Curs 12

2.7.3. Relieful sculptural

Relieful sculptural este relieful modelat sub acţiunea factorilor externi prin sculptogeneză (gliptogeneză).

Relieful ţării noastre păstrează numeroase urme ale modelării prin sculptogeneză sub forma unor resturi de suprafeţe nivelate aflate în diferite stadii de evoluţie. Aceste suprafeţe de nivelare reprezintă una din trăsăturile definitorii ale reliefului carpatic.

Suprafeţele de nivelare cunoscute şi sub denumirea de platforme de eroziune au fost identificate şi denumite pentru prima dată în Carpaţi de către eminentul geograf francez Emm. de Martonne la începutul secolului XX. Cercetările ulterioare ale geologilor şi geomorfologilor români au confirmat existenţa acestor platforme în întregul lanţ carpatic (Fig. 84).

Fig. 84. Răspândirea celor 3 platforme de eroziune în Carpaţii Meridionali: 1-regiuni învecinate joase; 2-Complexul superior Borăscu; 3- regiuni înalte în cuprinsul Complexului Borăscu (martori de eroziune); 4-Complexul mijlociu Râul Şes; 5-Complexul inferior Gornoviţa

Cea mai îndelungată fază de modelare s-a desfăşurat între cretacicul superior după definitivarea şariajului getic şi sfârşitul oligocenului, între fazele orogenezelor laramică şi savică. În acest interval de timp, eroziunea a afectat întinse suprafeţe atât din unităţile de orogen şi din cele de platformă. Climatul tropical şi subtropical existent în această perioada de cca 50 milioane de ani, caracterizat prin alternanţa a două sezoane, unul umed şi altul uscat, a favorizat eroziunea, transportul şi sedimentarea.

În acest interval, regiunea carpatică a fost complet nivelată şi redusă la o suprafaţă larg ondulată, dominată de martori de eroziune. Această peneplenă carpatică a fost apoi compartimentată prin mişcările tectonice din faza savică, în blocuri dintre care unele au coborât şi au fost acoperite de sedimente iar altele au fost ridicate la diferite înălţimi. Resturile acestor peneplene (pediplene) s-au păstrat pe culmile Carpaţilor mai ales în sectorul cristalino-mezozoic, mai rezistent şi a primit denumirea de platforma Borăscu după numele muntelui Borăscu din M-ţii Godeanu.

Vestigiile vechii suprafeţe de nivelare, antrenate de mişcări epirogenice se află la altitudini foarte variate: 2000-2400 m în Carpaţii Meridionali, 750-1400 în M-ţii Banatului, 1000-1850 în M-ţii Apuseni, 1800-2200 în Munţii Rodnei şi Maramureşului.

Această suprafaţă de nivelare se păstrează sub formă de poduri larg ondulate, culmi teşite şi martori de eroziune. Podurile cele mai extinse si mai bine pastrate se afla în Carpatii Meridionali (M-tii Godeanu, Tarcu, Cindrel, Iezer) unde sunt marginite de circuri si vai glaciare si în M-tii Apuseni si M-tii Semenicului. In Retezat, Fagaras si Parâng, aceasta suprafata este dominata de un relief mai înalt cu cca.300 m, considerat ca monadnockuri ale peneplenei.

Podurile platformei sunt acoperite la suprafata de o cuvertura de material dezagregat si alterat in parte, groasa de 1-3 m. Procesele crionivale contribuie la crearea unui relief microspecific cu depresiuni nivale, scochine etc. Cercetarile recente au relevat ca aceasta suprafata de nivelare este alcatuita de fapt din doua sau chiar trei trepte, usor diferentiate altimetric.

Vârsta suprafetei de eroziune Borascu este apreciata a fi danian-olgocen, deci dupa cutarile laramice si în preajma celor savice. Odata cu miscarile savice începe fragmentarea si distrugerea vastei suprafete de nivelare. Incepând din oligocen si pâna în prezent s-au desfasurat câteva cicluri de sedimentare urmate de faze orogenice iar ciclurile de eroziune fiind întrerupte de miscarile tectonice, au avut durate scurte.

Complexul structural Râul Ses s-a format dupa miscarile tectonice din faza savica pâna spre sfârsitul miocenului, într-un interval de timp de cca. 15 mil.de ani.

Diferentele de nivel create între compartimentele ridicate ale lantului carpatic desavârsit prin adaugarea flisului si tarmul marilor care au invadat marile bazine au stimulat eroziunea. Procesele de modelare s-au desfasurat în conditiile unui climat mediteranean cu doua anotimpuri - unul mai rece si umed în iarna si altul cald si uscat vara.

Pedimentele formate la marginea reliefului mai înalt se continua în lungul vailor sub resturile pediplenei Borascu. S-a format astfel sub platforma Borascu o a doua suprafata de eroziune, reprezentând un ciclu de eroziune neterminat dar ajuns în stadiul de maturitate - Platforma Râul Ses. Acest complex sculptural se afla astazi la altitudini de peste 1400 m iar în Carpatii de Curbura chiar 1700-1800 m. In Carpatii Occidentali se afla la altitudini cuprinse între 500-600 m si 1200 m. Niveleul inferior afecteaza si unele delauri si podisuri la altitudini de 300-600 m.

Platforma de eroziune Râul Ses se prezinta sub forma unor culmi prelungi, ondulate si usor înclinate, spre periferia muntilor racordându-se cu usurinta în 2-3 nivele. In lungul acestor culmi se întâlnesc sporadic si mici poduri care dau siguranta reconstituirii vechilor suprafete.

Complexul sculptural Gornovita, format în pliocen dupa miscarile tectonice de la sfâsitul miocenului care au produs scindarea marii tortoniene în trei compartimente, fara legatura între ele (bazinul transilvanic, panonic si dacic) în principal prin abraziune si eroziune fluviatila, denumit în Carpatii meridionali platforma Teregova iar în M-tii Banatului platforma carasului, apare mai ales în

lungul vailor mai importante si al depresiunilor sub forma de trepte ondulate sau nivele de culme, la marginea regiunii montane sau prin culoare largi între masivele mai înalte.

2.8. Relieful eolian

Vântul actioneaza în modelarea reliefului de la nivelul oceanic si pâna pe vârfurile muntilor. Actiunea vântului este ritmica si ea se resimte pe întreaga suprafata a Pamântului, dar cu intensitati diferite. In deserturi eficienta vântului asupra modelarii reliefului este mai mare decât în alte zone climatice, datorita ariditatii, lipsei covorului vegetal si prezentei nisipului în cantitate mare (G.Posea s.a. 1970).

Actiunea de modelare a vântului îmbraca trei aspecte: eroziunea care se efectueaza prin deflatie si coroziune, transportul care se realizeaza prin rostogolire sau în suspensie si depunerea sau acumularea.

Relieful eolian este cu atât mai bine dezvoltat cu cât intensitatea si directia vântului sunt mai constante si mai îndelungate si cu cât lipsa de precipitatii este mai mare (P. Cotet 1970).

Vântul creaza prin actiunea sa de relief de eroziune si de acumulare.Relieful de eroziune este reprezentat prin deserturi de piatra (podisuri si

munti) si câmpii piemontane, iar relieful de acumulare prin câmpuri de dune si câmpuri de loess.

Podisurile eoliene sunt sculptate de obicei în gresii si calcare prezentându-se sub forma de structuri orizontale si monoclinale.

Muntii formeaza masive sau culmi ce sunt fragmentate de abrupturi de falie (Muntii Atlas din Sahara) având aspect ruiniform. Vaile ce strabat aceste culmi au caracter de defilee întrerupte de grohotisuri prin care apele se concentreaza în adâncime.

Câmpiile piemontane se desfasoara la poalele muntilor si podisurilor sunt netede si presarate din loc în loc cu inselberguri (martori de eroziune).

Incepând de la marginea muntilor spre centrul depresiunii apare un piemont de eroziune (pediment) cu înclinarea de 7-8o strabatut de ueduri (cursuri temporare de apa). In continuare se intinde regul, o câmpie de eroziune si acumulare care continua cu playa, o câmpie depresionara prevazuta cu lacuri sarate (sebkhas) (Fig 85).

Fig. 85. Relieful piemontan din zonele aride: A-zona de gradare-acumulare;

B-zona de degradare-eroziune

Relieful de dune rezulta din acumularea nisipurilor eoliene în deserturi, semideserturi si în stepe. Relieful de dune cu aspect valurat este alcatuit dintr-o succesiune de coame si depresiuni. Conditiile cele mai favorabile pentru formarea dunelor sunt:

*0 prezenta suprafetelor întinse acoperite cu nisip uscat si lipsite de vegetatie sau cu vegetatie saracacioasa;

*1 existenta vânturilor puternice, care sa sufle constant si din aceeasi directie, cea mai mare parte a anului. Asemenea conditii se întâlnesc în deserturi, pe sesurile largi ale râurilor si pe tarmurile joase ale marilor.

Dupa localizarea geografica se deosebesc dune litorale si dune continentale, iar dupa aspectul morfologic:

- dune în forme de coame prelungi, întâlnite în zonele de tarm; fiind depuse paralel cu tarmul si perpendicular pe directia vântului;

- dune în forma de potcoava (barcane), se întâlnesc în deserturile nisipoase din interiorul continentelor (Turkestan, Gobi, Sahara, Arabia etc.).

- dune în forma de movile conice, apar în zonele unde vânturile bat neregulat.In rapport cu dinamica lor dunele pot fi: fixate, semifixate si mobile.

Dunele mobile înainteaza cu o viteza de 10-22 m/an si aceasta deplasare se realizeaza prin procesul de spulberare ce are loc pe panta mai putin abrupta, expusa vântului si procesul de acumulare ce are loc în directia opusa vântului.Dunele în tara noastra fac parte din categoria celor specifice stepelor, iar în raport de localizarea geografica se disting dune litorale si continentale.

Dunele litorale se întind de-a lungul tarmurilor Marii Negre si în Delta Dunarii si sunt cladite din nisipul adus de mare si Dunare. Cele mai cunoscute zone cu dune sunt Mamaia, Techirgiol si în Delta Dunarii la Caraoman, Letea si Saraturile.

Dunele continentale sunt mult mai întinse si se întâlnesc în general în lungul vailor în lunci si terase.

In Oltenia dunele se desfasoara de la Turnu Severin pâna la Islaz pe directia NV-SE si în prezent sunt semi-mobile si fixate. Cele mai cunoscute dune sunt cele de la Burila, Gârla Mare, Calafat, Ciuperceni, Bailesti, Bechet si Dabuleni.

Salcâmul s-a dovedit în aceste zone o specie deosebit de valoroasa în actiunea de fixare a dunelor.

In partea de est a Muntenie apar dune orientate pe directia NS în Baragan la sud de rRul Ialomita si în Câmpia Brailei.

O alta zona caracteristica cu dune apare la Hanul Conachi si Ivesti.In vestul tarii relief de dune se întâlneste la nord de Oradea între râurile

Beretau si Somes.Câmpiile de loess apar de obicei la periferia deserturilor si în regiunile

periglaciare si nu sunt altceva decât depuneri de praf adus de vânt, în pleistocen din depozitele glaciare, fluvio glaciare si din deserturi. Cele mai întinse câmpii de loess se întâlnesc în America de Nord, Europa centrala si de est, în Asia centrala si de est. Ele se caracterizeaza prin pante reduse, lipsa denivelarilor si o retea hidrografica redusa.

La noi în tara loessul ocupa suprafete întinse în sudul Moldovei, Câmpia Brailei, în Dobrogea si în Câmpia Dunarii. Grosimea paturii de loess este mai mare în partea de est a tarii, fapt ce arata ca loessul s-a format sub actiunea vânturilor dominante dinspre est (P. Cotet, 1978).

CAPITOLUL IIIVÂRSTA RELIEFULUI

3.1. Aspecte generale

Diferitele forme de relief ale scoartei terestre în raport de evolutia si etapele lor de dezvoltare au o anumita vârsta. Aceasta vârsta apare ca rezultat al actiunii agentilor interni si externi si trebuie analizata sub doua aspecte - unul relativ si altul absolut.

Vârsta relativa morfologica, presupune stabilirea timpului când au luat nastere formele de relief respective, prin analiza raporturilor directe dintre ele pe baza pozitiei lor. Spre exemplu, relieful de lunca este mai nou (mai tânar, fiind situat mai jos) fata de relieful de terase care este mai înalt. Totodata, relieful de dune care se suprapune peste lunci sau terase este mai nou decât formele ce stau la baza dunelor. Din punct de vedere al vârstei relative, W. Davis împarte formele de relief în forme tinere, mature si batrâne.

Vârsta relativa geologica se refera la raportarea reliefului si a formelor lui la scara geomorfologica (relief cuaternar, pliocen, miocen etc.) pe baza datelor stratigrafice si tectonice.

Vârsta absoluta reprezinta durata în ani a vechimii formelor de relief.Problema vârstei reliefului trebuie privita în mod diferit, în raport cu

caracterul lui genetic, tinând seama de marile categorii genetice, relieful de acumulare, relieful de eroziune, relieful tectonic, relieful vulcanic si relieful derivat.

3.2. Vârsta reliefului de acumulare Vârsta reliefului de acumulare se stabileste cel mai usor întrucât suprafata

morfologica corespunde cu suprafata depozitelor acumulate. Acest lucru se realizeaza cu ajutorul datelor stratigrafice (paleontologice si arheologice) care permit datare perioadei de formare a acestor forme de relief, asa cum e cazul grindurilor litorale, a dunelor, conurilor de dejectie, teraselor aluvionare, câmpiilor litorale, lacustre, fluviatile, piemontane etc.

3.3. Vârsta reliefului de eroziuneVârsta reliefului de eroziune este mai greu de stabilit, înrucât suprafata

morfologica se situeaza întotdeauna sub cea geologica . In acest caz trebuie stabilit mai întâi caracterul initial al suprafetei si apoi a timpului scurs pentru modelarea prin eroziune care depinde de o serie de evenimente geologice cum ar fi transgresiunile si regresiunile marine, fazele tectonice etc.

Pentru stabilirea vârstei reliefurilor de eroziune se foloseste metoda depozitelor corelative, adica recunoasterea depozitelor care au fost erodate din regiunea cu relief de eroziune si depuse în zonele învecinate, joase, pe baza naturii lor petrografice si a vârstei lor (fig.86).

Fig. 86. Zona de contact dintre Subcarpaţi şi Câmpia Română în sectorul Ploieşti

Metoda are la baza faptul ca fiecarui proces de eroziune trebuie sa-i corespunda un depozit sincron care reprezinta masa de material acumulat în urma eroziunii.

Corelarea se face pa baza de criterii mineralogice si petrografice, prin corelarea volumului depozitului acumulat cu volumul erodat, prin compararea conditiilor climatice în care s-a facut acumularea (pe baza de fosile), a culorii, chimismului si morfometriei sedimentelor acumulate, cu conditiile climatice în care a avut loc eroziunea (de exemplu pe baza scoartei de alterare), prin compararea coloanei stratigrafice a depozitelor acumulate cu cea a depozitelor din zona de eroziune. Aparitia unui orizont în plus în depozitele acumulate indica momentul în care a început eroziunea si se compara viteza cu care s-a facut acumularea cu viteza cu care s-a desfasurat eroziunea.

Metoda depozitelor corelative trebuie sa tina seama de urmatoarele trei principii:

- pe verticala, suprafata de denudatie cea mai înalta se coreleaza cu depozitele cele mai de jos din coloana stratigrafica a depozitelor acumulate iar suprafata de eroziune cea mai coborâta se coreleaza cu depozitele superioare;

- pe orizontala, când depozitele se dispun normal pe distante din ce în ce mai mari, suprafata de denudatie cea mai înalta se coreleaza cu depozitele din imediata apropiere a contactului dintre zona de acumulare si cea de eroziune iar suprafetele inferioare de denudatie se coreleaza cu seriile mai îndepartate (fig. 87).

- indiferent de pozitia pe verticala sau orizontala, seriile grosiere corespund unei ridicari care înseamna eroziune pe verticala sau fragmentare accentuata iar cele fine, corespund unei neteziri pe orizontala în suprafete.

3.4. Vârsta reliefului vulcanic

Vârsta reliefului vulcanic este mai usor de determinat daca se cunosc fazele, când au avut loc eruptiile vulcanice, întucât punerea în loc a acestui tip de relief s-a facut odata cu izbirea lavei la suprafata.

Fig. 87. Raportul dintre eroziune şi acumulare: a-în cadrul unei văi (1-terase de erozizne; 2-terase de acumulare); b-în cazul teraselor deformate (1,2-terase înălţate; 1’, 2’-terase scufundate); c-cazul unui organism torenţial (1-bazin de recepţie; 2-con de dejecţie); d-cazul treptelor de netezire litorală cu depozite transgresive (1,2-trepte

marginale); 1’, 2’-depozite transgresive; e-cazul depozitelor regressive

3.5. Vârsta tipurilor mixte de reliefVârsta formelor de relief de origine mixta erozivo-structurale sau structural-

erozive, erozivo-acumulative este mult mai greu de stabilit încât relieful primar (initial) a început sa dispara sau a disparut complet si ies în evidenta numai formele derivate din diferitele structuri.

La fel de dificila apare si stabilirea deformarilor tectonice pe care le-au suferit diferitele forme de relief prin cutari largi, cufundari etc.

Pentru stabilirea vârstei reliefului este deci necesar sa se stabileasca etapele de evolutie sau morfogenetice, adica subdiviziunile cronologice mari în care, prin actiunea combinata a proceselor endogene si exogene s-au definitivat trasaturile reliefului actual.