Microeconomie - Note de Curs

of 91 /91
CAPITOLUL I ECONOMIA POLITICĂ – ŞTIINŢĂ SOCIALĂ Întreaga activitate a omului are ca obiectiv final satisfacerea nevoilor, de la cele mai cunoscute şi mai îndreptăţite până la cele mai ascunse. Etimologia conceptului “economie” îşi are originea în două cuvinte greceşti: oikos – casă, gospodărie şi nomos – lege, regulă. Termenul a fost utilizat pentru prima dată cu ocazia lucrării istoricului şi filozofului grec Xenofon: “Oiconomia”. Denumirea actuală a ştiinţei economice a fost lansată în lucrarea “Tratat de economie politică”, elaborată în 1616 de A. de Montchrestien, fiind reprezentativă pentru curentul mercantilist, care explică demersurile pentru sporirea bogăţiei suveranului, a cantităţii de metale preţioase pe care acesta o deţine. Însă economia, ca ştiinţă s-a cristalizat abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea. De-a lungul evoluţiei economiei ca ştiinţă s-a încercat o cât mai completă definire. Astfel, pentru clasicii acestei ştiinţe, economia politică era ştiinţa care avea drept obiect al cercetării avuţia naţiunilor 1 . P. Samuelson a relevat definiţii ale economiei din studii de referinţă 2 : - modul de formare a preţului muncii, capitalului şi pământului, precum şi modul în care preţurile respective sunt utilizate în procesul de alocare a resurselor - comportamentul pieţelor financiare şi alocarea resurselor materiale în economie - consecinţele reglementărilor guvernamentale asupra pieţei - fluctuaţia volumului producţiei şi a ratei şomajului care determină apariţia ciclurilor economice - evoluţia schimburilor economice internaţionale - procesul creşterii economice în ţările în curs de dezvoltare şi propune modalităţi de valorificare a resurselor acestora. 1 Părintele economiei politice, Adam Smith, şi-a intitulat lucrarea “O cercetare asupra cauzelor şi cauzelor avuţiei naţiunilor” (1776). 2 M. Coşea, Curs de economie, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2003. 5

Transcript of Microeconomie - Note de Curs

Page 1: Microeconomie - Note de Curs

CAPITOLUL IECONOMIA POLITICĂ – ŞTIINŢĂ SOCIALĂ

Întreaga activitate a omului are ca obiectiv final satisfacerea nevoilor, de la cele mai cunoscute şi mai îndreptăţite până la cele mai ascunse.

Etimologia conceptului “economie” îşi are originea în două cuvinte greceşti: oikos – casă, gospodărie şi nomos – lege, regulă. Termenul a fost utilizat pentru prima dată cu ocazia lucrării istoricului şi filozofului grec Xenofon: “Oiconomia”. Denumirea actuală a ştiinţei economice a fost lansată în lucrarea “Tratat de economie politică”, elaborată în 1616 de A. de Montchrestien, fiind reprezentativă pentru curentul mercantilist, care explică demersurile pentru sporirea bogăţiei suveranului, a cantităţii de metale preţioase pe care acesta o deţine. Însă economia, ca ştiinţă s-a cristalizat abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

De-a lungul evoluţiei economiei ca ştiinţă s-a încercat o cât mai completă definire. Astfel, pentru clasicii acestei ştiinţe, economia politică era ştiinţa care avea drept obiect al cercetării avuţia naţiunilor1.

P. Samuelson a relevat definiţii ale economiei din studii de referinţă2:- modul de formare a preţului muncii, capitalului şi pământului,

precum şi modul în care preţurile respective sunt utilizate în procesul de alocare a resurselor

- comportamentul pieţelor financiare şi alocarea resurselor materiale în economie

- consecinţele reglementărilor guvernamentale asupra pieţei- fluctuaţia volumului producţiei şi a ratei şomajului care

determină apariţia ciclurilor economice- evoluţia schimburilor economice internaţionale- procesul creşterii economice în ţările în curs de dezvoltare şi

propune modalităţi de valorificare a resurselor acestora.Teoria economică actuală consideră că economia politică studiază

comportamentul agentului economic cu privire la alegerea nevoilor de satisfăcut când are la dispoziţie resurse limitate.

Nevoile Nevoile reprezintă impulsuri, resimţiri ale oamenilor de a avea, de a

şti, de a crede, de a lua în proprietatea bunuri servicii sau informaţii. Pentru a-şi satisface nevoile, de regulă, individul trebuie să îşi procure resursele (bunurile şi serviciile) necesare.

Nevoile au următoarele caracteristici:- sunt nelimitate ca număr- sunt limitate în volum, în capacitate: satisfacerea unei nevoi

necesită o cantitate limitată de resurse- nevoile pot fi concurente: satisfacerea unei nevoi se face în

detrimentul alteia;- nevoile pot fi complementare (satisfacerea uneia atrage după sine

satisfacerea alteia)

1 Părintele economiei politice, Adam Smith, şi-a intitulat lucrarea “O cercetare asupra cauzelor şi cauzelor avuţiei naţiunilor” (1776).

2 M. Coşea, Curs de economie, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2003.

5

Page 2: Microeconomie - Note de Curs

Abraham Maslow a clasificat nevoile în funcţie de importanţa acestora şi după ordinea de satisfacere, astfel:

- nevoile fiziologice; acestea se referă la nevoia de a consuma alimente, de respira oxigen, a avea menţine continuu un echilibru chimic şi termic etc;

- nevoile de securitate; indivizii au nevoie de protecţie, de stabilitate;

- nevoile de apartenenţă şi dragoste; - nevoile de stimă şi respect; Maslow a subliniat două versiuni ale

acestui tip de nevoi: una inferioară şi una superioară. Cea inferioară se referă la nevoia de stimă şi respect din partea altora, nevoia de faimă şi glorie, de recunoaştere, apreciere şi reputaţie. Versiunea superioară a clasificării are în vedere nevoia de respect de sine, încredere în propria persoană, de independenţă

Literatura contemporană a scos în evidenţă şi nevoia de frumos, ca fiind vârful piramidei lui Maslow

Nevoile au două laturi:- latura obiectivă – nevoile apar independent de voinţa oamenilor, iar

stingerea lor se realizează numai prin consumarea elementelor materiale sau nemateriale din mediul înconjurător

- latura subiectivă – are în vedere faptul că nevoile sunt specifice fiecărui individ, iar unele dintre acestea nu vor fi satisfăcute niciodată.

Dezvoltarea societăţii omeneşti determină creşterea rapidă a numărului nevoilor. Simultan, se înregistrează o reducere a intensităţii nevoilor primare în favoarea celor superioare.

Nevoile au un caracter inconstient. De aceea, procesul de satisfacere a nevoilor nu este direcţionat de nevoile ca atare, ci numai de acele nevoi care sunt conştientizate de om. Interesul economic (nevoia conştientizată) este cel care pune în mişcare energiile indivizilor în vederea aproprierii resurselor necesare satisfacerii nevoilor. Pentru a-şi atinge scopurile definite prin prisma intereselor lor economice, indivizii trebuie să desfăşoare o muncă, să îşi pună în valoare conştient calităţile fizice şi psihice.

ResurselePrincipalul element necesar astfel ca producţia să aibă loc, şi deci şi

satisfacerea nevoilor, rămâne efortul uman (fizic şi intelectual). Mai mult, oamenii au învăţat să folosească multe din resursele naturii, cum ar fi metalele, forţa apei curgătoare, fertilitatea pământului şi altele. Ei au învăţat de asemenea să realizeze unelte, dintre care unele (cum ar fi roata, motorul cu aburi, motorul electric şi tranzistorul), au avut consecinţe revoluţionare pentru modul de viaţă al oamenilor.

Resursele reprezintă elementele de orice natură susceptibile de a fi utilizate în procesul de producţie sau pentru consum (în raport cu activitatea economică acestea au un caracter potenţial).

Resursele primare sunt elementele materiale puse la dispoziţie omului de către mediul natural (deci nu sunt create sau prelucrate de către om). Resursele derivate reprezintă acele elemente asupra cărora omul a acţionat şi le-a transformat (într-o măsură mai mare sau mai mică).

După natura lor resursele pot fi:

6

Page 3: Microeconomie - Note de Curs

A

C

B

hrană

- materiale; - umane;- financiare şi - informaţionale.

Resursele au caracter limitat deoarece:- cele mai multe dintre ele se află în cantităţi insuficiente societăţii

umane- altele, deşi sunt în cantităţi mari necesită eforturi deosebite pentru

aducerea lor în procesul economic productiv- unele resurse nu pot fi extrase sau utilizate întrucât nu s-au inventat

tehnica şi tehnologia necesare;- în cazul unor ţări nu există resurse băneşti necesare achiziţionării

acestor resurse din străinătate;- deşi cantitativ, resursele există în cantităţi suficiente, pe structură

acestea nu pot satisface nevoile agenţilor economic

Alegerea şi costul de oportunitateÎntrucât resursele sunt limitate, iar nevoile nelimitate, orice agent

economic trebuie sa aleagă din multitudinea de nevoi pe care sa le satisfacă cu resursele de care dispune la un moment dat. Abundenţa elimină orice problemă de alegere sau de decizie. Aceasta presupune existenţa resurselor pentru toate activităţile pe care le desfăşurăm.

Alegerea presupune o renunţare, un compromis şi un efort (efortul in sens economic este asimilat costului) deci are un cost. Acesta este cunoscut sub numele de cost de oportunitate (al alegerii sau al şansei pierdute). În afară de valoare economică a şansei pierdute, costul de oportunitate reflectă şi preferinţele care au stat la baza luării deciziei.

Alegerea pe care o face agentul economic în ceea ce priveşte ce nevoi să îşi satisfacă necesită în primul rând o ierarhizare a nevoilor. Totodată, alegerea presupune şi o planificare în timp a satisfacerii nevoilor. Agentul economic decide consumarea bunurilor şi serviciilor bine determinate având în vedere că în viitor va consuma (va aloca) resursele pentru stingerea nevoilor amânate.

Costul de oportunitate reprezintă acel cost care trebuie să-l preocupe întotdeauna pe agentul economic atunci când decide să urmeze o anumită cale de acţiune şi când îşi dedică resursele pentru satisfacerea unei nevoi. Costul de oportunitate nu se cuantifică cu ajutorul banilor, se exprimă în cantităţile de bunuri şi servicii la care se renunţă în favoarea altora.

Banii ne ajută să comparăm costurile. Cu ajutorul valorii banilor comparăm o serie de resurse cu altele sau un câştig cu altul. Totuşi, utilizarea banilor, oricât de utilă ar fi ea, nu trebuie să împiedice cercetarea adevăratei naturi a costurilor implicate.

Utilizarea resurselor cu utilizări alternative la un moment dat al dezvoltării societăţii omeneşti poate fi descrisă cu ajutorul frontierei posibilităţilor de producţie.

7

Page 4: Microeconomie - Note de Curs

Figura 1.1. Frontiera posibilităţilor de producţieFrontiera posibilităţilor de producţie reprezintă ansamblul combinaţiilor maxime pentru două bunuri între

care pot fi alocate resursele cu utilizări alternative. În figura de mai sus, am ales hrana şi bunuri de îndelungată folosinţă ce pot fi obţinute cu resursele existente (primare sau derivate).

Punctul A descrie o combinaţie în cazul căreia resursele sunt utilizate ineficient. Punctul B din figură indică combinaţia maximă ce poate fi obţinută cu resursele şi tehnologia existente, iar punctul C arată o combinaţie imposibil de realizat în prezent.

Progresul tehnic, descoperirea şi crearea de noi resurse conduc la deplasarea frontierei posibilităţilor de producţie spre dreapta (ca în figura nr. 1). Această modificare reflectă creşterea numărului de combinaţii posibile şi a eficienţei utilizării resurselor.

Progresul tehnic, descoperirea şi crearea de noi resurse conduc la deplasarea frontierei posibilităţilor de producţie spre dreapta (ca în figura nr. 1). Această modificare reflectă creşterea numărului de combinaţii posibile şi a eficienţei utilizării resurselor.

Costul de oportunitate creşte la capetele frontierei posibilităţilor de producţie. Aceasta demonstrează că este posibil să fie transferate resurse de la o formă de producţie la alta, dar nu cu rezultate egale. Forma curbei sugerează că primele resurse care trebuie transferate de la hrană la bunuri de folosinţă îndelungată, spre exemplu, sunt cele mai puţin corespunzătoare pentru hrană şi mai utile pentru producţia de bunuri de folosinţă îndelungată. Oricum, cu cât se transferă mai mult, reversul devine mai posibil. Costurile de transfer cresc. Deci, costul de oportunitate creşte.

8

Page 5: Microeconomie - Note de Curs

CAPITOLUL IIMETODOLOGIA ŞTIINŢEI ECONOMICE

A descoperi un drum printr-un teren nefamiliar necesită, în general, o hartă oarecare.

Cartografia, ca şi cunoaşterea însăşi, este o simplificare necesară,

care permite să vedem unde ne aflăm şi unde putem să mergem.

John Lewis Gaddis

Cunoaşterea lumii înconjurătoare este absolut necesară oricărei fiinţe pentru a-şi putea continua existenţa. Omul, utilizându-şi capacităţile, doreşte mai mult: modificarea mediului în care trăieşte după propria viziune. Pentru aceasta sunt desfăşurate activităţi ştiinţifice.

Cercetarea realităţii înconjurătoare în mod ştiinţific necesită utilizarea unor metode acceptate de către majoritatea oamenilor de ştiinţă. Simpla observare şi concluziile trase în urma acestora nu constituie activitate ştiinţifică, ci sunt speculaţii empirice. Însă observarea este fundamentul cunoaşterii lumii înconjurătoare. Aceasta constă în culegerea de date şi informaţii despre obiectul, fenomenul cercetat cu ajutorul simţurilor, sau a prelungirilor acestora (aparate, senzori, instrumente optice etc.). Prelucrarea informaţiilor şi adâncirea cercetării se realizează utilizându-se metodele de mai jos.

Analiza reprezintă descompunerea obiectului, fenomenului, procesului studiat în părţile sale componente. Sinteza este metoda ştiinţifică inversă şi constă în recompunerea obiectului fenomenului cercetat.

Inducţia reprezintă metodă cu ajutorul căreia se generalizează trăsături ale unui obiect fenomen particular, individual asupra întregii clase de obiecte şi fenomene asemănătoare. Deducţia, inversul inducţiei, constă în aplicarea unei legi, generalizări asupra unui obiect, fenomen particular din clasa de obiecte sau fenomene la care se referă generalizarea respectivă.

Economia speculativă se bazează pe metoda deductivă, iar economia realistă are la bază metoda inductivă. Conflictul tradiţional a apărut ca urmare a faptului că unii teoreticieni ai ştiinţei economice susţineau că economia este o ştiinţă speculativă, iar alţii considerau că realitatea economică este cea de la care porneşte construcţia modelelor şi teoriilor economice.

Metoda istorică constă în reflectarea, descrierea şi fixarea evenimentelor şi fenomenelor economice, după cum s-au derulat acestea în timp. Metoda logică presupune ordonarea şi preluarea din procesul istoric a fenomenelor şi evenimentelor după anumite criterii, fără a ţine cont de ordinea cronologică.

Modelul reprezintă o simplificare a realităţii. Obiectului sau fenomenului de realitate îi sunt păstrate numai trăsăturile esenţiale, cele neesenţiale fiind eliminate. Se obţine astfel un obiect sau fenomen care nu există în realitate ca atare. Această metodă este deosebit de utilă în munca ştiinţifică: cercetarea are mai întâi ca obiect modelul după care rezultatele sunt generalizate asupra realităţii. În acest fel, de cele mai multe ori, costurile cercetării sunt mult diminuate.

9

Page 6: Microeconomie - Note de Curs

Este nevoie de modele pentru a fi capabili3:1. să ordonăm şi să generalizăm realitatea;2. să înţelegem legăturile dintre fenomene3. să anticipăm şi, dacă suntem norocoşi, să prezicem

dezvoltările ulterioare;4. să distingem ceea ce este important de ceea ce nu este

important;5. să ne arătăm pe ce drumuri trebuie să o luăm pentru a ne

îndeplini scopurileEconomiştii, ca şi alţi oameni de ştiinţă, utilizează de obicei o formă

metodologică ştiinţifică, numită raţionament deductiv. Aceasta presupune parcurgerea unor etape, în ordine cronologică4:

Pasul 1: Identificarea problemei sau a fenomenului care se doreşte a fi explicat.

Pasul 2: Identificarea acelor variabile care se presupune că vor putea influenţa problema. Acestea ar putea reprezenta rezultatul analizei teoretice sau a cercetărilor anterioare.

Pasul 3: Selectarea acelor variabile care sunt considerate ca fiind cele mai importante sau determinante. Această simplificare deliberată presupune respingerea unor anumite detalii de fineţe. Cât de departe va merge procesul de simplificare, este deja o chestiune de judecată. Dacă respingem prea mult aceste detalii, ne vom îndepărta de realitate; dacă vom păstra prea multe variabile reale atunci o analiză satisfăcătoare devine imposibilă.

Pasul 4: Combinarea într-o manieră logică, a presupunerilor reţinute, pentru a forma modelul sau teoria.

Pasul 5: Folosirea modelului cu scopul de a genera unele predicţii. De exemplu, putem avea modelul unei pieţe care afirmă că prin schimbarea unei variabile (a preţului, de exemplu) este influenţată altă variabilă. Aceste predicţii pot fi realizate fie prin raţionament oral fie prin modelare matematică, mai des folosită astăzi.

Pasul 6: Colectarea de date referitoare la variabilele incluse în model.

Pasul 7: Compararea predicţiilor modelului cu experienţa actuală. Aceasta poartă denumirea de testare a modelului. Dacă cele două se găsesc în concordanţă, vom afirma că teoria pe care se bazează modelul, a fost verificată. Aceasta nu înseamnă că este adevărată, ci pur şi simplu este susţinută de datele pe care le-am folosit în comparaţie. Dacă, totuşi predicţiile modelului diferă de datele reale, atunci spunem că teoria este încălcată. Aceasta necesită întoarcerea la pasul 2 şi reluarea demersului ştiinţific.

Economiştii se pot confrunta cu un număr de modele şi teorii care explică la fel de bine, acelaşi lucru. În această situaţie, se va alege acel model care foloseşte cât mai puţine presupuneri. Modelele sunt, în acest fel ajustate până în momentul în care conţin un număr minim de presupuneri necesare.

3 S. P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, 1998.

4 Dave Blight, Tony Shafto, Microeconomics, Hutchinson, www.uni-trier.de

10

Page 7: Microeconomie - Note de Curs

Cercetarea obiectelor şi fenomenelor este mult uşurată utilizându-se principiul caeteris paribus.

Acesta constă în studierea evoluţiei fenomenului sub influenţa unui singur factor, în timp ce toţi ceilalţi sunt menţinuţi constanţi. Condiţia este absolut necesară în cazul experimentelor.

De asemenea, în modelele economice apar două tipuri de variabile : unele independente şi unele dependente. De regulă, variabila dependentă este funcţie de variabila independente. Variabila independentă acţionează din afara modelului economic. Variabila dependentă descrie evoluţia fenomenului ca urmare a influenţei exercitate de variabilă independentă (de exemplu, în cazul pieţei cu concurenţă perfectă şi poate studia decizia producătorului ca urmare a scumpirii bunurilor şi serviciilor pe care le utilizează).

O ultimă chestiune metodologică pe care trebuie să o avem în vedere, este diferenţa dintre ştiinţa economică pozitivă şi cea normativă.

Modelele analizate în acest volum sunt în principal pozitive, deoarece ele examinează consecinţele schimbării unei variabile sau a mai multora, dintr-un model. Aceleaşi concluzii pot fi trase de către oricine porneşte de la aceleaşi presupuneri. Ele sunt rezultatul unor serii de deducţii logice. În momentul în care consecinţele unei modificări au fost prezise, este posibil să se discute dacă acestea sunt bune sau rele. Aceasta întrebare ne plasează în domeniul ştiinţei economice normative, care studiază ceea ce „ar trebui să fie“, cum ar trebui să modificăm realitatea înconjurătoare în beneficiul nostru. Ştiinţa economică pozitivă se ocupă cu „ceea ce există“ fără a avea în vedere ceea ce este de dorit să fie. Ea practic, defineşte şi explică cauzele şi efectele fenomenelor economice.

Economia normativă necesită introducerea unei consideraţii morale sau a unei judecăţi de valoare. Ea este preocupată de ceea ce este dezirabil şi util pentru bunăstarea comunităţii.

În sfârşit, aceeaşi problemă poate fi privită din mai multe puncte de vedere. Pot fi făcute presupuneri şi interpretări diferite pentru aceleaşi fapte. Predicţiile pot fi raţionalizate din punctul de vedere al mai multor judecăţi de valoare (sau criterii). Din acest motiv există controverse şi dezbateri cu privire la modul de influenţare a activităţii economice.

Aceasta, desigur, este o introducere foarte sumară cu privire la problemele metodologice asociate ştiinţei economice.

11

Page 8: Microeconomie - Note de Curs

CAPITOLUL IIIACTIVITATEA ECONOMICĂ

3.1. ACTIVITATEA ECONOMICĂActivitatea economică reprezintă o acţiune specific umană având ca

obiectiv satisfacerea nevoilor, prin care omul pune în mişcare resursele de care dispune pentru a obţine bunuri şi servicii necesare satisfacerii nevoilor.

Gradul de dezvoltarea al unei societăţi (comunităţi) este corelat cu dimensiunea şi calitatea activităţii economice

Tipuri de activităţi economice:- Producţia reprezintă obţinerea de bunuri şi servicii prin

combinarea factorilor de producţie. Acest tip de activitate economică stă la baza creării valorii economice (în plan practic, a valorii adăugate); producţia mai poate fi denumită şi creare de utilitate.

- Repartiţia este activitatea economică în cadrul căreia bunurile şi serviciile sunt orientate către destinaţiile lor şi sunt remuneraţi participanţii direcţi şi indirecţi la procesul de producţie (proprietarii factorilor de producţie). De asemenea, în cadrul acestei activităţi este cuprinsă şi redistribuirea veniturilor realizată de către instituţiile administraţiei publice.

- Schimbul este tipul de activitate economică prin care bunurile şi serviciile ajung la utilizatorii lor. Aceasta cuprinde: distribuţia, depozitarea, transportul, vânzarea-cumpărarea.

- Consumul constă în utilizarea bunurilor şi serviciilor pentru obţinerea altor bunuri şi servicii sau pentru satisfacerea nevoilor. Consumul este de două feluri: intermediar – utilizarea bunurilor şi serviciilor în procesul de producţie; final – utilizarea bunurilor şi serviciilor pentru satisfacerea nemijlocită a nevoilor

Activitatea economică este în primul rând, o activitate practică întrucât sunt puse în mişcare resurse. De asemenea, această activitate este una de creaţie. Dacă nu dispune de ele, omul îşi creează mijloacele de care are nevoie în activitatea economică. Fiind desfăşurată de agenţii economici, activitatea economică are la bază criterii de raţionalitate (bunurile şi serviciile sunt utilizate pentru a produce maxim de efect). Acumularea experienţei în activitatea economică determină progresul societăţii umane

Toate procesele de producţie necesită folosirea de resurse şi depunerea de efort uman. Orice avantaj, satisfacţie care sunt realizate fără acest efort se numesc bunuri libere. Ploaia care cade peste o grădină reprezintă un bun liber, dar apa de ploaie colectată într-un rezervor şi pompată prin conducte utilizează resurse şi nu mai este gratuită, deci este un bun economic. În mod similar, aerul pe care-l respirăm într-o plimbare este bun liber; dar aerul pompat într-o mină, aerul din cabina aflată sub presiune a unui avion sau aerul condiţionat presupun resurse şi sunt bunuri economice.

Producţia şi consumul sunt procese concomitente şi complementare şi nu se poate spune despre unul sau despre altul că este de mai mare importanţă economiei naţionale şi creşterii bunăstării.

12

Page 9: Microeconomie - Note de Curs

Problema fundamentală a activităţii economice o constituie raportul de inegalitate între resurse şi nevoi, respectiv aceea a alocării resurselor. La aceasta se adaugă şi cea a repartizării resurselor între agenţii economici.

3.2. ECONOMIA DE SCHIMB (DE PIAŢĂ)

Activitatea economică a cunoscut două sisteme de organizare:- economia naturală (autarhică) în care autoconsumul era

preponderent (consumatorul producea bunurile şi serviciile necesare satisfacerii propriilor nevoi; o foarte mică parte din bunurile produse făceau obiectul schimbului);

- economia de schimb sistemul economic în care consumatorul obţine bunurile şi serviciile necesare de pe piaţă, prin intermediul schimbului.

Principalele trăsături ale economiei de schimb sunt:o specializarea agenţilor economici

Specializarea în producerea anumitor bunuri şi servicii sau componente ale acestora determină creşterea eficienţei utilizării resurselor. Modalitatea prin care un agent economic decide să producă un bun sau altul este explicat cu ajutorul teoriei avantajului comparativ (relativ)

Avantajul relativ reprezintă ansamblul condiţiilor ce determină un agent economic să producă mai mult şi/sau mai bine decât un altul. Avantajul absolut al unui agent economic înseamnă o producţie de bunuri sau servicii superioară celorlalţi agenţi economici.

Tabelul nr. 1

A 12x 6yB 3x 6yC 8x 6y

Avantajul comparativ al unui agent economic faţă de ceilalţi poate fi pus în evidenţă cu ajutorul costului de oportunitate. În exemplul de mai sus, costul de oportunitate pentru agentul economic A arată cantitatea dintr-un bun la care renunţă pentru a produce o unitate din celălalt bun. Agentul economic A renunţă la 2 bunuri x pentru a produce un bun y şi la 1/2 y pentru a produce un bun x.

Tabelul nr. 2

A y/2 2xB 2y x/2C 3/4y 4/3x

Avantajul comparativ este al acelui agent economic al cărui cost de oportunitate este cel mai mic. Se poate demonstra că luarea în considerare a acestui avantaj are ca efect creşterea producţiei totale a celor trei agenţi economici.

o Autonomia agenţilor economici. Agenţii economici se află în strânsă legătură unii cu ceilalţi. Nu poate

fi vorba de independenţa acestora întrucât desfăşurarea activităţii lor este

13

Page 10: Microeconomie - Note de Curs

restricţionată de activitatea altor agenţi economici, de legislaţia în vigoare, de orientarea politică conducerii comunităţii. Autonomia constă deci, în dreptul şi posibilitatea de a decide a agenţilor economici în condiţiile restricţiilor determinate de piaţă şi de instituţii.

o Piaţa – principala instituţie a activităţii economice determină întâlnirea purtătorilor cererii cu cei ai ofertei în vederea satisfacerii în cât mai mare măsură a nevoilor individuale şi colective.

Piaţa reprezintă cea mai eficientă instituţie prin intermediul căreia se alocă resursele pentru satisfacerea nevoilor. Aceasta permite realizarea schimbului între diferiţii agenţi economici care doresc să-şi satisfacă nevoile în cât mai mare măsură. Schimbul şi piaţa favorizează specializarea agenţilor economici şi creşterea eficienţei utilizării factorilor de producţie.

o Monetizarea economiei. Producţie, repartiţia, schimbul şi consumul sunt mijlocite de monedă.

În lipsa acesteia, transferurile ar fi deosebit de greu de realizat. De asemenea, cu ajutorul banilor se aproximează cel mai bine valoarea economică, aceasta fiind raportată la monedă. În sfârşit, de regulă, partea din resursele agenţilor economici care nu este consumată, este economisită sub formă de monedă.

o Bunurile sunt mărfuri. Adâncirea diviziunii muncii şi satisfacerea în mai mare măsură a

nevoilor la nivelul societăţii umane nu sunt posibile fără vânzarea-cumpărarea bunurilor şi serviciilor.

3.3. CIRCUITUL ECONOMICActivitatea economică la nivel naţional este monitorizată şi măsurată

cu ajutorul sistemului contabilităţii naţionale (SCN). Acesta reprezintă ansamblul de indicatori, metode şi instrumente cu ajutorul cărora se cuantifică părţi sau ansamblul activităţii economice la nivelul economiei naţionale.

Sistemul contabilităţii naţionaleSistemul contabilităţii naţionale presupune calcularea unor agregate macroeconomice care exprimă

rezultatele agenţilor economici într-un interval de timp în urma culegerii datelor de la aceşti, sistematizarea informaţiilor pe diverse criterii (sectoare de activitate, categorii de bunuri şi servicii) şi generalizarea rezultatelor asupra întregii economii naţionale.

Literatura de specialitate5 consideră că principalul obiect al sistemului este de a oferi o prezentare cantitativă , agregată, completă şi coerentă a realităţii economice într-o perioadă de timp.

Principalele trăsături ale SCN :- este o metodă de înregistrare, prezentare şi analiză cantitativă a economiei;- este un sistem de reprezentare sintetică şi agregată a realităţii economice;- reflectarea realităţii economice se efectuează spaţial şi temporal- evidenţiază dimensiunea şi structura unei economii - foloseşte tehnica contabilă bazată pe principiul dublei înregistrări.SCN este un sistem format din conturi şi tabele al cărui scop este acela de a furniza o imagine sintetică,

comparabilă şi cât mai completă a activităţii economice desfăşurată într-un interval de timp şi pe un areal bine determinat.

SCN este alcătuit în principal din patru conturi:- contul de producţie;- contul de venituri şi cheltuieli; sunt înregistrate veniturile şi direcţiile de repartizare ale acestora;- contul de modificare a patrimoniului (acumulare); acest cont înregistrează investiţiile de înlocuire şi

5 I. Capanu, C. Secăreanu, Agregate macroeconomice şoi elemente de analiză macroeconomică, Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 1997, p. 115

14

Page 11: Microeconomie - Note de Curs

dezvoltare;- contul de finanţare; evidenţiază modificările intervenite în relaţiile de credit ale agenţilor economici.

Sursa: I. Capanu, C. Secăreanu, Agregate macroeconomice şi elemente de analiză macroeconomică, UCDC, Bucureşti, 1997.

Din punctul de vedere al acestui sistem, agenţii economici sunt clasificaţi astfel:

1. menaje (gospodării); centre de decizie economică compuse din una sau mai multe persoane care convieţuiesc împreună. Activităţile economice ale menajelor se referă la două cele două funcţii majore ale acestor agenţi economici:

- sunt principalele consumatoare de bunuri şi servicii din economie (principalii consumatori finali);

- sunt principalele furnizoare de factori de producţie pentru agenţii economici producători (pun la dispoziţia acestora muncă şi capital, în principal sub formă bănească).

2. Întreprinderile sunt agenţii economici care utilizează factorii de producţie pentru obţinerea de bunuri şi servicii destinate pieţei (marfare)6. Funcţia principală a acestora este producţia. Aceşti agenţi economici sunt întâlniţi sub diverse forme de organizare: societăţi comerciale, regii autonome, societăţi cooperatiste, societăţi agricole, persoane fizice autorizate etc.

3. Instituţii financiare – sunt agenţii economici care prestează servicii financiare. Ei intermediază între capacitatea de finanţare a menajelor şi nevoia de finanţare a întreprinderilor. Cu alte cuvinte, aceste instituţii atrag din economie resursele băneşti neconsumate pentru a le pune la dispoziţie celor ce au nevoie de ele, în principal pentru dezvoltarea activităţilor productive

4. Administraţiile sunt agenţii economici care prestează servicii nemarfare (serviciile pe care le prestează sunt fie gratuite, fie sunt prestate contra unei taxe).

Aceste administraţii sunt de două tipuri:- publice- private

Administraţiile private prestează servicii nemarfare cum ar fi: ajutorarea unor categorii sociale defavorizate, apărarea intereselor anumitor categorii socio-profesionale, utilizând resurse proprii sau atrase de la alţi agenţi economici.

Administraţia publică alocă resurse (produce anumite bunuri şi servicii), redistribuie o parte din venitul naţional şi reglează şi stabilizează relaţiile de piaţă la nivelul economiei naţionale. Administraţia publică prelevează în mod obligatoriu o parte din veniturile agenţilor economici, în baza acesteia îndeplinindu-şi funcţiile sale.

6 Marfa reprezintă bunul sau serviciul destinat a satiface nevoia altui agent economic decât producătorul şi care ajunge la consumator prin vânzare-cumpărare.

15

Page 12: Microeconomie - Note de Curs

5. Exteriorul reprezintă agentul economic generic care reuneşte toţi agenţii economici nerezidenţi care au relaţii economice cu agenţii economici rezidenţi.

Corespunzător acestor agenţi economici, sistemul contabilităţii naţionale a definit patru categorii de operaţiuni economice:

1. operaţiuni cu bunuri şi servicii; totalitatea activităţilor economice care au ca obiect bunurile şi serviciile sunt cuprinse în acest tip de operaţiuni. Producţia bunurilor economice, consumul acestora, precum şi tranzacţiile în urma cărora bunurile şi serviciile circulă de al un agent economic la altul sunt operaţiuni de tipul menţionat mai sus.

2. operaţiuni de repartiţie – orientarea bunurilor către destinaţiile lor şi remunerarea proprietarilor factorilor de producţie utilizaţi de producători. Agentul economic producător decide ce nevoi ale consumatorilor să satisfacă şi alege ce bunuri sau servicii să producă (presteze). Pentru aceasta, trebuie să achiziţioneze factorii de producţie aferenţi. Folosirea factorilor de producţie generează, pentru proprietarii acestora (în baza dreptului de proprietate), venituri (salarii, profit, dobândă etc.).

3. operaţiuni financiare – acţiuni de intermediere desfăşurate de către instituţiile financiare. Instituţiile financiare intermediază între capacitatea de finanţare a menajelor (care economisesc şi îşi valorifică aceste economii prin intermediul instrumentelor financiar-bancare) şi nevoia de finanţare a întreprinderilor (care au nevoie de resurse băneşti pentru susţinerea activităţii investiţionale).

4. operaţiunile cu exteriorul: cuprind totalitatea relaţiilor economice stabilite cu exteriorul. Relaţiile economice cu exteriorul cuprind relaţiile comerciale internaţionale (import şi export), schimbul internaţional de servicii (turism, transport, asigurări etc) şi creanţele şi obligaţiile dintre agenţii economici în diverse ţări (inclusiv statul şi organismele naţionale şi internaţionale).

Toate aceste operaţiuni sunt compuse din fluxuri economice. Acestea reprezintă transferuri de bunuri, servicii şi unităţi monetare de la un agent economic la altul.

Fluxurile economice pot fi:a. reale – compuse din bunuri şi serviciib. monetare – formate din unităţi monetare

Majoritatea tranzacţiilor sunt compuse din două fluxuri: unul real şi unul monetar (aşa cum este vânzarea-cumpărarea). Există şi tranzacţii compuse dintr-un singur flux economic (real sau monetar).

Fluxurile economice înregistrate la nivelul unei ţări formează un circuit, întrucât valoarea economică ajunge, în cele din urmă la agenţii economici de la care a plecat (aşa cum se poate observa şi în figura 3.1.). Circuitul prezentat în figura 3.1. este cel mai simplu, dar şi cel mai important circuit al unei economii naţionale.

16

Page 13: Microeconomie - Note de Curs

Figura 3.1. Circuitul economic: fluxurile reale şi monetare

Din figura 3.1. se poate observa cum consumatorii cumpără mărfuri de la producători prin intermediul pieţei bunurilor şi serviciilor, iar firmele achiziţionează de la menaje factori de producţie, pentru utilizarea cărora trebuie să plătească profituri, salarii, rente, dobânzi. Cu aceste venituri, consumatorii (menajele) achiziţionează bunuri şi servicii pentru refacerea forţei de muncă sau economisesc, iar firmele vând bunurile obţinând astfel resurse pentru un nou ciclu de producţie. În felul acesta, consumul şi producţia se susţin reciproc, iar la nivelul economiei naţionale se formează un circuit.

17

Page 14: Microeconomie - Note de Curs

UT

X

Ut = max

CAPITOLUL IVTEORIA CERERII

4.1. TEORIA UTILITĂŢII CARDINALEÎn studierea comportamentului consumatorului, economiştii au

încercat şi au creat diverse modele economice. Unul dintre acestea consideră că agentul economic poate măsura satisfacţia pe care i-o dă consumul unui bun sau serviciu. Unitatea de măsură a satisfacţiei a fost denumită util. Tot astfel au fost definite noţiunile de utilitate totală şi utilitate marginală.

Utilitatea totală reprezintă satisfacţia obţinută de consumator ca urmare a consumului unei cantităţi de bunuri.

U = U(Q) unde U este utilitatea totală, iar

Q este cantitatea de bun consumatăUtilitatea marginală caracterizează evoluţia utilităţii totale şi

reprezintă variaţia utilităţii totale ca urmare a consumului unei unităţi suplimentare de bun. Aceasta este derivata de ordinul întâi a utilităţii totale raportată la cantitate, adică: dU/dQ, unde U reprezintă utilitatea totala iar Q cantitatea totala.

Alături de ipoteza măsurabilităţii utilităţii, comportamentul consumatorului este fundamentat şi pe legea lui Gossen: consumul progresiv dintr-un bun determină descreşterea progresivă a satisfacţiei datorată consumului fiecărei unităţi succesive. Utilitatea marginală (satisfacţia suplimentară) va ajunge la zero, iar utilitatea totală va atinge un nivel maxim (ca în figura ).

Funcţia utilitate defineşte nivelul utilităţii sau al satisfacţiei ca funcţie de cantitatea de bunuri consumată. Funcţia utilitate arată utilitatea (satisfacţia) totală pentru un singur bun, cu condiţia menţinerii consumului celorlalte bunuri constant (condiţie caeteris paribus).

Figura nr. 4.1. Evoluţia utilităţii

18

Page 15: Microeconomie - Note de Curs

Umg

X

Pentru un bun imperfect divizibil Umg = Ut/QPentru un bun perfect divizibil Umg = dUt/dQ; În situaţia de abundenţă, agentului economic raţional îşi va maximiza

totdeauna utilitatea totală. În acest caz, utilitatea marginală este nulă:

Umg X= 0 În cazul a două bunuri, când nu există bani, alegerea consumatorului

se face comparând utilităţile marginale ale bunurilor. Când Umg X > UmgY consumator va alege o cantitate suplimentară din bunul X până când utilităţile marginale ale celor două bunuri se vor egala. Acest punct constituie şi echilibrul consumatorului:

UmgX = Umg Y

Într-o economie de schimb, bunurile ce trebuie consumate sunt achiziţionate de pe piaţă la un anumit preţ. Teoria utilităţii cardinale explică faptul că, pentru un singur bun, consumatorul va decide să cumpere bunul respectiv atâta timp cât utilitatea marginală este superioară preţului. Banii înşişi vor avea o utilitate deoarece pot fi folosiţi pentru a cumpăra alte bunuri. Orice suma cheltuita pentru bunul A nu mai este disponibila pentru bunul B (costul de oportunitate). Consumatorul raţional va cheltui din banii săi pentru a achiziţiona un bun doar atunci când utilitatea suplimentară obţinută prin achiziţie este mai mare decât utilitatea banilor cheltuiţi. Daca este vorba de cumpărarea unui bun sau a unui tip de bunuri, atunci consumatorul raţional va continua să o facă pana când cele doua utilităţi vor fi egale, adică pana când utilitatea marginala a ultimei unităţi din bunul achiziţionat este egala cu utilitatea marginala a banilor, înmulţit cu cantitatea de bani necesara pentru a cumpăra bunul. La echilibru, cele două variabile sunt egale:

Umg = P x Umg (bani)

Umg(bani) - utilitatea marginală a ultimei unităţi monetare disponibila consumatorului

P x Umg(bani) - utilitatea obţinută prin cheltuirea banilor în situaţia cea mai preferata. Aceasta reprezintă evaluarea monetara a consumatorului pentru utilitatea obţinută prin achiziţionarea ultimei unităţi din bunul respectiv.

Consumatorul este în echilibru numai atunci când este atins acest nivel deoarece nu mai exista nici un stimulent care sa-l determine sa-si modifice nivelul de achiziţie. Cele doua elemente concurente -banii şi

19

Page 16: Microeconomie - Note de Curs

timpul - au pentru consumator valori marginale egale. Acest lucru poate fi exprimat şi astfel:

Umg/P = Umg(bani)

In mod normal exista desigur o alegere intre diferite bunuri şi servicii şi intre bunuri şi bani. Problema care îl preocupa pe consumator este de a repartiza banii disponibili intre bunurile concurente astfel încât să atingă cel mai înalt nivel de utilitate.

Aşadar, acţionând raţional, consumatorul va face acest lucru astfel încât ultima unitate monetara cheltuita pe fiecare din bunurile disponibile ii va aduce aceeaşi utilitate adiţională.

Utilitatea marginală a fiecărei unităţi monetare cheltuite va fi acum aceeaşi pentru toate bunurile achiziţionate. Dacă se realizează acest lucru, atunci se instalează din nou o stare de echilibru pentru ca nici o modificare a structurii cheltuielilor nu mai poate duce la creşterea utilităţii.

Utilitatea totala poate să crească numai atâta timp cât există posibilitatea alegerii unui alt bun a cărui utilitate marginala per unitate monetara cheltuita să fie mai mare. Când toate utilităţile marginale per unitate monetara sunt identice acest lucru nu mai este posibil.

Aceasta condiţie de echilibru, luând în considerare utilitatea marginală a banilor, poate fi exprimată formal astfel:

Umg(X)/P(X)=Umg(Y)/P(Y)=….=Umg(bani)/P(bani)Dar cum P(bani)=1 rezultă:Umg(X)/[P(X) x Umg(bani)] = Umg(Y)/[P(Y) x Umg(bani)] = 1

Consumatorii doresc să se folosească de un bun până la punctul în care utilitatea să marginala este zero. Aceasta ar duce la maximizarea utilităţii totale. Totuşi, acest lucru este imposibil. Vom arata de ce: ecuaţia de mai sus implică faptul ca utilitatea marginală a banilor trebuie să fie de asemenea zero. Însă - din păcate - cei mai mulţi dintre noi nu avem venituri atât de mari pentru ca acest lucru să poată avea loc. În consecinţă, întotdeauna va exista o restricţie bugetară care ne va împiedica să consumam întreaga cantitate dorită din fiecare bun.

Chiar şi atunci când are loc această restricţie, ea îl va determina pe consumator să aleagă acea formă a consumului în care:

Umg(X)/P(X)=Umg(Y)/P(Y)În cazul în care, de exemplu, Px creşte,

Umgx/Umgy<Px/PyConsumatorul va alege să achiziţioneze bunul Y până când scăderea

Umg(Y) va reface egalitatea dintre raporturile amintite mai sus.

Aplicaţii ale teoriei cardinale a utilităţiiModelul utilităţii cardinale scoate în lumină faptul că pentru un anumit

preţ al pieţei consumatorul nu plăteşte bunul la valoarea de piaţă.Utilitatea marginală aferentă primei unităţi dintr-un bun este net

superioară preţului ajungând ca pentru a Qo- a unitate din bunul respectiv utilitatea marginală să fie egală cu preţul (a se vedea figura 4.2.).

D. Ricardo a scos în evidenţă aşa-numitul paradox “apă-diamant”. Autorul a observat că valoarea de piaţă a bunurilor cu valoare mare de întrebuinţare este foarte mică (apa), iar valoarea de piaţă a bunurilor cu valoare redusă de întrebuinţare este foarte mare (diamantul).

20

Page 17: Microeconomie - Note de Curs

Teoria utilităţii cardinale explică acest paradox: apa fiind un bun abundent în raport cu diamantele, are o utilitate marginală foarte mică, iar utilitatea marginală a diamantelor este foarte mare (deoarece acestea sunt rare).

Într-adevăr, valoarea de întrebuinţare şi de Ut a apei este foarte mare, însă raritatea diamantelor determină o Umg şi deci un preţ mare.

LIMITELE TEORIEI UTILITĂŢII CARDINALEUtilitatea este determinată de consumator ca un număr şi este

măsurată în utili. În realitate şi în cercetarea ştiinţifică această unitate de măsură nu poate fi corect definită. De asemenea, consumatorul nu face calcula laborioase. Singurul criteriu luat în seamă de consumator este satisfacţia pe care i-o va aduce ultimul bun cumpărat (Umg).

Teoria utilităţii cardinale nu ia în seamă, de asemenea, faptul că utilităţile aferente diverselor bunuri sunt interdependente (şi cum se va vedea şi în capitolul VIII):

Ut = U(X1, X2, …., Xn)Dar, în realitate:

U(X1, X2, …., Xn) U(X1) + U(X2) + …….+ U(Xn)

4.2. TEORIA CURBELOR DE INDIFERENŢĂVilfredo Paretto, luând în considerare dificultăţile teoriei cardinale, a

pornit cercetarea comportamentului consumatorului de la o altă ipoteză: consumatorii nu pot măsura utilitatea cu ajutorul unui număr însă pot ordona preferinţele pentru diverse bunuri.

Deoarece utilizarea în modelul economic a mai multor bunuri măreşte complexitatea cercetării, se iau în considerare numai două bunuri pentru descrierea comportamentului consumatorului.

Preferinţele consumatorului sunt descrise cu ajutorul curbelor de indiferenţă Acestea arată combinaţiile de bunuri X şi Y pentru care utilitatea consumatorului este constantă (de aceea curba se mai numeşte curbă de izoutilitate).

Reprezentarea grafică a izoutilităţii este o curba descrescătoare întrucât păstrarea constantă a utilităţii necesită creşterea cantităţii consumate dintr-un bun în detrimentul altui bun. De asemenea, această curbă este convexă, deoarece utilitatea marginală scade progresiv (conform legii lui Gossen). Pentru descrierea substituirii bunului x cu bunul y, în condiţiile păstrării constante a utilităţii, s-a definit rata marginală de substituţie

Figura 4.3. Curbele de indiferenţă

21

Page 18: Microeconomie - Note de Curs

Y

X

V/P(Y

V/P(X

Figura 4.4. Linia bugetului

RMS = -Y/XAceasta arată cantitatea din bunul Y necesară a înlocui o unitate din

bunul X în condiţiile în care utilitatea noii combinaţii este egală cu utilitatea vechii combinaţii de bunuri X şi Y.

Se poate arăta că panta din orice punct al curbei indiferentei pentru X şi Y este:

-Umg(X)/Umg(Y)O curbă arată un nivel al utilităţii totale. Cu cât curba este mai

îndepărtată de origine, cu atât este mai mare nivelul de utilitate atins. Putem concepe o serie sau o "harta" a curbelor indiferentei care să cuprindă nivelurile posibile ale utilităţii totale obţinută din diferitele combinaţii ale bunurilor disponibile. O parte dintr-o asemenea harta este prezentata în figura 4.3.

Termenul de curbă a indiferentei indică faptul că un consumator este indiferent sau la fel de satisfăcut de diferitele combinaţii ale bunurilor respective.

Alegerea optimăPentru a putea găsi cea mai bună combinaţie de bunuri care stau la

dispoziţia consumatorului trebuie să cunoaştem:a. Preţul unitar al fiecărui bun disponibil;b. Venitul sau bugetul consumatorului, adică suma totală disponibilă

pentru achiziţionarea bunurilor.Dacă are loc o modificare a sumelor pe care consumatorii le

cheltuiesc, fără o modificare a preturilor unitare, atunci va exista o noua linie a bugetului paralelă cu cea veche.

Totuşi, cu toate ca efectul de venit poate conduce la o modificare pozitiva sau negativă a cantităţii consumate - efectul de substituţie are întotdeauna un efect negativ asupra cantităţii; întotdeauna va determina modificarea cantităţii în sensul opus modificării preţului.

Linia bugetul descrie totalitatea combinaţiilor de bunuri X şi Y care pot fi achiziţionate cu venitul consumatorului considerat constant (figura 4.4.).

22

Page 19: Microeconomie - Note de Curs

E

X

Y

E

Y

Echilibru consumatorului în teoria curbelor de indiferenţăModelul economic descris mai sus ia în considerare, pe lângă

preferinţe, şi venitul consumatorului.RMS = -Y/X

U(X, Y) = U(X) + U(Y)dU(X,Y) = UmgX dX + UmgY dY

Umgx = dUx/dxDiferenţiala totală a utilităţii reflectă variaţia utilităţii în jurul

combinaţiei (X,Y). Utilitatea totală este maximă atunci când diferenţiala totală a utilităţii este nulă.

Deci dU(X,Y) = 0 UmgX dX + UmgY dY = 0

UmgX/UmgY = -dX/dYVenitul consumatorului este important întrucât cu acesta se poate

achiziţiona combinaţia de bunuri x şi y. La limită, venitul este egal cu valoarea cantităţii din bunurile X şi Y achiziţionate.

V = XP(X) + YP(Y)Întrucât venitul este constant, diferenţiala totală a acestuia este nulă.

Rezultă că:P(X)/P(Y) = - dY/dX

Constrângerea bugetară (suma de bani disponibilă pentru a achiziţiona combinaţia de bunuri X şi Y cu cea mai are utilitate totală) este reprezentată în figura 4.5.

Linia bugetului arată combinaţiile de cantităţilor maxime din bunurile X şi Y ce pot fi achiziţionate cu un venit dat. În punctul în care curba de izoutilitate este tangentă la linia venitului, consumatorul se află în echilibru. În acest punct, preferinţele (nevoile) sunt satisfăcute în cea mai mare măsură (dat fiind venitul).

Figura 4.5. Constrângerea bugetară

23

Page 20: Microeconomie - Note de Curs

X

Y

1

2

Figura 4.7. Efectul modificării preţului

Modelul economic prezentat ia în calcul modificarea venitului consumatorului sau a preţurilor bunurilor. Creşterea venitului determină deplasarea curbei venitului către dreapta. Noua combinaţie de bunuri X şi Y va fi dată de o nouă curbă de preferinţă superioară celei dintâi.

În cazul în care preţul bunului X scade, cantitatea din acest bun ce poate fi achiziţionată cu un venit dat creşte. Noua curbă a venitului se va roti în jurul punctului V/Py spre dreapta (figura nr. 4.7.).

Noul punct de echilibru, ca şi în cazurile precedente va fi dat de intersecţia noii curbe a venitului cu izoutilitatea combinaţiei datorate noului preţ (2).

Totalitatea punctelor de echilibru determinate de modificările preţului unui bun formează curba preţ-consum. Modificarea preţului şi obţinerea unui nou echilibru se realizează pe seama a două efecte

1. Efectul de venit. Scăderea preţului bunului X determină creşterea cantităţii ce poate fi achiziţionată cu venitul dat; efectul de venit constă în sporirea cantităţii din bunul X ce poate fi achiziţionată datorită scăderii preţului (care poate fi asimilată cu sporirea venitului), pentru că aceasta lasă la dispoziţia consumatorului un venit suplimentar

2. Efectul de substituţie; scăderea preţului bunului X are ca efect substituirea unei părţi din cantitatea de bun Y cu bunul X (al cărui preţ a scăzut), neluând în considerare sporirea venitului ca urmare a reducerii preţului.

4.3. CEREREACererea reprezintă cantitatea de bunuri şi/sau servicii pe care

consumatorii doresc să o achiziţioneze la un anumit preţ.Una din cele patru componente ale pieţe este cererea de bunuri şi

servicii. Aceasta apare în condiţiile unui anumit preţ şi ale unui anumit venit.

Teoriile utilităţii cardinale şi ale curbelor de indiferenţă au scos în lumină cele două legi ale cererii:

- cererea evoluează în sens invers faţă de preţ (atunci când preţul creşte, cererea scade şi invers)

- cererea şi venitul se află într-o relaţie pozitivă (atunci când venitul creşte, creşte şi cantitatea cerută).

24

Page 21: Microeconomie - Note de Curs

Q

P

C

Figura 4.8. Cererea

Se constată din figura 4.8. că reducerea preţului unui bun în condiţiile unui venit constant dă posibilitatea unui consumator să achiziţioneze o cantitate mai mare din bunul respectiv (o ipoteză a modelului curbelor de indiferenţă este aceea că agentul economic preferă întotdeauna o cantitate mai mare dintr-un bun şi nu una mai mică).

Principalii factori de influenţă ai cererii sunt:- preţul bunului - venitul consumatorului; cu cât venitul este mai mare cu atât cererea

se ridică la un nivel superior- preţul altor bunuri şi servicii; preţurile altor bunuri şi servicii pot

influenţa cererea pentru bunul de referinţă în funcţie de relaţia ce se stabileşte între consumul unui bun şi cel al altuia. Din acest punct de vedere există bunuri substituibile (satisfac aceeaşi nevoie şi o cantitate dintr-un bun poate fi înlocuită cu o altă cantitate din celălalt bun) şi bunuri complementare (consumul unui bun necesită şi consumul celuilalt bun).

- numărul de consumatori;- aşteptările consumatorilor cu privire la evoluţia preţului şi venitului;

decizia unei persoane de a cumpăra sau de a nu cumpăra un bun depinde de reacţia să la variabilele subliniate mai sus şi - în plus - de aşteptările privind mişcările lor viitoare. Vom fi însă mai puţin înclinaţi spre cumpărături dacă ne aşteptăm ca preturile să scadă sau dacă este posibil ca patronul nostru să efectueze nişte concedieri în viitorul apropiat.

- marketingul şi publicitatea; mulţi manageri şi economişti nu sunt de acord cu ideea că firma există numai pentru a satisface dorinţele consumatorilor, adaptându-se la modificările preferinţelor consumatorilor. Firma de asemenea stimulează şi dezvoltă aceste dorinţe. O cale către succes constă în abilitatea de a detecta dorinţe latente şi tendinţele şi apoi, producând bunuri potrivite şi printr-un marketing viguros, să le transforme în cerere.

- condiţii socio-geo-economice (aşezare geografică, tradiţii, schimbări în preferinţele consumatorilor etc.).

25

Page 22: Microeconomie - Note de Curs

Q

P

C

P1

P2

Q1 Q2

Figura 4.9. Evoluţia cererii în funcţie de preţ

Q

P

C1

C2

Figura 4.10. Evoluţia cererii în funcţie de alţi factori decât preţul

Modificarea cererii ca urmare a modificării preţului este reprezentată grafic ca o variaţie de-a lungul curbei cererii (figura 4.9.).

Modificarea cererii sub influenţa altor factori decât preţul imprimă curbei cererii o mişcare de translaţie pe orizontală (figura 4.10). De exemplu, creşterea venitului translatează curba cererii spre dreapta de la C1 la C2.

Evoluţia atipică a cereriiGiffen a subliniat că ar putea exista excepţii de la legea cererii. El a

observat ca în Irlanda - în timpul recesiunii - a crescut cererea pentru cartofi în timp ce preţul lor s-a majorat. El a argumentat ca oamenii au fost determinaţi de creşterea generală a preţurilor să renunţe la alimentele de calitate superioara şi să-şi concentreze atenţia asupra cartofilor, care reprezentau alimentul cel mai răspândit al vremii. Acest efect apare în special în perioadele în care veniturile la nivelul agenţilor economici sunt mici.

De asemenea, există cazuri asemănătoare când creşterea preţului determină creşterea cererii, însă acestea sunt datorate snob-efectului. Consumatorii cu venituri mari şi foarte mari sunt înclinaţi să cumpere bunuri numai când acestea sunt scumpe sau preţul lor creşte (mai ales

26

Page 23: Microeconomie - Note de Curs

când marca acestora este una foarte cunoscută şi apreciată de consumatori).

4.4. ELASTICITATEA CERERII Elasticitatea cererii în funcţie de preţ măsoară sensibilitatea cererii

atunci când preţul se modifică. Raportând modificările procentuale ale preţului la cele ale cantităţii:

Ec/p=Q/Q: P/P =Q/P x Q/P

unde - reprezintă variaţia absolutăDeoarece o creştere a preţului duce în mod normal la reducerea

cantităţii cerute şi invers, majoritatea covârşitoare a bunurilor au o elasticitate a cererii în funcţie de preţ negativă. În calcule oricare dintre cele doua variabile scade, aceasta va fi precedata de semnul minus. Elasticitatea va fi de asemenea negativă.

Elasticităţii cererii la preţ ia valori de la - la 0:- când Ec/p = - , cererea este perfect elastică ;- când Ec/p (-, -1), cererea este elastică- când Ec/p = -1 cererea este cu elasticitate unitară- când Ec/p (-1,0) cererea este inelastică- când Ec/p = 0, cererea este perfect inelastică.

Elasticitatea cererii în funcţie de venit este acea elasticitate care măsoară modificarea cererii ca efect al creşterii sau scăderii venitului disponibil.

Ec/v=Q/Q: Y/Y =Q/Y x Y/Q

Pentru majoritatea bunurilor o creştere a venitului duce la o creştere a cererii iar valoarea lui Ec/v va fi pozitivă şi cuprinsă între 0 şi 1. Asemenea bunuri sunt considerate a fi "normale". Pentru bunurile inferioare Ec/v va fi negativă. Bunurile mai scumpe şi cele asociate cu creşterea nivelului de trai vor avea valori mai mari decât 1 pentru Ec/v.

27

Pretul mic trezeste suspiciuni

(…)Când a văzut d-na Vali ca de spaima E-urilor bogatii nu se mai ating de mezeluri, a trebuit sa-l inventeze pe „Nea Nicu“, care scoate la vinzare jambonul la 1.800.000 de lei kilogramul, spuma de pateu de rata la peste un milion sau cirnatii la 800.000 kilogramul: „Am gasit un mic producator care sa-mi faca mezeluri absolut naturale, ca pe vremuri. Le-am numit «Nea Nicu». Sint scumpe, costa si mult sa le faci, dar trebuie sa acoperi si pierderile, ca majoritatea clientilor daca vad ca a ramas un colt mare dintr-un muschi Azuga, vor sa le dai neaparat dintr-o bucata noua“.

Un pret de Obor, Matache sau Piata Sudului i-ar baga la banuieli pe majoritatea clientilor, spune patroana Mioara: „Cind in toata piata asta erau rosiile 135.000, eu le-am bagat o data la 80.000. N-am vindut un kil toata ziua si mi-a spus barbati-miu: «Mareste-le pretul!». Dacă văd că-s ieftine, cred ca nu sunt bune“. Si d-na Vali îşi tine fructele la pret de prototip care mai are ani buni până să intre in productia de serie: „Daca le bagi la 30.000, cine să ţi le cumpere? Pensionarii? Nu, că pentru ăia orice e scump. (…)

Cotidianul, 28.07.2006

Page 24: Microeconomie - Note de Curs

Elasticitatea încrucişată a cererii descrie sensibilitatea cererii pentru un bun atunci când se modifică preţul altui bun. Se calculează ca raport între variaţia procentuală a cererii bunului de referinţă şi variaţia procentuală a altui bun.

Ecî=DQ(X)/Q(X): P(Y)/P(Y)

unde Q(X) – cantitatea cerută din bunul de referinţăP(Y) – preţul altui bun

Dacă Ecî = 0 bunurile luate în considerare sunt indiferente unul faţă de celălalt ;

Dacă Ecî 0, bunurile sunt substituibile ; variaţia preţului bunului substituent determină o variaţie în acelaşi sens a cererii pentru bunul de referinţă.

Dacă Ecî 0, bunurile sunt complementare; variaţia preţului bunului complementar determină variaţia în sens invers a cererii pentru bunul de referinţă.

Ecî = 0 bunurile sunt independente Noţiunea de elasticitatea poate fi foarte utilă în practică, ai ales

pentru producători. Aceştia pot anticipa evoluţiile viitoare ale pieţei dacă au informaţii cu privire la elasticităţile cererii pentru bunul pe care îl produc.

28

Page 25: Microeconomie - Note de Curs

CAPITOLUL VTEORIA OFERTEI

Cererea de bunuri şi servicii (satisfacerea nevoilor) presupune cu necesitate existenţa unei activităţi în urma căreia să se obţină elementele materiale şi nemateriale necesare stingerii nevoilor. Aceasta este funcţia principală a producătorului.

5.1. FACTORII DE PRODUCŢIE. COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Teoria economică a sintetizat trei mari categorii de elemente care participă la procesul de producţie: munca, natura şi capitalul.

MuncaOmul se raportează în permanenta la mediul economic intr-o dubla

ipostaza: aceea de producător nemijlocit, situaţie în care îşi oferă capacitatea în schimbul unei compensaţii rezonabile, şi consumator.

Munca este principalul factor de producţie pentru că fără el nici resursele naturale, nici elementele de capital nu ar fi puse în valoare. Munca, din punct de vedere social, este o activitate specific umană având un scop bine stabilit şi în cadrul căreia omul utilizează şi îşi creează mijloacele necesare. Din punct de vedere economic, munca, factor de producţie activ şi determinant, reprezintă totalitatea resurselor umane atrase în procesul de producţie.

Acest factor poate fi descris atât cantitativ cât şi calitativ.Cantitativ, factorul muncă la nivel naţional se poate descrie cu

ajutorul categoriilor demo-economice:1. Populaţia totală2. Populaţia în vârstă de muncă 3. Populaţia apta 4. Populaţia activa este compusă din totalitatea persoanelor apte şi în

vârstă legală de muncă. În această categorie sunt incluse persoanele care au ocupaţie (populaţia ocupată) şi persoanele neocupate, dar care îşi caută un loc de muncă. (şomerii)

5. Populaţia ocupată Resursele demografice pot fi studiate şi din punct de vedere calitativ.

Astfel, pot fi puse în evidenţă:- nivelul educaţiei/calificării;- structura în funcţie de vârstă a populaţiei;- structura în funcţie de profesii;- gradul de sănătate al populaţiei.Evoluţia societăţii umane a înregistrat la începuturi o ocupare masivă

în agricultură. Secolul XIX şi începutul secolului XX au marcat mutaţii majore în ceea ce priveşte utilizarea forţei de muncă. Cea mai mare parte a populaţiei rurale a migrat în zonele urbane, crescând astfel gradul de ocupare în sectorul secundar în detrimentului sectorului agricol.

A doua jumătate a secolului XX este dominată de mobilizarea forţei de muncă din industrie şi agricultură care producţia de servicii. În prezent, o parte importantă a resurselor de muncă este alocată sectorului cuaternar (prelucrarea şi crearea de informaţii).

29

Page 26: Microeconomie - Note de Curs

Natura (pământul)

Termenul general de pământ este deseori folosit cu un dublu înţeles şi anume atât cel de spaţiu necesar pentru desfăşurarea activităţilor de producţie, teren pentru fabrici, magazine etc. cat şi cel de resurse ale naturii care pot fi folosite în producţie şi care pot fi extrase din pământ, apa sau aer.

Este de preferat să facem distincţie intre aceste două sensuri deoarece pământul ca şi aria de localizare are trăsături diferite de cele ale resurselor naturale cum ar fi minereurile, lemnul sau produsele chimice.

Pământul, sau resursele naturale reprezintă elementul cu cel mai mic coeficient de elasticitate, acest lucru datorându-se limitărilor obiective. Cererea de factori fiind dedusa din cererea de produse de consum atribuibile acestor factori, cererea de resurse naturale este dimensionata în funcţie de cererea (si preţul în consecinţă) produselor agricole. Situaţie valabila şi pentru alte resurse naturale (locaţiile pentru turism, de exemplu).

Natura (pământul) are o deosebită importanţă deoarece pune la dispoziţia procesului de producţie toate elementele materiale de care are nevoie. Principalul component este pământul cu solul, subsolul şi apa.

Solul este singurul suport pentru producţie de bunuri de natură alimentară. O trăsătură deosebită a acestuia este posibilitatea de a se regenera şi chiar de a deveni mai valoros printr-o utilizare raţională.

Terenurile de orice fel, indiferent de destinaţie, de titlul pe bază căruia sunt deţinute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al României7.

Fondul funciar, după modul de folosinţă (în mii ha şi în % din total), 1997:

7 Art. 2. din Legea fondului funciar, nr. 18/1991: „In functie de destinatie, terenurile sunt:

a) terenuri cu destinatie agricola si anume: terenuri agricole productive - arabile, viile, livezile, pepinierele viticole, pomicole, plantatiile de hamei si duzi, pasunile, finetele, serele, solariile, rasadnitele si altele asemenea -, cele cu vegetatie forestiera daca nu fac parte din amenajamentele silvice, pasuni impadurite, cele ocupate cu constructii si instalatii agrozootehnice, amenajari piscicole si de imbunatatiri funciare, drumurile tehnologice si de exploatare agricola, platforme si spatii de depozitare care servesc nevoilor productiei agricole si terenuri neproductive care pot fi amenajate si folosite pentru productia agricola;b) terenuri cu destinatie forestiera si anume: terenurile impadurite sau cele care servesc nevoile de cultura, productie ori administrare silvica, terenurile destinate impaduririlor si cele neproductive - stincarii, abrupturi, bolovanisuri, ripe, ravene, torenti - daca sint cuprinse in amenajamentele silvice;c) terenuri aflate permanent sub ape si anume: albiile minore ale cursurilor de apa, cuvetele lacurilor la nivelurile maxime de retentie, fundul apelor maritime interioare si al marii teritoriale;d) terenuri din intravilan, aferente localitatilor urbane si rurale pe care sint amplasate constructiile, alte amenajari ale localitatilor, inclusiv terenurile agricole si forestiere;e) terenuri cu destinatii speciale cum sint cele folosite pentru transporturile rutiere, feroviare, navale si aeriene, cu constructiile si instalatiile aferente, constructii si instalatii hidrotehnice, termice, de transport al energiei electrice si gazelor naturale, de telecomunicatii, pentru exploatarile miniere si petroliere, cariere si halde de orice fel, pentru nevoile de aparare, plajele, rezervatiile, monumentele naturii, ansamblurile si siturile arheologice si istorice si altele asemenea.”

30

Page 27: Microeconomie - Note de Curs

Indicatori mii ha %din totalSuprafaţa totală a fondului funciar 23.839,1 100Suprafaţa agricolă, din care:

       - arabil

       - păşuni

       - fâneţe

- vii şi pepiniere viticole

- livezi şi pepiniere pomicole   

14.794,0

9.341,4

3.409,8

1.490,8

286,3

265,7

62,0

39,2

14,3

6,3

1,2

1,1Păduri şi alte terenuri cu vegetaţie

forestieră, din care:

       - păduri

6.688,5

 

6.269,9

28,1

 

26,3Construcţii, drumuri şi căi ferate 1.023,4 4,3Ape şi bălţi 886,0 3,7Alte suprafeţe 447,2 1,9Suprafaţă totală amenajată pentru irigaţii:

-          suprafaţa agricolă irigată

-          suprafaţa arabilă irigată

3.184,0

 

3.089,1

2.915,0

13,4

 

13,0

12,2

                                                  Sursa: Anuarul Statistic al României, 1998, p.37

Solul, împreună cu macro şi microorganismele sale, constituie suport şi mediu de viaţă pentru plantele superioare terestre, care convertesc energia solară în energie biochimică, iar organismele reducătoare descompun substanţele chimice, depuse de plante, în forme simple refolosibile. Datorită elementelor nutritive pe care le conţine, pe lângă funcţia de suport al vegetaţiei, solul este sursa primară de elemente nutritive pentru lumea vie şi, astfel, rezervorul principal de energie al organismelor vii. (...)Datorită multitudinii proceselor de natura fizică, chimică şi biologică, ca şi a aporturilor exterioare de substanţe şi energie – ce asigură o permanentă transformare şi transfer al diferitelor forme de substanţe şi energie, atât în cadrul solului, cât şi în raport cu mediul înconjurător- solul constituie un corp natural viu, o resursă cu un potenţial de producţie reînnoibil. Ca urmare, rezervele de energie care se acumulează se păstrează timp îndelungat, nu se epuizează, ci, din contră, se amplifică, sporind fertilitatea solului, în condiţiile unei gospodăriri raţionale, cu toate că an de an se obţin recolte tot mai mari, care solicită cantităţi sporite de substanţe nutritive.În schimb, prin utilizare neraţională, energia acumulată se poate epuiza, iar solul însuşi se poate degrada treptat, până la completa distrugere, ceea ce poate afecta simţitor aportului lui la formarea şi creşterea avuţiei naţionale. (...)Colectiv, Tratat de economie contemporană, vol. II, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p. 345

31

Page 28: Microeconomie - Note de Curs

Subsolul8 cuprinde toate materiile prime, mineralele şi resursele energetice utilizate în procesul de producţie. Rezervele geologice sunt clasificate pe categorii pornindu-se de la criterii ca: gradul de cunoaştere a rezervelor din punct de vedere cantitativ, calitativ şi al condiţiilor de zăcământ; posibilităţile tehnice şi economice de exploatare la scară industrială; conţinutul mediu sa minim de substanţă utilă în masa brută extractibilă; etc.

Dinamica stocului de resurse exploatabile trebuie pusă în corelaţie nu numai cu activitatea de prospecţiuni şi cercetări geologice, dar şi cu evoluţia preţurilor materiilor prime şi ale energiei pe piaţa mondială şi tendinţa costurilor de recuperare din zăcăminte a resurselor cu conţinut tot mai scăzut de substanţă utilă.

Creşterea preţurilor materiile prime şi energiei determină extinderea stocurilor exploatabile asupra acelor zăcăminte care au un conţinut mai redus de sub ştanţă utilă.

Chiar dacă zăcămintele sunt cunoscute, ele nu sunt incluse in clasa rezervelor dacă:

- conţinutul in elemente utile nu depăseşte un anumit nivel considerat minim;

- tehnicile actuale nu oferă posibilitatea extracţia, condiţiile fiind foarte costisitoare, sau valorificarea minereurilor cu conţinut.

O problemă importantă, dar şi dificilă este stabilirea unei rate de consum a resurselor minerale care să asigure accesibilitatea la aceste resurse atât generaţiei actuale, cât şi generaţiilor viitoare. Apare deci necesitatea optimizării sociale a consumului de resurse (în special cele neregenerabile).

Apa este elementul indispensabil vieţii şi multor procese de producţie. Cantităţile de apa de pe glob sunt foarte mari. Totuşi, numai partea din aceste resurse destinată satisfacerii nevoilor umane, constituită din apa dulce din râuri, bălţi, lacuri şi depozite acvifere subterane este importantă pentru activitatea economică. Aceasta reprezintă numai 1% din cantitatea totală existentă pe glob.

Cantităţile de apă utilizate pot depăşi potenţialul natural al surselor, prin utilizarea repetată a apei (pe cursul aceluiaşi râu sau prin sporirea acumulărilor în lucrări hidrotehnice corespunzătoare). Acest lucru presupune „prelucrarea” apei în staţii de epurare a apelor astfel încât caracteristicile apelor uzate sa nu depăşească capacitatea de regenerare a cursurilor de apă.

CapitalulConceptul de capital semnifica acele resurse de produse ale

sistemului de producţie ce sunt economisite în vederea trecerii lor intr-un ciclu ulterior. În principiu orice capital are o mişcare ce presupune dedublarea lui: a) capital fizic (real) ca factori materiali ai producţiei; b) capital bănesc, ca oglinda a primului.

8 Conform art 136 alin.3. din Constituţie resursele subsolului fac exclusiv obiectul dreptului de proprietate publică.

32

Page 29: Microeconomie - Note de Curs

Capitalul este compus din totalitatea elementelor materiale care participă la producerea de bunuri şi servicii. Faţă de factorul natural, care este un factor primar (necreat de om), capitalul este un factor derivat, fiind obţinut prin combinarea factorului muncă cu cel natural.

Din punct de vedere tehnic, capitalul poate fi:- circulant – totalitatea elementelor materiale care participă la un

singur ciclu de producţie; valoarea economică a acestuia se transmite integral asupra valorii bunurilor şi serviciilor obţinute;

- fix – acele elemente care participă la mai multe cicluri de producţie; valoarea economică a acestuia se transmite treptat asupra valorii producţiei.

Elementele de capital fix se depreciază atât din punct de vedere fizic, cât şi din punct de vedere moral. Uzura fizică constă în deprecierea indicatorilor tehnico-economici ai capitalului fix datorită utilizării şi a factorilor climatici. Uzura morală reprezintă rămânerea în urmă a elementului de capital fix faţă de noile bunuri de aceeaşi natură care au făcut obiectul progresului tehnic.

Pe de o parte, cuantificarea în unităţi monetare a deprecierii elementelor de capital flux constituie amortizarea. Pe de altă parte, acelaşi indicator reflectă recuperarea treptată a valorii capitalului fix.

Amortizarea liniară (recuperări periodice în sumă fixă) se calculează ca raport între valoarea elementului de capital fix şi durata normală de utilizare (exprimat în ani sau luni):

A = Vcf/TA- amortizareaVcf – valoarea elementului de capital fixT – durata normală de utilizareÎn practică durata normală de utilizare este reglementată de

instituţiile administraţiei publice (de Ministerul Finanţelor Publice în România).

Amortizarea este resimţită de agentul economic ca un cost şi totodată, ca o sursă de finanţare a investiţiilor viitoare. Astfel, investiţiile pot fi: brute (în cazul în care sursa de finanţare include şi fondul de amortizare) şi nete (când sursa de finanţare nu cuprinde amortizarea).

Capitalul-bani are acelaşi statut ca şi capitalul-bunuri, deoarece sumele de bani aduse în procesul de producţie sunt transformate în bunuri pentru a putea fi utilizate în procesul de producţie.

Teoria economică consideră că alături de factorii clasici de producţie, pot fi consideraţi factori de producţie întreprinzătorul şi informaţia.

În multe studii de specialitate, întreprinderea este considerata ca şi factorul final esenţial.

Proprietarul întreprinderii este privit ca şi principalul izvor al producţiei, ca şi antreprenor, care deţine iniţiative, îşi asuma riscurile şi primeşte recompensele producţiei. Acesta este cel care decide cât şi pentru cine să se producă, cum şi cu ce. De asemenea, compară rezultatele aşteptate ale activităţii desfăşurate cu riscurile (posibilitatea apariţiei unui eveniment care să anuleze efectele activităţii sale). Totuşi exista dificultăţi în abordarea acestor concepte. În primul rând, nu putem fi foarte siguri de înţelesul exact al noţiunii de întreprindere. De vreme ce o proporţie foarte mare din încercările de întemeiere a unei afaceri eşuează în primul an de viata, multe întreprinderi pot fi considerate mai degrabă ca şi încercări nesăbuite.

33

Page 30: Microeconomie - Note de Curs

Informaţia este o combinaţie de semne sau semnale cu o anumită semnificaţie, cu grad mare de noutate. În măsura în care această combinaţie a fost internalizată de sistem (agent economic, aceasta se transformă în cunoştinţă, care poate fi utilizată în eficientizarea activităţii viitoare sau prezente). „Procesele de producţie” care vizează informaţia fie o prelucrează, fie o creează. Crearea de informaţie se poate face prin două metode: algoritmică şi euristică.

Cei mai mulţi dintre autori consideră că neofactorii de producţie pot fi încorporaţi factorilor de producţie clasici.

5.2. COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCTIEParticularitatea de baza a acţiunii factorilor de producţie consta intr-o

realitate tehnologica evidenta: factorii nu pot şi nu funcţionează independent. Cu alte cuvinte, producţia depinde de felul în care aceştia sunt combinaţi în momentul utilizării.

Putem spune, în acest sens, ca producţia – pe care din acest moment va trebui să o apreciem ca output- este rezultatul combinării pământului (P), capitalului (K), şi muncii (L),

Relaţia pur tehnică de combinare poartă numele de funcţia de producţie.

Q =f (P, K, L,)Aceasta ecuaţie exprima faptul ca volumul rezultatelor produse - Q,

sunt determinate de cantităţile de resurse enumerate intre paranteze. Daca cantităţile sau combinarea resurselor se schimba, atunci se va schimba şi nivelul producţiei. Relaţia exacta care se stabileşte intre resursele folosite şi producţia obţinută este foarte probabil să fie diferita pentru fiecare bun. Prin urmare, simbolul general “f” este folosit ca şi preferinţa pentru un anumit termen. El reprezintă totuşi un tip special de funcţie pentru ca presupune ca resursele să fie combinate în cel mai eficient mod posibil, la nivelul actual al tehnologiei. Nivelul producţiei (Q) este astfel cel mai ridicat posibil, în condiţiile resurselor existente şi tehnologiei disponibile.

Acest lucru sugerează, de asemenea, faptul ca nivelul tehnologiei are o influenţă considerabilă asupra nivelului producţiei şi că tehnologia trebuie inclusă între parantezele ecuaţiei. În mod alternativ trebuie să privim aceasta ecuaţie prin prisma faptului ca afectează relaţiile funcţionale dintre ieşirile (output-uri) şi intrările (input-uri) de resurse. Daca sunt dezvoltate noi procese atunci se poate produce un volum mai mare al ieşirilor din aceeaşi cantitate de intrări de materii prime. La acest nivel, totuşi, tratarea matematica a tehnologiei nu este foarte importanta, dar este folositoare daca doriţi să înţelegeţi calculele din cadrul exerciţiilor de pe computer, în special tabloul de producţie care e folosit pentru unele întrebări referitoare la costurile pe termen scurt şi cele pe termen lung.

Pe termen scurt un singur factor de producţie este variabil: munca. Pentru, simplificare, deoarece capitalul este o combinaţie a factorului muncă şi natură, se reţine în funcţia de producţie nu mai factorul capital (pe termen scurt fiind considerat constant).

Funcţia noastră de producţie devine astfel: Q=f(K,L)

Pentru descrierea evoluţiei producţiei şi a combinării factorilor de producţie pe termen scurt trebuie să definim producţia medie şi producţia marginală

34

Page 31: Microeconomie - Note de Curs

QTQQmg

M

QT

Qmg

Figura 5.1. Evoluţia producţiei totale şi a producţiei marginale

Producţia medie reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii obţinută cu o unitate de factor utilizat (F) :

QM = Q/F

Producţia marginală (productivitate marginală) reprezintă variaţia cantităţii de bunuri produse atunci când cantitatea de factor utilizat variază cu o unitate.

Qmg = Q/F

Combinarea factorilor de producţie pe termen scurt porneşte de premisele amintite mai sus: factorul capital este menţinut constant, iar factorul muncă se modifică. În aceste condiţii intră în acţiune legea randamentelor descrescătoare: la o stare dată a tehnicii, utilizarea unei cantităţi crescătoare de factor variabil se face de la un anumit punct cu randamente din ce în ce mai mici.

Astfel, după ce s-a atins raportul optim între muncă şi capital utilizarea în continuare a unor cantităţi suplimentare de factor muncă atrage scăderea productivităţii marginale a muncii.

Producţia totală începe să scadă acolo unde productivitatea marginală este negativă. De asemenea, productivitatea marginală arată ”viteza”  cu care creşte producţia totală.

În cazul în care producţia agentului economic se află în zona randamentelor descrescătoare, acesta trebuie să, achiziţioneze factor capital, astfel încât analiza să fie reluată la o altă scară (un alt raport între capitalul utilizat şi muncă). Analiza priveşte în acest caz termenul lung.

Combinarea factorilor de producţie pe termen lung depinde de proprietăţile factorilor de producţie.

1. Divizibilitatea sau împărţirea în unităţi omogene, fără a afecta calitatea lor.

2. Adaptabilitatea sau capacitatea de asociere, în proporţii variabile cu alţi factori.

35

Page 32: Microeconomie - Note de Curs

M

K

Q = ct

Figura 5.2. Curba de izoproducţie

K

MCT/Pm

CT/Pk

Figura 5.3 Linia de izocost

3. Complementaritatea sau necesitatea combinării precisă a factorilor pentru a obţine output-ul determinat.

4. Substituirea sau înlocuirea unui factor de către altul, output-ul rămânând fix.

Pentru descrierea combinării factorilor când ambii sunt variabile şi porneşte de curbele de izoproducţie şi de izocost.

Curba de izoproducţie indică ansamblul combinaţiilor de factori muncă şi capital pentru care producţia rămâne constantă (figura 5.2.). Rata marginală de substituţie tehnică (RMST) măsoară variaţia cantităţii de capital necesară compensării unei variaţii infinitezimale a factorului muncă.

RMST = -dK/dMDreapta de izocost reprezintă ansamblul combinaţiilor muncă şi

capital în condiţiile în care costul total se menţine constant, la anumite preţuri ale factorilor de producţie (figura 5.3.).

Combinaţia optimă pe termen lung reprezintă punctul de tangenţă al curei de izocost la dreapta de izocost (figura 5.4.)

36

Page 33: Microeconomie - Note de Curs

K

MCT/Pm

CT/Pk

Figura 5.4. Combinarea optimă a factorilor de producţie pe termen lung

Figura 5.4. arată că, pe termen lung, combinarea factorilor de

producţie depinde atât de productivitatea marginală a factorilor de producţie cât şi de preţul acestora.

Pe termen lung, dimensiunea întreprinderii creşte, apărând astfel economiile de scară. Acestea îşi au izvorul în imperfecta divizibilitate a factorilor de producţie. De asemenea, o dată cu creşterea dimensiunii întreprinderii, utilizarea factorului muncă este din ce în ce mai eficientă, prin diviziunea sarcinilor. Randamentele de scară crescătoare apar şi datorită faptului că este introdus progresul tehnic, pe măsură ce sunt achiziţionate noi elemente de capital fix.

In orice moment este posibil să se obţină o cantitate de producţie maxima pentru o anumita combinaţie de factori de producţie disponibili. Analizând statistic evoluţia economică prin intermediul funcţiilor de producţie, economiştii au tras câteva concluzii de importanţă generală:

1. Atât productivitatea muncii cât şi eficienta capitalului au crescut constant pe parcursul unor perioade lungi de timp.

2. Creşterea capitalului şi a eficientei lui a fost mai rapida decât cea a productivităţii şi a ofertei de munca, datorita tendinţei de economisire a populaţiei.

3. Venitul pe unitatea de capital creşte constant datorita progresului tehnologic.

Toate aceste elemente converg spre concluzia după care combinarea factorilor de producţie reprezintă atât un apanaj al economiştilor cantonaţi în sfera microeconomiei, cat şi al responsabililor de politici economice, plasaţi în sfera macroeconomiei.

37

Page 34: Microeconomie - Note de Curs

Cmg CM

Q

Cmg

CM

Figura 5.5. Evoluţia costurilor pe termen scurt

5.3. EVOLUŢIA COSTURILOREvoluţia costurilor pe termen scurtCategoria economică de cost subliniază eforturile (exprimate în unităţi

monetare) pe care le depune producătorul în vederea obţinerii de bunuri şi servicii.

Costul total reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate de întreprinzător pentru obţinerea unui volum dat al producţiei. Acesta are două componente:

- costul fix - nu se modifică o dată cu modificarea producţiei ;- costul variabil - evoluează în acelaşi sens cu producţia.Costul mediu (CM) se determina prin însumarea costurilor fixe şi a

costurilor variabile totale şi prin împărţirea acestui total la producţia (Q) de la acel nivel.

Costul marginal (Cmg) reprezintă modificarea costului total care rezulta dintr-o mica modificare a nivelului producţiei. în situaţia în care producţia se modifica, se modifica cu paşi mai mari – ca şi în exemplul nostru- ceea ce este cu adevărat necesar este să găsim modificarea medie a costurilor de la un nivel la celalalt.

Cmg = CT/Q

Pe termen scurt, evoluţia costurilor este strâns legată de evoluţia randamentelor. Astfel, pe măsură ce randamentul utilizării factorului variabil creşte costurile mediu şi marginal înregistrează o scădere. Scăderea eficienţei folosirii factorilor de producţie atrage o creştere a costurilor amintite mai sus.

După cum se poate observa din figura 5.5., costul marginal evoluează înaintea costului mediu. Intersectarea curbelor celor două costuri are loc în minimul costului mediu. Pentru demonstraţie se va avea în vedere faptul

38

Page 35: Microeconomie - Note de Curs

5.6. Echilibrul producătorului pe termen scurt

Cmg CMP

Q

Cmg

CMP

Qe

CMe

că nivelul costului mediu este minim, în punctul în care derivata acestuia în raport cu cantitatea (Q) este zero. Condiţia de maxim relevă egalitatea celor două costuri (mediu şi marginal) în punctul de minim amintit.

Echilibrul producătorului pe termen scurt consideră că venitul

marginal este constant şi este egal cu preţul pieţei, deoarece pe piaţa cu concurenţă perfectă agenţii economici sunt price-taker-i (nu pot influenţa nivelul preţului), iar oferta acestora reprezintă o parte infinitezimală din oferta totală.

Figura 5.6. arată că agentul economic producător decide să producă atâta timp cât profitul marginal este pozitiv. Când costul marginal este egal cu venitul marginal (preţul) profitul aferent ultimei unităţi de bun sau serviciu vândute este zero, profitul total fiind maxim. Nivelul acestuia se determină înmulţind volumul la echilibru al producţiei cu diferenţă din preţ şi costul mediu la echilibru (adică profitul mediu).

Pragul de rentabilitate reprezintă punctul în care costul total este egal cu încasările (profitul total este zero).

Pe termen scurt firmele îşi pot desfăşura activitatea şi sub pragul de rentabilitate, dar nu mai jos de pragul de închidere. Acesta reprezintă puntul în care încasările totale sunt egale cu costurile variabile. Sub acest prag, întreprinderea nu îşi recuperează nici avansurile de capital circulant şi cheltuieli salariale.

Evoluţia costurilor pe termen lung ţine cont de apariţia economiilor de scară. Costul mediu descreşte pe termen lung, adică productivitatea medie globală a muncii şi capitalului creşte şi, deci, că volumul producţiei creşte mai repede decât cantitatea de factori utilizaţi.

În cazul în care întreprinderea a ajuns aproape de dimensiunea optimă, costul mediu este constant pe termen lung, iar randamentele de scară sunt constante. Scara minim eficace reprezintă dimensiunea producţiei (a întreprinderii), începând de la care întreprinderea atinge costul mediu minim pe termen lung.

Depăşirea dimensiunii optime a firmei, atrage după sine creşterea costului mediu pe termen lung şi apariţia dezeconomiilor de scară.

39

Page 36: Microeconomie - Note de Curs

CMTL

Q

CM

CM1

CM2

CM3

5.7. Evoluţia costului mediu pe termen lung

Curba costului mediu pe termen lung este înfăşurătoarea costului mediu pe termen scurt, ca în figura 5.7.

Pe termen lung, există posibilitatea substituţiei între factorii de producţie. Randamentele de substituţie reprezintă creşterile de productivitate realizate de întreprindere prin înlocuirea unui factor de producţie cu altul. Când o întreprindere a atins scara minim eficace, ea este interesată să caute randamente de substituţie crescătoare. După ce au fost exploatate toate posibilităţile pentru o mai bună diviziune a muncii, singurul mijloc de a ameliora în continuare productivitatea constă în căutarea unui nou proces tehnologic de producţie, un alt mod de combinare a factorilor de producţie.

5.4. OFERTA Oferta reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii pe care producătorul

doreşte să o producă la un moment dat, la un anumit preţ.Curba ofertei se poate obţine din modelul echilibrului producătorului,

reprezentând o înşiruire de puncte de echilibru e termen scurt. Pe măsură ce preţul creşte, producţia creşte, întrucât costului marginal i se permite creşterea până la următorul punct de echilibru, unde Cmg = P

Factori :- Preţul; ca şi în cazul modelelor economice ale comportamentului

consumatorului, preţul este o variabilă independentă e decizia producătorului;

- Costul factorilor; cu cât costul este mai mare cu atât nivelul preţurilor trebuie să fie mai ridicat

- Preţul altor bunuri şi servicii; când preţul bunului numai mai este stimulativ, producătorul se poate reorienta către producţia altui bun sau serviciu, al cărui preţ este atractiv;

- Nivelul de tehnologizare;

40

Page 37: Microeconomie - Note de Curs

- Alte posibilităţi de producţie;- Impozitarea; indiferent daca guvernul foloseşte sistemul de

impozitare deliberat pentru a influenta volumul sau structura producţiei, toate impozitele vor avea un anume efect asupra deciziilor firmei;

- Condiţii şi evenimente social-politice; periodic oferta de bunuri şi servicii creşte (de sărbători, de exemplu); instabilitatea politică şi socială poate inhiba oferta de bunuri şi servicii.

Elasticitatea ofertei în raport cu preţul descrie măsura în care oferta se modifică în urma modificării preţului de vânzare.

Elasticitatea se calculează cu ajutorul relaţiei:

Eo/p=O/O: P/P =O/P x O/P

Acest indicatori ia, în cele mai multe dintre cazuri, valori pozitive, astfel:

- Eo/p = 0 oferta este perfect inelastică- Eo/p (0,1) oferta este inelastică- Eo/p =1 oferta este cu elasticitate unitară- Eo/p (1, ) oferta este elastică- Eo/p = oferta este perfect elastică

Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ exprima măsura în care producătorii sunt capabili să răspundă la o modificare a preţului. O astfel de reacţie implica luarea deciziilor pentru producţie, cantităţile şi proporţiile factorilor trebuind schimbate, iar marketingul şi distribuţia reorientate.

Aceste schimbări implică timp, iar unii producători vor fi capabili să le îndeplinească mai repede decât alţii. Oricum, toţi producătorii trebuie să parcurgă acelaşi proces de adaptare insa nu concomitent. De aceea, putem afirma ca cea mai mare influenta asupra elasticităţii ofertei o are timpul şi ca oferta devine din ce în ce mai elastica, pe măsura ce perioada de timp se prelungeşte.

Elasticitatea ofertei depinde şi de existenţa spaţiilor pentru stocarea bunurilor şi serviciilor, care pot face ca oferta să fie elastică (să reacţioneze în mai mare măsură la modificarea preţului).

41

Page 38: Microeconomie - Note de Curs

CAPITOLUL VIELEMENTE DE TEORIA FIRMEI

Întreprinderea reprezintă instituţia (agentul economic) care atrage şi combină factorii de producţie în vederea producerii bunurilor şi serviciilor marfare.

Întreprinderea s-a dezvoltat ca urmare a beneficiilor pe care la aduce.În primul rând, ea permite o mai bună diviziune a muncii. Aceasta

înseamnă că fiecare individ se specializează în activităţi pentru care este cel mai competent, în loc să efectueze toate sarcinile la nivelul firmei. Prima etapă a diviziunii muncii presupune diviziunea meseriilor sau a produselor. Cea de a doua etapă, presupune divizarea sarcinilor pentru acelaşi produs, în cazul în care nivelul producţiei creşte peste un anumit nivel.

În al doilea rând, organizarea instituţionalizată a producţiei a fost necesară. Lipsa unei astfel de organizări ar fi ridicat costurile de negociere între participanţi. Existenţa unui singur organ cu putere de decizie reduce substanţial numărul proceselor de negociere care ar fi avut loc în absenţa acestuia. De asemenea, lipsa unui organ unic de decizie şi control determină ca fiecare participant la producţie să utilizeze timpul disponibil controlând activitatea celorlalţi (echivalând cu lipsa activităţii de producţie !).

În al treilea rând, întreprinzătorul trebuie să fie independent de muncitori şi, deci, la adăpostul presiunilor din partea acestora. Acesta trebuie să fie motivat şi în ceea ce priveşte maximizarea rezultatelor care îi rămân la dispoziţie şi, din acest motiv, să elimine toate încercările muncitorilor de a corupe organul de control (dacă este tot o persoană remunerată cu salariu).

Pentru explicarea existenţei şi funcţionării întreprinderii economiştii pornesc de la presupunerea că aceasta acţionează pentru maximizarea profitului. Prin profit se înţelege venitul rezidual al întreprinderii, respectiv, partea din venitul din vânzări care rămâne întreprinderii după remunerarea tuturor factorilor de producţie atraşi.

Dacă firmele acţionează în condiţii asemănătoare celor ale concurenţei perfecte, obiectivul firmei este impus de condiţiile pieţei. Ce se întâmplă dacă obiectivul maximizării a fost atins ? Această independenţă de nevoia maximizării profitului îi permite să urmărească alte obiective.

Dacă luăm în considerare firmele mari, se poate vedea ca urmărirea obiectivelor altele decât maximizarea profitului devine o posibilitate reală. Mulţi autori au susţinut că acţionarii corporaţiei mari au pierdut controlul şi puterea efectivă a trecut în posesia managerilor profesionişti care sunt capabili să-şi urmărească propriile obiective.

Această afirmaţie presupune de obicei “separarea dintre proprietate şi control”. Nu sunt toţi de acord că o asemenea separare este răspândită.

Maximizarea venitului poate fi un obiectiv diferit de cel al maximizării profitului. Există producţie, preţ, cost şi chiar implicaţii investiţionale destul de diferite care rezultă dintr-o presupunere a

42

Page 39: Microeconomie - Note de Curs

maximizării profitului şi care trebuie să fie considerabil modificate o dată cu abandonarea urmăririi celui mai bun profit ca unic scop de afaceri

Profitul minim este necesar pentru a satisface acţionarii şi instituţiile pieţelor financiare a căror bunăvoinţa era necesară când firma caută să obţină fonduri de investiţii. O data câştigat profitul minim, managerii caută să obţină cel mai înalt nivel posibil al venitului obţinut din vânzări şi că erau pregătiţi să sacrifice din profit în urmărirea venitului. Autorii au privit venitul ca fiind important pentru manageri, deoarece prestigiul managerial şi salariu erau mai degrabă dependente de el decât de profit.

Dacă facem trimitere la teoria ofertei se poate releva foarte uşor că maximizarea venitului poate intra în conflict cu maximizarea profitului. Creşterea producţiei peste nivelul de echilibru al producătorului determină creşterea veniturilor din încasări (producţia fiind mai mare), dar şi o reducere a profitului total, deoarece profitul marginal este negativ.

Firma trebuie să deţină un nivel minim al profitului înainte ca managerii să fie liberi să se concentreze asupra venitului din vânzări. Cu cât este mai greu obţinerea acestui profit minim cu atât comportamentul se apropie de maximizarea profitului. Daca profitul actual scade sub nivelul minim, atunci recuperarea profitului şi presiunea profiturilor maxime vor înlocui toate celelalte obiective.

Unii scriitori au sugerat că managerii pot fi influenţaţi de câteva obiective, astfel încât nici un obiectiv singur nu poate fi “maximizat”. Din punctul acestora de vedere, managerii caută un nivel al achiziţiilor satisfăcător. Comportamentul firmelor se spune a fi de satisfacere mai degrabă decât de maximizare sau optimizare.

Totuşi, autonomia managerilor salariaţi este limitată, deoarece controlul asupra lor exercitat de către acţionari se poate realiza prin stabilirea unor indicatori economico-financiari ţintă. Aceştia pot fi stabiliţi la nivelul negociat şi prin reducerea numărului de salariaţi (pentru reducerea costurilor şi maximizarea profitului) sau prin cumpărarea acţiunilor companiei (pentru reducerea numărului de acţiuni la care se împarte dividendul).

Autonomia managerilor poate fi limitată şi de către piaţa de capital. Astfel, scăderea cotaţiei acţiunilor companiei poate arăta acţionarului că situaţia firmei la care este proprietar nu este una favorabilă. În acest caz, poate înstrăina acţiunile deţinute şi cumpăra altele la o companie cu rezultate superioare.

O slabă cotaţie a acţiunilor pe piaţa de capital poate creşte riscul unei oferte publice de cumpărare. În cazul în care preţul acţiunilor scade foarte mult, un investitor poate anunţa oficial că achiziţionează acţiunile companiei la care ne referim cu un anumit preţ. Preţ manageri, schimbarea acţionarului majoritar echivalează cu schimbarea din funcţie.

Cum am arătat mai sus, firma nu îşi desfăşoară activitatea în izolare, nu este un sistem închis. Ea produce bunuri şi servicii satisfăcând nevoi, repartizează venituri, creează, deci, utilitate. Interacţionează cu ceilalţi agenţi economici în vederea atingerii obiectivelor. Se poate vorbi astfel de un mediu al întreprinderii. Acesta cuprinde totalitatea influenţelor exercitate asupra întreprinderii direct de către furnizori, clienţi, stat, instituţii financiare etc, şi indirect prin politicile structurale şi conjuncturale ale administraţiei publice, cultura pieţei pe care activează, factorii geografici etc.

43

Page 40: Microeconomie - Note de Curs

Forme de organizare a societăţilor comerciale4.5. Formele societăţii comerciale:

Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1990, societatea comercială îmbracă una din următoarele forme juridice:

a)      societatea în nume colectiv este aceea societate ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea  nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor;

b)      societatea în comandita simpla este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitata şi solidara a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la concurenta aportului lor;

c)      societatea pe acţiuni este societatea al cărui capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii răspund numai în limita aportului lor;

d)      societatea în comandita pe acţiuni este societatea al cărui capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditati; asociaţii comanditati răspund numai până la concurenta aportului lor;

e)      societatea cu răspundere limitata este societatea ale cărui obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social; asociaţii răspund numai în limita aportului lor. 

Ce este o corporaţie transnaţională?

Cei mai puternici şi mai dinamici agenţi economici de pe glob sunt societăţile transnaţionale, forţa acestora fiind determinată de volumul uriaş de bunuri şi servicii derulat de companiile grupate sub această denumire generică. Fie că sunt denumite corporaţii transnaţionale, companii multinaţionale sau firme internaţionale, în sensul cel mai larg, ele definesc acele firme ce îşi desfăşoară activitatea dincolo de graniţele unei ţări, considerată ţară de origine, prin unităţi „de producţie”, controlate într-o măsură mai mare sau mai mică de „compania mamă”. În literatura de specialitate au existat şi există preocupări de diferenţiere a acestor termeni utilizaţi cel mai adesea ca sinonime. Astfel, companiile multinaţionale sunt considerate a fi acele firme de tip holding, cu o anumită pondere a activităţii derulată dincolo de graniţele ţării de origine prin unităţi operative1, fiecare dintre acestea având responsabilităţi în ceea ce priveşte adaptarea produsului şi a strategiei la caracteristicile pieţei pe care acţionează. Diferenţa dintre companiile multinaţionale şi cele globale este dată de faptul că, în timp ce o firmă multinaţională îşi formulează strategia bazându-se pe diferenţele dintre pieţele pe care acţionează, cele globale merg pe standardizarea produselor şi a operaţiunilor, ca în cazul McDonalds.Unii dintre autori3 utilizează noţiuni ca societăţi multidomestice sau multilocale pentru a defini o corporaţie multinaţională, subliniindu-se astfel acţiunea unei întreprinderi pe mai multe pieţe (multidomestic), prin intermediul filialelor, fiecare dintre acestea funcţionând conform specificului local (multilocal). O companie multinaţională sau transnaţională mai poate fi definită şi ca acea companie care combină obţinerea de economii de scară (ca urmare a integrării în piaţa globală şi acţiunea simultană pe mai multe pieţe) cu o reacţie promptă la elementele mediului în care filialele îşi desfăşoară activitatea.

Din perspectiva oamenilor de afaceri, o companie transnaţională este rezultatul fuziunii dintre două sau mai multe firme, de dimensiuni comparabile, cu sediul în ţări diferite.

Japonezii definesc o companie transnaţională printr-un termen împrumutat din agricultură, dochakuka, care înseamnă localizare globală şi care semnifică adaptarea

44

Page 41: Microeconomie - Note de Curs

metodelor şi tehnicilor de operare la condiţiile locale.Richard Robinson consideră că există distincţii importante între diverse niveluri

atinse de o companie în evoluţia sa. El identifica patru tipuri de firme care operează pe piaţa mondială, şi anume: companii internaţionale, companii multinaţionale, companii

transnaţionale şi companii supranaţionale.Întreprinderea internaţională este o societate ale cărei operaţiuni internaţionale

sunt conduse de un grup “leader”, care ia în considerare toate strategiile posibile pentru a intra pe noi pieţe, inclusiv calea investiţiilor directe. Acesta este stadiul primar al

transformării unei firme într-o societate transnaţională.Întreprinderea multinaţională este o firmă în cadrul căreia fie datorită structurii

organizatorice, fie politicilor adoptate, operaţiunile cu exteriorul sunt considerate a avea aceeaşi importanţă ca cele naţionale. În consecinţă, pentru atingerea obiectivelor stabilite, resursele sunt distribuite fără a ţine cont de graniţe. Deciziile strategice sunt influenţate de naţionalitatea proprietarilor capitalurilor, iar centrul de decizie aparţine unei singure naţionalităţi. Este situaţia în care piaţa externă ocupă un rol important în activitatea firmei, cifra de afaceri realizată peste graniţă deţine o pondere la fel de importantă ca cea realizată în interiorul graniţelor.

Întreprinderea transnaţională este o întreprindere multinaţională, condusă şi controlată de către persoane sau de către alte întreprinderi, de o altă naţionalitate. În acest caz, deciziile sunt libere de influenţele naţionale.

Întreprinderea supranaţională este o întreprindere transnaţională, legal denaţionalizată, cu scopul de a se sustrage cadrului juridic şi al sistemului fiscal dintr-o ţară. Noţiunea de societate supranaţională mai este asimilată şi organizaţiilor internaţionale, ca Fondul Monetar Internaţional sau Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

Ca o continuitate a acestei opinii, Keegan aprecia că între o companie internaţională, una multinaţională şi una globală există diferenţe semnificative din punct de vedere al modului de orientare către piaţa externă, al managementului, al opticii de marketing, al strategiei de utilizare a resurselor financiare şi umane.

O companie multinaţională reprezintă, în viziunea lui Keegan,un stadiu din evoluţia unei firme de la nivelul de companie domestică către cel de companie globală. Până la stadiul de companie globală, o firmă este mai întâi de toate o firmă domestică, ale cărei acţiuni se concentrează în exclusivitate pe piaţa internă.

Cel de-al doilea stadiu este al firmei internaţionale. O companie internaţională are caracteristici distincte. Deşi ea se apropie foarte mult de firma domestică, cel mai adesea o firmă internaţională îşi crează un compartiment care se ocupă de afacerile

pe care le derulează cu străinătatea. O firmă internaţională nu are filiale în afara ţării de origine, iar afacerile internaţionale pe care le derulează sunt fie un răspuns la un semnal al pieţei externe (de exemplu, un răspuns la o cerere de ofertă), fie o urmare a unei situaţii conjuncturale de pe piaţa internă (nevoia de a plasa un surplus conjunctural de producţie). Dezvoltarea producţiei are în vedere exigenţele şi tendinţele pieţei interne şi nu ale pieţei internaţionale, iar produsele ce urmează a fi valorificate în străinătate sunt similare celor destinate pieţei domestice.

Cel de-al treilea stadiu în evoluţia unei corporaţii este cel al companiei multinaţionale. O firmă multinaţională se concentrează pe valorificarea diferenţelor dintre pieţele internaţionale. Dezvoltarea producţiei are în vedere satisfacerea exigenţelor pieţelor pe care activează, adaptând produsele specificului fiecăreia dintre ele.

Filialele, cel mai adesea sub forma societăţilor mixte, sunt responsabile pentru crearea necesităţilor de finanţare în vederea dezvoltării activităţii pe piaţa respectivă. Tipul specific de management al companiilor multinaţionale este managementul

descentralizat, acordându-se o largă autonomie filialelor.Cel mai înalt grad de dezvoltare al unei companii este cel al companiilor globale.

Acestea au ca obiectiv descoperirea similarităţilor existente pe piaţa mondială şi atenuarea diferenţelor existente pe aceasta. Firmele globale folosesc ca strategie de

marketing atât extinderea, cât şi adaptarea, crearea sau standardizarea gamei de produse. Managementul caracteristic este cel integrat şi interactiv, corespunzător orientării geocentrice a acestor firme, bazat pe transmiterea deciziilor de jos în sus sau de sus în jos şi schimbul lateral de informaţii, rapoarte şi experienţă între

diferite filiale. Între companiile globale se practică alianţele strategice, respectiv înţelegeri pe termen lung ce vizează anumite aspecte, cum ar fi cercetarea comună sau dezvoltarea de parteneriate în ceea ce priveşte comercializarea produselor. Resursele

45

Page 42: Microeconomie - Note de Curs

financiare ale unei companii globale sunt orientate acolo unde este nevoie, fără a mai ţine cont de provenienţa lor, ca în cazul unei firme multinaţionale.

Cea mai cunoscută definiţie dată societăţii transnaţionale este cea dată de John Dunning, considerat de către mulţi specialişti drept „părintele transnaţionalelor” şi care considera transnaţionala „o firmă care se angajează în investiţii străine directe şi care deţine şi controlează activităţi creatoare de valoare în mai mult de o ţară”.

Această definiţie este preluată, de altfel, şi de organisme ca OCDE sau UNCTAD. Naţiunile Unite consideră societatea transnaţională drept acea întreprindere ce deţine şi controlează producţia în afara ţării în care operează, într-o manieră care îi permite să valorifice oportunităţile globale pe care le oferă piaţa mondială.

Din punct de vedere tehnic, o companie transnaţională este o întreprindere ce are ca obiect fundamental obţinerea de profit şi care acţionează pornind de la două caracteristici fundamentale, şi anume: este implicată în suficient de multe activităţi în afara ţării de origine, astfel încât să depindă din punct de vedere financiar de activitatea din străinătate, iar deciziile manageriale se bazează pe elemente ce

ţin de contextul global sau regional în care acţionează.

http://www.ase.ro/biblioteca/Economie mondiala Rodica Milena ZAHARIA

46

Page 43: Microeconomie - Note de Curs

CAPITOLUL VIIPIAŢA. FORMAREA PREŢURILOR

Economia de schimb presupune cu necesitate existenţa pieţei. Aceasta a apărut ca urmare a adâncirii diviziunii muncii şi prin ruptura care a avut loc între consumator şi producător.

Teoria economică încearcă să explice funcţionarea pieţei (realitate deosebit de complexă) cu ajutorul unor modele economice. Acestea sunt simplificate pentru a putea fi eliminaţi factorii sunt neesenţiali din punct de vedere al ştiinţei economice. În continuare prezentăm cele mai importante noţiuni şi teoretizări cu privire la piaţă.

7.1. PIAŢAPiaţa este locul de întâlnire a cererii cu oferta. Ea reprezintă un

mecanism de armonizare a activităţii agenţilor economici care nu şi-au coordonat în prealabil aceste activităţi. De aceea, piaţa este un mecanism de reglare a vieţii economice naţionale şi internaţionale. Piaţa este o realizare complexă şi extraordinară a omenirii. Pe piaţă intră toţi agenţii economicii, cu propriile interese şi ies, cei mai mulţi dintre ei dacă nu toţi, cu nevoile satisfăcute. Nu este mecanismul ideal, dar este cea mai eficientă instituţie creată de om pentru alocarea resurselor.

Piaţa este privită din mai multe puncte de vedere:- ca spaţiu economic- ca loc de întâlnire- ca ansamblul mijloacelor de comunicaţie- ca ansamblul relaţiilor de vânzare-cumpărare- ca locul de manifestare a concurenţeiDin punctul de vedere al finalităţii bunurilor tranzacţionate:- piaţa prodfactorilor- piaţa satisfactorilorDupă modul de efectuare a tranzacţiilor: piaţa de gros piaţa en detailDupă forma concurenţei: piaţă cu concurenţă perfectă piaţă cu concurenţă imperfectă

monopolistică de monopol de oligopol

După diferenţierea între încheierea tranzacţiei şi punerea ei în aplicare:

pieţe la vedere - momentul încheierii tranzacţiei coincide cu cel al realizării ei;

pieţe futures (la termen) - momentul realizării tranzacţiei este ulterior momentului încheierii ei.

După gradul de transparenţă: piaţa oficială: evidenţiate în contabilitatea naţională; piaţa subterană (neagră): neevidenţiată în contabilitatea

naţională.Dacă se are în vedere aria de extindere se disting:- piaţă locală;

47

Page 44: Microeconomie - Note de Curs

- piaţă naţională;- piaţă regională;- piaţă mondialăPrincipalele funcţii ale pieţei sunt:- creşte eficienţa alocării resurselor;- impulsionează întreprinderile să vină în întâmpinarea nevoilor

consumatorilor;- stimulează calificarea corespunzătoare a indivizilor;- asigură un grad sporit de libertate;- asigură fără dificultăţi informaţiile necesare agenţilor economici.Piaţa are o serie de limite sintetizate de D. Flouzat astfel: "Echilibrul

obţinut prin piaţă nu are întotdeauna calităţile care îi sunt atribuite; este nu este în mod necesar stabil şi automat, el nu corespunde neapărat unei situaţii optimale pentru toţi participanţii la piaţă".

7.2. PREŢULPreţul reprezintă suma de bani primită de vânzător în schimbul cedării

dreptului de proprietate asupra unui bun. După unii autori9, preţul poate fi definit ca măsură unui bun sau serviciu în expresie monetară.

De asemenea, făcându-se abstracţie de bani, preţul relativ este cantitatea dintr-un bun necesară schimbului cu o cantitate din alt bun.

Preţul, în modelul economic al pieţei se formează ca efect al raportului dintre cerere şi ofertă. Cum numărul ofertanţilor şi cel al purtătorilor cererii este foarte mare (şi, deci, nu pot influenţa condiţiile pieţei), preţul este o variabilă independentă atât pentru producători, cât şi pentru consumatori.

Din punctul de vedere al posibilităţii de a fi influenţate, preţurilor pot fi:

- libere - se formează fără a fi influenţate de agenţii economici, ca urmare a raportului dintre cerere şi ofertă;

- administrate - sunt stabilite de către stat sau de către agentul economic producător sau consumator; statul poate susţine preţurile pentru unele bunuri prin subvenţii, poate "îngheţa" preţurile în perioadele cu hiperinflaţie sau poate acţiona pentru supravegherea sau determinarea nivelului preţurilor pentru unele bunuri de strictă necesitate;

- mixte - a căror formare este influenţată într-o oarecare măsură de către unul sau mai mulţi agenţi economici. Determinarea preţului în doctrina economică are la baza trei teorii:

a. Teoria obiectivă a preţului, teoria clasică, consideră că preţul este expresia bănească a valorii. Deci, preţul este dependent de două elemente:

- valoarea economică a mărfii;- puterea de cumpărare a banilor.Clasicii considerau că valoarea economică a unui bun îşi are izvorul în

consumul de factori (de muncă) şi preţurile bunurilor se stabilesc la nivelul dat de raportul cantităţilor de muncă încorporată în mărfurile respective.

b. Teoria subiectivă a valorii arată că preţurile bunurilor şi serviciilor se stabilesc la un nivel determinat de utilitatea marginală pe care o resimte consumatorul. Cu cât este mai rar un bun cu atât utilitatea

9 V. Cornescu, Gh. Creţoiu, I Bucur, Economie, Editura Actami, Bucureşti, 2001p. 272

48

Page 45: Microeconomie - Note de Curs

marginală a acestuia este mai mare şi, deci, consumatorul este dispus să plătească un preţ mai mare.

c. Teoria contemporană a valorii are în vedere faptul că preţul este determinat atât de consumul de factori, cât şi de gradul de raritate şi utilitatea marginală a bunului respectiv.

În stabilirea preţului, în condiţiile economiei contemporane, intervin o multitudine de factori, cum sunt:

- costul de producţie;- intensitatea nevoii pe care o satisfac bunurile;- forma de concurenţă existentă;- măsurile de politică economică luate de către stat;- mijloacele de influenţare la dispoziţia firmelor (publicitate, creditare,

informare etc.).Principalele funcţii ale preţului sunt:1. Funcţia de evaluare a cheltuielilor şi rezultatelor; cu ajutorul

preţurilor se pun în evidenţă dimensiunile cantitative ale atât ale cheltuielilor, cât şi ale rezultatelor, respectiv dimensiunile diverselor activităţi productive. Preţul stă la baza deciziilor care afectează cheltuielile şi veniturile prezente şi viitoare;

2. Funcţia de recuperare a costurilor; valorificarea bunului sau serviciului pe piaţa şi, deci, încasarea preţului, dă posibilitate agentului economic producător să-şi continue activitatea productivă şi să atragă în continuare factori de producţie a căror remunerare este suportată pe seama preţului;

3. Funcţia de stimulare a producătorilor; o parte din preţ reprezintă profitul. Cu cât partea din preţ afectată profitului este mai mare cu atât producătorii vor fi stimulaţi să atragă cantităţi mai mari de factori de producţie pentru a obţine o producţie superioară;

4. Funcţia de informare; preţul transmite rapid agenţilor economici informaţii privind raportul cerere/ofertă, presiunile existente pe piaţă, raritatea sau abundenţa prodfactorilor etc.

5. Funcţia de redistribuire a veniturilor; în condiţii caeteris paribus modificare neproporţională a preţurilor poate introduce distorsiuni în distribuirea veniturilor între agenţii economici ofertanţi. Aceste distorsiuni mai depind, de asemenea, de elasticitatea cererii pentru produsele ofertanţilor respectivi. Tot astfel, menţinerea constantă a preţului generează redistribuiri între agenţi întrucât aceştia au costuri diferite şi astfel, dimensiuni diferite ale profiturilor unitare.

Preţurile pot determina redistribuire şi la nivel internaţional. Astfel, modificarea preţului pe o piaţă poate determina un aflux de bunuri (dacă preţul a crescut) sau o reorientare a ofertanţilor către alte pieţe (dacă preţul înregistrează o tendinţă de scădere). Un fenomen asemănător a apărut la noile graniţe ale Uniunii Europene cu România. Preţurile bunurilor din Ungaria au crescut ca urmare a aderării acestei ţări, fapt care a determinat consumatorii maghiari să apeleze la micul trafic de frontieră.

49

Page 46: Microeconomie - Note de Curs

Q

P

Pe

Qe

OC

7.3. PIAŢA CU CONCURENŢA PERFECTĂPiaţa cu concurenţă este un model economic foarte valoros din punct

de vedere ştiinţific, reuşind să explice funcţionarea pieţelor în condiţiile maximizării intereselor participanţilor la schimburile pieţei.

Modelului pieţei cu concurenţă perfectă îi sunt proprii cinci condiţii:- atomicitate; agenţii economici sunt în număr foarte mare şi cu

putere economică mică, astfel încât ei nu pot influenţa cantităţile cerute sau oferite şi nici preţul.

- omogenitatea produsului; bunurile sunt identice, concurenţa manifestându-se numai la nivelul preţului, şi nu pe baza calităţii, al aspectului sau al numărului de funcţii pe care le îndeplineşte bunul respectiv;

- fluiditate; agenţii economici pot intra şi ieşi liber pe/de pe piaţă, astfel că cererea şi oferta se adaptează rapid una la cealaltă în funcţie de nivelul preţului;

- transparenţă; agenţii economici sunt perfect informaţi cu privire la cantităţile oferite şi cerute precum şi la nivelul preţului;

- mobilitatea perfectă a factorilor de producţie; factorii de producţie se pot deplasa rapid în spaţiu şi, de asemenea, aceştia se pot deplasa rapid de la o utilizare la alta. Scăderea preţului într-un domeniu (şi scăderea profitului), determină transferarea factorilor de producţie în domeniile de activitate în care preţul este superior (deci şi remunerarea factorilor este superioară).

Figura 7.1. Echilibrul pe piaţa cu concurenţă perfectăPreţul şi cantitatea de bunuri şi servicii la echilibru depinde exclusiv, în cazul pieţei cu concurenţă

perfectă, de raportul între cerere şi ofertă. Preţul şi cantitatea de echilibru sunt expresia cele mai bune alocări şi utilizări a resurselor, interesele vânzătorilor şi cumpărătorilor fiind satisfăcute în cea mai mare măsură. Echilibrul pe piaţa cu concurenţă perfectă este unul stabil, adică dispune de condiţii şi forţe pentru a se reechilibra.

Piaţa cu concurenţă perfectă realizează starea de echilibru făcând abstracţie de principii de etică şi justiţie socială. Preţul şi costul fiecărui agent economic sunt criteriile care exclud agenţii economici de pe piaţa cu concurenţă perfectă.

50

Page 47: Microeconomie - Note de Curs

Oricât de dezirabilă ar fi piaţa cu concurenţă perfectă din punct de vedere a consumatorului sau a comunităţii, este o situaţie extrem de neconfortabila pentru producător care trebuie să ajusteze constant nivelurile de producţie şi propria să cerere pentru afaceri. Nu spune nimic desper cerere. O schimbare a cererii va tulbura imediat echilibrul pieţei. Preţul va răspunde unei modificări incurba cereri pe piaţa şi firmele pe piaţa sunt capabile să realizeze profituri super-normale sau vor suferi încă o data pierderi.

Deoarece preţul egalează venitul marginal şi pentru că supravieţuirea pe piaţă cere firmelor să caute nivelul producţiei unde costul marginal este egal cu venitul marginal, forţând firmele să modifice în continuare producţia. Nu este surprinzător faptul ca cu cât piaţa se apropie mai mult de concurenţa perfectă cu atât preţul este mai volatil. Bursa de Acţiuni şi Bursa de Mărfuri din Londra sunt adesea menţionate ca exemplu de pieţe conţinând multe trăsături ale concurenţei perfecte. Pe aceste pieţe preţurile sunt adesea fluctuante.

Pe de altă parte, fabricarea modernă, care cere planificare de lungă durată şi care implică costuri fixe mari, găseşte foarte greu modul de a tolera preţurile fluctuante. Dacă preţul pieţei scade sub nivelul costurilor medii, firmele suferă pierderi. Ele pot supravieţui atâta timp cât preţul nu scade sub costul variabil mediu. Unele costuri fixe pot fi amânate pentru un timp şi firmele pot fi capabile să se folosească, într-o anumită măsură, de rezervele de capital. Oricum pe termen îndelungat firmele nu pot supravieţui dacă nu sunt toate costurile acoperite, mai concret dacă preţul nu e cel puţin egal cu minimul costurilor totale medii, incluzând profitul “normal”.

Întreprinzătorii, în special cei din producţie, care acţionează pe pieţele care se apropie de concurenţa perfectă, vor căuta să schimbe structura pieţei prin toate mijloacele de care dispun ei.

Existenţa economiilor de scară interne, substanţiale, au tendinţa să rezulte în industriile cu un număr limitat de ofertanţi. Cele mai multe pieţe, deci, reprezintă nişte forme ale “concurenţei imperfecte”.

7.4. MONOPOLULMonopolul este situaţia de piaţă în care oferta unui bun este furnizata

în întregime de o singura organizaţie sau grup de organizaţii care acţionează conform unor reguli comune. În cazul monopolului este abandonată şi condiţia liberei intrări pe piaţă a agenţilor economici.

Dacă bunul oferit este nesubstituibil sau foarte greu substituibil monopolul este unul pur. În cazul în care bunul este substituibil monopolul este impur.

sunt specifice fiecăreia dintre cele trei categorii de monopol:- monopolul natural este determinat de condiţiile tehnice de

producţie şi de dimensiunea pieţei. Altă cauză o constituie randamentele de scară crescătoare, care fac ca, pe măsură ce dimensiunea întreprinderii creşte, costul mediu să se reducă, în felul acesta reducându-se drastic numărul de ofertanţi;

- monopolul de inovare; apare în urma unei inovaţii tehnice, a apariţiei unui produs nou, pentru care există pentru un anumit interval de timp un singur producător; este întotdeauna temporar;

51

Page 48: Microeconomie - Note de Curs

VM

Vmg

CM

Cmg

P

E

CM

QQe

PC

- monopol legal se menţine doar pentru că la intrarea concurenţilor pe piaţă există obstacole datorate legislaţiei.

Cel care deţine monopolul caută, ca orice al producător, maximizarea profitului. Acest lucru se întâmplă atâta timp cât nivelul costului marginal se află sub nivelul venitului marginal. Punctul de echilibru este situaţia în care nu a sunt posibilităţi de majorare a profitului total (aşa cum este arătat în figura 7.2.).

Figura 7.2. Echilibrul monopoluluiPunctul de echilibru al monopolului este nivelul E, în care costul marginal (Cmg) este egal cu venitul

marginal (Vmg), şi deci, profitul marginal este nul (profitul total fiind maxim). Cantitatea care maximizează profitul este Qe. Monopolul fixează deci un preţ superior costului marginal, adică unul superior preţului de pe piaţa cu concurenţă perfectă. Preţul fiind ridicat, rezultă că volumul fizic al vânzărilor va mai redus decât în cazul concurenţei perfecte.

Barierele naturale apar din condiţiile de producţie. De exemplu, capacitatea de a oferi un produs sau serviciu distinct poate depinde de posesia unui ingredient unic, analog o cunoştinţă sau îndemânare. Producţia alternativa presupune capital la o scara aşa de larga încât resursele financiare ale unei comunităţi pot să susţină numai un ofertant.

Barierele artificiale pot avea o origine legală. Întotdeauna guvernele au avut o puterea de a acorda monopoluri. Mult mai recent industriilor şi serviciilor li s-au acordat monopolurile. Legile cu privire la patente acorda (de comun acord) deţinătorilor acestora un monopol pentru o perioada limitata cu scopul folosirii unei anumite invenţii..

Alte bariere pot fi înălţate de monopolist, poate în complicitate cu alţi producători care sunt de acord să împartă pieţele astfel încât fiecare devine unic ofertant pe o parte a pieţei. Unele dintre aceste bariere create de producător pot avea o remarcabila durata lunga în ciuda încercărilor oficiale de a le elimina sau de al le face ilegale.

Orice schimbare în mărimea pieţei, rezultând poate dintr-o schimbare în comunicare, poate ameninţa monopolul. Un magazin dintr-un sat va pierde monopolul desfacerii locale cu amănuntul dacă se realizează un serviciu de transport eficient spre un oraş din apropiere. Un ofertant naţional al oricărui produs de consum pierde puterea monopolului dacă importurile devin imediat disponibile şi la modă. Firmele mari care acţionează pe multe pieţe pot fi monopoliste în unele, dar în altele înfruntă o competiţie dură.

Pe lângă barierele enunţate mai sus e posibil ca firmele de succes să manipuleze deliberat condiţiile pieţei astfel încât să facă dificila intrarea pe piaţa a unor potenţiali competitori.

Ofertanţii deja existenţi şi consolidaţi se vor bucura probabil de avantaje în ceea ce priveşte costul în comparaţie cu producătorii noi.

52

Page 49: Microeconomie - Note de Curs

Acest fapt creează oportunitatea de a stabili preturile la un nivel care să împiedice noi intrări pe piaţa dar care să aducă profituri satisfăcătoare. Aceştia oferă deseori ceea ce practic reprezintă acelaşi produs însă sub diferite mărci pentru a da cumpărătorilor iluzia de libertate în alegere şi concurenţă şi pentru a face dificila consolidarea unor produse absolut noi. Promovarea greoaie sporeşte de asemenea costurile pentru potenţialii cumpărători şi contribuie la împiedicarea intrării pe piaţa. Cu toate ca uneori e ilegală, împărţirea pieţei e practicată de ofertanţi. Pieţele pot fi împărţite între producătorii consolidaţi în funcţie de aria de produse. Din aceste motive – dar şi din altele – oferta de produse poate fi realizata de foarte putini producători, chiar dacă condiţiile tehnice ale producţiei ar fi trebuit să favorizeze o piaţa competitivă pentru firme mici. De exemplu, tehnic e posibil să se producă detergenţi la un cost redus intr-un laborator oarecare al unei scoli. Totuşi piaţa detergenţilor e dominata de doar câteva firme puternice. Aşadar e clar ca exista mai mulţi factori care influenţează structura unei pieţe decât costul producţiei.

Profitul super-normal este astfel un surplus care reiese din structura pieţei monopoliste şi menţinute atâta timp cât barierele intrării pe piaţa sunt conservate.

Pe baza trăsăturilor de mai sus monopoliştii sunt frecvent acuzaţi de:1. realizarea profiturilor pe care nu le-au câştigat;2. stabilirea unor preturi care sunt peste costurile marginale şi cauzând o

scădere a bunăstării. Acestea sunt criticile principale pe care se bazează politica anti-monopol (cunoscuta şi sub denumirea de antitrust).

Stabilitatea monopolului depinde de cum este conservata şi de forţa barierelor pentru intrarea pe piaţa. dacă monopolul a fost creat prin lege poate fi schimbat doar prin procese legale şi politice.

Legile referitoare la patente, care dau monopolului drepturi asupra anumitor procese pentru o perioada limitata, pot fi întotdeauna schimbate de un proces guvernamental. Un monopol al sectorului privat, depinzând de barierele intrării pe piaţa, este stabil atâta timp cat barierele rămân eficace. în practica ele nu pot fi permanente. dacă stimulentul profitului este suficient de puternic, firmele vor căuta să le submineze sau să le ocolească intr-o varietate de moduri, inclusiv dezvoltarea produselor care sunt fizic diferite de cele oferite de monopolist, dar care oferă utilitate similară; mai exact îndeplinesc funcţii similare. Monopolurile sunt cele mai vulnerabile intr-o perioada a schimbării tehnologice când produsele şi procesele noi sunt dezvoltate şi când barierele pieţei sunt extinse prin dezvoltările în transport şi comunicaţii.

Tradiţional monopolurile au tins să fie considerate în interiorul unui cadru al pieţelor naţionale. Astăzi, desigur, trebuie să recunoaştem ca un număr crescător de pieţe sunt internaţionale sau se întind la grupuri transnaţionale cum este CE. Companiile multinaţionale foarte mari vor căuta probabil în continuare să câştige putere monopolistică în aceste arii extinse ale pieţei. Aceste tendinţe oferă economiştilor probleme noi pentru examinarea pieţelor şi barierelor de intrare pe piaţa şi de asemenea pun probleme în dezvoltarea legii în ceea ce priveşte afacerile.

Monopolul complet, implicând controlul total asupra ofertei pe o piaţa este obişnuit în sectorul privat şi majoritatea pieţelor se afla intre extremele concurentei perfecte şi a monopolului.

53

Page 50: Microeconomie - Note de Curs

Monopolul are totuşi meritul că pe baza resurselor considerabile de care dispune şi prin efortul de finanţare a cercetării ştiinţifice a descoperit şi produs la scară industrială elemente indispensabile vieţii moderne: cauciucul sintetic, antibioticele, echipamente electronice, masele plastice etc.

Cu cat e mai mare gradul de putere obţinut de ofertanţi, cu atâta e mai mare abilitatea lor de a profita de caracteristicile diferite ale cererii în diferite segmente ale pieţei totale a produsului. Discriminarea preţului este termenul folosit pentru a descrie practicile cererii unor preturi diferite pentru ceea ce e esenţial acelaşi produs în conformitate cu diferite grupuri de cumpărători. Este, deci, o forma speciala a segmentării pieţei.

Discriminarea preturilor e posibila când o firma sau un grup de firme care acţionează împreuna pot controla oferta pana la o limita pe piaţa pe post de vânzători rivali şi de asemenea să evite resentimentele acelor cumpărători care nu sunt capabili să obţină preturi preferenţiale.

Posibilitatea cererii preturilor discriminatorii creste pentru ca oamenii au utilităţi marginale diferite pentru fiecare produs particular şi pentru ca sunt influenţaţi la grade diferite de diverşi factori care afectează cererea. Astfel, unii oameni sunt mai mult influenţaţi de preţ decât alţii şi o discriminare cu succes a preţului este o problema a exploatării diferentelor utilităţii marginale şi ale elasticităţii preţului cererii.

Discriminarea poate avea în vedere şi unităţile consumate. Aceasta porneşte de simplul fapt că cererea este crescătoare la reducerea preţului, Cu alte cuvinte, consumatorii sunt dispuşi să plătească un preţ mai mare pentru prima unitate dintr-un bun de consum, pentru celelalte fiind dispus să plătească un preţ din ce în ce mai mic. Practic, prin această modalitate ofertantul îşi însuşeşte o mare parte din surplusul consumatorului (vezi capitolul IV).

7.5 . OLIGOPOLULPiaţa cu concurenţă de oligopol este cea mai frecventă în economia

contemporană pentru că în unele ramuri costurile de producţie nu pot fi micşorate decât dacă volumul producţiei este foarte mare.

Concurenţa nu poate fi redusă numai prin concentrarea producţiei, ci şi pri diversificarea producţiei. De aceea există oligopoluri pure (producţia acestora fiind compusă din bunuri identice) şi oligopoluri dferenţiate (produsele din aceeaşi categorie au caracteristici diferite).

54

Page 51: Microeconomie - Note de Curs

Forme şi modalităţi de concentrareConcentrarea producţiei cunoaşte trei tipuri:

1. concentrarea pe orizontală – mărirea întreprinderii păstrându-se obiectul de activitate sau, mai des, unirea a două sau mai multe întreprinderi care au acelaşi obiect de activitate; principalul obiectiv îl reprezintă creşterea veniturilor, a profitului sau creşterea segmentului de piaţă al firmei;

2. concentrarea pe verticală (integrarea) – unirea a două sau mai multe întreprinderi ale căror activităţi reprezintă stadii de prelucrare a unui produs (care se află pe filiera aceluiaşi produs); obiectiv – reducerea şi controlu costurilor;

3. concentrarea prin diversificarea producţiei (conglomerat) – unirea a două sau mai multe întreprinderi care au obiecte de activitate diferite; obiectiv – reducerea şi/sau gestionarea riscului comercial.

Principalele modalităţi de concentrare sunt:- absorbţia – preluarea patrimoniului unei firme de către altă firmă, având ca efect

dispariţia primeia;- fuziunea – unirea a două întreprinderi şi crearea uneia noi (simultan cu dispariţia

firmelor care au fuzionat);- fuziunea-sciziunea – împărţirea patrimoniului unie întreprinderi de către alte

firme.- participaţia – achiziţionarea unui pachet de acţiuni care dă cumpărătorului

dreptul de control asupra firmei.

Oligopolul este caracterizat prin:- un mic număr de ofertanţi;- existenţa simultană a bunurilor diferenţiate şi standardizate- recunoaşterea tacită a interdependenţelor;- existenţa barierelor la intrarea pe piaţăDin aceste motive oligopolul nu poate controla direct preţul pieţei, ci,

prin volumul considerabil al ofertei, pot exercita influenţe asupra ofertei şi, indirect asupra preţului.

În funţie de comportamentul ofertanţilor oligopolul poate fi cooperant sau necooperant.

Cartelul reprezintă ansamblul producătorilor care se înţeleg (cooperează), pe o piaţă dată, în vederea reducerii cantităţii produse sau a sporirii preţului. Această înţelegere este, în opinia celor mai mulţi autori temporară pentru că, pe de o parte, super-profiturile realizate atrag şi alţi producători în ramură, crescând concurenţa, ia, pe de altă parte, apar costuri suplimentare pentru menţinerea înţelegerii. Costurile de negociere cresc foarte mult pe măsură ce creşte numărul participanţilor la acord şi pe măsură ce cresc profiturile ce trebuie încasate de fiecare parte semnatară. Costuri suplimentare sunt generate şi de supravegherea respectării acordului de către celelalte părţi. Nerespectarea acordului va conduce în scurt timp la concurenţă.

Comportamentului necooperant atrage un comportament de tip strategic, prin care se stabilesc planuri de acţiune specifice realizării diferitelor obiective. Acestea trebuie să ţină cont de reacţiile aşteptate din partea concurenţilor, pentru că deciziile producătorului pot influenţa profitabilitatea celorlalte firme (care se vor apăra sau nu în faţa noilor condiţiile ale pieţei).

Analiza oligopolului prin prisma teoriei jocurilor explică comportamentul necooperant prin exemplu “dilemei prizonierului”10.

10 Dilema prizonierului porneşte de la situaţii a doi învinuiţi interogaţi separaţi, fără a avea posibilitatea să comunice. Oportunităţile oferite fiecărui prizonier sunt: dacă amândoi neagă infracţiunea, vor avea parte de o sancţiune uşoară; dacă unul mărturiseşte în timp celălalt neagă, primul va scăpa, al doilea fiind executat; dar, în

55

Page 52: Microeconomie - Note de Curs

cantitate

preţ

Cerere iniţială

Cerere după intrarea altor firme

Figura 7.2. Cererea pe termen lung

Echilibrul lui Nash arată că ofertanţii, în cazul oligopolului vor alege o strategie dominată, în sensul creşterii produţiei, aceasta întrucât prin prisma fiecăruia în parte aceasta este cea mai bună cale de urmat (însă care se dovedeşte a nu fi atunci când sunt luaţi în calcul ambii oferntanţi: o oferta mai mare determină, ceteris paribus un preţ mai mic).

Echilibrul producătorului pe această piaţă este similar celui descris în teoria producătorului: profitul se maximizează în punctul în care costul marginal este egal cu venitul marginal (care este descrescător). Preţul format pe piaţa cu concurenţă de oligopol este superior preţului de pe piaţa cu concurenţă perfectă, dat fiind faptul că ofertă poate fi controlată de agenţii economici.

7.6. PIAŢA CU CONCURENŢĂ MONOPOLISTICĂPiaţa cu concurenţă monopolistică se caracterizează prin lipsa

omogenităţii produselor (produsele sunt diferenţiate). În acest caz, celelalte trăsături ale pieţei cu concurenţă perfectă se păstrează.

Aceste condiţii determină ca pe acest tip de piaţă, concurenţa să se manifeste în afara preţului; existenţa numărului mare de ofertanţi are ca rezultat reducerea rentabilităţii în ramura respectivă. Concurenţii vor apela la schimbarea caracteristicilor produsului astfel încât, dacă diferenţierea reuşeşte, întreprinderea să dobândească un monopol asupra produsului său.

Deşi ele au aceleaşi destinaţii, cumpărătorii nu mai consideră bunurile identice. Dintre modalităţile de diferenţiere amintim:

- diferenţierea în mediul înconjurător al bunului (servicii legate de produs, servicii legate de vânzare etc.);

- diferenţierea obiectivă (culoare, design, funcţiuni etc.);- diferenţierea subiectivă (prestigiul mărcii, moda, evideţierea

exagerată a unor trăsături minore etc.)Pe termen scurt, dacă diferenţierea bunului a fost realizată cu succes,

echilibru întreprinderii în cazul concurenţei monopolistice poate fi descrisă similar ca acela realizat la monopol.

Pe termen lung, nici o restricţie nu există în calea celor care doresc să imite această politică şi să ofere pe piaţă acelaşi bun, astfel, o parte din

lipsa comunicării strategia optimă a individuală este aceea de a mărturisi. Deci, ambii vor fi condamnaţi la o pedeapsă grea.

56

Page 53: Microeconomie - Note de Curs

consumatori sunt preluaţi de noii intraţi pe piaţă (aşa cum arată şi figura 7.3.).

Deoarece pe piaţa cu concurenţă monopolistică firmele produc la un cost care depăşeşte nivelul minim al costului mediu, acestea sunt mai puţin eficiente decât firmele de pe piaţa cu concurenţă perfectă. Acesta este costul suportat de societate, care doreşte bunuri diferenţiate.

Trebuie subliniat cu cât va fi mare mai numărul de firme ce acţionează pe o piaţă, cu atât mai elastică va fi cererea pentru bunurile firmei

Concurenţa monopolistică, spre deosebire de concurenţa perfectă, înlocuieşte lupta preţurilor cu lupta calităţii. Lipsa omogenităţii determină consumatorul să aleagă nu un preţ mai mic, ci o calitate superioară.

57

Page 54: Microeconomie - Note de Curs

CAPITOLUL VIIIEŞECUL PIEŢEI

Activitatea economică se desfăşoară prin acţiunile agenţilor economici pe diferite pieţe. Permanent, ei se regăsesc în ipostaze diferite, de vânzători sau cumpărători, furnizori sau beneficiari etc. Dacă se încearcă o simplificare a reprezentării activităţii economice, se regăsesc două categorii esenţiale de agenţi: producători şi consumatori, între care fluxurile reale şi cele monetare exprimă legăturile dintre aceştia, piaţa factorilor de producţie şi piaţa mărfurilor şi serviciilor.

Recunoaşterea sectorului public în viaţa economică complică şi simplifică totodată funcţionarea activităţii economice11.

Se consideră că implicarea sectorului public în activitatea economică determină derularea eficientă şi echitabilă a fluxurilor economice şi se reflectă schematic prin apariţia altor circuite economice.

Toate fluxurile economice se află într-o evidentă legătură, la fel cum sunt şi sectorul public cu cel privat. Atunci când statul intervine pe piaţa factorilor de producţie în calitate de cumpărător, acţiunea să influenţează atât activitatea agenţilor economici privaţi, cât şi sistemul de preţuri pe piaţă. Atunci când statul practică impozite mici, activitatea investiţională privată este încurajată şi creşte incitaţia la muncă. Impozitele mari descurajează activitatea privată.

În consecinţă: a) statul intervine în viaţa economică fie printr-un comportament tipic

al unui agent economic, fie prin exercitarea atributelor sale de reglator al pieţei.

b) statul se implică în economie atât la nivelul microeconomic, cât şi macroeconomic. Măsurile adoptate în vederea reglementării activităţii unor agenţi economici vizează domeniul microeconomiei şi include: stabilirea unor preţuri, fixarea unor limite minime sau maxime de preţ, determinarea salariului minim şi mediu, gestionarea şi administrarea proprietăţii publice, acordarea unor subvenţii, medierea unor conflicte de muncă, acordarea de ajutoare etc. La nivel macroeconomic, implicarea statului vizează măsurile adoptate în vederea eliminării sau înlăturării unor dezechilibre cum ar fi inflaţia şi şomajul şi capătă forma politicilor macroeconomice cum ar fi politica fiscală, a cheltuielilor publice, monetară, bugetară etc. Desigur, implicarea statului la aceste două nivele este forţat delimitată. În realitate, nivelul microeconomic se află în strânsă corelaţie cu cel macroeconomic şi la fel, şi acţiunile publice se află în interdependenţă12.

c) intervenţia statului are caracter limitat. Acesta este impus de următoarele aspecte:

11 Maria Platis, Economia sectorului public, www.unibuc.ro/eBooks

12 De exemplu, chiar dacă un conflict de muncă este aparent un aspect microeconomic, implicarea statului în medierea acestuia nu se face decât în situaţia în care menţinerea lui ar genera extinderea problemelor de muncă în economie şi ar afecta un sector sau ramură economică; dacă conflictul de muncă nu reprezintă decât o lipsă de comunicare între patronat şi sindicat care nu pare o ameninţare la desfăşurarea întregii activităţi economice, implicarea statului nu se justifică. De asemenea, în fixarea unor limite de preţ, implicarea publică şi apariţia de preţuri administrate este o necesitate numai dacă piaţa produsului, respectiv legea cererii şi ofertei nu asigură un nivel de preţ, considerat satisfăcător atât de producător cât şi de consumator. Maria Platis, op. cit.

58

Page 55: Microeconomie - Note de Curs

autonomia organelor administrative de stat, care prezintă o limită în ceea ce priveşte acţiunile acestor instituţii;

libera iniţiativă a agenţilor economici care este o trăsătură generală într-o economie de piaţă şi este aplicabilă tuturor în mod egal;

raportul de interese dintre cei pro şi contra intervenţiei statului şi care se află în poziţii de influenţare a deciziei publice.

Sectorul public îndeplineşte câteva funcţii majore: a) funcţia de alocare b) funcţia de redistribuire a veniturilor c) funcţia de stabilizare Funcţia de alocare se referă la implicarea statului în mecanismul

pieţei în vederea determinării tipului şi calităţii unui serviciu public şi la posibilităţile de creştere a veniturilor pentru acoperirea cheltuielilor necesare prestării acestuia. Aceasta se face fie prin producţie publică directă, fie prin sprijinirea firmelor private în adoptarea deciziilor privind tipul, cantitatea şi calitatea producţiei. În acest sens, se face distincţia între producţia directă de stat în care întreaga activitate de realizare a unui bun este asigurată de sectorul public şi producţia publică indirectă în care bunul se realizează de firme private pe baza unor decizii publice. De exemplu, echipamentele militare sunt în general asigurate de sectorul public, prin comenzi la firme private.

Redistribuirea veniturilor se referă la implicarea statului pe piaţă prin procesul de ajustare a veniturilor şi avuţiei acumulate din tranzacţii economice. Deşi analiza economică nu oferă indicii în ceea ce priveşte corectitudinea acestei repartiţii, principiile de echitate socială şi justă reglementare a avuţiei stau la baza politicilor fiscale şi a cheltuielilor publice. Redistribuirea veniturilor se efectuează prin sistemul impozitelor şi taxelor. În acest fel, sectorul public încasează fonduri ce pot fi folosite pentru acordarea de bonuri sau bilete de masă celor cu venituri mici sau pentru oferirea de locuinţe de stat, mai ieftine.

Stabilizarea reprezintă o funcţie a sectorului public care vizează crearea cadrului legal ce asigură şi protejează tranzacţiile economice publice şi private. Obiective precum creşterea ocupării forţei de muncă, stabilitatea preţurilor, creşterea economică se află în centrul politicilor macroeconomice.

Piaţa cu concurenţă perfectă satisface în cea mai mare măsură nevoile agenţilor economici individuali şi ale societăţii în general. Acest tip de piaţă reprezintă totuşi un model economic inexistent în realitate. Piaţa, aşa cum o cunoaştem prezintă slăbiciuni:

- randamente crescătoare de scară;- imperfecţiunea concurenţei;- existenţa bunurilor publice;- efectele externe (externalităţile).Randamentele de scară crescătoare apar datorită imperfectei

divizibilităţi a factorilor de producţie. Dacă procesul de fabricaţie implică o cheltuială mare de capital sau dacă producţia la scară largă bazată pe un raport ridicat între capital şi muncă permite ca producţia să aibă loc la un cost mediu mult mai scăzut decât în cazul producţiei la scară mai mică, atunci este foarte probabil ca producătorii să fie firme mari. ”Costul intrării” poate fi, într-adevăr, foarte ridicat pentru unele pieţe, ca de exemplu exploatarea şi extracţia petrolului, producţia de automobile sau

59

Page 56: Microeconomie - Note de Curs

avioane. În aceste cazuri, capitalul necesar este foarte mare şi curba costului total mediu e puternic influenţată de elementul cost fix mediu.

Imperfecţiunea concurenţei se datorează neîndeplinirii simultan a

celor cinci condiţii ale pieţei cu concurenţă perfectă: atomicitatea cererii şi a ofertei, omogenitatea produsului, fluiditatea, transparenţa şi mobilitatea perfectă a factorilor de producţie.

Intervenţia statului în economie are următoarele scopuri:- îmbunătăţirea infrastructurii pieţei;- îmbunătăţirea instituţiilor pieţei;- îmbunătăţirea informaţiei pe piaţă;- producerea bunurilor şi serviciilor publice

Îmbunătăţirea infrastructurii pieţei. Agenţii economici, urmărind propriile interese nu alocă resurse pentru o mai bună funcţionare a pieţei (deoarece nu le aduce nici un profit). Statul este cel care construieşte drumuri, facilităţi pentru producţia şi schimbul de bunuri economice, facilităţi de care beneficiază toţi agenţii economici.

Îmbunătăţirea instituţiilor pieţei. Este cel mai important al intervenţiei statului. Instituţiile pieţei protejează agenţii economici, controlează şi sancţionează nerespectarea regulilor pieţei. Uneori intervenţia statului în sensul restrângerii numărului de intermediari sau prin introducerea licenţelor poate forţa agenţii economici să activeze în economia subterană. Statul poate interveni şi prin stabilirea unor preţuri minime sau maxime pentru bunuri, servicii sau factorii de producţie.

Îmbunătăţirea informaţiei pe piaţă. Statul poate interveni în informarea superioară a agenţilor economici, colectând şi punându-le acestora la dispoziţie informaţii despre piaţa naţională, pieţele altor ţări sau despre pieţe specifice.

8.1. BUNURILE PUBLICEÎn activitatea economică nu există numai bunuri personale (private),

care sunt consumate de către un singur agent economic. Sunt produse bunuri şi servicii care pot fi utilizate concomitent de mai mulţi indivizi (reţeaua de drumuri publice, iluminatul public, justiţia, apărarea ordinii interne etc.).

Acestea sunt denumite bunuri publice. Acestea au două trăsături fundamentale:

- pot fi utilizate în acelaşi timp de mai mulţi agenţi economici (non-rivalitatea);

- consumul unui agent economic nu exclude alţi agenţi economici de la consumarea aceluiaşi bun (non-excluziunea).

Bunurile publice pot fi pure şi impure. În cazul bunurilor impure există posibilitatea ca unii agenţi economici să-i excludă pe ceilalţi.

Statul este cel care produce bunurile publice pentru că nimeni nu are interes să plătească aceste servicii şi, deci, nici să le producă.

Bunurile publice se regăsesc în orice economie de piaţă. Ele nu sunt oferite în mod obligatoriu numai de sectorul public, fiind şi agenţii economici privaţi implicaţi în asigurarea lor. Atunci când consumul unui bun este non-rival, dar permite excluderea în sensul că există un preţ care permite accesul la el, consumul bunului public poate fi considerat ineficient. Aceasta, deoarece consumul suplimentar gratuit generează satisfacţie consumatorului, dar cel pentru care trebuie suportat un preţ

60

Page 57: Microeconomie - Note de Curs

este generator de insatisfacţie şi chiar reducere de utilitate. În acest fel, bunul public asigurat de către un agent economic privat nu permite atingerea nivelului optim al producţiei, respectiv consumului din acel bun.

Interdependenţele şi concurenţa dintre sectorul public şi cel privat în domeniul bunurilor publice sunt evidente:

- un bun poate fi produs atât de sectorul public cât şi de cel privat, situaţie în care acestea se află în concurenţă. Un exemplu în acest sens este învăţământul public şi privat care oferă servicii similare, dar de calitate şi cu preţuri diferite;

- un bun poate fi produs numai de sectorul privat şi atunci acesta nu prezintă caracteristicile bunurilor publice de consum non-rival şi non-exclusiviste cazul bunurilor private;

- un bun poate fi produs numai de sectorul public şi acesta este un bun public pur, cum ar fi apărarea naţională, străzile curate, legea etc.

Finanţarea activităţilor amintite mai sus necesită prelevarea obligatorie a unor resurse de la agenţii economici. Această intervenţie fiscală introduce costuri şi distorsiuni în funcţionarea pieţei.

De exemplu, un consumator la echilibru îşi egalează utilitatea marginală cu preţul la care se adaugă impozitul indirect sau taxa plătite. Producătorul la echilibru îşi va egala costul marginal cu preţul. Astfel că:

Umg = P + T şiCmg = PRezultă deci că va exista o oportunitate pentru producător. Acesta va

continua să producă până la echilibru care nu coincide cu echilibrul consumatorului. Va exista deci un surplus de ofertă.

Teorema second best-ului arată că din momentul în care apar distorsiuni în anumite sectoare, trebuie să fie introduse distorsiuni corectoare în celelalte.

Teorema optimului economicO situaţie este optimă în sensul lui Pareto dacă nu se mai poate îmbunătăţi satisfacţia unui individ, fără a

se deteriora pe aceea a cel puţin unui alt individ.Pentru o alocare optimă în sensul lui Pareto trebuie să fie îndeplinite trei condiţii:- rata marginală de substituţie între două bunuri trebuie să fie identică pentru toţi consumatorii;- rata marginală de substituţie între cei doi factori de producţie trebuie să fie identică pentru toţi

producătorii;- rata marginală de transformare între două bunuri trebuie să fie egală cu rata marginală de substituţie a

celor două bunuri. Rata marginală de transformare reprezintă cantitatea dintr-un bun la care economia trebuie să renunţe pentru a produce o unitate suplimentară din celălalt bun.

8.2. EXTERNALITĂŢILETeoria economică neoclasică are la bază premisa conform căreia

deciziile agenţilor economici nu au efecte asupra satisfacţiei altor agenţi economici. În realitate, există interdependenţe directe între utilităţile agenţilor economici.

Efectul extern apare atunci când decizia unui agent economic modifică nivelul satisfacţiei a cel puţin unui alt agent economic, în afara procesului de schimb.

Efectele externe (externalităţile) pot fi pozitive sau negative. Externalităţile pozitive reprezintă creşterea satisfacţiei unor agenţi

61

Page 58: Microeconomie - Note de Curs

CMS

BMS

CMSMS

Cantitatea de poluareQo

economici ca urmare a deciziei sau acţiunii altui agent economic, fără ca acest efect să fi fost obiectivul deciziei. De exemplu, exernalităţile pozitive pot fi: polenizarea culturii de floarea soarelui efectuată în urma deciziei unui apicultor de a-şi aşeza stupii în vecinătatea culturii; ameliorarea igienei, a stării de sănătate; ridicarea nivelului individual de educaţie sau informare.

Efectele externe negative generează costuri pentru alţi agenţi economici. Cel mai cunoscut efect extern negativ este poluarea.

Aşadar, în deciziile lor, agenţii economici nu ţin cont decât de propriile beneficii şi costuri. În această situaţie, datorită subevaluării costurilor, va exista o supraproducţie de bunuri cu efecte externe negative (a se vedea echilibrul producătorului; încorporarea costurilor poluării face ca linia costului marginal să se deplaseze în întregime în sus).

Figura 8.1. Nivelul optim al poluăriiFigura 8.1. arată că, pe măsură ce poluarea creşte, costul social creşte, iar beneficiul marginal social

scade. De asemenea, optimul economic al poluării este reprezentat de nivelul poluării pentru care costul este egal cu beneficiul.

Nivelul optim al poluării (efect negativ) se stabileşte acolo unde costul marginal social este egal cu beneficiul marginal social al reducerii poluării (figura 8.1.). De asemenea, nivelul optim ţine cont şi de capacitatea mediului natural de a se regenera13.

Prin acte normative şi prin politica fiscală, statul urmăreşte internalizarea efectelor externe, adică să integreze costurile şi avantajele colective, costului individual.

A.C. Pigou a arătat că efectele externe negative pot fi internalizate printr-un sistem de impozite şi subvenţii. În opinia autorului amintit, activităţile poluante trebuie impozitate, iar cei suportă externalităţile să primească subvenţii.

În unele economii, utilizarea impozitelor pe poluare a avut rezultate bune. De exemplu, în Suedia, creşterea fiscalităţii pentru vehiculele propulsate cu motoare diesel poluante a determinat scăderea poluării de către acestea cu 75%. Totuşi, studiile recente au relevat că presiunea fiscală prea mare asupra poluatorilor poate avea un impact negativ asupra economiei naţionale.

Internalizarea costurilor poluării se poate efectua şi prin reglementări care să forţeze agenţii economici să implementeze tehnologie „curată”. În acest caz, costurile individuale se pot ridicat la un nivel foarte înalt, pe un termen relativ scurt.

13 Se consideră că trebuie luate măsuri drastice dacă poluarea depăşeşte capacitatea de autoepurare a elementului natural poluat.

62

Page 59: Microeconomie - Note de Curs

În ultimul deceniu, s-au implementat programe de reducere a poluării care presupun stabilirea unui nivel permis cantităţii de poluanţi deversaţi. Aceste permise pot fi tranzacţionate. Astfel, dacă un agent economic a emis poluanţi sub limita permisă, acesta îşi poate vinde dreptul de emisie rămas neutilizat unui agent economic care a depăşit sau intenţionează să depăşească nivelul emisiilor. Un asemenea, program se derulează în prezent şi la nivel internaţional. Fiecărei ţări i se acordă permise transferabile de poluare, care pot fi exportate în cazul în care ţara respectivă nu a depăşit limitele permise ale poluării.

Teoria pieţelor disputabile consideră că nu este necesar că situaţia de piaţă să se încadreze strict în cele cinci condiţii ale pieţei cu concurenţă perfectă, aşa cum subliniază optica tradiţională. Autorii acestei teorii susţin că pentru mai bună alocare a resurselor este necesară ieşirea liberă de pe piaţă (şi nu libera intrare, ca în cazul pieţei cu concurenţă perfectă). Ieşirea liberă de pe piaţă este echivalentă cu riscuri scăzute după o tentativă eşuată de intrare pe piaţă (agentul economic nu riscă alte costuri decât amortizarea normală a elementelor de capital). Consecinţa este aceea că vor exista foarte mulţi doritori să intre pe o piaţă cu concurenţă redusă şi un preţ stimulativ (riscurile fiind minime), iar piaţa se va transforma în una concurenţială.

63

Page 60: Microeconomie - Note de Curs

CAPITOLUL IXVENITURILE FACTORILOR DE PRODUCŢIE.

REPARTIŢIA VENITURILOR

Proprietarii factorilor de producţie aşteaptă o plată în schimbul acordării permisiunii de folosire a acestora în producţie. Fiecare factor, prin urmare, are o răsplată corespunzătoare.

9.1. SALARIULSalariul reprezintă remunerarea utilizării factorului muncă. El include

toate formele de salarii, prime, comisioane, alte plăţi similare.Cu privire la salariu s-au enunţat mai multe teorii. Teoria salariului natural subliniază că ceea ce se plăteşte factorului

muncă reprezintă minimul necesar existenţei salariatului şi familiei sale. Acesta nu poate fi diminuat pentru că antrenează diminuarea forţei de muncă (imposibilitatea existenţei salariatului) şi nici mărit întrucât antrenează creşterea natalităţi şi, deci, creşterea ofertei de muncă.

Teoria fondului de salarii consideră că salariul este un raport între o sumă de bani destinată plăţii salariilor şi numărul celor în situaţia de a se angaja. Mărimea salariului conform acesteia teorii este constantă pentru că progresul tehnic atrage creşterea capitalului fix şi diminuarea fondului de salarii (creşte oferta de muncă şi se menţine nivelul salariilor). Intervenţia din afara pieţei în sensul creşterii salariului, va avea ca efect creşterea natalităţii, a ofertei de muncă şi, deci, scăderea salariilor.

Teoria productivităţii marginale are în vedere utilizarea factorului muncă. Astfel, salariatul percepe timpul alocat muncii ca o desutilitate, şi decide prin prisma raportului dintre efortul depus şi câştigul obţinut. Întreprinzătorul percepe utilitatea muncii prin prisma productivităţii marginale a muncii. Datorită legii randamentelor descrescătoare, pe termen scurt, cererea de muncă este o funcţie descrescătoare de salariul.

Teoria raportului de forţe din sindicat şi patronate interpretează nivelul salariului ca efect al balanţei puterii de negociere a reprezentanţilor salariaţilor, pe de o parte, şi reprezentanţilor proprietarilor firmelor, pe de altă parte.

La nivelul întreprinderii, stabilirea salariului se poate face astfel :- în regie sau pe unitatea de timp afectată muncii de către

salariat (pe oră, pe zi, lună etc.) ;- în acord sau în funcţie de cantitatea de bunuri realizată de

salariat- mixt (cu cote progresive) prin care se încearcă un compromis

între avantajele salariului orar şi dezavantajele celui în acord.De asemenea, trebuie subliniată distincţia dintre salariu nominal şi cel

real. Salariul nominal (SN) reprezintă suma de bani pe care o primeşte salariatul în urma muncii prestate. Salariul real (SR) exprimă puterea de cumpărare a salariaţilor şi arată cantitatea de bunuri şi servicii pe care aceştia o pot achiziţiona cu salariul nominal. Deci :

SR = (SN/Ip)x100,

unde Ip – indicele preţurilor de consum

64

Page 61: Microeconomie - Note de Curs

Ratele de salarizare şi sumele de bani reprezentând salariile, diferă deoarece există foarte multe pieţe ale muncii, de o mare varietate, fiecare cu condiţiile proprii.

Este totuşi, posibil de a identifica unele influente majore care tind să dea naştere unor rate de salarizare diferenţiate:

1. Educaţia În general, dacă o muncă pretinde un nivel de educaţie relativ înalt, atunci ea va fi mai bine plătită decât o muncă fără o asemenea cerinţă. Ca şi consecinţă, este general cunoscut faptul ca în raport de mărimea timpului rezervat primirii unei educaţii corespunzătoare creşte şi capacitatea de câştig prin muncă a unui individ. Aceasta nu înseamnă, desigur, că o persoană care are o educaţie deosebită, va putea obţine şi cel mai mare venit posibil. Legătura dintre educaţie şi plata muncii reprezintă doar o tendinţă generală, dar există în acest sens numeroase excepţii.

2. Priceperea Salariaţii, în general primesc un salariu cu atât mai mare, cu cât aceştia demonstrează că deprinderile şi abilităţile sunt îmbunătăţite.

3. Sexul Cu toate că există acte normative care prevăd o recompensare egală a muncii femeilor şi bărbaţilor, totuşi câştigurile prin muncă ale femeilor sunt cuprinse între două treimi şi trei pătrimi din cele ale bărbaţilor. Există câteva motive în acest sens. Mai multe femei decât bărbaţi lucrează cu normă parţială. Femeile au tendinţa de a se dedica familiei, întrerupându-şi cariera, chiar la vârsta la care bărbaţii încearcă să promoveze şi să fie mai bine plătiţi. Din punct de vedere social, se aşteaptă din partea femeilor, ca acestea să-şi situeze viaţa de familie în faţa carierei iar acest lucru înseamnă că femeile tind să urmeze cariera soţilor lor mai degrabă; aşteptările angajatorilor cu privire la priorităţile femeilor pot influenţa criteriilor lor atunci când recrutează sau iau decizii de promovare.

4. Geografia Există încă diferenţieri regionale cu privire la recompensarea indivizilor care au aceeaşi profesie cu toate că acestea nu mai sunt la fel de mari ca în trecut. Există, de asemenea, diferenţe între costurile locuinţelor şi cele ale deplasării de acasă la locul de muncă astfel încât tablourile salariilor brute şi nete, diferă pe regiuni. Tendinţa la nivel naţional a patronatelor şi sindicatelor, de a stabili un nivel al salariilor la scară naţională şi de a reduce diferenţele regionale ar putea avea ca rezultat creşterea disparităţilor reale nete în cazul câştigurilor prin muncă şi a standardelor de viaţă.

5. Industria (ramura de activitate) Cererea pentru muncă derivă din cererea pentru produsul muncii. Cu cât aceasta prezintă o mai mare importanţă pentru comunitate, cu atât este mai mare valoarea produsului fizic marginal al muncii, şi acest lucru se va reflecta în venitul marginal al produsului muncii obţinut de firmă. Dacă o ramură de activitate prosperă, atunci salariile corespunzătoare tuturor tipurilor de muncă angajate în acea industrie vor fi cu siguranţă mai mari decât salariile echivalente ale muncitorilor angajaţi în industrii aflate în declin.

6. Sindicatele Capacitatea muncitorilor de a se organiza şi de a controla condiţiile de angajare şi relaţiile de muncă, pot influenţa ratele de salarizare.

Este cunoscut faptul că pe termen scurt nivelul salariilor este rigid şi că acesta evoluează numai în sus. Dintre explicaţii reţinem rolul sindicatelor care pot apăra salariile chiar dacă nivelul productivităţii

65

Page 62: Microeconomie - Note de Curs

marginale a muncii este mai redus. De asemenea, una din explicaţii subliniază că firmele, pentru a atrage salariaţi de calitate, sunt obligate să propună salarii ridicate.

Salariul minimSalariul minim reprezintă suma minimă de bani pe care trebuie să o primească un salariat încadrat cu

carte de muncă într-o organizaţie. Această măsură are ca principal obiectiv o mai justă repartizare a veniturilor în economie.

Salariul minim nu a fost acceptat unanim de economişti, deoarece, în ciuda scopului constituirii sale, măreşte disparităţile dintre venituri şi menţine nivelul salariului de echilibru la un nivel scăzut.

De la 1 ianuarie 2005, salariul minim pe economie în România va fi de 3.100.000 de lei pe lună.

Flexibilitatea salariului se poate obţine prin dreptul angajatorului de a renunţa la contractul de muncă fără restricţii şi posibilitatea de a recurge la personal temporar angajat.

9.2. PROFITULProfitul este unul dintre acei termeni comuni pentru care există

dificultăţi considerabile în analiza şi interpretarea mai profunde. La cel mai simplu nivel putem spune ca venit-cost=profit.

Unii autori notează că analiza marginală, de obicei, include în cadrul costului “un element al profitului (profit normal)” pe care nu-l defineşte, dar continuă că “orice surplus (al profitului) este anormal sau super-normal“. Autorul subliniază că profitul super-normal este un obiectiv al afacerilor normale şi obişnuite, nu necesar legată de monopol.

R. Lipsey foloseşte încă un termen pentru profit pe lângă cel normal şi oferă definiţii diferite. Defineşte profitul pur ca “orice exces al venitului peste toate costurile de oportunitate“. Profitul pur este ce rămâne când din venit este scăzut “costul tuturor factorilor de producţie altul decât capitalul“. Apoi deduce mai departe “beneficiul pur al capitalului şi orice primă de risc necesară pentru a compensa deţinătorii de capital pentru riscurile asociate utilizării sale în această firmă sau industrie”.

Cu privire la conceptul de profit, subliniem şi alte puncte de vedere:- profitul constă în “recompensele implicate” ale factorilor, sau

costurile de oportunitate ale factorului, care este înregistrat mai de grabă ca profituri decât ca rentă, interes sau salariu datorită capriciilor convenţiilor;

- profitul este “recompensa pentru întreprindere şi inovaţie”; o recompensa pentru monopolul temporal câştigat de inovatorul plin de succes care reuşeşte pentru un timp să fie pe primele locuri în afaceri;

- profitul - răsplată pentru risc obţinută pentru deciziile de afaceri luate. În practică, acest profit poate fi adesea negativ, dar fără speranţa realizării profiturilor se poate considera că proprietarii de afaceri vor evita mai degrabă decât vor accepta incertitudinea şi riscul;

- profitul este un beneficiu “monopolist” care e interpretat ca o recompensă pentru “o raritate inventată sau artificială”;

- profitului este un surplus de valoare – bogăţie creată de activitatea economică, dar negată muncitorului de deţinătorii de capital ; această viziune consideră că muncitorii, creatori ai valorii economice sunt exploataţi de către deţinătorii capitalului ;

66

Page 63: Microeconomie - Note de Curs

- profitul – rezultat al factorilor structurali ; în condiţiile concurenţei perfecte nu se poate obţine profit (văzut ca venit rezidual) ;

- profitul este efectul factorilor conjuncturali; preţurile factorilor de producţie stabilite prin contracte sunt mai rigide decât preţurile produselor. Prin urmare, costurile de producţie cresc mai lent decât preţurile de vânzare, generând un surplus.

Cum am arătat mai sus, profitul este un câştig “rezidual” obţinut de o întreprindere. El reprezintă venitul care rămâne după stabilirea costurilor cu factorii de producţie: pământ, muncă şi capital. În mod tradiţional, se presupune că acest “reziduu” reprezintă câştigul întreprinderii performante, de succes. Totuşi, se susţine că neofactorul de producţie întreprindere trebuie remunerat cu acest venit rezidual.

Stabilirea nivelului profitului ca venit rezidual trebuie să respecte reglementările fiscale şi contabile adoptate de instituţiile abilitate. Profit legitim (sau legal) este cel calculat cu luarea în considerare a actelor normative în vigoare. Profitul nelegitim se obţine prin încălcarea deliberată sau nedeliberată a legalităţii. Profitul legitim este impozabil. După scăderea impozitului pe profit se obţine profitul net (admis).

Profitul normal este considerat cel suficient pentru continuarea activităţii economice. Supraprofitul reprezintă excedentul peste profitul normal fiind considerat stimulativ pentru orice agent economic.

Profitul obţinut prin scăderea cheltuielilor de din veniturile întreprinderii reprezintă profitul contabil. Profitul economic se obţine prin scăderea din venituri a tuturor costurilor, atât explicite cât implicite. Unii economişti consideră că profitul contabil este un amalgam de elemente remuneratorii ce ar trebui repartizate proprietarilor lor (sau care se cuvin explicit aceleiaşi persoane: întreprinzătorul).

Mărimea profitului (absolută sau relativă) indică gradul de eficienţă al alocării resurselor şi poate da informaţii cu privire la evoluţia viitoare a întreprinderii.

Valoarea absolută a profitului este exprimată de masa profitului. Valoarea relativă a profitului se exprimă prin raportarea acestuia la eforturile depuse pentru obţinerea producţiei sau la rezultatele globale, astfel:

- rata rentabilităţii: (Pr/CT) x 100- rata comercială a profitului: (Pr/CA) x 100- rata economică a profitului: (Pr/At) x 100- rata financiară a profitului: (Pr/Ap) x 100unde,Pr - masa profitului;CA - cifra de afaceri;CT - costul total;At - activele totale;Ap - activele proprii;

9.3. DOBÂNDADobânda reprezintă preţul folosirii capitalului, respectiv preţul plătit

de debitor creditorului pentru dreptul de utilizare a împrumutului până la scadenţă. Dobânda nu poate fi ignorată nici în situaţia în care capitalul este furnizat sau acumulat în cadrul afacerii. Dacă nu este folosit de întreprindere, capitalul poate fi împrumutat altor organizaţii în schimbul

67

Page 64: Microeconomie - Note de Curs

dobânzii. O firmă care foloseşte propriul capital acumulat nu trebuie să piardă din vedere costul de oportunitate al folosirii a capitalului.

Mărimea şi dinamica dobânzii sunt relevate cu ajutorul a doi indicatori :

- masa dobânzii - rata dobânziiRata dobânzii exprimă nivelul preţului plătit pentru resursele

monetare împrumutate. Se calculează ca raport între dobânda totală şi capitalul împrumutat:

d = (D/C)x100D - dobânda totalăC – capitalul (suma) împrumutatD – rata dobânziiDeterminarea dobânzii se face pe baza ratei dobânzii, existând două

modalităţi de calcul:- dobânda simplă

Ds = C(1+nxd)

- dobânda compusă (presupune capitalizarea, adăugarea dobânzilor la capitalul iniţial şi calcularea dobânzii pentru suma astfel formată).

Dc = C (1+d)n

Ds – dobânda simplăDc – dobânda compusăC – suma împrumutatăr - rata dobânziin – perioada pentru care se acordă folosinţa capitalului (în ani).

Existenţa dobânzii este explicată ca fiind un fenomen pur monetar. Astfel, K. Wicksell subliniază că rata dobânzii depinde de cantitatea mai mare sau mai mică de bani existentă pe piaţă. J.M. Keynes explică dobânda ca fiind preţul la care dorinţa de a menţine patrimoniul în stare lichidă se echilibrează cu cantitatea de bani disponibilă.

Teoriile reale consideră dobânda depinde de mai mulţi factori "reali" :- productivitatea capitalului;- abstinenţa sau aşteptarea prin care se formează disponibilităţile ce

trebuie remunerate;- oferta de capital ;- cererea de capital.Dintre factorii care influenţează rata dobânzii mai putem menţiona:- riscul pentru cel ce acordă împrumutul ; cu cât posibilitatea

returnării capitalului împrumutat este mai mare, cu atât riscul este mei mic şi, în condiţii caeteris paribus, rata dobânzii este mai mică;

- inflaţia; cel care acordă împrumuturi solicită un compensaţie pentru scăderea puterii de cumpărare a monedei; prin prisma celor de mai sus, rata dobânzii poate fi nominală sau reală :

rn = rr+ri

rn – rata nominală a dobânzii

68

Page 65: Microeconomie - Note de Curs

rr – rata reală a dobânziiri – rata inflaţiei

Urmărirea permanentă a ratei dobânzii ajută agenţii economici să se orienteze spre cele mai rentabile şi oportune investiţii. Din punctul de vedere al investitorului, atunci când i s-a acordat un credit, productivitatea capitalului real trebuie să fie suficient de mare pentru a acoperi şi dobânda ce i se percepe. Dar cele mai înalte niveluri ale productivităţii marginale se obţin tocmai în sectoarele unde şi cererea pentru mărfurile respective este relativ puternică. În felul acesta, piaţa creditului şi rata dobânzii procură investitorilor particulari şi societăţii în ansamblu informaţii foarte importante, ajutându-i să decidă şi să aleagă cele mai bune variante de proiect.

Creditul facilitează mărirea vitezei de rotaţie a capitalului real14, mai exact, trecerea lui dintr-o formă funcţională în alta. Prin aceasta, el contribuie şi la creşterea vitezei de circulaţie a monedei, cu efecte favorabile asupra întregii economii.

Rata dobânzii joacă un rol major în economia de piaţă prin faptul că ea serveşte agenţilor economici drept unitate de măsură suficient de exactă în aprecierea avantajelor relative între consum şi economisire.

Rata dobânzii influenţează în foarte marte măsură fenomenul de creştere economică. O rată mică a dobânzii încurajează investiţiile, iar acestea, la rândul lor, vor imprima economiei ritmuri mai înalte de creştere. Deoarece creditele devin mai ieftine, pentru întreprinzători se creează condiţii mai bune de extindere a activităţii lor productive. Dimpotrivă, o rată înaltă a dobânzii va avea efecte opuse.

Modificarea substanţială a ratei dobânzii nu se poate face fără a induce efecte la nivel naţional şi internaţional. Dacă o ţară, de exemplu, măreşte substanţial rata dobânzii, o mare parte din ţară şi din străinătate ar migra către plasamentele remunerative nou-apărute. Nivelul ratei dobânzii influenţează repartizarea factorilor de producţie către diversele domenii şi, totodată, influenţează şi repartizarea veniturilor la nivel naţional şi internaţional. Pe termen lung, dobânda stimulează menajele să renunţe la anumite consumuri curente pentru a spori economiile (şi, deci, capitalul disponibil).

9.4. RENTASuprafeţele arabile apte pentru agricultură sunt limitate în suprafaţă

şi foarte diverse din punct de vedere al fertilităţii lor naturale. Oferta lor este rigida, deci nu pot fi multiplicate prin intervenţia omului. Pe termen lung, se poate vorbi şi în aceasta situaţie de o oarecare elasticitate. Îmbunătăţirea fertilităţii artificiale a pământului prin investiţii succesive pe una şi aceeaşi suprafaţă de teren, materializate în îngrăşăminte, lucrări de îmbunătăţiri funciare etc., ar putea fi echivalentă, până la urmă, cu o suprafaţă mai mare de teren. Recolta care se obţinea înainte de pe o unitate de suprafaţă, ca urmare a creşterii productivităţii marginale a capitalului, poate fi acum dublată, sau chiar triplată, împrumutând toate caracteristicile unei agriculturi intensive. Cu alte cuvinte, deşi se utilizează

14 Viteza de rotaţie a capitalului reprezintă numărul de cicluri de producţie la care participă elementele de capital tehnic sau capitalul financiar.

69

Page 66: Microeconomie - Note de Curs

acelaşi număr de hectare, rezultatele economice sunt tot atât de mari ca şi când s-ar fi folosit o suprafaţă dublă. Totodată, nu sunt excluse nici lucrările de atragere în circuitul economic a unor noi suprafeţe prin defrişări, desecări, îndiguiri, combaterea eroziunii solului, desţeleniri etc., care, deşi sunt considerate ca având un caracter extensiv, pot mări fondul funciar al unei ţări.

Oferta unui factor de producţie este fixă, deci inelastică atunci când el nu oferă posibilităţi alternative de utilizare, nu poate fi substituit, înlocuit cu alt factor, costul său de oportunitate fiind egal cu zero. De aceea, în teoria economică renta mai este definită ca fiind preţul plătit pentru o resursă nereproductibilă, în sensul că, din punct de vedere cantitativ ea nu poate fi mărită. Or, pământul face parte din categoria acestor resurse, a cărui rentă este în exclusivitate determinată de mărimea cererii formulată pentru el.

Conceptul original de rentă economică se referă la pământ, într-o perioadă în care cererea de hrană, în creştere, a dus la angajarea unor suprafeţe suplimentare de pământ în circuitul agricol. Sporirea preţurilor pentru alimente a dus la specularea acestui lucru astfel încât proprietarii de pământ pretindeau rente ridicate pentru suprafeţe de pământ neroditoare. De asemenea, proprietarii de pământ au putut obţine rente mai ridicate de pe urma pământului care ar fi fost încă folosit pentru obţinerea de bunuri alimentare, chiar dacă preţurile alimentelor şi ale rentelor ar fi fost mai mici.

Proprietatea privată asupra pământului, limitarea suprafeţelor apte pentru agricultură, nereproductibilitatea lor şi faptul că, din punct de vedere tehnic, ele nu pot fi transferate dintr-un loc în altul, imprimă acestui factor de producţie trăsături particulare. La toate acestea se mai adaugă diferenţele de poziţie şi, mai ales, de calitate.

Conceptul de rentă economică arată că rentele referitoare la pământ au fost rezultatul şi nu cauza, preţurilor ridicate ale alimentelor la acel moment.

Poartă denumirea de rentă diferenţială venitul suplimentar obţinut pe de o suprafaţă de teren a cărui fertilitate este superioară faţă de altele sau care a beneficiat de investiţii suplimentare de capital. Ea apare ca o diferenţă între costurile de producţie mult mai înalte înregistrate pe terenurile mai slabe calitativ şi mai prost plasate faţă de pieţele de desfacere şi costurile de producţie mai mici caracteristice terenurilor bune şi foarte bune. Aşadar, ea îşi are originea în diferenţa de fertilitate şi diferenţa de poziţie a terenurilor agricole, care diferenţiază foarte mult productivitatea marginală a capitalurilor investite pe ele. Acest gen de rentă se mai numeşte şi de poziţie, iar terenul cu fertilitatea cea mai slabă mai este denumit şi teren marginal deoarece, pe el, eficienţa marginală a capitalului este cea mai mică.

Alături de acest tip de rentă diferenţială datorat, aşa cum am amintit mai sus, diferenţelor de fertilitate şi de poziţie, în agricultură mai poate fi înregistrată şi o altă formă de venit suplimentar. Aceeaşi suprafaţă de teren poate să formeze obiectul unor investiţii succesive de capital. Potrivit legii randamentelor descrescătoare, prima investiţie poate determina o productivitate marginală a capitalului mai mare, a doua mai mică, a treia şi mai mică.

Desigur, regula stabilită mai sus se verifică în marea majoritatea a cazurilor. În anumite situaţii, s-ar putea ca cea de a doua investiţie să

70

Page 67: Microeconomie - Note de Curs

aducă un spor de producţie mai mare chiar decât prima. Cu toate acestea, dacă investiţiile făcute se bazează pe aceeaşi tehnică, fără nici o îmbunătăţire de ordin calitativ, randamentul descrescând se manifestă cu putere de lege. În realitate, însă, se verifică o continuă diversificare a calităţii investiţiilor, ele concentrându-se, de regulă, pe terenurile cele mai bune. În felul acesta se stabileşte o legătură foarte strânsă între renta diferenţială de gradul I şi gradul II. De cele mai multe ori, cei ce obţin primul tip de rentă au cele mai mari şanse să obţină şi cel de-al doilea tip dacă recurg la investiţii suplimentare de capital, mai ales atunci când acestea încorporează şi tehnici superioare de producţie.

Teoria şi practica economică au demonstrat în ultimul timp faptul că renta diferenţială de tipul II poate să aibă multiple forme de manifestare. Una dintre acestea constă în creşterea productivităţii marginale a capitalurilor adiţionale, ceea ce conduce nu la creşterea preţurilor pe unitatea de produs, ci la scăderea lor. Totodată, acest lucru a condus în ţările dezvoltate la renunţarea, într-o oarecare măsură la luarea în cultură, pentru o anumită perioadă de timp, a unor terenuri slabe din punct de vedere al fertilităţii lor naturale.

În strânsă legătură cu aceste aspecte se pune şi problema preţului pământului. Dacă proprietarul îşi vinde pământul, dintr-un motiv sau altul, el nu face acest pas pentru că ar dori să renunţe la renta pe care acest factor de producţie o aducea. Vânzarea pământului va trebui să aducă proprietarului său o sumă de bani care, depunând-o la banca, să genereze o dobândă cel puţin egală cu renta încasată înainte. Din această cauză, preţul la care se vinde şi se cumpără pământul depinde de doi factori, şi anume:

- mărimea rentei;- mărimea ratei dobânzii. Astfel, preţul pământului va fi direct proporţional cu volumul rentei şi

invers proporţional cu mărimea ratei dobânzii.Cvasirenta este termenul folosit pentru a descrie o renta economică

în creştere ca urmare a unei anumite situaţii de pe piaţă, când oferta factorului respectiv nu se adaptează la preţul acestuia. Proprietarii resurselor naturale în mod normal sunt plătiţi în schimbul acordării dreptului de extracţie a lor. Astfel de plăţi pot fi privite şi ca o formă de rentă, cu toate că deseori sunt numite redevenţe.

9.5. REPARTIZAREA VENITURILORActivitatea economică creează avuţia. Repartiţia veniturilor constă

împărţirea acesteia între agenţii economici participanţi. Repartiţia este ulterioară producţiei, pentru că din preţul bunurilor şi serviciilor valorificate se efectuează repartiţia, şi anterioară, deoarece ea constituie sursa începerii unui nou proces productiv.

Veniturile pot fi:- primare, aşa cum au fost descrise în subcapitolele anteriore- de transfer, pe care statul le acordă anumitor categorii sociale

fără nici o contraprestaţie;- disponibile; acestea sunt veniturile pe care le încasează

proprietarii factorilor de producţie după ce au plătit taxele şi impozitele aferente acestor venituri.

Gospodăriile primesc venituri din activitate (60-70%) şi venituri din proprietate (chirii, dobânzi, dividende).

71

Page 68: Microeconomie - Note de Curs

Veniturile primare ale întreprinderii sunt reprezentate din acea parte a excedentului brut nerepartizat. Acesta este utilizat de regulă pentru autofinanţarea investiţiilor.

Veniturile primare ale statului sunt constituite din excedentul bugetar (partea din veniturile la bugetul public care nu sunt cheltuite).

Suma veniturilor distribuite este egală cu valoarea totală a producţiei, conform teoriei neoclasice, deoarece factorii de producţie sunt remuneraţi la nivelul productivităţii marginale, care măsoară contribuţia fiecărui factor la producţie. J.M. Keynes considera că repartiţia veniturilor reflectă puterea de negociere şi de presiune a deţinătorilor factorilor de producţie. Repartizarea veniturilor depinde de legile pieţei dar şi de comportamentul şi puterea de negociere a agenţilor economici implicaţi.

Statul poate interveni în repartizarea veniturilor. Intervenţia poate fi directă atunci când statul stabileşte nivelul salariului minim, stabileşte dobânda de referinţă şi influenţează operaţiunile de pe piaţa de capital, distorsionând repartizarea profiturilor. De asemenea, nivelul fiscalităţii este determinant pentru mărimea veniturilor disponibile.

La nivel microeconomic, însumarea veniturilor primare (în forma lor nedisponibilă) repartizate de către agentul economic producător de bunuri şi servicii, are ca rezultat valoarea adăugată (VA).

VAB = Pr + S + D + R + A

unde, VAB - valoarea adăugată brutăPr - profitulS - salariileD - dobândaR - rentaA - amortizarea (recuperarea treptată a valorii elementelor de capital

fix).Valoarea adăugată netă nu cuprinde amortizarea.Însumarea valorilor adăugate la nivelul unei economii naţionale este

echivalentă cu produsul intern brut.

72