenta actiunii diferitilor vânzatori. Pe piata oligopolista, preţurile produselor, cantitatea

vânduta şi profitul unui producator depind de reactiile celorlalti producători. Spre deosebire de

monopol, unde producătorul poate să aleaga cantitatile ce trebuie produse şi să stabileasca pretul care-i

maximizeaza profitul, structura de piata oligopolista permite fiecarui producator numai fixarea cantitatii

oferite pietei, iar preţurile de vânzare şi marimea profiturilor depind de actiunile celorlalti concurenti;

b. gradul înalt de concentrare a capitalului şi a producţiei, care poate fi analizat la nivelul

fiecarei tari şi la nivel mondial. În primul caz se utilizeaza ca instrumente de analiza ponderea cifrei de

afaceri a primelor (5,10,20,50) grupuri industriale în PNB, iar în cel de-al doilea caz, se compara cifra

de afaceri a primelor zece grupuri din diferite tari, pentru fiecare domeniu (ramura) de activitate,

exprimata într-o moneda unica (dolari SUA).

c. comportamentul de diversificare a produselor şi activitatilor, a marcilor şi submarcilor de

fabricatie (la fel ca în situaţia de monopol). Trei strategii de diversificare pot fi puse în aplicare de către

oligopoluri:

- asigurarea controlului asupra unei filiere de productie omogena, mai ales în sectorul de

bunuri intermediare;

- lansarea de produse noi, diversificarea numindu-se intrasectoriala daca noile produse sunt

apropiate de productia de baza şi intersectoriala daca se departeaza de productia de baza;

- structurarea unor productii diferentiate care permite integrarea şi interconexiunea filierelor de

productie.

Firma oligopolista cu cea mai restrânsa concurenta o constituie duopolul, în cadrul caruia într-

o ramura de productie se confrunta doi mari producători. Comporta-mentul de piata al celor doi

protagonisti poate fi pacifist sau agresiv, de dominatie sau de simpla dependenta, de stapân sau de

satelit pe piata produsului.

În cadrul strategiei privind cifra de afaceri şi pentru a evita razboiul preţurilor, fiecare din cei

doi producători tine seama de existenta celuilalt, fiind posibile trei situatii de piata:

a. fiecare producator îşi determina oferta prin adaptarea la oferta celuilalt, comportament

denumit duopol simetric (Cournot). Cei doi concurenti au o structura pacifista şi nu încearca să

27(6) Gilbert Abraham-Frois, Op.cit., p.267-288; A.Iancu, Op.cit., p.188-206.

174

domine piata unul în defavoarea celuilalt. Produsul este omogen, iar concurenta se realizeaza prin

cantitatea oferita; fiecare participant ia în consideratie productia celuilalt, pe care o considera constanta.

Pentru a-şi optimiza profitul, fiecare participant îşi modifica propria productie, dar constata ca, de la o

perioada la alta, s-a modificat şi productia concurentului sau. Apare astfel ipoteza de interdependenta

între productia concurentilor (dubla dependenta).

b. unul dintre producători accepta rolul (situaţia) de satelit fata de celalalt, comportament

denumit duopol asimetric (Stackelberg). Apare aici conditia (ipoteza) de stapânire pentru unul dintre

protagonisti, celalalt adaptându-se continuu la situaţia stapânului. La o modificare a ofertei firmei mai

puternice, firma satelit se readapteaza permanent. Pretul este identic şi nu mai depinde (ca în cazul

monopolului) de cantitatea vânduta de unul sau altul dintre producători, ci de cantitatile oferite de ambii

producători;

c. unul dintre producători tinde să impuna celuilalt cantitatea pe care trebuie să o producă,

între cei doi nefiind posibil un echilibru, comportament denumit duopol dominant (Bowley). Fiecare

participant îşi fixeaza nivelul ofertei fara să tina seama de celalalt. Apare o supraoferta, iar ajustarii

prin cantitati i se va substitui razboiul preţurilor, care poate să duca fie la falimentul unuia dintre

concurenti şi, deci, controloarea să de către celalalt, fie la o întelegere între acestia. Functioneaza aici

ipoteza de dubla dominatie, care creeaza permanent o situatie de piata instabila şi generează, fie razboi,

fie aliante între firme.

Forma cea mai complexa de concurenta imperfecta este reprezentata de pietele de oligopol.

Ipoteza de la care se porneste este aceea ca pe piata ramurii exista mai mult de doi vânzatori, dar nu

foarte multi, iar cu cât numarul lor creste, cu atât cantitatea oferita pietei de fiecare producator are o

pondere mai mica în oferta agregata. La limita de sus a oligopolului se afla concurenta perfecta şi pura

(când numarul ofertantilor produsului este foarte mare), iar la limita de jos se afla monopolul, respectiv

duopolul.

Interdependenta şi incertitudinea sunt cele mai semnificative trasaturi ale pietelor de tip

oligopolist. În general, preţurile sunt rigide şi se fixeaza de către marile întreprinderi (preţuri

"administrate"). Întelegerile şi cartelurile sunt fenomene obisnuite pe aceasta piata, iar producătorii

oscileaza între comportamentul de "maximizare a profiturilor însumate ale tuturor", cel de diferentiere a

bunurilor, concurenta "în afara pretului" şi confruntarea deschisa care se poate transforma în "razboiul

preţurilor".

Cucerirea şi împartirea pietei produsului reprezinta mobilul esential al concurentei, tinând

seama de deplasarea curbei cererii. Obstructionarea patrunderii pe piata a noilor concurenti a devenit

un mijloc traditional de interventie pe piata de oligopol. De asemenea, relatiile cu administratia

175

(guvernul) capata o importanta deosebita. Grupurile industriale şi financiare încearca să influenteze în

interesul lor politicile economice ale puterilor publice.

Maximizarea profiturilor însumate, care este cu atât mai puternica cu cât este mai mic

numarul de ofertanti, şi interdependenta deciziilor şi a politicilor firmelor partici-pante au devenit

trasaturi evidente ale oligopolurilor. Totodata, diferentierea bunurilor şi concurenta "în afara

pretului" (publicitate, costul întretinerii, fiabilitatea produsului, termenul de garantie s.a.) au devenit

arme redutabile în cadrul luptei de concurenta din cadrul oligopolurilor.

Oligopolurile pot fi antagoniste şi concertate.

Oligopolurile antagoniste sunt grupuri de întreprinderi din aceeaşi ramura sau din ramuri

înrudite angajate într-o concurenta continua, atât prin jocul preţurilor, cât şi prin schimbarea

caracteristicilor produsului. Cifra de afaceri devine obiectivul principal în aceasta luptă, deoarece

puterea de negociere a unei firme depinde de volumul vânzarilor şi de expansiunea întreprinderii.

Specific acestei forme de concurenta este oligopolul bilateral în cadrul caruia se confrunta pe piata un

numar mic de ofertanti cu un numar mic de solicitanti.

Oligopolurile concertate cunosc grade diferite de concertare a activităţii şi obiectivelor

urmarite, cunoscându-se doua tipuri de acorduri: explicite sau exprese, cu formele cele mai cunoscute:

cartelul, trustul şi holdingul, şi neoficiale sau tacite.

Acordurile explicite realizeaza o coordonare perfecta între întreprinderile participante. Acestea

îşi pastreaza individualitatea, dar accepta să actioneze în comun în privinta nivelului pretului

produsului, a cotelor de productie acordate fiecarui participant şi a împartirii pietei produsului în zone

geografice exclusive pentru fiecare întreprindere. Pretul, productia ramurii şi productia fiecarei firme

sunt fixate de oficiul comun, ca centru unic de decizie. Ramura functioneaza ca un monopol, iar

maximizarea profitului global se optimizeaza ca în cadrul unui monopol care ar dispune de mai multe

întreprinderi, între care se distribuie profitul total.

Forma cea mai cunoscuta a acordului explicit este cartelul. Acesta desemneaza o întelegere

între producătorii care îşi pastreaza independenta de productie şi de vânzare a produsului, dar se înteleg

între ei în privinta nivelului pretului, al cotelor de productie şi la împartirea pietei. O forma superioara a

întelegerii explicite o reprezinta trustul, care se manifesta ca o aglomerare (concentrare) de capitaluri

grupate sub aceeaşi conducere; întreprinderile fuzioneaza între ele, iar conducerea devine comuna

(unica) şi este deseori asigurata de o societate holding, denumita şi societate de participare sau de

portofoliu. Uneori, cartelul se constituie ca o reuniune de trusturi.

Întelegerea secreta (acordul neoficial, tacit) dintre firme este mai putin restrictiva, în raport cu

acordurile explicite. Participantii îşi pastreaza independenta de productie şi de vânzare a produselor,

conditiile de productie (cantitatile) nu mai sunt optimizate, întreprinderile îşi pastreaza profiturile

176

obţinute. Piata produsului se împarte în zone de nonagresiune, fiecare întreprindere dispunând de o

piata garantata, în conditiile practicarii aceluiaşi nivel al pretului. Nerespectarea zonei şi a nivelului

pretului de vânzare, deci ruperea acordului, atrage dupa sine masuri represive din partea celorlalti

participanti.

O varianta a întelegerii secrete o reprezinta situaţia de piata denumita "pretul director"

(leadership price). Pretul de vânzare al produsului nu rezulta dintr-un acord; el este fixat de către firma

lider şi este acceptat şi respectat tacit de către ansamblul producătorilor din cadrul ramurii. Oligopolul

este asimetric; el se aseamana cu o firma mare care se comporta ca un "stapân" ce intra în relatii cu

celelalte firme din ramura, acestea manifestându-se ca sateliti. Firma dominanta este cea care fixeaza

pretul, iar firmele mai mici se aliniaza la pretul fixat.

În cazul duopolurilor şi oligopolurilor se manifesta o mare varietate de situatii de piata în

privinta stabilirii preţurilor:

a. existenta oligopolurilor fara coordonare (antagoniste), care produc bunuri omogene,

provoaca forme agresive de concurenta în domeniul stabilirii preţurilor. Se ajunge la "razboiul

preţurilor"; preţurile scad pâna când unul dintre concurenti este înfrânt sau intra în combinatie cu

adversarii sai;

b. în cadrul oligopolurilor cu coordonare partiala, firma lider fixeaza pretul produsului care să

asigure maximizarea profitului, adica la acel nivel la care costul marginal devine egal cu venitul

marginal. Pretul devine un pret director sau lider, la care se raliaza firmele concurente mai slabe;

c. oligopolurile complet coordonate prin întelegeri exprese ori tacite (cartel, trust, holding)

practica preţuri unice la desfacerea produselor de acelaşi fel. Pretul unic se stabileste prin negocieri,

compromisuri şi ajustari reciproce, deoarece întreprinderile participante au costuri medii unitare şi

marginale diferite. Acest pret trebuie să asigure un profit convenabil pentru toate întreprinderile

participante;

d. oligopolurile cu produse diferentiate prin calitate, nivel tehnic, noutate, design,

performanta, etc. utilizeaza preţurile flexibile, deoarece firmele concurente creeaza produse

substituibile, iar cererea devine relativ elastica. Daca o firma oligopolista va coborî pretul produsului

sau, ea va atrage clienti de la firmele rivale, care fabrica produse substituibile. Daca firma va urca

pretul, ea va pierde multi clienti în favoarea firmelor care mentin nivelul pretului. Nu se poate exagera

nici cu urcarea, nici cu scaderea pretului, deoarece exista posibilitatea unor contramasuri din partea

concurentilor.

e. existenta unor oligopoluri care practica preţuri relativ constante (fixe, rigide), chiar daca

costul marginal al produsului înregistreaza o crestere. Criteriul de mentinere a nivelului preţurilor fixe îl

constituie limita de suportabilitate financiara din partea firmei;

177

f. existenta unor preţuri diferentiate şi variabile rezultate din concurenta multifirme, care

diferentiaza produsul pe tipodimensiuni, marci de fabrica, marci comerciale s.a. Când pretul produsului

urca (scade) peste un anumit prag, apare concurenta între produsele diferentiate, care trage în jos (sau

urca) pretul. Atunci când pretul practicat de unul dintre producători devine mai convenabil,

consumatorii încep să prefere produsele acestuia; pretul tinde să se apropie de echilibrul pietei, situaţia

de piata devenind asemanatoare cu concurenta perfecta.

8.5.3. Firmele multinaţionale şi strategiile lor

Pentru a denumi oligopolurile care au o activitate economică internationala, se utilizeaza

diferiti termeni cum ar fi: întreprinderi, firme, societati şi corporatii multi, pluri, inter, trans sau

supranaţionale, precum şi monopoluri internaţionale. Doua mari curente se desprind, în definirea

firmelor multinaţionale:

a. conceptii care pun accent pe caracterul international al firmei, aceasta fiind autonoma atât

fata de tara de origine, cât şi fata de tara de implantare. Caracterul international al firmei este atribuit în

functie de diferite criterii: capitalul social al firmei care este detinut de actionari raspânditi în mai multe

tari; conducătorii firmei sunt de diferite nationalitati; strategia şi programarea producţiei se elaboreaza

la scara mondială;

b. conceptii care se raporteaza la baza nationala a firmei şi care definesc firma multinationala

ca fiind o întreprindere sau un grup de întreprinderi, de cele mai multe ori de mari dimensiuni, care

pornesc de la o baza nationala dar implanteaza mai multe filiale în diferite tari, pe baza unei strategii şi

organizari conceputa la scara internationala.

Exista mai multe criterii prin care se definesc firmele multinaţionale din a caror integrare

rezulta cu mai multa claritate esenta şi continutul acestor corporatii.

În primul rând, trebuie relevata dimensiunea activităţii. Corporatiile multinaţionale sunt, de

regula, firme foarte mari, gigantice; unele dintre ele au o cifra de afaceri superioara PIB al unor tari

precum Turcia, Norvegia, Grecia, Finlanda s.a. Uneori, firmele multinaţionale sunt întreprin-deri de

talie mai redusa, dar foarte importante într-un anumit domeniu de activitate.

În al doilea rând, capitalul acestor firme este multi sau plurinational; el se constituie, în

principal, din investitii straine, directe şi de portofoliu, care atrag şi capitaluri locale din tara în care se

creeaza filiale.

În al treilea rând, firmele multinaţionale sunt societati care desfasoara o deosebit de extinsa şi

ramificata activitate de productie şi comercializare a bunurilor, simultan pe mai multe piete naţionale,

178

în cadrul unei retele internaţionale de întreprinderi proprii. Reţeaua este alcătuită din societatea mamă,

ca nucleu al corporatiei şi filialele acesteia existente în mai multe tari.

În al patrulea rând, strategia firmei multinaţionale este conceputa la scara mondială şi se

bazeaza pe structura functionala transnationala a retelei proprii de întreprinderi. Dimensiunile şi

structurile activităţii economice, precum şi maximizarea profitului, se realizeaza pe ansamblul retelei

proprii de întreprinderi existente în mai multe tari.

Expresie a tendintei de globalizare din economia mondială, firmele multinaţionale se manifesta

prin numeroase forme care pot fi tipologizate în functie de mai multe criterii:

a. dupa originea capitalului pe baza caruia s-au constituit şi functioneaza, se disting: firme

national-internaţionale (când capitalul provenind în cea mai mare parte dintr-o tara este investit

simultan în mai multe tari) şi firme multinaţionale (atunci când capitalul implementat în reţeaua

proprie de filiale provine din mai multe tari);

b. dupa modul de organizare, firmele multinaţionale sunt: de tip clasic (filialele sunt

controlate direct pentru a produce bunuri - materii prime, semifabricate etc. necesare companiei mamă),

holdinguri internaţionale (societatea mamă controleaza doar financiar filialele, care au o relativa

independenta privind gestiunea comerciala) şi companii multinaţionale (când activitatea economică a

filialelor este integrata societăţii mamă, filialele şi societatea mama devenind o entitate, un ansamblu

autonom);

c. în functie de modul în care se iau deciziile, firmele multinaţionale sunt: etnocentrice

(societatea mamă controleaza strict, prin cetatenii ei, filialele din strainatate), policentrice (filialele şi

sucursalele au o anumită autonomie decizionala, astfel ca se iau decizii centrale ale societăţii mamă şi

decizii locale ale cetatenilor straini) şi geocentrice (atunci când firma multinationala se prezinta ca o

entitate, atât în raport cu tara de origine, cât şi cu tarile în care au fost create filiale şi sucursale, având o

conducere unitara realizata de o elita de specialisti de diverse nationalitati);

d. în functie de obiectul activitatilor desfasurate, se disting: firme multinaţionale primare (firmele

care-şi desfasoara activitatea în ramurile primare: industrie extractiva, petrol, produse agro-silvice),

firme multinatio-nale cu strategie comerciala (acele companii cu profiluri specifice care creeaza în

strainatate "filiale-releu" ce asambleaza produsul societăţii mamă "la fata locului", spre a se substitui

exportului acelui produs şi a evita taxele vamale; comercializarea produsului societăţii mamă este

organizata la scara mondială), firme cu strategie productiva (care, spre deosebire de cele anterioare,

internationalizeaza procesul de producere a bunului; productia unui bun este organizata la scara

mondială, iar filialele din strainatate devin "filiale-atelier", care se specializeaza în fabricarea unei parti

a produsului şi în montarea sau asamblarea produsului finit, numai în cantitatile cerute de piata locala)

şi firme multinaţionale tehnologico-financiare (care au ca profil cercetarea tehnico- ştiinţifica,

179

tehnologiile înalte şi diverse servicii ce implica multa "materie cenuşie" - management, brevete, licente

- şi favorizeaza circulatia internationala a capitalului).

Extinderea pietei produsului (serviciului), reducerea costurilor, eficienta şi

competitivitatea sunt mobilurile principale care au initiat şi întretin procesul de

multinationalizare a firmelor, iar investitiile încrucisate, cu deosebire între tarile

dezvoltate, reprezinta principalul instrument prin care se redistribuie pietele în cadrul

oligopolurilor internaţionale. Pe baza lor s-au creat agenti economici care îşi organizeaza

productia şi comercializarea bunurilor într-un spatiu ce depaseste teritoriul national.

INTREBARI

• Ce este piata?

• Ce functii îndeplineste piata?

• Ce semnifica concurenta?

• Care sunt instrumentele economice utilizate de participantii pe piata în luptă de

concurenta?

• Care sunt instrumentele de natura extraeconomică utilizate de agentii economici în

luptă de concurenta?

• Ce roluri (functii) îndeplineste concurenta?

• Care sunt caracteristicile de baza ale concurentei pure sau perfecte?

• Cum se formeaza pretul de echilibru şi care sunt caracteristicile esentiale ale

acestuia?

• Ce este monopolul producătorului şi care sunt ipotezele ce stau la baza definirii

lui?

• Ce forma poate îmbraa monopolul producătorului?

• Ce este monopsonul?

• Ce este concurenta imperfecta şi care sunt caracteristicile esentiale ale acestuia?

• Care sunt caracteristicile fundamentale ale pietelor de tip oligopolist?

TESTE GRILA

1. Notiunea de piata desemneaza:

a. ansamblul relatiilor de vânzare-cumparare care se manifesta între ofertantii şi

solicitantii de mărfuri;

b. relatiile dintre proprietarii factorilor de productie şi salariati în procesul producerii şi

distribuirii bunurilor;

180

c. ansamblul relatiilor de vânzare-cumparare dintre solicitantii şi ofertantii unui anumit

bun;

d. ansamblul relatiilor de vânzare-cumparare dintre ofertantii şi solicitantii tuturor

bunurilor şi serviciilor;

e. mecanismul care regleaza schimbul de mărfuri şi sistemul economic în ansamblul

sau.

2. Care din trasaturile prezentate mai jos reprezinta functii ale pietei?

a. piata asigura conexiunile necesare dintre fazele proceselor tehnico-economice din

fiecare înreprindere;

b. piata asigura legatura dintre producători şi consumatori, dintre cererea şi oferta de

bunuri şi servicii;

c. piata asigura legatura dintre veniturile şi cheltuielile agentilor economici;

d. piata îndeplineste un rol auxiliar în corelatia dintre cererea şi oferta de bunuri şi

servicii;

e. piata îndeplineste rolul de sistem de comunicatie a informatiilor necesare agentilor

economici.

3. Componentele sistemului de piete sunt:

a. piata bunurilor şi serviciilor;

b. piata factorilor de productie;

c. piata serviciilor de administratie publica;

d. piata valorilor morale şi spirituale;

e. piata serviciilor de asistenta socială.

4. Care dintre urmatoaele afirmatii se concretizeaza în functii ale concurentei?

a. are rolul de mecanism - monetar al economiei de piata;

b. asigura unor întreprinderi pozitii de monopol şi profituri de monopol;

c. mijlocese reglarea reciproca a cererii şi ofertei;

d. creeaza emulatie între agentii economici;

e. determina renuntarea la mentinerea pretului fiecarui bun la un nivel real.

5. In cadrul instrumentelor economice ce ajuta la realizarea obiectivelor concurentei

sunt cuprinse:

a. presiuni morale asupra firmelor concurente;

b. capacitatea agentilor economici competitori de a acorda clientilor avantaje

suplimentare;

c. crearea de situatii artificiale pe piata diferitelor bunuri;

181

d. puterea economică a fiecarui participant;

e. posibilitatile fiecarui participant de a mentine costurile în limitele eficientei.

6. Formele concurentei sunt:

a. concurenta deschisa şi concurenta restrictionata;

b. concurenta prin variatia pretului, concurenta prin variatia cantitatilor oferite pietei,

concurenta prin calitatea şi nivelul tehnic al produselor;

c. concurenta de piata şi concurenta din afara pietei;

d. formele concurentei sunt numai cele stabilite în fiecare tara prin legislatie;

e. concurenta este un concept global şi nu poate să fie structurata pe forme de

concurenta, în functie de anumite criterii.

7. Care din atributele concurentei enumerate mai jos desemneaza conceptul de

concurenta perfecta şi pura?

a. eterogenitatea (diversificarea) produsului;

b. atomicitatea participantilor;

c. opacitatea pietei;

d. bariere la intrarea (ieşirea) agentilor economici într-o ramura de activitate;

e. perfecta mobilitate a factorilor de productie.

8. Marcati care dintre urmatoarele aspecte caracterizeaza pretul de echilibru:

a. este pretul stabilit de către stat sau administratiile locale;

b. pretul de echilibru poate fi ales în mod liber de către producători şi consumatori;

c. se formeaza în mod spontan prin jocul liber al fortelor pietei;

d. este pretul la care se produce egalizarea dintre cantitatea ceruta şi cea oferita dintr-un

bun;

e. orice producator îşi poate vinde partial sau total produsele fara să influenteze pretul

de piata al bunului respectiv.

9. Conditiile echilibrului firmei (pe termen lung) în cadrul concurentei perfecte şi

pure sunt:

a. pretul de vânzare al bunului să fie egal cu costul mediu unitar şi costul marginal al

acestuia;

b. pretul de vânzare al bunului să fie egal cu încasarea medie unitara şi încasarea

marginala ce rezulta din producerea şi comercializarea acelui bun;

c. pretul de vânzare al bunului să fie mai mare decât costul mediu unitar şi costul

marginal al acestuia;

182

d. pretul de vânzare al bunului să fie mai mic decât costul mediu unitar şi costul

marginal al acestuia;

e. toate relatiile prezentate (a,b,c,d) sunt incorecte.

10. Care dintre urmatoarele caracteristici sunt proprii pietei cu concurenta

imperfecta?

a. cel mai mare pret de vânzare a produselor;

b. consumatorul este dominat absolut de către producator;

c. exista diferentierea produselor şi un numar de producători şi consumatori suficient

de mare;

d. satisfacerea nevoilor este precara;

e. are loc o buna satisfacere a cererii.

11. Caracteristicile concurentei imperfecte sunt:

a. transparenta pietei este totala;

b. concurenta se manifesta numai prin cantitatile şi preţurile bunurilor cerute şi oferite;

c. factorii de productie sunt mobili, nu prezinta ridigitati;

d. numarul de vânzatori şi de cumparatori, precum şi cantitatile negociate variaza

modificând nu numai raportul dintre cererea şi oferta individuala ci şi dintre cererea şi

oferta agregata;

e. se accentueaza diferentierea şi substituibilitatea bunurilor care satisfac aceeaşi

nevoie de consum.

12. Care dintre factorii de mai jos caracterizeaza concurenta imperfecta?

a. diferentierea şi substituibilitatea bunurilor ce satisfac aceleaşi nevoi de consum;

b. mobilitatea perfecta a factorilor de productie;

c. transparent partiala a pietei;

d. îngradirea abuziva a concurentei de către vânzatori;

e. variatia numarului de vânzatori şi cumparatori.

13. Care dintre urmatoarele afirmatii privind pietele de tip oligopolist sunt

adevarate?

a. mobilul esential al concurentei îl reprezinta marirea şi împartirea pietei produsului;

b. pe aceasta piata se practica obstructionarea patrunderii pe piata a noilor concurenti;

c. pe aceasta piata nu se încheie întelegeri secrete, acorduri, trusturi;

d. se practica diferentieea bunurilor şi concurenta ″ în afara pretului″ ;

e. sunt caracterizate prin interdependenta şi incertitudine.

14. Caracteristicile fundamentale ale pietei de tip oligopolist sunt:

183

a. interdependenta actiunii diferitilor vânzatori;

b. gradul înalt de concentrare a producţiei şi capitalului;

c. produsele nu sunt diversificate;

d. substituibilitatea produselor este foarrte anevoioasa ori nu se poate realiza;

e. agentii economici implicati în piata de tip oligopolist au o independenta absoluta.

SECTIUNEA A IV-A

CADRUL MICROECONOMIC AL REMUNERARII FACTORILOR DE

PRODUCTIE ŞI SOLUTIONARII ESECURILOR ŞI IMPERFECTIUNILOR

PIETEI

CAPITOLUL IX REMUNERAREA FACTORILOR DE PRODUCTIE

Desfasurarea activităţii economice în conditiile pietei necesita atragerea şi

folosirea corespunzptoare a factorilor de productie necesari. Pentru serviciul adus de

factorii de productie, posesorul acestora solicita un venit proportional cu participarea la

rezultatele obţinute.

9.1. Salariul

Intre veniturile factorilor de productie salariul ocupa un loc important, fapt ce îl

impune în prim planul teoriei şi practicii economice.

Termenul de salariu este de origine latina. Salarium era suma ce se platea

fiecarui soldat roman pentru cumpararea sarii. Termenul s-a pastrat în timp şi a capatat

sensul de venit al unui om care este dependent de altul economic sau juridic.

Salariul ca venit al unui factor de productie - munca se caracterizeaza prin aceea

ca el se obtine de către un om dependent de un anumit agent economic pentru care îşi

utilizeaza munca. Aceasta caracteristica deosebeste salariul de celelalte forme de venituri

ca profit, dobanda şi renta care sunt obţinute de posesorii celorlalti factori de productie şi

care nu presupune dependenta sub aspect juridic sau economic fata de un alt agent

economic.

184

Salariul reprezinta suma platita pentru a obtine serviciul factorului munca. In acest

sens, salariul este şi un cost.

Ideea salariului ca venit provenit din munca, prezenta în lucrarea clasicilor teoriei

economice, este preluata şi dezvoltata de către literatura economică contemporana.

Salariul a cunoscut numeroase schimbari în ceea ce priveste marimea,

însemnatatea şi formele de realizare. Esenta salariului decurge din relatiile prilejuite de

angajarea, utilizarea şi plata muncii ca factor de productie, iar existenta salariului este

determinata obiectiv de necesitatea întretinerii fortei de munca salariate.

Conceptul de salariu este organic legat de cel privind salariatul, care frecvent este

definit ca lucrator care pentru a-şi livra serviciile consumatorilor, îşi pune capacitatea de

munca la dispozitia unei institutii sau unui alt agent economic şi nu îşi asuma riscuri

economice.

Aprofundarea diferitelor laturi ale continutului salariului poate avea loc pe baza

analizei unor teorii privind substanta salariului. Astfel, în gandirea economică întâlnim o

mare varietate de conceptii referitoare la substanta salariului, care pot fi grupate în doua

categorii: a) moniste, b) dualiste.

In conceptia monista substanta salariului este explicata printr-un singur factor,

cum ar fi: costul fortei de munca, productivitatea muncii, pretul fortei de munca etc.

O varianta contemporana interesanta a conceptiei moniste privind substanta

salariului o constituie aceea dupa care substanta salariului este data de "capitalul cultural"

care se formeaza prin intermediul "capitalului economic".

Teoria dualista despre substanta salariului îşi are temelia în cele doua doctrine

dupa care substanta salariului consta concomitent, în costul fortei de munca şi în

productivitatea muncii. In aceasta conceptie se considera ca ceea ce se da salariatului este

partea din volumul produsului muncii, conditionat de nivelul productivitatii muncii.

Marimea salariului, în conceptia dualista, trebuie astfel stabilita încât să se situeze cel

putin la nivelul costului fortei de munca.

Analiza diferitelor conceptii privind esenta şi substanta salariului, arata ca între

acestea exista o strânsă legatura şi, totodata, pune în evidenta urmatoarele elemente

definitorii ale acestui concept:

a) salariul este pretul platit pentru utilizarea factorului uman al producţiei, în

calitatea acestuia de angajat al unei întreprinderi;

b) salariul este un venit primar, format în procesul repartitiei şi revine ca o

contraprestatie personala pentru cel mai activ factor de productie - forta de munca.

185

c) pentru ca posesorul acestui factor de productie să obţină salariu, el trebuie să

vândă sau să închirieze capacitatea să de munca pe o perioada determinata unei alte

persoane, devenind dependent de aceasta, fie economic, fie juridic.

Intelegerea corecta a esentei şi substantei salariului prezinta o mare însemnatate

pentru stabilirea marimii salariului în raport cu rezultatele concrete şi de munca prestata

de către posesorul capacitatii de munca. Pentru stabilirea marimii salariului se utilizeaza

formele de salarizare.

Formele de salarizare sunt modalitati prin care se determina marimea şi dinamica

salariilor individuale indiferent sub ce forma ar fi platite. Formele de salarizare realizeaza

legatura între marimea rezultatului muncii, partea ce revine salariatilor, activitatea depusa

de ei şi alte elemente economice, sociale, psihologice sau de alta natura.

Se cunosc, în esenta, trei forme de salarizare: a) dupa timpul lucrat, pe unitatea

de timp sau în regie; b) în acord; c) mixta.

Aceste forme de salarizare se remarca printr-o mare diversitate în conditiile

economiei de piata, ca urmare a pluralismului formelor de economie. Salarizarea în regie

presupune remunerarea salariatilor în functie de timpul lucrat, stipulat în contractul de

muca. Marimea salariului pentru un anumit interval de timp se stabileste în functie de

timpul efectiv lucrat şi salariul pe unitatea de timp. Salarizarea în regie se practica în

activitatile în care calitatea are o importanta deosebita, unde varietatea lucrarilor de la un

moment la altul sau lipsa de omogenitate a acestora face dificila aprecierea muncii

necesare pentru fiecare lucrare.

Salarizarea în acord presupune stabilirea marimii salariului în functie de

cantitatea de produse şi operaţiuni executate şi tariful pe unitatea de produs sau

operatiune stipulate în contractul de munca.

In practica economică, se întâlnesc mai multe variante sau forme ale salarizarii în

acord, astfel:

a) în functie de numarul lucratorilor la care se aplica, deosebim: acordul

individual, colectiv (pe echipe) şi global ( pe întreprindere, fabrica, etc.).;

b) dupa tariful aplicat deosebim: salarizare în acord simplu (tariful ramâne

constant pentru întreaga cantitate de produse sau operaţiuni) şi acordul progresiv sau

regresiv (tariful poate să creasca sau să scada dupa o anumită cantitate de produse, în

functie de interesele unitatilor sau societăţii). Aceasta forma de salarizare este agreata

atât de lucratori, cât şi de patronate, deoarece stimuleaza interesul angajatilor să producă

mai mult, într-o unitate de timp, pentru a încasa un salariu mai mare.

186

Salarizarea mixta îmbina cele doua forme de salarizare dupa timp şi în acord.

Astfel, salarizarea mixta presupune remunerarea pe unitatea de timp, de exemplu, pe o zi

de munca şi se acorda în conditiile îndeplinirii unor norme tehnice, tehnologice şi de

organizare etc.

In aplicarea diferitelor forme de salarizare se întâlnesc unele rezerve şi critici. De aceea,

s-au conturat unele directii de actiune pentru îmbunatatirea formelor de salarizare,

surprinse şi în legislatia şi politica de salarizare din diferite tari. In cadrul acestor directii,

o circulatie mai mare cunosc: corectarea, participarea şi socializarea.

Corectarea sau rectificarea vizeaza toate formele de salarizare şi se poate

concretiza în:

a) marimea sigurantei posesorului fortei de munca prin mentinerea salariului peste

un minim vital sau decent;

b) adaptarea rapida a salariului la dinamica preţurilor şi la inflatie prin aplicarea

unor scari mobile (indexarea salariilor0, care consta într-o miscare a salariului

compensatorie în raport cu cele ale preţurilor şi ale inflatiei.

c) atenuarea disparitatilor dintre salariile din sectorul de stat (public), cooperatist,

privat şi mixt, la munca egala.

d) acordarea de sporuri sau prime pentru conditii de munca mai dificile,

responsabilitati în domeniul conducerii, aport deosebit la cantitatea şi calitatea activităţii

desfasurate, la economia de munca, materii prime, materiale, etc.

Participarea sau implicarea consta în admiterea salariatilor la repartizarea

(împartirea) beneficiilor obţinute de unitate în care ei îşi desfasoara activitatea.

Participarea se poate organiza în trei forme:

a) directa la beneficii (cota-parte din beneficii);

b) prin intermediul actiunilor cumparate de salariati de la întreprinderea la care

lucreaza;

c) salariul proportional, care constituie un procent constant de cifra de afaceri

distribuita tuturor salariatilor, dar asigurata din beneficiu.

Socializarea consta în asigurarea unui surplus de salariu (peste remunerarea

pentru munca depusa de fiecare) ca o creanta asupra comunitatii sociale în ansamblul sau.

Aceasta se realizeaza sub doua forme: salariul familial şi salariul social, care se adauga

salariului existent pana la constituirea lor. Salariul familial se constituie sub forma

alocatiilor de stat pentru copii, prime şi sporuri pentru nasteri etc. Salariul social este

187

acela prin care, societatea în ansamblul sau intervine, pentru a spori veniturile tuturor

salariatilor sau numai ale unor grupuri de salariati.

Salariul se manifesta în doua ipostaze: salariul nominal şi salariul real. Salariul

nominal reprezinta cantitatea de bani pe care muncitorul şi functionarul o primeste ca

pret al serviciilor sale. Salariul real consta în cantitatea de bunuri şi servicii de toate

felurile pe care salariatii le pot cumpara la un moment dat şi într-un loc bine determinat,

prin intermediul salariului nominal. Salariul real este determinat atât de marimea

salariului nominal, cât şi de nivelul preţurilor care variaza de la o epoca şi de la o

localitate la alta.

Pentru teoria şi practica economică, o importanta deosebita prezinta marimea

salariului. Teoretic se apreciaza ca marimea salariului poate oscila între doua limite:

a) minima - reprezentata de costul fortei de munca

b) maxima - reprezentata de întregul venit pe care l-ar aduce forta de munca la

nivelul productivitatii muncii existent în momentul depunerii muncii. Intre aceste doua

limite, în mod concret, nivelul salariului se determina în functie de preţuri, cererea şi

oferta de forta de munca, productivtatea muncii, raportul dintre diferite interese personale,

colective şi generale ale societăţii etc.

La stabilirea concreta a marimii salariului unui angajat mai trebuie luate în

considerare şi alte doua tendinte contradictorii manifestate în comportarea salaritilor,

pornind de la interesele personale ale acestora şi concretizate prin conceptele: efect de

substituire şi efect de venit. Efectul de substituire are în vedere interesul fiecarui salariat

de a obtine un câstig mai mare prin prelungirea timpului de munca şi prin ridicarea

intensitatii muncii, în defavoarea timpului liber şi al timpului necesar pentru refacerea

corespunzatoare a fortei de munca. Efectul de venit presupune comportamentul

salariatilor din momentul în care marimea salarului atinge un anumit nivel care îi permite

să duca o viaţa decenta la parametrii aspiratiilor sale şi ca urmare salariatii renunta la

munca suplimentara în favoarea timpului liber. Asadar, efectul de substituire impune

salariului o tendinta de crestere în timp ce efectul de venit o tendinta de stagnare sau

limitare.

Intr-o anumită perioada, marimea salariului difera pe tari, ramuri de activitate,

zone economice şi chiar pe întreprinderi. De asemenea, în tarile cu economie de piata,

diferentierea salariilor are o mare deschidere întrucât factorii care determina marimea

salariilor sunt foarte diferiti, iar politicile salariale difera de la o firma la alta. Cu toate

acestea şi în economiile respective exista tendinta de apropiere sau de egalizare a

188

marimii salariilor din diferite domenii, firme, etc., determinata de educatia permanenta a

fortei de munca, de apropierea conditiilor pe piata muncii, de evolutia fara scaderi

îngrijoratoare a salariilor etc. O asemenea tendinta este greu de acceptat, mai întâi, de

către angajati pentru ca implica o redistribuire a veniturilor între ei, precum şi de către

patronate deoarece generează o automultumire a celor care executa munca.

Diferentele determinate de caracteristicile şi însemnatatea muncii, sub un anumit

unghi, exista în mod obiectiv, în sensul ca încearca să puna de acord marimea salariului

cu volumul şi conditiile de munca. şi eficienta muncii. Existenta unor diferentieri în

marimea salariului încasat de fiecare posesor al fortei de munca, în functie de calitatile

fiecarui individ, de caracteristicile muncii şi de eficienta acesteia, are un caracter

stimulativ pentru pregatirea salariatilor şi participarea lor la procesul de munca.

Totodata, aceste diferentieri corespund intereselor celor ce utilizeaza forta de

munca, în sensul de a angaja cu prioritate lucratori cu eficienta (productivitate) cea mai

mare.

Marimea salariului are un caracter dinamic pe diferite tari, firme etc., în functie de

actiunea a numeroşi factori tehnici, economici şi social-politici. Pe termen lung, tendinta

generala a salariatilor este de crestere. Pe termen scurt, marimea salariului poate să

creasca, să scada sau să stagneze, înregistrand o miscare nesemnificativa în sus sau în

jos.

Dinamica salariilor pe termen lung este influentata de urmatorii factori:

1. Costul resurselor de munca. In general, cheltuielile pentru producerea şi

reproducerea fortei de munca, adica acele cheltuieli impuse de calificare (raportare la

individ, de întreprindere sau societate), de transport, hrana, îmbracaminte, locuinta, etc.,

manifesta tendinta generala de crestere de la o perioada la alta şi aceasta tendinta să se

reflecteze şi în evolutia salariilor.

2. Productivitatea muncii. In principiu, cu cât productivitatea muncii este mai

mare şi se obtine un venit total mai mare, iar posesorul fortei de munca se considera

îndreptatit să primeasca un salariu mai mare.

3. Raportul dintre cererea şi oferta de munca

4. Dinamica salariilor este influentata şi de evolutia preţurilor. Astfel, preţurile

influenteaza atât salariul nominal, cât mai ales salariul real. La o crestere a preţurilor

generata de inflatie, salariatii acţionează pentru corectarea remunerarii lor, prin cresterea

ei. Aceasta se face printr-un sistem organizat dupa unele criterii prin indexare, prin

actiuni revendicative etc.

189

In sfârşit, dinamica salariului este influentata şi de numeroşi alti factori, mai ales

cu caracter indirect, cum sunt: gradul de organizare în sindicate şi capacitatea acestora

de a obtine câstig de cauza pentru revendicarile salariale; capacitatea salariatilor de a se

organiza şi de a putea discuta cu unitatea economică sau organele specializate ale statului

cu prilejul desfasurarii acordurilor colective: migratia internationala a fortei de munca;

legislatia cu privire la miscarea sindicala şi revendicarile din fiecare tara etc.

9.2. Profitul

Termen de origine latina, profitul vine de la verbul "proficere" care înseamna a

progresa, a da rezultate, apoi dobândind semnificatia de a da, sau a aduce profit. Acest

fapt, explica de ce profitul este considerat drept venit sau o forma de venit.

Intentia de a da profitului doar sensul pozitiv a facut ca adesea el să se identifice

cu notiunea de beneficiu. Relatia dintre profit şi beneficiu este destul de generala, unii

autori considerandu-le ca sinonime, altii apreciind ca sunt notiuni distincte şi difera ca

sfera de cuprindere.

Profitul, este în cel mai restrâns sens, venitul pe care îl obtin agentii economici,

ca produs al utilizarii capitalului. In sensul cel mai larg, profitul este câstigul pe care-l

obtin agentii economici, ca surplus peste costul de productie. De aici, rezulta ca

profitul este avantajul realizat în forma baneasca dintr-o actiune, operatie sau

activitate economică. Prin urmare orice agent economic nu poate progresa, nu se poate

dezvolta daca nu obtine profit.

Privit ca diferenta între pretul de vânzare şi costul de productie profitul, mai precis

profitul total are doua componente: profitul normal şi profitul supranormal sau

economic.

Profitul normal reprezinta acea parte a profitului pe care o realizeaza şi însuseste

întreprinzatorul (agentul economic) în calitatea să de proprietar al factorilor de productie.

Ca venit al proprietarului care este şi întreprinzator, profitul normal nu se include în

costul de productie. Acesta corespunde venitului care ar reveni întreprinzatorului daca el

ar închiria capitalul sau altui întreprinzator, sau daca ar lucra ca salariat la acesta. Prin

urmare, profitul normal reprezinta minimum de profit pe care o firma trebuie să -l obţină

pentru a functiona în continuare. In acest caz, nielul venitului total încasat se identifica cu

cel al costurilor de oportunitate, ceea ce înseamna ca pe baza încasarilor se poate asigura

continuarea activitatilor la aceiaşi parametrii functionali.

190

Partea de profit ce se obtine ca venit peste costul de productie indiferent daca

acest venit este produs al unor factori de productie închiriati sau ca urmare a jocului

concurentei pe piata, reprezinta profitul supranormal sau economic. In timp ce, profitul

contabil reprezinta excedentul de venit net peste costul contabil, profitul economic

reprezinta diferenta dintre venitul total al firmei şi costurile de oportunitate ale tuturor

intrarilor (factorilor) utilizate de aceasta într-o perioada de timp. Adesea, teoria generala a

profitului are în vedere acest tip de profit.

Venitul firmei (@ncas[rile totale)

Cost de produc\ie (total) Profit economic

Cost explicit Cost implicit

Cost contabil Profit

normal

Profit total

Profitul normal, indiferent daca se investeste în factori de productie care intra în

proprietatea întreprinzatorului sau agentului economic, în general are aceeaşi natura, este

consumat ca venit personal de către acesta, facând parte din profitul total, dar intrand în

costul de productie la fel ca orice cost. Pentru întelegerea continutului profitului normal

poate fi dat urmatorul exemplu: într-un an venitul total al unui agent economic este de

500.000.000 u.m., din care 480.000.000 u.m. reprezinta costuri de productie cu factorii de

productie utilizati. Agentul economic utilizeaza echipamente de productie şi alti factori

similari, pentru care obtine un profit de 80.000.000 u.m. El poate închiria echipamente de

productie pentru un an unor terti de la care poate primi o chirie de 80.000.000 u.m., sau se

poate folosi de echipamente de productie pe timp de un an, închiriate de la terti, pentru

care plateste o chirie de 80.000.000 u.m. tinând seama de cele trei ipostaze prezentate mai

sus, rezulta ca cele 80.000.000 u.m. reprezinta profit normal, în timp ce 100.000.000 u.m.

constituie profitul total, din care 20.000.000 u.m. este profit economic, adica 80.000.000

u.m. profit normal şi 20.000.000 u.m. profit economic. Daca întreprinzatorul, agentul

economic n-ar fi proprietar de nici un factor de productie, închiriindu-i pe toti, atunci el n-

ar obtine profit normal, chiria platita tertilor, incluzându-se în costul de productie, în

191

calitate de cost real. Daca marfa astfel obţinută s-ar vinde la un pret egal cu costul de

productie, atunci el n-ar obtine nici un profit economic.

Ca o componenta a profitului total, profitul economic reprezinta venitul ce se

obtine de o întreprindere (agent economic) care este administratorul, organizatorul unitatii

şi beneficiarul bunurilor produse de respectiva unitate, care se vând la preţuri mai mari

decât costul de productie (adica, inclusiv profitul normal). Profitul economic se realizeaza

numai în procesul schimbului în cadrul mecanismelor pietei concurentiale unde domina

incertitudini generate de confruntarea dintre numeroasele riscuri asumate de către

producători. tinând seama de asemenea riscuri, se poate aprecia ca profitul economic pe

care-l realizeaza şi însuseste agentul economic (întreprinzatorul), reprezinta o rasplata

a muncii sale.

Pe lânga cele doua forme principale de profit, normal şi supranormal, în cadrul

economiilor de piata din lumea contemporana mai sunt intalnite şi alte forme, diferentiate

din alte puncte de vedere, între care un interes special îl reprezinta profitul realizat pe

pietele cu concurenta imperfecta şi anume, profitul de monopol sau supraprofitul de

monopol. Acesta este realizat de firme, respectiv corporatii ce şi-au asigurat o pozitie de

monopol pe piata şi care rezulta din cele mai diferite situatii în care-şi desfasoara

activitatea, putand impune monopolul în privinta cantitatilor de mărfuri vandute, al

calitatii lor, în conditiile folosirii noilor realizari tehnico-ştiinţifice.

O forma speciala de profit este asa-numitul profit neasteptat, care se realizeaza de

către agentii economici cei mai diferiti, în conditiile unor conjuncturi economico-politice

sau de alta natura, favorabile. Asemenea situatii se pot întâlni fie în unele zone geografice

ale globului în urma unor evenimente conjuncturale, fie în cazul unor produse de natura

deosebita precum petrolul sau alte resurse natural-materiale ce constituie monopolul

exclusiv al unui numar redus de producători, respectiv vânzatori.

Profitul se determina potrivit unei metodologii oficiale, rezultate din

reglementarile în vigoare ale fiecarei tari şi reprezinta o suma globala, care teoretic şi

practic poate fi formata din doua componente:

- profitul legitim sau legal - realizat în contextul respectarii prevederilor legale

de-a lungul întregii activitati din care este obţinut. Este de dorit ca întreaga diferenta

dintre venituri şi costuri să reprezinte un asemenea profit pentru a înlatura orice aspecte

neplacute ce rezulta din nerespectarea legalitatii;

- profitul nelegitim sau nelegal - realizat în contextul încalcarii deliberate sau nu

a legalitatii, prin atribuirea unor cote procentuale de profit peste cele admise de lege,

192

sustragerea de la plata impozitelor şi a taxelor, "umflarea costurilor", efectuarea unor

duble înregistrari etc.

Profitul, este impozitat conform legilor din fiecare tara. Cine-l detine poate

dispune de profit numai dupa plata impozitelor. Pornind de la marimea şi modul de

stabilire a impozitelor a aparut conceptul de profit admis, care reprezinta

institutionalizarea unei marimi a profitului care se stabileste nu atât în functie de factorii

economici, ci de decizia autoritatilor şi de politica statului de a asigura un anumit nivel al

profitului pe ramuri, subramuri, pe categorii de marime a firmelor etc. Adesea el apare şi

sub titulatura de profit net.

Indiferent de forma pe care o îmbraca, profitul îndeplineste anumite functii pentru

agentii economici, proprietari, întreprinzatori, populatie, societate în general:

a) functia de motivare a firmelor, luate în ansamblu ca entitati economice, a

întreprinzatorilor şi proprietarilor firmelor respective. Profitul stimuleaza initiativa

economică a acestora, el determina acceptarea riscurilor de către întreprinzatori şi prin

aceasta, contribuie la stimularea producţiei de bunuri.

b) functia de crestere, ce pune în evidenta faptul ca profitul sta la baza cresterii

producţiei, a dezvoltarii firmelor, a aparitiei de noi întreprinderi, etc. El reprezinta sursa

principala a acumularilor pe baza carora se constituie investitiile, sursa de baza a cresterii

economice.

c)functia de control asupra activităţii firmelor. Nivelul şi dinamica profitului însuşi,

constituie un adevarat barometru al calitatii activităţii agentilor economici. Cu cât profitul

este mai mare şi cu cât perioada în care se însuseste el este mai îndelungata, cu atât mai

mult se verifica în practica, calitatile şi abilitatea agentului economic în randul oamenilor

de afaceri.

d) Profitul îndeplineste o importanta functie socială , constituind baza procurarii

resurselor necesare pentru finantarea actiunilor social - culturale.

Fiecare agent economic, pentru a putea să -şi orienteze activitatea trebuie să

dispuna de o analiza financiara corespunzatoare, în cadrul careia un rol deosebit revine

marimii şi dinamicii profitului. Oricare ar fi forma de profit (contabil, economic) acesta

este masurat absolut (ca masa, ca volum) şi relativ (ca rata).

Masa profitului este suma totala dobândita sub forma de profit de un agent

economic, de o ramura sau de o economie a unei tari . Ea se stabilese ca diferenta pozitiva

dintre venitul obţinut prin vânzarea bunurilor realizate şi costul lor. Masa profitului se

poate calcula de asemenea, pe produs (bun sau serviciu), ca difereta între pret şi cost

193

constituind un reper foarte important pentru selectarea nomenclatorului de produse al unei

unitatati economice.

Rata profitului se determina ca un raport procentual între masa profitului şi un

parametru (indicator) corespunzator de referinta. In teorie şi practica se calculeaza

urmatoarele genuri de rate de profit (pr'):

- rata comerciala, prin raportarea profitului la venitul total la încasarile totale sau

la cifra de afaceri (CA) pr

pr

CA' .= 100

- rata economică, raportând profitul la activele totale ale întreprinderii (AT), atât

cele proprii cât şi cele împrumutate pr

pr

A T'

..= 100

- rata financiara, determinata prin raportarea profitului la activele proprii (AP) -

prpr

A P'

..= 100

- rata rentabilitatii, care se determina ca raport al fiecarei forme de profit, la

forma corespunzatoare de cost (de pilda prin raportarea profitului contabil la costul

contabil). In acest caz, rata profitului reflecta şi evidentiaza gradul de rentabilitate la

nivelul produsului agentului economic, ramurii şi economiei naţionale. Importanta ei

rezida în orientarea structurii activităţii economice, pe bunuri, ramuri şi subramuri.

Daca atât în cazul calculului masei profitului cât şi al ratei profitului nu se obtine un

rezultat pozitiv, înseamna ca din punct de vedere oficial nu se obtine profit, ci se

înregistreaza pierderi, care în anumite circumstante pot aduce agentul economic în starea

de faliment.

tinând seama de modul cum se calculeaza profitul în contextul semnificatiei

oficial - legislative, rezulta ca, atât din punct de vedere al producătorului (al celui ce

realizeaza o activitate lucrativa), cât şi al societăţii, se impune un singur mod de abordare

- acela al maximizarii. Deoarece caracterul complex al activităţii economice implica

actiunea un numar mare de factori, rezultatul depinzând de acestia, profitul

producătorului se maximizeaza prin marirea producţiei (care atrage dupa sine sporirea

cantitatii de factori utilizati) atâta timp cât veniturile ce decurg din cresterea cu o unitate a

factorilor respectivi sunt superioare costului acestora. In acelaşi timp problema

maximizarii se pune atât prin prisma masei cât şi a ratei profitului şi determina, firesc,

optiunile producătorilor pentru o activitate sau alta. In luptă pentru maximizarea

194

profitului, au loc deplasari de capitaluri pe diferite marimi de la o activitate economică la

alta sau între diferite ramuri, miscare ce poarta denumirea de migratia capitalului.

Atât marimea cât şi dinamica ratei profitului sunt influenţate de numeroşi factori.

Cel mai important este desigur numaratorul din rata profitului, reprezentat prin masa

profitului cu care creste sau scade direct proportional. Daca vom supune analizei

indicatorul masa profitului, vom deduce ca are, la randul sau, o conditionare complexa

depinzând de:

1. nivelul productivitatii sau randamentul factorilor care influenteaza volumul

rezultatelor. Aceeasta înseamna orientarea firmei spre acele actiuni (activitati) care

conduc la productivitate cât mai mare, îndeosebi prin prisma randamentului factorului

munca. Eficienta factorilor de productie este, la randul ei, determinata de alti factori cum

ar fi: eficienta invatamantului, a sistemului de ocrotire socială a sanatatii, a cercetarii

ştiinţifice, de eficienta acumularii şi investitiilor, de structurile de ramura şi teritoriale ale

economiei naţionale;

2. pretul de vânzare şi costul, întrucât masa profitului este rezultatul diferentei

dintre cele doua elemente. Intrucât prin cresterea pretului de vânzare, într-o economie de

piata, concurentiala se modifica substantial nivelul competitivitatii, accentul se pune pe

reducerea costului;

3. volumul, structura şi calitatea producţiei (activităţii sau bunurilor economice)

care acţionează separat dar mai ales în unitatea şi interdependenta lor. In practica,

incidentele generate de acesti factori de influenta, se intersecteaza sau suprapun, putand fi

sau nu convergente unele cu altele;

4. viteza de rotatie a capitalului. Este cunoscut faptul ca, în activitatea economică

capitalul parcurge o miscare complexa pe care o putem simboliza astfel:

B - C ... P ... BE - B'

în care:

B - bani (capital banesc);

C - capital productiv (bunuri de productie);

P - activitatea economică în care se foloseste capitalul;

BE - bunuri economice în urma activităţii economice respective;

B' - bani ce rezulta din vânzarea bunurilor economice (mărfurilor) obţinute.

Miscarea completa de la B la B' este o rotatie, iar timpul acestei miscari este

timpul de rotatie. Intreprinderea este interesata ca în decursul unui an să realizeze un

numar de rotatii cât mai mare. In acest scop se reduce timpul de aprovizionare, de

195

productie şi de vânzare a mărfurilor. Volumul profitului va fi astfel direct proportional cu

viteza de rotatie.

5. Marimea rentabilitatii, respectiv rata profitului depinde şi de calitatea

conducerii activităţii de productie, aprovizionare şi desfacere. O conducere

corespunzatoare se reflecta în combinarea şi folosirea optima a factorilor de productie,

obtinerea unul volum maxim de rezultate cu un capital dat, reducerea stocurilor şi a

creditelor, conducând implicit la sporirea beneficiului (profitului).

Fiecare dintre acesti factori este influentat la randul sau de alti factori de care

trebuie să tina seama orice agent economic în adoptarea deciziilor în scopul cresterii

gradului de rentabilitate al afacerilor facute.

9.3. Dobanda

Dobanda este un concept care oglindeste numeroase aspecte din viaţa economică,

avand o mare capacitate de a releva sintetic cresterea şi tensiunile unei economii şi ca

urmare atât teoria cât şi practica îi confera o însemnatate deosebita.

In prezent, s-au conturat şi se confrunta doua optici cu privire la dobanda, una

restrânsă şi alta largita.

Dobanda în sens restrâns, consta în acel excedent ce revine proprietarului

capitalului dat cu împrumut, ca rasplata pentru cedarea dreptului de folosinta a

numerarului pe un timp determinat. Ea este suma de bani platita de debitor, creditorului

sau pentru dreptul de utilizare a împrumutului acordat pe un timp limitat. Pentru debitor

dobanda este o cheltuiala, iar pentru creditor ea este un venit.

La întrebarea: de unde provine capitalul de împrumut? raspunsul este simplu: de la

cei ce poseda capitalul lichid şi care sunt dispuşi să -l împrumute. Sursele capitalului de

împrumut sunt urmatoarele:

1. Economiile populatiei, care se concentreaza în cadrul institutiilor bancare şi

care sunt utilizate de către banci în acordarea de împrumuturi.

2. Economiile firmelor reprezentate de acea parte de profit care ramâne

disponibila dupa ce s-au platit dividendele.

3. Economii ale guvernului, care apar atunci când veniturile bugetare sunt mai

mari decât cheltuielile bugetare.

Realitatea confirma faptul ca în societate exista oferta de capital de împrumut pe

masura ce se manifesta o cerere pentru o asemenea marfa. Cererea, la randu-i se grupeaza

astfel:

196

1. Cererea din partea populatiei, care vizeaza împrumuturile destinate procurarii

de bunuri de folosinta îndelungata (locuinte, automobile, televizoare etc.).

2. Cerere din partea firmelor, care urmaresc obtinerea de împrumuturi în vederea

dezvoltarii lor. Aceste împrumuturi, în final, au menirea de a contribui la asigurarea

satisfacerii de bunuri şi servicii, a nevoilor de consum existente în societate.

3. Cererea din partea guvernului şi a administratiilor locale, care vizeaza

împrumuturi pentru o serie de activitati sociale, de educatie, de sanatate, de transport, de

telecomunicatii etc.

Dobanda în sens larg, este surplusul ce revine proprietarului oricarui capital

utilizat în conditii normale. "Dobanda este pretul specific platit pentru a treia mare

categorie de factori de productie - capitalul" (Paul Samuelson).

Chiar daca cele doua sensuri atribuite dobanzii exprima aspecte specifice ale

evolutiei creditului şi teoriei dobanzii, astazi conceptul de dobanda în sens larg este

operational. In acest context, formele dobanzii în sens larg sunt urmatoarele:

- dobanda pe piata monetara, care se aplica împrumuturilor pe termen scurt,

împrumuturilor contractate între banci, respectiv între bancile comerciale şi banca de

emisiune;

- dobanda bancara de baza, care se practica pentru remunerarea certificatelor de

depozit sau a bonurilor de trezorerie;

- dobanda aplicata întreprinderilor de către banci şi de alte institutii financiare.

Ea consta în dobanda bancara de baza la care se adauga un agio, plusul respectiv fiind

stabilit în functie de credit şi de situaţia economică a debitorului;

- dobanda perceputa la operaţiunile de scontare a efectelor de comert numita şi

taxa de scont comerciala;

- dobanzi corelate pentru depozitele la vedere şi la termen constituite de banci, la

casele de economii;

- dobanzi pe piata obligatiunilor;

- dividende pentru actiunile detinute la societatile pe actiuni.

In general, pot fi distinse doua accente care antreneaza doua posibilitati de calcul,

şi anume dobanda simpla şi dobanda compusa.

Dobanda simpla ( sD ) consta în suma încasata pentru închirierea serviciului adus

la un capital în conditiile în care dobanda nu se capitalizeaza. Ea este foarte rar folosita şi

se determina dupa formula:

Ds = C x d' x t

197

Unde: C = capitalul acordat

d′ = rata dobanzii

T = fractiunea de timp dintr-un an

Dobanda compusa ( cD ) este suma ce presupune capitalizarea dobanzii, ceea ce

înseamna ca se calculeaza dobanda la dobanda. Determinarea se face folosind formula:

( )'1 ; dSSDn

nncCC +=−=

( ) CdCD nc −+= 1

unde: nS = suma ce revine proprietarului dupa n ani.

In teoria şi practica economică este utilizat frecvent termenul de dobanda

nominala. Termenul a fost introdus de Bertil Ohlin şi este definit drept "chirie a

creditului". Ea este dobanda monetara care rezulta din raportul dintre cererea şi oferta de

credit. Dobanda nominala este mai mare decât dobanda naturala (care reflecta

productivitatea fizica a capitalului) deoarece include şi rata inflatiei. In acest caz, dobanda

nominala trebuie să fie real pozitiva (respectiv rata dobanzii să fie mai mare decât rata

inflatiei).

Dobanda este un venit contractual care oscileaza ca marime, surprinzând astfel

sensul de dobanda bruta. Daca din aceasta marime sunt scazute cheltuielile de gestiune

ale creditorului (ale bancii) şi o prima de risc de insolvabilitate a debitorului, ceea ce

ramâne se numeste dobanda pura sau neta.

Rata dobanzii sau marimea relativa a dobanzii este raportul procentual între masa

dobanzii (anuale) şi capitalul utilizat în conditii normale. Ea poate fi considerata pretul

platit pentru folosirea sumei de 100 unitati monetare pe termen de un an. Formula de

calcul este urmatoarea:

100.C

Dd =⋅

unde: d´ = rata dobanzii

D = dobanda totala

C = capitalul împrumutat

Rata dobanzii în contextul opticii largite presupune raportarea dobanzii la

capitalul tehnic în expresie baneasca, indiferent daca resursele banesti au o provenienta

interna (din profitul întreprinderii) sau una externa (din împrumuturile facute).

198

Rata nominala a dobanzii reflecta raportul dintre cele doua marimi exprimate în

preţurile de piata curente, adica în puterea de cumparare nominala a banilor ( )nd ' . Daca

rata nominala a dobanzii este corectata cu rata inflatiei (i') se obtine rata reala a

dobanzii ( )rd . Astfel, ( )''' idd nr

−=.

Asupra ratei dobanzii influenteaza conjunctura economică şi politica atât din

interiorul fiecarei tari, cât şi pe plan international.

Asupra nivelului dobanzii influenteaza în primul rand raportul dintre cererea şi

oferta de capital de împrumut. In raportul dintre cererea şi oferta de credit, rata dobanzii

se afla în postura de variabila independenta, cât şi în rolul de variabila dependenta. In

timp ce oferta de capital (credit) este o functie crescatoare de rata dobanzii aceasta fiind

data de acel nivel care reprezinta remuneratia sacrificului împrumutatului care schimba o

satisfactie prezenta contra unei satisfactii viitoare, cererea de capital (credit) este o functie

descrescatoare de rata dobanzii, caci aceasta este un cost pentru participanti.

Alaturi de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut, asupra nivelului

dobanzii, respectiv asupra ratei dobanzii acţionează şi alti factori. Avem în vedere în

principal urmatorii factori.

1. Riscul pentru cel ce acorda capitalul de împrumut. Cu cât posibilitatea

returnarii capitalului este mai mare, cu atât riscul este mai mic, iar în conditiile când

ceilalti factori sunt considerati constanti în actiunea lor, rata dobanzii este mai mica.

Invers, cu cât posibilitatea returnarii capitalului împrumutat este mai mica, cu atât riscul

este mai mare şi deci rata dobanzii este mai mare. De pilda, o firma puternica va fi

capabila să obţină împrumuturi la o rata mica a dobanzii deoarece potentialul economic

şi mersul afacerilor firmei reprezinta garantii pentru cei ce acorda creditul. Lucrurile stau

invers în situaţia unei firme care are o situatie financiara precara. Aceasta trebuie să

plateasca o dobanda mai ridicata, care să compenseze riscul mai mare al celor care

acorda împrumuturi firmei. De aici, tragem concluzia ca dobanda poate fi privita ca o

marime conpusa din doua elemente şi anume:

a) dobanda propriu-zisa, care este pretul platit pentru dreptul de folosire a

împrumutului şi care se determina prin actiunea cererii şi a ofertei, marimea ei

reprezentand baza ratei dobanzilor.

b) prima de asigurare contra riscurilor, care variaza de la caz la caz, în functie de

situatiile concrete de acordare a împrumutului. Daca baza ratei dobanzii este aceeaşi

199

pentru toate împrumuturile, rata dobanzii fiecarui împrumut se schimba prin interventia

factorilor de risc.

2. Inflatia este un alt factor de influenta asupra ratei dobanzii. De regula, rata

dobanzii se majoreaza cu rata inflatiei. De pilda, daca rata dobanzii este de 5% şi rata

inflatiei se apreciaza ca va fi de 15%, anual, atunci rata dobanzii va ajunge la 16% anual

(5% rata reala a dobanzii şi 10% premiu pentru cresterea inflatiei). Cei ce acorda

împrumuturi pretind acest premiu drept compensatie, pentru scaderea puterii de

cumparare a banilor. Desigur, în perioadele în care inflatia se resimte în economia unei

tari, rata dobanzii va fi mai mare decât în perioadele neinflationiste.

3. Durata creditului influenteaza rata dobanzii. De fapt influenta este reciproca.

Daca împrumutl este pe termen scurt şi rata dobanzii este ridicata, atunci va creste cererea

de credite pe termen scurt, ceea ce va duce la reducerea ratei dobanzii pentru asemenea

credite, paralel cu cresterea ratei dobanzii la creditele pe termen lung (5-10 ani). Se poate

spune ca schimbarile care se prevad în perspectiva în ceea ce priveste rata dobanzii, vor

schimba raportul dintre rata dobanzii pe termen scurt şi termen lung în prezent.

Desigur, rata dobanzii mai poate fi influentata şi de alti factori, unii strict

conjuncturali, altii cu actiune permanenta. Un factor care poate influenta la un moment

dat rata dobanzii îl constituie costul procesului de acordare de împrumuturi. La

împrumuturile mari şi care se reîntorc la creditori dintr-o data (un singur termen de

scadenta), costurile sunt mult mai mici decât în cazul împrumuturilor mici şi care se

returneaza creditorului în rate.

Fiecare din factorii amintiti acţionează într-o anumită perioada, cu anumită

intensitate. Nu trebuie să neglijam faptul ca în actiunea lor se interfereaza cu altii, iar din

aceasta interferare rezulta nivelul ratei dobanzii la un moment dat. Atunci când pe piata

capitalului de împrumut se manifesta puternic factorii care acţionează în directia cresterii

ratei dobanzii, guvernul poate interveni în sensul stoparii acestui proces, stabilind un

plafon maxim al ratei dobanzilor. Plafonarea este adoptata de guvern pentru a proteja pe

micii proprietari în practicarea unei rate a dobanzii împovaratoare.

9.4. Renta

O alta forma de venit intalnita în societate o constituie renta.

Renta a fost legata de cea mai veche preocupare a omului. De aceea ea a fost

abordata multa vreme numai în domeniul agriculturii. Cu timpul, teoria rentei a fost

200

extinsa şi în alte domenii de activitate, respectiv constructiile, mineritul s.a. Literatura

economică considera ca fiind posibila existenta rentei şi în cazul altor factori de productie

nu numai a pamântului şi a resurselor naturale.

Renta reprezinta venitul ce revine proprietarului oricarui factor de productie a carui

oferta este rigida sau foarte putin elastica; ea este venitul ce revine proprietarului

pentru transferarea dreptului de folosinta şi de uzufruct al oricarui factor de productie

cu însuşiri speciale către ale persoane.

Renta poate fi privita sub forma materiala - excedent de bunuri fata de alti

producători, produse de calitate superioara inclusiv situatii de monopol şi ca renta

economică sub forma baneasca, generata de oferta redusa, respectiv cresterea pretului de

vânzare. Renta apare deci, îndeosebi în cazurile unor limite în planul factorilor de

productie, al detinerii unor situatii de monopol ( suprafete de teren cu însuşiri speciale, de

fertilitate, zacaminte avand continut mai bogat cu substanta utila s.a.), al rigiditatii ofertei

unor bunuri.

Meritul fundamentarii teoriei rentei, revine clasicilor economiei politice (A.Smith,

D.Ricardo, W.Petty).

Cea mai complexa teorie a rentei a fost creata de D.Ricardo. El defineste renta

ca acea parte din produsul pamântului care se plateste proprietarului funciar pentru

folosirea fortelor originare şi indestructibile ale solului. Deşi a sesizat relatia dintre

proprietate şi renta funciara, Ricardo a legat geneza rentei, în primul rand, de fertilitatea

pamântului . In aceasta optica renta apare atunci când progresul populatiei stabileste să

fie luate în exploatare terenurile de o calitate inferioara sau situate la distante mari fata de

piata. Pe aceasta baza, Ricardo a elaborat teoria rentei diferentiale. Renta provine în

mod invariabil din întrebuintarea unei cantitati suplimentare de munca cu un rezultat

proportional mai scazut. Ca urmare, veniturile suplimentare obţinute nu sunt

proportionale cu eforturile facute. Acest lucru rezulta şi din aprecierile sale, respectiv, ca

niciodata nu ne-am putea închipui ca cheltuielile îndoite ar putea da un produs dublu.

Ocupându-se de valoarea produselor agricole, D.Ricardo a considerat ca marimea

acesteia este data de cheltuielile efectuate pe terenurile cele mai putin fertile. Renta

reprezinta diferenta dintre valoarea socială şi cea individuala obţinută pe terenurile mai

fertile sau cu o pozitie mai avantajoasa fata de piata.

Contributii remarcabile în problema rentei au fost aduse de K.Marx şi J.B. Say.

Mai tarziu, scoala marginalista, mai ales, varianta ei americana (J.B.Clark), a

asezat teoria rentei într-un alt context. Aceasta scoala de gândire economică a considerat

201

ca renta se formeaza pe baza legii randamentelor neproportionale şi a productivitatii

factorilor de productie. Ultimele decenii au consacrat opinia dupa care renta este o

categorie universala, ea nelimitându-se doar la agricultura. Un exemplu notabil în aceasta

directie îl ofera economistul american P.A. Samuelson.

La baza aparitiei şi însuşirii rentei se afla monopolul natural şi artificial asupra

unor conditii de productie sau de desfacere deosebite.

In unele ramuri ale economiei, cum ar fi agricultura, silvicultura, piscicultura şi

industriile extractive, exista forte naturale ce functioneaza ca factori de productie ce pot fi

folositi în mod gratuit sau cu cheltuieli foarte reduse (terenuri fertile, zacaminte bogate în

continut, caderi de apa, zone bine împadurite, ape cufauna bogata s.a.). de regula, aceste

forte naturale sunt limitate, iar productia obţinută cu ajutorul lor este, aproape

întotdeauna, insuficienta, în raport cu cererea.

Posesiunea şi folosirea unor astfel de forte naturale limitate (rare) generează

monopolul natural de care dispune cel ce le poseda (proprietari funciari, firme, asociatii,

statul). Dispunând de monopolul asupra unor forte naturale productive, posesorii lor pot

impune conditiile de exploatare şi folosire a acestora, precum şi preţurile de vânzare a

bunurilor obţinute. Astfel, întreprinzatorii pot mari pretul produselor, obtinând

supraprofit, cu conditia să existe cerere de consum. Pretul la care se vând aceste produse

este reglat numai de preferintele cumparatorilor şi de capacitatea lor de plata: el va fi cu

atât mai mare cu cât raritatea produsului va fi mai accentuata. Supraprofitul realizat

revine proprietarului funciar sub forma rentei, în virtutea dreptului sau de proprietate

asupra unor factori naturali rari.

In afara monopolului natural se manifesta, în anumite conditii, monopolul

artificial. Acesta consta în dobândirea temporara a unei pozitii avantajoase în productie şi

în vânzarea unor mărfuri, care permit unor agenti economici să impuna preţuri de

monopol şi să încaseze supraprofitul sub forma de renta. Monopolul artificial se mentine

atâta vreme cât oferta se afla sub nivelul cererii.

In afara monopolului natural şi artificial, practica economică opereaza şi cu

monopolul intamplator. Aceasta consta într-o stare avantajoasa cu caracter intamplator a

cererii sau ofertei care permite întreprinzatorilor să obţină, temporar, venituri nesperate

(când se extinde piata unui produs în zone cu flux suplimentar de populatie; când se

creeaza o ramura noua, iar cativa producători sunt primii ofertanti).

202

In toate cazurile de monopol (natural, artificial şi intamplator), concurenta libera

dintre agentii economici este îngradita şi limitata, impunându-se preţurile de monopol, ca

suport al supraprofitului ce se poate manifesta în renta.

Cea mai veche forma a rentei poate fi intalnita în agricultura - renta funciara.

In agricultura, procesul de productie este nemijlocit legat de pamânt. Acesta este

limitat ca întindere şi diferit de fertilitate şi pozitie.

Terenurile agricole se deosebesc între ele în privinta gradului de fertilitate: exista

terenuri cu o fertilitate ridicata, terenuri cu fertilitate medie şi terenuri cu fertilitate

scazuta (redusa).

Fertilitatea pamântului se refera la trei aspecte:

a) fertilitatea naturala data de compozitia naturala a solului şi de continutul sau în

substante nutritive pentru plante;

b) fertilitatea artificiala creata de om prin activitatea să asupra pamântului cu

mijloace chimice, mecanice, biologice, etc;

c) fertilitatea economică care se manifesta ca îmbinare a fertilitatii naturale cu cea

artificiala şi reflecta gradul de asimilare şi valorificare a substantelor din sol. Fertilitatea

economică se modifica odata cu dezvoltarea agriculturii, mecanizarii, tehnologiei

culturilor s.a.

Terenurile agricole se deosebesc între ele din punct de vedere al pozitiei fata de

pietele de aprovizionare şi desfacere, unele fiind mai apropiate, iar altele mai îndepartate

de acestea. Dezvoltarea transporturilor, a cailor de comunicatie, modifica ierarhia

terenurilor dupa pozitie, dar nu poate să anuleze toate deosebirile dintre ele.

Pe termen lung, cererea de produse agricole manifesta tendinta de crestere. De

aceea, cu toate posibilitatile societăţii de a mari fertilitatea terenurilor, se iau în exploatare

agricola şi terenurile cu fertilitate scazuta. Investitiile de capital şi de munca pe aceste

terenuri aduc, însa, productii proportional mai mici, comparativ cu rezultatele obţinute pe

terenurile bune şi foarte bune. deci, pe suprafete egale şi la investitii egale se obtin

randamente inegale, în functie de gradul de fertilitate. La acelaşi efect se ajunge şi în

cazul investitiilor succesive pe acelaşi teren. Legea care exprima continutul acestui proces

este legea fertilitatii descrescande a solului. Aceasta lege a fost formulata initial de

economistul francez R.J. Turgot (1722 - 1781) în urmatorii termeni: orice investitie

suplimentara de capital şi munca în pamânt nu este însotita de o cantitate

corespunzatoare, ci de una descrescanda a produsului obţinut.

203

In forma ei actuala de manifestare, legea fertilitatii descrescande acţionează şi asupra

altor factori de productie. Ea a capatat în gandirea economică contemporana doua

acceptiuni:

a) legea venitului neproportional;

b) legea randamentelor factoriale descrescande.

In primul caz se pune în evidenta faptul ca veniturile obţinute în urma

investitiilor suplimentare din orice domeniu, nu sporesc în mod proportional cu

eforturile facute. In cel de-al doilea caz, se releva ca, la un nivel dat al tehnicii, prin

combinarea unor cantitati crescând e dintr-un factor variabil (capital, munca etc.) cu o

cantitate dintr-un factor invariabil (de exemplu un hectar de teren) se ajunge la o

productivitate marginala, adica la un spor de productie tot mai mic

Formarea rentei funciare are ca baza alaturi de factorii fertilitate şi pozitia

terenului, procesul specific de formare şi fluctuatie a preţurilor produselor agricole.

In agricultura, preţurile produselor au la baza formarii lor costurile (cheltuielile)

marginale de productie. Unicul criteriu de recunoastere a preţurilor şi a costurilor

marginale îl constituie cererea crescanda de produse agricole. Raportul specific dintre

cerere şi oferta imprima preţurilor şi produselor agricole anumite particularitati. Datorita

ofertei rigide a producţiei agricole sunt luate în exploatare şi terenuri cu conditii de

productie mai slabe (fertilitate, pozitie), pana la acoperirea cererii în crestere. Cantitatea

de produse agricole obţinute cu factorii cei mai ineficienti reprezinta productia

marginala, iar costurile ei avand nivelul cel mai ridicat, constituie cheltuielile

marginale. La aceste costuri marginale se adauga profitul pretins de arendas

(întreprinzator) pentru factorii de productie avansati (capital, munca) şi renta pretinsa de

proprietarul funciar pentru cedarea utilizarii pamântului . In consecinta, pretul de vânzare

al produselor agricole va trebui să fie la un nivel care să acopere:

a) costul marginal al produsului agricol;

b) să asigure profitul normal al întreprinzatorului (arendasului);

c) să permita proprietarului funciar să înaseze renta.

Renta va fi cu atât mai mare cu cât cererea de produse agricole va creste, în raport

cu rigiditatea ofertei de terenuri pentru arendare. De asemenea, întreprinzatorii agricoli

care folosesc terenuri mai bune, cu randament ridicat, încaseaza profit suplimentar ca

baza a constituirii (formarii) rentei diferentiale.

In conditiile contemporane se produc serioase modificari ale raportului dintre

cererea şi oferta de produse agricole, cu implicatii asupra preţurilor şi a veniturilor

204

fermierilor agricoli. Cresterea producţiei agricole, urmare a aplicarii tehnicii moderne,

creeaza o abundenta de produse care afecteaza pretul pietii. Cu cât oferta creste, în

conditiile unei cereri insensibile la variatiile conjuncturale, cu atât pretul scade,

diminuând veniturile producătorilor agricoli. Cererea totala de produse agroalimentare

scade şi datorita sporirii cumparatorilor de produse prelucrate industrial, preferate de

consumatorii cu venituri mai mari.28(1) Din acest motiv, piata absoarbe foarte greu oferta

excedentara. De aici, necesitatea aplicarii unui sistem complex de sustinere a preţurilor

produselor agricole de către puterea publica. Pentru a preveni scaderea preţurilor, statul

intervine şi cumpara excedentul de oferta pe care îl stocheaza garantând preţuri mai mari

decât cele care se formeaza prin jocul liber al preţurilor pe piata. Prin achizitiile sale,

statul diminueaza oferta pe piata şi mentine veniturile agricultorilor la un nivel

comparabil cu cel realizat de agentii economici din alte sectoare de activitate.

O alta modalitate de interventie a puterii publice în stabilirea veniturilor

producătorilor agricoli este pretul garantat. Acesta consta în plata de către guvern a unor

subsidii fermierilor agricoli, care reprezinta diferenta dintre pretul prstins de către acestia

pentru produsele comercializate şi pretul platit de consumator şi care este mult mai redus.

Teoria clasica a rentei funciare, care considera ca la originea formarii veniturilor

rentiere stau preţurile produselor agricole, îşi mentine valabilitatea, numai ca, în conditiile

contemporane, la baza mecanismului formarii rentei stau şi preţurile de interventie care

regleaza cererea şi oferta.

Renta funciara se prezinta sub mai multe forme. Una din ele este renta absoluta.

Ea este încasata de toti proprietarii funciari, indiferent de calitatea terenului pe care îl

detin şi de pozitia acestuia fata de piata ca o rasplata pentru transferarea temporara, către

arendas, a dreptului de folosinta a pamântului .

Plata rentei se face sub forma de arenda, iar platitorii ei sunt fermieri arendaşi. Se

mai numeste şi renta explicita, spre deosebire de renta implicita care revine direct

fermierului când acesta este şi proprietarul pamântului .

Marimea rentei depinde de cererea de pamânt pentru arendare, care, la randul ei,

este conditionata de cererea de produse agricole şi de pretul de vânzare al acestora.

Renta poate fa masurata şi exprimata în marimi absolute şi în marimi relative.

Marimea absoluta a rentei este egala cu diferenta dintre pretul de vânzare al produselor

agricole şi costul acestora plus profitul normal al arendasului. In marime relativa, renta

28(1) P.Samuelson, Economique, tome II, Colection Armand Colin, Paris, 1989.

205

se exprima ca rata fata de veniturile aduse de terenul arendat. Rata rentei se diferentiaza

dupa categoria de folosinta a terenurilor arendate.

Terenurile agricole se deosebesc între ele şi din punct de vedere al fertilitatii şi al

pozitiei fata de pietele de aprovizionare şi desfacere. Ca urmare, randamentul lor, la

cheltuielile de productie egale este diferit. Aceasta ofera posibilitatea ca producătorii

agricoli care cultiva terenuri mai fertile să obţină productia cu cheltuieli mai reduse şi să

realizeze din vânzarea produselor, la preţuri mai ridicate, un profit suplimentar care

revine proprietarului funciar sub forma rentei diferentiate. Renta diferentiata este

rezultatul faptului ca în agricultura pretul regulator este dat de cheltuielile extremale

(marginale) facute pe terenurile cele mai proaste (ca fertilitate) luate în circuitul agricol şi

justificata de nevoia socială. Renta rezultata din diferenta de fertilitate naturala şi

pozitia diferita a terenurilor fata de piata se numeste renta diferentiala I. Marimea ei

este data de diferenta dintre cheltuielile marginale realizate de pe terenurile cele mai

proaste, luate în cultura şi cheltuielile individuale mai reduse efectuate pe terenurile

mai fertile sau mai apropiate de piata.

Renta diferentiala de gradul I este caracteristica predominanta a agriculturii

extensive: ea se manifesta în acele etape în care exista posibilitatea luarii în cultura a noi

terenuri. Pentru tarile avansate aceasta posibilitate este, în mare parte, epuizata. S-ar parea

ca: treptat, premisele rentei de fertilitate să dispara.

O alta forma de renta este renta diferentiala II. Ea are la baza investitiile

succesive pe acelaşi teren sau pe terenuri diferite. Aceste investitii maresc fertilitatea

artificiala a solului şi randamentul acestuia, reducând costurile pe unitatea de produs. Se

obtine astfel, un supraprofit (peste profitul proportional cu capitalul investit) care, este

încasat de arendas în perioada desfasurarii contractului de arendare. Imediat însa ce

expira contractul de arendare, proprietarul funciar mareste arenda spre a retine pentru el

acest supraprofit care, astfel devine renta diferentiala II. Renta diferentiala II este legata

de agricultura intensiva, de dotarea tehnica superioara a exploatarilor agricole. In ultimele

decenii a sporit importanta rentei diferentiale II, cu deosebire în tarile dezvoltate.

Teoria rentei din agricultura s-a extins şi asupra altor ramuri, cum ar fi industria

extractiva şi constructiile. Datorita monopolului natural, a conditiilor naturale inegale în

întreprinderile miniere, petroliere s.a., eficienta muncii şi a capitalului sunt şi ele inegale

de la o unitate la alta. caracterul restrictiv al producţiei în raport cu cererea în crestere la

produsele industriale - extractive (atât la nivel national cât şi mondial) face ca preţurile de

vânzare să fie determinate de conditiile cele mai dificile. Intreprinzatorii care exploateaza

206

mine au sonde mai bogate şi produc cu cheltuieli mai reduse, realizeaza venituri

suplimentare care revin proprietarilor ca renta miniera. Aceasta are baza naturala, care

consta în raritatea minelor şi sondelor bogate.

In constructii, pozitia terenurilor este hotarâtoare pentru obtinerea rentei.

Terenurile mai bine echipate cu elemente de infrastructura, surse de apa, energie,

mijloace de transport sau sunt situate în centrul localitatilor etc., sunt arendate sau

vandute la preţuri mai ridicate care cuprind în ele şi renta de constructii.

In cadrul economiei de piata, pamantul, care orice alta marfa, este obiect al

schimbului. Problema care se pune legat de aceasta este a pretului la care se vinde şi se

cumpara.

Marimea pretului pamântului este influentata direct sau indirect de mai multi

factori:

- cererea şi oferta de terenuri agricole.

- cererea şi oferta de produse agricole, acţionează asupra pretului pamântului

prin intermediul cererii şi ofertei de teren agricol care prin utilizare permite obtinerea

produselor agricole.

- marimea şi evolutia rentei se afla într-un raport direct proportional cu pretul

pamântului .

- posibilitatea utilizarii în diferite scopuri a pamântului . Suprafetele de teren pot

fi utilizate atât în agricultura cat şi în silvicultura, în constructii pentru sosele, cai ferate,

etc. In acest caz pretul terenurilor va fi influentat de folosinta care asigura pretul cel mai

ridicat.

- rata dobanzii bancare influenteaza şi ea în mod direct marimea pretului

pamântului . Astfel, proprietarul de terenuri agricole, daca doreste să renunte la

proprietatea asupra acestora, o va face doar în conditiile în care va primi drept pret o

suma egala cu capitalul care depus la banca, cu dobanda zilei, îi va aduce un venit anual

egal cu renta obţinută în situaţia în care ar fi arendat pamantul.

Daca notam:

d' - rata dobanzii;

R - renta anuala obţinută de pe suprafata respectiva de teren;

P - pretul suprafetei respective de teren;

putem obtine:

PR

dx=

'100

207

- pozitia terenurilor agricole fata de caile de acces şi de centrele de

aprovizionare şi desfacere a produselor influenteaza, de asemenea, asupra pretului

pamântului .

- deprecierea banilor, urmare a amplificarii procesului inflationist în ultimele

decenii, influenteaza preferintele detinatorilor de capital pentru investitii în cumpararea

de terenuri ceea ce influenteaza asupra pretului pamântului prin sporirea cererii de

terenuri agricole.

INTREBARI

• Ce este salariul? De ce acesta este un cost şi un venit?

• Care sunt şi în ce constau formele de salarizare?

• Ce presupune salarizarea în acord şi sub ce variante se aplica?

• In ce se concretizeaza corectarea sau rectificarea salariilor?

• Ce reprezinta salariul nominal şi salariul real?

• Ce este salariul real şi care sunt factorii de care depinde marimea lui?

• Ce presupune efectul de substituire? Dar efectul de venit?

• Care sunt factorii directi şi indirecti ce influenteaza marimea şi dinamica

salariului?

• Ce reprezinta profitul normal? Dar profitul economic?

• Care sunt componentele profitului şi cum se explica existenta acestora?

• Ce functii îndeplineste profitul?

• Ce indicatori se utilizeaza pentru masurarea marimii şi dinamicii profitului?

• Ce este rata profitului şi ce semnificatie au diferitele forme sub care se prezinta?

• Care sunt factorii ce influenteaza marimea şi dinamica profitului?

• Care sunt sursele ofertei capitalului de împrumut?

• Care sunt formele cererii de capital de împrumut?

• Care sunt formele dobanzii în sens larg?

• Ce este dobanda simpla şi cum se determina?

• Ce este dobanda compusa şi cum se calculeaza?

• Ce sunt dobanda nominala, naturala, bruta şi neta?

• Ce este rata dobanzii şi ce factori o influenteaza?

• Ce reprezinta renta şi sub ce forme se prezinta?

TESTE GRILA

1. Care din urmatoarele formulari corespunde definirii salariului ca venit?

208

a) venit al unui om care este dependent de altul economic sau juridic;

b) venit al unui patron care îşi conduce singur afacerile desfasurand şi

activitati de tip managerial;

c) venit al unui factor de productie - munca;

d) venit al oricarui om care îşi câstiga existenta prin munca;

e) salariul este un venit secundar.

2. Salarizarea în regie presupune:

a) remunerarea salariatilor în functie de cantitatea de produse obţinute;

b) remunerarea salariatilor în functie de timpul lucrat;

c) remunerarea salariatilor în functie de încasarile firmei;

d) remunerarea salariatilor dupa timpul lucrat întelegându-se ca acestia, fara a se preciza

în mod expres, să depuna un minim de munca;

e) toate afirmatiile sunt corecte.

3. Ca o directie de actiune pentru îmbunatatirea formelor de salarizare "participarea"

are în vedere:

a) aportul salariatilor la obtinerea rezultatelor firmei unde lucreaza;

b) salariatii împart în mod echitabil întregul profit obţinut cu întreprinzatorul;

c) admiterea salariatilor la repartizarea (împartirea) beneficiilor obţinute de unitatea în

care ei îşi desfasoara activitatea;

d) salariatii împart profitul echitabil cu patronii;

e) nici unul din raspunsurile a-c nu este valabil

4. Marimea salariului real este influentata de:

a) marimea salariului nominal şi cursul de schimb al monedei naţionale în raport cu alte

monede;

b) marimea salariului nominal şi nivelul productivitatii muncii;

c) marimea salariului nominal şi nivelul preţurilor şi tarifelor la bunuri şi servicii.

d) marimea profitului;

e) marimea rentei.

5. In care din situatiile de mai jos are loc o crestere a salariului real:

a) când salariul nominal creste, iar preţurile bunurilor de consum sunt constante;

b) când salariul nominal creste mai repde decât preţurile bunurilor de consum;

c) când salariul nominal este constant, iar preţurile cresc;

d) când salariul nominal scade, iar preţurile sunt constante;

e) când salariul nominal creste, iar preţurile cresc mai accentuat decât acesta.

209

6. Efectul de substituire are în vedere:

a) interesul unui salariat de a-şi reduce timpul de lucru;

b) interesul unui salariat de a presta servicii "la negru";

c) interesul salariatului de a-şi extinde timpul liber pe seama timpului de lucru;

d) interesul salariatului de a obtine un câstig mai mare prin prelungirea timpului de

munca în defavoarea timpului liber şi a timpului necesar de refacere a fortei de munca;

e) nici unul din efectele mentionate nu este valabil.

7. Efectul de venit impune timpului de lucru o tendinta de:

a) crestere;

b) stagnare sau limitare;

c) reducere;

d) stationare;

e) nici una din tendintele amintite nu este valabila.

8. Efectul de substituire impune timpului de lucru o tendinta de

a) crestere;

b) stagnare sau limitare;

c) reducere;

d) stationare.

e) nici una din tendintele amintite.

11. Care dintre afirmatiile de mai jos referitoare la profitul normal sunt corecte?

a) profitul normal reprezinta întregul profit însuşit de către întreprinzator;

b) profitul normal se include în costurile de productie;

c) profitul normal este profitul obţinut peste costul de productie;

d) profitul normal reprezinta acea parte a profitului pe care o realizeaza şi

însuseste agentul economic întreprinzator, în calitatea să de proprietar al factorilor de

productie;

e) profitul normal este profitul economic.

9. Marcati sensurile corecte atribuite profitului economic:

a) profitul economic este o componenta a profitului total;

b) profitul economic include profitul total încasat de către un agent economic;

c) profitul economic se include în profitul normal;

d) profitul economic se realizeaza doar în procesul schimbului şi se însuseste de care

agentul economic întreprinzator, fiind o rasplata a muncii sale;

210

e) profitul economic este profitul obţinut de către agentii economici ca produs al

utilizarii capitalului.

11. Marimea absoluta a profitului ca indicator economic este conditionata de:

a) viteza de rotatie a capialului;

b) valoarea capitalului fic;

c) dimensiunile capitaluui circulant;

d) nivelul productivitatii sau randamentul factorilor de productie utilizati;

e) cursul titlurilor de valoare pe piata financiara secundara.

12. Care dintre relatiile de mai jos referitoae la profit saunt corecte:

a) profitul admis = profitul brut;

b) profitul admis > profitul brut;

c) profitul admis < fitul brut;

d) profitul admis = profitul net;

e) profitul admis < profitul net.

13. Precizati care din factorii de mai jos, contribuie la scaderea ratei dobanzii pe termen

lung:

a) sporirea costurilor serviciilor, inclusiv a celor bancare;

b) cresterea generalizata a economiilor (a ofertei de bunuri);

c) scaderea inflatiei;

d) marile descoperiri şi inventii;

e) sporirea gradului de autofinantare a întreprinderilor;

14. Marcati care dintre întelegerile prezentate mai jos surprind sensul larg atribuit

dobanzii:

a) acel excedent ce revine proprietarului capitalului dat cu împrumut, ca rasplata pentru

cedarea dreptului de folosinta a numerarului pe un timp determinat;

b) dobânda este pretul specific platit pentru a treia mare categorie de factori de

productie - capitalul;

c) sensul de dobanda compusa;

d) surplusul ce revine proprietarului oricarui capital utilizat în conditii normale;

e) dobanda de pe piata monetara.

15. Cresterea dobanzii pe termen lung este influentata de?

a) scaderea riscului pentru cel care acorda împrumutul;

b) scaderea inflatiei din economie;

c) cresterea inflatiei din economie;

211

d) marimea profitului brut al unitatii economice;

e) marimea profitului net al unitatii economice.

16. Marimea rentei depinde de:

a) cererea de pamânt pentru arendare;

b) rata dobanzii;

c) cererea de produse agricole;

d) profitul obţinut de către arendas;

e) pretul de vânzare al produselor agricole.

212