Totul despre microeconomie

1

UUNNIIVVEERRSS IITT AATT EE AA „„CCOO NNSSTT AANNTT IINN BBRR AANNCC UU ŞŞ II”” DD IINN TT ÂÂRRGG UU JJIIUU

FF AACC UULL TT AATT EE AA DD EE ŞŞ TT II IINN ŢŢ EE EE CC OO NN OO MM IICC EE ŞŞ II GG EE SS TT IIUUNN EE AA AAFF AACC EE RR II LL OO RR

DD EE PP AARR TT AAMM EE NN TT UULL PP EE NN TT RR UU ÎÎ NN VV ĂĂŢŢ ĂĂMM ÂÂ NN TT LL AA DD IISS TT AANN ŢŢ ĂĂ

Prof. univ. dr. CÎRNU DORU Lect. univ.drd. Mungiu-Pupăzan Claudia

MICROECONOMIECurs pentru uzul studenţilor de la forma de învăţământ ID

Editura Academica BrâncuşiTârgu Jiu, 2010

2

Referenţi ştiinţifici:Prof. univ. dr. DOREL DUMITRU CHIRIŢESCUProf. univ. dr.AMELIA GEORGIANA BONCEA

3

Cuprins

INTRODUCERE ........................................................................................... 9

MODULUL 1UNITATEA 1: Economia, formă principală a acţiunii sociale

12

U1.1. Scopul şi obiectivele unităţii .............................................................. 13

U1.2 Nevoile economice şi resursele economice........................................ 13

U1.3. Raritatea - problemă esenţială a economiei..................................... 14

U1.4 Costul de oportunitate şi frontiera posibilităţilor de producţie......... 15

U1.5 Incertitudine şi risc în activitatea economică.................................... 17

U1.6. Test de autoevaluare …………………………………………….... 19

U1.7. Rezumat ………………………………………………………….... 21

Bibliografie minimală ………………………………………………… 21

Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare ………………….. 21

UNITATEA 2: Ce este economia? 22

U2.1. Scopul şi obiectivele unităţii ……………………………………. 23

U2.2 Obiectul de studiu al ştiinţei economice.......................................... 23

U2.3. Microeconomie şi macroeconomie.................................................. 26

U2.4. Economia pozitivă şi economia normativă.................................... 27

U2.5. Metoda în ştiinţa economică. Tehnici şi instrumente de analizăeconomică.................................................................................................. 28

U2.5.1. Modalităţi de abordare a fenomenului economic.............. 28 U2.5.2. Procedee de analiză economică.............................................

29 U2.5.3.Metode de analiză economică................................................

32 U2.5.4 Dificultăţile raţionamentului economic.................................

35

U2.5.5 Erori de cauzalitate şi erori de compoziţie........................... 36U2.6. La ce serveşte ştiinţa economică?.......................................................

38

4

U2.7.Test de autoevaluare.............................................................................39

U2.8. Rezumat …………………………………………………………...... 40



MODULUL 2UNITATEA 3: Economia de piaţă contemporană

42

U3.1. Scopul şi obiectivele unităţii ……………………………………. 43

U 3.2 Forme de organizare şi funcţionare a economiei............................. 43

U3.3 Trăsăturile fundamentale ale economiei de piaţă………………….. 45

U3.4 Proprietatea în economia de piaţă; libera iniţiativă………………… 46

U3.5.Test de autoevaluare............................................................................ 50

U3.6. Rezumat ………………………………………………………….... 50



UNITATEA 4: Banii în economia de piaţă 52

U4.1. Scopul şi obiectivele unităţii ……………………………………...... 53

U4.2 Natura, geneza şi evoluţia banilor .................................................... 53

U 4.3 Rolul şi funcţiile banilor în economia de piaţă…………………… 54

U4.4.Test de autoevaluare........................................................................... 56

U4.5. Rezumat ………………………………………………………….... 58



UNITATEA 5: Agenţii economici 59

U5.1. Scopul şi obiectivele unităţii ……………………………………...... 60

U 5.2 Agenţii economici: concept şi tipologie............................................. 60

U 5.3 Circuitul economic…………………………………………………. 62U 5.4 Întreprinzătorul – principalul agent al economiei…………………

63

5

U5.5.Test de autoevaluare............................................................................65

U5.6. Rezumat …………………………………………………………...... 66



Tema de control nr.1.............................................................................. 66

MODULUL 3UNITATEA 6:Comportamentul consumatorului şi obţiunile sale raţionale 68

U6.1. Scopul şi obiectivele unităţii ……………………………………..... 69

U 6.2 Bunurile economice şi tipologia lor................................................... 69

U 6.3 Alegerea consumului raţional .Consumul public şi consumul privatindividual…………………………………………………………… 70

U6.4.Test de autoevaluare............................................................................. 75

U6.5. Rezumat …………………………………………………………....... 76



UNITATEA 7: Factorii de producţie şi utilizarea lor 77

U 7.1. Scopul şi obiectivele unităţii ……………………………………... 78

U 7.2 Sistemul factorilor de producţie........................................................ 78

U7.2.1 Caracterizarea generală a factorilor de producţie…………. 79

U7.2.2 Neofactorii de producţie…………………………………… 82

U 7.3 Utilizarea factorilor de producţie………………………………… 83

U 7.4 Test de autoevaluare.......................................................................... 85

U 7.5. Rezumat …………………………………………………………... 85



UNITATEA 8:Eficienţa utilizării factorilor de producţie 87

U 8.1. Scopul şi obiectivele unităţii …………………………………….... 88

U 8.2 Eficienţa economică – formele eficienţei economice......................... 88

6

U 8.3 Productivitatea muncii …………………………………………….. 89

U 8.4 Căi de creştere a eficienţei economice…………………………….. 92

U 8.5 Test de autoevaluare……………………………………………….. 94

U 8.6 Rezumat …………………………………………………………...... 94



UNITATEA 9: Costurile de producţie 96

U 9.1. Scopul şi obiectivele unităţii ……………………………………. 97U 9.2 Conţinutul costului de producţie…………………………………

97U 9.3 Mărimea şi tipologia costurilor ……………………………………

98U 9.4 Comportamentul întreprinzătorului şi reducerea costului de producţie…………………………………………………………………. 99U 9.5 Test de autoevaluare………………………………………………..

101

U 9.6 Rezumat …………………………………………………………..... 103



UNITATEA 10: Cererea 104

U 10.1. Scopul şi obiectivele unităţii ……………………………………. 105U 10.2 Cererea şi factorii care o influenţează …………………………

105U 10.3 Elasticitatea cererii şi importanţa ei……………………………

107U 10.4 Test de autoevaluare………………………………………………..

110

U 10.5 Rezumat ………………………………………………………… 111



UNITATEA 11: Oferta 113


U 11.2 Funcţia ofertei ……………………………………………………. 114

U 11.3 Elasticitatea ofertei. Importanţa cunoaşterii ofertei şi elasticităţii ei…………………………………………………………………………… 116

7


U 11.5 Rezumat …………………………………………………………... 119



MODULUL 4UNITATEA 12: Tipuri de pieţe şi mecanismele de formare a preţurilor

122


U 12.2 Concurenţa – conţinut şi funcţii ………………………………… 123

U 12.3 Piaţa, mecanismele şi legităţile ei………………………………… 125

U 12.3.1 Piaţa: conţinut şi funcţii………………………………….. 125

U 12.3.2 Preţul şi echilibrul pieţei…………………………………. 129

U12.4 Piaţa cu concurenţă perfectă şi formarea preţului de echilibru….. 131

U12.5 Piaţa cu concurenţă imperfectă şi mecanismul formării preţului... 133

U 12.5.1 Piaţa cu concurenţă monopolistică………………………. 133

U 12.5.2 Piaţa cu concurenţă de monopol………………………… 134

U 12.5.3 Piaţa cu concurenţă de oligopol…………………………. 135

U 12.6 Implicarea statului în formarea preţului………………………. 137


U 12.8 Rezumat ………………………………………………………….... 141



UNITATEA 13: Remunerarea factorilor de producţie142

U 13.1. Scopul şi obiectivele unităţii ……………………………………. 143

U 13.2 Salariul …………………………………………………………… 143

U 13.3 Profitul ……………………………………………………………. 146

U13.4 Dobânda……………………………………………………………. 149

8

U13.5 Renta…………………………………………………………… …. 152


U 13.7 Rezumat …………………………………………………………... 156



UNITATEA 14: Externalităţile şi bunurile publice 157


U 14.2 Cauzele eşcului pieţelor ………………………………………….. 158

U 14.3 Situaţii de eşec al pieţelor ……………………………………….. 159


U 14.5 Rezumat ………………………………………………………….... 162



Tema de control nr.2............................................................................... 163

9

Introducere

Scopul cursului:

Privită ca activitate practică, economia este abordată şi cercetată din unghiuri diferite.Dacă Macroeconomia se ocupă cu studiul structurii, funcţionării şi comportamentului deansamblu al economiei ca sistem, Microeconomia studiază procesele, faptele, actele şicomportamentele individuale ale agenţilor economici şi modul în care ei îşi fundamenteazădeciziile. Totodată, ea studiază mecanismul de funcţionare al pieţelor individuale şi interacţiuniledintre consumatori şi producători, ca purtători ai cererii şi ofertei, în termenii echilibruluieconomic. Este evident că nu scara abordării, ci tipul de abordare este cel ce diferenţiazăMicroeconomia de Macroeconomie.

Punctul de plecare al lucrării este reprezentat de analiza comportamentuluiagenţilor economici care urmăresc maximizarea propriilor interese: consumatorul-maximizareautilităţii, iar producătorul-maximizarea profitului.

Caracteristica principală a microeconomiei constă în aceea că ea studiazăcomportamentul agenţilor economici prin prisma preţului format pe pieţele individuale, ca urmarea confruntării cererii cu oferta. De aceea, analiza microeconomică include în mod organicreliefarea mecanismului de funcţionare al pieţei cu concurenţă perfectă şi al celei cu concurenţăimperfectă, formarea preţurilor, determinarea cantităţilor care vor fi cumpărate sau vândute şirealizarea stării de echilibru la acest nivel.

Cum însă nu poate fi ignorată relaţia, adesea contradictorie, dintre intereseleindividuale şi cele sociale şi nici faptul că orice agent economic individual încearcă să transfere oparte din costurile sale asupra terţilor, studiul microeconomiei se opreşte şi asupra problemelorcomplexe legate de externalităţi şi bunuri publice, ca forme de eşec al pieţei şi se încheie cuelemente de teorie a opţiunilor publice.

Volumul de faţă se adresează cu precădere studenţilor de la forma de învăţământ ladistanţă la Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor din cadrul Universităţii„Constantin Brâncuşi” Târgu Jiu, dar poate fi deosebit de util oricărui student indiferent de formade învăţământ pe care o urmează având în vedere că în această lucrare sunt tratate noţiunile debază la nivel microeconomic în aşa manieră încât studentul parcurgând materialul să-şi poatăînsuşi obiectul şi metoda acestei discipline..

Modul în care a fost gândit şi pus în practică face din acest volum un suport metodologicpentru disciplina Microeconomie, dar şi un instrument de lucru necesar atât în înţelegerea şiînsuşirea acestei discipline prin prezentarea concisă a noţiunilor urmată de exemple practice, darşi pentru consolidarea acestora prin testele de autocontrol propuse.

Conţinutul lucrării a fost structurat pe 4 module divizate în 14 unităţi de studiu carecuprind obiectivele învăţării, sinteze de noţiuni teoretice şi exemple ilustrative, rezumate, concluziişi teste de autoevaluare.

O unitate de învăţare, acoperind în medie 2 ore de studiu individual, se constituie practicca o succesiune de sarcini de învăţare, în care un rol determinat revine autoevaluării dorind astfelsă dezvoltăm capacitatea de studiu individual şi să dăm posibilitatea studentului ID ca, deşi lipsitde explicaţiile profesorului, să dobândească cunoştinţe şi competenţe de aceeaşi calitate şi înaceeaşi cantitate cu cele ale studenţilor de la forma de învăţământ zi.

Testele de autoevaluare care sunt incluse pe parcursul fiecărei unităţi de studiu au rolulde a vă testa atingerea obiectivele propuse. Aceste exerciţii de autotestare împreună curăspunsurile/rezolvările/indicaţiile incluse la sfârşitul unităţii respective încearcă să vă ajute înactivitatea de autotestare, activitate prin care vă puteţi da seama dacă aţi atins obiectivelepropuse la începutul unităţii de studiu, sau nu.

Finalizarea studiului unui modul, de regulă, se concretizează prin rezolvarea unor temede control, care vor fi transmise de către student tutorelui de disciplină care, le va analiza, le vanota, va face comentarii individualizate şi le va returna studentului.

Cursul de Microeconomie are prevăzute 2 teme de control obligatorii.

10

Obiectivele cursului:Cursul intitulat Microeconomie are ca obiectiv principal formarea competenţelor

privind conceperea şi utilizarea diferitelor metode de cercetare a fenomeneloreconomice în scopul fundamentării ştiinţifice a deciziilor manageriale. În acest sens,la sfârşitul acestui curs, veţi fi capabili să:Ø explicaţi şi să interpretaţi la un nivel elementar conceptele, abordările, teoriile,

modelele şi metodele microeconomice aplicate în economie sub forma unorraţionamente argumentate;

Ø calculaţi principalii parametrii microeconomici specifici analizei descriptive afenomenelor economice;

Ø analizaţi şi să caracterizaţi fenomenele - economice elementare;Ø utilizaţi concepte, teorii, modele şi metode elementare specifice microeconomiei

teoretice, pentru rezolvarea de probleme practice ale domeniului de studiu;Ø modelaţi şi să previzionaţi fenomene economice cu un grad de complexitate scăzut;Ø interpretaţi contextual, la un nivel elementar, rezultatele obţinute în urma unui

proces de analiză microeconomică a fenomenelor economice.

Timpul alocat:

Evaluarea:

Temele de control vor avea o pondere de 30% în nota finală, restul reprezintă 60%nota la testul de verificare a cunoştinţelor de la examenul programat în sesiunea deexamene şi 10% accesarea platformei e-learning.

Durata medie de studiu individual a conţinutul cursului - 28 ore(SI)Activităţi tutoriale – 4 ore (AT)Elaborarea temelor de control – 10 ore(TC)

11

MODULUL 1

UUNNIITT AATTEEAA 11 ::Economia, formă principală a acţiunii

sociale

UUNNIITT AATTEEAA 22 :: Ce este economia?

12

UUNNIITTAATTEEAA 11ECONOMIA, FORMĂ PRINCIPALĂ A ACŢIUNII

SOCIALE

Durata medie de studiu individual - 2 ore

Cuprins: pag.

U1.1. Scopul şi obiectivele unităţii ................................................................. 13

U1.2 Nevoile economice şi resursele economice............................................. 13

U1.3. Raritatea - problemă esenţială a economiei.......................................... 14

U1.4 Costul de oportunitate şi frontiera posibilităţilor de producţie.............. 15

U1.5 Incertitudine şi risc în activitatea economică........................................ 17

U1.6. Test de autoevaluare ............................................................................... 19

U1.7. Rezumat.................................................................................................. 21

Bibliografie minimală ............................................................................... 21

Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare ................................. 21

13

U1.1. Scopul şi obiectivele unităţii de învăţare

Parcurgerea acestei unităţi de învăţare vă va facilita formarea decompetenţe privind identificarea, cuantificarea şi analiza particularităţilorlegăturilor de cauzalitate, bazate pe relaţia cauză-efect dintre fenomeneleeconomice;

La terminarea studiului acestei unităţi de învăţare despre legăturile dintrefenomenele şi procesele economice veţi fi capabil să:

- stabiliţi şi să justificaţi existenţa legăturii între nevoi şi resurse;- să înţelegeţi corect problema rarităţii şi ve-ţi fi capabili să calculaţi

costul de oportunitate ;- să obţineţi un scor de cel puţin 80% într-un interval de timp de

maximum15 minute la testul de la sfârşitul acestei unităţi.

U1.2. Nevoile economice şi resursele economice

ECONOMIA, termen sinonim cu activitatea economică, se defineşte caproces complex ce reflectă faptele, actele, comportamentele şi deciziile oamenilorprivitoare la atragerea şi utilizarea resurselor în vederea producerii, distribuţieişi consumului de bunuri pentru satisfacerea nevoilor.

Criteriul de structurare a economiei în cadrul acţiunii sociale constă înlupta oamenilor pentru satisfacerea nevoilor lor nelimitate prin folosirea raţionalăşi eficientă a unor resurse rare. Raritatea resurselor reprezintă o caracteristică aeconomiei.

Conceptul de nevoie sau trebuinţă desemnează sentimentul de privaţiuneacompaniat de dorinţa de a face să dispară. În plan economic, privaţiunea (nevoieîncă nesatisfăcută) conduce la a dori un bun material sau serviciu.

NEVOILE UMANE sunt dorinţele, preferinţele, aşteptările oamenilor de aavea, de a fi, de a şti şi a crede, respectiv de a-şi însuşi bunuri. Ele apar, mai întâi,sub forma a ceea ce oamenii resimt direct sau indirect ca fiindu-le necesar pentruexistenţa, formarea şi dezvoltarea personalităţii lor. Aceasta constituie laturasubiectivă a nevoilor umane. Întipărite în conştiinţa oamenilor şi intrate înobiceiurile lor, ca şi în tradiţiile de consum, nevoile umane dobândesc caracterobiectiv.

Nevoile umane se înmulţesc şi se diversifică o dată cu dezvoltareasocietăţii. Mai mult, civilizaţia industrială a produs numeroase “nevoi de care nueste nevoie”. O asemenea idee a generat şi reacţii adverse, după care “frugalitateaeste sinonimă cu trândăvia şi cu rutină”.

Multitudinea nevoilor umane şi continua lor diversificare au făcut necesareeforturi de apreciere şi clasificare. O clasificare dintre cele mai cunoscute estediferenţierea nevoilor în: primare, secundare şi terţiare.

NEVOILE PRIMARE sunt cele indispensabile vieţii: hrana,îmbrăcămintea, locuinţa. În ceea ce priveşte NEVOILE SECUNDARE, suntnecesare dar nu indispensabile pentru supravieţuire: lectura, instruirea, recrearea.

NEVOILE TERŢIARE sunt cele nesemnificative: cadourile. Aceastăclasificare este sumară şi aproximativă, întrucât nevoile primare pot fi satisfăcutecu bunuri de lux sau bunuri inferioare, iar evoluţia indivizilor pe scară socială faceca bunurile să treacă de la o categorie la alta.

14

În raport cu dimensiunile fiinţei umane, nevoile se grupează în fiziologice(somatice), de grup şi spiritual - psihologice.

NEVOILE FIZIOLOGICE sunt primele resimţite şi inerente fiecăruiindivid. Pentru a exista, omul are nevoie de o anumită cantitate de hrană,temperatură a mediului ambiant şi corporală, precum şi nevoi de reproducere. Fărăaceasta, o dată cu trecerea timpului, omul ar dispare ca specie.

NEVOILE SOCIALE (DE GRUP) sunt resimţite de oameni ca membri aiunor grupuri sociale diferite şi care pot fi satisfăcute doar prin acţiunea conjugatăa lor: nevoia de comunicare.

NEVOILE SPIRITUAL - PSIHOLOGICE decurg din trăsăturileinterioare ale oamenilor şi devin tot mai importante pe măsura progresului îninstruire şi educare şi presupun raţionalitate, gândire elevată, viaţă spiritualăsuperioară.

Dacă se are în vedere gradul dezvoltării economice şi nivelul de civilizaţie,nevoile sunt structurale în nevoi de bază sau inferioare şi nevoi complexe sausuperioare.

Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături: a) sunt nelimitateca număr; b) sunt limitate în capacitate, în sensul că intensitatea unei nevoi estedescrescândă pe măsură ce este satisfăcută; c) nevoile sunt concurente şisubstituibile; d) nevoile sunt complementare; e) nevoia se stinge momentan prinsatisfacere.

Nevoile omului constituie mobilul întregii sale activităţi social-economice.Atât timp cât o nevoie nu-i satisfăcută determină pe om să caute mijloacenecesare pentru acoperirea respectivei trebuinţe.

Producerea bunurilor şi serviciilor necesare pentru satisfacerea nevoilorpresupune utilizarea de resurse specifice în cantitatea şi calitatea adecvată.

RESURSELE ECONOMICE constau în totalitatea elementelor,premiselor directe şi indirecte care sunt utilizabile, adică pot fi atrase şi suntefectiv utilizate la producerea bunurilor necesare omului. Premisa primară estereprezentată de natură, care oferă aproape toate cele necesare existenţeioamenilor. Folosirea resurselor naturale este rodul activităţii umane,condiţionată de existenţa resurselor umane. O mare însemnătate au în prezentresursele informaţionale, folosite în scopuri de cunoaştere, decizie sau acţiune.Resursele naturale, împreună cu cele demografice formează resursele primare.Resursele derivate sunt un rezultat al folosirii elementelor primare şi potenţeazăeficienţa cu care sunt folosite toate resursele economice .

Omenirea a progresat pe linia căutării, cunoaşterii şi atragerii de noiresurse în circuitul economic. Privite absolut, resursele au sporit şi s-audiversificat, însă în raport cu evoluţia nevoilor au fost şi au rămas limitate.

U 1.3 Raritatea - problemă esenţială a economiei

Economiştii studiază modul în care bunurile sunt produse şi consumatepentru că oamenii doresc să consume mai mult decât poate produce economia.Dacă ar fi posibil să se producă o cantitate infinită de bunuri sau dacă nevoileumane ar fi pe deplin satisfăcute, indivizii nu se vor preocupa de utilizareaeficientă a unor resurse ce se dovedesc a nu mai fi rare. Întreprinderile nu vor maifi constrânse să caute o utilizare mai puţin costisitoare a muncii şi capitalul fizic.

15

Într-un asemenea “paradis de prosperitate”, bunurile nu sunt bunurieconomice ci bunuri libere, gratuite, precum nisipul în deşert, iar ECONOMIAîncetează de a mai fi o ştiinţă esenţială pentru acţiunea umană.

Nici o societate nu a atins o astfel de treaptă de posibilităţi infinite. Pestetot, bunurile sunt limitate, sunt bunuri economice, pe când nevoile par a fi infinite.Dacă se însumează toate dorinţele şi trebuinţele indivizilor se constată uşor că nuexistă bunuri şi servicii decât pentru a satisface doar o mică parte din nevoile deconsum ale fiecărui cetăţean. Chiar şi în SUA, produsul naţional ar trebui să fie de4 - 5 ori mai mare pentru a fi posibil ca un american modest să beneficieze de ungrad de satisfacere a nevoilor comparabil cu al unui medic sau jurist.

În centrul ECONOMIEI se găseşte raritatea. Raritatea exprimă starea detensiune între resursele economice limitate şi nevoile nelimitate care trebuiesatisfăcute cu ajutorul lor. În teoria economică neoclasică, raritatea este o realitateuniversală şi atemporală, un fenomen general şi absolut, spre deosebire de penuriecare este temporară, conjuncturală şi limitată în spaţiu.

Omenirea a progresat enorm pe linia căutării, cunoaşterii şi atragerii încircuitul economic de noi resurse. Deşi privite absolut, resursele au sporit şi s-audiversificat, în raport cu dinamica nevoilor, ele au fost şi rămân limitate. Raritatearesurselor şi, prin urmare, a bunurilor economice constituie o caracteristicăgenerală a economiei.

Legea rarităţii exprimă faptul că volumul , structura şi calitatea resurselorse modifică mai lent decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor. În lipsararităţii, nu există activitate economică, iar ECONOMIA ca ştiinţă nu are sens.Acţiunea legii rarităţii a obligat pe oameni să se adapteze, să aleagă dinmultitudinea de alternative de folosire pe cea care permite obţinerea unei cantităţisporite de bunuri şi de calitate corespunzătoare.

Problema fundamentală a oricărei ECONOMII constă în alegerearesurselor limitate şi ierarhizarea folosirii lor pentru o cât mai bună satisfacere anevoilor în continuă evoluţie. În fond această problemă implică răspunsurile datela trei întrebări: Ce şi cât să se producă? Cum? Pentru cine? Prima sematerializează în a vedea cât de multe bunuri se pot produce cu stocul limitat deresurse disponibile. A doua se referă la alegerea tehnicii şi tehnologiei pentru aproduce cantitatea pentru care s-a optat din fiecare bun în parte. A treia problemăse referă la distribuirea bunurilor între membrii societăţii.

U1.4 Costul de oportunitate şi frontiera posibilităţilor deproducţie

Raritatea resurselor face ca alegerea a unei variante de folosire săînsemne, în acelaşi timp, sacrificarea unei şanse potenţiale, renunţarea lasatisfacerea unei alte nevoi. Orice alegere are un cost.

Costul de oportunitate exprimă preţuirea, alegerea (în expresie fizicăşi/sau monetară) acordată celei mai bune dintre şansele sacrificate atunci când seface o alegere, când se aprobă o decizie de a produce, a cumpăra, a desfăşura oactivitate, dintr-o varietate de posibilităţi1.

1 N.Dobrotă (coord.), Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.139.

16

Costul alegerii este costul (valoarea) unei activităţi măsurate în termeniicelei mai bune alternative sacrificate.

Calculul costului de oportunitate în cazul activităţii de producţiepresupune: a) determinarea creşterii cantităţii bunului x,(Dx); b) determinareamărimii reduceri bunului y,(-Dy); c) raportarea cantităţii din bunul la care serenunţă la cantitatea cu care creşte celălalt bun (-Dy/Dx). Pentru a opera cu numerepozitive, întrucât întotdeauna Dy este negativ, se adaugă semnul minus în faţaraportului.

Costul de oportunitate stă la baza luării deciziilor atât în cheltuireavenitului (în procesul de consum), cât şi în procesul de utilizare a resurseloreconomice (în producţie). În domeniul producţiei, costul de oportunitate al uneiunităţi dintr-un anumit bun, care se obţine, în plus, se exprimă prin cantitateadintr-un alt bun la producţia căruia s-a renunţat.

Pentru a se găsi varianta raţională de acţiune în condiţiile rarităţiiresurselor şi bunurilor, se impune întotdeauna alegerea unei alternative îndetrimentul altora. În cercetarea acestor posibilităţi alternative se foloseşteinstrumentul numit frontiera posibilităţilor de producţie. Prin intermediul ei suntpuse în evidenţă combinaţiile posibile de producere a două bunuri prin folosireaintegrală şi eficientă a resurselor disponibile la un moment dat.

Combinaţiile de bunuri produse simultan sunt denumite pachete de bunuri.Acestea se structurează în următoarele două grupe: a) pachete de bunuri posibile,adică cele care pot fi obţinute cu factorii de producţie existenţi; b) pachete debunuri imposibile sunt cele care nu pot fi obţinute cu factorii de producţieexistenţi la un moment dat. Pachetele eficiente de bunuri cuprind producţiilemaxime ce pot fi obţinute prin folosirea integrală şi raţională a resurselorexistente la un moment dat.

Dacă, de pildă, cu resursele existente ar fi posibil să se producă bunurile Xşi Y, atunci curba posibilităţilor de producţie se prezintă ca în fig.1.1.Cu linie groasă este reprezentată curba concavă, normală, a posibilităţilor deproducţie şi arată toate combinaţiile de bunurile X şi Y care pot fi produse dacătoate resursele sunt integral utilizate. Funcţiile din interiorul curbei formează zonaproducţiei ineficiente, iar punctele situate în exterior formează zona producţieiimposibile, deoarece dispunem de resurse suficiente pentru a le produce.

Frontiera (curba) posibilităţilor de producţie evidenţiază trei concepte:raritatea pusă în evidenţă de combinaţiile ce nu pot fi obţinute şi aflate în afaracurbei, în zona producţiei imposibile;alegerea, din necesitatea de a alege întrepunctele care pot fi realizate aflate pe curbă, puncte ce exprimă toate pacheteleaferente;costul de oportunitate, - exprimat de panta negativă a curbei care arată căpentru a se obţine mai mult dintr-un anumit tip de bunuri, se va produce mai puţindin alt bun.

17

Fig.1.1. Curba posibilităţilor de producţie

Deoarece costul de oportunitate în orice punct al frontierei posibilităţilorde producţie poate fi măsurată prin înclinaţia tangentei la curbă în acel punct (υy/υx), evoluţia sa poate fi reprezentată prin forma curbei. Frontiera posibilităţilor deproducţie este înclinată negativ deoarece într-o economie cu utilizare deplină sepoate produce o cantitate mai mare dintr-un bun numai dacă se eliberează resurseprin reducerea cantităţii produse din alte bunuri. Înclinaţia mai mare a tangentei lapunctul reprezentând pachetul (x2, y1) faţă de tangenta la punctul reprezentândpachetul (x1, y2) arată că există un cost de oportunitate crescător pentru bunul Xpe măsură ce cantitatea produsă din acesta este mai mare.

Pe termen lung, economia poate produce o cantitate mai mare din ambelebunuri prin sporirea resurselor disponibile, investiţii şi inovare.

Ca orice model de analiză, frontiera posibilităţilor de producţie simplificăla maximum activitatea economică, dar permite formularea de concluziiimportante cu privire la varianta de utilizare a resurselor şi la mărimea costului deoportunitate, atât la nivelul societăţii, cât şi al individului.

U1.5 Incertitudine şi risc în activitatea economică

Activitatea economică se desfăşoară în timp şi piaţa este mai mult opacădecât transparentă, ceea ce implică incertitudine şi risc. Incertitudinea exprimă ostare de nesiguranţă cu privire la viitor determinată fie de caracterulimpredictibil al unui proces economic, fie de cunoştinţele insuficiente existente laun moment dat. Ea se referă la nesiguranţa obţinerii rezultatelor scontate înurma unei acţiuni.

(x1 ,y2)

(x2 ,y1)Pachetposibil darineficient

Zona producţiei imposibile●Pachet imposibil

Zona producţieiineficiente

y1

y2

x1 x2 X

18

Spre deosebire de incertitudine, riscul se caracterizează prin posibilitateadescrierii unei legi de probabilitate pentru rezultatele scontate. El este uneveniment nesigur şi posibil ce poate cauza o pagubă.

La nivel microeconomic, literatura de specialitate operează cu mai multetipuri de risc: risc pur, risc speculativ, risc de neplată, risc pentru inovaţie.

Riscul pur este o situaţie accidentală, întâmplătoare, se referă laprobabilitatea ca cineva să piardă. Costul financiar - paguba - poate fi evaluat înmod convenabil şi este posibilă asigurarea faţă de un asemenea risc.

Riscul speculativ este acela în care agenţii economici au atât posibilitateade a pierde cât şi de a câştiga. Este greu de asigurat un astfel de risc.Riscul de neplată apare în cazul unei firme susceptibile de a da faliment.Investitorul de capital trebuie să obţină un profit pentru a acoperii riscul defaliment.

Riscul pentru inovaţie se referă la profitul inovatorului care trebuie sărecompenseze pe inovator în caz de succes.

La nivel macroeconomic pot să apară mai multe categorii de risc. În primulrând este riscul social provocat de evenimente sociale majore care pot produceperturbări importante în viaţa economică şi socială a unei familii, cum esteşomajul. În al doilea rând, există un risc politic determinat de evenimente politicedeosebite ce afectează societatea în ansamblu (război, revoluţie). În al treilea rând,există un risc economic determinat de dezechilibre economice importante, cum arfi inflaţia.

La nivelul macroeconomiei deschise se manifestă riscul de ţară, ceexprimă posibilitatea ca o ţară debitoare să nu restituie creditorilor sumeleîmprumutate. Acesta este abordat din perspectivă politică sau economică, dupăcum cauza nerestituirii împrumutului este de natură politică sau o situaţieeconomică precară, reprezentată de scăderea drastică a încasărilor valutare dinoperaţiunile de comerţ exterior sau din alte relaţii cu străinătatea.

Aplicaţie rezolvată:Se presupune că două bunuri x şi y pot fi produse de doi producători, A şi

B.Într-o zi de lucru de 8 ore, producătorii A şi B pot obţine o producţie maximă dibunurile x şi y , ca ăn tabelul de mai jos:

ProducatoriBunuri

A B

x( unit.) 200 120y(unit.) 100 300

Să se determine costurile oportunităţii pentru fiecare producător.

Rezolvare:Dacă producătorul A alege ca în 8 ore să producă bunul x , atunci costul

real al acestei decizii este:C = - 100 y / 200 x = - 0,5 y1x = - 0,5 y

19

Dacă producătorul A alege ca în 8 ore să producă bunul y , atunci costulreal al acestei decizii este:C = - 200x / 100 y = - 2x1y = -2x

Dacă producătorul B alege ca în 8 ore să producă bunul x , atunci costulreal al acestei decizii este:

C= - 300 y / 120 x = -2,5 y1x = -2,5 y

Dacă producătorul B alege ca în 8 ore să producă bunul y , atunci costulreal al acestei decizii este:

C = - 120x / 300 y = - 0,4x1y = - 0,4x

Aplicaţie propusă:Un consumator cu un venit de 1000 lei u.m. poate cumpăra 2

bunuri x sau 4 bunuri y .Să se determine:a) costul oportunităţii pentru o unitate din bunul x;b) costul oportunităţii pentru o unitate din bunul y.

Întrebări facultative

1. Definiţi noţiunea de nenoie?2. Realizaţi o clasificare a nevoilor?3. Ce înţelegeţi prin raritate? .4. Ce înţelegeţi prin cost de oportunitate?5. Ce înţelegeţi prin frontiera posibilităţilor de producţie?6. Ce înţelegeţi prin incertitudine la nivel microeconomic? .7. Ce înţelegeţi prin risc la nivel microeconomic?

U 1.6 Test de autoevaluare nr. 1

1. Problema fundamentală a economiei se pune în funcţie de:a) mecanismul preţurilor;b) interesul naţional;

Timp de lucru : 15 minPunctaj 100p

http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://instigarelacultura.files.wordpress.com/2009/11/intrebare.jpg&imgrefurl=http://instigarelacultura.wordpress.com/2009/11/14/&usg=__BPPWac2K24ghQA4FnX_mSSTBkGo=&h=375&w=300&sz=9&hl=ro&start=70&tbnid=RcKEWbm16NCR_M:&tbnh=122&tbnw=98&prev=/images?q=intrebare&start=60&hl=ro&sa=N&gbv=2&tbs=isch:1&itbs=1

20

c) funcţionarea pieţelor;d) căutarea profitului;e) raritate.

2. Economia studiază:a) sursele bogăţiei ţărilor lumii;b) relaţiile profesionale dintre oameni;c) schimbul bunurilor şi al banilor între membrii societăţii;d) alocarea resurselor rare pentru asigurarea protecţiei sociale;e) alocarea resurselor rare pentru producţia bunurilor şi serviciilor necesareoamenilor.

3. Într-o economie "raritatea" se defineşte în raport cu :a) perioada tranziţiei la economia de piaţă;b) perioadele de criză politică;c) perioadele de foamete;d) monopolizarea ofertei de bunuri şi a pieţelor de desfacere de către stat;e) nici o soluţie nu este corectă.

4. Bunurile economice sunt bunuri "rare" pentru că:a) sunt produse numai de întreprinderi care obţin profit;b) sunt de foarte bună calitate;c) sunt importate;d) sunt disponibile în cantităţi limitate;e) nu sunt disponibile în cantităţi suficiente pentru a acoperi complet orice nevoie.

5. Alegeţi enunţul incorect:a) producţia reprezintă activităţile de transformare a factorilor de producţie înbunuri;b) între preţ şi cantitatea cerută există o relaţie directă sau pozitivă;c) un bun este "input" dacă serveşte la obţinerea altor bunuri;d) un bun este "output" dacă rezultă dintr-o producţie, indiferent de natura sidestinaţia sa;e) noţiunea de "capital" acoperă numai factorii fizici ai producţiei.

6. Costul de oportunitate al unui factor de producţie reprezintă:a) costul la care este achiziţionat acest factor;b) valoarea utilizării acestui factor;c) costul înlocuirii unei unităţi din acest factor de producţie;d) valoarea celei mai bune utilizări alternative la care acest factor poate fiîntrebuinţat;e) costul achiziţionării unei unităţi din acest factor de producţie.

7. Completaţi: Incertitudinea exprimă o stare de ………….. cu privire la viitordeterminată fie de caracterul impredictibil al unui proces economic, fie decunoştinţele insuficiente existente la un moment dat..

21

8. (Spre deosebire de incertitudine, riscul se caracterizează prin posibilitateadescrierii unei legi de probabilitate pentru rezultatele scontate.

Adevarat Fals

U1.7. RezumatO viziune de ansamblu a economiei implică examinarea noţiunilor de

raritate şi eficienţă, legile cererii şi ofertei, semnificaţia capitalului şi monedei,funcţionarea pieţei şi realizarea echilibrului în condiţiile concurenţei pure şiperfecte sau ale concurenţei imperfecte. Stăpânirea acestor concepte elementare şiesenţiale reprezintă o bază solidă pentru înţelegerea ştiinţifică a ECONOMIEI. Prin conţinutul şi rolul său, ECONOMIA constituie o latură inseparabilă aacţiunii sociale ce are drept componentă principală activitatea practică. Activitateapractică este reprezentată din actele, faptele şi formele de organizare structurate încadrul acţiunii sociale pe baza criteriilor de raţionalitate şi eficienţă.

Bibliografie minimală

1.Băbeanu M., - Microeconomie.Manual universitar, Editura Universitaria,Craiova, 2004

2.Cîrnu, D., Boncea, A., - Fundamentele teoriei economice, Editura ScrisulRomânesc, Craiova, 2002

3.Colectivul catedrei de economie, F.E.A.A., U.V.T.- Microeconomie-note decurs, Editura Universităţii de Vest, Timişoara,2008

4.Mungiu-Pupăzan C., Băbăiţă I.,- Microeconomie, Editura Academica Brâncuşi,Tg-Jiu,2008

Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare nr. 1 1-e 2-e 3-e 4-e 5-b,e 6-d 7- nesiguranţă 8- A

22

UUNNIITTAATTEEAA 22CE ESTE ECONOMIA ?


Cuprins: pag.


U2.2 Obiectul de studiu al ştiinţei economice.............................................. 23

U2.3. Microeconomie şi macroeconomie..................................................... 26

U2.4. Economia pozitivă şi economia normativă........................................ 27

U2.5. Metoda în ştiinţa economică. Tehnici şi instrumente de analizăeconomică.................................................................................................... 28

U2.5.1. Modalităţi de abordare a fenomenului economic………… 28 U2.5.2. Procedee de analiză economică..............................................

29 U2.5.3.Metode de analiză economică................................................

32 U2.5.4 Dificultăţile raţionamentului economic..................................

35

U2.5.5 Erori de cauzalitate şi erori de compoziţie............................. 36U2.6. La ce serveşte ştiinţa economică?.......................................................

38U2.7.Test de autoevaluare............................................................................

39

U2.8. Rezumat............................................................................................... 40

Bibliografie minimală ......................................................................... 40

Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare............................ 40

23


Parcurgerea acestei unităţi de învăţare vă va facilita formarea decompetenţe privind identificarea, cuantificarea şi analiza particularităţilorlegăturilor de cauzalitate, bazate pe relaţia cauză-efect dintre fenomeneleeconomice;

La terminarea studiului acestei unităţi de învăţare veţi fi capabil să:- definiţi obiectul de studiu al ştiinţei economice;- să înţelegeţi corect problemele de microeconomie în comparaţie cu

cele de macroeconomie, ca principale ramuri ale ştiinţei economice;- să obţineţi un scor de cel puţin 80% într-un interval de timp de


U 2.2. Obiectul de studiu al ştiinţei economice

Formarea şi dezvoltarea ştiinţei economice nu a fost lipsită de disputeterminologice şi dificultăţi referitoare la problemele esenţiale privind conţinutulsău ca domeniul distinct al cunoaşterii şi acţiunii umane.

În funcţie de epoci, autori şi chiar modă s-a vorbit când de economiepolitică, când de ştiinţa economică (economics) sau, într-o formă neutră, analizaeconomică sau discurs economic. Pentru prima dată, în 1615 Antoine deMontchretien folosea expresia de “economie politică” atunci când publicaTratatul de economie politică, o carte despre finanţele publice şi normele degospodărire a statului. Treptat, prin lucrările şcolii clasice şi ale neoclasicilor,termenul de “economie politică” a căpătat o largă consacrare. În ultima parte asecolului al XIX-lea în literatura anglo-saxonă este introdusă denumirea de“economics”. În felul acesta, economia “devenea o economie politică purificată depolitică”, în care elementul social era eliminat. Totuşi, termenul de “economiepolitică” continuă a avea o largă circulaţie internaţională.

Dincolo de disputele terminologice rămâne problema esenţială adelimitării câmpului de investigaţie, definirea şi precizarea finalităţii urmărite deaceastă ştiinţă. Soluţionarea nu este uşoară, întrucât s-au formulat concepţiidiferite şi nu de puţine ori definiţiile propuse se refereau fie la economie politică,fie la ştiinţa economică în ansamblul său.Până la mijlocul secolului al XIX-lea ECONOMIA a fost privită ca o cercetare a“naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor (A. Smith), a “legilor care regleazărepartiţia a ceea ce produce pământul” (D. Ricardo) şi a “legilor mecanismuluieconomic al capitalismului” (K. Marx). După 1870, ECONOMIA a început să fieconsiderată ca o ştiinţă ce are drept obiect studiul “comportamentului uman ca orelaţie între finalităţile date şi mijloacele limitate care au întrebuinţărialternative” (L. Robins).

Care este domeniul de cercetare al ECONOMIEI aşa cum s-a conturat elde la Smith la Marx şi până la generaţia actuală? Iată câteva concepţiireprezentative.

O primă definiţie a fost dată de economiştii clasici, care au înţeleseconomia drept o ştiinţă a avuţiei sau bogăţiei. A. Smith dă titlul lucrării sale

24

Avuţia naţiunilor, iar J.B.Say în Tratatul de economie politică cercetează modul încare se formează, se distribuie şi se consumă avuţia. Atunci când se referea laavuţie, şcoala clasică avea în vedere avuţia materială.

Această concepţie, moştenită din antichitatea greacă şi care va marca petoţi economiştii clasici şi descendenţii lor direcţi, astăzi nu mai poate fi reţinută.Ea exclude din sfera analizei o parte însemnată a activităţii sociale. Societăţilecontemporane dezvoltate, postindustriale sunt în mare măsură societăţi de servicii.Serviciile sunt avuţie imaterială şi definirea economiei ca ştiinţă a avuţieimateriale pierde orice interes. Concepţia actuală consideră avuţia nu o formăfizică oarecare, ci tot ce satisface o nevoie, tot ce are o utilitate economică.Desigur, utilitatea economică ridică probleme în legătură cu posibilitatea demăsurare.

Dar, indiferent de aceasta, nu trebuie să se vadă în doctrina clasică oconcepţie restrânsă la studiul bunurilor materiale, ci, mai curând, o concepţie cuprivire la tot ce concură pentru producţia, schimbul şi repartiţia bogăţiilor.

O a doua concepţie se caracterizează prin aceea că economia estenedisociabilă de relaţiile sale cu ansamblul societăţii. Pentru K. Marx, economiapolitică studiază formele în care oamenii produc, consumă, schimbă şi regleazărepartiţia în cadrul relaţiilor de producţie caracteristice unei societăţi. Marx seprezintă ca un critic al economiei politice burgheze şi contestă categoriile şinatura analizelor care nu iau în seamă existenţa raporturilor sociale şi considerăcapitalismul ca ceva dat şi, deci, etern.

În a treia concepţie, economia este apreciată drept ştiinţa schimbului demărfuri. Această concepţie o găsim cu deosebire la neoclasici pentru carebunurile nu au valoare în sine, întrucât valoarea nu se manifestă decât prin schimbîn măsura în care un bun are utilitate. Ca rezultat al schimbului apare un preţ. Înacest fel economia din ştiinţă a avuţiei devine ştiinţă a schimburilor de mărfuri şiapoi o ştiinţă a preţurilor, a modalităţilor de formare a preţurilor şi a raporturilordintre ele.O asemenea definiţie lasă în afara obiectului economiei studiul bunurilor care serepartizează fără a îmbrăca forma de marfă şi la care nu intervine preţul.

În a patra concepţie, economia se defineşte ca ştiinţă a alegerii eficiente, aopţiunilor raţionale. Ea este centrată pe ecuaţia: necesităţi nelimitate - resurselimitate, şi în acest context economia devine ştiinţă a gestiunii raţionale aresurselor rare. Această concepţie are o largă recunoaştere şi o găsim prezentă lamulţi autori contemporani. O. Lange se situează în această optică atunci cândscrie că “economia este ştiinţa administrării resurselor rare în societatea umană; eastudiază formele pe care le îmbracă comportamentul uman în amenajareacostisitoare a lumii exterioare din cauza tensiunii care există între dorinţelenelimitate şi mijloacele limitate ale subiecţilor economici”. Lionel Robinsdefineşte economia ca ştiinţă ce studiază comportamentul omului ca relaţie întreţelurile sale şi resursele limitate care au întrebuinţări alternative. La începutuldeceniului trecut, William Scher şi Rudy Pinola considerau că ştiinţa economică“studiază acţiunile indivizilor şi grupurilor de indivizi în procesul de producţie,schimb şi consum al bunurilor şi serviciilor în scopul satisfacerii cu resurselimitate a cerinţelor nelimitate ale oamenilor”.

La rândul său, P. Samuelson scria că: “economia cercetează modul în careoamenii şi societatea hotărăsc, recurgând sau nu la monedă, să aloce producţieide-a lungul timpului resurse productive rare, mărfuri şi servicii variate şi să lerepartizeze în scopuri de consum prezent şi viitor, între diferiţi indivizi şi

25

colectivităţi care formează societatea”. Toate acestea arată că ECONOMIA are caobiect de studiu mecanismul prin care societatea utilizează resursele rare,limitate pentru a produce bunurile economice şi le distribuie între o multitudinede indivizi.

ECONOMIA este o ştiinţă a bogăţiei individuale şi colective, o ştiinţă aoptimizării raportului dintre nevoile nelimitate ale oamenilor şi resurselor rare cuîntrebuinţări alternative, o ştiinţă a comportamentului omului ca producător şiconsumator.

Ca ştiinţă a activităţii eficiente şi a optimizării legăturilor dintre diverseactivităţi specifice, ECONOMIA este confruntată cu numeroase probleme înasigurarea echilibrului între nevoi şi resursele disponibile limitate.

Problema fundamentală care apare este o problemă de opţiune. Individulpentru a-şi satisface dorinţa trebuie să aleagă între diferite bunuri, iarproducătorul care nu dispune decât de un buget limitat trebuie să decidă ceresurse alocă pentru achiziţionarea de utilaje şi materiale şi cât pentru cumpărareade servicii umane. La nivel macroeconomic, guvernul trebuie să aleagă între “untşi tunuri”, învăţământ şi sănătate, inflaţie şi şomaj etc. Indiferent de nivelul lacare este privită activitatea, producătorul şi consumatorul sunt constrânşi săaleagă şi încearcă să-şi maximizeze profitul sau utilitatea.

În acest caz, demersul economistului este de a pune în evidenţă cât costăfaptul de a dispune de o unitate suplimentară dintr-un bun în condiţiile în careresursele disponibile sunt limitate. Nu economistul este cel care face alegerea. Eloferă consumatorului individual, producătorului sau autorităţii publice unfundament raţional pentru deciziile lor. El indică utilizările posibile ale resurselorlimitate, costul oricărei decizii, sacrificiul, costul de oportunitate pe care îlreprezintă una sau alta dintre alegeri.

Acest demers nu este exclusiv economic. El are un caracter mai general,în sensul că nu există activitate umană care nu are un aspect economic, adică încare să nu se consume resurse faţă de care individul nu are interesul pentrufolosirea lor eficientă. În consecinţă, analiza economică se extinde la domeniicare aparent nu au nimic comun cu „economicul”: căsătoria, fertilitatea şi familia,criminalitatea şi pedeapsa, discriminarea, justiţia etc.

Economia se diferenţiază de alte discipline în cadrul ştiinţelor despresocietate prin modul ei specific de abordare. Esenţa abordării economice estereprezentată de : a) comportamentul maximizator explicit, fie că este vorba deutilitate sau buna funcţionare a unei firme sau administraţii; b) existenţa pieţeicare cu grade diferite de eficienţă coordonează acţiunile agenţilor economici şiasigură echilibrul; c) stabilitatea preferinţelor ce furnizează o bază solidă pentrugenerarea previziunilor referitoare la diverse schimbări. Abordarea economică este„aplicabilă la întregul comportament uman, fie el un comportament ce implicăpreţuri în termenii monetari sau preţuri umbră atribuite, decizii repetate sau rare,decizii importante sau minore, scopuri emoţionale sau mecanice, persoane bogatesau sărace, bărbaţi sau femei...pacienţi sau doctori...oameni de afaceri saupoliticieni” 2.

Nu trebuie omis faptul că economia este o ştiinţă teoretică. Ea utilizează şise sprijină pe fapte şi evenimente concrete din practica economică, şi preocupareaei principală o constituie explicarea acestor fenomene, concretizarea concluziilorîn concepte şi legi. “Teoria economică - scrie Paul Hayne - este cea care conferă

2 Becker, Gary S., Comportamentul uman. O abordare economică, Editura ALL Bucureşti, 1994,p.8.

26

ştiinţelor economice aproape toată puterea lor de anticipaţie sau clarificare. Fărăteorie ar trebuie să ne căutăm, pe dibuite, ca orbul, calea printre problemeleeconomice, opinii conflictuale şi propuneri politice opuse”. Constatarea este cuatât mai importantă cu cât ştiinţa economică se află într-un plin proces derestructurare şi de diversificare ca urmare a creşterii complexităţii vieţiieconomice şi a procesului cunoaşterii.

U2.3. Microeconomie şi macroeconomie

Activitatea economică, ca entitate complexă şi indestructibilă, esteabordată şi cercetată din unghiuri diferite. Realitatea economică se prezintă camicroeconomie şi macroeconomie.

Microeconomia se ocupă cu studiul aprofundat al proceselor, faptelor şicomportamentelor agenţilor economici individuali ce participă la fluxurileeconomice (firme, gospodării, bănci, administraţii etc.) privite ca acte şi fapteautonome şi specifice. Principala caracteristică a microeconomiei este aceea că, laun asemenea nivel, investigarea comportamentelor, actelor şi faptelor agenţiloreconomicii se realizează îndeosebi prin prisma preţurilor, motiv pentru careuneori teoria microeconomică este considerată ca fiind o teorie a preţurilor.Microeconomia nu poate fi restrânsă şi nu se suprapune pe teoria economică afirmei.

Macroeconomia reprezintă acea parte a ştiinţei economice care are caobiect studiul performanţelor globale ale economiei. Ea cercetează mărimile şivariabilele agregate ale intrărilor şi ieşirilor (volumul total al producţiei, nivelulglobal al ocupării resurselor, indicele general al preţurilor etc.) degajate decomportamentele individuale ale participanţilor la activitatea economică. Adeseamacroeconomia se identifică cu economia naţională, care constă în sistemulistoriceşte constituit al activităţilor economico-sociale, activităţi care se desfăşoarăşi se întreţin reciproc în cadrul unei ţări şi se raportează la posibilităţile şiinteresele generale naţionale-statale.

Dacă microeconomia are ca obiect de studiu unităţile economiceindividuale şi interacţiunile acestora, incluzând teoria consumatorului,producătorului şi pieţe în care ei sunt implicaţi, macroeconomia se ocupă decomportamentul agregatelor economice, ca de exemplu consumul total şiproducţia totală. În prezent diferenţierea dintre macroeconomie şi microeconomiedevine mai puţin clară, şi lucrări importante analizează fundamentele microeco-nomice ale macroeconomiei, iar cercetări curente din macroeconomie au o“aromă” microeconomică distinctă.

Teoria clasică a fost în egală măsură macroeconomie şi microeconomie;teoria neoclasică nu a fost decât microeconomie; macroeconomia a fost repusă îndrepturi o dată cu J.M.Keynes şi pentru un timp a înlocuit microeconomia. Înultimă analiză, chiar teoria economică pură este alcătuită astfel încât sălămurească realităţile sistemului economic.

Într-o perioadă anterioară, linia de demarcaţie dintre microeconomie şimacroeconomie era foarte clară: în ultimele decenii, însă, ele se contopesc din ceîn ce mai mult datorită folosirii metodelor specifice microeconomiei în analizaunor fenomene macroeconomice. Teoria macroeconomică se fundamenteazăexplicit sau implicit pe teoria microeconomică, adică pe ipoteze în ceea ce priveştecomportamentele individuale.

27

Teoria economică contemporană este o teorie integrală a tuturorproceselor, fenomenelor, faptelor şi comportamentelor. Probleme prin excelenţămacroeconomie, cum sunt inflaţia, şomajul, balanţa de plăţi externe, nu pot existaîn afara aceleaşi probleme privite din unghiul microeconomiei: nu există şomajfără şomeri şi nici inflaţie fără creşterea preţurilor la bunurile economice.

U2.4. Economia pozitivă şi economia normativă

Ţinând seama de legea rarităţii, de locul resurselor în economie, ştiinţaeconomică este fie pozitivă, fie normativă şi se face distincţie între afirmaţiipozitive, bazate pe fapte şi afirmaţii normative sau judecăţi de valoare.

Caracterul pozitiv al ştiinţei economice se manifestă atunci când scopulcercetării este explicativ şi teoretic şi trebuie să se răspundă la întrebarea “Dece?”

Pe baza analizei comportamentului agenţiilor economici, Economiacercetează cum gospodăriile iau decizia de a cumpăra un bun sau nu, în funcţie depreţul pieţei şi de ordonarea preferinţelor, cum firmele iau decizii de a produce înfuncţie de preţul de vânzare şi costul de producţie.

Ştiinţa economică are caracter pozitiv ori de câte ori cercetarea are ca scopexplicarea fenomenelor şi proceselor economice şi elaborarea pe această bază deconcluzii teoretice generale.

Economia normativă este fundamentată pe o serie de principii etice şijudecăţi de valoare referitoare la ce, cum şi pentru cine produce o economie.Caracterul normativ al ştiinţei economice se manifestă când scopul analizeieconomice este aplicativ. El apare în toate situaţiile în care trebuie să se răspundăla întrebări de genul “Cum?” “În ce mod?” “În ce fel?”.

Ştiinţa economică are caracter normativ în toate situaţiile în care îşipropune să arate cum trebuie să se modifice una sau mai multe variabile exogenepentru a obţine o schimbare dorită a unei variabile endogene.

Între caracterul pozitiv şi cel normativ există o strânsă interdependenţă.Cele două aspecte se presupun reciproc şi datorită strânsei interdependenţe dintreteoria economică şi realitatea economică.

Economistul în interpretarea datelor trebuie să facă judecăţi de valoareîntrucât, spre deosebire de lumea fizică, evenimentele sociale nu sunt simpleinteracţiuni ale forţelor, ci confruntarea voinţelor. Comportamentul agenţiloreconomici nu seamănă cu comportamentul fizic. Iar “legea” suverană în materiede comportament şi care pare să se aplice asemănător la consumatori, la salariaţişi la patroni sau şefii de întreprinderi este că toţi urmăresc maximizarea:consumatorii - a utilităţilor; salariaţii - a veniturilor; iar şefii întreprinderilor - aprofiturilor obţinute.

Exemplu:

Caracterul pozitiv al ştiinţei economice se manifestă atuncicând scopul cercetării este explicativ şi teoretic şi trebuie să se răspundă laîntrebarea “De ce?” De exemplu, dacă se constată că într-o perioadă pentru unprodus cererea a sporit cu 25%, dar oferta s-a redus cu 15%, se formulează mai

28

multe întrebări: De ce a crescut cererea şi de ce s-a redus oferta? De ce cererea şioferta s-au modificat cu procentele respective?

Comportamentul agenţilor economici nu seamănă cu comportamentulfizic, iar “legea” suverană în materie de comportament şi care pare să se apliceasemănător la consumatori, la salariaţi şi la patroni sau şefii de întreprinderi estecă toţi urmăresc maximizarea: consumatorii - a utilităţilor; salariaţii - aveniturilor; iar şefii întreprinderilor - a profiturilor obţinute.

U2.5. Metoda în ştiinţa economică. Tehnici şi instrumente deanaliză economică

Formularea teoriilor ştiinţifice şi reliefarea regularităţilor, a legăturilorfuncţionale sunt rodul muncii de cercetare ştiinţifică. În practica activităţii decercetare ştiinţifică se utilizează un ansamblu de metode, procedee, reguli şipostulate care, împreună cu teoria asupra metodelor utilizate de ştiinţa economică,formează metodologia acesteia.

Evoluţia ştiinţei şi a cercetării ştiinţifice au arătat că nu poate exista ometodă ştiinţifică universală. Chiar dacă cercetarea ştiinţifică are principiigenerale, totuşi metoda trebuie adaptată şi concepută potrivit naturii şispecificului fiecărei ştiinţe. Metoda unei ştiinţe depinde de natura acesteia.

U2.5.1. Modalităţi de abordare a fenomenului economic

În procesul de elaborare a unei metode specifice, activitatea economică afost abordată în mai multe variante. O primă variantă de abordare a fost de tipfizico-mecanicist, care priveşte fenomenul economic similar cu cel fizic şiîncearcă să identifice în economie un număr de legi şi principii similare celor dinfizică. Această concepţie o găsim la şcoala economică clasică şi ulterior laneoclasici. Abordarea fizico-mecanicistă este sintetizată de N.Georgescu -Roegen în felul următor: “şcoala clasică ... învaţă că toate fenomenele economicese bazează pe “dorinţa de avere” caracteristică oricărui “individ normal” şi suntguvernate numai de două legi generale. Prima lege spune că “un câştig mai mareeste preferat unuia mai mic”; a doua este tendinţa de a obţine “cea mai marecantitate de avere cu cât mai puţină muncă şi abnegaţie”. În acest cadru esteenunţată ideea potrivit căreia ne putem bizui pe principiile fundamentale aleeconomiei cu mai multă încredere şi siguranţă decât pe orice fapte sau evenimentfizic concret”.

Omul ca agent economic este privit drept o mărime invariabilă şicomportamentul său economic este conceput ca o valoare dată. În consecinţă, înmediul economic, omul se bucură de o aparentă libertate, în realitate fiind supusunor constrângeri ce rezultă din acţiunea unor legi.

Prin tipul de abordare fizico-mecanicist s-a dorit rigoare şi precizie încercetarea problemelor economice, eliminarea conjuncturalului şi aleatorului, iarprin formalizarea matematică, ştiinţa economică să devină un instrument decunoaştere şi interpretare a realităţii specifice. Progresele obţinute prin acestemodalităţi de investigare, mai ales sub aspectul modelării matematice, suntevidente în tot spaţiul teoriei economice, dar mai ales la nivel microeconomic.

29

A doua variantă de abordare a economiei este de tip biologico-organicist,care concepe fenomenul economic ca pe unul biologic, ce are caracteristiciproprii materiei vii. Este o abordare mai nuanţată, mai puţin rigidă, iar omul şiactivitatea economică sunt scoase în bună măsură din “limitele” impuse deecuaţiile şi modelele matematice.

Analogiile cu mediul biologic se referă doar la forma de manifestare afenomenului economic. Motivul este dat de faptul că ritmul de evoluţie al“speciilor” economice (mijloace, scopuri, relaţii) este mult mai rapid decât al“speciilor” biologice. “Speciile” economice (formele şi procesele) în raport cucele biologice au o viaţă scurtă.

Ca urmare a identificării deosebirilor ce există între economic, fizic saubiologic, a apărut o abordare de tip psiho-sociologic a economiei în care omul esteîn acelaşi timp subiect şi obiect, observator şi observat.

În economie, teoria are capacitatea de a transforma comportamentulagenţiilor economici, dar şi aceştia au capacitatea de a transforma realitateapotrivit înţelegerii şi acţiunii lor. Este vorba de manifestarea efectului Edip:anunţarea unei acţiuni care urmează a fi întreprinsă modifică datele pe carefiecare individ îşi bazează anticipările şi prin urmare îl face să-şi revizuiascăplanurile iniţiale. Când un meteorolog anunţă o depresiune atmosferică, cantitateade ploaie căzută este independentă de comunicarea observaţiei. Dimpotrivă, cândun agent economic face public pericolul unei recesiuni economice, a penurieipentru un produs, el provoacă o reacţie de comportament ce agravează situaţiaanunţată.

Abordarea psiho-sociologică porneşte de la faptul că omul este o entitateadaptabilă mediului, transformată şi transformatoare prin raporturile de interesegenerate de un comportament flexibil şi raţional.O asemenea abordare a permis să se înţeleagă faptul că ştiinţei economice nu i sepoate cere nici precizia matematicii şi nici cauzalitatea fizicii, iar analizafenomenului economic nu se poate face exclusiv cantitativ. Sunt necesare luareaîn considerare a aspectelor calitative, subiective, psihologice, a “condiţionărilor”impuse de factorii neeconomici.

U2.5.2. Procedee de analiză economică

Problematica metodei de cercetare nu se rezumă doar la aspecte ceprivesc tipul de abordare a domeniului activităţii economice. Ea priveşte însăşimodul de formulare a teoriei, a ipotezelor şi modelelor, precum şi testarea,verificarea practică.

Etapele analizei economice .Teoria este un ansamblu de idei, deconcepte abstracte, mult sau mai puţin organizate, aplicate unui domeniu.Teoriile economice, cu puţine excepţii, sunt extinderi ale ideii după carepersoanele individuale întreprind acele acţiuni despre care cred că le vor aducecel mai mare avantaj net. Se presupune că toată lumea - avar sau risipitor, sfântsau păcătos, consumator sau vânzător, politician sau om de afaceri - acţionează înconcordanţă cu această regulă.

Desigur, teoria economică nu presupune că oamenii sunt egoişti,materialişti, sau interesaţi numai de bani. Nimic din toate acestea nu au de-a facecu afirmaţia că oamenii caută să-şi asigure cel mai mare avantaj net posibil. Defapt, totul depinde de ceea ce oamenii găsesc că este în propriul avantaj. La prima

30

vedere, interesul individual este extrem de variabil şi cum poate ştiinţa economicăsă prevadă ceva cu privire la comportamentul lor?

În realitate lucrurile nu sunt aşa de complicate întrucât, pe de o parte,oamenii nu au interese foarte divergente, iar pe de altă parte, într-o societate carefoloseşte banii pe scară largă, aproape toată lumea preferă cât mai mulţi banidecât mai puţini. Moneda oferă posibilitatea generală de comandă asupraresurselor care pot fi folosite pentru promovarea intereselor cuiva, oricare ar fiaceasta.

Teoriile sunt constituite din: a) un ansamblu de definiţii ce au ca obiectivindicarea precisă a semnificaţiei anumitor termeni (monopol, dobândă, salariu,venit, investiţie etc.) şi descrierea variabilelor care urmează a fi folosite; b) un setde ipoteze destinate precizării comportamentului variabilelor şi condiţiilor deaplicare a teoriei; c) un set de predicţii care sunt deduse din ipotezele teoriei şi d)un set de teste pentru confruntarea teoriei cu realitatea economică.

În ştiinţa economică nu este posibil ca aprofundarea directă a realităţiieconomice să se producă în afara unei interpretări teoretice. Economistul esteobligat să parcurgă câteva operaţiuni de abstractizare pentru cercetareafenomenelor economice. Acestea sunt observarea, explicaţia, previziunea.

OBSERVAREA FENOMENELOR ECONOMICE. Activitatea economicăeste observată şi exprimată sub forma unor valori numerice care sunt posibil deînregistrat (fenomene cantitative) sau de comportament care sunt posibil dedescris (fenomene calitative).

Observarea fenomenelor cantitative (producţie, consum, ocupare) şiorganizarea acestora oferă cifre pentru ansamblul integral al economiei, sau suntparţiale (sondaje). Datele sunt asamblate şi tratate prin multiple tehnici statistice.Observarea fenomenelor calitative se materializează în descrieri decomportament a indivizilor sau grupurilor de indivizi prin intermediul anchetelordirecte sau indirecte.

EXPLICAŢIA. Ştiinţa economică urmăreşte să explice faptele constatateîn prima etapă, elaborează relaţiile funcţionale între fenomene, dezvăluie legileeconomice şi construieşte modele economice.

Legile economice nu pot fi asimilate regulilor de drept (legi juridice)stabilite de autoritatea componentă în stat şi obligatorii de respectat de către toţicetăţenii. De asemenea, nu sunt legi naturale, minerale, permanente şineschimbătoare.

Legile economice sugerează doar ideea de relaţii constante între anumiteacte, fapte şi comportamente, raporturi necesare, relativ stabile în anumitecondiţii. Atunci când se enunţă propoziţia <<Dacă preţul bunurilor va scădea,creşte corespunzător cantitatea cerută într-o anumită perioadă şi invers, dacăpreţul va creşte, atunci cantitatea cerută scade >>, de fapt se formulează legeacererii pe care logica o demonstrează şi experienţa o verifică.

Legea economică include ceea ce este comun fenomenelor economiceindividuale, legături care se manifestă numai în cazul stabilităţii şi repetabilităţiicondiţiilor. Aceasta conferă legii economice caracterul de relaţie constantă,cauzală între anumite fenomene sau procese economice.

Legilor economice le sunt impuse condiţiile comune tuturor legilorştiinţifice: valabilitatea lor depinde de calitatea ipotezelor iniţiale deraţionament. Fenomenele economice şi sociale sunt complexe, iar legileeconomice care exprimă relaţiile dintre ele sunt mai ales de natură probabilistică.

31

PREDICŢIA ŞI PREVIZIUNEA. Predicţiile unei teorii sunt afirmaţiilecare pot fi deduse din această teorie. Iată un exemplu: teoria comportamentuluiconsumatorului arată că oamenii caută să-şi maximizeze utilitatea şi în condiţiileunor venituri limitate, ei vor cumpăra mai puţin din bunurile al căror preţ semajorează. Presupunerea privind maximizarea utilităţii priveştecomportamentul oamenilor, în timp ce ipoteza unui venit limitat reliefeazăcondiţiile de aplicare a teoriei. Relaţia inversă dintre preţul produsului şi cantitateaachiziţionată este o concluzie a teoriei. Predicţia ştiinţifică este o afirmaţiecondiţionată care ia forma: Dacă se face ceva atunci se vor produce anumiteevenimente. De exemplu: dacă guvernul reduce impozitul pe profitul societăţilor,atunci sporesc investiţiile pentru afaceri efectuate de către firme. Cele mai multedin predicţiile condiţionate reflectă relaţia dintre o variabilă prezentă (Y) cu o altăvariabilă prezentă (X) ca o relaţie semnificativă şi folositoare, care ne permit săspunem că „dacă faci acest lucru lui X, atunci Y se va schimba în felul următor”.Relaţiile care prezic că valoare actuală a lui X reprezintă un determinant importanta valorii viitoare a lui Y, ne permit să îl influenţăm pe Y în viitor fără să putemprevede exact această valoare.

Predicţia condiţionată nu se confruntă cu previziunea. Aceasta presupuneprezicerea viitorului prin descoperirea unei relaţii între variabilele economiceviitoare cu variabilele observate în prezent.

Analiza teoretică permite explicarea fenomenelor şi face posibilă trecereala elaborarea previziunii asupra evoluţiei economiei. Fireşte nu este vorba depreviziunea din ştiinţele naturii. Toate ştiinţele însă au capacitateaprevizională în domeniul lor.

Preocupări teoretice şi practice pentru previziunea economică s-audezvoltat mai ales după primul război mondial sub forma studiilor conjuncturaleşi ciclului de afaceri. Fără existenţa legilor economice ar fi imposibil a seprevedea că anumite fenomene se produc în condiţii determinate, iar altele nu serealizează.

Necunoaşterea legilor economice pune în imposibilitate pe manageri de aşti ce linie de conduită să urmeze; bugetul statului nu ar putea fi elaborat, iarmăsurile economice şi reglementările juridice ar fi adoptate şi aplicate arbitrar, încondiţii de incertitudine privind consecinţele lor.

Experienţa arată că previziunea economică este posibilă atât la nivelmacroeconomic, cât şi la nivelul fiecărui agent economic. Atunci cândproducătorii unui bun estimează că preţul de vânzare este insuficient, ei îşidiminuează producţia. Atunci când moneda a fost creată într-o cantitate exageratăîn raport cu nevoile reale ale circulaţiei, preţurile cresc şi scade puterea decumpărare a banilor. Când rata dobânzii scade sau urcă, cursurile valorilormobiliare cu venit fix au o dinamică inversă. Asemenea exemple dovedesc căfenomenele economice pot prezenta regularităţi pe baza cărora se efectueazăpreviziuni.

Pentru formularea previziunilor, ca expresie a tendinţelor logice,interesează activitatea masei de agenţi economici. În acelaşi timp trebuiesubliniat că existenţa legilor economice nu este incompatibilă cu iniţiativa şiactivitatea individuală. Dimpotrivă, eficacitatea acţiunii individuale implicăcunoaşterea legilor economice, a condiţiilor în care apar şi acţionează ele. Legeaeconomică nu obligă pe nimeni să facă sau să nu facă ceva, ea îi orientează petoţi. Agentul economic îşi urmăreşte realizarea intereselor sale în raport cu ceeace este necesar şi posibil. În măsura în care cerinţele legilor economice sunt

32

consacrate sub aspect juridic, agenţii economici sunt obligaţi a le respecta, caexpresie a interesului general. Previziunea constituie baza politicii economice.

U2.5.3.Metode de analiză economică

În cursul diferitelor faze de analiză, economiştii utilizează mai multetipuri de metode care le permite elaborarea de sinteze. Principalele tipuri demetode se diferenţiază după procedeul de raţionament utilizat, după scaraanalizei, după rolul timpului.

PROCEDEUL DE RAŢIONAMENT. În raport cu acest criteriu sedistinge metoda deductivă şi metoda inductivă.

Deducţia este modul de a cerceta economia trecând de la general laparticular, respectiv este operaţiunea intelectuală de înţelegere a unor manifestări,a unor procese sau fenomene plecând de la esenţa acestora. Pe baza unor legi,principii, axiome, ipoteze şi premise, prin argumentarea logică şi interpretareateoretică a realităţii se ajunge la alte legi şi principii. De exemplu, pornindu-se dela legea utilităţii marginale descrescânde, pe calea raţionamentului şi abstracţieiteoretice s-a ajuns la o altă lege, legea cererii, conform căreia dacă preţul scade laun produs, va spori cantitatea cumpărată din produsul respectiv. Spre deosebire dededucţie, inducţia este modul de a raţiona trecând de la particular la general, de lafapte la generalizări teoretice care se prezintă sub forma de reguli, principii saulegi economice.Inducţia implică culegerea şi clasificarea unor fapte relevante despre un aspect alvieţii economice, fapte ce au o caracteristică comună şi apoi generalizareateoretică a acestei caracteristici. De exemplu, prin studierea unui număr mare decazuri s-a constatat că pe măsură ce cresc veniturile gospodăriilor, sporeşte şiponderea economisirii, ceea ce a permis formularea concluziei după careeconomisirea creşte mai rapid decât venitul.

Inducţia şi deducţia nu sunt două metode de cercetare, ci una singură, carese realizează în mai multe etape. O veritabilă cercetare economică implicăutilizarea în acelaşi timp a celor două metode, deductivă şi inductivă.

SCARA ANALIZEI. Faptele economice prezintă aspecte diferite înfuncţie de scara manifestării. Fapte de scară parţiale, individuale, nu sunt denatura celor observate la scară globală. Analiza microeconomică se referă laanaliza activităţii individuale a consumatorului sau ale firmei, în timp ce analizamacroeconomică este preocupată de cantităţile (agregatele) globale şi reflectăcomportamentele de grup. Aprofundarea cunoaşterii fenomenelor economiceimplică cercetarea lor la cele două scări de analiză.

ROLUL TIMPULUI ÎN ANALIZA ECONOMICĂ. În raport cu timpulse diferenţiază analiza statică, cinematică şi dinamică.

Analiza statică face abstracţie de desfăşurarea în timp a activităţiieconomice şi presupune că variabilele se ajustează spontan. Este preocupată deechilibrul instantaneu (perioada pieţei), ceea ce înseamnă că oferta se adaptează lacerere, în mod automat prin mecanismul preţurilor.

Analiza cinematică constă în studiul mişcării economice. Această analizăreintegrează timpul, dar face abstracţie de forţele care determină mişcarea(exemplu: descrie fluctuaţiile activităţii economice).

Analiza dinamică integrează noţiunea de echilibru şi mişcare; este studiulmişcării în timp. Studiul întreprins asupra condiţiilor de schimbare permanentă şi

33

de adaptare la condiţiile restrictive a diferitelor stări de echilibru formeazăconţinutul unei analize dinamice.

În raport cu momentul desfăşurării, analiza economică poate fi:- analiza ex-ante în care fenomenele sunt presupuse; se desfăşoară înainte

ca reacţia economică să se manifeste. Este o analiză prospectivă;- analiza ex-post este o analiză retrospectivă, când reacţia sistemului

economic s-a produs.Efortul modern de sinteză se concretizează în construcţia de MODELE

ECONOMICE utilizate în efectuarea deducţiei şi inducţiei şi la stabilirealegăturilor între macro şi microeconomie, static şi dinamic.

Modelul se prezintă ca o construcţie simplificată a realităţii economicedestinată să explice esenţa. El este o reprezentare simbolică a unor forme deinteracţiune între fenomenele economice. Cu toate că nu este în mod necesarcompus din ecuaţii, în prezent construirea modelelor face apel în mod frecvent laformalizări matematice, ce arată acţiunea reciprocă, interdependenţele anumitorfenomene, cu ajutorul unor variabile.Variabilele sunt elementele de bază ale teoriilor şi fiecare trebuie definită corect.Ele sunt mărimi ce pot lua diferite valori. Preţul este un exemplu de variabilăeconomică. Preţul unui bun economic este suma de bani dată vânzătorului pentruachiziţionarea unei cantităţi din acel bun.

În cadrul unui model, variabilele nu au acelaşi statut. Unele variabile suntinstantanee. Variabilele de stoc definesc anumite mărimi economice la unmoment dat: preţul produsului A, la o anumită dată, stocul de capital la sfârşitulanului. În opoziţie cu acestea sunt variabilele de flux care au o dimensiunetemporală: venitul pe o perioadă de timp, consumul pe o lună etc.

Unele variabile sunt endogene, în sensul că îşi găsesc explicaţia îninteriorul corpului teoretic care se elaborează. Variabilele exogene suntdeterminate independent şi apar ca date pentru schema teoretică respectivă.

Într-o schemă teoretică simplă, Y = Y(I), mărimea venitului este pusă înlegătură cu modificarea investiţiei, care este în acest caz o variabilă exogenă.Dacă se cercetează variaţia investiţiilor în funcţie de profitul firmelor, atunciinvestiţia este o variabilă endogenă. În mod frecvent, relaţiile utilizate sunt funcţiide mai multe variabile. Cererea este influenţată nu numai de preţul bunuluirespectiv, ci şi de preţul altor bunuri, veniturile consumatorilor, modă, sezon etc.

Relaţiile între variabile sunt de tipuri diferite şi nu au aceeaşi semnificaţie.Prima semnificaţie este similară cu cea de funcţie. Producţia Q este funcţie destocul de capital utilizat (K) şi de muncă (L), adică Q = Q(K,L). În acest caz estevorba de ecuaţii tehnice. În economie există şi ecuaţii de comportament:consumul menajelor depinde de venit şi avere C = C(YA). A doua semnificaţie arelaţiilor între variabile este de relaţii de echilibru: egalitate între cerere şi ofertă:QD = QS. Acestea sunt diferite de ecuaţiile de definiţie. Dacă economisirea esteconcepută ca un excedent de venit peste consum, ecuaţia de definiţie este deforma S = Y-C.

Fiind o imagine convenţională a unui proces care urmează a fi cercetat,pentru cunoaşterea relaţiilor cauza dintre variabilele exogene şi cele endogene,modelul economic se poate prezenta prin expresii matematice (modelematematice), sub forma unor valori numerice concrete (modele numerice), prinimagini grafice (modele grafice) sau cu ajutorul unor expresii logice (modelelogice).

34

Modelele matematice se construiesc prin folosirea unor funcţii, ecuaţiisau sisteme de ecuaţii. Un exemplu de model simplu reflectă relaţiile decauzalitate dintre evoluţia preţului pe piaţă (p), a cantităţii vândute (Q) şi venitulfirmei (VT). Un astfel de model poate fi prezentat în felul următor:VT = f(Q, p).

Acest model arată că o modificare a preţului şi/sau a cantităţii determină omodificare a venitului total al firmei.

Modelele numerice se pot prezenta în forme diferite, cea mai răspândităfiind tabelul. Spre exemplu, baremul ofertei care arată cantitatea ofertei la diferiteniveluri de preţuri, respectiv sporirea cantităţii pe măsură ce creşte preţul.

Modelele grafice sunt, de regulă, reprezentate prin diagrame, grafice, cuajutorul unor curbe, puncte, dreptunghiuri etc. care, pentru a da o imagine intuitivăasupra unor mărimi sau a legăturii dintre variabile, trebuie construite, în cadrulunor coordonate, la o anumită scară. Relaţia de cauzalitate dintre modificareavariabilei independente şi cea a variabilei dependente poate fi exprimată printr-odreaptă în cazul relaţiilor liniare pozitive sau negative. Relaţiile nonliniare seexprimă printr-o curbă. Toate relaţiile liniare au o pantă constantă pozitivă saunegativă a cărei valoare se determină ca raport între mărimea modificăriivariabilei de pe axa verticală (Dy) şi mărimea modificării variabilei de pe axaorizontală (Dx). În cazul relaţiilor nonliniare se calculează panta tangenteicorespunzătoare diferitelor puncte de pe curba care exprimă o astfel de relaţie.Relaţiile nonliniare pot înregistra rate crescătoare, descrescătoare, pozitive saunegative. Nivelul pozitiv sau negativ al pantei exprimă mărimea marginală aproducţiei, productivităţii, utilităţii, venitului sau costului. De altfel, analizamarginală reprezintă un procedeu important al analizei economice întreprinse cuajutorul unui model.

Ultima etapă a elaborării teoriei este TESTAREA, confruntarea cu fapteleşi măsurarea capacităţii sale explicative prin compararea concluziilor formulate pecale deductivă sau inductivă cu datele realităţii.

La acest nivel de desfăşurare a activităţii de cercetare apare una dindiferenţele importante dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale. În fizică, chimie,biologie, experimentul de laborator este pe deplin posibil şi foarte important.Numeroase fenomene şi procese specifice sunt studiate în laborator în condiţiioptime, întrucât diferiţi factori reuniţi în vederea obţinerii unui rezultat pot fimenţinuţi nemodificaţi. În economie, viaţa şi activitatea practică, zilnică, nu pot fioprite pentru a permite economistului să experimenteze. Nu se poate spori saureduce cantitatea de monedă din economie pentru a testa valabilitatea explicaţieimonetariste a inflaţiei şi a vedea cum reacţionează sistemul. În plus, variabileleeconomice nu se pot măsura cu precizia cu care fizicienii măsoară masa, vitezasau distanţa. Economia este în mare măsură o ştiinţă nonexperimentală.

În acest caz trebuie să ne concentrăm atenţia asupra faptelor petrecute şipe această bază sunt stabilite relaţiile între fenomene şi procese. Relaţiile pot fiformulate numeric sau nu pot fi direct cuantificate. În această ultimă situaţie seutilizează metode psiho-sociologice. Aşa, de exemplu, dinamica cererii la unanumit produs este în funcţie de numărul populaţiei (element perfectcuantificabil), preţul produsului sau a altor produse substituibile (influenţămăsurată prin coeficienţi de elasticitate) dar şi alţi factori, cum sunt moda,anotimpul, distribuţia cumpărătorilor după anumite caracteristici etc. a cărorinfluenţă este determinată ca tendinţă aproximativă.

35

Elaborarea ipotezelor şi parcurgerea etapelor analizei prin utilizarea unormetode adecvate constituie calea prin care ştiinţa economică a progresat.Permanent apar probleme noi. Soluţionarea lor obligă pe economişti să testezeidei noi şi să le respingă pe cele vechi. Instrumentele analitice au fost îmbunătăţiteşi sporite; datele empirice au fost ordonate pentru a verifica ipotezele economice;realizările sistemului economic sunt mai bine înţelese.

U2.5.4 Dificultăţile raţionamentului economic

Din moment ce în ECONOMIE nu se pot realiza experienţe de laboratorşi variabilele sunt cuantificate cu o anumită marjă de eroare, raţionamentuleconomic are de depăşit o serie de obstacole .

Clauza caeteris paribus.Majoritatea fenomenelor economice suntrezultatul a numeroase variabile aflate în interacţiune unele cu altele, în acelaşitimp. De exemplu, numărul de autoturisme cumpărate într-un an este funcţie depreţul de vânzare al maşinilor, venitul cumpărătorilor, preţul benzinei, tarifulpracticat de alte sisteme de transport, existenţa garajelor, starea reţelei rutiere etc.Cum se poate separa şi măsura influenţa unei variabile, preţul benzinei, asupravânzărilor de autoturisme?

O teorie este întotdeauna formulată cu clauza “celelalte condiţii rămânneschimbate” - ceteris paribus. În cadrul unei experienţe de laborator, cercetătoruldefineşte condiţiile în care se desfăşoară experimentul, izolează lumea observatăde exterior. Pentru a testa o ipoteză teoretică, cercetătorul se asigură că nu semodifică decât o variabilă. Numai aşa se poate observa influenţa acesteimodificări asupra variabilei endogene.

În sistemele economice, dificultatea verificării statistice pornind de laobservaţie provine din faptul că mediul economic este dinamic şi clauza ceterisparibus nu este în general posibil de verificat decât la nivelul unei firme.

Expresia caeteris paribus semnifică faptul că variabila privilegiată estemodificată atunci când toate celelalte variabile sunt menţinute constante. Dacădorim să măsurăm influenţa preţurilor autoturismelor asupra vânzărilor, vatrebuie să analizăm efectele unei variaţii a preţurilor maşinilor, asigurându-ne înacelaşi timp că venitul consumatorilor, preţul benzinei, rata dobânzii şi altevariabile sunt constante, ceea ce semnifică “toate celelalte condiţii rămânneschimbate”.

Presupunem că interesează determinarea influenţei creşterii puternice apreţurilor la benzină, care a urmat unei crize politice într-o zonă petrolieră, asupravânzării de autoturisme. Analiza este complicată pentru că veniturile reale aleconsumatorilor au scăzut în momentul în care preţul benzinei a crescut şi trebuieseparate consecinţele preţurilor ridicate la benzină dacă celelalte condiţii nu seschimbă. Fără a exclude consecinţele modificării celorlalte variabile nu se poatemăsura cu precizie influenţa variaţiei unui factor.

36

U2.5.5 Erori de cauzalitate şi erori de compoziţie

Eroarea de cauzalitate poate să apară chiar în etapa de elaborare amodelului economic, când între două variabile se presupune că există o relaţie decauzalitate numai datorită faptului că “ceva” apare după “altceva”. Un exempluclasic de eroare de cauzalitate este acela al unui vrăjitor dintr-o societate primitivăcare crede că pentru a învinge duşmanii este necesar un amestec de vrăjitorie cupuţin arsenic. Există şi observaţia după care o scădere a nivelului impozitelor vacreşte ansamblul veniturilor fiscale şi se reduce deficitul bugetar.

Dacă fenomenul B apare după fenomenul A, nu este obligatoriu cafenomenul A să determine fenomenul B. Vrăjitorul este victima erorii decauzalitate deoarece el concluzionează că vrăjitoria a fost cauzată victoriei, amorţii inamicului. Tot eronată este şi presupunerea că scăderea impozitelor estecauza creşterii veniturilor statului. A fost neglijat faptul că o creştere a venituluidisponibil majorează sursele utilizate pentru investiţii şi potenţează creştereaeconomică şi veniturile indivizilor. Venitul din impozite poate spori chiar dacănivelul impozitelor nu a fost diminuat.

Tot eroare de cauzalitate există şi în situaţia în care variabilei dependentei se atribuie rolul de variabilă independentă sau când o relaţie pozitivă dintredouă variabile este tratată ca o relaţie negativă.

Eroare de compoziţie apare în situaţia în care trăsăturile caracteristiceunei anumite componente sunt considerate valabile şi pentru întregul din careface parte componenta respectivă. Este eroare de a crede că ceea este adevăratpe părţi, este în mod necesar adevărat şi pentru întreg. Următoarele exemple suntreale şi surprind doar pe cei care “cad” în capcanele sofismului de compoziţie:

- eforturile indivizilor pentru a economisi mai mult într-o perioadă derecesiune pot să reducă economisirea globală a comunităţii;

- dacă o singură persoană reuşeşte să obţină mai mulţi bani, situaţia aceleipersoane se îmbunătăţeşte, dar dacă întreaga populaţie obţine mai mulţi bani,situaţia persoanei nu se modifică;

- dacă toţi fermierii au obţinut o recoltă bună, venitul global al fermieriloreste posibil să scadă.

Pentru a înţelege cum se manifestă eroarea de compoziţie, analizămultimul exemplu. Un producător de cereale depune o cantitate mai mare demuncă, îşi îmbunătăţeşte tehnologia etc. pentru a spori randamentele şi obţine ocantitate mai mare de bunuri. Dacă reuşeşte să crească producţia, venitul său seva majora. Însă, dacă toţi fermierii reuşesc să-şi crească producţia de cereale,preţul acestora poate să scadă atât de mult, încât venitul lor global se reduce. Semanifestă “paradoxul agricol”. Acesta arată că ceea ce este adevărat pentru unindivid nu este neapărat adevărat pentru un grup.

Subiectivismul .Datele empirice cu care lucrează economistul suntsituate în structuri specifice, care corespund unei perioade din evoluţia societăţii.Dacă în universul fizic se urmăreşte punerea în evidenţă a unor legi obiective,eterne, în domeniul economic nu poate fi vorba decât de legi cu statut provizoriuce sunt repuse în discuţie de evoluţia societăţii. Chiar în interiorul unui sistemeconomic dat, experienţa faptelor anterioare şi recursul la observaţia mediuluieconomic nu sunt întotdeauna suficiente.

37

Adesea faptele economice sunt obscure şi ipotezele ştiinţifice concurente.O ipoteză poate fi verificată iar alta respinsă. O ipoteză numai provizoriu poate fiacceptată întrucât nu a fost respinsă şi înlocuită cu alta.

În economie, dar nu numai, majoritatea faptelor sunt compatibile cu maimulte explicaţii concurente. Pentru a alege între acestea, statisticienii folosescdrept criteriu de selecţie probabilitatea. Ei măsoară gradul de incertitudine pe careîl compară cu estimările. Incertitudinea reprezintă regula şi o ipoteză nu esteniciodată verificată integral. O ipoteză este probabilă cu o incertitudine mai maresau mai mică.

Modul în care cercetătorul percepe faptele observate depinde deinstrumentele teoretice pe care le foloseşte. Oamenii de ştiinţă, precum şi ceilalţiindivizi, sunt prizonierii propriilor prejudecăţi teoretice. Dacă fizicienii au înţelesbine fizica newtoniană, aceasta poate fi un obstacol pentru înţelegerea teorieirelativităţii a lui Einstein. La fel se întâmplă cu faptele economice şi teoriileştiinţifice. Prin însuşirea unui ansamblu de principii economice se înţelege într-unmod nou realitatea.

Economia nu este un corp ştiinţific unificat. Există dezacord în ce priveşteobiectul de studiu. Faptele economice nu permit întotdeauna diferenţierea clarăîntre diferite teorii economice. Oamenii pot înţelege economia în manierediferite. Există o pluralitate de abordări, ceea ce atrage atenţia asuprasubiectivităţii inevitabile a ideilor despre activitatea economică şi a faptului cătrebuie să fim deschişi unor interpretări care diferă de ale noastre.

Exemplu:

Dacă fenomenul B apare după fenomenul A, nu este obligatoriu cafenomenul A să determine fenomenul B.

Vrăjitorul este victima erorii de cauzalitate deoarece el concluzionează căvrăjitoria a fost cauzată victoriei, a morţii inamicului. Tot eronată este şipresupunerea că scăderea impozitelor este cauza creşterii veniturilor statului. Afost neglijat faptul că o creştere a venitului disponibil majorează sursele utilizatepentru investiţii şi potenţează creşterea economică şi veniturile indivizilor. Venituldin impozite poate spori chiar dacă nivelul impozitelor nu a fost diminuat.

Pentru a înţelege cum se manifestă eroarea de compoziţie, analizămurmătorul exemplu. Un producător de cereale depune o cantitate mai mare demuncă, îşi îmbunătăţeşte tehnologia etc. pentru a spori randamentele şi obţine ocantitate mai mare de bunuri. Dacă reuşeşte să crească producţia, venitul său seva majora. Însă, dacă toţi fermierii reuşesc să-şi crească producţia de cereale,preţul acestora poate să scadă atât de mult, încât venitul lor global se reduce. Semanifestă “paradoxul agricol”. Acesta arată că ceea ce este adevărat pentru unindivid nu este neapărat adevărat pentru un grup.

38

U2.6. La ce serveşte ştiinţa economică?

Importanţa studierii ştiinţei economice, decurge, pe de o parte, din roluleconomicului în societatea contemporană, iar pe de altă parte, din valenţeleintrinseci ale ştiinţei despre acest domeniul complex şi dinamic al activităţiipractice.

Însuşirea ştiinţei economice are, în primul rând, o semnificaţie cognitivădeosebită. Cunoştinţele, ideile şi teoriile economice corecte au o mare valoare atâtpentru individ, cât şi pentru ansamblul social. În al doilea rând, ştiinţa economicăreprezintă un element de sporire a eficienţei acţiunii practice.

Modul în care ştiinţa economică poate să ne potenţeze activitatea separticularizează în raport cu profesiunea. Cunoaşterea pieţei monetare şi a pieţeifinanciare poate ajuta indivizii să-şi administreze mai bine propriile disponibilităţibăneşti. Cunoaşterea teoriei preţurilor şi a finanţelor, precum şi a politicilorantitrust poate să sporească competenţa unui jurist. O cunoaştere temeinică amecanismului costurilor de producţie şi a implicaţiilor pe care le au asupraveniturilor îmbunătăţeşte calitativ decizia întreprinzătorilor. Fie că este medic,investitor sau fermier, o persoană are nevoie de elemente care să le facilitezeînţelegerea modului în care îşi administrează averea în scopul obţinerii unei câtmai mari satisfacţii şi a profitului din activitatea lor.

Teoria economică permite oamenilor să înţeleagă principalele problemenaţionale. Ea descrie, explică şi prevede funcţionarea economiei. Pentrumajoritatea indivizilor, factorul decisiv se manifestă atunci când cunoaştereaştiinţifică este folosită pentru elaborarea politicilor economice.

Dacă teoria economică nu este numai o acumulare de adevăruri autentice,economistul este confruntat cu mai multe ansambluri de interpretări. Dar o privireatentă relevă faptul că între economişti există un acord larg asupra numeroaselorîntrebări ale economiei pozitive, îndeosebi asupra problemelor de microeconomie,precum sunt importanţa pieţei în procesul de alocare a resurselor, efectulreglementărilor statale, avantajele specializării şi relaţiilor comerciale.

Ştiinţa economică are o mare utilitate normativă prin care sunt puse înpractică ideile şi teoriile economice. Ea oferă baza ideatic normativă pentruînfăptuirea politicilor economice potrivit nevoilor de progres ale ţării. În condiţiileunei economii tot mai complexe, ştiinţa economică are şi îşi accentuează rolulpredictiv.

În domeniul normativ între economişti apar dezacorduri importante.Economiştii au o concepţie diferită de restul populaţiei în ce priveşte importanţarelativă a inflaţiei şi şomajului, puterea sindicatelor, repartiţia veniturilor,creşterea sau scăderea impozitelor, în aprecierea marilor probleme politice şietice.

Economia normativă implică percepte etice şi juridice de valoare. Trebuiesă elaboreze guvernul şi să aplice programe de protecţie socială? Deficitulbugetar trebuie redus prin impozite mai ridicate sau prin reducerea cheltuielilorfinanţate de stat? Creşterea economică poate fi stimulată de stat prin investiţiipublice sau prin măsuri de încurajare a sectorului public? Răspunsurile acestorîntrebări ţin mai mult de etică, de judecăţi de valoare, decât de fapte. Acesteprobleme pot fi dezbătute, dar ştiinţa se bazează pe fapte. Nu este simplu

39

formularea unor răspunsuri corecte la întrebările: Care trebuie să fie rata inflaţiei?Trebuie societatea să ajute persoanele defavorizate? Cât trebuie cheltuit pentruapărarea naţională?

Întrebările sunt soluţionate prin decizii politice, nu de ştiinţa economică,dar cu ajutorul acesteia. Economiştii au devenit consilieri în cadrulorganismelor statale. Parlamentul şi guvernul în mod permanent dezbat şi iaudecizii asupra unor variate probleme economice. Institutele de cercetare, experţii,consilierii studiază principalele probleme economice şi propun soluţii.


1. Definiţi obiectul de studiu al ştiinţei economice.2.Ce este microeconomia?3. Ce este macroeconomia? .4. Ce înţelegeţi prin termenul de caeteris paribus?5. Ce înţelegeţi prin subiectivism?6. Ce înţelegeţi prin eroare de cauzalitate? .7. Ce înţelegeţi prin eroare de compoziţie?


1. Completaţi: Microeconomia se ocupă cu studiul aprofundat al………………………………………………………..(firme, gospodării,bănci, administraţii etc.) privite ca acte şi fapte autonome şi specifice.

2. (Ştiinţa economică are caracter pozitiv ori de câte ori cercetarea are ca scopexplicarea fenomenelor şi proceselor economice şi elaborarea pe această bază deconcluzii teoretice generale.

Adevarat Fals

3. Ştiinţa economică are caracter normativ în toate situaţiile în care îşi propunesă arate cum trebuie să se modifice una sau mai multe variabile exogene pentru aobţine o schimbare dorită a unei variabile endogene.

Adevarat Fals

4. Completaţi: Principalele tipuri de metode se diferenţiază după……………………………………………………………………………………..



40

5. O teorie este întotdeauna formulată cu clauza “celelalte condiţii rămânneschimbate” -……………………..

U2.8. Rezumat ECONOMIA este o ştiinţă a bogăţiei individuale şi colective, o ştiinţă aoptimizării raportului dintre nevoile nelimitate ale oamenilor şi resurselor rare cuîntrebuinţări alternative, o ştiinţă a comportamentului omului ca producător şiconsumator.

Ca ştiinţă a activităţii eficiente şi a optimizării legăturilor dintre diverseactivităţi specifice, ECONOMIA este confruntată cu numeroase probleme în asigurareaechilibrului între nevoi şi resursele disponibile limitate. Elaborarea ipotezelor şi parcurgerea etapelor analizei prin utilizarea unormetode adecvate constituie calea prin care ştiinţa economică a progresat. Permanentapar probleme noi. Soluţionarea lor obligă pe economişti să testeze idei noi şi să lerespingă pe cele vechi. Instrumentele analitice au fost îmbunătăţite şi sporite; dateleempirice au fost ordonate pentru a verifica ipotezele economice; realizările sistemuluieconomic sunt mai bine înţelese. Teoria economică permite oamenilor să înţeleagă principalele problemenaţionale. Ea descrie, explică şi prevede funcţionarea economiei. Pentru majoritateaindivizilor, factorul decisiv se manifestă atunci când cunoaşterea ştiinţifică este folosităpentru elaborarea politicilor economice.






Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare nr. 2 1- proceselor, faptelor şi comportamentelor agenţilor economici individuali ceparticipă la fluxurile economice2-A3-A4- procedeul de raţionament utilizat, după scara analizei, după rolul timpului5- ceteris paribus

41

MODULUL 2

UUNNIITT AATTEEAA 33 :: ECONOMIA DE PIAŢĂ CONTEMPORANĂ

UUNNIITT AATTEEAA 44 :: BANII ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ

UUNNIITT AATTEEAA 55 :: AGENŢII ECONOMICI

TTEEMMAA DDEE CCOONNTTRROOLL NNRR..11

42

UUNNIITTAATTEEAA 33ECONOMIA DE PIAŢĂ CONTEMPORANĂ


Cuprins: pag.

U3.1. Scopul şi obiectivele unităţii …………………………………….43

U 3.2 Forme de organizare şi funcţionare a economiei.............................43

U3.3 Trăsăturile fundamentale ale economiei de piaţă…………………..45

U3.4 Proprietatea în economia de piaţă; libera iniţiativă………………..46

U3.5.Test de autoevaluare...........................................................................50

U3.6. Rezumat ………………………………………………………… 50



43


Parcurgerea acestei unităţi de învăţare vă va facilita formarea decompetenţe privind identificarea, cuantificarea şi analiza particularităţilorlegăturilor de cauzalitate, bazate pe relaţia cauză-efect dintre fundamenteleeconomiei de piaţă contemporane;

La terminarea studiului acestei unităţi de învăţare despre fundamenteleeconomiei de piaţă contemporane veţi fi capabil să:

- stabiliţi şi să justificaţi existenţa legăturii între formele de organizare şifuncţionare ale economiei de piaţă contemporane;

- să înţelegeţi corect problema proprietăţii şi a liberei iniţiative;- să obţineţi un scor de cel puţin 80% într-un interval de timp de


U 3.2 Forme de organizare şi funcţionare a economiei

Satisfacerea nevoilor umane s-a realizat, de-a lungul timpului, pe două căidistincte:

- fie din producţia proprie prin autoconsum,

- fie prin intermediul schimbului, cedând bunurile proprii în favoarea altor bunuriobţinute de alţi producători.

Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor rezultatepentru satisfacerea nevoilor.Schimbul reprezintă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi, primind încontraprestaţie alte bunuri necesare, inclusiv moneda.

Economia naturală .Economia naturală (autarhică) reprezintă acea formăde organizare şi funcţionare a economiei în care nevoile individuale sau colectivese satisfac prin autoconsum, fără a fi nevoie de schimb.

Economia naturală se caracterizează prin câteva trăsături specifice: • diversificarea activităţii economice, în sensul că producătorul nespecializat îşirealizează prin munca proprie bunurilor necesare;

• importanţa acordată pământului, considerat a fi principalul factor de producţie;

• predominanţa nevoilor biologice;

• izolarea producătorului din punct de vedere economic;

• descentralizarea economiei redusă;

• diviziunea simplă, naturală a muncii.

Economia de schimb.Economia de schimb se defineşte ca fiind aceaformă de organizare a activităţii economice în care agenţii economici, specializaţi

44

şi autonomi, produc bunuri destinate vânzării, bunuri care sunt destinateschimbului prin actul de vânzare-cumpărare realizat pe piaţă.

Economia de schimb are trăsături proprii, prin care se diferenţiază deeconomia naturală astfel:

• specializarea agenţilor economici în producerea unor bunuri diferenţiate;

• schimbul, ca rezultantă a specializării, necesar ca producătorii să-şi schimbeîntre ei surplusul de bunuri pentru satisfacerea nevoilor economice;

• autonomia producătorilor;

• concentrarea activităţii economice în jurul pieţei;

• existenţa monedei (instituţionalizate) ce creează o nouă treaptă de organizare şifuncţionare a activităţii economice, şi anume producţia de mărfuri;• desfăşurarea schimburilor economice sub forma unor tranzacţii bilaterale depiaţă (mişcări reciproce de bunuri şi bani între participanţii la schimb).

Specializarea agenţilor economici într-o activitate a fost determinată deinterese economice, tradiţii, obiceiuri, experienţă sau întâmplare, iar mai târziu, afost cauzată de interese economice, de avantajul obţinut dintr-o activitate,comparativ cu alta.

Specializarea agenţilor economici prezintă avantaje şi anume:• oamenii acumulează mai multe cunoştinţe de specialitate, mai multă experienţă;

• se perfecţionează mijloacele de muncă;

• se economisesc resurse;

• costurile unitare ale produselor sunt mai reduse;

• se obţin producţii mai mari la bunurile în care agentul economic s-a specializat;

• producţia se diversifică sortimental, prin introducerea în fabricaţie a unorproduse noi;

• se extind schimburile economice.

Economia de comandă .Este întâlnită în ţări precum Cuba, China, Coreeade Nord şi prezintă câteva caracteristici:

• este o economie etatizată deoarece proprietatea publică este dominantă, aproapetoate mijloacele de producţie se află în proprietatea statului, resursele fiind alocateprin plan;

• este o economie birocratizată deoarece dispune de un mare aparat de statcaracterizat printr-un stil de muncă formalist;

• este o economie ineficientă deoarece bunurile nu sunt produse în raport cucererea existentă, producătorii realizând bunuri decise de planificatori.

45

Incapabilă să soluţioneze problemele pe care le-a generat, în multe ţări„foste comuniste”, economia de comandă s-a prăbuşit lăsând locul economiei detraziţie, care nu are nici trăsăturile economiei de comandă şi nici trăsăturileeconomiei de piaţă, marcând trecerea de la sistemul falimentar al economieicentralizate la economia modernă de piaţă. Problemele pe care trebuie să lesoluţioneze fostele state socialiste vizează câteva aspecte:• stabilizarea macroeconomică;

• preţul şi reforma pieţei;

• crearea sectorului particular;

• privatizarea şi restructurarea întreprinderilor de stat;

• redefinirea rolului statului în economie.

U3.3 Trăsăturile fundamentale ale economiei de piaţă.

Economia de piaţă se defineşte ca fiind acea formă modernă de organizareşi funcţionare a economiei de schimb în care întreprinzătorii îşi desfăşoarăactivitatea economică în mod liber, autonom şi raţional, corespunzător cerinţelorpieţei în scopul satisfacerii unor nevoi existenţiale tot mai sporite, cu resurseeconomice limitate.

În condiţiile actuale, pentru funcţionarea eficientă a economiei de piaţătrebuie avută în vedere existenţa cumulativă a următoarelor condiţii:

• piaţa este cadrul general prin care se stabileşte ce, cât şi pentru cine să seproducă în condiţiile libertăţii de acţiune a agenţilor economici;

• deciziile economice sunt luate în mod liber de către indivizi şi firme, dininteracţiunea acestora rezultând producţia globală şi consumul;

• cocurenţa între agenţii economiei şi obţinerea unui profit cât mai mare reprezintăobiectivul major al activităţii şi criteriul esenţial în evaluarea eficienţei acestuia;

• indivizii acţionează pe baza intereselor personale şi a principiului eficienţeimaxime, atingerea acestor interese realizându-se prin mecanismul preţurilor,numai în măsura în care deciziile lor iau în considerare interesele şi dorinţelecelorlalţi;

• formarea liberă a preţurilor bunurilor economice pe baza cunoaşterii de cătreagenţii economici, a cererii şi a ofertei;

• proprietatea privată a pluralismului formelor de proprietate a agenţiloreconomici;

• instituţionalizarea juridică şi economică a economiei de piaţă;

46

• intervenţia statului având rolul de a asigura cadrul instituţional al economiei depiaţă şi supravegherea funcţionării normale a acestuia, prin folosirea cadrului legalşi a pârghiilor economice;

• existenţa unei structuri tehnico-economice moderne (factori de producţie, modde combinare a acestora, sistem financiar-bancar etc.) ca o condiţie a satisfaceriidecente a nevoilor fundamentale ale tuturor cetăţenilor.

U3.4 Proprietatea în economia de piaţă; libera iniţiativă

Proprietatea se defineşte ca fiind o relaţie între oameni, un contract socialcu privire la bunurile materiale, spirituale şi de altă natură existente în societatesau obţinute din activitatea economică.

Atributele proprietăţii sunt:

1. dreptul de posesiune, dreptul de a dispune de bunurile economice iar în virtuteaacesrtui drept obiectul proprietăţii poate fi înstrăinat prin act de vânzare-cumpărare, donaţie sau moştenire;

2. dreptul de utilizare, proprietarul putând să-şi exercite acest drept în modautonom sau să-l transfere pe bază de contract altei persoane fizice sau juridice;

3. dreptul de dispoziţie, dreptul de administrare şi gestionare a bunurilor;

4. dreptul de uzufruct, de însuşire a rezultatelor producţiei.

Atributele proprietăţii pot fi înstrăinate:

a) în totalitate:

• pe bază de contraechivalent (de exemplu: actul de vânzare-cumpărare);

• fără echivalent (de exemplu: donaţie şi moştenire);

b) parţial:

• înstrăinarea uneia sau mai multora din cele patru atribute (de exemplu:înstrăinarea atributelor de posesiune şi utilizare, pe diferite durate, genereazărelaţii de închiriere, arendare etc.).

Proprietatea exprimă întotdeauna unitatea a două elemente:

47

1. obiectul proprietăţii care îl constituie bunurile economice care au o dublădeterminare:

• latura utilitară, concretizată în capacitatea bunului de a satisface o anumitătrebuinţă de consum;

• latura valorică ce se măsoară în expresie bănească cu ajutorul preţurilor.

2. subiectul proprietăţii reprezintă anumite persoane fizice sau juridice ce deţinanumite bunuri în proprietatea lor exclusivă (exemplu: indivizi, sociogrupuri,organizaţii, statul).

Principalele forme de proprietate existente în cadrul economiilormoderne în raport de titularul subiectului proprietăţii, se disting:

1. proprietatea privată care poate fi:* proprietatea privată individuală se manifestă atunci când proprietetarii nusunt producători, dar angajează producători direcţi în calitate de salariaţi;

* proprietatea privată asociativă se caracterizează prin faptul că factorii deproducţie utilizaţi într-o unitate de producţie, aparţin mai multor proprietariindividuali, care pot fi salariaţi în acea unitate; 2. proprietatea publică aparţinând statului, este prezentă în sectoarele curiscuri mai mari pentru întreprinzători, pe care proprietarii particulari le suportămai greu (cercetări nucleare şi spaţiale, exploatări miniere, construcţii de căiferate, drumuri, poduri, metrou etc.). Ea există în toate ţările lumii, în diferitegrade de dezvoltare.

Sub aspect economico-social acest tip de proprietate are o serie de limiteconcretizate în:

• poate frâna concurenţa prin utilizarea unor preţuri de monopol de stat, afectândnevoile consumatorilor;

• poate menţine unităţi economice cu un grad redus de rentabilitate carebeneficiază de subvenţii bugetare de la stat;

3. proprietatea mixtă aparţinând atât proprietarilor privaţi individuali sau înasociaţie, cât şi statului (administraţiei publice), ia naştere prin asociereaproprietăţii private şi publice, în diferite variante:

• în cadru naţional, între agenţii economici naţionali;

• în cadru internaţional, între agenţii economici din state diferite.

Pluralismul formelor de proprietate poate fi definit ca fiind coexistenţaîn cadrul unei ţări (economii) a principalelor forme de proprietate aflate îninterdependenţă şi totodată într-o permanentă evoluţie.

Pluralismul generează competiţie între formele de proprietate pentrumenţinere şi afirmare, consecinţele acestuia, care avantajează consumatorul, fiind:

48

• reducerea cheltuielilor de producţie;

• ridicarea calităţii bunurilor;

• sportirea volumului producţie;

• promovarea progresului tehnic.

Categoria de libertate economică reprezintă libertatea, dreptul agenţiloreconomici de a acţiona pentru realizarea propriilor interese, dar în aşa fel încât sănu afecteze cu nimic libertatea celorlalţi.

Formele de concretizare a liberei iniţiative constau în dreptul agenţiloreconomici:

- de a dezvolta, menţine sau restrânge acţiunile;

- de a se manifesta ca întreprinzători;

- de a adopta decizii privind acţiunile şi bunurile lor;

- de a se angaja în mod liber în acte de schimb, asociaţii şi societăţi cu caractereconomic.

Libera iniţiativă cunoaşte cea mai mare dezvoltare în condiţiile proprietăţiiprivate, determinând realizarea unei activităţi eficiente pentru proprietar şi pentrusocietate. Libera iniţiativă este îngrădită sau eliminată, încetând să mai fie sursă deeficienţă şi rentabilitate:

- în ţările în care proprietatea este personalizată prin:

• existenţa unor monopoluri;

• măsuri dictatoriale;

- în economiile unde există un sector privat puternic şi preponderent.

În condiţiile proprietăţii private şi ale liberei iniţiative, veniturile suntinegal distribuite datorită inegalităţii eficienţei agenţilor economici, determinată larândul ei de diferenţele dintre oameni (exemplu: capacitatea intelectuală, putereade muncă, voinţa, aptitudinile, etc.).


49


1. Definiţi economia naturală.2.Ce este economia de schimb?3. Ce este economia la comandă? .4. Ce înţelegeţi prin economie de piaţă?5. Ce înţelegeţi prin pluralismul formelor de proprietate?6. Ce înţelegeţi prin libera iniţiativă? .


1. Completaţi: Formele de concretizare a liberei iniţiative constau în dreptulagenţilor economici……………………………………………….

2. (Economia de schimb are următoarele trăsături:• este o economie etatizată deoarece proprietatea publică este dominantă, aproapetoate mijloacele de producţie se află în proprietatea statului, resursele fiind alocateprin plan;

• este o economie birocratizată deoarece dispune de un mare aparat de statcaracterizat printr-un stil de muncă formalist;

• este o economie ineficientă deoarece bunurile nu sunt produse în raport cucererea existentă, producătorii realizând bunuri decise de planificatori.

Adevarat Fals

3. Economia naturală se caracterizează prin câteva trăsături specifice: • diversificarea activităţii economice, în sensul că producătorul nespecializat îşirealizează prin munca proprie bunurilor necesare;

• importanţa acordată pământului, considerat a fi principalul factor de producţie;

• predominanţa nevoilor biologice;

• izolarea producătorului din punct de vedere economic;

• descentralizarea economiei redusă;


50

• diviziunea simplă, naturală a muncii.

Adevarat Fals

4. Completaţi: În raport de titularul subiectului proprietăţii, proprietatea privatăpoate fi:………………………………..

5. Completaţi: Atributele proprietăţii pot fi înstrăinate:………………………………………..

U3.6. RezumatSatisfacerea nevoilor umane s-a realizat, de-a lungul timpului, pe două căi

distincte, fie din producţia proprie prin autoconsum, fie prin intermediul schimbului,cedând bunurile proprii în favoarea altor bunuri obţinute de alţi producători.

Specializarea agenţilor economici într-o activitate a fost determinată de intereseeconomice, tradiţii, obiceiuri, experienţă sau întâmplare, iar mai târziu, a fost cauzatăde interese economice, de avantajul obţinut dintr-o activitate, comparativ cu alta.

În condiţiile proprietăţii private şi ale liberei iniţiative, veniturile sunt inegaldistribuite datorită inegalităţii eficienţei agenţilor economici, determinată la rândul eide diferenţele dintre oameni (exemplu: capacitatea intelectuală, puterea de muncă,voinţa, aptitudinile, etc.).






.

51

Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare nr. 3 1 de a dezvolta, menţine sau restrânge acţiunile; de a se manifesta caîntreprinzători; de a adopta decizii privind acţiunile şi bunurile lor; de a se angajaîn mod liber în acte de schimb, asociaţii şi societăţi cu caracter economic;2-F;3-A;4- proprietate privată individuală şi proprietate privată asociativă;5- în totalitate sau parţial.

52

UUNNIITTAATTEEAA 44BANII ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ


Cuprins: pag.

U4.1. Scopul şi obiectivele unităţii …………………………………….....53

U4.2 Natura, geneza şi evoluţia banilor ....................................................53

U 4.3 Rolul şi funcţiile banilor în economia de piaţă……………………54

U4.4.Test de autoevaluare..........................................................................56

U4.5. Rezumat ………………………………………………………… 58



53


Parcurgerea acestei unităţi de învăţare vă va facilita formarea decompetenţe privind identificarea, cuantificarea şi analiza particularităţilor banilorîn cadrul economiei de piaţă;

La terminarea studiului acestei unităţi de învăţare despre rolul banilor încadrul economiei de piaţă contemporane veţi fi capabil să:

- stabiliţi şi să justificaţi existenţa legăturii între bani şi principalelecomponente ale economiei de piaţă contemporane;

- să înţelegeţi corectrolul şi funcţiile banilor în procesul economic;să obţineţi un scor de cel puţin 80% într-un interval de timp de maximum15minute la testul de la sfârşitul acestei unităţi.

U4.2 Natura, geneza şi evoluţia banilor

Banii reprezintă o marfă spcială care, într-un îndelungat proces istoric, dedezvoltare a schimbului, s-a separat în mod constant de lumea mărfurilor pentru aîndeplini rolul de echivalent general şi de instrument general al schimbului.Banii au apărut cu mult timp în urmă, din necesitatea facilitării schimbului,realizat iniţial sub formă de troc – schimbul direct dintre două bunuri.

În evoluţia istorică a banilor se disting trei etape importante:

1. perioada banilor-marfă – primele forme concrete de bani au fost anumitebunuri, animale, blănuri, bucăţi de metal etc. Care aveau rol de:

• intermediar;

• etalon pentru măsurarea celorlalte bunuri;

2. perioada banilor monedă, treptat rolul de bani s-a restâns la metale preţioase(aur, argint) datorită unor proprietăţi intrinseci:

• valoare mare într-un volum mic;

• sunt omogene şi perfect indivizibile;

3. perioada banilor de hârtie (financiari - bazaţi exclusiv pe încredere), aceştibani nu mai au valoare intrinsecă, valoarea rezultând doar din semnul valoricimprimat pe ei. Monedelor metalice li s-au adăugat bancnotele, semne băneşti emise debănci care: certificau prezenţa aurului în păstrarea băncii şi exprimauangajamentul băncii de a le preschimba, la cerere, în aur (până la primul războimondial).

54

Dreptul de a emite bancnote a fost, treptat, restrâns şi rezervat unei singurebănci – Banca de Emisiune sau Centrală. Dacă până la primul război mondialbancnotele circulau paralel cu monedele de aur şi argint, după această datăemisiunile de monede din metale preţioase au devenit excepţii, convertibilitateabancotelor în aur şi argint restrângându-se treptat, ele devenind simple intrumenteutilizate în tranzacţii economice.

Trăsăturile esenţiale care pun în evidenţă natura banilor din economiilede piaţă contemporane sunt:

- banii reprezintă un instrument obiectiv-necesar, indispensabil pentru societate;

- banii reprezintă un instrument social al economiei de schimb, natura banilor nudepinde de corpul material al acestora ci de funcţiile sociale îndeplinite;

- raţiunea de a fi a banilor o constituie rolul lor de a facilita schimbul mărfurilor şiderularea normală a fluxurilor economice;

- realizarea rolului şi funcţiilor banilor are loc numai pe baza încrederii pe care oau faţă de instrumentul monetar posesorii efectivi sau potenţiali ai banilor;

- banii au caracter:

• nedeterminat – permit transformarea lor în orice marfă şi achitarea oricăreidatorii;

• general – sunt acceptaţi în orice moment şi orice loc al unei comunicaţiimonetare;

• imediat – permit reglarea instantanee şi definitivă a actelor de vânzare-cumpărare şi stingerea unei datorii.

U 4.3. Rolul şi funcţiile banilor în economia de piaţă

Rolul banilor în cadrul economiei de piaţă se concretizează în funcţiile pecare aceştia le îndeplinesc distingându-se astfel două mari direcţii:

1. Teoria clasică ce consideră că banii îndeplinesc următoarele funcţii:

- măsură a valorii;

- mijloc de circulaţie;

- mijloc de plată;

- mijloc de tezaurizare;

55

- bani universali.

2. Teoria contemporană care consideră că funcţiile banilor sunt următoarele:

- mijloc de schimb şi stimulare a activităţii economice;

- instrument al circulaţiei mărfurilor şi mijloc de comparaţie;

- de rezervă ca valoare, care se desfăşoară în timp şi îmbracă două aspecte:

• banii sunt instrument de economisire;

• banii permit realizarea valorilor viitoare;

- mijlocitor al schimburilor de mărfuri şi măsură a valorii cu două funcţii conexe:

• mijloc de tezaurizare,

• mijloc de plată.

Dacă în ceea ce priveşte rolul covârşitor al banilor în economia de piaţă,precum şi funcţiile pe care ei le îndeplinesc, diferitele şcoli şi teorii economicesunt de accord, că nu s-a ajuns încă la o definiţie larg acceptată a banilor, capabilăsă surprindă sintetic esenţa şi semnificaţia acestora.Astăzi banii sunt expresia generică pentru bancnote, monedă metalică, monedăscripturală şi alte instrumente recunoscute ca monedă, existente în posesiaagenţilor economici, având forme şi denumiri diferite de la o ţară la alta (dolar,liră, euro, leu, etc.) acceptate pentru schimburi şi plăţi într-un spaţiu economic dat.Ei sunt un simbol al avuţiei conferind putere economică deţinătorului lor.

Funcţiile banilor sunt în esenţă următoarele:1) mijloc de măsură a valorii (etalon de calcul) permit măsurarea şi comparareaîn timp şi spaţiu a cheltuielilor şi rezultatelor. Moneda naţională reprezintăetalonul general de măsură pentru întreaga activitate economică, singurul mijloccapabil să comensureze şi să compare bunuri economice şi activităţi diferite dinpunct de vedere:

o cantitativ,

o calitativ,

o structural.

2) mijloc de circulaţie (de schimb) constă în aceea că moneda este mijlocitorulschimbului, banii putând trece de la un deţinător la altul;

56

3) mijloc de plată - orice obligaţie economică este evaluată în bani şi înceteazăprin achitarea sumei corespunzătoare;

4) mijloc de rezervă (de economisire) are la bază caracterul impersonal almonedei care poate fi folosită de oricine, pentru orice marfă şi în orice moment.Banii sunt lichiditate prin excelenţă, adică sunt acceptaţi în tranzacţii în condiţii derisc şi pierderi minime pentru deţinători;

5) bani universali – reprezintă capacitatea banilor de a servi pentru circulaţie saustingerea obligaţiilor pe plan internaţional.

Teoria economică contemporană a desprins o caracteristică importantă abanilor lichiditatea care constă în calitatea constantă pe care o au banii de a fioricând convertibili în bunuri sau servicii şi de a da posibilitatea alegerii dinpartea posesorilor lor.


1. Definiţi noţiunea de bani.2.Care sunt cele trei etape întâlnite în evoluţia istorică a banilor?3. Care sunt trăsăturile esenţiale ale banilor? .4. Care este rolul banilor în cadrul economie de piaţă?5. Care sunt funcţiile banilor?.


1. Completaţi: În perioada………………., treptat rolul de bani s-arestâns la metale preţioase (aur, argint) datorită unor proprietăţiintrinseci: valoare mare într-un volum mic; sunt omogene şi perfectindivizibile;

2. În perioada banilor monedă rolul de bani s-a restâns la metale preţioase (aur,argint) datorită unor proprietăţi intrinseci:

• valoare mare într-un volum mic;

• sunt omogene şi perfect indivizibile;



57

Adevarat Fals

3. În perioada banilor de hârtie (financiari - bazaţi exclusiv pe încredere) banii numai aveu valoare intrinsecă, valoarea rezultând doar din semnul valoric imprimatpe ei.

Adevarat Fals

4. Completaţi: …………………….era cea care considera că banii îndeplinescurmătoarele funcţii:

- măsură a valorii;

- mijloc de circulaţie;

- mijloc de plată;

- mijloc de tezaurizare;

- bani universali.

5. Completaţi: ………………….era cea care considera că funcţiile banilor sunturmătoarele:

- mijloc de schimb şi stimulare a activităţii economice;

- instrument al circulaţiei mărfurilor şi mijloc de comparaţie;

- de rezervă ca valoare, care se desfăşoară în timp şi îmbracă două aspecte:

• banii sunt instrument de economisire;

• banii permit realizarea valorilor viitoare;

- mijlocitor al schimburilor de mărfuri şi măsură a valorii cu două funcţii conexe:

• mijloc de tezaurizare,

• mijloc de plată.

58

U4.5. RezumatBanii reprezintă o marfă spcială care, într-un îndelungat proces istoric, de

dezvoltare a schimbului, s-a separat în mod constant de lumea mărfurilor pentru aîndeplini rolul de echivalent general şi de instrument general al schimbului.Banii au apărut cu mult timp în urmă, din necesitatea facilitării schimbului, realizatiniţial sub formă de troc – schimbul direct dintre două bunuri.

Rolul banilor în cadrul economiei de piaţă se concretizează în funcţiile pe careaceştia le îndeplinesc distingându-se astfel două mari direcţii: teoria clasică şi teoriacontemporană.

Teoria economică contemporană a desprins o caracteristică importantă a banilorlichiditatea care constă în calitatea constantă pe care o au banii de a fi oricândconvertibili în bunuri sau servicii şi de a da posibilitatea alegerii din partea posesorilorlor.






Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare nr. 4 1- banilor monedă ;2-A;3-A;4- Teoria clasică;5- Teoria contemporană.

59

UUNNIITTAATTEEAA 55 AGENŢII ECONOMICI


Cuprins: pag.

U5.1. Scopul şi obiectivele unităţii ……………………………………....59

U 5.2 Agenţii economici: concept şi tipologie...........................................60

U 5.3 Circuitul economic………………………………………………….60

U 5.4 Întreprinzătorul – principalul agent al economiei………………..62

U5.5.Test de autoevaluare...........................................................................63

U5.6. Rezumat ............................................................................................ 65

Bibliografie minimală .......................................................................... 66

Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare............................. 66

Tema de control nr.1............................................................................ 66

60


Parcurgerea acestei unităţi de învăţare vă va facilita formarea decompetenţe privind identificarea, cuantificarea şi analiza particularităţiloragenţilor economici în cadrul economiei de piaţă;

La terminarea studiului acestei unităţi de învăţare despre rolul agenţiloreconomici în cadrul economiei de piaţă contemporane veţi fi capabil să:

- stabiliţi şi să justificaţi existenţa legăturii între agenţilor economici şiprincipalele componente ale economiei de piaţă contemporane;

- să înţelegeţi fluxurile economice reale şi cele monetare în procesuleconomic;

- să înţelegeţi rolul întreprinzătorului ca principal agent economic;- să obţineţi un scor de cel puţin 80% într-un interval de timp de


U 5.2 Agenţii economici: concept şi tipologie

În toate procesele economice, agenţii economici implicaţi îndeplinescroluri specifice indiferent dacă procesele economice sunt abordate la nivelmicroeconomic sau macroeconomic. Înţelegerea condiţiilor de existenţă şifuncţionare a diferitelor categorii de agenţi economici stă la baza demersuluicognitiv asumat de ştiinţa economică.

Agentul economic poate fi definit ca fiind o persoană sau un grup depersoane fizice, juridice ce îndeplineşte funcţii şi roluri bine determinate în viaţaeconomică.

Cel mai utilizat criteriu ce stă la baza clasificării agenţilor economici şidelimitarea acestora este criteriul instituţional, important pentru evidenţiereafluxurilor reale şi monetare. În prezent, pe plan mondial, cea mai răspândită estetipologia ce stă la baza sistemului de evidenţă statistică a conturilor naţionale, încadrul ei distingându-se:

1. Firmele – agentul agregat firme grupează toate unităţile instituţionale a cărorfuncţie constă în producerea de bunuri şi servicii (non-financiare) destinate pieţei,scopul principal fiind obţinerea de profit.

2. Menajele – agentul agregat menaje (gospodării) reprezintă agentul economiccare exprimă calitatea de consumator de bunuri personale (satisfactori) veniturilemenajelor provin din remunerarea salariaţilor, din titluri de proprietate şi dintransferurile efectuate de celelalte sectoare.

3. Instituţiile financiare şi de credit – acest agent agregat reuneşte unităţileinstituţionale (private, publice, mixte) a căror funcţie este de intermediar financiarîntre ceilalţi agenţi economici, colectând, transformând şi redistribuinddisponibilităţile financiare.

4. Administraţiile publice şi private – acest agent agregat exercită funcţia deredistribuire a venitului şi avuţiei prin intermediul serviciilor non-marfare prestate

61

iar veniturile realizate se constituie din vărsăminte obligatorii pe care le efectueazăcelelalte categorii de agenţi economici.

5. Străinătatea („restul lumii”) – acest agent agregat desemnează celelalteeconomii naţionale şi unităţile lor autonome cu care agenţii economici naţionaliintră în tranzacţii economice.

Fluxurile economice reale şi fluxurile monetare .Circuituleconomic presupune patru elemente care îl definesc:

1. Activităţile economice – reprezintă totalitatea operaţiilor care au ca scopsatisfacerea nevoilor de bunuri economice, operaţii ce pot fi grupate în:

- operaţii privind bunurile şi serviciile – producţia, schimbul, consumul etc.;

- operaţii de repartiţie – operaţiile de distribuire şi de formare a veniturilor legatede procesul de producţie (plata salariilor, impozite etc.) şi a celor de proprietate(rente, dobânzi etc.);

- operaţii financiare – modificarea volumului şi structurii activelor şi pasiveloragenţilor economici reprezentaţi de societăţi, întreprinderi administrative.

2. Subiecţii economici care sunt reprezentaţi de societăţi, întreprinderi,administraţie publică, administraţie privată, menajele, exteriorul şi care auurmătoarele trăsături:

- sunt subiecţi distincţi ai vieţii economice;

- sunt purtătorii unor interese proprii;

- au comportament specific prin deciziile şi acţiunile pe care le întreprind;

- dispun de resurse şi capacităţi proprii;

- dispun de capacitatea de a stabili relaţii cu alţi agenţi economici.

3. Tranzacţiile economice – care intervin în derularea circuitului economic,realizându-se prin intermediul pieţei, fiind tranzacţii de piaţă, ce reprezintă aceletranzacţii bilaterale, în care oricărui transfer al unui bun îi corespunde ocontrapartidă, concretizată într-un alt bun, serviciu sau echivalent în monedă.Tranzacţiile care nu generează un contraserviciu sunt de două feluri:

- transferuri curente, care sunt efectuate sistematic (plăţi de impozite, subvenţii,CAS etc.);

62

- transferuri de patrimoniu – intervin mai rar determinând la unul din agenţiieconomici implicaţi o modificare de patrimoniu.

4. Obiectul tranzacţiilor economice este reprezentat de:

- bunurile şi serviciile produse;

- rezultatele utilizării factorilor primordiali de producţie (natura, munca, capitalul);

- moneda.

Fiecare tranzacţie bilaterală este reprezentată prin două fluxuri de sens contrar:

a) fluxuri reale – reprezintă fluxul apărut în cadrul circuitului economic întranzacţiile economice bilaterale de vânzare-cumpărare de bunuri şi servicii.Fiecărui flux real îi corespunde un flux monetar de aceeaşi mărime. În cadrulfluxului real menajele pun la dispoziţia firmelor servicii, or acestea din urmăfurnizează bunurile necesare;

b) flux monetar – fiecărui flux real îi corespunde un flux monetar de aceeaşimărime, dar de sens opus.

U 5.3 Circuitul economic

Circuitul economic reprezintă totalitatea operaţiilor şi tranzacţiilordesfăşurate de către şi între agenţii economici care aparţin unei economiinaţionale, tranzacţii concretizate în fluxuri reale şi monetare.Pentru a înţelege cum aceste fluxuri se articulează într-un circuit economic trebuiestudiat locul fiecărui tip de agent economic în circuitul economic şi al fluxurilorpe care aceşti agenţi economici le generează.

Activitatea firmelor presupune:- cumpărătorii de factori de producţie – intrările,

- vânzările de bunuri şi servicii – ieşirile, care generează două categorii de fluxuri.De la menaje spre firme circulă elementele necesare producţiei de bunuri şi

servicii (muncă, pământ, capital).Pentru firme, aceste intrări antrenează cheltuieli determinate de plata

serviciilor pe care le prestează factorii de producţie cumpăraţi.De la firme către menaje circulă bunurile şi serviciile destinate satisfacerii

trebuinţelor acestora.Pentru firme, aceste ieşiri antrenează venituri la care se mai adaugă şi

subvenţiile de exploatare care vin de la guvern sub forma transferurilor.Menajele furnizează elemente de bază pentru activitatea firmelor şi pentru

guvern, pentru ele acest flux antrenând obţinerea de venituri care pentru firmedevin cheltuieli. Menajele sunt principalul cumpărător de produse oferite de firme

63

şi în acelaşi timp, ele primesc de la guvern transferuri sub formă de pensii,ajutoare de şomaj, plătind guvernului impozite pe venituri, pe patrimoniu etc.

U 5.4 Întreprinzătorul – principalul agent al economiei

Întreprinderea sau firma reprezintă spaţiul în care se reunesc şi se combinăfactorii de producţie, se desfăşoară procesul de producţie, se produc bunurieconomice şi se creează valoare nouă, pe baza diviziunii sociale a muncii şi acooperării directe şi indirecte, între toţi cei care o compun şi o reprezintă.

În societate, întreprinderea îndeplineşte concomitent funcţii economice şifuncţii sociale putând fi privită ca entitate, cu mai multe dimensiuni:

- o dimensiune economică – pentru că aici se creează avuţia;

- o dimensiune socială – pentru că desemnează o comunitate de oameni cemuncesc împreună şi a căror interacţiune o fac funcţională;

- o dimensiune juridică – pentru că se bucură de autonomie, indiferent de mărimeasau natura activităţii sale.

Firmele diferă între ele din multe puncte de vedere, dar, există însă patrudiferenţe majore:

1. Din punct de vedere al statutului juridic (legal) de organizare firmele pot fi:

- firmă patronală (familială) – deţinută de un individ care îşi investeşte capitalul,ia decizii şi încasează întregul profit;

- firme parteneriale – afacerea este deţinută de doi sau mai mulţi copropietari, careîmpart între ei profitul, iau decizii împreună şi răspund faţă de datoriile asocierii;

- corporaţii (societatea comercială pe acţiuni) – reprezintă o entitate care poate săfacă în numele ei afaceri ca şi o firmă cu un singur patron sau ca un parteneriat.

2. Din punct de vedere al modului de integrare a firmelor. Dintre formele maiimportante de integrare fac parte:

- integrarea pe verticală – fuzionarea unor firme ce operează în diferite stadii aleproducţiei, fie în calitate de ofertant fie de client, inclusiv prin cumpărareaacţiunilor unor firme, rezultatul fiind un holding;

- integrarea pe orizontală – asocierea unor firme în aceleaşi domenii de activitate,în scopul limitării concurenţei, reducerii costurilor medii, creşterea eficienţeieconomice, rezultatul fiind apariţia unui cartel.

64

3. Din punct de vedere al organizării interne a firmelor, toate afacerile aucomponente structurale şi operaţionale, modul în care arată şi sunt asamblate,fiind diferit de la o firmă la alta.

4. Din punct de vedere al modului de luare a deciziilor presupune:

- înţelegerea responsabilităţilor şi autorităţii;

- delegare şi raportare;

- centralizare şi descentralizare.Caracteristicile întreprinderii (firmei) .Indiferent de tipul său firma se

caracterizează prin următoarele trăsături:

1. Scopul fundamental este producerea de bunuri economice sau prestarea deservicii;

2. Pentru a răspunde acestui scop, firma trebuie să dispună de un patrimoniu, doarpe această bază fiind posibilă asumarea riscului unei activităţi economice;

3. Firma combină factorii de producţie pentru realizarea unui bun sau serviciu;

4. Firma de tip capitalist produce în exclusivitate pentru piaţă, de aceea pulsulpieţei se reflectă în activitatea ei. Deciziile acestora se bazează pe informaţiiprivind:

- cererea şi oferta celorlalţi producători;

- preţurile;

- indicii producţiei, salariilor, costului vieţii, ocupării forţei de muncă;

- investiţiile actuale şi de perspectivă.

5. Finalitatea firmei este maximizarea profitului, care reprezintă condiţiasupravieţuirii şi dezvoltării firmei şi, indirect, condiţia prosperităţii sociale.

În condiţiile economiei de piaţă, activitatea întreprinderii este legată deîntreprinzător sau manager – cel ce iniţiază o activitate economică, conduceîntreprinderea în scopul realizării profitului.

Caracteristicile fundamentale ale întreprinzătorului sunt:

1. întreprinzătorul combină toate elementele producţiei, fiind responsabil derezultatele obţinute şi repartizarea veniturilor;

2. pregătirea de a-şi asuma riscul;

65

3. exercită funcţia de autoritate;

4. întreprinzătorul este un inovator;

5. capacitatea managerială şi dorinţa de autonomie.


1. Definiţi noţiunea de agent economic.2.Ce sunt firmele?3. Ce sunt menajele ? .4. Ce sunt instituţiile financiare şi de credit?5. Ce sunt administraţiile publice şi private?.


1.Completaţi: Circuitul economic presupune patru elemente care îldefinesc:……………………………….;

2. Obiectul tranzacţiilor economice este reprezentat de:

- bunurile şi serviciile produse;

- rezultatele utilizării factorilor primordiali de producţie (natura, munca, capitalul);

- moneda.

Adevarat Fals

3. Circuitul economic reprezintă totalitatea operaţiilor şi tranzacţiilordesfăşurate de către şi între agenţii economici care aparţin unei economiinaţionale, tranzacţii concretizate în fluxuri reale şi monetare.

Adevarat Fals

4. Completaţi: Activitatea firmelor presupune: ………………………5. Completaţi: Caracteristicile fundamentale ale întreprinzătorului sunt:

………………………………………………………………………………………



66

U5.6. RezumatÎn toate procesele economice, agenţii economici implicaţi îndeplinesc roluri

specifice indiferent dacă procesele economice sunt abordate la nivel microeconomicsau macroeconomic. Înţelegerea condiţiilor de existenţă şi funcţionare a diferitelorcategorii de agenţi economici stă la baza demersului cognitiv asumat de ştiinţaeconomică.

În condiţiile economiei de piaţă, activitatea întreprinderii este legată deîntreprinzător sau manager – cel ce iniţiază o activitate economică, conduceîntreprinderea în scopul realizării profitului.






Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare nr. 5 1- Activităţile economice, subiecţii economici , tranzacţiile economice ,obiectultranzacţiilor economice ;2-A;3-A;4- - cumpărătorii de factori de producţie – intrările, vânzările de bunuri şi servicii-ieşirile, care generează două categorii de fluxuri. ;5- 1întreprinzătorul combină toate elementele producţiei, fiind responsabil derezultatele obţinute şi repartizarea veniturilor; pregătirea de a-şi asuma riscul;exercită funcţia de autoritate; întreprinzătorul este un inovator; capacitateamanagerială şi dorinţa de autonomie.

TEMA DE CONTROL NR.1

Realizaţi un studiu cu tema: APARIŢIA ECONOMIEI DE PIAŢĂ ÎNROMÂNIA

67

MODULUL 3

UUNNIITT AATTEEAA 66 :: COMPORTAMENTULCONSUMATORULUI ŞI OPŢIUNILE SALERAŢIONALE

UUNNIITT AATTEEAA 77 :: FACTORII DE PRODUCŢIE ŞIUTILIZAREA LOR

UUNNIITT AATTEEAA 88 :: EFICIENŢA UTILIZĂRII FACTORILORDE PRODUCŢIE

UUNNIITT AATTEEAA 99 :: COSTURILE DE PRODUCŢIE

UUNNIITT AATTEEAA 11 00 :: CEREREA

UUNNIITT AATTEEAA 11 11 :: OFERTA

68

UUNNIITTAATTEEAA 66COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI ŞI

OPŢIUNILE SALE RAŢIONALE


Cuprins: pag.


U 6.2 Bunurile economice şi tipologia lor................................................ 69

U 6.3 Alegerea consumului raţional .Consumul public şi consumulprivat individual…………………………………………………………. 70

U6.4.Test de autoevaluare......................................................................... 75

U6.5. Rezumat .............................................................................................. 76

Bibliografie minimală ........................................................................... 76

Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare ............................. 76

69


Parcurgerea acestei unităţi de învăţare vă va facilita formarea decompetenţe privind identificarea, cuantificarea şi analiza particularităţilorbunurilor economice şi a consumatorului în cadrul economiei de piaţă;

La terminarea studiului acestei unităţi de învăţare despre rolul bunuriloreconomice şi a consumatorului în cadrul economiei de piaţă contemporane veţi ficapabil să:

- stabiliţi şi să justificaţi existenţa legăturii între bunurilor economice şiprincipalele componente ale economiei de piaţă contemporane;

- să înţelegeţi rolul consumatorului raţional în procesul economic;- să calculaţi utilitatea bunurilor economice ;- să obţineţi un scor de cel puţin 80% într-un interval de timp de


U6.2 Bunurile economice şi tipologia lor

Finalitatea activităţii economice este satisfacerea nevoilor de consum care,se realizează prin consumul de bunuri.

Prin bun este desemnat orice element real capabil să satisfacă o nevoie,indiferent de forma lui de existenţă, de natura nevoii satisfăcute, de modul cumeste procurat de consumator.

Trăsăturile şi clasificarea bunurilor economiceO caracteristică esenţială a bunurilor o reprezintă diversitatea acestora,

care implica clasificarea lor.Din punct de vedere al analizei economice, clasificarea principală a

bunurilor constă în:

- bunuri libere – reprezintă toate elementele realităţii, indiferent de loc şi timp,care sunt nelimitate (abundente) în raport cu nevoile umane (ex.: lumină solară,aer, apă etc.);

- bunuri economice – a căror caracteristică definitorie este raritatea, adicăinsuficienţa lor în raport cu nevoile.

Diversitatea bunurilor economice permite clasificarea acestora în funcţiede următoarele criterii:

1. După destinaţia acestora bunurile economice se împart în:

a. satisfactori – bunuri de consum;

b. prodfactori – bunuri pentru producţie.

2. După forma de existenţă bunurile economice se împart în:

a. corporale – sau bunuri materiale, care, după gradul de prelucrare se clasifică în:

70

• bunuri primare - desprinse direct din natură;

• bunuri intermediare – se află în diferite faze de prelucrare;

• bunuri finale – care pot fi consumate.

b. incorporale sau bunuri imateriale care se consumă concomitent cu producerealor (ex.: brevete, licenţe, programe de calculator etc.)

3. După modul în care circulă de la producător la consumator se împart în:

a. marfare – sau bunurile comerciale;

b. nonmarfare – bunurile noncomerciale.

4. După caracteristicile consumatorului în modul de consumare, bunurileeconomice se clasifică în:

a. private – de care beneficiază în cantităţi diferite un individ, o familie, oîntreprindere;

b. publice – de care pot beneficia toţi membrii societăţii.

5. Din punct de vedere juridic, bunurile economice se clasifică în:

a. bunuri imobiliare – (terenuri, clădiri, diverse construcţii etc.);

b. bunuri mobiliare (hârtii de valoare, poliţe de asigurări, bijuterii etc.)

6. După capacitatea de a se combina şi substitui în cadrul procesului de consum,bunurile economice se clasifică în:

a. complementare – bunurile utilizate împreună pentru a satisface o anumitănevoie;

b. substituibile – bunurile diferite care pot satisface aceeaşi nevoie.

U6.3 Alegerea consumului raţional .Consumul public şi consumulprivat individual

Consumul reprezintă actul final al activităţii economice care constă înfolosirea bunurilor economice, de către populaţie şi stat, în scopul satisfaceriinevoilor personale şi sociale.

Consumul poate fi clasificat după criterii diferite:

- după obiectul consumului,

71

- după subiectul consumului,

- după durata lui,

- după modul de procurare a bunurilor şi serviciilor utilizate etc.

Consumul final de bunuri şi servicii este destinat satisfacerii nevoilorpersonale sau sociale şi el poate fi:

- public,

- privat (individual).Consumul public sau consumul guvernamental de bunuri şi servicii,

include cheltuielile administraţiei de stat pentru achiziţionarea de bunuri şi serviciicu destinaţie socială.

Guvernul oferă bunuri şi servicii pe care sistemul economiei de piaţă nu lepoate asigura, pentru a fi sigur că asemenea cheltuieli de consum se fac efectivdeoarece firmele private nu sunt dispuse să le suporte din următoarele cauze:

- unele bunuri şi servicii sunt costisitoare, iar profiturile obţinute sunt incerte(iluminatul public, sistemul naţional de drumuri, poduri, aeroporturi, căi ferateetc.);

- profiturile anticipate nu justifică investiţiile particulare (întreţinerea rezervaţiilornaturale, a muzeelor, amenajarea parcurilor etc.);

- externalităţile sunt efecte ale activităţii economice care ies în afara pieţei,deoarece costurile şi beneficiile acestora au caracter extern (poluare, eliminareaproduselor toxice, reciclarea deşeurilor etc.);

- programele de asistenţă socială a unor categorii defavorizate (orfani, şomeri,bătrâni) sunt costisitoare şi nu există profit.

Consumul privat (individual) reprezintă totalitatea cheltuielilor făcute deo persoană sau un menaj pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii destinatesatisfacerii nevoilor de viaţă.

Ca fiinţă raţională şi afectivă, fiecare consumator decide, în mod liber,asupra mărimii consumul său şi a structurii acestuia, astfel încât consumatorul esteconfruntat, permanent cu problema alegerii.

Principiul care stă la baza acestor alegeri este cel al maximizăriisatisfacţiei, utilităţii de consum prin minimizarea eforturilor, respectiv prinsacrificarea venitului limitat de care dispune pentru a obţine cea mai maresatisfacţie posibilă.

Maximizarea utilităţii se realizează în următoarele cazuri:a) când preţurile unitare ale diferitelor bunuri sunt identice; se obţine utilitatemaximă atunci când, folosind bugetul său limitat şi achiziţionând cantităţi diferite,consumatorul obţine o utilitate marginală identică;

72

b) când preţurile unitare sunt diferite, un consumator obţine maximum de utilitate,în condiţiile venitului disponibil dat, atunci când raportul dintre utilitateamarginală şi preţul unitar al bunurilor respective este identic, sau când raportuldintre utilităţile marginale ale bunurilor respective este egal cu cel dintre preţurilelor unitare.

Dacă se au în vedere cele două bunuri, consumatorul realizează maximumde utilitate atunci când:

UmA / PA = UmB / PBsau

UmA / UmB = PA / PB

unde:UmA = utilitatea marginală a bunului A;UmB = utilitatea marginală a bunului B;PA = preţul unitar al bunului A;PB = preţul unitar al bunului B.

Capacitatea unui bun de a satisface o anumită nevoie reprezintă utilitateaîn sens general, baza utilităţii fiind dată de proprietăţile caracteristice ale bunuluirespectiv.

Utilitatea economică poate fi definită ca fiind capacitatea reală saupresupusă a unui bun (intermediar, de capital, de consum sau serviciu) de asatisface o anumită necesitate umană sau de a crea condiţiile favorabile şi necesareacestui tip de satisfacţie.

Pentru ca unui bun să i se confere utilitate economică, trebuie îndepliniteanumite condiţii:

1. consumatorul nu trebuie să deţină bunul respectiv, să şi-l dorească şi să fiedispus să facă sacrificii pentru a-l cumpăra;

2. consumatorul trebuie să raporteze proprietăţile bunului respectiv la nevoile pecare le are la un moment dat;

3. consumatorul trebuie să fie convins că prin însuşirile sale, bunul pe care şi-ldoreşte îi poate satisface o anumită nevoie, reală sau iluzorie, conformă normelormorale, sistemului de nevoi, tradiţiilor şi obicieurilor sau în dezacord cu acestea;

4. consumatorul trebuie să fie capabil să utilizeze bunul respectiv, avândcunoştinţele, aptitudinle necesare.

Utilitatea se prezintă sub două aspecte:

a) tehnic – utilitatea scoate în evidenţă proprietăţile intrinseci ale bunuluieconomic;

b) economic – utilizarea cuprinde nu numai proprietăţile corporale ale bunului, cişi raportarea lo la o trebuinţă a neproducătorului mărfii.

73

Utilitatea economică se prezintă sub trei forme:

1. utilitate individuală – reprezintă satisfacţia pe care o produce fiecare cantitateconsumată dintr-un bun economic;

2. utilitate marginală: Umg

– reprezintă utilitatea adiţională, adică satisfacţia pe care o aduce fiecare nouăunitate consumată dintr-un bun economic;

– variaţia utilităţii totale rezultată din creşterea cu o unitate a cantităţii consumatedintr-un bun;

Altfel spus, utilitatea marginală Umg se determină ca raport întremodificarea utilităţii totale ΔUt şi modificarea cantităţii bunului consumat ΔQ,adică :

Umg= ΔUt/ ΔQ

3. utilitatea totală: Ut

– reprezintă satisfacţia resimţită prin consumarea tuturor cantităţilor unei mulţimide bunuri omogene;

– satisfacţia resimţită de un individ în urma consumului unor cantităţi succesivedintr-un bun, într-o perioadă dată.

Măsurarea utilităţii se poate face prin două metode:

1. Metoda cardinală care presupune că:

a) orice consumator este capabil să acorde fiecărei cantităţi dintr-un bun economico anumită utilitate;

b) consumatorul posedă suficiente cunoştinţe, încât poate măsura precis utilitateabunului dorit;

c) consumul poate compara utilitatea diferitelor bunuri printr-o metodă precisăputând efectua un calcul riguros, pe baza căruia să-şi poată alcătui programul deachiziţii.

În realitate, folosirea metodei cardinale este dificil de aplicat deoarececonsumatorului îi este aproape imposibil să măsoare utilitatea bunului şi să o

74

măsoare în unităţi utilitate, şi nici nu dispune de timpul necesar pentru a efectuaacest calcul ori de câte ori face cumpărături.

De aceea, se consideră că oamenii acţionează pe piaţă conform metodeiordinale de măsurare a utilităţii.

2. Metoda ordinală presupune aşezarea preferinţelor şi nevoilor într-o anumităordine, în funcţie de intensitatea şi urgenţa acestora şi achiziţionarea bunurilor înfuncţie de ierarhia stabilită, cumpărând mai întâi produsele de strictă necesitate,apoi pe cele de lux.

Cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus sărenunţe în schimbul unei unităţi suplimentare dintr-un alt bun, păstrându-şiacelaşi nivel de satisfacţie, bun de utilitate agregată se numeşte rata marginală desubstituţie a bunurilor.

În timp ce utilitatea economică exprimă totalitatea proprietăţilor unuiprodus de a satisface anumite necesităţi, calitatea produsului exprimă gradul încare utilitatea produsului satisface trebuinţa socială.

Utilitatea individualizează produsele în funcţie de diversele trebuinţe aleoamenilor în timp ce calitatea diferenţiază produsele de acelaşi tip, în funcţie decaracteristicile utile, pe care le posedă şi în măsura în care nu poate fi separată denici una din sferele producţiei sociale, fiind produsul sau efectul acestora.

Aplicaţie rezolvată:

Un elev dispune de un buget de 164 u.m. pentru a achiziţiona bunurile x şiy , ale căror preţuri unitare sunt 20 u.m. , respectiv 12 u.m. Utilitatea marginalăpentru bunul x se exprimă prin funcţia 58-Q x , iar pentru bunul y este de 67-Qy,unde Qx şi Qy sunt cantităţile achiziţionate din cele două bunuri.Să se determinestructura achiziţiilor din cele două bunuri care ar asigura cea mai bună alegere ,deci care îi maximizează utilitatea.

Rezolvare :

îíì

=+=

164Py*QyPx*QxPyy / UmgPx x /Umg

Înlocuind cu datele problemei rezultă următorul sistem :

îíì

=+=

16412QyQx1012Qy /-6710Qx /-58

De aici, după rezolvarea sistemului se va obţine Qx=8, Qy=7.

Aplicaţie propusă:

Presupunem că un consumator dispune de un buget de 240 u.m.Elintenţionează să îl folosească pentru achiziţionarea unor cantităţi diferite dinbunurile x şi y . Utilităţile marginale ale celor două bunuri sunt definite prinfuncţiile Umgx=10-x , Umgy=20-y, unde x şi y sunt cantităţile achiziţionate şi

75

consumate din bunurile respective. Preţul unitar este de 10 u.m. pe doză. Care suntcantităţile achiziţionatr şi consumate din bunurile x şi y pentru ca acestconsumator să-şi realizeze echilibrul?

R : x=7, y=17


1. Definiţi noţiunea de bun .2. Care este principala clasificare a bunurilor economice?3. Ce sunt bunurilr libere? .4. Definiţi noţiunea de consum?5. Definiţi noţiunea de utilitate economică?.


1.Completaţi: Capacitatea unui bun de a satisface o anumită nevoiereprezintă……………………………….., baza ei fiind dată de proprietăţilecaracteristice ale bunului respectiv.;

2. Consumul public sau consumul guvernamental de bunuri şi servicii, includecheltuielile administraţiei de stat pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii cudestinaţie socială

Adevarat Fals

3. Consumul privat (individual) reprezintă totalitatea cheltuielilor făcutede o persoană sau un menaj pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii destinatesatisfacerii nevoilor de viaţă.

Adevarat Fals

4. Completaţi: Utilitatea economică se prezintă sub trei forme:………………………………………………………………………………………

5. Completaţi: Măsurarea utilităţii se poate face prin două metode:………………………………………………………………………………



76

U6.5. RezumatFinalitatea activităţii economice este satisfacerea nevoilor de consum care, se

realizează prin consumul de bunuri.Prin bun este desemnat orice element real capabil să satisfacă o nevoie,

indiferent de forma lui de existenţă, de natura nevoii satisfăcute, de modul cum esteprocurat de consumator.

Consumul reprezintă actul final al activităţii economice care constă în folosireabunurilor economice, de către populaţie şi stat, în scopul satisfacerii nevoilor personaleşi sociale.

Ca fiinţă raţională şi afectivă, fiecare consumator decide, în mod liber, asupramărimii consumul său şi a structurii acestuia, astfel încât consumatorul este confruntat,permanent cu problema alegerii.

Principiul care stă la baza acestor alegeri este cel al maximizării satisfacţiei,utilităţii de consum prin minimizarea eforturilor, respectiv prin sacrificarea venituluilimitat de care dispune pentru a obţine cea mai mare satisfacţie posibilă.






Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare nr. 6 1- utilitatea în sens general;2-A;3-A;4- utilitate individuală, utilitate marginală, utilitatea totală5- metoda cardinală, metoda ordinală.

77

UUNNIITTAATTEEAA 77 FACTORII DE PRODUCŢIE ŞI UTILIZAREA

LOR


Cuprins: pag.


U 7.2 Sistemul factorilor de producţie..................................................... 78

U7.2.1 Caracterizarea generală a factorilor de producţie…………. 79

U7.2.2 Neofactorii de producţie…………………………………… 82

U 7.3 Utilizarea factorilor de producţie………………………………… 83

U 7.4 Test de autoevaluare....................................................................... 85

U 7.5. Rezumat ………………………………………………………… 85



78


Parcurgerea acestei unităţi de învăţare vă va facilita formarea decompetenţe privind identificarea, cuantificarea şi analiza particularităţilorfactorilor de producţie;

La terminarea studiului acestei unităţi de învăţare despre factorii deproducţie şi utilizarea lor veţi fi capabil să:

- identificaţi factorii de producţie;- să înţelegeţi rolul factorilor de producţie în procesul economic;- să calculaţi amortizarea capitalului fix, productivitatea marginală a

unui factor de producţie şi rata marginală de substituţie a unui factor deproducţie;

- să obţineţi un scor de cel puţin 80% într-un interval de timp demaximum15 minute la testul de la sfârşitul acestei unităţi.

U7.2 Sistemul factorilor de producţie

Factorii de producţie se află în proprietatea agenţilor economici, locul şirolul lor schimbându-se în permanenţă în funcţie de evoluţia în timp şi spaţiu,precum şi datorită modificărilor pe care le cunoaşte activitatea umană (economicăîn primul rând).

Orice factor de producţie este unitatea unor determinări cantitative şicalitative, oamenii acţionând:

• asupra cantităţii, utilizând un volum tot mai mare de factori de producţie –dezvoltare extensivă;

• asupra calităţii acestora, ameliorând eficienţa utilizării lor – dezvoltare intensivă.

Preocuparea principală a agenţilor economici este economisirea şiameliorarea calităţii factorilor de producţie, impuse în general de cauze obiectiveprecum:

a) creşterea şi diversificarea nevoilor;

b) tendinţa de creştere a dificultăţilor de acces la anumiţi factori;

c) sporirea exigenţei pentru calitatea bunurilor;

d) tendinţa de scumpire a unor factori;

e) necesitatea protecţiei mediului natural.

79

U7.2.1 Caracterizarea generală a factorilor de producţie

Factorii de producţie pot fi definiţi ca fiind ansamblul condiţiilor necesareşi suficiente ca orice proces de producţie să se poată desfăşura conform scopuluisău predominant.

Factorii de producţie constituie resurse atrase, alocate şi consumate înprocesul de producere a bunurilor economice.

Multitudinea de factori de producţie poate fi clasificată în trei maricategorii, fiecare având un conţinut omogen dar diferit de al celorlalte:

- munca,- natura (pământul),- capitalul.

MUNCAMunca este activitatea conştientă, specific umană, îndreptată spre un

anumit scop prin care omul îşi defineşte interesul, îşi caută şi îşi construieştemijloacele adecvate atingerii scopului propus.

Munca a fost şi este:

- factorul activ – prin muncă are loc combinarea, utilizarea şi perfecţionareacelorlalţi factori;

- factorul determinant – fără muncă nu se poate produce nimic, deci progresul estecondiţionat de muncă.

Munca este o îmbinare de:

- efort fizic – când acesta predomină, munca se numeşte fizică;

- efort intelectual – când este predominant, munca va fi intelectuală.

Pornind de la compoziţia fizică-intelectuală, munca poate fi privită subdouă aspecte:

- cantitativ – munca este măsurată prin timp şi număr de locuri de muncă;

- calitativ – se măsoară prin productivitate (randament) şi însuşirile tehnico-funcţionale şi estetice ale produselor în care se materializează.

Ceea ce face cu putinţă munca este forţă de muncă, între cele douăneputându-se pune semnul egalităţii.

Forţa de muncă reprezintă totalitatea capacităţilor fizice şi intelectuale aleunui om.

Condiţia hotărâtoare ca forţa de muncă să intre în acţiune, ca munca sădevină o realitate palpabilă – este existenţa mijloacelor de producţie.

Numai unirea forţei de muncă cu mijloacele de producţie creeazăposibilitatea desfăşurării muncii.

80

În gândirea economică modernă sde consideră că orice muncă, oricare ar finatura sau autorul său, este productivă, cu condiţia să creeze utilităţi sau săparticipe indirect la crearea utilităţilor.

Munca este singura producătoare de avuţie, de valoare nouă iar preţulforţei de muncă îl reprezintă salariul.NATURA

În accepţiune economică, natura reprezintă totalitatea elementelor naturalepreexistente oricărei activităţi:

- originea,

- condiţiile primordiale,

- mediul de desfăşurare,

- substanţa materială naturală.

Natura, care constituie cadrul de formare şi de existenţă a omului, estefactor de producţie originar şi ea se prezintă sub mai multe forme:

• pământul – este spaţiul în care se desfăşoară activitatea economică şi cuprinde:

în sens restrâns: solul, subsolul, aerul, apa, fauna, flora etc.,

în sens larg: solul – fondul funciar.

• relieful şi apele;

• clima.

Rolul economic al pământului decurge din:

- constituie cadrul general, spaţiul de desfăşurare a tuturor activităţilor umane;

- este sursă de elemente nutritive;

- reprezintă principalul factor de producţie în agricultură,

- este singura sursă de producere a alimentelor şi a materiilor prime de origineagrosilvică.

Pământul ca factor de producţie are caracter limitat şi este regenerabil.CAPITALULTermenul de capital desemnează în sens:

- larg – avuţia individului sau a societăţii;

- restrâns – totalitatea bunurilor cu care se produc alte bunuri destinate vânzării-cumpărării şi nu satisfacerea nevoilor proprii.

81

Cu alte cuvinte, capitalul poate fi definit ca fiind ansamblul bunurilorproduse prin muncă şi folosite pentru obţinerea altor bunuri şi servicii destinatevânzării.

După natura sa capitalul se împarte în două categorii:

- capitalul real (tehnic) – este capitalul concretizat în mijloace de producţie(clădiri, fabrici, utilaje, instalaţii, materii prime etc;

- capital nominal – reprezintă un titlu de proprietate asupra unor valori reale ceconferă dreptul de a însuşi venitul adus de acestea.

Capitalul tehnic se află în permanentă mişcare în timpul producţiei, el fiindcel care se transferă în substanţa bunului final dar şi cel care intervine pentru aface posibilă această transferare. De aceea capitalul tehnic trebuie analizat pecele două componente ale sale:

- componenta activă – capitalul fix;

- componenta pasivă – capitalul circulant.

Componentele capitalului se comportă diferit în activitatea economică,îndeplinind funcţii diverse şi clasificându-se după mai multe criterii, cel maiimportant fiind modul în care:

- participă la activitate;

- se consumă;

- se înlocuiesc.

1. Capitalul fix este partea capitalului formată din bunuri ca: utilaje,clădiri, instalaţii, materii prime etc., care:- participă la mai multe cicluri de producţie;- se consumă treptat (se uzează);- se înlocuieşte după mai mulţi ani.

Uzura fizică – reprezintă pierderea treptată a proprietăţilor tehnice amijloacelor de muncă ca urmare a folosirii lor productive şi a acţiunii agenţilornaturali fizici, chimici, biologici.

Recuperarea sub formă bănească a valorii capitalului fix consumat senumeşte amortizare (A), a cărei mărime se determină ca raport între valoareacapitalului fix (Kf) şi durata normală de funcţionare (t) exprimată în ani.

A = Kf / t

detaliată formula va deveni:

A = (V – r + d) / t,

82

unde:A = suma anuală a amortizării;V = valoarea iniţială a capitalului fix;r = valoarea reziduală a capitalului fix, adică valoarea recuperată după scoatereasa din funcţiune;d = cheltuieli făcute pentru scoaterea din uz a capitalului fix;t = timpul de funcţionare a capitalului (în ani).

Raportul procentual dintre amortizare şi capitalul fix reprezintă rataamortizării, care se calculează astfel:

Ra = (A / Kf) x 100

Uzura morală constă în deprecierea valorică sau tehnică a capitalului fixînainte de a se produce uzura fizică completă. Apare datorită progresului tehnic şicondiţiilor pieţei care asigură bunuri similare noi, cu:

- preţuri mai scăzute;

- performanţe tehnice superioare;

- preţuri mai mici şi performanţe superioare.

2. Capitalul circulant este partea capitalului formată din bunuri (materiiprime, materiale, combustibil, energie etc.) care:- participă la un singur ciclu de producţie;- se consumă dintr-o dată;- se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie.

U7.2.2 Neofactorii de producţie

Neofactorii de producţie trebuie priviţi în cadrul larg al multiplicării şidiversificării lor. Delimitarea dintre factorii de producţie clasici şi neofactorii deproducţie decurge din considerente legate de natura lor intrinsecă, dar şi de modulspecific de acţiune şi geastionare a factorilor din fiecare categorie.

Între cei mai importanţi neofactori care modifică substanţial conţinutul,locul şi rolul factorilor de producţie, distingem:

- progresul tehnic ce desemnează ansamblul realizărilor cunoaşterii omului princare activitatea economică, în întregul săi, devine mai eficientă. El este dependentde situaţia economică şi de concurenţa existentă pe piaţă între agenţii economici;

- tehnologiile reprezintă procedeele de combinare şi transformare a factorilor deproducţie în rezultate ale producţiei, prin aplicarea unor reguli riguros definite;

- informaţiile – reprezintă factorul principal al activităţii economice şi alprocesului de producţie, ce serveşte la reglarea procesului de producţie şi la luareadeciziilor în cadrul acestora;

83

- abilitatea întreprinzătorului – prin întreprinzător se înţelege acel tip de subiectal activităţii economice care, fie că iniţiază o nouă afacere, fie că, în cadrul uneiafaceri în desfăşuare, iniţiază un proces de schimbare radicală.

U 7.3 Utilizarea factorilor de producţie

Utilizarea raţională şi eficientă a factorilor de producţie reprezintăobiectivul şi rezultatul competenţei şi abilităţii întreprinzătorului preocupat înpermanenţă să găsească acele combinaţii de factori din a căror folosire să obţinăavantajos cât mai mari şi mai sigure.

Combinarea şi substituirea factorilor de producţieCombinarea factorilor de producţie reprezintă acea metodă de unire a factorilor deproducţie în vederea obţinerii de noi bunuri şi servicii.

Combinarea se poate realiza pe două laturi:

a) tehnică – combinare specifică fiecărui proces de producţie, obţinerea unui buneconomic presupunând unirea resurselor de muncă ce au o anumită structură şicalificare cu maşini, instalaţii, materii prime şi materiale specifice domeniului,respectiv bunului;

b) economică – unirea tehnică a factorilor are substrat economic, concretizat într-un cost de producţie minim şi într-un profit maxim.

Substituirea factorilor de producţie poate fi definită ca fiindposibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de producţie, cu ocantitate dată dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşivolum al producţiei.

Combinarea şi substituirea factorilor de producţie sunt posibile datorită:

a) divizibilităţii – posibilitatea de a împărţi un factor de producţie în unităţisimple, omogene, fără a fi afectată calitatea şi utilizarea factorului respectiv;

b) adaptabilitatea – proprietatea de asociere a unei cantităţi dintr-un factor deproducţie divizibil cu una sau mai multe unităţi divizate dintr-un alt factor deproducţie.

Decizia de combinare şi substituire a factorilor de producţie se întemeiazăpe anumite criterii economice concretizate în parametrii de eficienţă cum sunt:

1) productivitatea marginală a unui factor de producţie (Wmg) reprezintăsporul de producţie (ΔQ) obţinut ca urmare a creşterii cu o unitate a factorului dat(ΔX), ceilalţi factori de producţie rămânând constanţi;

Wmg = ΔQ / ΔX

84

2) rata marginală de substituire – raportul dintre cantitatea factorului ceurmează a fi introdus în activitatea economică (ΔX) necesară pentru a compensareducerea cu o unitate a altui factor, care va fi înlocuit (-ΔY), astfel încâtproducţia să rămână neschimbată sau să crească;

Rms = - (ΔX) / (ΔY)

3) coeficientul de elasticitate a producţiei în raport cu factorii arată cu câtinfluenţează creşterea unui factor asupra sporului de producţie sau apare ca raportîntre productivitatea marginală şi productivitatea medie a factorului care semodifică.

Aplicaţie rezolvată:

Productivitatea marginală a muncii este de 500 t.Productivitatea marginală a capitalului este de 1500 t.Cât este rata marginală de substituţie a capitalului prin muncă ?

Rezolvare: Rms= - ΔL / ΔK = WmK / WmL=3 / 1=3


Productivitatea marginală a muncii este de 700 buc.Productivitatea marginală a capitalului este de 3.500 buc.Cât este rata marginală de substituţie a capitalului prin muncă ?

a. 5/1b. 1/5c. – 1/5


1. Ce sunt factorii de producţie ?2. Care sunt cei trei factori principali de producţie?3. Care sunt neofactorii de producţie? .4. Definiţi factorul de producţie muncă?5. Definiţi factorul de producţie capital?


85


1.Completaţi:………………………– reprezintă pierderea treptată aproprietăţilor tehnice a mijloacelor de muncă ca urmare a folosirii lorproductive şi a acţiunii agenţilor naturali fizici, chimici, biologici.

2. Combinarea factorilor de producţie poate fi definită ca fiind posibilitateade a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de producţie, cu o cantitate dată dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi volum al producţiei.

Adevarat Fals

3. Substituirea factorilor de producţie reprezintă acea metodă de unire afactorilor de producţie în vederea obţinerii de noi bunuri şi servicii.

Adevarat Fals

4. Completaţi: Recuperarea sub formă bănească a valorii capitalului fixconsumat se numeşte…………………, a cărei mărime se determină ca raportîntre valoarea capitalului fix (Kf) şi durata normală de funcţionare (t)exprimată în ani.

5. Completaţi:……………….reprezintă raportul dintre cantitatea factorului ceurmează a fi introdus în activitatea economică (ΔX) necesară pentru a compensareducerea cu o unitate a altui factor, care va fi înlocuit (-ΔY), astfel încâtproducţia să rămână neschimbată sau să crească;

U7.5. RezumatFactorii de producţie constituie resurse atrase, alocate şi consumate în procesul

de producere a bunurilor economice.Multitudinea de factori de producţie poate fi clasificată în trei mari categorii,

fiecare având un conţinut omogen dar diferit de al celorlalte: munca, natura (pământul),capitalul.

Neofactorii de producţie trebuie priviţi în cadrul larg al multiplicării şidiversificării lor. Delimitarea dintre factorii de producţie clasici şi neofactorii deproducţie decurge din considerente legate de natura lor intrinsecă, dar şi de modulspecific de acţiune şi geastionare a factorilor din fiecare categorie.

Utilizarea raţională şi eficientă a factorilor de producţie reprezintă obiectivul şirezultatul competenţei şi abilităţii întreprinzătorului preocupat în permanenţă săgăsească acele combinaţii de factori din a căror folosire să obţină avantajos cât maimari şi mai sigure.


86






Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare nr. 7 1- uzura fizică;2-F;3-F;4- amortizare (A)5- rata marginală de substituire.6. răspuns aplicaţie propusă – a.

87

UUNNIITTAATTEEAA 88EFICIENŢA UTILIZĂRII FACTORILOR DE

PRODUCŢIE


Cuprins: pag.

U 8.1. Scopul şi obiectivele unităţii …………………………………….87

U 8.2 Eficienţa economică – formele eficienţei economice........................ 88

U 8.3 Productivitatea muncii …………………………………………….. 88

U 8.4 Căi de creştere a eficienţei economice…………………………….. 89


U 8.6 Rezumat …………………………………………………………..... 94



88


Parcurgerea acestei unităţi de învăţare vă va facilita formarea decompetenţe privind identificarea, cuantificarea şi analiza particularităţilorfactorilor de producţie;

La terminarea studiului acestei unităţi de învăţare despre factorii deproducţie şi utilizarea lor veţi fi capabil să:

- identificaţi factorii de producţie;- să înţelegeţi rolul factorilor de producţie în procesul economic;- să calculaţi amortizarea capitalului fix, productivitatea marginală a

unui factor de producţie şi rata marginală de substituţie a unui factor deproducţie;

- să obţineţi un scor de cel puţin 80% într-un interval de timp demaximum15 minute la testul de la sfârşitul acestei unităţi.

U 8.2. Eficienţa economică – formele eficienţei economice

Eficienţa economică:- este forma concretă cu cea mai largă sferă de acţiune pe care o îmbracăraţionalitatea economică;

- este cerinţa fundamentală care se impune în toate activităţile economice;

- pune în balanţă eforturile (cheltuielile) cu veniturile (rezultatele) agentuluieconomic.

Eficienţa economică reprezintă maximum de bunuri economice şi valoarenouă ce se poate obţine la un moment dat cu minimum de factori de producţieutilizaţi şi consumaţi.

Activitatea unui agent economic este eficientă atunci când încasărileobţinute din vânzarea bunurilor pe piaţă sunt mai mari decât cheltuielile care s-aufăcut (încasări > cheltuieli).

Modalităţile de exprimare a eficienţei economice (Ec) sunt:

a) prin randamentul factorilor de producţie utilizaţi:

Ec = Vr / CFp

undeVr = venituri realizate;CFp = consumul de factori de producţie.

89

- exprimă veniturile obţinute la unitatea de factor de producţie consumat,deci eficienţa economică este cu atât mai mare cu cât rezultatele obţinute sunt maimari;

b) prin consumul factorilor de producţie, pentru obţinerea rezultatelor:

Ec = CFp / Vr

- exprimă consumul de factori de producţie pentru obţinerea unei unităţi de venit,deci Ec este cu atât mai mare cu cât consumul de factori pe unitatea de produs estemai mic permiţând sporirea ofertei de bunuri prin economisirea de factori.

Eficienţa economică se prezintă sub două forme principale:

1. Rentabilitatea - capacitatea unei activităţi economice de a aduce profit.

- are un prag minim (punct de echilibru), reprezentat de egalitatea dintre volumulîncasărilor firmei din activitatea sa şi volumul costurilor efectuate pentru obţinereaveniturilor respective;

- se exprimă absolut – prin mărimea profitului obţinut; relativ – prin ratarentabilităţii, calculată ca rată a profitului (Rpr)

Rpr = (profit / costuri totale) x 100

2. Productivitatea - reprezintă rodnicia sau randamentul cu care sunt utilizaţifactorii de producţie.

- nivelul productivităţii (W) se calculează ca raport între producţia obţinută (Q) şifactorii implicaţi (F).

W = Q / F

U 8.3 Productivitatea muncii

Productivitatea muncii reprezintă rodnicia cu care se cheltuieşte muncaumană. Productivitatea apare sub următoarele forme:

1. Productivitatea parţială - reflectă productivitatea fiecărui factor de producţieşi reprezintă producţia obţinută cu o unitate de factor de producţie consumată(capital, muncă etc.)2. Productivitatea globală - reflectă modul de determinare a productivităţii, fiindo expresie a combinării şi consumării tuturor factorilor de producţie;

90

- măsoară performanţa şi eficacitatea factorilor deproducţie.3. Productivitatea medie - reprezintă raportul dintre producţie şi factorul muncă;

- eficienţa cu care este folosită o unitate din factorii deproducţie într-o perioadă determinată de timp.4. Productivitatea marginală - reprezintă sporul de producţie obţinut cu o unitatesuplimentară dintr-un factor de producţie, ceilalţi rămânând constanţi.

Nivelul productivităţii muncii exprimă cantitatea de produse (Q) obţinutăîntr-o unitate de timp (t) sau consumul de muncă necesar obţinerii unei unităţi deprodus.

Wm = Q / tsau

Wm = t / Q

Cantitatea de muncă utilizată se poate exprima nu numai prin unităţi detimp, ci şi prin număr de lucrători.

Dinamica productivităţii muncii exprimă creşterea ei în timp şi secalculează sub forma indicelui de creştere a productivităţii muncii,exprimându-se procentual.

IWm = (Wm1 / Wm0) x 100

unde:Wm1 = nivelul productivităţii muncii din perioada curentă;Wm0 = nivelul productivităţii muncii din perioada anterioară, de bază.

Asupra nivelului şi dinamicii productivităţii muncii influenţează următoriifactori:

- factori tehnici:

• gradul de înzestrare tehnică,

• tehnologia existentă în producţie,

• nivelul atins de cercetarea ştiinţifică etc.;

- factori economici:

• organizarea producţiei şi a muncii,

• nivelul calificării lucrătorilor,

• cointeresarea materială etc.;

91

- factori sociali:

• nivelul de trai,

• condiţiile de muncă,

• responsabilitate etc.;

- factori educaţionali:

• pregătirea şcolară şi profesională,

• nivelul de cultură;

- factori psihologici:

• grad de adaptabilitate la disciplina muncii;

• satisfacţia adusă de muncă;

• climatul relaţiilor cu ceilalţi lucrători;

• tradiţii, obiceiuri, religie etc.;

- factori structurali:

• evoluţia structurii producţiei, a structurii de ramuri tehnice etc;

- factori naturali:

• condiţii de climă, fertilitate;

• accesibilitatea resurselor naturale etc.

- factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economiamondială:

• tipuri de specializare tehnică şi economică;

• gradul de competitivitate a produselor naţionale pe piaţa mondială etc.

Căile de sporire a productivităţii muncii sunt următoarele:

- promovarea tehnologiilor noi;

- buna organizare şi conducere a activităţii economice;

- climatul social adecvat al muncii;

92

- competenţa profesională a factorului uman;

- realizarea motivaţiei economice a participanţilor la producţie.

Nevoile nelimitate şi în continuă diversificare, pe de o parte, şi resurselerare, limitate pe de altă parte, impun creşterea productivităţii muncii pe aceastăbază putându-se obţine:

- bunuri economice mai multe cu cheltuieli mai puţine;

- costuri mai mici pe unitatea de produs;

- valoare nou-creată mai mare pe unitatea de factor utilizat şi consumat;

- preţuri şi tarife stabile eventual mai mici;

- PIB pe total şi pe locuitor în creştere constantă şi apreciabilă;

- investiţii nete mai mari, creşterea economică şi a gradului de ocupare a forţei demuncă;

- creşterea salariilor, nivelul superior al productivităţii muncii făcând posibilăsporirea acestora;

- costuri naţionale egale sau mici decât cele străine;

- nivel de trai şi calitate a vieţii mai bune şi mai apropiate de cele ale ţărilordezvoltate.

U 8.4 Căi de creştere a eficienţei economice

Aprecierea eficienţei economice a unei activităţi presupune luarea înconsiderare a implicaţiilor economice şi sociale ale acesteia. O activitateeconomică este eficientă nu numai atunci când veniturile sunt mai mari decâtcheltuielile, ci pentru societate are eficienţă reală dacă se desfăşoară în condiţii decompatibilitate cu mediul natural, evitând degradarea acestuia.

Creşterea eficienţei economice presupune:

- competiţia liberă şi loială dintre agenţii economici;

- cunoaşterea cererii pe piaţă şi anticiparea ei;

- promovarea tehnologiilor moderne;

- alegerea şi utilizarea celor mai bune metode de management şi gestiune.

Evoluţia eficienţei economice reflectă raportul dintre echilibru şidezechilibru în economie.

93

Aplicaţie rezolvată:În cadrul unei firme unde lucrează 100 de salariaţi, într-o anumită perioadă

se obţine o producţie de 10.000 de bucăţi.Folosind capital tehnic în acelaşi volumşi structură, dar angajând încă 10 salariaţi, întreprinzătorul reuşeşte să obţină oproducţie suplimentară de 2.000 de bucăţi.

Se cere :a. productivitatea medie a munciib. productivitatea marginală a muncii

Rezolvare:Productivitatea medie a muncii ( WmL) se calculează atât pentru ce 100 de

salariaţi din perioada iniţială, cât şi pentru ce 110 din perioada curentă.a. WmLo=10.000 buc./ 100 salariaţi=100 buc./ 1 salariat WmL1=12.000 buc./110 salariaţi=109 buc./ 1 salariatb. WmgL=(Q1-Q0)/(L1-L0) =(12.000-10.000)/(110/100)=2.000 buc./10 sal. WmgL=200 buc./1 salariat


Pentru obţinerea unei producţii de 20.000 u.m.,un agent economicfoloseşte un capital concretizat în 10 utilaje de producţie.Prin folosirea a încă 5utilaje de producţie, agentul economic obţine o producţie totală de 30.000 u.m.

Să se determine:a.Productivitatea medie a capitalului WmKb. Productivitatea marginală a capitalului WmgK


1. Ce este eficienţa economică ?2. Care suntmodalităţile de exprimare ale eficienţei economice?3. Ce este productivitatea muncii? .4. Definiţi noţiunea de rentabilitate.5. Definiţi noţiunea de productivitate.


94


1.Completaţi. ……………..- reflectă productivitatea fiecărui factor deproducţie şi reprezintă producţia obţinută cu o unitate de factor deproducţie consumată (capital, muncă etc.).2. Productivitatea medie - reprezintă raportul dintre producţie şi factorul

muncă, adică eficienţa cu care este folosită o unitate din factorii de producţie într-o perioadă determinată de timp.

Adevarat Fals

3. Productivitatea marginală - reprezintă sporul de producţie obţinut cu o unitatesuplimentară dintr-un factor de producţie, ceilalţi rămânând constanţi.

Adevarat Fals

4. Completaţi: ……………………..exprimă cantitatea de produse (Q)obţinută într-o unitate de timp (t) sau consumul de muncă necesar obţinerii uneiunităţi de produs.

5. Completaţi : Creşterea eficienţei economice presupune:………………

U8.6 RezumatEficienţa economică este forma concretă cu cea mai largă sferă de acţiune pe

care o îmbracă raţionalitatea economică; este cerinţa fundamentală care se impune întoate activităţile economice; pune în balanţă eforturile (cheltuielile) cu veniturile(rezultatele) agentului economic.

Eficienţa economică se prezintă sub două forme principale: rentabilitatea şiproductivitatea.

Productivitatea muncii reprezintă rodnicia cu care se cheltuieşte munca umană.Creşterea eficienţei economice presupune: competiţia liberă şi loială dintre

agenţii economici; cunoaşterea cererii pe piaţă şi anticiparea ei; promovareatehnologiilor moderne; alegerea şi utilizarea celor mai bune metode de management şigestiune.


95






Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare nr. 8 1- Productivitatea parţială;2-A;3-A;4- Nivelul productivităţii muncii5- - competiţia liberă şi loială dintre agenţii economici; cunoaşterea cererii pepiaţă şi anticiparea ei; promovarea tehnologiilor moderne; alegerea şi utilizareacelor mai bune metode de management şi gestiune.6. răspuns aplicaţie propusă – a. 2.000 u.m./ utilaj b. 2.000 u.m./ utilaj

96

UUNNIITTAATTEEAA 99COSTURILE DE PRODUCŢIE


Cuprins: pag.


U 9.2 Conţinutul costului de producţie…………………………………97

U 9.3 Mărimea şi tipologia costurilor …………………………………98

U 9.4 Comportamentul întreprinzătorului şi reducerea costului deproducţie …………………………………………………………….

99U 9.5 Test de autoevaluare……………………………………………….. 101

U 9.6 Rezumat ………………………………………………………… 103



97


Parcurgerea acestei unităţi de învăţare vă va facilita formarea decompetenţe privind identificarea, cuantificarea şi analiza particularităţilorcosturilor de producţie;

La terminarea studiului acestei unităţi de învăţare despre costul deproducţie veţi fi capabil să:

- identificaţi costul de producţie;- să înţelegeţi rolul costurilor de producţie în procesul economic;- să calculaţi toate categoriile de costuri ;- să obţineţi un scor de cel puţin 80% într-un interval de timp de


U9.2 Conţinutul costului de producţie

Pentru a obţine bunuri economice şi servicii, agenţii economici faccheltuieli cu factorii de producţie care se regăsesc în preţurile rezultatelorobţinute. Costul de producţie numit şi preţ de cost, reprezintă o problematicăimportantă la nivel microeconomic şi care în condiţiile economiei de piaţă, stă labaza deciziei întreprinzătorului pentru producţia şi oferta anumitor bunurimateriale sau servicii.

Costul de producţie poate fi definit ca fiind:

• totalitatea cheltuielilor corespunzătoare consumului de factori de producţie, pecare producătorii le efectuează pentru producerea şi vânzarea de bunuri materialesau pentru prestarea de servicii;

• preţul de cost reprezintă totalitatea cheltuielilor fabricantului pentru a producebunurile economice pe care le vinde sau, o totalitatea costurilor cu manopera,materialele şi regia pentru a produce ceva sau, o suma cheltuielilor necesareobţinerii unui volum de producţie.

Caracterizarea costurilor are la bază doi parametri:1. Structura costurilor – evidenţiază elementele componente ale acestora,ponderea pe care o ocupă fiecare element în totalul cheltuielilor, precum şitendinţele manifestate în evoluţia fiecărei categorii de cheltuieli.

În funcţie de natura economică a cheltuielilor structura costului cuprindeurmătoarele elemente:

a) cheltuieli cu factorii materiali de producţie care mai sunt denumite costurimateriale care reprezintă expresia bănească a consumurilor de capital fix şicirculant;

98

b) cheltuieli cu forţa de muncă care sunt denumite costuri ale forţei de muncă şicare au în vedere eforturile făcute de întreprindere cu plata salariilor, contribuţiilela fondul de şomaj, CAS-ul;

c) cheltuieli de regie – cheltuielile cu chiriile, încălzitul, iluminatul etc.

2. Mărimea (nivelul) costului se determină prin însumarea mărimii absolute acheltuielilor din care este alcătuit, şi se determină:- pe unitatea de produs,- pe întreaga producţie realizată.

U9.3 Mărimea şi tipologia costurilor

În decursul dezvoltării gândirii economice, s-au constituit mai multetipologii ale costurilor, dar ne vom opri la tipologia propusă de G.A.Frois.

1. Costul global (total) -reprezintă ansamblul costurilor corespunzătoare unuivolum de producţie dat, şi este format din:

a. costul fix – reprezintă cheltuiala care este relativ independentă de modificareavolumului producţiei şi care este suportată în orice condiţii de o firmă (clădiri,asigurări, dobânzi);

b. costul variabil – reprezintă cheltuiala care variază în funcţie de cantitatea deproduse obţinute (materii prime, materiale, combustibil);

c. costul total – generat de consumurile aferente întregii producţii, este sumacosturilor fixe şi variabile.

2. Costul mediu (unitar)- reprezintă costul pe unitatea de produs sau pe unitateade efect util. El poate fi:

a. cost fix mediu – costul devine variabil scăzând pe măsură ce creşte cantitateade produse sau, invers, crescând atunci când producţia obţinută se micşorează;

b. costul variabil mediu – se determină raportând costul variabil total lacantitatea de produse;

c. costul total mediu – se determină prin raportarea costului total la cantitatea deproduse, care reprezintă costul unei unităţi din producţie..

3. Costul marginal: - reprezintă sporul de cost necesar obţinerii unei unităţisuplimentare de produs. Se determină raportând creşterea costului total lacreşterea producţiei; evoluţia sa depinde de costurile variabile, totale şi medii.

99

Nivelul şi dinamica costului de producţie relevă gradul de eficienţă alactivităţii unei firme, cu cât costurile sunt mai mici, nivelul producţieipăstrându-se la acelaşi sau crescând, cu atât eficienţa este mai mare, iarprofitul sporeşte.

Nivelul costurilor de producţie reprezintă mărimea absolută acheltuielilor efectuate pentru realizarea producţiei. Cunoaşterea funcţiilorîndeplinite de cost poate influenţa opţiunea nivelului şi dinamicii sale, astfel:

- cunoaşterea reală a consumurilor de resurse materiale, financiare şi umanepentru întreaga producţie şi pentru fiecare produs în parte;

- evidenţa şi controlul consumurilor factorilor de producţie;

- calcularea indicatorilor de eficienţă;

- influenţarea nivelului rentabilităţii (profitului);

- stabilirea preţului de vânzare a bunului pe piaţă.

U9.4 Comportamentul întreprinzătorului şi reducerea costului deproducţie

Fiecare agent economic este interesat să obţină producţia cu costuri câtmai mici, pentru a dobândi un câştig cât mai mare.

Acest lucru este determinat de:

- resursele au un caracter limitat şi trebuie folosite în mod raţional;

- costuri mai mici înseamnă o ofertă mai mare şi deci un profit mai ridicat;

- costurile mici înseamnă preţuri de vânzare mai mici, ceea ce sporeşte numărulcumpărătorilor;

- o firmă cu costuri mici, accesibile, reprezintă un concurent important pe piaţăcrescând competitivitatea produselor.

Principalele căi de reducere a costurilor sunt:

1) cumpărarea factorilor de producţie cu preţuri cât mai mici;

2) reducerea stocurilor;

3) reducerea (economisirea) consumului de materii prime şi materiale;

4) reducerea cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs, prin creşterea mairapidă a productivităţii faţă de salarii;

5) micşorarea cheltuielilor de exploatare a utilajelor;

100

6) scăderea cheltuielilor administrative;

7) reducerea cheltuielilor de desfacere şi publicitate;

8) economii la cheltuielile de dezvoltare.

Reducerea costurilor nu reprezintă un scop în sine şi nu trebuie să aibăefecte negative asupra calităţii produselor ci, dimpotrivă, să asigure un spor deutilitate.

Stabilirea nivelului normal al costurilor se face în raport cu:

a) nivelul cel mai scăzut realizat de întreprindere până atunci;

b) costul întreprinderii cu cea mai bună poziţie competitivă în domeniu;

c) preţurile de vânzare ale bunului respectiv.

Nivelul costului este nivelul minim până la care poate coborî preţul devânzare al unui bun economic, dacă preţul de vânzare va fi mai mic decâtcostul de producţie atunci când firma va înregistra pierderi.

Reducerea costului de producţie implică raţionalitatea în orientarea şimobilizarea eforturilor, o componentă esenţială a calculului economicreprezentând-o optimul producătorului, ceea ce înseamnă că producătorulurmăreşte ca la un cost de producţie total dat să maximizeze producţia obţinută,adică să producă cât mai mult posibil.

Asigurarea optimului producătorului necesită ca însăşi relaţia dintreproductivitate şi costuri să fie abordată pe termen lung.

Pe termen lung se disting trei tipuri de comportament aleîntreprinzătorului;

a) alegerea optimală pentru un volum de comportament ale întreprinzătoruluiobţinută cu minimum de cheltuieli totale de producţie;

b) schimbarea dimensiunii producţiei fără să se recurgă la substituire de factori,producătorul putând modifica dimensiunea producţiei prin variaţii ale factorilor deproducţie – muncă şi capital – în aceeaşi proporţie;

c) schimbarea dimensiunii producţiei cu substituire de factori, modificând raportulcapital / muncă.

Aplicaţie rezolvată:O firmă face următoarele cheltuielipentru a produce 100 bucăţi

din bunul X: materii prime 100 mii u.m., combustibil pentru fabricaţie 20 miiu.m., energie,apă pentru fabricaţie 20 mii u.m., combustibil pentru încălzireaunităţii economice 5 mii u.m., salarii directe 15 mii u.m., salarii indirecte 5 miiu.m., amortizări 20 mii u.m., chiria 4 mii u.m., dobânzi 5mii u.m.

Calculaţi costul variabil mediu.

101

Rezolvare:CVT=100 mii materii prime+20 mii combustibil pentru fabricaţie+ 20 mii

energie+15 mii salarii directe=155 mii u.m.CVM=155 mii u.m. / 100 buc.= 1.550 u.m.

Aplicaţie propusă:O fabrică înregistrează următoarele costuri:

- costuri fixe materiale 10 mil. lei - costuri variabile 12 mil. lei - costuri variabile salariale 5 mil. lei - salarii 10 mil. lei - amortizări 6 mil. leiCât reprezintă costurile fixe totale, costurile materiale şi costurile totale?


1. Ce este costul de producţie ?2. Care sunt elementele ce intră în structura costului?3. Ce este costul global? .4. Definiţi costul mediu unitar.5. Definiţi costul marginal..


1.Completaţi: ………………– evidenţiază elementele componente aleacestora, ponderea pe care o ocupă fiecare element în totalul cheltuielilor,precum şi tendinţele manifestate în evoluţia fiecărei categorii de cheltuieli.

2. Costul global (total) -reprezintă ansamblul costurilor corespunzătoare unuivolum de producţie dat, şi este format din:

a. costul fix – reprezintă cheltuiala care este relativ independentă de modificareavolumului producţiei şi care este suportată în orice condiţii de o firmă (clădiri,asigurări, dobânzi);

b. costul variabil – reprezintă cheltuiala care variază în funcţie de cantitatea deproduse obţinute (materii prime, materiale, combustibil);



102

c. costul total – generat de consumurile aferente întregii producţii, este sumacosturilor fixe şi variabile.

Adevarat Fals

3. Principalele căi de reducere a costurilor sunt:

1) cumpărarea factorilor de producţie cu preţuri cât mai mici;

2) reducerea stocurilor;

3) reducerea (economisirea) consumului de materii prime şi materiale;

4) reducerea cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs, prin creşterea mairapidă a productivităţii faţă de salarii;

5) micşorarea cheltuielilor de exploatare a utilajelor;

6) scăderea cheltuielilor administrative;

7) reducerea cheltuielilor de desfacere şi publicitate;

8) economii la cheltuielile de dezvoltare.

Adevarat Fals

4. Completaţi: ………………..este nivelul minim până la care poatecoborî preţul de vânzare al unui bun economic, dacă preţul de vânzare va fi maimic decât costul de producţie atunci când firma va înregistra pierderi.

5. Completaţi : Pe termen lung se disting trei tipuri de comportament aleîntreprinzătorului:a) …………………b) …………………c) …………………

103

U9.6 RezumatPentru a obţine bunuri economice şi servicii, agenţii economici fac cheltuieli cu

factorii de producţie care se regăsesc în preţurile rezultatelor obţinute. Costul deproducţie numit şi preţ de cost, reprezintă o problematică importantă la nivelmicroeconomic şi care în condiţiile economiei de piaţă, stă la baza decizieiîntreprinzătorului pentru producţia şi oferta anumitor bunuri materiale sau servicii.

Nivelul şi dinamica costului de producţie relevă gradul de eficienţă al activităţiiunei firme, cu cât costurile sunt mai mici, nivelul producţiei păstrându-se la acelaşi saucrescând, cu atât eficienţa este mai mare, iar profitul sporeşte.

Fiecare agent economic este interesat să obţină producţia cu costuri cât maimici, pentru a dobândi un câştig cât mai mare.

Reducerea costurilor nu reprezintă un scop în sine şi nu trebuie să aibă efectenegative asupra calităţii produselor ci, dimpotrivă, să asigure un spor de utilitate.






Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare nr. 9 1- Structura costurilor; 2-A; 3-A; 4- Nivelul costului 5- a) alegerea optimală pentru un volum de comportament ale întreprinzătoruluiobţinută cu minimum de cheltuieli totale de producţie;

b) schimbarea dimensiunii producţiei fără să se recurgă la substituire defactori, producătorul putând modifica dimensiunea producţiei prin variaţii alefactorilor de producţie – muncă şi capital – în aceeaşi proporţie;

c) schimbarea dimensiunii producţiei cu substituire de factori, modificândraportul capital / muncă. 6. răspuns aplicaţie propusă – CFT =25 mil. lei, Cmateriale=27 mil lei,CT= 37mil.lei

104

UUNNIITTAATTEEAA 1100CEREREA


Cuprins: pag.


U 10.2 Cererea şi factorii care o influenţează …………………………105

U 10.3 Elasticitatea cererii şi importanţa ei……………………………107

U 10.4 Test de autoevaluare………………………………………………..110

U 10.5 Rezumat ………………………………………………………… 111



105


Parcurgerea acestei unităţi de învăţare vă va facilita formarea decompetenţe privind analiza cererii şi elasticitătţii acesteia;

La terminarea studiului acestei unităţi de învăţare despre fenomenul cereriiveţi fi capabil să:

- să înţelegeţi noţiunea de cerere şi factorii ce o influenţează;- să calculaţi coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de preţ ;- să calculaţi coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de venit ;- să obţineţi un scor de cel puţin 80% într-un interval de timp de


U10.2 Cererea şi factorii care o influenţează

Nevoile sociale existente la un moment dat se manifestă pe piaţă sub formacererii de bunuri şi servicii dar nu trebuie confundate nevoile umane cu cererea,deoarece cererea reflectă acele nevoi care se pot satisface prin intermediul pieţei.

Cererea poate fi definită ca fiind cantitatea totală dintr-o marfă la careaspiră o persoană, care poate fi achiziţionată într-o anumită perioadă de timp, la unpreţ unitar dat.

Prin cerere se satisface partea principală a nevoii de consum, bunurile şiserviciile procurându-se prin intermediul pieţei, astfel încât, cererea estecondiţionată:

- pe de o parte de veniturile băneşti ale agenţilor economici şi populaţiei;

- iar pe de altă parte de evoluţia preţurilor.

Cererea de bunuri şi servicii reprezintă cantitatea dintr-o anumită marfă pecare consumatorii sunt dispuşi să o cumpere la un anumit preţ unitar, considerat camaxim într-un interval de timp, considerând calitatea mărfii ca fiind dată şiacceptată de cumpărători.

În funcţie de cine exprimă cererea, aceasta poate fi:- individuală – cererea manifestată din partea unui individ, întreprindere sauinstituţie pentru un anumit produs sau serviciu;

- agregată (totală):

* însumarea tuturor cererilor individuale de pe piaţa unui produs sau serviciuîntr-o anumită perioadă;

* ansamblul cheltuielilor realizate în cadrul unei economii naţionale pentruprocurarea de bunuri şi servicii;

Legea generală a cererii reprezintă raportul de condiţionare dintreschimbarea preţului unitar al unui bun şi modificarea cantităţii cerute:

106

a) când preţul unui bun scade, cantitatea cerută pentru acel bun creşte;

b) când preţul unui bun creşte, cantitatea cerută din acel bun scade.

Factorii care stau la baza explicării legii generale a cererii sunt:

1. de natură economică:

a. veniturile consumatorilor - între evoluţia veniturilor băneşti aleconsumatorilor şi a cererii există o relaţie directă: când veniturile cresc cerereasporeşte, iar când acestea scad cererea se diminuează;

b. modificarea preţurilor altor bunuri economice care pot fi:

* substituibile - adică două produse satisfac nevoi similare. Dacă preţul launul dintre produse creşte are loc sporirea cererii la bunul substituibil;

* complementare – sunt bunurile consumate împreună (benzină-maşină,televizor-energie electrică), iar creşterea preţului la unul din produse diminueazăconsumul la ambele produse.

2. de natură extraeconomică:

a. numărul de cumpărători – când numărul cumpărătorilor pe piaţa unui buneconomic creşte, cererea totală la bunul respectiv creşte – este o relaţie pozitivă;

b. preferinţele cumpărătorilor pentru un anumit bun – influenţează directevoluţia cererii, dacă vor creşte preferinţele cumpărătorilor pentru un buneconomic, cererea totală pentru acel produs va creşte;

c. previziunea privind evoluţia preţurilor şi a veniturilor – dacă se prevede ocreştere a preţului unui anumit bun, cererea prezentă pentru bunul respectiv vacreşzte şi se reduce dacă se prevede o scădere a preţului;

d. utilitatea economică – între gradul de utilitate al unui bun economic şimărimea cererii este o relaţie directă;

e. factorii psihologici şi sociali – un rol important avându-l: relcama, moda,mass-media etc., care influenţează opţiunile individului manifestându-se astfelcererea stimulată.

107

U10.3 Elasticitatea cererii şi importanţa ei

Elasticitatea cererii poate fi definită ca fiind: sensibilitatea cererii lamodificarea preţului sau a altei condiţii a cererii, proprietatea cererii de a semodifica sub acţiunea factorilor care o influenţează.

Elasticitatea cererii apare sub influenţa preţului şi a venitului, deaceea se calculează în funcţie de preţ şi în funcţie de venit şi se măsoară cuajutorul coeficientului de elasticitate, care reprezintă gradul de modificare acererii – variabilă şi dependentă – în funcţie de modificarea unui factor alcererii – variabilă independentă.

După elasticitatea cererii în raport de preţ (Ecp) există următoarelecategorii de bunuri:

a) bunuri cu cerere elastică (Ecp>1), la care modificarea preţului cu un anumitprocent va determina modificarea cererii cu o mărime mai mare;

b) bunuri cu cerere de elasticitate unitară (Ecp=1), la care modificarea preţuluicu un anumit procent determină schimbarea cu aceeaşi mărime a cantităţii cerute;

c) bunuri cu cerere inelastică (elasticitate subunitară) - (Ecp<1) – schimbareapreţului cu un anumit procent determină o modificare a cererii cu o mărime maimică;

d) bunuri cu cerere perfect elastică (Ecp= > ∞) – la un preţ constant cererea vacreşte continuu la acel bun;

e) bunuri cu cerere perfect inelastică (Ecp= 0) – indiferent de modificareapreţului cererea pentru acel bun va rămâne constantă.

Coeficientul de elasticitate în funcţie de preţ se calculează potriviturmătoarei formule:

Ke/p = ΔQ(%) / Δp(%) = [ΔQ/Q0 x 100] / [Δp/p0 x 100]

unde:ΔQ(%) = modificarea procentuală a cererii;Δp(%)= modificarea procentuală a preţului.

După elasticitatea cererii în raport de venit (Ec/v) există următoarelecategorii de bunuri:

a) bunuri normale (Ec/v<1) – sunt cele pentru care venitul şi cererea evoluează înaceeaşi direcţie;

108

b) bunuri inferioare (Ec/v<0) – sunt cele pentru care cererea şi venitul evolueazăîn sensuri diferite, consumul scade la o creştere a venitului;

c) bunuri superioare (Ec/v>1) – sunt cele pentru care cererea creşte relativ mairepede în raport cu creşterea venitului.

Coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de venit (Kc/v) secalculează potrivit următoarei formule:

Kc/v = (ΔQ/Q0) / (ΔV/V0) = [(Q1 - Q0) / Q0] / [(V1 - V0) / V0]

unde:ΔV – variaţia venitului;V0 = venitul din perioada iniţială;V1 = venitul în perioada curentă;p0 = preţul în perioada iniţială;p1 = preţul în perioada curentă.

Coeficientul de elasticitate, în general, este pozitiv deoarece atuncicând veniturile cresc, de regulă, cererea creşte.

Importanţa şi factorii care determină elasticitatea cererii.Modificarea preţului unui anumit bun determină schimbări mai mari sau

mai mici, pozitive sau negative, în cererea pentru bunul respectiv, cei maiimportanţi factori fiind cei care determină elasticitatea cererii în funcţie de preţ:

1. ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun în bugetul total al unei familii;cu cât ponderea este mai mare, cu atât coeficientul de elasticitate în funcţie de preţeste mai mare, celelalte condiţii rămânând nemodificate;

2. gradul de substituire a bunurilor, între acest şi elasticitatea cererii în funcţie depreţ, este o relaţie pozitivă, cu cât este mai mare coeficientul elasticităţii cererii cuatât gradul de substituire este mai mare şi invers;

3. gradul necesităţii de consum, bunurile pot fi grupate în două categorii:

· bunuri normale de strictă necesitate· bunuri de lux;

4. durata perioadei de timp de la modificarea preţului, între aceasta şi mărimeacoeficientului elasticităţii cererii în funcţie de preţ existând o relaţie directă,pozitivă.

Aplicaţie rezolvată:1. Elasticitatea cererii în raport cu preţul reprezintă:a) raportul dintre cantitatea cerută si modificarea preţului;

109

b) raportul dintre modificarea cantităţii cerute şi preţ;c) raportul dintre modificarea relativă a cantităţii cerute şi modificarea relativă apreţului;d) raportul dintre modificarea venitului şi modificarea preţului;e) o constantă, oricare ar fi forma curbei cererii.

R : d

2. Dacă elasticitatea cererii unui bun în raport cu preţul său este egală cu -2, ocreştere a preţului cu 10%, va antrena:a) o creştere a cantităţii cerute cu 5%;b) o scădere a cantităţii cerute cu 5%;c) o scădere a cantităţii cerute cu 2%;d) o creştere a cantităţii cerute cu 20%;e) o scădere a cantităţii cerute cu 20%.

R:e


1. Atunci când, cererea unui bun este elastică la preţ, o creştere a preţului la acestbun provoacă:a) menţinerea cantităţii cerute;b) creşterea mai puţin decât proporţională a cantităţii cerute;c) reducerea mai puţin decât proporţională a cantităţii cerute;d) reducerea mai mult decât proporţională a cantităţii cerute;e) creşterea cantităţii cerute.

2. Dacă elasticitatea cererii unui bun în raport cu preţul său este egal cu -3, pentrucare cantitatea cerută creşte cu 30%, va trebui ca preţul:a) să scadă cu 3%;b) să scadă cu 30;c) să crească cu 15%;d) să scadă cu 10%;e) să crească cu 3%.


1. Definiţi noţiunea de cerere.2. Care sunt formele cererii?3. Ce categorii de factori stau la baza exprimării legii generale a cererii? .4. Definiţi elasticitatea cererii.5. Definiţi coeficientul de elasticitate a cererii.


110


1.Completaţi: ……………………….reprezintă raportul decondiţionare dintre schimbarea preţului unitar al unui bun şi modificareacantităţii cerute:

a) când preţul unui bun scade, cantitatea cerută pentru acel bun creşte;

b) când preţul unui bun creşte, cantitatea cerută din acel bun scade.

2. Factorii de natură economică care stau la baza explicării legii generale acererii sunt:a. numărul de cumpărători – când numărul cumpărătorilor pe piaţa unui buneconomic creşte, cererea totală la bunul respectiv creşte – este o relaţie pozitivă;

b. preferinţele cumpărătorilor pentru un anumit bun – influenţează direct evoluţiacererii, dacă vor creşte preferinţele cumpărătorilor pentru un bun economic,cererea totală pentru acel produs va creşte;

c. previziunea privind evoluţia preţurilor şi a veniturilor – dacă se prevede ocreştere a preţului unui anumit bun, cererea prezentă pentru bunul respectiv vacreşzte şi se reduce dacă se prevede o scădere a preţului;

d. utilitatea economică – între gradul de utilitate al unui bun economic şi mărimeacererii este o relaţie directă;

e. factorii psihologici şi sociali – un rol important avându-l: relcama, moda, mass-media etc., care influenţează opţiunile individului manifestându-se astfel cerereastimulată.

Adevarat Fals

3. Factorii de natură extraeconomică care stau la baza explicării legiigenerale a cererii sunt:a. veniturile consumatorilor - între evoluţia veniturilor băneşti ale consumatorilorşi a cererii există o relaţie directă: când veniturile cresc cererea sporeşte, iar cândacestea scad cererea se diminuează;

b. modificarea preţurilor altor bunuri economice care pot fi:

* substituibile - adică două produse satisfac nevoi similare. Dacă preţul launul dintre produse creşte are loc sporirea cererii la bunul substituibil;

* complementare – sunt bunurile consumate împreună (benzină-maşină,televizor-energie electrică), iar creşterea preţului la unul din produse diminueazăconsumul la ambele produse.


111

Adevarat Fals

4. Completaţi: După elasticitatea cererii în raport de preţ (Ecp) existăurmătoarele categorii de bunuri:

a) ……………….

b) ……………….

c) ………………

d) ………………

e) ……………….

5. Completaţi : După elasticitatea cererii în raport de venit (Ec/v) existăurmătoarele categorii de bunuri:

a)………………..

b) …………………….

c)……………………

U10.5 RezumatNevoile sociale existente la un moment dat se manifestă pe piaţă sub forma

cererii de bunuri şi servicii dar nu trebuie confundate nevoile umane cu cererea,deoarece cererea reflectă acele nevoi care se pot satisface prin intermediul pieţei.

Elasticitatea cererii apare sub influenţa preţului şi a venitului, de aceea secalculează în funcţie de preţ şi în funcţie de venit şi se măsoară cu ajutorulcoeficientului de elasticitate, care reprezintă gradul de modificare a cererii – variabilăşi dependentă – în funcţie de modificarea unui factor al cererii – variabilăindependentă.

Modificarea preţului unui anumit bun determină schimbări mai mari sau maimici, pozitive sau negative, în cererea pentru bunul respectiv, cei mai importanţi factorifiind cei care determină elasticitatea cererii în funcţie de preţ.

112






Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare nr. 10 1 Legea generală a cererii; 2-F; 3-F; 4- a) bunuri cu cerere elastică ;

b) bunuri cu cerere de elasticitate unitară;

c) bunuri cu cerere inelastică (elasticitate subunitară);

d) bunuri cu cerere perfect elastică;

e) bunuri cu cerere perfect inelastică.

5- a) bunuri normale ;

b) bunuri inferioare;

c) bunuri superioare.

6. răspuns aplicaţie propusă : 1.- d;2. – d.

113

UUNNIITTAATTEEAA 1111OFERTA


Cuprins: pag.


U 11.2 Funcţia ofertei …………………………………………………… 114

U 11.3 Elasticitatea ofertei. Importanţa cunoaşterii ofertei şi elasticităţiiei …………………………………………………………………………… 116


U 11.5 Rezumat ………………………………………………………… 119



114


Parcurgerea acestei unităţi de învăţare vă va facilita formarea decompetenţe privind analiza ofertei şi elasticităţii acesteia;

La terminarea studiului acestei unităţi de învăţare despre fenomenul oferteiveţi fi capabil să:

- să înţelegeţi funcţia ofertei şi factorii ce o influenţează;- să calculaţi coeficientul de elasticitate al ofertei în funcţie de preţ ;- să obţineţi un scor de cel puţin 80% într-un interval de timp de


U 11.2 Funcţia ofertei

Oferta poate fi definită ca fiind:

• Sensibilitatea ofertei la schimbarea preţului sau a oricăreia dintre condiţiileofertei;

• Cantitatea maximă dintr-un anumit bun sau serviciu pe care un vânzătorintenţionează să o vândă pe piaţă într-o perioadă determinată de timp, la un anumitpreţ unitar.

Ca şi cererea, oferta se formează în contextul unor investiţii, reflectate înmărimea şi dinamica preţului. Factorii care stau la baza explicării legii generalea ofertei sunt următorii:

1) în funcţie de cine exprimă oferta, aceasta se poate manifesta ca:

- ofertă individuală,

- oferta agregată;

2) în funcţie de caracteristicile bunurilor oferite pieţei, distingem:

- ofertă de bunuri independente (calculatoare, încălţăminte etc.);

- oferta complementară – când din producţia unor bunuri principale rezultăbunuri secundare;

- oferta mixtă – bunurile oferite satisfac aceeaşi cerere şi pot fi substituite;

3) în funcţie de influenţa factorilor de producţie asupra dimensiunilor ofertei:

115

- ofertă fixă – în cazul rarităţii absolute a factorilor de producţie, care impune ocantitate limitată de bunuri, imposibil de majorat;

- oferta flexibilă – ca rezultat al realităţii relative a factorilor de producţie, iarcantitatea de bunuri este posibil să fie majorată, pe baza resurselor disponibile;

4) în funcţie de factorul timp:

- ofertă instantanee;

- ofertă pe termen scurt;

- ofertă pe termen lung.

Raporturile de cauzalitate dintre schimbarea preţului şi cantitateaoferită reprezintă conţinutul legii generale a ofertei; corespunzător acesteilegi:

- creşterea preţului determină creşterea cantităţii oferite;

- reducerea preţului determină reducerea cantităţii oferite.

Modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului estedeterminată de următorii factori:

1. costul producţiei – reducerea costului de producere a unui bun determinăcreşterea cantităţii oferite, iar creşterea costului determină scăderea ofertei;

2. preţul altor bunuri – din producţia unor bunuri principale rezultă produsesecundare din a căror vânzare rezultă venituri care pot avea o pondere importantăîn veniturile totale încasate;

3. numărul firmelor care produc acelaşi bun;

4. taxele şi subsidiile - reducerea taxelor va determina o creştere a ofertei;

5. previziunile privind evoluţia preţului – în situaţia în care anumite firme seaşteaptă ca preţul să scadă oferta de pe piaţa prezentă va creşte, celelalte condiţiirămânând constante;

6. evenimentele social-politice şi naturale.

116

U 11.3 Elasticitatea ofertei. Importanţa cunoaşterii ofertei şielasticităţii ei

Pe piaţă oferta nu este decât în cazuri rare inflexibilă, tendinţa ei fiind de ase modifica în funcţie de preţ. Modificarea ofertei în funcţie de factorii care odetermină se numeşte elasticitate. Cei mai importanţi factori de care depindeelasticitatea ofertei sunt:

- veniturile;

- preţurile de vânzare ale produselor.

Factorul cel mai important al modificării ofertei este preţul, în funcţiede care bunurile economice pot fi împărţite în următoarele categorii:

1) bunuri cu ofertă elastică (E0/p>1) (modificarea supraunitară)– este proprieacelor bunuri pentru care modificarea preţului cu un anumit procent determină omodificare mai mare a cantităţii oferite;

2) bunuri cu elasticitate unitară (E0/p=1) – modificarea preţului cu un anumitprocent determină o modificare în aceeaşi măsură a cantităţii oferite;

3) bunuri cu ofertă inelastică (E0/p<1) (elasticitate subunitară)– când preţul semodifică cu o anumită mărime, oferta se modifică cu o mărime mai mică;

4) bunuri cu ofertă perfect elastică (E0/p=∞) este un caz extrem care nu există înrealitate;

5) bunuri cu ofertă perfect inelastică (E0/p=0) – este un alt extrem, când la oricemodificare a preţului oferta nu se modifică.

Elasticitatea ofertei ca şi elasticitatea cererii au o mare importanţă înprocesul decizional, deoarece în funcţie de evoluţia preţului de pe piaţa fiecăruibun, veniturile totale încasate depind atât de forma elasticităţii cererii, cât şi deposibilităţile de adaptare a ofertei la această evoluţie.

Corelaţia dintre variaţia ofertei unui bun şi evoluţia preţului se exprimăprin coeficientul de elasticitate al ofertei în funcţie de preţ.

KE0/p= - ΔQ(%) / Δp(%) = - [(ΔQ /Q0) / (Δp /p0)] = - [(Q1 - Q0) / Q0] / [(p1 - p0) / p0]

Δp = variaţia preţului; p1 = preţul în perioada curentă; p0 = preţul în perioada iniţială.

117

Spre deosebire de cerere care este determinată în mare parte de factorisubiectivi, oferta depinde în mare măsură de factori obiectivi precum:

1) costul unitar al bunului – creşterea cererii pentru un anumit bun influenţeazăcreşterea ofertei care este dependentă de nivelul costului de producţie unitar, cândcelelalte condiţii sunt constante;

2) posibilităţile de stocare a bunurilor şi costul stocării acestora – elasticitateaofertei în funcţie de preţ creşte dacă produsul poate fi stocat şi scade în condiţiileunor posibilităţi reduse de stocare;

3) durata perioadei de la modificarea preţului în funcţie de care distingem:

a. perioada pieţei – cu o durată foarte scurtă de la modificarea preţului;

b. perioada scurtă – imprimă ofertei un caracter reativ inelastic;

c. perioada îndelungată – imprimă mişcarea simultană a cererii, ofertei şi preţului;

4) numărul de ofertanţi (relaţie directă);

5) evenimente social-politice (care este o relaţie directă);

6) condiţiile naturale (relaţie directă).

Exemplu:Elasticitatea curbei ofertei unui produs depinde în principal de:a) bugetul producătorului acestui bun;b) funcţia de producţie a întreprinderii;c) venitul consumatorilor;d) cererea pentru acest produs;e) nici unul din aceste elemente.

R : b


Dacă preţurile de vânzare nu se modifică, o creştere a cantităţii oferitedintr-un bun poate fi provocată de:a) o schimbare în preferinţele consumatorilor acelui bun;b) o creştere a preţurilor factorilor implicaţi în producţia acestui bun;c) o creştere a preţurilor altor bunuri;d) o scădere a preţurilor factorilor implicaţi în producţia acestui bun;e) o scădere a productivităţii unui factor implicat în producţia acestui bun.

118


1. Definiţi noţiunea de ofertă.2. Care sunt formele ofertei?3. Ce factori stau la baza modificării cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului?4. Definiţi elasticitatea ofertei.5. Definiţi coeficientul de elasticitate a ofertei.


1.Completaţi Elasticitatea ofertei ca şi elasticitatea cererii au o mareimportanţă în…………………………, deoarece în funcţie de evoluţiapreţului de pe piaţa fiecărui bun, veniturile totale încasate depind atât deforma elasticităţii cererii, cât şi de posibilităţile de adaptare a ofertei la

această evoluţie.

2. Raporturile de cauzalitate dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferităreprezintă conţinutul legii generale a ofertei.

Adevarat Fals

3. Factorul cel mai important al modificării ofertei este preţul, în funcţiede care bunurile economice pot fi împărţite în următoarele categorii:

1) bunuri cu ofertă elastică (E0/p>1) (modificarea supraunitară)– este proprieacelor bunuri pentru care modificarea preţului cu un anumit procent determină omodificare mai mare a cantităţii oferite;

2) bunuri cu elasticitate unitară (E0/p=1) – modificarea preţului cu un anumitprocent determină o modificare în aceeaşi măsură a cantităţii oferite;

3) bunuri cu ofertă inelastică (E0/p<1) (elasticitate subunitară)– când preţul semodifică cu o anumită mărime, oferta se modifică cu o mărime mai mică;

4) bunuri cu ofertă perfect elastică (E0/p=∞ ) este un caz extrem care nu există înrealitate;



119

5) bunuri cu ofertă perfect inelastică (E0/p=0) – este un alt extrem, când la oricemodificare a preţului oferta nu se modifică.

Adevarat Fals

4. Completaţi: Corelaţia dintre variaţia ofertei unui bun şi evoluţia preţuluise exprimă prin ……………………………….

5. Completaţi : Oferta depinde în mare măsură de factori obiectivi precum:

1)………………………;

2)………………………;

3) ………………………;

4)……………………….;

5) ………………………;

6) ………………………. .

U11.5 Rezumat

Oferta poate fi definită ca fiind: sensibilitatea ofertei la schimbarea preţului saua oricăreia dintre condiţiile ofertei; cantitatea maximă dintr-un anumit bun sau serviciupe care un vânzător intenţionează să o vândă pe piaţă într-o perioadă determinată detimp, la un anumit preţ unitar.

Ca şi cererea, oferta se formează în contextul unor investiţii, reflectate înmărimea şi dinamica preţului.

Raporturile de cauzalitate dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferităreprezintă conţinutul legii generale a ofertei; corespunzător acestei legi:creştereapreţului determină creşterea cantităţii oferite; reducerea preţului determină reducereacantităţii oferite.

120






Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare nr. 11 1 procesul decizional; 2-A; 3-A; 4- coeficientul de elasticitate al ofertei în funcţie de preţ.

5- 1) costul unitar al bunului – creşterea cererii pentru un anumit bun influenţeazăcreşterea ofertei care este dependentă de nivelul costului de producţie unitar, cândcelelalte condiţii sunt constante;

2) posibilităţile de stocare a bunurilor şi costul stocării acestora – elasticitateaofertei în funcţie de preţ creşte dacă produsul poate fi stocat şi scade în condiţiileunor posibilităţi reduse de stocare;

3) durata perioadei de la modificarea preţului în funcţie de care distingem:

a. perioada pieţei – cu o durată foarte scurtă de la modificarea preţului;

b. perioada scurtă – imprimă ofertei un caracter reativ inelastic;

c. perioada îndelungată – imprimă mişcarea simultană a cererii, ofertei şi preţului;

4) numărul de ofertanţi (relaţie directă);

5) evenimente social-politice (care este o relaţie directă);

6) condiţiile naturale (relaţie directă).

6. răspuns aplicaţie propusă : - d;

121

MODULUL 4

UUNNIITT AATTEEAA 11 22 :: TIPURI DE PIEŢE ŞI MECANISMELE DEFORMARE A PREŢULUI

UUNNIITT AATTEEAA 11 33 :: REMUNERAREA FACTORILOR DEPRODUCŢIE

UUNNIITT AATTEEAA 11 44 :: EXTERNALITĂŢI ŞI BUNURILE PUBLICE

TTEEMMAA DDEE CCOONNTTRROOLL NNRR.. 22

122

UUNNIITTAATTEEAA 1122TIPURI DE PIEŢE ŞI MECANISMELE DE

FORMARE A PREŢULUI


Cuprins: pag.


U 12.2 Concurenţa – conţinut şi funcţii ………………………………… 123

U 12.3 Piaţa, mecanismele şi legităţile ei……………………………….. 125

U 12.3.1 Piaţa: conţinut şi funcţii…………………………………. 125

U 12.3.2 Preţul şi echilibrul pieţei…………………………………. 129

U12.4 Piaţa cu concurenţă perfectă şi formarea preţului de echilibru… 131

U12.5 Piaţa cu concurenţă imperfectă şi mecanismul formării preţului.. 133

U 12.5.1 Piaţa cu concurenţă monopolistică………………………. 133

U 12.5.2 Piaţa cu concurenţă de monopol………………………… 134

U 12.5.3 Piaţa cu concurenţă de oligopol…………………………. 135

U 12.6 Implicarea statului în formarea preţului………………………. 137


U 12.8 Rezumat ………………………………………………………… 141



123


Parcurgerea acestei unităţi de învăţare vă va facilita formarea decompetenţe privind analiza concurenţei şi a modalităţilor de influenţă ale acesteiaasupra pieţei şi preţului;

La terminarea studiului acestei unităţi de învăţare despre concurenţă pieţeşi preţuri veţi fi capabil să:

- să înţelegeţi manifestarea concurenţei;- să înţelegeţi noţiunea de piaţă, mecanismele şi legităţile ei- să înţelegeţi mecanismele formării preţului ;- să obţineţi un scor de cel puţin 80% într-un interval de timp de


U 12.2 Concurenţa – conţinut şi funcţii

Concurenţa reprezintă calea de satisfacere a intereselor tuturorparticipanţilor la viaţa economică, fiind considerată „mâna invizibilă” care îidetermină pe agenţii economici:

- să producă şi să vândă ceea ce este cerut de consumatori în condiţiile cele maifavorabile şi la costuri cât mai reduse;

- să satisfacă interesele tuturor participanţilor la activitatea economică;

- să obţină profituri cât mai mari şi poziţii avantajoase pe piaţă;

- să-şi manifeste libera iniţiativă printr-o serie de acţiuni şi strategii.

În funcţie de instrumentele luptei de concurenţă, care pot fi de naturăeconomică şi extraeconomică, concurenţa poate fi:

1. loială sau corectă care se desfăşoară conform reglementărilor legale prinfolosirea fără discriminare de către vânzător a instrumentelor economice de luptăconcurenţială, care sunt:

- menţinerea sau reducerea costurilor şi ridicarea calităţii produselor;

- scăderea preţurilor de vânzare pe piaţă;

- introducerea în fabricaţie şi lansarea pe piaţă a unor produse noi, care să atragăclienţii;

- acordarea unor avantaje suplimentare clienţilor (servicii post-vânzare, termenede garanţie, credite etc.);

-informarea consumatorilor asupra caracteristicilor produselor proprii;

124

- puterea economică a fiecărui participant (randamentul factorilor de producţieutilizaţi, mărimea capitalului firmei, volumul şi calitatea resurselor folosite etc.);

- sponsorizarea unor acţiuni cu caracter social, cultural, sportiv, emisiuni radio-TVetc.

2. neloială – bazată pe utilizarea unor practici şi metode de vânzare aflate îndiscordanţă cu normele şi reglementările comerciale în vigoare utilizândinstrumentele extraeconomice incorecte, ilegale pentru a pătrunde pe piaţă şi aobţine avantaje suplimentare în raport cu ceilalţi concurenţi, astfel:

- specularea unor situaţii critice (războaie, crize, economice, calamităţi);

- crearea de situaţii artificiale pe piaţa diferitelor bunuri folosite în scopurispeculative;

- discreditarea activităţii adversarilor sau produselor unor firme concurente;

- violarea secretelor tehnologice, comerciale şi bancare ale firmelor concurente;

- trafic de influenţă, mită, şantaj;

- presiuni morale uneori chiar politice asupra firmelor concurente;

- evaziune fiscală, stimulente acordate clienţilor etc.

3. perfectă – când se exercită între un număr teoretic nelimitat de producători şiconsumatori, cumpărătorul având o mare libertate de alegere;

4. imperfectă – apare în situaţia în care fie producătorii fie cumpărătorii sunt înnumăr mic, ceea ce reduce posibilitatea satisfacerii intereselor lor.

În economia de piaţă, concurenţa prin funcţiile ei generale, îndeplinelşteun rol important în economie, stimulând progresul economic, rol ce se reflectă înefectele ei pozitive:

- oferă tuturor participanţilor la lupta concurenţială şanse egale de a obţineprofituri convenabile, favorizându-l pe cel eficient, abil şi dezavantajându-l pe celce nu se adaptează exigenţelor pieţei;

- prin intermediul pieţei şi al pârghiilor economice ale acestuia se pune în mişcareîntregul sistem de legături dintre agenţii economici impunând acestora şiconsumatorilor legile obiective ale producţiei, distribuţiei, circulaţiei şiconsumaţiei bunurilor economice;

- menţinerea preţurilor de vânzare la un nivel real şi reducerea costurilor deproducţie;

- creşterea producţiei, diversificarea acestuia şi ridicarea calităţii produselor;

125

- întreţine interesul pentru creşterea eficienţei economice determinândîntreprinzătorii să promoveze progresul tehnic, stimulându-le iniţiativa,creativitatea;

- determină satisfacerea mai bună a nevoilor de consum ale populaţiei.

Concurenţa poate genera şi apariţia unor efecte negative, ea nu poatesoluţiona de la sine problemele economiei de piaţă manifestându-se ca un procescontradictoriu:

- generează confruntări neloiale între competitori;

- sacrificarea intereselor unor consumatori, producţia orientându-se spre cei careîşi permit să cumpere, nefiind luate în calcul nevoile de consum ale celor cuvenituri mici;

- reducerea costurilor se poate face sacrificând calitatea produselor sau cheltuielilepentru protecţia mediului înconjurător.

U 12.3 Piaţa, mecanismele şi legităţile ei

Economia de schimb constituie baza apariţiei, existenţei şi funcţionăriipieţei care a avut o evoluţie continuă.

Funcţionarea corectă a pieţei nu se poate realiza decât în economiaconcurenţială, care permite agenţilor economici să se confrunte liber pe piaţă,deciziile lor să interacţioneze, ea devenind instituţia care mediază aceste legături.

Noţiunea de piaţă reflectă o realitate foarte complexă şi nuanţată în timp şispaţiu, neexistând o definiţie unanim acceptată a acesteia.

U12.3.1 Piaţa: conţinut şi funcţii

Piaţa poate fi definită ca fiind:

- locul de întâlnire a ofertei vânzătorilor cu cererea cumpărătorilor asociale cucapacitatea de cumpărare a mărfurilor oferite şi convenabile pentru ei;

- gama de acţiuni prin care cumpărătorii şi vânzătorii intră în contact şi schimbăbunuri şi servicii, indiferent de locul unde se desfăşoară.

Piaţa poate fi înţeleasă în accepţiunea ei spaţială şi economică.În accepţiunea ei economică, piaţa, susţine Michel Didier, apare ca o

adevărată reţea de comunicaţii între vânzători şi cumpărători, care se informeazăreciproc despre ceea ce au sau doresc să cumpere, despre preţurile cerute saupropuse pentru încheierea tranzacţiilor.

Există două funcţii esenţiale pe care piaţa le îndeplineşte şi care suntabsolut necesare pentru reproductibilitatea sistemului economic:

126

1. Piaţa asigură contractul permanent dintre producătorii şi consumatorii demărfuri, dintre ofertă şi cerere, dintre producţie şi consum atât la nivelmicroeconomic cât şi macroeconomic, având următoarele semnificaţii:

- dinamica pieţei reflectă schimbările care se produc în sistemul trebuinţeloreconomice ale societăţii orientând activităţile de producere a bunurilor şiserviciilor;

- jocul liber al cererii şi ofertei determină modul în care agenţii economici îşiprocură şi utilizează resursele naturale, materiale financiare şi umane în cadrulpieţei;

- sistemul propriu de pârgii economice creat de piaţă duce la reglarea acesteia şi aeconomiei naţionale în ansamblu.

2. Piaţa are rolul de sistem de comunicaţie a informaţiilor necesare agenţiloreconomici. În calitatea lor de producători şi consumatori.

Piaţa contemporană se prezintă ca o realitate complexă, formată dintr-unsistem de pieţe distincte, dar interdependente. Clasificarea formelor de piaţă sepoate realiza după criterii diferite:

1. După natura economică a bunurilor care constituie obiectul tranzacţiilor:

a. piaţa satisfactorilor – a bunurilor sau serviciilor destinate consumului final;

b. piaţa prodfactorilor – care cuprinde:

piaţa muncii,

piaţa pământului,

piaţa capitalului,

piaţa informaţiei,

piaţa resurselor naturale,

piaţa de marketing,

piaţa creaţiei tehnice,

piaţa serviciilor manageriale,

piaţa monetară;

c. piaţa financiar-valutară– care cuprinde:

127

piaţa financiară,

piaţa schimburilor valutare.

2. După existenţa sau inexistenţa obiectelor tranzacţionate distingem:

a. piaţa reală – se tranzacţionează bunurile reale existente pe piaţă în momentultranzacţiei;

b. piaţa fictivă – se tranzacţionează titlurile de proprietate asupra bunurilor (bursade mărfuri şi bursa de valori mobiliare.

3. După momentul încheierii şi finalizării tranzacţiilor se disting:

a. piaţa la vedere – tranzacţia se încheie şi se finalizează în acelaşi moment;

b. piaţa la termen – tranzacţia se finalizează ulterior, după un termen convenit înmomentul încheierii acesteia;

c. piaţa disponibilă – să livreze la dorinţa consumatorului.

4. După gradul de diversificare a bunurilor tranzacţionate se cunosc:

a. piaţa bunurilor omogene – uniforme;

b. piaţa bunurilor eterogene – diversificate.

5. După mărimea spaţiului în care se desfăşoară schimburile economice:

a. pieţe locale;

b. piaţe zonale (regionale);

c. pieţe naţionale;

d. piaţa mondială – ca piaţă unică, indivizibilă.

6. După modul în care se realizează raportul cerere-ofertă se cunosc:

a. piaţa vânzătorului – specifică stării de absorbţie, când cererea este mai maredecât oferta;

b. piaţa cumpărătorului – specifică stării de presiune, când oferta este mai maredecât cererea.

7. După tipul de concurenţă distingem:

a. piaţa cu concurenţă perfectă (pură);

128

b. piaţa cu concurenţă imperfectă, care cuprinde:

piaţa cu concurenţă de monopol,

piaţa cu concurenţă de oligopol,

piaţa cu concurenţă de oligopson (monopson),

piaţa cu concurenţă monopolistică.

Din tripla definire a pieţei:

1. piaţa fiecărui bun şi serviciu,

2. piaţa tuturor bunurilor şi serviciilor,

3. piaţa ca mecanism care reglează economia,

rezultă că aceasta se manifestă ca un ansamblu de pieţe interdependente careformează sistemul de pieţe, caracterizat prin:

1) gradul de diversificare a obiectului vânzării-cumpărării distingându-se:

a. bunuri omogene,

b. bunuri eterogene;

2) numărul subiecţilor participanţi;

3) puterea economică a participanţilor utilizându-se termenii de:

a. atomicitate – subiecţii pieţei au putere şi importanţă economică apropiate;

b. molecularitate – participanţii sunt mezoagenţi economici cu puteri economicediferite;

5) caracteristicile comportamentului de piaţă al agenţilor economici, reflectate înatributele de libertate, mobilitate, fluiditate, iniţiativele subiecţilor participanţi lapiaţă.

129

U12.3.2 Preţul şi echilibrul pieţei

În sens general, preţul exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătităpentru cumpărarea unor bunuri materiale şi servicii în cadrul tranzacţiilorbilaterale de piaţă.

Preţul este determinat de piaţă şi reprezintă suma de bani pe care oprimeşte vânzătorul unui bun economic de la cumpărătorul acestuia.

Considerat ca o variabilă intependentă, creşterea sau scăderea preţuluidetermină modificarea cererii şi ofertei, în sens invers una faţă de cealaltă. Nivelulşi dinamica cererii şi ofertei pot determina modificări ale preţurilor de piaţă astfel:

Din partea cererii, preţul va fi influenţat de:

- utilitatea economică pe care consumatorul o atribuie unui bun;

- veniturile de care dispune;

- preferinţele sale;

- preţul aceluiaşi obiect pe alte pieţe;

- preţul unor mărfuri similare (bunuri substituibile).

Atunci când cererea pentru un produs este mai mare decât oferta, preţulbunului respectiv creşte ceea ce va determina reducerea cererii şi apropierea ei deofertă, şi invers, când cererea este mai mică decât oferta, preţul scade stimulândcererea consumatorilor să crească pentru a se apropia sau egaliza cu bunulrespectiv.

Din partea ofertei, preţul va fi influenţat de:

- costul producţiei,

- costul stocării produselor,

- nivelul impozitelor şi al taxelor,

- numărul firmelor concurente pe piaţă,

- preţul aceluiaşi produs pe alte pieţe.

Atunci când oferta de mai mare decât cererea la un bun economic vadetermina scăderea preţului, stimulând cererea să crească la nivelul oferteiexistente, şi invers, dacă oferta este mai mică decât cererea, ea va duce lascumpirea produsului, reducând cererea la nivelul scăzut al ofertei.

Experienţa istorică reliefează existenţa unor trăsături general-valabile aleformării şi funcţionării preţurilor, trăsături care îşi au sursă primară în teoriafactorilor de producţie. În practica economică, se întâlnesc trei categorii depreţuri:

130

1) preţuri libere – care se formează în condiţii de concurenţă deschisă, laintersecţia cererii cu oferta;

2) preţuri administrate – care sunt impuse de firme mari, dominate pe piaţă saucontrolate de stat;

3) preţuri mixte – care se formează prin împletirea mecanismului pieţei cuintervenţia statului sau a firmelor care, prin puterea lor economică, dominăsegmente mari ale pieţei.

Pe o piaţă cu concurenţă perfectă, unde preţurile s-ar format liber, acesteaar tinde să echilibreze cererea şi oferta totală, formându-se astfel preţul deechilibru.

Preţul de echilibru poate fi definit ca fiind preţul la care cantitatea ce sepoate vinde dintr-un bun economic este cea mai mare, când cererea şi ofertaacestuia se egalizează la nivelul celui mai mare volum de vânzări şi cumpărări pepiaţă.

Creşterea sau diminuarea preţului de echilibru duce, în anumite cazuri, lascăderea cantităţii vândute. Cunoscut şi sub denumirea de preţ de piaţă, elreprezintă acel preţ la care produsele şi serviciile vor fi efectiv schimbate pentrubani, formându-se pe baza forţelor pieţei, la acel punct de echilibru la care curbacererii intersectează curba ofertei.

Agenţii economici tind spre acest preţ de echilibru, deoarece el este unpunct de atracţie, pe măsură ce se apropie mai mult de el:

- riscurile lor se diminuează şi dispar;

- creşte gradul de reuşită în acţiunile lor;

- cererea şi oferta tind să se echilibreze.

De aceea preţul de echilibru este căutat frecvent de toţi participanţii laactele de schimb pe piaţă, deoarece mărimea sa, la un moment dat, depinde de:

- costurile de producţie;

- veniturile şi comportamentul consumatorului;

- preţurile altor bunuri economice;

- evoluţia cererii şi ofertei etc.

Preţul de echilibru se poate stabili:

- la un nivel înalt, când cresc veniturile cumpărătorilor;

- la un nivel scăzut, când agenţii economici produc cu costuri mai mici.

Caracteristicile esenţiale ale preţului de echilibru sunt:

131

1. apare spontan pe piaţă, prin jocul liber al forţelor pieţei (cererea şi oferta);

2. reglează raportul cerere-ofertă, prin egalizarea acestor forţe ale pieţei la acelnivel la care vânzările sunt maxime;

3. este unic pentru fiecare bun economic;

4. selecţionează agenţii economici eliminându-i pe cei necompetitivi fiind unpunct de atracţie ce le permite să-şi atingă scopurile;

5. este un preţ dinamic, creşterea sau scăderea lui depind de evoluţia raportuluicerere-ofertă;

6. asigură un echilibru dinamic al pieţei.

Deoarece aceste condiţii nu pot fi realizate pe piaţa reală, rezultă că stareade echilibru nu pot fi atinse, decât ca tendinţă.

U12.4 Piaţa cu concurenţă perfectă şi formarea preţului deechilibru

Piaţa cu concurenţă perfectă este cazul care nu se regăseşte cel maifrecvent în realitate, ea reprezentând o ipoteză de lucru şi un punct obligatoriu detrecere al analizei economice, de la modelul ideal către formele concrete aleacesteia.

Concurenţa perfectă sau „pură” presupune un raport de piaţă în care:

- pe de o parte, toţi vânzătorii să-şi vândă producţia iar mărfurile să fie oferite lapreţul pieţei, fără ca acest preţ să poată fi influenţat de vreunul dintre ei,

- iar pe de altă parte, cumpărătorii să poată achiziţiona ceea ce îşi doresc, la acelaşipreţ al pieţei, pe care nu îl pot influenţa după voinţa lor.

Piaţa cu concurenţă perfectă sau „pură” se caracterizează prin:

1. atomicitatea participanţilor, adică existenţa a numeroşi cumpărători şi vânzători,având putere economică mică şi sensibil egală; vânzătorii îşi pot desface toatăproducţia, iar cumpărătorii achiziţionează tot ce doresc la preţul pieţei, fără a-lputea influenţa;

2. produsele şi serviciile oferite spre vânzare sunt relativ omogene;

3. transparenţa perfectă a pieţei, adică există o informare perfectă a tuturorvânzătorilor şi cumpărătorilor privind situaţia pieţei;

132

4. nu există nici un fel de restricţii privind pătrunderea pe piaţă a celor care dorescacest lucru;

5. imobilitatea factorilor de producţie, care se găsesc liber şi nelimitat, orice agenteconomic putându-i procura oricând, în cantităţile de care are nevoie.

Existenţa pieţei cu concurenţă perfectă este exclusiv teoretică, deoarece înpractică nu se pot întruni simultan toate cele cinci caracteristici, iar dacă ocaracteristică nu este satisfăcută vom vorbi de piaţă cu concurenţă imperfectă. Sepot întruni trei din cele cinci caracteristici:

- atomicitatea;

- transparenţa;

- intrarea-ieşirea liberă pe piaţă,

iar în acest caz vom spune că cererea şi oferta sunt fluide, iar când particularităţilerespective nu se întrunesc, ele sunt rigide.

Caracteristicile esenţiale ale preţului de echilibru sunt:

1. se informează în mod spontan, prin jocul liber al forţelor pieţei;

2. este o mărime dată, nu poate fi ales în mod liber de producători sauconsumatori;

3. preţul de piaţă al bunului respectiv nu va putea fi influenţat nici de producător şinici de consumator;

4. echilibrul pieţei nu înseamnă imobilitatea forţelor libere, ci continua mişcare aacestora, ceea ce face ca preţurile pieţei şi echilibrele acesteia să fie dinamice.

Nivelul preţurilor face posibilă egalizarea cantităţilor cerute cu cele oferite,pe fiecare piaţă numai în condiţiile în care:

1. consumatorul cunoaşte oferta totală de pe toate pieţele (volum, calitate,structură), facilităţile oferite la vânzarea produselor, putând face cea mai bunăalegere;

2. producătorul cunoaşte oferta totală de factori de producţie, modalităţile decombinare şi utilizare eficientă a acestora, putând să-şi stabilească planuri deproducţie care să-i asigure maximizarea profitului;

3. toate schimburile economice sunt libere, nici producătorii, nici consumatorii nupot influenţa preţul şi nici nu pot limita concurenţa;

4. toţi participanţii pe piaţă sunt permament şi perfect informaţi privindmodificările preţurilor, prin pârghii economico-financiare

133

U12.5 Piaţa cu concurenţă imperfectă şi mecanismul formăriipreţului

Piaţa cu concurenţă imperfectă se manifestă în situaţiile în care agenţiieconomici – vânzători şi cumpărători – pot să influenţeze, prin acţiunile lorunilaterale, raportul dintre cererea şi oferta de mărfuri şi, deci, nivelul preţului, cuintenţia de a obţine avantaje mari şi stabile.

Piaţa cu concurenţă imperfectă este cea mai aproape de realitate,deoarece concurenţa perfectă rămâne doar ca model ideal, folosit în analizezeteoretice.

Caracteristicile pieţei cu concurenţă imperfectă sunt:

1. existenţa unor vânzători puternici, dar puţini la număr şi a unor cumpărătorinumeroşi (oligopolul) sau a unor cumpărători puţini şi a multor vânzări(oligopsonul);

2. unii agenţi economici (puţini la număr) pot influenţa sau controla preţul;

3. produsele sunt diferenţiate real sau imaginar;

4. există restricţii în calea celor care doresc să pătrundă pe piaţă sau într-o ramură;

5. informarea agenţilor economici privind situaţia pieţei este deficitară;

6. există o mobilitate redusă a unor factori de producţie;

7. există rivalităţi vizibile în relaţia cu publicul, frustrarea consumatorului.

Piaţa cu concurenţă imperfectă se prezintă în numeroase forme, elediferenţiindu-se în primul rând, în funcţie de numărul şi forţa economică aagenţilor economici producători şi consumatori, astfel:

- piaţă cu concurenţă monopolistă;

- piaţă cu concurenţă de monopol;

- piaţă cu concurenţă de oligopol;

- piaţă cu concurenţă de oligopson (monopson).

U12.5.1 Piaţa cu concurenţă monopolistică

Piaţa cu concurenţă monopolistică reprezintă acea stare a pieţei în cadrulcăreia vânzătorii şi cumpărătorii, prin acţiunile întreprinse pot influenţa într-ooarecare măsură cererea, oferta şi preţul.

134

Piaţa cu concurenţa monopolistică caracterizează piaţa care păstreazătrăsăturile concurenţei perfect astfel:

1. produsele sunt diferenţiate atât prin calitate, cât şi prin serviciile prestatecumpărătorului acelui produs;

2. concurenţa se manifestă nu numai prin cantitate, preţ şi substituibilitateaproduselor diversificate, ci prin: reclamă, design, servicii la vânzare şi post-vânzare etc.;

3. atomicitatea cererii şi oferte;

4. se accentuează diferenţierea produselor;

5. există rigidităţi în mobilitatea factorilor de producţie;

6. transparenţa pieţei este parţială.

Pe această bază formarea liberă a preţurilor este împiedicată de puterea deconcurenţă a monopolurilor şi oligopolurilor, a corporaţiilor multinaţionale şitransnaţionale, care îşi stabilesc propriile preţuri, astfel încât, cu cât este mai mareo corporaţie, cu atât ea are o putere mai mare asupra preţurilor. Preţurile marilorcorporaţii devin preţuri lider (leadership-price), la ele aliniindu-se celelalte firmedin cadrul ramurii.

Au apărut astfel preţurile administrate, ca urmare a unor înţelegeri taciteîntre marile firme, care se sustrag, pe o perioadă mai lungă, fluctuaţiilor forţelorreale ale pieţei.

Preţul de echilibru al concurenţei monopolistice este mai mare decât preţulde echilibru al concurenţei perfecte şi mai mare decât costul marginal (GilbertAbraham-Frois).

Cu cât numărul concurenţilor este mai mic, iar puterea acestora de ainfluenţa forţele pieţei este mai mare, cu atât mecanismul preţurilor se apropie şise aseamănă celui de monopol.

Dacă numărul concurenţilor sporeşte continuu, iar capacitatea fiecăreifirme de a influenţa piaţa produsului se divizează, cu atât mecanismul preţurilor seapropie de cel caracteristic concurenţei perfecte.

U 12.5.2 Piaţa cu concurenţă de monopol

Piaţa cu concurenţă de monopol reprezintă piaţa domină de un singurproducător deoarece produce şi vinde un bun economic pentru care nu existăsubstituenţi, firma impunând cantitatea, calitatea şi preţul produsului.

Piaţa cu concurenţă de monopol se caracterizează prin:

1. unicitate şi gigantism – piaţa este influenţată prin impunerea unor condiţii devânzare;

135

2. diferenţierea produselor (condiţii de vânzare, design, servicii la vânzare şi post-vânzare);

3. existeţa unor piedici la intrarea în ramură în special de natură tehnică,comercială, financiare;

4. lipsa de transparenţă a pieţei – piaţa fiind supusă riscurilor şi incertitudinii;

5. imobilitatea factorilor de producţie – care prezintă fenomenul de fricţiune şiinerţie în procesul de fluidizare a cererii, ofertei şi preţurilor.

Monopolul contract (limitat) reprezintă situaţia de piaţă în care există unsingur ofertant şi nu număr mic de cumpărători.

Monopolul bilateral – reflectă acea situaţie de piaţă pe care se întâlnesc,negociază şi se confruntă un singur vânzător şi un singur cumpărător.

Monopsonul sau monopolul producătorului reprezintă acea situaţie depiaţă pe care se întâlneşte un cumpărător unic, care fixează volumul producţiei şipreţul de vânzare, şi un număr mare de producători.

Monopolul pur este situaţia de piaţă, inexistenţă în fapt, în care unproducător nu are concurenţă pe piaţa internă şi externă, producând un bun fărăînlocuitor.

Monopolul de marcă – situaţia de piaţă în care o firmă produce un anumitprodus care este înregistrat sub marcă proprie, concurenţa apărând nu la marcă, cila produse de calităţi asemănătoare.

Monopolul temporar – situaţia de piaţă în care o întreprindere scoate lavânzare un produs nou dispunând de o poziţie privilegiată, până în momentul încare produsul este realizat şi comercializat şi de alte firme.

Monopolul discriminatoriu – situaţia în care monopolistul vinde acelaşiprodus la preţuri diferite, acest lucru fiind posibil atunc când produsul este vândutpe pieţe diferite, care nu au o comunicare reală între ele.

U 12.5.3 Piaţa cu concurenţă de oligopol

Oligopolul reprezintă o formă a concurenţi imperfecte, care reflectă opiaţă dominată de câţiva producători-vânzători de talie mare şi un număr mare decumpărători mici şi răzleţi.

Oligopolul bilateral este o formă a concurenţei imperfecte care reflectă opiaţă dominată de un număr redus de vânzători şi cumpărători.

Caracteristicile pieţei cu concurenţă de oligopol sunt:

1. interdependenţa acţiunilor diferiţilor vânzători – preţurile produselor, cantitateavândută şi profitul unui producător depind de reacţiile celorlalţi producători;

2. gradul înalt de concentrare a capitalului producţiei – poate fi analizat atât lanivelul fiecărei ţări cât şi la nivel mondial;

3. diversificarea produselor, activităţilor, a mărcilor şi submărcilor de fabricaţie.

Trăsăturile pieţei cu concurenţă de oligopol:

136

1. interdependenţa şi incertitudinea – preţurile sunt rigide fiind fixate de marileîntreprinderi;

2. cucerirea şi împărţirea pieţei produsului;

3. obstrucţionarea pătrunderii pe piaţă a noilor concurenţi;

4. diferenţierea bunurilor şi concurenţa „în afara preţului” (publicitate, fiabilitateaprodusului etc.);

5. maximizarea profiturilor şi interdependenţa deciziilor şi a politicilor firmelorparticipante.

Oligopolurile pot fi:

a) oligopoluri antagoniste:

- oligopolul bilateral;

b) oligopolurile concertate, cu două tipuri de acorduri:

- explicite sau exprese: cartelul, trustul, holdingul;

- neoficiale sau tacite.

Pieţele oligopoliste sunt pieţele pe care se concurează un număr mic deproducători:

- dacă sunt doi producători principali situaţia de piaţă se numeşte duopol;

- dacă sunt mai mult de doi producători situaţia de piaţă se va numi oligopol.

Duopolul reprezintă piaţa dominată de doi vânzători care oferă produsesimilare unui număr larg de cumpărători care au o putere economică aproximativegală.

Există trei situaţii de piaţă:

1. Duopolul simetric (cournot) sau ipoteza dublei dependente – este situaţia depiaţă în care există doi vânzători care nu încearcă să domine piaţa:

a. produsul vândut este omogen;

b. preţul la care îl comercializează cei doi este identic;

c. singura variabilă de ajustare este cantitatea cât mai mare pe care o poate vindepentru a obţine profit maxim.

137

Unul dintre vânzători deţine pe piaţă monopolul de ofertă. Dacă celălaltvânzător doreşte să intre pe piaţă cu acelaşi tip de bun, oferta sa trebuie să fie atâtde mare încât să-i permită maximizarea profitului, primul vânzător îşi va ajustaoferta proprie imediat, să obţină la rândul său profit maxim.

Procesul de ajustare va continua până în punctul de echilibru în care niciunul dintre cei doi vânzători nu mai recurge la modificarea ofertei.

2. Duopol asimetric (stackelberg) reprezintă situaţia în care pe piaţă există doivânzători:

a. unul care domină piaţa, care este conştient şi anticipează tot timpul mişcărilecelui de-al doilea vânzător;

b. celălalt care nu poate face altceva decât să se adapteze în permanenţă lacondiţiile pe care le impune primul, fără a putea atinge însă volumul de producţieal acestuia.

3. Duopolul dominant (Bowley) sau ipoteza dublei dominaţii, apare atunci cândcei doi vânzători de pe piaţă doresc simultan să o domine, fiecare dintre eiconsiderându-l pe celălalt satelit. Cei doi vânzători nu vor mai lupta pe piaţă prinajustarea producţiei ca în cazul duopolului simetric, ci prin intermediul preţurilor.Lupta prin preţuri poate duce la falimentul unuia dintre cei doi şi la controlarea sade către celălalt, fie la o alianţă între vânzători. Conform ipotezei dubleidominaţii, pe piaţă, nu poate exista nici un punct de echilibru.

U 12.6 Implicarea statului în formarea preţului

Intervenţia statului în procesul formării şi evoluţiei preţurilor urmăreşteprevenirea sau atenuarea dificultăţilor economice şi sociale, asigurarea stabilităţiieconomiei şi sporirea eficienţei sale, având la bază o diversitate de metodeeconomice sau extraeconomice, pe care statul le foloseşte pentru:

- frânarea creşterii preţurilor în general, prin menţinerea la un nivel scăzut a celordin sectorul de stat;

- achiziţionarea de către stat a unor cantităţi importante de materii prime şimateriale strategice, la preţuri minime garantate şi manevrarea lor în perioadacreşterii preţurilor;

- asigurarea unor preţuri avantajoase la materiile prime de bază;

- menţinerea unor tarife relativ reduse la transporturi şi alte servicii industriale;

- subvenţionarea preţurilor în condiţiile în care unele ramuri se confruntă cudificultăţi financiare;

- „îngheţarea preţurilor”, fixarea nivelului, respectiv a limitelor modificării lor.

138

Liberalizarea preţurilor, trecerea de la preţurile centralizate la cele formatepreponderent prin acţiunea mecanismelor pieţei, generează efecte pozitive asupraevoluţiei economiei naţionale.

Exemplu:1. Unul dintre elementele de mai jos nu intervine în definirea structurii unei pieţe:a) preţul bunului schimbat;b) natura bunului schimbat;c) gradul de mobilitate a vânzătorilor şi cumpărătorilor;d) numărul vânzătorilor şi al cumpărătorilor;e) gradul de informare al agenţilor economici.

2. Arătaţi elementul care nu este necesar pentru a defini o piaţă perfectconcurenţială:a) multă publicitate;b) mulţi vânzători;c) mulţi cumpărători;d) omogenitatea produselor;e) mobilitatea perfectă a tuturor agenţilor economici.

3. O piaţă, în echilibru, cu raţionament de ofertant se defineşte astfel:a) consumatorii se împrumută pentru a cumpăra toate cantităţile produse;b) cantităţile cerute sunt mai mari decât cantităţile oferite la acest preţ;c) producătorii părăsesc acest domeniu de producţie;d) cantităţile oferite sunt mai mari decât cantităţile cerute la acest preţ;e) nici un producător nu-şi acoperă costurile de producţie la acest preţ.

4. O piaţă este în echilibru cu raţionament de cumpărător, atunci când:a) la preţul pieţei cererea este mai mare decât oferta;b) la preţul pieţei oferta este mai mare decât cererea;c) producătorii vor să părăsească acest domeniu de producţie;d) producătorii nu-şi acoperă costurile de producţie;e) consumatorii nu vor să cumpere suficient la acest preţ.

R : 1-b , 2-a, 3-d, 4-a.

Aplicaţie propusă:1. Un monopolist îşi maximizează profitul atunci când:

a) încasările totale sunt maxime;

139

b) încasările marginale sunt egale cu costul marginal;c) costul mediu este descrescător;d) încasările marginale sunt egale cu costul mediu;e) preţul de vânzare este egal cu costul marginal.

2. Dacă un monopolist vrea sa-şi maximizeze profitul, atunci el trebuie:a) să maximizeze profitul unitar;b) să egalizeze preţul cu costul total;c) să maximizeze încasările;d) să aleagă output-ul pentru care costul mediu este minim;e) să nu facă nimic din toate acestea.

3. Dacă o firmă, în situaţie de monopol, împiedică intrarea de noi firme pe piaţă,atunci:a) profitul monopolistului se va menţine pe termen lung;b) noile firme nu sunt interesate să obţină profit suplimentar;c) noile firme sunt foarte eficiente;d) noile firme sunt capabile să satisfacă actualii consumatori;e) cererea pentru produsele firmei este stabilă.


1. Definiţi noţiunea de concurenţă.2. Definiţi noţiunea de piaţă.3. Definiţi noţiunea de preţ.4. Definiţi noţiunea de preţ de echilibru.5. Ce este piaţa cu concurenţă perfectă?


1.Completaţi Piaţa asigură ……………………atât la nivelmicroeconomic cât şi macroeconomic

2. Caracteristicile esenţiale ale preţului de echilibru sunt:

1. apare spontan pe piaţă, prin jocul liber al forţelor pieţei (cererea şi oferta);

2. reglează raportul cerere-ofertă, prin egalizarea acestor forţe ale pieţei la acelnivel la care vânzările sunt maxime;

3. este unic pentru fiecare bun economic;



140

4. selecţionează agenţii economici eliminându-i pe cei necompetitivi fiind unpunct de atracţie ce le permite să-şi atingă scopurile;

5. este un preţ dinamic, creşterea sau scăderea lui depind de evoluţia raportuluicerere-ofertă;

6. asigură un echilibru dinamic al pieţei.

Adevarat Fals

3. În funcţie de instrumentele luptei de concurenţă, care pot fi de naturăeconomică şi extraeconomică, concurenţa poate fi:

1. loială sau corectă ;

2. neloială ;

3. perfectă ;

4. imperfectă ;

Adevarat Fals

4. Completaţi: În sens general, ……………….. exprimă cantitatea demonedă ce trebuie plătită pentru cumpărarea unor bunuri materiale şi servicii încadrul tranzacţiilor bilaterale de piaţă.

5. Completaţi : Caracteristicile esenţiale ale preţului de echilibru sunt:

1. …………………..;

2. ………………….;

3……………………;

4………………….. .

141

U12.8 Rezumat

Concurenţa reprezintă calea de satisfacere a intereselor tuturor participanţilorla viaţa economică, fiind considerată „mâna invizibilă” care îi determină pe agenţiieconomici: să producă şi să vândă ceea ce este cerut de consumatori în condiţiile celemai favorabile şi la costuri cât mai reduse; să satisfacă interesele tuturor participanţilorla activitatea economică; să obţină profituri cât mai mari şi poziţii avantajoase pe piaţă;să-şi manifeste libera iniţiativă printr-o serie de acţiuni şi strategii.

Economia de schimb constituie baza apariţiei, existenţei şi funcţionării pieţeicare a avut o evoluţie continuă.

Funcţionarea corectă a pieţei nu se poate realiza decât în economiaconcurenţială, care permite agenţilor economici să se confrunte liber pe piaţă, deciziilelor să interacţioneze, ea devenind instituţia care mediază aceste legături.

Noţiunea de piaţă reflectă o realitate foarte complexă şi nuanţată în timp şispaţiu, neexistând o definiţie unanim acceptată a acesteia.

Preţul este determinat de piaţă şi reprezintă suma de bani pe care o primeştevânzătorul unui bun economic de la cumpărătorul acestuia.Considerat ca o variabilă intependentă, creşterea sau scăderea preţului determinămodificarea cererii şi ofertei, în sens invers una faţă de cealaltă.






Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare nr. 12 1 contractul permanent dintre producătorii şi consumatorii de mărfuri, dintreofertă şi cerere, dintre producţie şi consum; 2-A; 3-A; 4- preţul; 5: 1. se informează în mod spontan, prin jocul liber al forţelor pieţei;

2. este o mărime dată, nu poate fi ales în mod liber de producători sauconsumatori;

3. preţul de piaţă al bunului respectiv nu va putea fi influenţat nici deproducător şi nici de consumator;

4. echilibrul pieţei nu înseamnă imobilitatea forţelor libere, ci continuamişcare a acestora, ceea ce face ca preţurile pieţei şi echilibrele acesteia să fiedinamice. 6. răspuns aplicaţie propusă : 1-b, 2-e, 3-a

142

UUNNIITTAATTEEAA 1133REMUNERAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE


Cuprins: pag.


U 13.2 Salariul ………………………………………………………….. 143

U 13.3 Profitul …………………………………………………………. 146

U13.4 Dobânda…………………………………………………. 149

U13.5 Renta……………………………………………………………… 152


U 13.7 Rezumat ………………………………………………………… 156



143


Parcurgerea acestei unităţi de învăţare vă va facilita formarea decompetenţe privind analiza remunerării factorilor de producţie;

La terminarea studiului acestei unităţi de învăţare despre remunerăriifactorilor de producţie veţi fi capabil să:

- să înţelegeţi noţiunea de salariu;- să înţelegeţi noţiunea de profit;- să înţelegeţi noţiunea de dobândă;- să înţelegeţi noţiunea de rentă ;- să obţineţi un scor de cel puţin 80% într-un interval de timp de


U13.2 Salariul

Termenul de salariu provine din limba latină, salarium, care reprezentasuma de bani plătită soldatului roman pentru cumpărarea sării. S-a păstrat în timpşi a căpătat sensul de venit al unei persoane care nu munceşte pentru sine, cipentru altcineva, de care este dependent juridic sau economic.

Deci, salariul poate fi definit ca fiind suma de bani pe care o primeşteposesorul forţei de muncă pentru contribuţia adusă la realizarea muncii ca factorde producţie.

Deci, salariul reprezintă preţul muncii.În teoria economică există mai multe definiţii date salariului:

- este un venit provenit din muncă;

- este o remuneraţie pentru activitatea depusă de posesorul muncii;

- este plată pentru închirierea serviciilor;

- reprezintă totalitatea veniturilor obţinute prin muncă;

- este preţul plătit pentru cumpărarea mărfii – forţa de muncă;

- este suma plătită celui ce îşi închiriază serviciile.

Salariul poate fi privit din două puncte de vedere:

- din punct de vedere al desfăşurării activităţii economice, care presupunecombinarea factorilor de producţie, salariul este un cost, o componentă a costuluitotal al bunului economic obţinut (pentru firmă);

- din punct de vedere al finalităţii activităţii economice, care presupune vânzareape piaţă a bunurilor, salariul este venitul celor care au contribuit, prin muncadepusă, la obţinerea rezultatelor (pentru salariaţi).

144

Conţinutul salariului poate fi tratat în maniere diferite, având loc pe bazaanalizei unor teorii privind substanţa salariului, teorii care pot fi grupate în douăcategorii:

1. teoria monistă,

2. teoria dualistă.

În practica economică se cunosc trei forme principale de salarizare:

1. Salarizarea în acord – plata salariului se realizează pe operaţii,activităţi, produse, etc., la care durata timpului de muncă pentru realizarearespectivei munci nu este arătată în mod expres. Acordul poate fi:

- individual – este stimulativ pentru lucrători, practicându-se acolo unde poate fimăsurată munca individuală şi nu primează calitatea;

- colectiv - se realizează pe echipe;

- global – se realizează pe întreprindere, fabrică etc.

După tariful aplicat distingem:

- salarizare în acord simplu – tariful rămâne constant pentru întreaga cantitate deproduse;

- salarizare în acord progresiv sau regresiv – tariful putând să crească sau săscadă după o anumită cantitate de produse, în funcţie de interesele societăţii;

2. Salarizarea în regie - asigură remunerarea salariaţilor în raport cutimpul lucrat, fără a se putea preciza cantitatea de muncă pe care el trebuie să odepună în unitatea de timp. Se utilizează în activităţile în care calitatea are oimportanţă deosebită. La nivelul întreprinderilor, această formă de salarizare estefolosită pentru remunerarea lucrătorilor din sectorul administrativ.

3. Salarizarea mixtă -constă într-o remunerare stabilă pe unitatea de timp,în funcţie de îndeplinirea unor condiţii tehnice, tehnologice, de organizare etc.Este o formă de salarizare care incită permanent lucrătorii la prestarea unor ore demuncă suplimentare, dacă doresc să obţină un salariu mai mare.

Pentru îmbunătăţirea formelor de salarizare s-au conturat câteva direcţiiprincipale de acţiune, şi anume:

1. Corectarea – vizează toate formele de salarizare concretizându-se în:a) adaptarea rapidă a salariului la dinamica preţurilor şi la inflaţie;b) micşorarea diferenţelor dintre salariile din sectorul public, privat şi mixt lamuncă egală;c) creşterea siguranţei salariatului prin menţinerea salariului la un nivel decent;d) acordarea de sporuri sau prime pentru condiţii de muncă dificile,responsabilităţi de conducere etc.

2. Participarea sau implicarea are în vedere admiterea salariaţilor laîmpărţirea beneficiilor obţinute de unitatea unde lucrează, astfel:

145

a) participarea directă la beneficii;

b) participarea prin intermediul acţiunilor cumpărate de salariaţi de la unitateaunde îşi desfăşoară activitatea;

c) stabilirea unui procent constant din cifra de afaceri, care să se distribuiesalariaţilor din beneficiu.

3. Socializarea are în vedere asigurarea unui surplus de salariu, peste celprimit pentru munca depusă, realizându-se sub două forme:

a) salariul familial – alocaţiile de stat pentru copii, prime şi sporuri pentru naşterietc.;

b) salariul social – utilizat pentru a spori veniturile tuturor salariaţilor sau a uneicategorii de salariaţi confruntate cu riscuri mari (şomaj, accidente de muncă, boliprofesionale etc.).

Salariul individual poate fi privit sub două forme:

1. Salariul nominal – reprezintă suma de bani primită de salariat de lafirma la care lucrează, mărimea lui depinzând de:

situaţia economico-socială;

raportul cerere-ofertă de forţă de muncă;

politica de salarizare pe criterii naţionale, regionale, rasiale etc.

2. Salariul real – reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii ce pot ficumpărate la un moment dat, cu ajutorul salariului nominal.

Factorii care influenţează mărimea salariului real sunt:

• mărimea salariului nominal – relaţie directă;

• nivelul preţurilor – relaţie indirectă;

• nivelul impozitelor şi taxelor – relaţie indirectă;

• puterea de cumpărare a banilor – relaţie directă;

• revendicările salariaţilor – relaţie directă când revendicările sunt satisfăcute.

Mărimea şi dinamica salariului depind de următorii factori:

- costul resurselor de muncă – se referă la cheltuielile pentru producerea şireproducerea forţei de muncă;

146

- raportul dinre cererea şi oferta de muncă, dacă oferta de muncitori calificaţipentru domeniul respectiv este unică, salariul se va stabili la un nivel mai ridicat;

- productivitatea muncii - cu cât aceasta este mai mare se obţine un venit maimare, iar salariatul primeşte un salariu mai mare;

- gradul de dezvoltare economică a ţării, mărimea lui diferă pe ţări, zone,înregistrând o tendinţă generală de creştere, în raport cu perioada anterioară;

- mobilitatea forţei de muncă – dacă mobilitatea este mai mare şi o parte forţeide muncă dintr-o regiune migrează în alta unde este mai bine plătită, reducereaforţei de muncă i-ar obliga pe patroni să crească salariile;

- discriminarea în angajare poate favoriza un grup în raport cu altele, în ceea cepriveşte angajările, salariile sau promovarea pentru alte motive decât capacitateade a practica o anumită meserie;

- gradul de organizare în sindicate;

- legislaţie cu privire la mişcarea sindicală şi revendicările din fiecare ţarăetc.

U13.3 Profitul

Termenul de profit este de origine latină şi provine de la profitare, careînseamnă a progresa, a da rezultate.

Profitul poate fi definit ca fiind:

- diferenţa în plus dintre veniturile şi cheltuielile rezultate din activitatea unuiagent economic;

- beneficiul, câştigul, avantajul, venitul realizat sub formă bănească dinproducerea şi comercializarea bunurilor şi serviciilor.

Profitul este format din:

• profit normal sau ordinar – reprezintă profitul minim pe care o întreprinderetrebuie să-l realizeze pentru a-şi putea continua activitatea;

• profitul supranormal sau economic – reprezintă diferenţa dintre venitul total şicosturile de oportunitate ale factorilor întrebuinţaţi într-o anumită perioadă decătre o întreprindere. El se realizează numai în procesul schimbului în cadrulmecanismelor pieţei concurenţiale unde domină incertitudini generate deconfruntarea dintre riscurile asumate de către producători;

• profitul de monopol sau supraprofitul – obţinut peste profitul normal de cătreagenţii economici care dispun de condiţii naturale sau economice pentru care alţiinu le au, şi de care se folosesc printr-o concurenţă imperfectă.

147

Profitul se determină conform reglementărilor în vigoare în fiecare ţară, cao sumă globală cu două componente:

1. Profitul legitim sau normal – reprezintă suma ce revine agentuluieconomic, posesor al unui factor de producţie, pentru contribuţia adusă laactivitatea economică.

Este considerat legal, normal şi este expresia unor venituri însuşite caurmare a progreselor economice şi tehnice realizate de firmă prin:

• utilizarea unor mijloace de muncă perfecţionate;

• îmbunătăţirea produselor şi înnoirea lor;

• organizarea superioară a activităţii economice .

2. Profitul nelegitim sau venitul necâştigat reprezintă suma însuşită deagentul economic fără a avea o contribuţie la activitatea economică şi serealizează în contextul încălcării legalităţii prin:

• atribuirea unor cote procentuale de profit peste cele admise de lege;

• practicarea unor preţuri de vânzare mai ridicate;

• sustragerea de la plata impozitelor şi taxelor;

• economii nejustificate la cheltuielile pentru protecţia mediului;

• obţinerea unor câştiguri din inflaţie şi alte fenomene social-economice.

Agentul economic poate dispune de profit numai după plata impozitului,impozitarea reflectând punctul de vedere oficial cu privire la profitul ce rămâneefectiv la agentul economic, numit profit admis;

Profitul admis reprezintă profitul net, adică ceea ce rămâneproprietarului de capital după ce a plătit impozitul

Pa = Pb – lpp

unde:Pa = profit admisPb = profit brutlpp = impozit pe profit

Profitul admis reprezintă instituţionalizarea unei mărimi a profitului carese stabileşte nu atât în funcţie de factorii economici, ci de decizia autorităţilor şide politica statului de a asigura sau nu un anumit nivel al profitului pe ramuri şisubramuri, pe categorii de mărime a firmelor etc.

Un rol foarte important revine mărimii şi dinamicii profitului.Mărimea profitului este variabilă în timp şi spaţiu şi se exprimă:

148

1. absolut, ca masă a profitului, care se determină ca diferenţă între venituri şicheltuieli sau ca diferenţă între preţ şi cost constituind un reper important pentruselectarea nomenclatorului de produse al unei unităţi economice;

2. relativ, ca rată a profitului, ce se calculează ca raport procentual între masaprofitului şi costurile făcute pentru obţinerea acesteia, volumul capitalului folositsau cifra de afaceri. Se calculează următoarele tipuri de rate de profit (pr’):

• rata comercială – prin raportarea profitului (Pr) la cifra de afaceri (CA):

pr’ = (Pr/CA) x 100

• rata economică – prin raportarea profitului (Pr) la activele totale aleîntreprinderii (AT):

pr’ = (Pr/AT)x100

• rata financiară – raportarea profitului la activele proprii (AP):

pr’ = (Pr/AP)x100

• rata rentabilităţii se determină ca raport al fiecărei forme de profit, la formacorespunzătoare de cost.

Factorii care influenţează mărimea profitului sunt:

1. nivelul costului mărfii sau serviciului – invers proporţional;

2. nivelul preţului mărfii sau serviciului – direct proporţional;

3. volumul serviciilor sau produselor realizate – direct proporţional;

4. structura producţiei de bunuri şi servicii realizate – direct proporţional cândsporesc produsele şi serviciile cu profit ridicat şi invers proporţional când se reducîn favoarea celor cu profit scăzut;

5. viteza de rotaţie a capitalului – direct proporţional;

6. modul cum se împarte valoarea produsului sau serviciului între posesoriifactorilor de producţie – dacă salariul, dobânda şi renta cresc, scade profitul şiinvers.

149

U 13.4 Dobânda

În sens restrâns, dobânda este o sumă de bani, un excedent ce revineproprietarului capitalului bănesc dat cu împrumut, ca răsplată pentru cedareadreptului de folosinţă asupra numerarului, unei alte persoane, pe o anumităperioadă de timp.

Pentru debitor dobânda reprezintă o cheltuială iar pentru creditor dobândaeste un venit.

Sursele capitalului de împrumut sunt următoarele:

1. economiile populaţiei, care se concentrează în cadrul instituţiilor bancare, fiindfolosite de către acestea la acordarea de împrumuturi;

2. economiile firmelor reprezintă acea parte a profitului care rămâne disponibilădupă plata dividendelor;

3. economiile guvernului, apar în situaţia în care veniturile bugetare sunt mai maridecât cheltuielile bugetare.

În sens larg, dobânda reprezintă venitul însuşit de proprietarul oricăruicapital utilizat în condiţii normale, în activitatea economică.

Formele dobânzii în sens larg sunt următoarele:

1. dobânda bancară de bază – se practică pentru remunerarea certificatelor dedepozit sau a bonurilor de trezorerie;

2. dobânda bancară percepută la operaţiunile de scontare a efectelor de comerţnumită şi taxă de scont comercială;

3. dobânda pe piaţa monetară – se aplică împrumuturilor pe termen scurt,împrumuturilor contractate între bănci, respectiv între băncile comerciale şi bancade emisiune;

4. dobânda aplicată întreprinderilor de către bănci şi de alte instituţiifinanciare constă în dobânda bancară de bază la care se adaugă un plus, care estestabilit în funcţie de credit şi situaţia economică a debitorului;

5. dobânzi corelate pentru depozitele la vedere şi la termen – sunt constituitede bănci, la casele de economii;

6. dobânzi pe piaţa obligaţiunilor;

7. dividende – pentru acţiunile deţinute la societăţile pe acţiuni;

Mărimea dobânzii se determină cu ajutorul a doi indicatori:

a) masa dobânzii – respectiv suma absolută a dobânzii pe care o plăteştedebitorul, creditorul său;

150

b) rata anuală a dobânzii ca mărime relativă care se calculează ca raportprocentual între dobândă (D), primită sau plătită, şi suma care a făcut obiectulîmprumutului (C).

d’ = (D/C) x 100

unde:d’ = rata dobânzii,D = dobânda totală,C = capitalul împrumutat.

Între rata dobânzii şi cererea de credite există un raport inversproporţional. Câştigul băncii rezultă din diferenţa între dobânda încasată de bancăde la cei pe care i-a creditat şi dobânda plătită deponenţilor săi, care reprezintăcâştigul brut. Dacă din câştigul brut se scad cheltuielile de funcţionare a bănciirămâne profitul sau câştigul net.

Există două modalităţi de calcul al dobânzii:1. Dobânda simplă – se calculează la creditele acordate pe o perioadă mai

mică de un an sau la cele cu scadenţă după un an, dacă rambursarea creditului seface în rate egale. Se determină după formula:

D = C x d’ x n

unde:D = dobânda simplă,C = creditul,d’ = rata anuală a dobânzii,n = durata împrumutului în ani.

2. Dobânda compusă sau capitalizată – se calculează la crediteleacordate pe o perioadă mai mare de un an, dacă rambursarea datoriei şi dobânziiaferente se face la sfârşitul perioadei. Dobânda neplătită în primul an se adaugă lasuma împrumutată fiind luată în calculul dobânzii în anul următor. Este numită„dobândă la dobândă” şi se determină după următoarea formulă:

Sn = S0(1+d’)n

D = Sn – S0d’ = D / (C x n) x 100

unde:Sn = suma totală plătită băncii la sfârşitul perioadei,S0 = capitalul iniţial luat cu împrumut (creditul),d’ = rata anuală a dobânzii,n = durata împrumutului în ani,

151

c = creditul,D = dobânda totală plătită băncii.

Nivelul şi dinamica ratei dobânzii depind de următorii factorii:

1. riscul asumat de creditor privind insolvabilitatea debitorului; dacă risculasumat de creditor este mare, rata dobânzii creşte astfel încât dobânda percepută lacredit, numită dobândă pură sau netă, se adaugă prima de asigurare contra riscului,obţinându-se dobânda brută care cuprinde şi cheltuielile de gestionare a creditului,suportate de către bancă;

2. riscul dintre cererea şi oferta de credite pe piaţa monetară – când cerereacreşte, rata dobânzii creşte şi invers, când oferta sporeşte, rata dobânzii scade;

3. inflaţia determină majorarea ratei dobânzii. Pentru a preveni risculinflaţionist banca percepe o dobândă nominală, care cuprinde dobânda reală,corectată în funcţie de intensitatea fenomenului inflaţionist;

4. conjunctura economică şi politică atât din interiorul fiecărei ţări, cât şipe plan internaţional;

5. durata creditului – dacă împrumutul este pe termen scurt şi rata dobânziieste mare, atunci va creşte cererea de credite pe termen scurt, ceea ce va duce lascăderea ratei dobânzii pentru asemenea credite paralel cu creşterea ratei dobânziila creditele pe termen lung;

6. costul procesului de acordare de împrumuturi – la împrumuturile maricare se reîntorc la creditori dintr-o dată, costurile sunt mult mai mici decât în cazulîmprumuturilor mici care se returnează creditorului în rate;

7. rata de scont practicată de Banca Centrală la refinanţarea băncilor;

8. oferta şi cererea de lichidităţi pe piaţă;

9. raportul dintre rata dobânzii şi rata profitului la capitalul investit;

10. starea generală a economiei etc.

Băncile intervin în scăderea masei monetare, când necesităţile economieiimpun acest lucru, reducerea masei băneşti făcându-se prin:

• limitarea sau plafonarea creditului prin stabilirea unei sume maxime şi a unuicuantum (procent);

• creşterea rezervei obligatorii şi a ratei dobânzii, la intervenţia Băncii Centrale;

• schimbul valutar al monedei naţionale pe monede străine convertibile.

152

U13.5 Renta

Renta reprezintă plata pentru folosirea temporară a unui factor deproducţie care aparţine unei alte persoane.

Renta poate fi privită sub două forme:

- sub formă materială – ca excedent de bunuri faţă de alţi producători, produsede calitate superioară, inclusiv situaţii de monopol;

- sub formă bănească - ca rentă economică, adică venitul obţinut de cătredeţinătorul unui factor de producţie, a cărui ofertă totală este inelastică şiinsensibilă la creşterea preţului de vânzare.

Cea mai complexă teorie a rentei a fost creată de David Ricardo, caredefineşte renta ca fiind acea parte din produsul pământului care se plăteşteproprietarului funciar pentru folosirea forţelor originare şi indestructibile alesolului.

Ricardo elaborează şi teoria rentei diferenţiale, renta reprezintă diferenţadintre valoarea socială şi cea individuală obţinută pe terenurile mai fertile sau cu opoziţie mai avantajoasă faţă de piaţă.

Cea mai veche formă a rentei se întâlneşte în agricultură şi se numeşterentă funciară care reprezintă renta încasată de toţi proprietarii funciari, indiferentde calitatea terenului pe care îl deţin şi de poziţia acestuia faţă de piaţă.

Plata rentei se face sub formă de arendă care reprezintă suma de baniplătită proprietarului funciar pentru transmiterea pe termen limitat a dreptului defolosinţă a terenului unei alte persoane numită arendaş.

Mărimea rentei depinde de cererea de pământ pentru arendare, care, larândul ei, este condiţionată de cererea de produse agricole şi de preţul de vânzareal produselor.

Renta se poate exprima şi măsura în:

- mărime absolută – renta este egală cu diferenţa dintre preţul de vânzare alproduselor agricole şi costul acestora plus profitul normal al arendaşului;

- mărime relativă – renta se exprimă ca rată faţă de veniturile aduse de terenularendat.

Renta poate fi absolută sau diferenţială.Renta diferenţială se formează pe baza unor particularităţi ale activităţilor

economice în agricultură este rezultatul cheltuielilor mai mici cu care suntobţinute produsele pe terenurile mai fertile în condiţiile în care preţul de vânzareeste determinat de cheltuielile produsului mai scump, realizat pe terenurile cu ofertilitate mai mică.

Renta diferenţială se împarte în:

- renta diferenţială de gradul I – este renta rezultată din diferenţa de fertilitatenaturală şi poziţia diferită a terenurilor faţă de piaţă. Mărimea ei este dată dediferenţa dintre cheltuielile marginale realizate pe terenurile cele mai slabe luate încultură şi cheltuielile individuale mai reduse efectuate pe terenurile mai fertile sau

153

mai apropiate de piaţă. Acest tip de rentă este caracteristica predominantă aagriculturii extensive;

- renta diferenţială de gradul II – are la bază investiţiile succesive pe acelaşiteren sau pe terenuri diferite care măresc fertilitatea artificială a solului şirandamentul acestuia, reducând costurile pe unitatea de produs. Se obţine astfel,un supraprofit care este încasat de arendaş în perioada desfăşurării contractului dearendare. Renta diferenţială II este legată de agricultura intensivă de dotareatehnică superioară a exploatărilor agricole.

Pe lângă tipurile de rentă amintite, mai distingem:

- renta de monopol – obţinută de proprietarul funciar care produce cantităţi foartemici de bunuri, de calitate excepţională, foarte căutate de consumatori. Ea este unsupraprofit obţinut prin practicarea unor preţuri de monopol la aceste produse;

- renta minieră – reprezintă supraprofitul obţinut de către proprietarii de mine saude terenuri bogate în resurse care pot fi exploatate cu cheltuieli reduse;

- renta de raritate – este rezultatul restrângerii resurselor economice din cauzacondiţiilor naturale sau a unor elemente de monopol create şi întreţinute artificial;

- renta industrială (comercială) – reprezintă surplusul de venit obţinut de marilefirme prin practicarea unor preţuri scăzute faţă de cele ale firmelor mai mici (carenu pot rezista decât practicând preţuri mai mari);

- rentă conjuncturală – reprezintă profitul obţinut de unii întreprinzători în urmavânzării unor produse ce au fost stocate atunci când preţurile lor erau mici şivândute când valoarea lor pe piaţă a crescut.

Mărimea preţului pământului este influenţată de numeroşi factori:

1. mărimea şi evoluţia rentei – influenţează direct preţul pământului, faptevidenţiat de formula:

Pp = R/d’

Pp = preţul pământului,R = renta anuală,d’ = rata anuală a dobânzii plătite de bănci deponenţilor, pentru dreptul de a lefolosi suma depusă pe termen de un an.

2. rata dobânzii bancare – influenţează invers proporţional preţulpământului când rata dobânzii creşte, potenţialii cumpărători sunt mai tentaţi să-şidepoziteze în bănci economiile, putând obţine un câştig mai mare, cererea depământ pe piaţă scade reducându-se şi preţul acestuia;

3. cererea şi oferta de terenuri agricole – datorită faptului că pământul esteun factor de producţie limitat, oferta acestuia are caracter rigid;

154

4. cererea şi oferta de produse agricole – acţionează asupra preţuluipământului prin intermediul cererii şi ofertei de teren agricol care prin utilizarepermite obţinerea produselor agricole;

5. posibilitatea folosirii alternative a pământului – oferă mai multe şansede câştig cumpărătorului, iar preţul pământului va creşte (relaţie directă);

6. poziţia terenurilor agricole faţă de căile de acces şi centrele deaprovizionare şi desfacere a produselor influenţează direct valoarea şi preţulpământului;

7. deprecierea banilor ca urmare a amplificării procesului inflaţionist deterenuri, ceea ce influenţează preţul pământului prin sporirea cererii de terenuriagricole.

Exemplu:Care din caracteristicile de mai jos sunt specifice dobânzii?

a) venit ce recompensează activitatea agentului bancarb) cheltuială a întreprinzătorului care împrumută baniic) venit ce se cuvine deponenţilor la instituţiile bancar-financiared) profit al întreprinzătorului

R : a,b,c,d.


1.Când băncile comerciale împrumută bani de la banca centrală se percepe:a) taxă oficialăb) rata reală a dobânziic) rata de bază a dobânziid) rata dividenduluie) rata dobânzii de refinanţare

2.Venitul obţinut de agentul economic care îşi investeşte capitalul în acţiuni senumeşte:

a) profitb) dobândăc) dividendd) rentăe) salariu


155


1. Definiţi noţiunea de salariu.2. Definiţi noţiunea de profit.3. Definiţi noţiunea de dobândă.4. Definiţi noţiunea de rentă.5. Ce este renta diferenţială?


1.Completaţi În practica economică se cunosc trei forme principalede salarizare:

1. ………………….2. …………………3. …………………

2. Salarizarea în acord –- asigură remunerarea salariaţilor în raport cutimpul lucrat, fără a se putea preciza cantitatea de muncă pe care el trebuie să odepună în unitatea de timp. Se utilizează în activităţile în care calitatea are oimportanţă deosebită. La nivelul întreprinderilor, această formă de salarizare estefolosită pentru remunerarea lucrătorilor din sectorul administrativ

Adevarat Fals

3. Salarizarea în regie - plata salariului se realizează pe operaţii, activităţi,produse, etc., la care durata timpului de muncă pentru realizarea respectivei muncinu este arătată în mod expres.

Adevarat Fals

4. Completaţi: …………………– reprezintă suma ce revine agentuluieconomic, posesor al unui factor de producţie, pentru contribuţia adusă laactivitatea economică.

5. Completaţi : Mărimea dobânzii se determină cu ajutorul a doi indicatori:

a)……………………..;

b) …………………….


156

U13.7 Rezumat

Termenul de salariu provine din limba latină, salarium, care reprezenta suma debani plătită soldatului roman pentru cumpărarea sării. S-a păstrat în timp şi a căpătatsensul de venit al unei persoane care nu munceşte pentru sine, ci pentru altcineva, decare este dependent juridic sau economic.

Deci, salariul poate fi definit ca fiind suma de bani pe care o primeşte posesorulforţei de muncă pentru contribuţia adusă la realizarea muncii ca factor de producţie.

Profitul poate fi definit ca fiind diferenţa în plus dintre veniturile şi cheltuielilerezultate din activitatea unui agent economic; beneficiul, câştigul, avantajul, venitulrealizat sub formă bănească din producerea şi comercializarea bunurilor şi serviciilor.

În sens restrâns, dobânda este o sumă de bani, un excedent ce revineproprietarului capitalului bănesc dat cu împrumut, ca răsplată pentru cedarea dreptuluide folosinţă asupra numerarului, unei alte persoane, pe o anumită perioadă de timp.

Pentru debitor dobânda reprezintă o cheltuială iar pentru creditor dobânda esteun venit.

În sens larg, dobânda reprezintă venitul însuşit de proprietarul oricărui capitalutilizat în condiţii normale, în activitatea economică.

Renta reprezintă plata pentru folosirea temporară a unui factor de producţiecare aparţine unei alte persone.






Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare nr. 13 1 Salarizarea în acord . Salarizarea în regie . Salarizarea mixtă; 2-F; 3-F; 4- Profitul legitim sau normal;5- a) masa dobânzii; b) rata anuală a dobânzii

6. răspuns aplicaţie propusă : 1-e, 2 -c

157

UUNNIITTAATTEEAA 1144EXTERNALITĂŢILE ŞI BUNURILE PUBLICE


Cuprins: pag.


U 14.2 Cauzele eşcului pieţelor …………………………………………. 158

U 14.3 Situaţii de eşec al pieţelor ………………………………………. 159


U 14.5 Rezumat ………………………………………………………….... 162



Tema de control nr. 2............................................................................. 163

158


Parcurgerea acestei unităţi de învăţare vă va facilita formarea decompetenţe privind analiza situaţiilor de eşec a pieţelor;

La terminarea studiului acestei unităţi de învăţare despre situaţiilor deeşec a pieţelor veţi fi capabil să:

- să înţelegeţi fenomenul de eşec al pieţelor;- să obţineţi un scor de cel puţin 80% într-un interval de timp de


U14.2 Cauzele eşcului pieţelor

Eşecul pieţelor există în situaţiile în care pieţele libere nu conduc la oalocare eficientă a resurselor generând necesitatea acţiunii guvernamentale cu rolcorector.

Schimbul drepturilor de control asupra utilizării bunurilor nu poate existaîn afara schimbului drepturilor de proprietate astfel:

- când piaţa asigură o alocare eficientă a resurselor, posibilităţile de schimbavantajos al drepturilor de proprietate asupra bunurilor sunt valorificate maximal;

- când piaţa generează alocări ineficiente ale resurselor, anumite posibilităţi deschimb avantajos rămân nevalorificate.

Dintre factorii care explică eşecul pieţelor libere în alocarea eficientă aresurselor, sunt:

1. Dificultatea individualizării drepturilor de proprietate care se datorează:a) excluziunii imperfecte care apare:- atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun nu este deţinut de către unsingur agent economic, ci de un grup de agenţi, de regulă foarte mare. În acest cazexcluziunea imperfectă apare în legătură cu legalizarea drepturilor individuale deproprietate;- atunci când există posibilitate redusă de excludere a oricărui agent economic dinsfera potenţialilor utilizatori ai unui bun. În acest caz excluziunea imperfectăpriveşte posibilitatea aplicării drepturilor obţinute pe cale legală.b) gradului redus de transferabilitate – este caracteristic situaţiilor în caredrepturile legale de vânzare a bunurilor sunt limitate, proprietarii neavândposibilitatea să încheie contracte avantajoase în legătură cu transferareacontrolului asupra utilizării bunurilor respective.

2) Existenţa unor costuri tranzacţionale semnificative pentru realizareatranzacţiilor agenţii economici refectuează cheltuieli pentru căutarea partenerilor,pentru observarea calităţii bunului: ce face obiectul schimbului etc. Costuriletranzacţionale şi informaţionale reprezintă piedici în derularea schimburilor şialocarea eficientă a resurselor prin intermediul pieţelor libere.

159

3) Negocierii unor acorduri avantajoase de schimb – atunci când agenţiieconomici eşuează în negocierea unor condiţii, mutual avantajoase, schimbul numai are loc.

U14.3 Situaţii de eşec al pieţelor

Cele mai cunoscute situaţii de eşec al pieţelor sunt:1. externalităţile;2. bunurile publice;3. monopolul;4. resursele de folosinţă comună.

1. Externalităţile reprezintă situaţiile în care preţurile pieţei nu reflectăunele dintre costurile sau beneficiile asociate producţiei sau consumului.

Costurile sau beneficiile care nu sunt încorporate în preţurile pieţei, au uncaracter extern deoarece nu sunt asociate vânzătorului: sau cumpărătorului ci uneiterţe pieţe.

Externalităţile se caracterizează prin două elemente:

1. derivă din activitatea unui alt participant;

2. nu sunt înregistrate pe piaţă în mod direct deci, nu influenţează echilibrulconcurenţial.

Externalităţile pot fi grupate în două categorii:

1. externalităţi pozitive – acestea corespund unor activităţi ce aducbeneficii pentru terţe părţi. Acest gen de externalităţi se concretizează în niveluride producţie şi de consum mai mici decât cele care corespund alocării eficiente aresurselor.

2. externalităţi negative – apar în legătură cu activităţile de producţie saude consum care generează costuri pentru terţe părţi. În acest caz costurile privatesunt mai mici decât cele sociale.

Internalizarea externalităţilor negative constă în încorporarea costurilorexterne în preţul pieţei, prin internalizare costul marginal privat creşte la nivelulcostului marginal social, producătorii fiind obligaţi să ţină cont de costurileexterne ale activităţii lor.

2. Bunurile publiceBunurile publice reprezintă o categorie specială de bunuri a căror

delimitare se face cu două caracteristici:

- non-excluziunea – în acest caz nici o persoană nu poate fi exclusă din sferaconsumatorilor potenţiali ai unui bun public (ex.: oricine poate urmări urmăriprogramele de la televizor fără a afecta capacitatea altei persoane de a face acelaşilucru). Non-excluziunea este generată de indivizibilitatea cererii pentru bunurilepublice;

160

- non-rivalitatea are în vedere faptul că, consumul unui agent economic nu reducedisponibilitatea bunului public pentru alţi agenţi. Non-rivalitatea este generată deindivizibilitatea ofertei.

Bunurile ce se caracterizează prin cele două proprietăţi menţionate senumesc bunuri publice pure, la polul opus aflându-se bunurile private pure, carenu se caracterizează prin nici una din proprietăţi. Spre deosebire de bunurilepublice pure, bunurile private pure se caracterizează prin excluziune şi rivalitate.

3. MonopolulMonopolul reprezintă o situaţie de eşec a pieţelor deoarece apariţia

acestuia poate majora nejustificat nivelul preţului unui produs şi ducând ladiminuarea, de multe ori, voluntară a producţiei. În acest caz statul poate acţionaîn direcţia încurajării apariţiei unor întreprinderi interne concurente monopoluluisau a facilitării intrării pe piaţă a firmelor străine.

Dintre căile de internaţionalizare a externalităţilor, prin care guverneleintervin asupra pieţelor libere, amintim:

1. practicarea de amenzi plătite de producătorul de externalităţi negative;

2. acordarea de subvenţii acelor agenţi economici care produc externalităţipozitive;

3. introducerea de taxe şi impozite care să aducă costurile private la nivelul celorsociale;

4. unirea producătorului de externalitate negativă cu receptorul unui asemeneaefect.

Exemplu: Mijloacele de finanţare de către stat a cheltuielilor sale sunt:a) împrumuturile;b) impozitele directe;c) impozitele directe şi indirecte;d) impozitele indirecte şi împrumuturile;e) impozitele directe, impozitele indirecte şi împrumuturile.

R : e.


161


1. Definiţi noţiunea de externalităţi.2. Definiţi noţiunea de bunuri publice.3. Definiţi noţiunea de monopol.4. Prin ce elemente se caracterizează externalităţile?5. Ce este eşecul pieţelor?


1. Completaţi Externalităţile se caracterizează prin două elemente:

1………………………;

2……………………….

2. Externalităţile pot fi grupate în două categorii:

1. externalităţi pozitive – acestea corespund unor activităţi ce aducbeneficii pentru terţe părţi. Acest gen de externalităţi se concretizează în niveluride producţie şi de consum mai mici decât cele care corespund alocării eficiente aresurselor.

2. externalităţi negative – apar în legătură cu activităţile de producţie saude consum care generează costuri pentru terţe părţi. În acest caz costurile privatesunt mai mici decât cele sociale.

Adevarat Fals

3. Bunurile publice reprezintă o categorie specială de bunuri a cărordelimitare se face cu două caracteristici:

- non-excluziunea – în acest caz nici o persoană nu poate fi exclusă din sferaconsumatorilor potenţiali ai unui bun public (ex.: oricine poate urmări urmăriprogramele de la televizor fără a afecta capacitatea altei persoane de a face acelaşilucru). Non-excluziunea este generată de indivizibilitatea cererii pentru bunurilepublice;


162

- non-rivalitatea are în vedere faptul că, consumul unui agent economic nu reducedisponibilitatea bunului public pentru alţi agenţi. Non-rivalitatea este generată deindivizibilitatea ofertei.

Adevarat Fals

4. Completaţi: În cazul………………. statul poate acţiona în direcţiaîncurajării apariţiei unor întreprinderi interne concurente monopolului sau afacilitării intrării pe piaţă a firmelor străine.

5. Completaţi : Dintre căile de internaţionalizare a externalităţilor, princare guvernele intervin asupra pieţelor libere, amintim:

1. …………………….;

2………………………;

3. ……………………..;

4………………………..

U14.5 Rezumat

Eşecul pieţelor există în situaţiile în care pieţele libere nu conduc la o alocareeficientă a resurselor generând necesitatea acţiunii guvernamentale cu rol corector.

Schimbul drepturilor de control asupra utilizării bunurilor nu poate exista înafara schimbului drepturilor de proprietate astfel: când piaţa asigură o alocare eficientăa resurselor, posibilităţile de schimb avantajos al drepturilor de proprietate asuprabunurilor sunt valorificate maximal; când piaţa generează alocări ineficiente aleresurselor, anumite posibilităţi de schimb avantajos rămân nevalorificate.






163

Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare nr. 14 1- derivă din activitatea unui alt participant; nu sunt înregistrate pe piaţă în moddirect deci, nu influenţează echilibrul concurenţial; 2-A; 3-A; 4- monopolului;5- 1. practicarea de amenzi plătite de producătorul de externalităţi negative;

2. acordarea de subvenţii acelor agenţi economici care produc externalităţipozitive;

3. introducerea de taxe şi impozite care să aducă costurile private la nivelul celorsociale;

4. unirea producătorului de externalitate negativă cu receptorul unui asemeneaefect.

TEMA DE CONTROL NR. 2

Realizaţi un studiu cu tema: Profitul şi funcţiile lui în economia de piaţăconcurenţială.

Totul despre microeconomie

Documents

Transcript of Totul despre microeconomie