UNIVERSITATEA ,,ALEXANDRU IOAN-CUZA” FACULTATEA DE…..

LUCRAREA DE SEMINAR

LiberalismulDe la Liga Naţiunilor la O.N.U.

STUDENT- ANUL

1

Liberalismul interbelic este cel care a privit natura umană ca fiind una bună, înclinată spre

pace şi spre cooperare, puterea nemaifiind un scop, ci devenind un mijloc spre atingerea acestor

idealuri. De aceea acestei teorii i se mai spune şi idealism utopic. În acest context s-a creat prima

organizaţie internaţională, Liga Naţiunilor. Chiar după Primul Război Mondial, sub impulsul

SUA avându-l preşedinte pe Woodrow Wilson, se concretizează pentru prima dată viziunea unei

încadrări a raporturilor dintre state şi dintre societăţi. Societatea Naţiunilor, al cărei pact fondator

este anexat tratatelor de pace din 1919-1920 stabileşte un sistem de securitate colectivă. În faţa

creşterii pericolelor din anii '30 Societatea Naţiunilor se dovedeşte neputincioasă. SUA, care se

află la originea acestei organizaţii, au refuzat să facă parte din ea. 1Germania, marea învinsă de la

1918, statul cheie pentru toată ordinea europeană, nu se uneşte cu Liga Naţiunilor decât în 1926

pentru a o părăsi în 1933. Japonia, condamnată pentru anexarea Manciuriei chineze, îi închide

uşa în 1933. La fel, Italia lui Mussolini, condamnată pentru invazia ei asupra Etiopiei, părăseşte

Liga în 1937. URSS, primită în 1934, este exclusă în 1937 datorită atacului asupra Finlandei. În

felul acesta declinul Ligii Naţiunilor era inevitabil şi astfel a dispărut de pe scena politicii

internaţionale.2

După al doilea război mondial, organizaţiile internaţionale cunosc o dezvoltare fără

precedent. Tot la iniţiativa SUA ia naştere ONU, ce are drept scop menţinerea păcii. De la

sfârşitul anilor '40 şi până la sfârşitul anilor '80, apariţia a numeroase organizaţii regionale şi

mondiale afectează lumea internaţională, în sensul că apare antagonismul Est-Vest, lupta între

blocul occidental şi blocul sovietic. Astfel mecanismul de menţinere a păcii de către ONU este

îngreunat mai ales de confruntarea dintre SUA şi URSS, cele două putând bloca orice rezoluţie

deoarece erau membre permanente în Consiliul de Securitate a ONU. 3

Liberalismul este una dintre cele mai importante teorii ale relaţiilor internaţionale, de altfel

se spune că disciplina Relaţii Internaţionale începe cu un moment idealist. Aceasta teorie s-a

cristalizat în urma primului Război Mondial, ca o experienţă traumatizantă de pe urma acestuia,

având totuşi la baza liberalismul secolului al XIX-lea. Lunga tradiţie a idealismului interbelic în

relaţiile internaţionale susţine că moralitatea, dreptul şi organizaţiile internaţionale pot forma

bazele pentru relaţiile interstatale, că natura umană nu este aşa cum susţin realiştii, că există

1Constantin Buşe, Alexandru Vianu, Istorie universală. Epoca contemporană, vol. II, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p.78.2 Petre Bărbulescu, Ionel Cloşcă, Repere de cronologie internaţională 1914-1945, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.56.3Al.Vianu, Zamfir, Constantin Buşe, Relaţii internaţionale în acte şi documente 1917-1939, Bucureşti, 1974, p.121.

2

posibilitatea existenţei relaţiilor de pace şi cooperare între state, iar statele pot acţiona ca o

comunitate, neexistând în concepţia idealiştilor utopici conceptul de stat independent, autonom,

ci şi interacţiunea interstatală.4

Dacă realiştii susţineau că statele îşi urmăresc propriile interese, unicul scop al acestora

fiind maximizarea puterii, recurgând la forţă şi constrângeri, în centrul abordărilor liberale se află

conceptul de raţionalitate, aceştia fiind de părere că „actorii raţionali sunt capabili de a renunţa la

interesele individuale pe termen scurt pentru a încuraja bunăstarea pe termen lung a comunităţii

de care aparţin” 5. Astfel de acţiuni sunt raţionale, deoarece contribuie la bunăstarea individuală

a actorilor, indirect pe termen lung. De altfel, liberalii văd războiul si violenţa ca pe nişte

deviaţii iraţionale, care dăunează mai târziu, pe termen lung, bunăstării statelor. Liberalii susţin

faptul că prin comerţ cresc bogăţia, cooperarea şi bunăstarea globală, făcând conflictele puţin

probabile pe termen lung, deoarece guvernele nu vor dori să distrugă nici un fenomen ce

contribuie la sporirea avuţiei ţării lor.6

În ceea ce priveşte puterea, liberalii optează pentru folosirea acesteia în măsura în care ea

ajută la căutarea de a participa la beneficiile colective pe termen lung. O definiţie a puterii, după

liberali, e bazată nu pe puterea asupra celorlalţi, ci pe puterea de a îndeplini soluţiile dorite.

Acest tip de putere derivă deseori din valorificarea intereselor comune, nu din câştigarea unui

avantaj în negocierea unor interese conflictuale. Astfel se doreşte formarea unor coaliţii şi

parteneriate pentru un scop comun, pentru foarte mulţi liberali, acesta este un concept de putere

mai credibil şi mai util.7

O altă problemă pe care liberalismul o dezbate este cea a securităţii internaţionale. În

această privinţă, aceştia propun conceptul de securitate colectivă, ce constă în formarea unei

alianţe largi, între majoritatea actorilor într-un sistem internaţional, cu scopul de a se opune

agresiunilor oricărui stat. Aceasta abordare a securităţii colective a fost propusă chiar de

Immanuel Kant. El a propus o „federatie” (ligă) a statelor lumii, considerând că de-a lungul

istoriei, tratatele de pace care s-au încheiat nu au fost permanente. Kant susţinea că prin

intermediul unei astfel de ligi, statele lumii, sau cel puţin majoritatea se vor uni pentru a pedepsi

4 Ibidem.5 Joshua S. Goldstein, Relatii internaţionale, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p. 151 6 Ibidem.7 Henry Kissinger, Diplomaţia, Ed. Bic All, Bucureşti, 2002, p.161.

3

un stat care a comis o agrsiune, supraveghind interesele comune ale tuturor naţiunilor, în timp ce

ar proteja autodeterminarea micilor naţiuni care devin mult prea uşor pradă marilor puteri.8

În această ordine de ideii, după ororile din primul război mondial, a fost formată Liga

Naţiunilor, dar care avea, din start, două defecte. Nu a cuprins toate marile puteri (rămânând pe

dinafară chiar cea mai importanta putere, SUA), iar membrii săi s-au dovedit refractari în a

suporta costurile acţiunii colective împotriva agresiunii. După al doilea Război Mondial a fost

creată ONU, ca un succesor al Ligii Naţiunilor, pentru a promova conceptul de securitatea

colectivă.9

Succesul securităţii colective depinde de două lucruri. În primul rând membrii trebuie să-şi

respecte angajamentele faţă de grup. De exemplu, când un stat puternic comite agresiuni

împotriva unui alt stat mai slab, nu este în interesul unui alt stat puternic să înceapă un război din

acest motiv. Un al doilea lucru necesar pentru securitatea colectivă este ca un numar suficient de

membri să fie de acord asupra a ceea ce constituie agresiune.10 În acest sens, Consiliul de

Securitate al ONU este structurat astfel încât agresiunea este definită prin acordul membrilor

permanenţi, dar acest sistem de securitate nu funcţionează împotriva agresiunii comise de o mare

putere. Aşadar, liberalii au căutat mai degrabă să reformeze sistemul internaţional, decât să-l

„repare”. Liberalii au susţinut că evitarea violenţei şi cooperarea internaţională sunt mai bune

pentru state şi mai raţionale pentru conducătorii lor.11

La sfârşitul primului Război Mondial a început o nouă etapă în istoria guvernării

internaţionale. Ideea constituirii unei organizaţii internaţionale, care să uşureze cooperarea între

state în scopul menţinerii păcii, a putut fi identificată în seria de conferinţe diplomatice

internaţionale, ţinute înainte de cele două războaie mondiale, dar şi după acestea. Oamenii au

dorit crearea unei organizaţii internaţionale, din cauza dorinţelor de a coopera pentru a preveni

repetarea primului război mondial.12

La o săptămână după deschiderea Conferinţei de pace de la Paris (18 ianuarie 1919), s-a

constituit o comisie, a cărei conducere a revenit presedintelui SUA, Woodrow Wilson, cu sarcina

elaborării actului constitutiv al Ligii, ca parte integrantă a tratatului de pace. Proiectul final al

acestui document, denumit Pactul Societăţii Naţiunilor, a fost aprobat în unanimitate, în sesiunea

8 Joshua S. Goldstein, op.cit, p. 159.9 Ibidem.10 Bold, Emilian, Diplomaţia de conferinţe, Ed. Junimea, Iaşi, 1991, p.95.11 Henry Kissinger, op.cit, p. 163.12 Ibidem.

4

plenară a Conferinţei de pace din 1 aprilie 1919. Întrucât Pactul era inclus în Tratatul de la

Versailles ca parte a acestuia, data oficială de constituire a Ligii Natiunilor a fost cea de 10

ianuarie 1920, dată la care a intrat in vigoare şi Tratatul de Pace, după ratificările necesare.13

Cele mai importante scopuri ale Ligii Naţiunilor, sunt legate de promovarea păcii şi

prevenirea războiului. Din cele 26 de articole ale Pactului, 10 se referă la căile de atingere ale

acestor scopuri. Chiar dacă acestea nu împiedică războiul, totuşi intenţia lor este de a preveni

izbucnirea unui nou război. Sistemul instituit de Pact pentru menţinerea păcii se bazează pe doua

principii: respectarea şi apărarea integrităţii teritoriale şi independenţa politică a statelor,

respectiv orice război sau ameninţarea cu războiul reprezintă o problemă a întregii organizaţii.

Potrivit Pactului, o încălcare a obligaţiilor privind menţinerea păcii urma să fie interpretată ca un

act de război împotriva tuturor membrilor ligii. Statul agresor va primi sancţiuni politice şi

economice, nicidecum nu se va apela la un conflict armat.14

Din punctul de vedere al structurii funcţionale, în cadrul ligii existau trei departamente

principale: Adunarea, Consiliul si Secretariatul Permanent.15

Adunarea este un organ plenar, toate statele Ligii Naţiunilor fiind membre ale Adunării. În

Adunarea plenară, statele reprezentate dispuneau de un singur vot. Adunarea şi-a creat şase

comitete plenare a căror competenţă privea probleme precum cele juridice, organizaţii tehnice,

reducerea armamentelor, buget şi finanţe, probleme sociale şi umanitare, respectiv probleme

politice. Deciziile în cadrul celor şase comitete puteau fi luate şi cu majoritate de voturi, în timp

ce în Adunarea plenară, exceptând în general problemele de procedură, deciziile în problemele

importante impuneau unanimitatea voturilor.16

Consiliul este un organ cu compoziţie restrânsă, format din 9 membri, dintre care cinci-

SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia- aveau statut de membri permanenţi (plus

Germania şi URSS mai apoi), alături de patru membri nepermanenţi. Dar componenţa

Consiliului a variat continuu, la început acesta avea patru nepermanenţi, după care în 1936,

Consiliul avea 11 membri nepermanenţi. În 1939, după ce Germania, Italia şi Japonia au părăsit

13 Andrei Miroiu, Radu-SebastianUngureanu, Manual de relaţii internaţionale, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, p.39.14Jean-Baptiste Durosselle, Istoria relaţiilor internaţionale 1919- 1947. Vol. I, Ed. Ştiinţele Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006, p.97.15 Ibidem.16Ph. Moreau Defarges, Organizaţiile internaţionale contemporane,Ed. Institutul European, Iaşi, 1998, p.16.

5

Liga, iar Uniunea Sovietică a fost exclusă, Consiliul cuprindea doar doi membri permanenţi

(Franţa şi Marea Britanie) şi 11 membri nepermanenţi.17

Secretariatul Permanent este ales de comun acord de către Adunare şi Consiliu, acesta

îndeplinind funcţii administrative.

O evaluare de ansamblu a activităţii Ligii Naţiunilor obliga la considerarea contribuţiei sale

în raport cu scopul pentru care a fost creată: menţinerea păcii şi prevenirea izbucnirii unui nou

război. Privită prin prisma celui de-al doilea scop se poate spune că Liga şi-a îndeplinit doar o

parte din obiective. La început, Liga s-a implicat foarte mult în soluţionarea a aproximativ 30 de

conflicte de orice natura. Aceste conflicte se purtau între state mici sau mijlocii, iar statele mari

interveneau pentru a le aplana, fără a recurge la război.18

Sistemul instituit de Pact pentru reglementerea divergenţelor şi-a dovedit slăbiciunile şi

ineficienţa atunci când una dintre parţi la conflict a fost o mare putere. Un exemplu este cel din

1931, când Japonia a lansat o serie de atacuri contra Manciuriei, pe care a cucerit-o, instalând

aici un guvern marionetă şi schimbând numele statului în Manchukuo. Liga nu a luat măsuri de

forţa guvernul japonez de a se adapta Pactului şi de a respecta prevederile sale, mulţumindu-se să

trimită la faţa locului un grup de experţi, al căror raport condamna agresiunea.

Un al doilea exemplu în acest sens îl reprezintă atacul Italiei asupra Etiopiei în anii 1934-

1935. Împotriva Italiei au fost impuse sancţiuni de ordin economic şi militar, invocându-se astfel

pentru prima data prevederi privind măsurile de securitate colectivă împotriva unei mari puteri.

Dar aceste sancţiuni au fost aplicate doar un an de zile, în iulie 1936, continuarea aplicării lor a

fost abandonată. Însă aceste două exemple nu sunt singurele, similare lor, pot fi amintite

ocuparea Austriei şi Cehoslovaciei de către Germania şi invadarea Chinei de către Japonia, iar

lista poate continua cu Războiul civil din Spania, atacul URSS asupra Finlandei.

Liga Naţiunilor nu a prevenit nici un război major şi a fost ineficientă în ceea ce priveşte

menţinerea ordinii internaţionale. Motivele acestui eşec sunt de trei feluri: constituţionale,

structurale şi politice19. Slăbiciunile constituţionale20 se referă la aceea că Pactul Ligii Naţiunilor

nu scotea de fapt războiul în afara legii. Membrii ligii nu avea voie sa pornească un război în

anumite condiţii, în consecinţă ei puteau porni un război dacă aceste condiţii nu erau îndeplinite.

17 Ibidem.18 Ibidem.19 Hans Morgenthau, Politica între naţiuni, lupta pentru putere şi lupta pentru pace, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, p.490.20 Ibidem, p.491.

6

Aceste slăbiciuni nu au afectat totuşi funcţionarea Ligii, întrucât aceasta nu şi-a respectat la

rândul ei structura.

În ceea ce priveşte slăbiciunile structurale21, acestea au avut un efect direct asupra

eşecului Ligii de a preveni războaiele asupra cărora avea jurisdicţie. Structura Ligii era

predominant europeană, iar ambele mari puteri care au dominat-o pe rând, Franţa şi Marea

Britanie, erau europene. Singura mare putere neeuropeană care era membră a Ligii era Japonia.

Dintre cele doua naţiuni care în anii ΄20 erau cele mai puternice în lume, SUA nu au fost membre

niciodată , iar Uniunea Sovietica a fost membră doar în perioada de declin a Ligii, între 1934-

1939.

Slăbiciunile politice se refereau la capacitatea Ligii Naţiunilor de a preveni războiul,

capacitate influenţată de unitatea membrilor ei şi mai ales de unitatea marilor puteri. Datorită

principiului unanimităţii, orice membru al Ligii, în afară de statele aflate în conflict, puteau să-şi

exercite dreptul de veto împotriva unei decizii votând împotriva unei rezoluţii ce recomandă

intervenţia.22

Se poate considera că „Societatea Naţiunilor a reprezentat un punct de cotitură în

dezvoltarea cooperării dintre state” 23 în ciuda slăbiciunii sale de a acţiona eficient pentru

menţinerea păcii şi securităţi internaţionale şi a lipsei de mijloace de a interveni în prevenirea

crizelor economice şi monetare (de exemplu cea din 1929-1933). Liga Naţiunilor a marcat o

evoluţie decisivă în istoria organizaţiilor internaţionale de a face să funcţioneze o organizaţie

politică, economică, socială, cu un caracter universal, ce făcea posibilă cooperarea între state.

„Incapacitatea Ligii Naţiunilor de a menţine ordinea şi pacea internaţională a fost

rezultatul inevitabil al superiorităţii pe care etica şi politicile naţiunilor suverane au putut-o

menţine în faţa moralei şi obiectivelor politice ale guvernului internaţional reprezentat de Liga

Naţiunilor.”24 Societatea Naţiunilor a introdus o nouă formă a diplomaţiei multilaterale

instituţionalizate, iar în ciuda eşecului său, aceasta a oferit o vastă experienţă în crearea

organizaţiei ce i-a luat locul în 1945- Organizaţia Naţiunilor Unite.

Urmările primului război mondial dau naştere primei organizaţii pentru securitate

colectivă: Societatea Naţiunilor. Cauzele eşecului său au fost amănunţit analizate: absenţa (SUA)

sau retragerea (Japonia, Germania, Italia) statelor care ocupau poziţii importante în spaţiul 21 Ibidem.22 Ibidem.23 Raluca-Miga Besteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Ed. C. H. Beck., Bucuresti, 2006, p.146.24 Hans Morgenthau, op. cit., p. 495.

7

internaţional, decizii în unanimitate, ineficacitatea sancţiunilor, lipsa organizaţiilor economice

internaţionale.25

Ideea de a restabili un sistem de securitate colectivă, mai eficient decât Societatea Naţiunilor,

şi-a făcut apariţia încă din timpul războiului. Expresia „Naţiunile Unite” aparţine preşedintelui

SUA, Franklin D. Roosevelt, şi a fost folosită pentru prima dată în „Declaraţia Naţiunilor Unite”

din 1 ianuarie 1942, prin care reprezentanţii a 26 de naţiuni angajau guvernele lor să continue

lupta împotriva Puterilor Axei. Ideea constituirii O.N.U. este lansată oficial prin Declaraţia

semnată la Moscova, la 30 octombrie 1943, de catre miniştrii de externe al SUA, URSS şi Mării

Britanii, ambasadorul Chinei la Moscova. Se dorea crearea unei organizaţii internaţionale bazate

pe egalitatea dintre toate statele paşnice. Această decizie a fost relansată în noiembrie 1943, la

Conferinţa de la Teheran la care au participat Stalin, Roosevelt şi Churchill.26

Între alte momente, care prefigurează principiile organizării postbelice a lumii, anterioare

reuniunii de la Moscova din octombrie 1943, se numără adoptarea Declaraţiei puterilor aliate, a

Cartei atlantice şi a Declaraţiei Naţiunilor Unite.

Declaraţia puterilor aliate, semnată la 12 iunie 1941 la Londra, reprezintă primul pas în

procesul de constituire a Naţiunilor Unite. Semnatarii declaraţiei (reprezentanţi ai Australiei,

Canadei, Noii Zeelande, Marii Britanii, Frantei, Belgiei, Cehoslovaciei, Greciei, Luxemburgului,

Olandei, Norvegiei, Poloniei, Iugoslaviei) recunosc că singurul motiv pentru a menţine pacea

este cooperarea statelor suverane şi îşi declara intenţia de a se uni, atât pe timp de război, cât şi

pe timp de pace, pentru a atinge scopul propus.27

Carta atlantica, semnată la 14 august 1941, numele sub care este cunoscută declaraţia

comună a preşedintelui SUA, F.D. Roosevelt, şi a primului ministru britanic, Winston Churchill,

cuprinde principiile după care urmau să fie realizate relaţiile internaţionale, dupa ce vor înlătura

puterea nazistă. De asemenea, ei aveau în vedere instaurarea păcii care să le permită statelor

suverane să trăiască liniştite în propriile graniţe, dar fără să folosească forţa în vreun fel. Dar ei

considerau că pentru aceasta şi pentru a se menţine securitatea colectivă, se impuneau

dezarmarea naţiunilor care ameninţa sau ar putea ameninţa pacea viitoare.28

25 Ibidem.26 Jean-Baptiste Durosselle, op.cit, p. 132.27 Ibidem.28 Ibidem.

8

Declaraţia Naţiunilor Unite a fost semnată la Washington la 1 ianuarie 1942, de reprezentanţii

a 26 de naţiuni29 care luptau împotriva puterilor Axei. În aceasta declaraţie, cele 26 de guverne

semnatare îşi exprima acordul cu scopurile şi principiile proclamate de „Carta atlantică”, precum

şi sprijinul lor pentru realizarea acestora. Fiecare dintre cele 26 de naţiuni semnatare s-a angajat

să folosească toate resursele sale economice şi militare împotriva membrilor Axei şi a le aliaţilor

acesteia şi să nu incheie armistiţiu sau pace separată cu aceştia; la aceasta declaraţie au aderat

ulterior încă 22 de state30

La Conferinţa de la Ialta, organizată de conducătorii SUA, Marii Britanii şi URSS, s-a

discutat despre constituirea unei organizaţii internaţionale generale pentru menţinerea păcii şi

securităţii colective, deoarece este „esenţială atât pentru prevenirea agresiunii, cât şi pentru

înlăturarea cauzelor politice, economice şi sociale ale războiului, printr-o strânsă şi continua

colaborare a popoarelor iubitoare de pace”31. Cei trei s-au pus de acord asupra formulei de vot în

cadrul Consiliului de Securitate şi au anunţat data începerii Conferinţei Naţiunilor Unite (25

aprilie 1945) dedicată redactării Cartei organizaţiei mondiale, precum şi locul ţinerii acesteia:

San Francisco, SUA.

Conferinţele premergătoare celei de la San Francisco. După publicarea propunerilor

Conferinţei de la Dumbarton Oaks privitoare la stabilirea unei organizaţii internaţionale şi a

comunicatului Conferinţei de la Ialta, reprezentanţi ai guvernelor ţărilor latino-americane s-au

întrunit la Mexic, pentru a adopta un set de puncte, care să fie luate în considerare la redactarea

Cartei viitoarei organizaţii.

Problema organizării postbelice a lumii nu a privit numai domeniul politic. Înainte de ţinerea

Conferinţei de la San Francisco şi de constituirea unei organizaţii politice generale, s-au

organizat mai multe conferinţe ale Naţiunilor Unite care au pus bazele unei agenţii specializate

pe probleme specifice precum Conferinţa Naţiunilor Unite privind alimentaţia şi agricultura,

ţinută la Hot Spring, în SUA, în primăvara anului 1943, ale cărei lucrări au fost urmate de

crearea Organizaţiei Pentru Alimentaţie şi Agricultura(FAO).

Pe aceiaşi linie, se încadrează Conferinţa monetară şi financiară a Naţiunilor Unite, ţinută la

Bretton Woods, New Hampshire, în SUA, în iulie 1944, care a redactat actele constitutive ale

29 Australia, Belgia, Canada, China, Costa Rica, Cuba, Cehoslovacia, Republica Olanda, Noua Zeelanda, Nicaragua, Norvegia, Panama, Polonia, Africa de Sud, URSS, Marea Britanie, SUA si Iugoslavia.30 Mexic, Filipine, Etiopie, Irak, Brazilia, Bolivia, Iran, Columbia, Liberia, Franta, Ecuador, Peru, Chile, Paraguay, Venezuela, Uruguay, Turcia, Egipt, Arabia Saudita, Siria, Liban, Danemarca.31 Raluca-Miga Besteliu, op.cit, p.149.

9

Fondului Monetar Internaţional (FMI) şi a Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi

Dezvoltare (BIRD). Amintim, de asemenea, Conferinţa internaţională a aviaţiei civile,organizată

la Chicago, în SUA, în urma căreia s-a constituit Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale

(OACI), dar şi Conferinţa miniştrilor învăţământului din ţările aliate, desfăşurată la Londra, în

două sesiuni (1942 si 1943) şi a redactat actul constitutiv al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru

Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO).32

Conferinţa de la San Francisco a cărei denumire oficială a fost ”Conferinţa Naţiunilor

Unite privind Organizaţiile internaţionale” şi-a început lucrările la 25 aprilie 1945, cu

participarea reprezentantilor a 50 de state. Lucrările conferinţei au durat două luni şi au fost

consacrate elaborării Cartei ONU. Ele s-au bazat pe propunerile convenite la Conferinţa de la

Dumbarton Oaks şi pe negocierile de la Ialta în legătură cu care, sau în completarea cărora,

reprezentanţi ai guvernelor statelor participante au propus amendamente ori au prezentat noi

propuneri. Astfel, ca urmare a insistenţelor ţărilor mici şi mijlocii pentru ca în cartă să fie

reflectate mai corespunzător problemele dezvoltării economice şi sociale, propunerile de la

Dumbarton Oaks privind funcţiile şi atribuţiile Consiliului Economic şi Social al ONU au

cunoscut extinderi semnificative. Au fost introduse capitole noi referitoare la „Declaraţii privind

teritorii care nu se autoguvernează”, „Regimul Internaţional de Tutela”, „ Consiliul de Tutelă”,

precum privind şi unele „Dispoziţii diverse” şi „Ratificare şi Semnare”. S-a adăugat introducerea

(preambulul) la Cartă şi s-au adus unele precizări altor articole.33

Scopul iniţial al ONU este acela de „a menţine pacea şi securitatea internaţională” 34 prin

măsuri colective eficiente. Trebuie „sa izbăvim generaţiile viitoare de flagelul războiului care

(…) a provocat omenirii suferinţe de nespus, să ne reafirmam credinţa în drepturile fundamentale

ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi a

femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici, să creăm condiţiile necesare menţinerii justiţiei şi

respectării obligaţiilor decurgând din tratate şi alte izvoare ale dreptului internaţional, să

promovăm progresul social şi condiţii mai bune de trai într-o mai mare libertate şi în aceste

scopuri să practicăm toleranţa şi să trăim în pace unul cu celălalt (…), să ne unim forţele pentru

menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, să acceptăm principii şi să instituim metode care să

garanteze că forţa armata nu va fi folosită decât în interesul comun, să folosim instituţiile

32 Ibidem.33 Jean-Baptiste Durosselle, op.cit, p. 149.34 Art.1 din Carta Naţiunilor Unite.

10

internaţionale pentru promovarea progresului economic şi social al tuturor popoarelor…”35.

Acestea, spun pe scurt ceea ce si-a propus ONU, principalul scop rămânând totuşi menţinerea

păcii şi a securităţii internaţionale. În preambul se mai specifică faptul că sunt membre ale ONU

toate statele care au participat la Conferinţa de la San Francisco, semnând şi ratificând Carta,

precum şi toate celelalte state paşnice care acceptă obligaţiile Cartei.

Carta Naţiunilor conţine 19 capitole şi 111 articole; sunt definite scopurile ONU (în preambul

şi-n primele două articole), după care sunt descrise calitatea de membru (capitolul trei) şi

diferitele organe şi funcţionarea lor. Carta ONU se bazează pe principii, precum: statele sunt

egale conform dreptului internaţional; statele dispun de suveranitate şi ar trebui să aibă

independenţă şi integritate teritorială depline, statele trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile

interne (respectarea privilegiilor diplomatice, abţinerea de la comiterea de agresiuni, respectarea

condiţiilor tratatelor pe care le semnează).36

ONU există în lume pentru că statele au constituit-o pentru a le servi nevoilor lor. Statele au

multe beneficii de pe urma ONU; un prim avantaj este stabilitatea internaţională pe care ONU

încearcă să o apere. ONU este un simbol al ordinii internaţionale, fiind de asemenea un forum în

care statele îşi promovează opiniile şi îşi rezolvă problemele, este şi un mecanism de rezolvare a

conflictelor în problemele de securitate internaţionala. ONU promovează şi coordonează

asistenţa pentru dezvoltare şi alte programe de dezvoltare economică şi socială în Sud (ţările

Lumii a III-a). ONU este un sistem de coordonare pentru informare şi planificare prin numeroase

agenţii şi programe interne şi externe şi pentru publicarea datelor internaţionale.37

Structura ONU gravitează în jurul Adunării Generale a ONU, în care reprezentanţii tuturor

statelor stau într-o încăpere mare, ascultă discursuri şi adoptă rezoluţii. Există şi Consiliul de

Securitate al ONU în care cinci mari puteri şi 10 state membre (prin rotaţie) iau decizii privind

pacea şi securitatea internaţională. Consiliul de Securitate este responsabil pentru trimiterea

forţelor de menţinere a păcii în locurile cu probleme. ONU este administrată prin Secretariatul

ONU, condus de Secretarul General al ONU. Pe lângă aceste structuri mai există un Consiliu de

Tutelă, precum şi o Curte Internaţională de Justiţie.38

Delegaţiile naţionale ale ONU, conduse de ambasadori din fiecare stat membru conlucrează

şi se întâlnesc la sediul ONU din New York. Aceştia se bucura de statutul de diplomaţi în SUA 35 Preambulul Cartei Naţiunilor.36 Jean-Baptiste Durosselle, op.cit, p. 213.37 Joshua S. Goldstein, op. cit., p.342.38 Ibidem.

11

care, în calitate de ţară-gazdă îşi asumă şi alte obligaţii pentru facilitarea funcţionării ONU, un

punct forte al structurii ONU este universalitatea statutului de membru. O modalitate pe care

ONU a folosit-o pentru a atrage membri, este aceea că a promis statelor că participarea lor nu le

va afecta suveranitatea naţională.39

Adunarea Generală este principalul organ de dezbatere al ONU, principiul său este „un

stat, o voce”40. Adunarea Generală este un fel de Parlament mondial care deliberează asupra

tuturor problemelor mari ce ţin de ordinea internaţională. Adunarea Generală este alcătuită din

delegaţi ai tuturor statelor membre (cel mult 5 pentru fiecare stat), ea exercita supremă, în sensul

că alege pe membrii nepermanenţi ai Consiliului de Securitate, pe cei ai Curţii Internaţionale de

Justiţie, pe cei ai Consiliului Economic şi Social, precum şi pe puterea cei ai Consiliului de

Tutelă. La propunerea Consiliului de Securitate, Adunarea Generală primeşte pe noii membri şi-

îi exclude pe cei care îşi încalcă angajamentele asumate potrivit Cartei, în toate celelalte privinţe

însă, puterea ei este consultativă. În rest, Adunarea Generală „examinează”, „discută”,

„recomandă”, „studiază”, nu decide niciodată, cel puţin în faza ei de început. Adunarea ţine o

sesiune anuală mult mai lungă decât cele ale Ligii Naţiunilor şi atunci când circumstanţele o cer,

nişte sesiuni extraordinare convocate de Secretarul General, la cererea Consiliului de Securitate

sau a majorităţii membrilor ONU; Adunarea îşi desemnează preşedintele pentru fiecare sesiune.41

Consiliul de Securitate este organul colegial restrâns care are ca responsabilitate

principală menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale. Este alcătuit din 11 membri (din 1990-

15 membri) din care 5 sunt permanenţi (SUA, URSS, China, Marea Britanie, Franţa), iar ceilalţi

10 sunt nepermanenţi şi sunt aleşi de Adunarea Generală pe o perioada de doi ani, in funcţie de

contribuţia lor la menţinerea păcii şi pe baza principiului repartiţiei geografice stabilite.42

Membrii permanenţi au o putere imensă, mulţumită dreptului de veto de care dispun. Astfel

spus, pentru luarea unei decizii de către Consiliul de Securitate, este necesară întâi unanimitatea

membrilor permanenţi. Lucru explicabil, dacă ne gândim că doar acordul marilor puteri poate

evita declanşarea unui război general. Din cauza acestei situaţii însă ONU devine ineficientă

dacă doi dintre membrii permanenţi intră în conflict, cu excepţia cazului în care unul dintre ei

este absent în ziua în care Consiliul ia o decizie.

39 Ibidem.40 Philippe Moreau Defarges, op.cit., p.46.41 Jean-Baptiste Durosselle, op.cit, p. 205.42 Ibidem. p.67.

12

Consiliul de Securitate are sarcina, în primul rând, de a înlesni reglementarea paşnică a

divergenţelor „pe cale de negociere, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, reglementare judiciară,

recurs la organisme sau acorduri regionale”43. Consiliul de Securitate favorizează încheierea unor

acorduri regionale, cu condiţia ca acestea sa fie în concordanţă cu scopurile şi principiile

Naţiunilor Unite.

Consiliul de Securitate are puterea de a lua decizii, cu mult mai eficiente decât cele ale

Adunării Generale; este nevoie pentru asta de o majoritate de 7 voturi, dintre care cele 5 trebuie

să fie ale membrilor permanenţi; Consiliul se întruneşte des, cel puţin o dată la 15 zile.

Consiliul Economic si Social, aflat sub autoritatea Adunării Generale este organul

consultativ al ONU în domeniul „economic, social, al culturii intelectuale şi al educatiei, al

sănătăţii publice şi al altor domenii conexe”44. CES se compune din 54 de membri, aleşi de

Adunarea Generală în funcţie de repartiţia pe grupuri regionale. CES este o structură complexă

de analiză şi coordonare care dispune de comitete permanente, de comisii tehnice şi de 5 comisii

regionale ce se afla pe diferite continente.

Consiliul de Tutela s-a ocupat de supravegherea administraţiei teritoriilor aflate sub

tutelă, şi se află sub autoritatea Adunării Generale. Potrivit Cartei, din Consiliul de Tutelă făceau

parte trei categorii de state: membrii care administrează teritorii sub tutelă, membrii permanenţi

ai Consiliului de Securitate care nu administrau asemenea teritorii, şi un număr de state alese de

către Adunarea Generală pe câte o perioadă de trei ani, în aşa fel încât în Consiliu să fie

reprezentate în mod egal „statele membre administrante” şi cele neadministrante.45

Curtea Internaţională de Justiţie este organul judiciar principal al ONU. Ea este

compusă din 15 judecători independenţi, aleşi pe o perioada de 9 ani, de către Adunarea

Generală şi de către Consiliul de Securitate, de pe listele de candidaţi recomandaţi de statele

respective. 46

Curtea Internaţională de Justiţie are o competenţă dublă: competenta contencioasă: CIJ

rezolvă litigiile de ordin juridic dintre state care îi recunosc competenta; competenţa

consultativă: CIJ poate fi sesizată pentru avizul asupra punctelor de drept printr-o structura a

ONU sau printr-o instituţie specializată.

43 Art. 33 din Carta Natiunilor.44 Art. 62 din Carta Natiunilor.45 Philippe Moreau Defarges, op.cit., p.67.46 Ibidem.

13

Secretarul general este numit de Adunarea Generală la recomandarea Consiliului de

Securitate; este cel mai important funcţionar al ONU, el administrează personalul şi pregăteşte

bugetul. Secretarul general are un rol politic eminent, atrăgând atenţia Consiliului de Securitate

asupra oricărei afaceri care ameninţă pacea, executând totodată orice misiune de bune oficii. 47

Ca o privire de ansamblu asupra celor mai sus expuse, putem trasa istoricul ONU,

organizaţie fondată în 1945 la San Francisco de către 51 de state, era succesoarea Ligii

Naţiunilor, şi care eşuase în contracararea eficientă a agresiunilor din anii ΄30. Ca şi în cazul

Ligii, ONU a fost fondată pentru a întări ordinea mondială ăi pentru a împiedica un nou război

mondial. În 1945, când a fost înfiinţată ONU, SUA au promovat-o ca fiind cel mai bun mijloc

pentru a promova securitatea colectivă şi a menţine pacea, a proteja drepturile omului şi a

stimula dezvoltarea socio-economică .48 ONU este cea mai proeminentă, universală şi influentă

organizaţie din istoria internaţională.

De la sfârşitul anilor ΄40 până în anii ΄50 organizaţia este dominată de SUA, jumătate din

totalitatea membrilor fiind reprezentată de aliaţii săi, singura opoziţie o reprezenta URSS-ul .În

anii ΄50 şi anii ΄60, numărul membrilor ONU se dublează, când coloniile din Africa şi din Asia

şi-au câştigat independenţa; astfel, creşterea numărului de membri a schimbat modul de votare în

ONU.49

De-a lungul războiului rece, ONU a înregistrat puţine succese în privinţa securităţii

internaţionale deoarece conflictul SUA-URSS împiedica ajungerea la consens. După războiul

rece, marile puteri au putut cădea de acord asupra unor măsuri privind securitatea internaţională,

astfel, ONU a preluat rolul central în privinţa problemelor de securitate internaţională.50

În 1990, ONU era deja cel mai important instrument mondial de rezolvare a conflictelor

internaţionale, după succesele înregistrate în aceasta privinţă în a doua jumătate a anilor ΄80;

astfel în aceasta perioada ONU cunoaşte practic o renaştere în cadrul a ceea ce constituie

domeniul său central. De la jumătatea anilor ΄90, ONU nu mai este la înălţimea misiunii sale,

numeroase conflicte, precum războiul din Afganistan, războiul din Irak, îngreunează activitatea

ONU, astfel încât îşi pierde treptat recunoştinţa în lume.

47 Ibidem.48 Joshua S. Goldstein, op.cit., p. 385.49 Bold, Emilian, Diplomaţia de conferinţe, Ed. Junimea, Iaşi, 1991, p.165.50 Philippe Moreau Defarges, op.cit., p.87.

14

Ca o concluzie la cele afirmate în prezenta lucrare, pot spune că rolul pe care îl deţin

organizaţiile internaţionale este unul extrem de important, deoarece lumea care trăim este destul

de periculoasă şi de imprecisă. Trebuie menţionat faptul că cele mai importante două astfel de

organizaţii au luptat pentru a crea pacea în lume şi de a o menţine de altfel. Acesta era scopul lor

principal şi se pare că nu au reuşit întru totul să se ţină de cuvânt, iar aici mă refer la Liga

Naţiunilor. Dar succesoarea sa, ONU, s-a constituit tocmai pentru a continua ceea ce

predecesoarea sa a început, dorind chiar o perfecţionare a acestui sistem de securitate colectivă.

Dar totuşi, o spun cu părere de rău că organizaţiile internaţionale contemporane nu fac totul

aşa cum scrie în carta lor, ţinând cont de câte conflicte s-au purtat în ultimii 20 de ani, mai exact

în epoca post Război Rece (de exemplu Războiul din Irak, atacurile teroriste de la New York, de

la Madrid sau de la Londra).

Este necesar ca toate statele să se unească sub o singură „conducere” pentru a coopera şi

pentru a păstra ordinea internaţională, un principiu promovat de altfel şi de liberalismul ca teorie

a relaţiilor internaţionale. Practic, secolul XXI este ticsit de tot felul de organizaţii mondiale,

menite să creeze un sistem internaţional cooperant, promovând ceea ce implică fenomenul

globalizării, „desfacerea frontierelor”.

Lumea între cele două războaie mondiale a fost o lume plină de insecurităţi, oamenii trăiau

cu spaima relansării unui nou conflict la scară globală. Liberalismul vine în apărarea omului, şi

pe baza principiilor promovate de acesta, se crează organizaţiile internaţionale. Aşadar,

organizaţiile mondiale sunt un pilon important pe arena internaţională, fiind pe lângă state, actori

internaţionali, evident nestatali. Citând un jurnalist american, organizaţiile internaţionale sunt

instituţii create de oameni, regrupând persoane private sau publice, fizice sau morale.

BIBLIOGRAFIE

15

Bărbulescu, Petre, România la Societatea Naţiunilor, Ed. Politică, Bucureşti, 1975.

Bărbulescu, Petre, Cloşcă, Ionel, Repere de cronologie internaţională 1914-1945, Ed.

ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982.

Beşteliu, Raluca Miga, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Ed. C. H. Beck,

Bucureşti, 2006;

Buşe, Constantin, Vianu, Alexandru, Istorie universală. Epoca contemporană,vol. II, Ed.

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979;

Bold, Emilian, Diplomaţia de conferinţe, Ed. Junimea, Iaşi, 1991.

Defarges, Ph. Moreau, Organizaţiile internaţionale contemporane, Ed. Institutul

European, Iaşi, 1998;

Dobrinescu, Valeriu Florin, Mărturii inedite despre Nicolae Titulescu, extras din Anuarul

Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol” XXV/1, 1988, Iaşi, Univ. „Al. I.

Cuza”, p. 389-425

Durosselle, Jean-Baptiste, Istoria relaţiilor internaţionale 1919- 1947. Vol. I, Ed.

Ştiinţele Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006;

Goldstein, Joshua S., Relaţii internaţionale, Ed. Polirom, Iaşi, 2008;

Hitchins, Keith, România 1866-1947, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994.

Iacobescu, Mihai, România şi Societatea Naţiunilor (1919-1929), Ed. Academiei R.S.R.,

Bucureşti, 1988.

Kissinger, Henry, Diplomaţia, Ed. Bic All, Bucureşti, 2002.

Malinschi, Vasile, Nicolae Titulescu. Gândire şi acţiune, Ed. politică, Bucureşti, 1980.

Miroiu, Andrei, Ungureanu, Radu-Sebastian, Manual de relaţii internaţionale, Ed.

Polirom, Iaşi, 2006

Morgenthau, Hans, Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace, Ed.

Polirom, Iaşi, 2007.

Scurtu, Ioan, Istoria României între anii 1918-1944. Culegere de documente, Bucureşti,

1982.

Vianu, Al. Zamfir, Zorin, Buşe, Constantin, Relaţii internaţionale în acte şi documente

1917-1939, Bucureşti, 1974.

16

17