Constanţa Mihăescu – Demografie.Concepte şi metode de analiză

Capitolul 10. Nupţialitatea şi divorţialitatea populaţiei în viziune transversală

Fenomenul de nupţialitate defineşte masa căsătoriilor sau a persoanelor ce se căsătoresc în limitele unei perioade de timp determinate, de obicei anul calendaristic. Asemănătoare celorlalte fenomene ale mişcării naturale, nupţialitatea se poate analiza în optică transversală (analiză de moment) sau pe generaţii. În ambele situaţii, cu deosebire însă în analiza longitudinală, trebuie să ţinem seama de faptul că fenomenul nupţialităţii se interferează cu alte fenomene demografice, în special cu mortalitatea. 10.1. Nupţialitatea populaţiei Problemele cele mai importante ce fac obiectul analizei nupţialităţii în viziune transversală se referă la determinarea intensităţii fenomenului, a aspectelor diferenţiale pe medii (urban-rural) şi în profil teritorial (pe judeţe), după nivelul de instruire, pe naţionalităţi etc., precum şi urmărirea sezonalităţii fenomenului, implicat în mare măsură în sezonalitatea natalităţii populaţiei. De asemenea, este necesar să avem în vedere faptul că, în analiza nupţialităţii populaţiei, pe lângă aspectele globale, se identifică unele laturi specifice unor subcolectivităţi de populaţie. Se impune, din acest punct de vedere, distincţia între analiza nupţialităţii celibatarilor (primele căsătorii) şi analiza fenomenului de recăsătorie (nupţialitatea persoanelor divorţate şi văduve). Expresia cea mai generală a intensităţii nupţialităţii se obţine cu ajutorul ratei generale de nupţialitate:

1000P

Cc (10.1)

c = rata generală de nupţialitate; C = numărul persoanelor ce se căsătoresc în perioada de timp specificată; P = efectivul mediu al populaţiei în acelaşi interval. În cazul în care, în numărătorul raportului, se prezintă “masa evenimentelor”, rata generală de nupţialitate va reprezenta jumătate din nivelul stabilit anterior. Pentru analiza nupţialităţii, vârsta joacă un rol esenţial. Legislaţia majorităţii ţărilor stabileşte vârsta minimă la care orice persoană poate încheia o căsătorie, fără alte implicaţii procedurale, în afară de asentimentul cuplului. Corelate cu observaţiile statistice privind limita superioară de vârstă după care numărul căsătoriilor devine nesemnificativ, aceste prevederi legale permit delimitarea aşa-numitului “contingent nupţiabil”. În situaţia specifică ţării noastre, contingentul nupţiabil cuprinde populaţia feminină în limitele de vârstă 16 – 39 ani şi populaţia de sex masculin, în limitele de vârstă 18 – 44 ani. Desigur că limita superioară de vârstă este discutabilă, fapt pentru care, în practica statisticii informaţiile privind numărul persoanelor ce se căsătoresc se prezintă grupat, până la vârsta de 60 de ani şi peste. Se recomandă ca, în contingentul nupţiabil să se includă numai persoanele care pot încheia o căsătorie în mod efectiv şi nu întreaga populaţie în limitele de vârstă amintite anterior.

1

Constanţa Mihăescu – Demografie.Concepte şi metode de analiză

Contingentul nupţiabil va face distincţie între persoanele celibatare către care se va orienta analiza cu precădere şi persoanele divorţate şi văduve, care pot încheia o căsătorie prin recăsătorire. Având în vedere aceste precizări, pentru caracterizarea fenomenului de nupţialitate se stabilesc o serie de indicatori specifici, cu intenţia de a aprofunda diverse aspecte: Rata nupţialităţii celibatarilor:

1000'C

'cPn

(10.2)

c’ = rata nupţialităţii celibatarilor; C’ = numărul persoanelor celibatare ce se căsătoresc, în limitele contingentului nupţiabil; Pn

= populaţia medie din contingentul nupţiabil cu statut de celibatar.

Rata nupţialităţii celibatarilor poate fi determinată pentru fiecare sex, adoptând aceleaşi principii, ţinând seama însă de limitele de vârstă diferite ale vârstelor nupţiabile pe sexe. De asemenea, se pot determina rate specifice de nupţialitate a celibatarilor, pe vârste şi sexe:

1000PCc

x,n

'

x'

x (10.3)

rata recăsătoriilor:

1000,

PCc

vd

rr

(10.4)

cr = rata recăsătoriilor; Cr = numărul persoanelor ce se recăsătoresc, în limitele de vârstă ale contingentului nupţiabil; P vd ,

= totalul populaţiei nupţiabile având statut de divorţat sau văduv.

În practică, analiza primelor căsătorii şi a recăsătoriilor nu se poate delimita strict deoarece, având în vedere cuplul care se formează, putem avea de-a face cu căsătoria unei persoane celibatare anterior, cu o persoană divorţată sau văduvă. Informaţiile statistice permit, de obicei, analiza fenomenului de nupţialitate în funcţie de starea civilă anterioară a celor doi soţi. De asemenea, se recomandă caracterizarea corelaţiei dintre vârsta soţului şi a soţiei, aspect cu multe implicaţii sociale şi care influenţează în măsură însemnată procesul de reproducere a populaţiei. În privinţa sezonalităţii nupţialităţii populaţiei, pentru ambele medii, atât urban în cât şi în rural, în ţara noastră, căsătoriile se încheie, cu predilecţie, în perioada august – noiembrie. De asemenea, în cazul ambelor medii, cele mai multe căsătorii se celebrează în luna octombrie, cu vârf de sezonalitate mai moderat pentru mediul urban şi relativ accentuat pentru mediul rural. Amploarea sezonalităţii este mai mare în cazul mediului rural. Sezonalitatea nupţialităţii îşi găseşte explicaţia în tradiţiile poporului nostru, rezultate din practicile religioase (vârf de sezonalitate în luna sărbătorilor de Paşte, în cazul mediului rural) sau legate de sezonalitatea activităţilor în agricultură (recoltarea culturilor de toamnă). Sezonalitatea nupţialităţii se va regăsi ca efect în sezonalitatea natalităţii, fenomen cu vârfuri de sezonalitate în mai-iulie. 10.2. Divorţialitatea populaţiei

2

Constanţa Mihăescu – Demografie.Concepte şi metode de analiză

Prin definiţie, fenomenul de divorţialitate caracterizează masa divorţurilor într-o perioadă de timp delimitată. De cele mai multe ori, analiza divorţialităţii încadrează numărul divorţurilor în limitele unui an calendaristic. Intensitatea fenomenului (d) se stabileşte ca mărime relativă, comparând numărul persoanelor care au divorţat în anul calendaristic respectiv (D) sau masa evenimentelor de divorţ, cu efectivul mediu anual al populaţiei:

1000P

Dd (10.5)

Rata generală a divorţurilor asigură un prim contact cu specificul fenomenului şi se determină nu numai pentru populaţia întregii ţări, ci şi pe medii, în profil teritorial, la nivelul localităţilor etc. Mai evident decât în cazul altor fenomene ale mişcării naturale, utilizarea întregii populaţii pentru exprimarea intensităţii divorţialităţii nu se justifică suficient, deoarece nu întreaga populaţie poate participa, potenţial, la constituirea masei divorţurilor. Ca urmare, este recomandabil ca numărul divorţurilor să se coreleze cu efectivul populaţiei căsătorite, exprimând mai corect intensitatea fenomenului:

1000D

dPc

(10.6)

Pc= efectivul mediu al populaţiei căsătorite.

În această accepţiune, intensitatea divorţialităţii se poate stabili şi pe subcolectivităţi, grupate după sex şi vârstă, determinând ratele specifice de divorţialitate:

1000PDd

x,c

xx (10.7)

Analiza fenomenului de divorţialitate prezintă o mare importanţă socială şi demografică, mai ales prin implicaţiile ulterioare evenimentului. O atenţie deosebită se acordă în acest sens grupării divorţurilor după numărul copiilor minori rezultaţi din căsătoria care se desface, precum şi studiului divorţurilor din punct de vedere al cauzelor de divorţ. Acest ultim aspect se aprofundează, în special, prin intermediul anchetelor demografice. De asemenea, se urmăreşte analiza divorţialităţii în funcţie de durata căsătoriei. Deoarece divorţurile anulează parţial aportul nupţialităţii la constituirea condiţiilor necesare desfăşurării normale a procesului de reproducere a populaţiei, se obişnuieşte să se determine, în limitele aceleiaşi perioade de timp, rata nupţialităţii nete, ca diferenţă între rata generală de nupţialitate şi rata generală de divorţialitate:

1000P

DCdccneta

(10.8)

3

Constanţa Mihăescu – Demografie.Concepte şi metode de analiză

Capitolul 11. Migraţia populaţiei – analiză transversală De maniera în care se manifestă şi se combină cele două componente ale mişcării populaţiei depinde evoluţia în timp a efectivului şi structurii populaţiei. În sens restrâns, prin mişcare migratorie se înţelege deplasarea populaţiei dintr-o localitate în alta, sau dintr-o ţară în alta, însoţită de schimbarea statutului rezidenţial (domiciliul stabil). Populaţia se deplasează frecvent pe teritoriu, fără ca această deplasare să influenţeze domiciliul stabil al persoanei. Durata deplasărilor poate să varieze de la caz la caz. În general, legislaţia fiecărei ţări are latitudinea să reglementeze dacă aceste deplasări necesită efectuarea unor forme administrative sau nu. De obicei, deplasările pe perioadei scurte de timp nu se iau în considerare. Modificarea temporară a domiciliului pe o perioadă mai îndelungată de timp şi care necesită aprobarea organelor administrative de stat alcătuieşte mişcarea migratorie flotantă. În sfera deplasărilor spaţiale ale populaţiei se mai cuprind acele deplasări cu caracter pendulatoriu, determinate, aproape în exclusivitate, de neconcordanţa dintre domiciliul stabil şi sediul unităţii economice unde îşi desfăşoară activitatea populaţia ocupată, sau sediul unităţii de învăţământ, pentru populaţia şcolară. Deplasarea zilnică a populaţiei dintr-o localitate în alta şi care are caracter de regularitate, formează mişcarea pendulatorie a populaţiei. Parţial, cazurile de schimbare temporară a domiciliului cât şi mişcarea pendulatorie nu se urmăresc prin sistemul evidenţei centralizate a mişcării populaţiei. Se înregistrează şi se raportează prin sistemul statistic, numai mişcarea flotantă în cazul căreia aprobarea modificării temporare a domiciliului cuprinde şi data 1 ianuarie sau 1 iulie. Explicaţia constă în aceea că pentru aceste momente se determină, de regulă, efectivul populaţiei pe localităţi şi judeţe. Studiile care îşi propun să caracterizeze intensitatea, factorii de influenţă şi consecinţele mişcării pendulatorii şi flotante apelează la sistemul anchetelor selective. După cum mişcarea populaţiei însoţită de schimbarea domiciliului stabil, se circumscrie graniţelor naţionale sau depăşeşte aceste graniţe, avem de-a face cu mişcarea migratorie internă şi mişcarea migratorie externă. Orice persoană care înregistrează evenimentul “migraţie” apare într-o dublă poziţie: emigrant, pentru localitatea de unde pleacă şi imigrant, pentru localitatea unde îşi stabileşte noul domiciliu. Iată de ce se poate considera că fenomenele de emigrare şi de imigrare, atunci când se limitează la graniţele naţionale, au, în esenţă, acelaşi conţinut. Totalitatea persoanelor care îşi stabilesc domiciliul legal într-o localitate, pe parcursul unei perioade de timp (de obicei un an), formează, din punct de vedere al localităţii respective, cohorta imigranţilor. Corespunzător, colectivitatea de persoane care pleacă din localitate, stabilindu-şi domiciliul în alte localităţi, formează cohorta emigranţilor. La nivelul ţării, făcând abstracţie de mişcarea migratorie externă, totalul imigranţilor este echivalent cu totalul emigranţilor. Mişcarea migratorie a populaţiei nu are caracter întâmplător. Ea este determinată, mai mult decât alte fenomene demografice, de factori de natură economică şi, în mai mică măsură (în unele cazuri speciale), de factori sociali, etnici, culturali sau politici. Mobilitatea spaţială, analizată la nivelul unei anumite localităţi, influenţează structura populaţiei pe vârste şi sexe ca şi evoluţia unor fenomene demografice, îndeosebi a natalităţii şi mortalităţii.

4

Constanţa Mihăescu – Demografie.Concepte şi metode de analiză

S-a constatat că migraţia cuprinde, în special, persoanele adulte şi în măsură mai redusă, copiii şi bătrânii- De regulă, bărbaţii migrează în proporţie mai însemnată decât femeile, deşi situaţii inverse, în anumite etape, nu trebuie să surprindă. În unele cazuri, deplasări ale femeilor determină migraţii echilibrate de copii, femei şi bătrâni. Fenomenele migratorii pot determina modificări în structura pe ocupaţii, profesii şi după nivelul de instruire. Aspectele mai importante ce fac obiectul analizei mişcării migratorii se referă la determinarea intensităţii fenomenului, pe total şi pe subcolectivităţi structurate după caracteristici demografice (sex, vârstă, stare civilă), socio-economice şi culturale. Interesează, de asemenea, orientarea fluxurilor migratorii, migraţia urban-rural şi invers, structura emigranţilor după ţara de destinaţie, în cazul mişcării migratorii externe. În cazul mişcării flotante prezintă interes şi surprinderea aspectelor legate de sezonalitate. Un interes aparte îl prezintă studierea efectelor pe care le poate avea mişcarea migratorie asupra structurii populaţiei diverselor localităţi şi judeţe, pe sexe şi vârste ca şi implicaţiile determinate de mişcarea migratorie selectivă asupra evoluţiei intensităţii fenomenelor mişcării naturale. Dinamica mişcării migratorii şi studiul cauzalităţii sunt un alt domeniu important al analizei demografice. De obicei, înregistrarea curentă a evenimentelor mişcării migratorii se efectuează de către organele de poliţie, iar buletinele statistice prelucrate detaliat asigură un volum de informaţii suficient pentru desprinderea trăsăturilor esenţiale ale fenomenului. Aprofundarea analizei, mai ales sub aspectul cauzalităţii, necesită observări selective. În analiza mişcării migratorii se adoptă, în special, optica transversală, analiza longitudinală fiind mai puţin semnificativă, deosebirile de nuanţă implicând perioade istorice şi transformări economice şi, în mai mică măsură, generaţii distincte. În analiza fenomenului de migraţie distingem două categorii principale: - migraţie brută, caracterizând global masa imigranţilor şi a emigranţilor; - migraţie netă sau spor/scădere migratorie, oglindind diferenţa dintre efectivul persoanelor imigrante şi efectivul emigranţilor. Aceste două categorii sunt semnificative, în special, la nivelul localităţilor şi al judeţelor şi prezintă o importanţă mai redusă la nivelul ţării1. Atât migraţia brută cât şi migraţia netă beneficiază de exprimări cantitative în expresie absolută şi relativă. Dacă notăm: I = numărul persoanelor imigrante în localitate (judeţ) în cursul anului; E = numărul persoanelor emigrante din localitate (judeţ) în aceeaşi perioadă de timp; Mb = migraţie brută în cifre absolute; Sm = migraţie netă (sporul migratoriu) în cifre absolute; atunci sunt evidente relaţiile:

Mb = I + E şi Sm = I – E (11.1) Ca şi în cazul altor fenomene demografice, deoarece localităţile (judeţele) se deosebesc din punct de vedere al efectivului populaţiei, este necesar ca atât migraţia brută cât şi migraţia netă să fie corelate cu “numărul mediu al populaţiei”, determinând “rata migraţiei brute” (rb) şi respectiv “rata migraţiei nete” (rs.m).

100P

EIşi100

P

EIrr m.sb

(11.2)

Dacă se intenţionează să se stabilească intensitatea migraţiei brute la nivelul întregii ţări, rata generală (RB) se va determina ca raport între efectivul persoanelor antrenate în procesul migraţiei interne (M) şi efectivul mediu anual al populaţiei:

1 De altfel, făcând abstracţie de migraţia externă, la nivelul ţării este impropriu a se vorbi de migraţie netă.

5

Constanţa Mihăescu – Demografie.Concepte şi metode de analiză

100P

MRB (11.3)

Rata generală a migraţiei se poate stabili şi pentru perioade mai reduse decât anul calendaristic (lună, trimestru, semestru), permiţând analiza sezonalităţii migraţiei cu ajutorul indicilor de sezonalitate. Dacă la nivelul ţării este impropriu a se vorbi de analiza distinctă a fenomenelor de imigrare şi emigrare2, la nivelul unităţilor teritoriale această analiză se impune, datorită motivaţiei şi implicaţiilor economico-sociale diferenţiate a celor două fenomene, pentru o anumită localitate sau judeţ. Ca urmare, se recomandă determinarea ratei de imigrare, respectiv emigrare:

100P

Eşi100

P

Irr ei (11.4)

Diferenţa celor două rate este echivalentă cu rata migraţiei nete:

rrr msei P

EI

P

E

P

I.

(11.5)

Aşa cum apreciam anterior, analiza generală a fenomenului migraţiei trebuie aprofundată prin studierea structurii imigranţilor şi emigranţilor după diverse caracteristici, în special pe grupe de vârstă şi sex. O anumită structură pe vârste şi sexe a populaţiei supuse fenomenului migraţiei va influenţa structura populaţiei şi comportamentul demografic, atât în localităţile de unde pleacă cât şi în localităţile unde se stabileşte. Dacă emigraţia populaţiei dintr-o localitate va afecta în special grupele de vârstă tinere, consecinţa va fi un proces de îmbătrânire demografică a populaţiei pentru localitatea de unde pleacă şi un proces de întinerire a populaţiei în localităţile unde îşi stabilesc domiciliul. De asemenea, se va modifica intensitatea fenomenelor demografice, în special natalitatea şi mortalitatea populaţiei. Migraţia populaţiei de la sat la oraş va avea ca efect, în prima perioadă, o creştere a natalităţii în mediul urban, deoarece, comportamentul demografic al populaţiei rurale este favorabil unei natalităţi mai ridicate. Acest comportament demografic se va adapta la condiţiile mediului urban după trecerea unei anumite perioade. Afluxul de populaţie tânără către unele localităţi va determina şi o scădere a coeficientului mortalităţii generale în cadrul acestora. Intensitatea mai ridicată a migraţiei populaţiei de sex masculin duce la schimbarea proporţiei pe sexe în localităţile unde imigrează, cât şi în localităţile de unde emigrează.

În analiza migraţiei este importantă stabilirea direcţiei şi intensităţii fluxurilor migratorii. De obicei, acestea se orientează de la regiuni cu un spor natural ridicat şi cu dezvoltare economică mai redusă, către regiuni cu spor natural scăzut, dar dezvoltate din punct de vedere economic. Fluxurile migratorii se pot studia utilizând balanţa şah a migraţiei. În subiectul balanţei se vor specifica localităţile (judeţele) de unde se formează fluxurile migratorii, iar în predicat, localităţile (judeţele) spre care se îndreaptă acestea. În interiorul balanţei se va indica numărul populaţiei supuse fenomenului migraţiei. În ultima coloană şi ultimul rând se indică totalul populaţiei emigrante, respectiv imigrante, pentru fiecare localitate (judeţ). Aplicaţie

2 Se are în vedere migraţia internă.

6

Constanţa Mihăescu – Demografie.Concepte şi metode de analiză

Presupunem că într-o ţară există 10 regiuni administrative, înregistrându-se datele despre migraţie, aşa cum apar în balanţa şah. De asemenea, presupunem lipsa migraţiei externe.

Regiuni de imigraţie Regiuni de

emigraţie I II III IV V VI VII VIII IX X Total

I - 20 80 40 - - 20 - - 40 200 II 100 - 140 200 60 80 40 - 60 20 700 III 60 - - 80 20 - - - 10 - 170 IV 80 10 100 - 10 20 - 10 - - 230 V 100 - 80 120 - 10 - 10 - - 320 VI 120 - 80 100 10 - 10 - - 5 325 VII 80 10 60 40 - - - - - - 190 VIII 40 - 60 80 - 10 - - 10 - 200 IX 100 - 100 60 - - 10 - - 10 280 X 80 10 40 20 - - 10 - 10 - 170

Total 760 50 740 740 100 120 90 20 90 75 2785 În lipsa migraţiei externe, totalul emigranţilor este egal cu totalul imigranţilor. Utilizând datele din balanţă se pot stabili sporurile migratorii pentru fiecare regiune administrativă. Se pot delimita regiuni de atracţie a fluxurilor migratorii, precum şi regiunile de unde se formează acestea. În exemplul nostru, pentru regiunea I, rezultă un spor migratoriu de 560 persoane (760 – 200). Acest spor migratoriu s-a format ca urmare a decalajului existent în privinţa numărului de persoane care au emigrat din regiunea I în celelalte regiuni, faţă de numărul de persoane care au imigrat din alte regiuni, în această regiune Descompunerea sporului migratoriu pe regiunile de provenienţă se poate face pentru fiecare regiune în parte. Regiunile spre care se îndreaptă cu precădere fluxurile migratorii sunt regiunile I, III şi IV, iar regiunile de unde se formează acestea sunt regiunile II, V, VI etc. Analiza trebuie completată prin caracterizarea dezvoltării economice a regiunilor, pentru a desprinde cauzele migraţiei. Compararea, pentru o perioadă de timp mai îndelungată, a unor asemenea balanţe ale migraţiei va oglindi modificările intervenite în orientarea şi intensitatea fluxurilor migratorii, care, corelate cu modificările în domeniul social-economic, oferă posibilitatea analizei complexe a fenomenului migraţiei.

Sporul migratoriu al regiunii A poate fi defalcat pe regiunile de provenienţă, astfel:

Imigranţi Emigranţi Spor migratoriu Regiunea de provenienţă

100 - 20 = 80 din regiunea B 60 - 80 = -20 din regiunea III 80 - 40 = 40 din regiunea IV

100 - 0 = 100 din regiunea V 120 - 0 = 120 din regiunea VI

80 - 20 = 60 din regiunea VII 40 - 0 = 40 din regiunea VIII

100 - 0 = 100 din regiunea IX 80 - 40 = 40 din regiunea X

7

Constanţa Mihăescu – Demografie.Concepte şi metode de analiză

Total 760 - 200 = 560 Datele balanţei permit caracterizarea structurii emigranţilor şi imigranţilor în funcţie de domiciliul anterior (se calculează greutatea specifică a imigranţilor şi emigranţilor dintr-o regiune în totalul acestora). Dacă, în cadrul balanţei, se prevede şi distanţa pe care se organizează fluxurile migratorii, se poate calcula distanţa medie a acestora, pentru fiecare regiune, separat pentru emigrare şi imigrare.

n

1ii

n

1iei

e

E

dEd pentru emigranţi şi (11.6)

n

1ii

n

1iii

i

I

dId pentru imigranţi,

în care: de = distanţa de emigrare (imigrare); Ei şi Ii = numărul de emigranţi (imigranţi) din (în) regiunea i. La nivelul ţării, distanţa medie de imigrare este identică cu distanţa medie caracteristică fenomenului emigrării, ca urmare a faptului că aceleaşi persoane constituie atât colectivitatea imigranţilor cât şi colectivitatea emigranţilor (în ipoteza unei populaţii de tip „închis“). Balanţa şah, caracterizând fenomenul migraţiei, poate servi pentru întocmirea unor modele matematice în scopul descrierii unor legităţi ale fenomenului. Printre primele încercări care au urmărit să stabilească o legitate care să explice orientarea fluxurilor migratorii, amintim pe aceea datorată lui E. G. Ravenstein, la sfârşitul secolului al XIX-lea, şi care exprimă dimensiunea colectivităţilor de imigranţi din diferite localităţi, într-o anumită localitate, ca funcţie de efectivul populaţiei localităţii de origine şi de destinaţie şi a distanţei dintre ele: (11.7) DPPM i

Ki jj

ji

în care: = numărul persoanelor care şi-au modificat domiciliul din localitatea “j” în

localitatea “i”;

M i j

Pi şi Pj = efectivul populaţiei celor două localităţi; = distanţa dintre localitatea “i” şi localitatea “j”. Di j

Cu alte cuvinte, mărimea fluxului migratoriu între două localităţi variază direct proporţional cu efectivul populaţiei acestora şi invers proporţional cu distanţa dintre ele. Studiile actuale asupra migraţiei confirmă această supoziţie, cei doi factori influenţând într-adevăr orientarea fluxurilor migratorii, dar nu sunt factori determinanţi. Modelarea matematică a proceselor migratorii trebuie să ia în considerare, în mod obligatoriu, factorii economici, culturali, demografici etc. a căror influenţă poate fi stabilită cu ajutorul analizei factoriale. În studiile de prognoză a mişcării migratorii îşi găsesc aplicabilitatea lanţurile Markov, prin intermediul metodei probabilităţilor de trecere. Alături de mişcarea naturală a populaţiei, mişcarea migratorie contribuie la modificarea numărului şi structurii populaţiei unei localităţi, într-o perioadă dată. Sporul general al populaţiei se formează ca sumă a sporului natural şi a sporului migratoriu: Sg = Sn + Sm (11.8) Descompunând sporul natural şi sporul migratoriu în elementele componente, formula de calcul al sporului general se poate scrie:

8

Constanţa Mihăescu – Demografie.Concepte şi metode de analiză

9

Sg = (N – M) + (I – E) (11.9) Sporul general al populaţiei nu reprezintă altceva decât diferenţa dintre numărul populaţiei de la sfârşitul şi începutul perioadei pentru care se calculează. Din formula de calcul anterioară se poate stabili şi contribuţia sporului natural şi a sporului migratoriu, la formarea sporului general. Se calculează în acest scop, greutatea specifică a sporului natural şi a celui migratoriu, în totalul sporului general. Există posibilitatea determinării sporului migratoriu pe cale indirectă, ca diferenţă între sporul general şi sporul natural. Sm = Sg – Sn (11.10) Această metodă este deseori folosită în practică.