5.Formarea şi evoluţia Coaliţiei Naţiunilor Unite

La 1 septembrie 1939, Germania a invadat Polonia iar la 2 zile mai târziu

Marea Britania şi Franţa declară război Germaniei. În ceea ce îl priveşte pe

preşedintele american, acesta a afirmat că SUA vor opta pentru o politică de

neutralitate.

Campania fulgerătoare germană din Franţa a îngrijorat factorii decizionali

de la Washington, o primă consecinţă a acestei îngrijorări fiind lansarea unui

amplu proces de înarmare deloc surpinzătoare în condiţiile în care la momentul

anului 1940 armata americană se plasa ca efectiv pe locul 18.

Procesul de reînarmare a fost susţinut de o parte a izolaţioniştilor adepţi ai

curentului „fortress America”. Acest curent se dezvoltase în anii 30 ai secolului

trecut pe fondul crizelor europene şi asiatice, militând pentru reînarmare (în

special navală), considerată drept singura capabilă să contracareze orice

ameninţare în Pacific.

În contextul debutului celui de-Al Doilea Război Mondial, Marea Britanie se

confrunta cu o lipsă acută de nave de escortă. SUA, beneficiind de un surplus de

distrugăroare încă din Primul Război Mondial, a creat condiţiile favorabile

solicitărilor britanice. Totuşi, o atare acţiune nu era posibilă date fiind prevederile

din „Neutrality Act”, precum şi pentru faptul că Roosevelt se pregătea să

candideze pentru un nou mandat.

În urma negocierilor anglo-americane din august 1940, se ajunge la un

compromis ce prevedea acordarea a 50 de distrugătoare învechite britanicilor în

schimbul creării pentru 99 de ani de baze americane pe teritoriul britanic din

Emisfera Vestică de la Newfoundland şi până la Trinidad.

Fiind vorba de un „executive agreement” nu era nevoie de o aprobare a

Congresului şi în plus puteau fi ocolite prevederile „Neutrality Act”. Izolaţioniştii

au protestat vehement împotriva acestor acţiuni şi au considerat că acestea

drept un instrument de atragere a SUA în război.

În noiembrie 1940, Roosevelt câştigă cel de-al treilea mandat. În discursul

său din 1940, preşedintele american eticheta SUA drept „arsenalul democraţiei”

ce trebuia să furnizeze material de război statelor ce luptau pentru prezervarea

propriei libertăţi şi implicit pentru asigurarea securităţii SUA.

Ulterior acestui discurs Roosevelt propune „Legea împrumutului şi a

închirierii”, în virtutea căreia preşedintele american era autorizat să furnizeze

armament acelor naţiuni considerate vitale pentru securitatea SUA.După

încetarea ostilităţilor aceste naţiuni urmau a returna echipamentele militare sau

urmau a plăti în numerar sau cu bunuri.

Izolaţioniştii conduşi de Robert Taft au considerat această lege drept o

implicare directă a SUA în război, însă în ciuda protestelor lor Congresul acea să

o voteze la 12 martie 1941.

O primă tranşă de echipament militar în valoare de 7 miliarde de dolari a

fost livrată Marii Britanii şi Chinei. Până la finalul războiului Marea Britanie va

primi un ajutor în valoare de 32 de miliarde de dolari, iar URSS unul de 7 miliarde

de dolari.

Între 9 şi 12 august 1941 este organizată o întâlnire secretă între Churchill

şi Roosevelt la Placentia Bay.Purtând numele de cod „Operation Riviera”

întâlnirea dintre cei doi lideri se va desfăşura atât la bordul USS Augusta, cât şi

la bordul „Prince of Wales”.

Pe parcursul discuţiilor cei doi lideri vor aproba „Planul ABC1” ce fusese

elaborat în ianuarie-martie 1941 de către strategii militari americani, britanici şi

canadieni. Potrivit prevederilor acestui plan, operaţiunile împotriva Japoniei, în

cazul ipotetic al implicării SUA în război, aveau un caracter limitat, operaţiunile

de anvergură fiind orientate spre înfrângerea Germaniei, considerată mai

puternică.

Totodată pe parcursul întâlnirii de la Placentia Bay cei doi lideri au căzut de

acord cu privire la un set de principii cu urmau a guverna lumea postbelică.

Principiile înscrise în Cartea Atlanticului militau pentru securitate colectivă,

libertatea comerţului, a mărilor, dezarmarea statelor agresoare şi crearea unui

organism internaţional pentru crearea securităţii.

Între 28 septembrie şi 10 octombrie 1941, o delegaţie britanică condusă de

lordul Beaverbrook se va deplasa la Moscova. Scopul acestei întâlniri, la care

participă şi reprezentanul american William Averell Harriman, rezida în evaluarea

necesităţilor sovietice privind materialele de război.Merită a fi menţionat faptul că

la acel moment SUA nu extiseseră prevederile „Lend-Lease” şi pentru URSS.

După atacul de la Pearl Harbour din 7 decembrie 1941, între 22 decembrie

1941 şi 14 decembrie 1942 se va organiza la Washington o conferinţă denumită

„Arcadia” ce-i grupa pe Roosevelt, Churchill şi, din când în când, pe Litvinov.

Pe parcursul acestei conferinţe sunt reiterate „Planului ABC1”,

constituindu-se un stat major combinat. La 1 ianuarie 1942, SUA , Marea Britanie

şi URSS publicau „Declaraţia Naţiunilor Unite” , ce va fi semnată ulterior de 22 de

naţiuni.

Declaraţia nu prevedea şi faptul că nici o naţiune nu va încheia pace

separată cu puterile Axei. Totodată, Churchill şi Roosevelt susţinut creşterea

sprijinului miliar pentru URSS, însă au refuzat să recunoască achiziţiile teritoriale

sovietice de după septembrie 1939.

Tot la Washington, între 18 şi 27 iunie 1942 se va desfăşura o nouă

conferinţă cu participarea lui Churchill şi Roosevelt. Pe parcursul discuţiilor,

premierul britanic l-a sfătuit pe Roosevelt să renunţe la operaţiunea din Franţa,

planificată pentru 1942, în schimbul unei acţiuni mediteraniene, Italia fiind

considerată de Churchill „soft underbelly of Europe”.

Preşedintele american a amânat operaţiunea din Franţa pentru 1943,

acceptând debarcarea din Africa de Nord. Între 14 şi 24 ianuarie 1943, la

Casablanca, Churchill a susţinut din nou ideea ca o dată ce vor fi finalizate

operaţiunile din Africa de Nord, aliaţii să urmărească o debarcare în Sicilia.

În ceea ce îl priveşte pe generalul Marshall, acesta s-a opus vehement

propunerii lui Churchill, optând pentru o campanie în Nordul Franţei. Stalin, deşi

invitat la conferinţă, a refuzat să participe invocând dificulatea bătăliei de la

Stalingrad.Rezultatul concret al Conferinţei de la Casablanca a constat în

acceptarea principiului capitulării necondiţionate.

Conferinţa de la Cairo

A fost prima întâlnire a celor Trei Mari (nume de cod Eureka) pe parcusul

căreia se hotărâse ca debarcarea din Normandia să aibă loc în anul 1914, iar

Stalin se angajează ca după finalizarea ostilităţilor să se angajeze în războiul cu

Japonia.

Totodată, Stalin promitea organizarea operaţiunii „Bagration” ce urma a se

desfăşura în paralel cu operaţiunea „Overload”. Roosevelt, pe parcursul

conferinţei a propus ca gestionarea afacerilor internaţionale în perioada

postbelică să se efectueze în concordanţă cu principiul celor „patru poliţişti ai

păcii”. În privinţa fragmentării Poloniei şi a dezmembrării Germaniei nu s-a ajuns

la un consens.

Conferinţa de la Yalta

În ceea ce priveşte Polonia, se hotărăşte crearea unui guvern provizoriu ce

urma a grupa reprezentanţi ai comitetului de la Lublin, cât şi ai guvernului

polonez aflat în exil. În privinţa graniţelor Poloniei, aceasta urma a pierde teritorii

în Est în favoarea URSS, câştigând teritorii în Vest până la râul Oder.

În privinţa Japonia, URSS se angaja ca la 90 de zile de la încetarea

ostilităţilor în Europa, să declanşeze o campanie în Extremul Orient. Preţul unei

atare campanii sovietice avea să fie unul scump, incluzând Sahalinul de Sud,

Insulel Kurile , precum şi drepturile japoneze din Manciuria. În plus, Mongolia

exterioară era considerată ca parte integrantă a sferei de influenţă sovietică.

În privinţa Germaniei, consensul cu privire la chestiunea reparaţiilor nu a

fost obţinut. Germania urma a pierde teritoriu în Est în favoarea Poloniei, precum

şi în favoarea URSS. Totodată, Austria devenea stat independent.

În privinţa creării ONU şi a chestiunilor rămase nerezolvate de pe urma

Conferinţei de la Dumbarton Oaks, se ajunge la un consens faţă de litigiul

dreptului de vot şi de veto al membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate.

Roosevelt acordă URSS dreptul la trei voturi în Adunarea Generală.

„Declaraţia asupra Europei eliberate” prevedea crearea în zonele eliberate

de guverne provizorii reprezentative, iar unde era „necesar” organizarea de

alegeri libere. Se decide împărţirea Germaniei în patru zone de influenţă.

Conferinţa de la Potsdam

În privinţa administraţiei Berlinului se instituie o comandatură. Se constituie

un consiliu al miniştrilor de externe ce urma să semneze tratatele de pace cu

foşti aliaţi ai Axei. Se reiterează principiul capitulării necondiţionate a Japoniei, iar

în privinţa reparaţiilor se aprobă ca pentru sovietici o parte a acestora să fie

plătite din dezmembrare fabricilor germane.