PERSONAJE MITOLOGICE ROMÂNEŞTI

BĂLTEANU

[Type text]

1. PERSONAJE MITICE GETO-DACE

Mitologia geto-dacilorDacii fac parte din ramura nordică a tracilor, popor de origine indo-

europeană. La aşezare, tracii au găsit pe teritoriul carpato-danubian, o populaţie autohtonă mediteraneeană, de la care au preluat elemente mitologice (cultul bradului, cultele animaliere – lupul, cultul pământului, soarelui). Mărturii în acest sens vin de la Herodot, Strabon, Iordanus, şi din surse folclorice româneşti – Mioriţa.

Divinităţi geto-dace 1. MARELE ZEU – se crede că ar fi fost Gebeleizis (Zamolxes era doar

mare preot, şi nu personaj divin), reprezentat întotdeauna călare, însoţit de un vultur şi de un şarpe.

2. MAREA ZEIŢĂ – însoţită de un cerb şi de un şarpe. Treptat, rolul ei se diminuează din cauza repetatelor războaie cu romanii, şi un rol deosebit îl capătă un zeu al războiului, corespunzător lui Marte/Ares.

3. SACERDOŢII – construiţi după modelul druizilor (preoţi celţi, numele lor vine de la „stejar”, întrucât într-o primă faţă erau constituiţi în casta stejarilor)

Pentru menţinerea relaţiei cu sacrul, se practica trimiterea solului la Zamolxes: se alegea un tânăr care era aruncat în suliţe, pentru a trimite zeilor cerinţele dacilor. Dacă nu murea, era considerat nedemn şi alungat din cetate.

Spaţiile sacre – existau sanctuare în formă de patrulater şi temple-calendar (circulare, în zona Sarmizegetusa), grote sacre şi înălţimi sacre.

Prima incinerarea, specifică popoarelor cu un cult solar, şi nu înhumarea.

Deceneu, mare preot în vremea lui Burebista, a realizat o uniune religioasă care a favorizat mai târziu pătrunderea creştinismului.

[Type text]

Curente religioase:

1. Cultul Dianei2. Cultul lui Mithra – zeul focului şi al soarelui, adus de soldaţii romani

din Orient, a avut o influenţă în reprezentarea târzie a lui Cristos (este născut pe 25 decembrie, într-o peştere, la naşterea sa, trei împăraţi i-au adus daruri, credincioşii cultului aveau o formulă specială de salui în timpul primăverii: Mithra a înviat! – Adevărat a înviat!)

3. Creştinismul – înainte de cucerirea Daciei, s-a răspândit prin intermediul misionarilor, negustorilor, etc. După cucerire, mai ales prin intermediul soldaţilor şi coloniştilor. Creştinismul este un cult mult mai democratic decât celelalte.

După cucerirea Daciei:

- Romanii nu lasă nicio informaţie despre cultul lui Zamolxes- Distrug sanctuarele- Desfiinţează confreeriile religioase ale geto-dacilor- Introduc zeităţi culese de coloniştii romani, însă nu şi culte locale- Introduc o nouă organizare administrativă, pentru a ţine sub control

teritoriul- Nu acceptă femeile în acţiuni cu caracter ritualic- Geto-dacii sunt lipsiţi de drepturi politice- Geto-dacilor le este impusă interdicţia de a-şi practica dreptul

cutumiar- Sunt recunoscuţi drept cetăţeni romani copiii coloniştilor şi

veteranilor, ca să se supună legislaţiei romane.

Aceste acţiuni au dus la dezorganizarea sistemului religios autohton, ceea ce a dus la căutarea de soluţii religioase individuale, la slăbirea considerabilă a cultelor geto-dace şi la orientarea spre creştinism. Într-o primă fază, a existat o dualitate religioase, cei de la sate rămânând încă păgâni (paganus > pagus > sat)

[Type text]

Personaje:

1. Gebeleizis – considerat zeu suprem. În cadrul manifestărilor religioase, a existat procedura tragerii cu săgeţi spre cer, când cerul era acoperit de nori, pentru protejarea zeului (norii erau consideraţi fiinţe demonice adverse), procedeu întâlnit şi în India şi China.

Herodot considera că Gebeleizis şi Zamolxes erau două faţete ale aceleiaşi zeităţi.

Cu privire la etimolgie, au fost emise două ipoteze. Prima, conform căreia Gebeleizis ar fi un mitonim apropiat unui mitonim lituanian, Givaleizis (zeul dătător de linişte) şi cea acceptată, conform căreia numele vine de la Nebeleizis (nebula, lat = nor), întrucât zeul era unul meteorologic, deţinător al fulgerului, ca Zeus şi Jupiter, deci, zeu suprem.

Este considerat zeu uranian, al cerului.Este patronul spiritual al aristocraţiei militare.Se spune că este deus otiosus (zeul care s-a retras), zeu care creează

lumea şi apoi se retrage, întrucât nu se mai bucură de un cult foarte răspândit. Este înlocuit de Zamolxes, mare preot, care impune cultul propriu şi absoarbe funcţiile mitice ale lui Gebeleizis.

Vasile Pârvan spune că grecii, în textele lor, numeau zeul suprem al dacilor când Zamolxes, când Gebeleizis. I Horaţiu Crişan – „Gebeleizis a fost marele zeu şi intră în cuplul divin cu marea zeiţă”. Mircea Eliade consideră că Gebeleizis şi Zamolxes nu sunt identici, structura cultică este diferită.

Se presupune alipirea sa ca deus otiosus de alţi zei şi supravieţuirea lui sub alt nume, Sf Ilie, căruia i s-au atribuit manifestări mitice. Sacerdoţii creştini au încurajat sincretismul religios.

[Type text]

2. Zamolxes devine zeu suprem al geto-dacilor. Este adept al lui Pitagora, considerat erou civilizator. Este un iniţiat, deţinător al unor taine existenţiale. Terapeut, susţinea că nu se poate vindeca trupul în lipsa vindecării sufletului (teoria integralistă). Este mare preot, mai târziu zeificat (după model celtic). Faptul că el a dispărut din istorie ar dovedi că el nu a fost erou civilizator, ci mai degrabă mare zeu, devenit din mare preot.

Etimologie: Zamolxis (Mircea Eliade)- Zamolxe, de la *zamol = purtătoare a sesului „pământ, teluric”, el

fiind considerat o zeitate a pământului (coborârea în peşteră)- Zalmoxis, de la *zalmos = blană de urs, ceea ce-l face o zeitate a

domeniului animalier. - Nu se pot stabili funcţiile lui pornind de la etimologie.

Cultul lui Zamolxes este un cult etilist, întrucât era patronul spiritual al aristocraţiei militare. Distrugerea aristocraţiei militare a dus la ieşirea din scenă a lui Zamolxes.

Cultul lui începe în secolul 9 î.e.n. Devenind zeu, Zamolxes a preluat credinţele, practici, rituri din cultul lui Gebeleizis (partea morală, şi nu elementele ce ţin de magie, păstrate la nivel popular – cele cu implicaţie meteorologică). Centrul său se găsea pe muntele sfânt al dacilor, Kogayonul.

A lăsat în mitologie şi folclor ecouri firave şi nesigure (în cadrul priveghiului, o serie de jocuri din zona Vrancei au la bază ideea triumfului vieţii asupra morţii, iar Caloianul ilustrază moartea şi învierea zeului vegetaţiei)

Doctrina sa presupunea:

- Nemurirea sufletului- Vegetarianismul- Cunoaşterea astrelor- Relaţia cu sacrul prin intermediul solului- Vindecarea întregului

[Type text]

3. BENDIS

Este zeiţa lunii, a pădurilor şi a practicilor magice nocturne. Adorată de femei (protectoarea lor), a fost identificată de greci cu Artemis, iar de romani cu Diana.

Zeiţă dacică, a fost preluată şi de către tracii sudici. La daci, cultul lui Bendis a fost absorbit de cultul Dianei, după cucerirea Daciei.

La tracii de sud, Bendis ajunge la statutul de Mare Zeiţă.

Este cunoscută şi preluată şi de către unii dintre greci, dovadă fiind templul său de la Salamina. În Grecia, exista o sărbătoare numită Bendideia, sărbătoare a femeilor, în cadrul căreia avea loc noaptea o procesiune cu torţe.

Târziu, apare o zeitate sincretică, Diana Terra Mater, care combină două dintre divinităţi şi elemente din cultul lui Bendis.

Etimologie: radical indoeuropean: *bhend = a lega, a uni => zeitate protectoare a magiei. În mitologia românească s-au păstrat mai multe urme de cult selenar decât în alte sisteme mitologice.

4. DECENEU.

Este mare preot al cultului lui Zamolxes pe vremea lui Burebista. Venit din exterior, probabil din Egipt, a fost asociat la domnie de către Burebista.

Principalele lui acţiuni erau interpretarea semnelor celeste şi tălmăcirea voinţei zeilor. El repetă traseul mitic al lui Zamolxes, fiind şi el zeificat în final.

Principala acţiune – interzicerea cultivării viţei de vie şi interdicţia consumării vinului, întrucât s-a vrut stoparea cultului dionisiac, care căpătase caracter orgiastic.

Informaţii despre el vin de la Iordanus, în lucrarea Gotica: „om instruit, erudit, i-a învăţat pe aristocraţi etica, fizica, zodiacul, viaţa cumpătată.

A realizat reforma religioasă, simplificând cultul lui Zamolxes, iar apoi înlocuindu-l cu cel al unui zeu al războiului (fenomen petrecut pe vreme de război. A încercat să stopeze influenţele mitice străine.

[Type text]

Eliade spune că Deceneu a fost într-adevăr mare preot, dar a fost zeificat sub influenţă celtică. Vegetarianismul, impus de Zamolxes, a fost continuat şi amplificat de Deceneu. Eliade consideră că Iordanus a exagerat, că reforma lui Deceneu n-a făcut decât să aleagă unele zeităţi, locuri de cult şi sacerdoţi.

Urmaşul lui, Comossicus, se bucură de un mare prestigiu, dar nu este zeificat, ca şi marele preot de pe vremea lui Decebal, Vezina – ultimul mare preot.

[Type text]

2. PERSONAJE ÎN OBICEIURILE POPULARE ROMÂNEŞTI

I. CĂLUŞARII

Etimologie – Eliade: de la „cal” sau „căluş” + „ar”Spaţialitate – obicei atestat în toată zona tracică. Se face deosebirea între Căluşari şi Căluţi. Chiar dacă ambele obiceiuri

se trag din cultul cabalin, Căluţii este un obicei augural care are loc între Crăciun şi Anul Nou, practicat în Nordul Moldovei, pe uliţele satelor, împreună cu Capra. Tot din cultul cabalin provin şi Cavalerul trac, calul utilizat cu funcţie apotropaică (înfipt în gard), calul psihopomp (cu funcţie de călăuză funerară), calul cu călăreţ (dans de nuntă din Transilvania)

Opinii: 1. Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, remarcă numărul impar de

jucători care se întâlneau între Ispas şi Rusalii (timp de o săptămână), practicau travestiul (ca să nu fie recunoscuţi de duhurile rele), îşi schimbau glasul, îşi acopereau faţa cu o pânză albă. Observă existenţa Stareţului şi Primicerului (ajutor de vătaf). Stareţul hotăra ce dansuri să interpreteze căluşarii (toate aveau semnificaţie magică). Jucătorii se „prindeau” pe o perioadă de 9 ani şi acţionau în ceată pe o perioadă de 40 de zile, nu numai între Ispas şi Rusalii (când acţionau ielele mai nociv)

2. Mircea Eliade – caracterul de „asociaţie secretă” – închis pentru ceilalţi- la origine, avea caracter militar, mai târziu ajunge la statut medical

(dovezi – bâta, sabia, steagul, mascoida de cal)- erau excluşi din comunitate 3 ani dacă se afla că fac parte din grup

(scenariul avea tentă magică foarte puternică, de aceea biserica îl considera ca fiind patronat de diavol)

- căluşarii s-au protejat de acţiunea bisericii – depuneau jurământul „în numele lui Dzeu”

- acompaniament muzical – lăutari care interpretau anumite cântece.3. G. Niţu – ecourile mitice din scenariile căluşarilor (ex. Stropitul cu apă de

la 9 izvoare seamănă cu ceea ce făceau dacii înainte de luptă (luau apă din Dunăre)

[Type text]

- Ridicarea şi ciocnirea bâtelor reprezintă ridicaea suliţelor spre soare de către daci

- Interdicţia de a privi înapoi (ca în Orfeu şi Euridice)- Ruga de la începutul fiecărui dans – ecou de invocare a zeului.- Vărsau primul pahar cu vin în cinstea unui spirit tutelar, Irodeasa (în

semn de ofrandă), posibil ecou dintr-un gest de banchet orfic, în care primul pahar era închinat zeului.

- Culorile alb-roşu sunt ecouri de cult solat (lumină/disc solar)- Strigătele amintesc de strigătele din scenariul dionisiac

4. Ion Ghinoiu - Ceata însoţeşte căluşul (steagul), ca pe o divinitate protectoare- Membri aleşi pe viaţă de către vătaf- Jurământul se depunde de Strodul Rusaliilor (miercurea din a 4-a

săptămână de după Paşte)- Au fost acceptate şi personaje feminine – Crăiţele- Se bucurau de un mare prestigiu, erau solicitaţi în diverse probleme

importante ale comunităţii (la judecata satului, la primirea sau alungarea cuiva din sat)

- Căluşarii sunt o emblemă a românilor, o „marcă” în Evul Mediu

Condiţionări spaţio-temporale:

1. Condiţionări temporale:

Căluşarii acţionau în principal în săptămâna Rusaliilor, pentru că atunci când se încheia ciclul pascal, ielele (rusaliile), acţionau mai intens decât de obicei.

Legarea căluşului se făcea într-o zi de sărbătoare, Strodul Rusaliilor (atunci se constituia ceata), de dimineaţă

Desfacerea căluşului avea loc în marţea de după Rusalii, seara.Jurământul era valabil pe o perioadă de 9 ani.Pe perioada jocului, Mutul avea interdicţia de a vorbi. În caz contrar,

putea fi chiar omorât. Hainele rituale erau purtate doar pe timpul zilei.Excluderea din comunitate era valabilă pe 3 ani.

[Type text]

Steagul căluşarilor (capul de cal) îngropat, se dezgropa după un an sau după 3 ani de către Vătaf. Dezgroparea după 3 ani implica renunţarea la acel steag.

2. Condiţionări spaţiale

Legarea şi dezlegarea cetei se făcea numai în pădure sau lângă o apă curgătoare.

Evitau răscrucile, loc malefic în mentalul popular şi movilele, considerate locuri predilecte ale ielelor.

Steagul era plasat într-un cerc trasat de mut, pentru protecţie, ca şi bolovanul cu sare, supus acţiunii magice a Căluşarilor. Apoi, bolovanul era împărţit oamenilor din sat, în scop apotropaic.

Căluşarii erau adăpostiţi noaptea în curtea bisericii, pentru a nu fi expuşi acţiunii ielelor.

Erau ospătaţi de săteni în casă, nicidecum în curte, şi nimeni nu trebuia să ştie ce s-a petrecut la masă.

Dacă în afara satului se întâlneau două cete de Căluşari, avea loc o luptă, iar ceata învinsă era supusă celei învingătoare.

Principalele acţiuni:

1. Legarea şi dezlegarea cetei2. Depunerea jurământului3. Realizarea de dansuri rituale, cu caracter mitico-magic, astăzi doar estetic (evoluţie specifică fenomenelor folclorice)4. Ridicarea copiilor în braţe, pentru apărarea de boli5. Vindecarea bolnavilor, după un scenariu elaborat6. Mânuirea instrumentarului specific (bâtă, steag, sabie)7. Întreg set de acţiuni cu instrumentarul (limbaj actanţial)8. Travestirea, schimbarea vocii, înnegrirea feţei, cu caracter apotropaic, pentru a nu fi recunoscuţi de duhurile rele.9. Actualizarea (rostirea) de texte magice10. Adresarea de urări de sănătate (la terminarea acţiunii, pentru protejarea familiei)11. Apelul la simbolistica de tip creştin

[Type text]

12. Datul peste cap, reprezentând o metamorfoză, o transformare.13. Respectarea unor interdicţii – secrete, taine (exemplu: Crăiţele nu aveau acces la jurământ.14. Stropitul bolnavilor cu apă

Jurământul de fidelitate faţă de ceată:

1. Nu trebuia cunoscut de alţii2. Mutul nu depunea jurământ3. Prevedea şi perioada de „valabilitate”4. Era făcut la legarea cetei şi la primirea noilor căluşari, cu mâna pe steag.

„Jur pe sufletele moşilor mei, pe caii mei, pe vitele mele, să respect căluşul şi legea lui până la dezlegarea steagului”.

5. Păstra secretul cetei6. Supunerea totală faţă de Vătaf7. Ajutorul reciproc8. „să nu dosim banii”9. „să nu ne atingem de femei”10.„aşa să ne-ajute Dzeu”

Etapele scenariului:1. Jocul – are caracter ritual şi estetic. Are loc în săptămâna Rusaliilor,

conţine dansuri, acte rituale, figuri coregrafice, formule magice (s-au pierdut în timp). Este efectuat de Căluşari până la epuizarea lor fizică.

2. Acţiuni: 1. Vrăjirea bolovanului cu sare, în mijlocul horei2. Vrăjirea blidului cu seminţe (le oferea noi valenţe în plan agrar)3. Intrarea în joc a fetelor de măritat (la finalul dansurilor, pentru

recunoaşterea statutului lor în sat)4. Dansuri în jurul celui bolnav, pentru transferul de energie pozitivă5. Jucarea copiilor pe braţe, considerat de bun augur6. Alungarea ielelor – toate mişcările lor duceau la alungarea

spiritelor malefice (zurgălăi, strigăte, zgomot)

[Type text]

Dezlegarea căluşului/cetei, se mai numea dezlegarea steagului, veşnica pomenire, îngroparea căluşului, frângerea steagului, spargerea căluşului. Se efectua exact pe locul unde a avut loc legarea căluşului, în marţea de după săptămâna Rusaliilor, seara, după apusul soarelui. Avea şi amprentă funerară.

Se începea cu dansuri rituale, doborârea simbolică a unui căluşar, culcarea steagului, sărirea steagului, ruperea în bucăţi a steagului (fiecare Căluşar primea câte o bucată), se împărţeau bucăţile de usturoi de la capul steagului (cu rol apotropaic, întrucât era vrăjit de vrăjitoarea satului).

Se îngropa capul steagului; Căluşarii erau obligaţi să plece în fugă şi să nu se uite înapoi. Vătaful îngropa steagul într-un loc numai de el ştiut, şi îl dezgropa după 3 ani.

Personaje:

1. Vătaful era liderul grupului (în unele cazuri, întrunea această funcţie până la moarte. Trebuia să cunoască toate comenzile rituale, figurile coregrafice, să strige foarte puternic (capacitate fonică), să fie bun la lupta dreaptă. Era de preferat un Vătaf mai înalt.

Se luau în calcul calităţile morale.Beneficia de elemente de marcaj: era îmbrăcat în costum naţional,

purta un mic paloş.Era supus faţă de mut.

2. Primicerul primea comenzile de la Vătaf. În zilele noastre, este numit „ajutor de Vătaf”

3. Crăiţele apar târziu în scenariu. Sunt în număr de 3, încadrate de 2 Căluşari. Nu aveau acces la aspectele ezoterice (jurământ, steag, etc).

În Dolj, Căluşarii începeau acţiunea prin jocul Crăiţelor. În partea finală a jocului, ele nu erau doborâte la pământ. Se spune că reprezentau substitute ale ielelor/rusaliilor.

4. Stegarul - cel care purta steagul. Este un substitut al zeului cabalin. Participă la confecţionarea şi ruperea steagului. Steagul trebuia ţinut drept (cu excepţia culcării steagului). Stegarul avea grijă ca nu cumva Căluşarii să calce umbra steagului (cel care călca umbra, se îmbolnăvea)[Type text]

5. Mutul este personajul sacru al cetei. Nu are voie să vorbească pe timpul dansurilor (putea fi ucis). Prin tăcere, apăra grupul de iele. Este respectat de toţi, chiar Vătaful i se supune. Întruneşte componenta ludică – stârneşte râsul. Are funcţie de control ritual – are grijă ca toată lumea să-şi facă datoria.

Cuvântul „mut” - dans ritual executat de feciori, în care nu se vorbea- Măscărici la nuntă (avea voie să râdă)- Unul din numele dracului- În descântece, fiinţă supranaturală care îmbolnăveşte oamenii.- Băţ pus la uşă ca semn că gazda nu e acasă (în zona Argeşului)

6. Irodeasa. Este patroana spirituală a Căluşarilor. Căluşarii nu încep niciodată jocul fără a-i pomeni numele şi a-i aduce ofrandă alimentară şi bahică. Numele provine din Irod + eastă, apare în viariantele Irodia/Arodia.

Este un personaj de factură livrescă, a pătruns în folclorul nostru prin cărţi populare. Este prezent şi în descântece şi colinde. George Coşbuc spune că Irodeasa continuă în plan tradiţional funcţiile unor zeităţi – Hecate (patroana practicilor magice malefice) şi Venus.

Este implicată în practicile divinatorii.Cunoscută în ţările catolice încă de la începuturile creştinismului.

Coşbuc explică prezenţa ei în descântece cu funcţie benefică (din cauza unei confuzii)

Reflexe în literatura cultă:Moromeţii: pentru - sugerarea atmosferei spirituale a satului, singurul care era păstrat cu sfinţenie în zonă- funcţia de caracterizare (Tudor Bălosu le cere „tot căluşul”, demonstrând bogăţia şi îngâmfarea.- sublinierea stării de tensiune a lui Birică – jocul îl întrerupe de la discuţia cu Polina, după joc uită că trebuia să participe la horă.

[Type text]

II. Cucii

Definiţie: Flăcăi şi oameni căsătoriţi de curând, care de Lăsata Secului se maschează şi merg la casele oamenilor, dansează, dau câinii în tărbacă (câinele = substitut al lupului, patron al sezonului rece, deci gestul avea rolul de alungare a frigului), lovesc oamenii cu o opincă spre a-i feri de friguri. (Dicţionarul Academiei Române)

Obicei păstrat mai ales în satele bulgăreşti din zona Ilfov - Kukiri, bulg denotă faptul că denumirea a fost împrumutată de la bulgari, dar conţinutul obiceiului este de origine tracă.

Despre obicei există credinţe şi superstiţii contradictorii. Se spune că cei care participă la scenariu, pe lumea cealaltă se transformă în draci. Altele spun că e bine să fii lovit de cuci, pentru că vei fi sănătos tot anul.

Cucii purtau o glugă cu două găuri pentru ochi, şi coarne, pe care se lipeau pene, erau „echipaţi” cu fuste, un băţ în mână şi un clopot la spate. Acţionau de Lăsata Secului, dimineaţa alergau după oameni, îi atingeau, îi trânteau la pământ pentru alungarea spiritelor malefice. La amiază, prindeau de băţ o opincă şi îi loveau pe cei pe care-i întâlneau, cu rol apotropaic, medical şi fertilizator (în unele zone). Seara, ardeau fulgii şi penele prinse de glugă pentru alungarea răului şi a bolilor.

Implicaţii mito-folclorice:1. Simbol erotic masculin (în latină, cucullus = soţ necredincios)2. În mitologia greacă, simbol al geloziei3. Vestitor al primăverii.4. Zeus o seduce pe Hera prefăcându-se într-un cuc.5. Simbol al singurătăţii6. Simbol al leneşului – a găsi cuib de cuc = nimic7. A trăi „ca cucii” = a nu se înţelege8. Sărbătoarea Ziua Cucului –să audă cucul din faţă sau din dreapta.9. Răscucăit = desfacerea unei vrăji de către doi copii, la auzul

cântecului cucului , practică prin care laptele de la vacă îşi recapătă calităţile pierdute în urma unei acţiuni malefice

[Type text]

Strămoşii arhetipali

Sunt întemeietori, personaje cu un rol important în istorie, care au fost consideraţi patroni spirituali ai comunităţii. În cinstea lor, există sărbători, zile de întâlnire între cei vii şi cei morţi – Moşii.

- Moşii de primăvară: de mucenici- Moşii de vară – de duminica Rusaliilor- Moşii de toamnă – de Sf. Dumitru- Moşii de iarnă – de Crăciun

De Moşi se aduc ofrande vegetale care se dau de pomană (flori, plante ornamentale).

La romani, existau spirite (genii) protectoare, substitute ale strămoşilor arhetipali: larii, manii şi penaţii, zeii casei, spirite ale stramosilor care, impreuna cu focul sacru, formau o triada a divinitatilor ce protejau căminul.

Zeităţi: Jupiter, numele derivă din lat. Pater = tată.

III. Moşii

Def: Moş = bătrân, unchi, mască în jocurile populare, bâlci anual organizat în Bucureşti, vârstă.Moşi = fiecare dintre cele 9 zile care urmează zilelor babei

Expresii: - din moşi strămoşi, de când cu moş Adam, s-a strâns lumea ca la moşi

Derivate: moşan – moştenitor, a moşi, moşar – bărbat care moşeşte, moşior – colăcel dat de pomană în ziua de moşi

Termenul de moş este provenit din substrat. Există, în folclor, o serie de peronaje cu titulatură de moş – Moş Crăciun, Moşul Codrului, Moş Nicolae, Moş Alexe, de sărbătorile cărora se urmează un ritual: se spune bogdaproste, nu se admite refuzul darurilor, se varsă din vin pe pământ, pentru strămoşi.

[Type text]

1. MOŞ CRĂCIUN – personificare a sărbătorii. Legendele religioase îl prezintă la început ca un personaj negativ. El nu o primeşte pe Maria să nască, iar când află că nevasta lui a primit-o, îi taie acesteia mâinile, pe care Maria i se lipeşte la loc. În colinde, el are parte de o reconciliere mitică, versurile prezentându-l la masă, împreună cu Dzeu.

În privinţa numelui, s-au emis trei ipoteze:1. Originea slavă – în mitologia slavă, apare un personaj numit Korociun

(care simbolizează moartea, iarna, sfârşitul), ipoteză respinsă2. Originea latină, din creatione, ipoteză respinsă.3. Fondul lingvistic autohton (prin asemănarea cu albaneza): cuvântul

kerciun denumea buturuga care trebuia să ardă fără încetare în noaptea de Crăciun (Noaptea butucului)

Substratul zilei de sărbătoare: Crăciunul a fost o sărbătoare precreştină cu substrat solar şi vegetal,

care se trăgea din credinţa în moartea simbolică a soarelui în acea zi. De aceea, se ivea necesitatea efectuării de practici reparatorii: utilizarea roţilor de foc, arderea buturugii, consumarea de alimente care amintesc de discul solar ca formă (colaci). De asemenea, exista interdicţia de a împrumuta foc din vatră (înstrăinarea soarelui)

Aspecte vegetale: Buşteanul/buturuga – adusă în cadru ritual în gospodărie, trebuia să ardă intens în noaptea de Crăciun, până la Bobotează. Cenuşa trebuia aruncată pe ogor (se folosea o parte pentru a se amesteca în hrana vitelor). Buşteanul trebuia ales din lemn de stejar, lemna asociat zeilor supremi, ca Zeus, Jupiter.

2. Moşul codrului – este personajul masculin echivalent Mumei Pădurii. Mai este numit Tatăl Codrului, Pădurarul, Păduroiul. Echivalentele lui pe plan european sunt Silvanus, Leşii > les = păduri. În legende nu se menţionează funcţiile lui mitice. Apare în unele descântece în postura de personaj infernal, care provoacă diverse boli (împreună cu Muma Pădurii)

3. Moş Alexe este patronul vieţuitoarelor subpământene. Este sărbătorit pe 17 martie, ziua dedicată sfântului Alexe în calendarul creştin, şi Ziua Șarpelui în calendarul păgân (Alexiile)[Type text]

Se crede că în acea zi, se deschide pămânul să iasă vieţuitoarele, de aceea exista interdicţia de a pronunţa cuvântul şarpe, care ar fi atras prezenţa acestuia.

Procedee rituale: arderea gunoaielor, curăţenie în gospodărie (se făceau grămezi în cele 4 puncte cardinale şi se dădea foc, se făcea mult zgomot pentru alungarea spiritelor, ocolirea casei cu jăratic, în scop purificator.

4. Moş Andrei este personificarea zilei de Sf. Andrei, protector al lupilor. Se considera că în noaptea de Sf. Andrei, personajul moare şi renaşte. Unii cercetători cred că data era de fapt anul nou dacic. Sărbătoarea marca începutul iernii – Îndrea-Cap-de-Iarnă.

Se practica ungerea ferestrelor şi uşilor cu usturoi, împotriva strigoilor. Se organiza păzitul usturoiului, de către o bătrână, ca să nu fie furat de strigoi, aprinderea focurilor la răscruci, efectuarea de practici divinatorii (ghicire a ursitei).

Se credea că în acea noapte are loc deschiderea cerurilor, pentru accesul omului profan la sacru. Se închid simbolic drumurile (blocate de flăcăi cu lanţuri).

5. Moş Nicolae

Strămoşii arhetipali reprezintă o categorie mitică importantă, prin corelarea cu categoria babelor (împărţite în pozitive: Sf. Duminică, Vineri, Miercuri şi malefice: Baba Coja, Baba Oarba, Baba Cloanţa) şi a mumelor (Muma pădurii, Mama Dracului, Mama Focului)

Datorită faptului că moş denumeşte un strămoş arhetipal şi un personaj în vârstă, se produce un tranfer de autoritate: persoanele în vârstă au primit aura de prestigiu de care beneficiau strămoşii arhetipali.

Pe această bază, s-a constituit sfatul/ceata bătrânilor, cu funcţie deosebit de importantă în plan juridic: ei hotărau cine să fie primit sau alungat din sat. Judecata se făcea sub un brad, de răsăritul soarelui.

[Type text]

IV. Junii Junii reprezentau la început corporaţii (posibil ecou din confrerii

militare) de bărbaţi neînsuraţi sau căsătoriţi, care în săptămâna Paştilor serbează patimile şi învierea lui Cristos prin întruniri şi procesiuni. Activitatea lor în săptămâna Paştilor scoate în evidenţă amprenta creştină căpătată în timp.

Perioada de acţiune putea fi extinsă pe 10 zile: între Buna Vestire şi Duminica Tomii.

Obiceiul este înregistrat în regiunea Braşov, Sibiu

Acţiuni: 1. Realizarea de practici magice în afara perimetrului satului2. Dansuri rituale nocturne şi diurne 3. Practici de fertilizare: împodobirea junilor cu flori sau împletirea

brazdelor la porţile caselor vătafului4. Înmormântarea simbolică a măscăriciului –zeul simbolic al vegetaţiei5. Consumarea de alimente rituale: ouă, plăcintă, cozonac 6. Acţiuni de izgonire a spiritelor malefice: tragerea cu puşca, întreceri

între călăreţi7. Uneori, vătaful era substitut al zeului vegetaţiei

Ceata junilor are o structură aparte. Alaiul este doar însoţitor, el însoţeşte divinitatea vegetală – măscăriciul. Ritualul este condus de vătaf. Pe lângă vătaf, ceata e formată din armaşul mare, armaşul mic, măscăriciul, surlaşul, sutaşul şi junii (membrii grupului). Scenariul de bază prezintă moartea şi învierea zeului vegetaţiei. La început, Junii purtau anumite denumiri: Dorobanţii, Roşiorii, Curcanii, în funcţie de tipurile de arme.

1. Vătaful era comandantul cetei. Trebuia ales primăvara, de către preot. El conducea scenariul rital. Devine substitut al zeului vegetaţiei, în locul măscăriciului.

2. Armaşul mare/mic este un fel de ajutor de vătaf. Posedă o armă rituală, buzduganul. El îl ucide simbolic pe măscărici. Termenul armaş era întâlnit pe vremea lui Ștefan cel Mare (demnitar cu importantă funcţie militară).

[Type text]

3. Surlaşul mergea în faţa cetei şi scotea anumite sunete care imitau porcul. Denumirea vine de la surlă

4. Sutaşul denumirea vine de la un termen financiar din sec 17, din ţările române, care denumea o categorie de persoane care plătea un impozit de 100 de galbeni. El strângea banii şi organiza petrecerea de sfârşit.

5. Măscăriciul era substitut al zeului vegetaţiei. Se obicei, era deghizat în moş. Era reprezentant al strămoşilor arhetipali. Se remarca prin gesturi obscene, limbaj trivial, pentru că la început, personajul avea un caracter orgiastic (ecou de cult dionisiac). Ritualul culmina cu sacrificarea lui simbolică.

Hora Junilor era un dans ritual derivat din cultul solar, cercul fiind un substitut al soarelui. Vătaful se aşeza în cerc şi arunca buzduganul, care trebuia prins. Locul unde avea loc acţiunea era purificat. Traiectoria buzduganului reprezenta un substitut de axis mundi, având caracter apotropaic.

[Type text]

Personajele basmului românesc

Basmele sunt de trei tipuri: fantastice, animaliere şi nuvelistice (treptat, cantitatea de fantastic se micşorează)

Personaje:1. Liderul (senex) este reprezentat de obicei de cuplul

împărat/împărăteasă sau moş/babă. În basmele româneşti, se remarcă onomastica de tip cromatic – Împăratul Roşu/Verde, Negru Vodă (denumire cu influenţă orientală). Se consideră că Împăratul Roşu se remarcă prin valenţe negatve. Elementul feminin se remarcă prin sterilitate, naşte în condiţii speciale la o vârstă înaintată: la adânci bătrâneţi.

Împăratul este, în unele basme, văduv, marcaj negativ care pune în pericol soarta împărăţiei. De asemenea, marcaj negativ este şi întâmplarea ca împăratul să aibă o fată.

Faptul că împăratul are un frate la capătul celălalt al pământului s-a ivit din necesităţi de ordin narativ.

2. Confidenţii sunt călăuze/consilieri pentru erou. Pot fi:- Personaje umane- Personaje animaliere: calul năzdrăvan, împrumutat din mitologiile

caucaziene, ecou din era totemismului animalier. - Personaje fabuloase: sfintele (Duminică, Vineri, Miercuri), ghionoaia,

Muma Zmeului (care devin din adversari, consilieri).Ei sunt călăuză, verigă absolut necesară în cadrul scenariului ritual. Până

la un punct, sunt substitute ale personajelor care conduceau riturile de iniţiere a tinerilor în perioada de patriarhat/matriarhat. Se adaugă Sfânta Lună/Sfântul Soare (posibile ecouri de cult cosmic). Unele personaje au funcţie de donator, dăruiesc obiecte care ajută eroul (ex: pieptenele care se transformă în pădură)

3. Adjuvanţii: însoţitorii eroului, deseori sub înfăţişări umile sau monstruoase. Întâlnirea cu ele are loc aparent întâmplător (categoria gnoseologică a hazardului). Exemple: Sfarmă-piatră, Strâmbă-lemne, Păsări-lăţi-lungilă, albina, ariciul. Ele sunt deseori personificări ale forţelor naturii, sau

[Type text]

hiperbolizări ale unor capacităţi umane (Setilă, Ochilă). Îl ajută necondiţionat pe erou. În ceea ce-i priveşte, este valorificată mai ales direcţia ludică a personalităţii lor – sunt deseori puse pe glumă.

4. Opozanţii – prezenţa lor este cerută de scenariul basmului. Ex: balauri, zmei, Muma Pădurii, Statu-palmă-barbă-cot, Jumătate-de-om-pe-jumătate-de-iepure-şchiop. Uneori, sunt falşi eroi – spânul. Se remarcă prin elemente de marcaj: părul roşu, aspecte monstruoase, derivate din credinţa în omul însemnat (oameni cu infirmităţi/ păr roşu, consideraţi substitute ale diavolului). În potriva lor acţiona semnul crucii (Caragiale: La conac), sau un set de pedepse: retezarea capului sau fierberea.

Exemple: Muma Pădurii, personaj iniţial benefic, a căpătat în perioada creştină o dimensiune malefică. Zmeii fac parte din categoria Saurienilor mitici (reptile), alături de şarpe, balaur, dragon. În unele basme se produce o confuzie de ordin mitico-folcloric zeu > zmeu, astfel încât se ajunge la denumiri ca Zmeul ploii/fulgerelor/vântului. O rudă a zmeului este Zburătorul, personaj mito-folcloric cu implicaţii erotice, prezent şi în riturile de schimbare a numelui copilului grav bolnav.

5. Eroul:- Făt-Frumos este idealul masculin la români, în basme, personaj

supus iniţierii. Parcurge un traseu iniţiatic, cu direcţie spre răsărit. De obicei, este mezinul, iar naşterea lui este miraculoasă. Dispune de posibilitatea metamorfozei, sub puterea unui blestem. El se remarcă printr-o serie de calităţi, datorită cărorara este capabil să depăşească un set de probe. Probele prin care trece sunt de tip iranian, şi nu european (modelul Hercule). Poate fi copil lepădat, născut de o fecioară.

Poartă un marcaj solar - este de obicei blond şi prezintă un tatuaj mitic: soarele şi luna tatuat pe piept. Uneori este prezentat chiar ca o antropomorfizare a soarelui. În unele basme, este de origine animalieră: fiul iepei/oii.

Este de cele mai multe ori învingător în lupta cu răul, excepţie făcând basmul Tinereţe fără bătrâneţe, unde eroul seamănă cu ciobănaşul mioritic sau cu meşterul Manole.

El se foloseşte uneori de personajele malefice, pentru izbândă.

[Type text]

- Ileana Cosânzeana este prezentă şi în legendele româneşti, în ipostaza de zângă (de Sânziene), sau de soră a soarelui.

În basme, întruchipează idealul de frummuseţe feminină românească. Este uneori numită Iana Sânziana (Sancta Diana)/ Crăiasa Zânelor/ Frumoasa lumii. Locuieşte în locuri inaccesibile (ex. Fata în grădina de aur, sau este prezentată ca o fecioară războinică (influenţă din mitul amazoanelor).

Îşi supune pretendenţii la probele peţirii, care uneori sunt dictate de tată (ex. Construirea unui pod de aur într-o singură noapte, supunerea eroilor la condiţii extreme, probe de îndemânare, probe de isteţime, de ascundere, aducerea unor obiecte magice sau lucruri de preţ).

În scenariile matrimoniale, existau cerinţe rituale de ordin intelectual (ex. În Bihor)

[Type text]