50

Sistematica mărfurilor alimentare

12.1. Importanţa sistematizării mărfurilor alimentare. Istoric.

Consumatorul actual este din ce în ce mai dispus să renunţe la stocări riscante de

produse alimentare puţin prelucrate, vândute în stare neambalată sau precar ambalată,

preferând sorto-tipo-dimensiuni cât mai înalt prelucrate, de mic gramaj, cât mai stabile şi cât

mai convingător garantate.

În acest sens, strategia agenţilor economici din industria alimentară trebuie să vizeze

accesul cât mai larg al populaţiei la o gamă sortimentală mare de produse prelucrate, fapt care

determină un raport judicios între grupele de alimente şi clasele calitative, reducerea mesei pe

o unitate de produs preambalat vandabil, echilibrarea şi creşterea valorii nutritive a

alimentelor, o stabilitate cât mai înaltă a produselor puse în circulaţie, printr-o garantare a

calităţii şi inocuităţii la nivelul exigenţelor moderne impuse de protecţia consumatorului.

Aşadar atât producătorul agricol, cât şi producătorul de alimente prelucrate,

distribuitorul şi comerciantul cu amănuntul trebuie să-şi conjuge eforturile în adecvarea

ofertei de produse alimentare în cadrul unei economii eficiente şi moderne.

În cvasitotalitatea situaţiilor, produsul care face obiectul fabricaţiei sau al

comercializării nu este singular. El se încadrează într-o anumită gamă de produse, înrudite

prin destinaţia lor comună în consum şi prin caracteristicile esenţiale similare referitoare la

materia primă din care sunt obţinute, la tehnologia de fabricaţie. În sfera distribuţiei se

utilizează larg termenul de gamă sortimentală – definită prin ansamblul mărfurilor şi modul

lor de asociere, folosind un reper comun de sistematică.

Dimensiunile gamei sortimentale permit aprecieri comparative între firme ce

realizează acelaşi produs şi servesc, totodată, drept puncte de reper pentru formularea

strategiilor de produs.

Descoperirea de materii prime noi, de noi tehnologii şi chiar de noi utilităţi au dus la o

expansiune continuă a sortimentului de mărfuri, fapt care a determinat şi încercări continue de

clasificare a acestora.

Prin sortiment se înţelege o colectivitate de mărfuri realizate sau comercializate în

condiţii de rentabilitate de o anumită organizaţie, în scopul satisfacerii cererii unui segment

de consumatori.

În exprimarea curentă se mai folosesc şi alţi termeni asociaţi noţiunii de „sortiment”,

cum ar fi: „paletă sortimentală”, „gamă de produse”. La rândul său, o gamă de produse este

51

alcătuită din mai multe linii de produse, fiecare reprezentînd colectivităţi omogene de produse

din punct de vedere al materiei prime şi tehnologiei de fabricaţie.

Pornind de la cestea, se pot defini dimesiunile gamei de produse, ca fiind:

lărgimea gamei – numărul de linii de produse ce o compun;

profunzimea gamei – numărul de produse distincte conşinute de o gamă;

lungimea gamei – numărul de produse din toate liniile ce alcătuiesc gama.

Clasificarea produselor şi serviciilor este o operaţiune teoretică ce urmăreşte

diferenţierea componentelor unor colectivităţi cercetate, alcătuite din elemente cu existenţă

materială sau nu.

Primele încercări de ordonare a mărfurilor au fost întreprinse de Johann Beckmann, în

perioada 1793-1800, probabil influenţat şi stimulat de cercetările întreprinse de C. Linné în

domeniul ştiinţelor naturii.

În aceeaşi perioadă sunt semnalate şi încercările de clasificare ale lui B. Bűsse (1798-

1801), care foloseşte drept criterii de clasificare atât originea, cât şi destinaţia produsului.

Metodologia utilizată în domeniul clasificării mărfurilor a evoluat prin trecerea de la

merceologia clasică, exclusiv descriptivă şi plasată în domeniul ştiinţelor naturii, la

merceologia modernă cu vocaţie interdisciplinară, cu orientare problematică şi prospectivă.

Semnificativă este cercetarea lui E. Kuthe care analizează clasificările predecesorilor

(Grundke, Posch, Finche şi alţii), precum şi clasificările elaborate de către organisme

naţionale şi internaţionale pentru a institui un nou sistem criterial de esenţă economică şi

funcţională şi a construi în această direcţie modele de clasificare atât generale, cât şi pe grupe

de produse.

Kuthe consideră următoarea clasificare a sortimentelor de mărfuri din comerţ ca

răspunzând în mare măsură practicii comerciale:

1. produse de brutărie;

2. alimente dietetice;

3. delicatese;

4. grăsimi şi ouă;

5. produse din carne;

6. produse din peşte;

7. fructe şi legume;

8. băuturi;

9. conserve;

10. produse din lapte;

52

11. produse dulci;

12. produse congelate;

13. alte produse.

Această clasificare corespunde unor exigenţe de compartimentare în magazine

generale de produse alimentare pentru orientarea structurii reţelei în comerţul cu amănuntul,

dar acest criteriu este oarecum periferic pentru un management merceologic. Mai interesantă

este clasificarea alimentelor folosind criteriul transpoziţiei (de compatibilitate sau

incompatibilitate în transport, depozitare şi păstrare), Kuthe exemplificând utilizarea acestui

criteriu prin problematica merceologică specifică anumitor produse, ca de exemplu:

produsele din peşte (incomoditatea mirosului, sensibilitatea la temperatură

etc.);

produsele congelate (sensibilitate mare la temperatură);

produsele de brutărie (sensibilitatea la condiţiile de depozitare).

Sunt considerate neutre din punct de vedere transpoziţional alimentele dietetice,

băuturile, conservele, produsele dulci, în general produsele bine stabilizate şi ambalate etanş

sau ermetic.

În condiţiile apariţiei de noi utilităţi şi ca urmare a creşterii demografice, expansiunii

mărfurilor şi în special, a celor alimentare, în favoarea celor noi sau a celor reînnoite, căutările

în domeniul clasificării mărfurilor nu încetează, ci dimpotrivă, se amplifică.

Orientarea spre modelele de clasificare din ştiinţele naturii (care stabilesc ca niveluri

de ordonare a produselor: diviziunea, subdiviziunea, clasa, ordinul, genul, specia, subspecia,

sortul şi clasa de calitate) este criticată în prezent, fiind considerată ca necorespunzătoare

stadiului actual al producţiei de mărfuri, puternic orientată către diversificare, dar totuşi

rămâne fundamentală.

Potrivit unor opinii, mărfurile ar trebui ordonate după criteriile: scop, funcţie, natură şi

formă. De asemenea, în condiţiile orientării tot mai pregnante de organizare a comerţului,

există preocupări de elaborare a unor sisteme de clasificare bazate pe criteriul destinaţiei.

Preocupările actuale în domeniul sistematicii mărfurilor, cu toată diversitatea lor, se

înscriu în două direcţii principale: fundamentarea ştiinţifică a clasificării produselor şi

asigurarea aplicabilităţii în practică a sistemelor elaborate.

Accentul este pus pe una din cele două deziderate, urmărindu-se fie clasificarea unor

probleme de ordin conceptual, mergând până la încercarea de integrare a clasificării

53

mărfurilor într-o ordine universală a cunoştinţelor, fie elaborarea unor structuri de clasificare,

potrivit cerinţelor activităţii practice.

12.2. Modele operaţionale de clasificare a alimentelor brute şi procesate

Clasificarea mărfurilor are drept scop sistematizarea lor într-un ansamblu unitar,

logic, ordonat ierarhic pe baza unor criterii cât mai judicios selectate.

Sistemele criteriale şi numărul treptelor ierarhice, precum şi obiectivele urmărite prin

clasificare au condus la crearea unui număr apreciabil de modele teoretice şi mai ales, bazate

pe criterii operaţionale simultan atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional. Deseori,

corespondenţa dintre aceste modele este anevoioasă, laborioasă sau chiar imposibilă.

Principalele criterii utilizate în clasificarea merceologică clasică (didactică şi

ştiinţifică) sunt următoarele:

originea: produse vegetale, animale, minerale;

gradul de prelucrare tehnologică: materii prime, semifabricate, produse finite;

compoziţia chimică: produse cu preponderenţă protidică, cu preponderenţă

lipidică, cu preponderenţă glucidică, cu preponderenţă gustativă;

destinaţia în consum: produse nutritive, gustative, mixte;

stabilitatea: produse uşor alterabile, alterabile şi greu alterabile;

modul de ambalare: vrac, semivrac, preambalat.

Modelul clasificării ştiinţifice merceologice, acceptat în mare măsură pe plan

internaţional, ordonează mărfurile alimentare în:

1. cereale, leguminoase şi produse rezultate din prelucrarea lor;

2. legume, fructe proaspete şi produse de prelucrare;

3. produse zaharoase (materii prime zaharate şi produse de prelucrare);

4. produse gustative: condimente, stimulente, băuturi nealcoolice şi alcoolice;

5. grăsimi alimentare vegetale, animale, mixte;

6. lapte şi produse rezultate din prelucrarea laptelui;

7. ouă şi produse din ouă;

8. carne şi produse de prelucrare a cărnii;

9. peşte, alte vietăţi acvatice şi produse rezultate din prelucrarea lor;

10. concentrate alimentare şi alte tipuri de mixuri alimentare.

Clasificările practice utilizate la nivel microeconomic sunt, în majoritatea cazurilor,

clasificări nesistematice (produsele sunt cuprinse în ordinea apariţiei lor), urmărind rezolvarea

54

eficientă a codificării mărfurilor, potrivit cerinţelor sistemelor informatice proprii ale

întreprinderilor.

Clasificările nesistematice, deşi rămân valabile la nivel microeconomic, nu pot fi

utilizate pentru prelucrarea informaţiilor, în diferite scopuri, la nivel macroeconomic,

respectiv în domenii pentru care trebuie asigurată încadrarea unică a produselor, cu definirea

clară a relaţiilor dintre categoriile de produse (statistică, vamal). Prin urmare, clasificările

sistematice (care asigură ordonarea produselor pe categorii relativ omogene), cu structură

ierarhică, sunt incompatibile între ele datorită utilizării unor criterii de grupare foarte diferite.

Pe măsura dezvoltării producţiei şi a schimburilor comerciale internaţionale s-au

înregistrat şi acţiuni intense în direcţia uniformizării clasificării mărfurilor la nivelul unor

organisme cu caracter regional sau mondial.

Trebuie făcută o menţiune specială în legătură cu clasificările comerciale ale

produselor folosite în comerţul electronic şi care se regăsesc pe majoritatea magazinelor

virtuale. Aceste site-uri servesc drept ghid interactiv pentru cumpărătorii ce doresc să-şi

fundamenteze decizia de cumpărare pe un studiu comparativ, între mai multe produse ce

satisfac aceeaşi trebuinţă.

Clasificarea produselor din aceste magazine virtuale nu este una riguros ştiinţifică, dat

fiind caracterul comercial, în sensul că nu se regăsesc absolut toate categoriile de produse, ci

doar acelea care aparţinând firmelor agreate (prin contract) de către administratorul site-ului

respectiv.

Modelele practice oficiale de clasificare a mărfurilor, utilizate pe plan mondial,

sunt cunoscute sub denumirea de nomenclaturi. Primele tentative de realizare a unei

nomenclaturi comune de clasificare a mărfurilor datează de acum 150 de ani, când existau

clasificări realizate în scop fiscal sau statistico-economic.

Prima codificare raţională a mărfurilor s-a realizat în Belgia, în 1831, care împărţea în

mod elementar mărfurile în materii prime, produse comestibile în stare naturală şi

manufacturată. În 1854, această clasificare a fost înlocuită cu una alfabetică, care s-a dovedit a

fi impracticabilă. Având în vedere că obiectivul fundamental al clasificării trebuie să faciliteze

aplicarea tarifelor vamale şi să fie util în statistica comercială, s-au făcut eforturi pentru

asigurarea unei terminologii uniforme şi elaborarea unui sistem de clasificare omogen.

55

Prima nomenclatură merceologică uniformă a fost adoptată în 1913, la cea de-a doua

Conferinţă Internaţională de Statistică Comercială de la Bruxelles, care impunea ţărilor să

adecveze dispoziţiile proprii (interne) la nomenclatura adoptată, care conţinea 186 de poziţii

organizate în cinci grupe: animale vii, alimente şi băuturi, materii prime şi semiproduse,

produse manufacturate, aur şi argint. Această nomenclatură a reprezentat o bază pentru

statistica comercială internaţională şi alcătuirea tarifelor vamale ale multor ţări.

În prezent, la nivel internaţional, există două clasificări care se utilizează în mod

oficial: sistemul armonizat şi clasificarea mărfurilor după destinaţia economică.

În 1983, Consiliul de Cooperare Vamală a aprobat „Convenţia Internaţională asupra

Sistemului Armonizat de clasificare şi codificare a mărfurilor”, numit mai scurt Sistemul

Armonizat, destinat să înlocuiască Convenţia de la Bruxelles. Această convenţie are scopul

de a furniza comerţului internaţional un limbaj comun, unic şi este deschisă statelor şi

uniunilor vamale şi economice care au competenţa să facă comerţ.

Nomenclatura Sistemului Armonizat (NSA) constă în reguli generale pentru

interpretarea nomenclaturii însăşi şi este structurată în 96 capitole, 21 secţiuni, 1241 grupe şi

5115 subgrupe la nivel de şase cifre. Avantajele utilizării NSA sunt multiple: în sectoarele

economice (industrie, comerţ, transport) dispar statisticile internaţionale mai puţin sigure şi

detaliate, operaţiile comerciale sunt facilitate, în sensul că se pot utiliza denumirile şi codurile

din SA în toate documentele, sunt facilitate operaţiile de export, de import, ca urmare a

informării rapide asupra drepturilor vamale care trebuie aplicate.

Pe baza NSA a CEE s-a elaborat Tariful Integrat al CE (TARIC), utilizat pentru

importuri şi exporturi din/în ţările terţe.

În esenţă, NSA promovează ideea de unificare a diverselor nomenclaturi utilizate în

statistică, în producţie, în comercializare, în transportul mărfurilor, reprezentând cel mai

actual sistem de clasificare a mărfurilor acceptat pe plan internaţional, întrucât asigură un

limbaj comun cu privire la mărfurile care fac obiectul comerţului internaţional şi constituie o

bază pentru elaborarea tarifelor vamale, pentru culegerea şi prelucrarea informaţiei statistice

de comerţ exterior.

Principalele nomenclaturi utilizate actualmente în lume sunt:

nomenclaturile vamale, cum ar fi Nomenclatura Vamală de la Bruxelles

(NVB), Nomenclatura Consiliului de Cooperare Vamală (NCCV) şi, mai

recent, Nomenclatura Sistemului Armonizat (NSH);

nomenclaturile destinate analizei economice, cum ar fi Clasificarea Tip

pentru Comerţul Internaţional (CTCI), revizuirile 1, 2 şi 3.

56

Pentru activităţile de import în România este utilizat Tariful vamal de import al

României, clasificare care utilizează opt cifre.

Ministerul Economiei şi Comerţului are obligaţia de a publica periodic modificările şi

regimul de import şi de export care intervin ca urmare a aplicării angajamentelor asumate de

România în baza Acordului de la Marrakesh privind constituirea Organizaţiei Mondiale a

Comerţului.

Produsele alimentare brute şi prelucrate sunt încadrate în cele patru secţiuni şi 24

de capitole aferente volumului – Produse agricole – după care urmează:

Secţiunea I - Animale vii şi produse ale regnului animal

Cap. 1 Animale vii

Cap. 2 Carne şi organe comestibile

Cap. 3 Peşte şi crustacee, moluşte şi alte nevertebrate acvatice

Cap. 4 Lapte şi produse lactate, ouă şi păsări, miere naturală, produse comestibile de

origine animală, nedenumite şi neincluse în altă parte

Cap. 5 Alte produse de origine animală, nedenumite şi necuprinse în altă parte

Secţiunea II - Produse ale regnului vegetal

Cap. 6 Plante vii sau produse de floricultură

Cap. 7 Legume, plante, rădăcini şi tuberculi alimentari

Cap. 8 Fructe comestibile; coji de citrice şi de pepeni

Cap. 9 Cafea, ceai, mate şi condimente

Cap. 10 Cereale

Cap. 11 Produse ale industriei morăritului; malţ, amidon, inulină, gluten de grâu

Cap. 12 Seminţe şi fructe oleaginoase; seminţe şi fructe diverse; plante industriale şi

medicinale; paie şi furaje

Cap. 13 Lac; gume, răşini şi alte seve şi extracte vegetale

Cap. 14 Materii pentru împletit şi alte produse de origine vegetală, nedenumite şi

necuprinse în altă parte

Secţiunea III - Grăsimi şi uleiuri de origine animală sau vegetală; produse ale disocierii

lor; grăsimi alimentare prelucrate; ceară de origine animală sau vegetală

57

Cap. 15 Grăsimi şi uleiuri de origine animală sau vegetală; produse ale disocierii lor;

grăsimi alimentare prelucrate; ceară de origine animală sau vegetală

Secţiunea IV Produse alimentare; băuturi, lichide alcoolice şi oţet; tutun şi înlocuitori de

tutun prelucraţi

Cap. 16 Preparate din carne, din peşte sau din crustacee, moluşte sau alte nevertebrate

acvatice

Cap. 17 Zahăr şi produse zaharoase

Cap. 18 Cacao şi produse preparate din cacao

Cap. 19 Preparate pe bază de cereale, făinuri, amidonuri sau lapte; produse de patiserie

Cap. 20 Preparate din legume, fructe, sâmburi sau din alte părţi de plante

Cap. 21 Preparate alimentare diverse

Cap. 22 Băuturi, lichide alcoolice şi oţeturi

Cap. 23 Reziduuri şi deşeuri ale industriei alimentare; nutreţuri pentru animale

Cap. 24 Tutun şi înlocuitori de tutun prelucraţi

Nomenclatura Consiliului de Cooperare Vamală a rezultat prin unificarea

nomenclatoarelor vamale naţionale ale unui mare număr de ţări, având avantaje incontestabile

în facilitarea comparării tarifelor, determinării drepturilor aplicabile mărfurilor ce fac obiectul

comerţului internaţional şi, pe această bază, a negocierilor în cadrul convenţiilor comerciale şi

vamale bi şi multilaterale.

În faţa ştiinţei merceologice se pune problema studierii şi decelării unor legităţi

interdependente şi conexiuni între diferite grupe şi subgrupe de mărfuri, ordonarea şi

poziţionarea diferitelor grupe de mărfuri mai vechi şi mai noi, diferite ansambluri sortimentale

determinând conturarea unui nou domeniu de cercetare a mărfurilor: sortimentologia.

La elaborarea unei concepţii strategice a sortimentului de mărfuri alimentare, având în

vedere relaţia necesităţi de consum – valoare de întrebuinţare, în strânsă legătură cu resursele

tradiţionale şi netradiţionale, trebuie să se pornească de la grupele de populaţie individualizate

după cerinţele biologice.

Necesităţile obiective de nutriţie pentru fiecare segment de populaţie, precum şi

necesităţile subiective ce variază funcţie de tradiţie, obiceiuri şi deprinderi alimentare

condiţionează strâns cererea de produse alimentare. Din acest motiv, necesarul fiziologic

zilnic de energie, trofine calorigene şi substanţe cu rol catalitic, diferenţiat pe grupe de

populaţie (vârstă, sex, efort depus) se utilizează pentru estimarea volumului şi structurii

ofertei de mărfuri alimentare.

58

Corelarea cererii şi a ofertei în plan economic, dar şi metabolic porneşte de la funcţia

nutriţională a grupelor de produse agroalimentare de bază, conform modelului clasificării

FAO/OMS utilizat pe plan mondial în materie de valoare nutritivă a alimentelor (tabelul).

Funcţia nutriţională a grupelor de produse de bază la nivel mondial

(în aport energetic total)

Grupe agroindustriale Proteine

%

Lipide

%

Glucide

%

Produse bogate în glucide:

Cereale 10 4 86

Tuberculi 5 2 93

Zahăr şi miere - - 100

Fructe şi legume 12 6 82

Produse bogate în proteine:

Leguminoase 25 6 69

Carne şi ouă 23 75 2

Peşte şi fructe de mare 59 32 9

Lapte şi produse lactate 24 50 26

Produse bogate în lipide:

Nuci şi oleaginoase 20 61 19

Materii grase - 100 -

Produse vegetale 8 12 80

Produse animale 22 70 8

Sursa: Malassis, L., Padilla, M., 1986

Laptele şi produsele lactate, nucile şi oleaginoasele pot fi considerate ca produse cu

funcţie nutriţională echilibrată. Aceste două grupe furnizează cel puţin 20% proteine şi 20%

glucide, restul fiind reprezentat de lipide.

Leguminoasele, ale căror funcţiuni esenţiale se situează între furnizarea de glucide

(69%) şi proteine (25%), fac parte dintr-o categorie de produse parţial echilibrate. Conţinutul

în lipide este foarte redus, aproximativ 6%.

Zahărul şi mierea, care asigură în proporţie de 100% glucide, materiile grase cu

100% lipide şi cartofii cu 93% glucide sunt (aproape) în exclusivitate alcătuite dintr-un singur

tip de trofine calorigene.

59

12.3. Sistemul codificării cu bare

Presiunea concurenţei într-o economie de piaţă aduce în atenţia managerilor soluţiile

de creştere a productivităţii muncii. Toate practicile moderne de management au nevoie de

informaţii exacte şi este mai mult decât necesar să cunoaştem exact stocurile, fluxurile

productive şi calitatea lor, loturile etc. şi toate acestea în timp real, deoarece acurateţea şi

actualitatea informaţiilor sunt vitale în procesul decizional.

Codificarea reprezintă operaţiunea de transpunere în cod (numeric = cifre, alfabetic

= litere sau alfanumeric =litere şi cifre) a elementelor definitorii ale unor obiecte, servicii,

fenomene etc.

Indiferent de tipul clasificării, produselor le sunt asociate şi sisteme de codificare

specifice.

Principalul obiectiv al codificării, care determină şi funcţia sa de bază, este

identificarea rapidă şi precisă a elementelor unei mulţimi. Dacî se preiau şi semnificaţiile

relaţiilor stabilite între elementele mulţimii respective, codificarea îndeplineşte şi funcţia re

reprezentare a clasificării.

În condiţiile proliferării unei mari diversităţi de sisteme de codificare s-a impus găsirea

unor soluţii de armonizare a lor pe plan internaţional prin Codul universal al produselor (UPC

– Universal Product Code) şi Codul european al articolelor (EAN – European Article

Numbering).

Codul universal al produselor a fost introdus în SUA în 1973 şi conţine 12 caractere.

Codul european al articolelor, cu 13 caractere, a fost adoptat de ţările europene

asociate în 1977 într-o organizaţie destinată informatizării mondiale a codificării: EAN

INTERNATIONAL.

Codul de bare este modalitatea de reprezentare grafică a caracterelor numerice sau

alfanumerice prin alternarea unor bare albe şi negre, cu dimensiuni predefinite.

Codul de bare EAN este un standard internaţional de codificare. Fiecare produs are un

cod care îi este propriu. Acest cod pune la dispoziţia utilizatorilor o metodă de introducere

automată a datelor în sistemul informatic, cu o viteză şi o acurateţe deosebite, lucru practic

imposibil de realizat prin introducerea manuală a datelor. Codul este citit automat cu

60

aparatură de lectură optică care completează configuraţia caselor de marcat sau a

echipamentului de calcul electronic.

Activităţile comerciale moderne presupun localizarea şi identificarea rapidă a

obiectului tranzacţiei. În acest context, s-a consacrat conceptul de trasabilitate, definit prin

aptitudinea de regăsire a istoricului, utilizării şi localizării unei entităţi prin identificări

înregistrate, fiind evidente posibilităţile oferite de utilizarea în multe scopuri a unui sistem

informaţional adecvat şi uşor accesibil, cum este codul de bare.

Principalele aplicaţii ale codului de bare sunt:

numerotarea, codificarea şi identificarea automată a produselor;

gestionarea şi urmărirea automată a stocurilor;

identificarea partenerilor de afaceri în comunicaţia comercială electronică;

înregistrarea automată la casele de marcat din magazine.

Avantajele pentru producători sunt multiple, printre care:

informarea în legătură cu modificările care apar în desfacerea produselor,

ceea ce le asigură posibilitatea adaptării rapide la cerinţele pieţei

urmărirea şi controlul producţiei în punctele de lucru şi pe flux, se poate

realiza prin scanarea codului asociat operaţiei, produsului sau executantului,

putânduse urmări fiecare produs pe flux, ordinea de executare a operaţiilor şi

calitatea efectuării lor. Astfel se pot înregistra operaţiile şi lucrătorii care le-au

efectuat, iar datele pot fi folosite la efectuarea pontajului angajaţilor. De

asemenea, se pot reduce şi sustragerile de pe fluxul de fabricaţie;

managementul intrărilor, ieşirilor şi stocurilor de mărfuri în magazii şi

depozite;

inventarierea stocurilor, mijloacelor fixe şi a obiectelor de inventar se

realizează prin scanarea etichetelor ataşate produselor, mijloacelor fixe,

obiectelor de inventar, indiferent de ordinea de citire, obţinându-se astfel

înregistrarea lor şi compararea situaţiei faptice cu cea scriptică, existentă în

baza de date;

controlul accesului şi înregistrarea prezenţei personalului, este un aspect ce

trebuie să se bucure de atenţia fiecărui manager. Accesul se poate face pe baza

unei legitimaţii speciale, ce are înscris codul de identificare, iar după scanarea

61

acestor legitimaţii, se permite accesul şi se face înregistrarea în baza de date a

orei de intrare / ieşire a persoanei sau a autovehicolului respectiv.

Pentru comercianţi, codificarea cu bare asigură:

o gestionare mai eficientă a stocurilor, orerind un grad înalt de computerizare a

operaţiilor cu bunirilor respective;

o înregistrare mai rapidă şi mai precisă a produselor, ceea ce conduce la

creşterea calităţii serviciilor pe care le oferă clienţilor;

obţinerea de beneficii importante prin instalarea unui sistem de scanning, ce

poate fi folosit în toate practicile manageriale, cum ar fi: creşterea

productivităţii la punctele de vânzare; eliminarea bonurilor şi a erorilor de

înregistrare, scăderea timpului alocat operaţiilor contabile.

Pentru consumatori, codificarea cu bare conduce la:

dispariţia erorilor de preţ pe pot să apară la casele de marcat;

reducerea timpului petrecut ca casele de marcat;

eliminarea facturii şi înlocuirea ei cu un bon pe care sunt trecute denumirea şi

preţul fiecărui articol achiziţionat.

12.3.1. Elemente de bază ale codificării cu bare

Aplicarea tehnologiei codului cu bare a debutat în 1952 şi se bazează pe recunoaşterea

acestor combinaţii de bare alb – negre cu ajutorul unor echipamente informatice specializate,

însoţite de software-ul adecvat. Dispozitivele moderne execută o citice optică, informaţia cu

conţinut comercial fiind preluată într-o singură trecere şi prelucrată cu ajutorul softului

specializat.

În 1977 s-a constituit organismul european specializat, care din 1981 se numeşte EAN

International (Asociaţia Europeană de Numerotare a Articolelor) – cu sediul la Bruxelles,

care cuprinde peste 80 de state membre. Acest sistem a fost adoptat şi de România în 1995,

prin aderarea la Convenţia Internaţională privind Sistemul Armonizat de Denumire şi

Codificare a Mărfurilor, momenclatorul conţinând 5018 grupe de mărfuri, identificate prin

coduri de câte 7 cifre. Standardele româneşti sunt compatibile şi aliniate integral la

standardele internaţionale privind codificarea cu bare.

Anii '90 au adus consacrarea deplină a acestei tehnologii şi în România, fiind întâlnită

în aproape toate domeniile: industrie, comerţ, bănci, cercetare, transporturi etc. tehnologia

bazată pe codurile cu bare nu are concurent în ceea ce priveşte costurile de implementare,

uşurinţa de utilizare şi creşterea productivităţii muncii.

62

Informaţia codificată prin aceste sisteme se prezintă sub două forme:

codurile cu bare liniare – informaţia e codificată pe orizontală, într-o singură

direcţie;

codurile cu bare bidimensionale – informaţia este codificată pe orizontală şi pe

verticală; deşi au o capacitate de cuprindere mai mare decât cele liniare, sunt

mai puţin folosite.

Printre cele mai folosite coduri liniare folosite în practica internaţională, sunt: Codul

UPC, Codul EAN, Codul 39, Codul 128, Codul 2 din 5, fiecare dintre acestea fiind

standardizate la nivel european şi preluate şi ca standarde romîneşti. Ele se deosebesc prin

particularităţile şirului de caractere folosit la codificare. Astfel:

codurile numerice, care reprezintă doar cifre (EAN şi UPC);

codurile alfanumerice, care reprezintă atât cifre, cât şi litere (codurile 128 şi

39);

codurile cu lungime fixă - dimensiune fixă a şirului (EAN are 13 elemente, iar

la varianta scurtă are 8 elemente);

codurile cu lungime variabilă – şirul de caractere poate avea o lungime

variabilă (codurile 128 şi 39).

Structura codurilor liniare cu bare – este dată de următoarele caracteristici:

dimensiunea – reprezintă dimensiunea barei şi a spaţiului cel mai îngust – de

aceactă caracteristică depinde lungimea codului şi siguranşa citirii (cu cât

lăţimea este mai mică, cu atât sporeşte dificultatea citirii optice).

zona liberă – porţiune liberă, neimprimată, situată la începutul şi la sfîrşitul

codului, cu scopul de a asigura o citire corectă;

elementele de start şi de stop – reprezintă combinaţii de bare care marchează

începutul, respectiv sfârşitul codului. Ele permit cititorului optic să identifice

începutul, sfîrşitul şi sensul citirii codului;

codul în clar – denumit şi linia de interpretare, reprezintă corespondentul

codului cu bare, dar format din caractere lizibile. Prezenţa lui este obligatorie

şi permite introducerea manuală în baza de date a codului produsului, dacă

sistemul de citire sau de prelucrare informatică nu este utilizabil;

caracterul de control (cifra de control) - are rolul de identificare a

eventualelor erori, lucru posibil prin utilizarea unui algoritm specific fiecărui

tip de cod.

63

Tehnica imprimării – este variată. Standardele existente în acest moment pe plan

european se referă la tehnologia de imprimare a codului, tipul şi culoarea cernelii folosite,

poziţia codului pe ambalaj, materialul din care este confecţionat suportul codului. Codul poate

fi imprimat direct pe ambalaj, sau se poate imprima pe o etichetă, care ulterior se aplică pe

ambalajul produsului, fie la producător, fie la locul unde se execută ambalarea produsului

(unele produse se porţionează şi se ambalează de către comerciant – exp. preparate din carne,

brănză).

Legat de suportul material, respectiv eticheta pe care se imprimă codul cu bare, acesta

trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe:

aplicarea să se poată face rapid şi comod;

aplicarea etichetelor să nu lase amprente, zgîrieturi, coroziune;

etichetele trebuie să fie concepute aşa încît încercarea de dezlipire să conducă

la distrugerea lor, pentru a împiedica intervenţiile frauduloase;

materialul etichetelor şi cerneala trebuie să reziste factorilor de mediu

(temperatură, UR%, radiaţia luminoasă);

adezivul etichetei trebuie să permită aderenţa la materiale diverse (metal,

sticlă, plastic, vopsea, lemn);

Tehnica citirii – se bazează pe utilizarea unui echipament specializat, funcţionând pe

principiul citirii optice. Un dispozitiv de citire este conectat la terminalul punctului de

vânzare, acre, la rândul său este legat de un fişier unde se înregistrează preţul şi

caracteristicile produsului. Dispozitivul de scanare a codului poate avea forme diverse

(suprafaţă plană, creion, pistol etc.) şi execută citirea fără a se atinge claviatura maşinii de

marcat.

12.3.2. Principalele coduri cu bare utilizate în comerţul internaţional

Codul UPC (Universal Product Code) este folsit mai ales în economia S.U.A.

(aproximativ 95% din produsele comercializate în SUA sunt codificate în acest fel); a apărut

în anii '70 din necesitatea creşterii eficienţei activităţilor în reţeaua comercială.

Acest cod este format dintr-o serie de 12 caractere numerice, fiecare cu semnificaţie

aparte (fig. 1):

primul caracter este de fapt o „cheie a clasificării” (key number);

următoarele cinci identifică producătorul;

64

următoarele cinci identifică produsul;

ultimul caracter este o cifră de control, servind la înlesnirea citirii optice şi se

calculează în funcţie de caracterele precedente.

X/ XXXXX/ XXXXX/ C

Fig. 1. Structura codului UPC

Codul EAN (European Article Numbering) este o replică europeană la codul UPC şi

a apărut din necesitatea uniformizării sistemeleor de clasificare şi codificare a mărfurilor în

schimburile internaţionale. Acesta fost conceput în 1974 la iniţiativa reprezentanţiloe a 12

state vest-europene. Este compatibil cu codul UPC. Este alcătuit din caractere principale şi

caractere auxiliare (care permit identificarea extremităţilor şi a mijlocului codului).

Oricare ar fi ţara în care este vîndut produsul codificat în acest fel, codul său este

format din 13 cifre şi rămâne valabil, fiind independent de preţ sau de condiţiile de

aprovizionare. El figurează în cataloagele de referinţe şi pe documentele administrative

(bonuri de comandă – livrare, facturi).

Codul EAN (fig. 2) este o serie de 13 caractere numerice, în cazul României structura

fiind următoarea:

indicativul ţării – primele trei cifre reprezintă prefixul ţării, atribuit de EAN şi

se aplică produselor fabricate şi chiar comercializate în ţară (pentru România

este 594);

identificarea produsului – se face prin nouă cifre : CNP (Codul Naţional al

Producătorului), care este atribuit de EAN România în momentul aderării şi are

patru cifre, urmat apoi de CIP (Codul Interfaţă al Produsului) care are cinci

cifre şi serveşte la identificarea produsului în cele mai mici amănunte;

cifra de control – are acelaţi rol ca şi în cazul codului UPC.

Cheia clasificării

Codul producătorului

Codul produsului

Cifra de control

65

Fig. 2. Structura codului EAN

Pentru codificarea codului EAN la producător există două versiuni:

versiunea generală, care rezervă nouă poziţii numerice pentru „identificarea

produsului” (aşa cum s-a arătat mai sus), caz în care codul complet va avea 13

caractere numerice - EAN 13;

versiunea scurtă – care rezervă câmpului „identificarea produsului” doar patru

cifre, astfel încât codul complet va avea opt caractere numerice. Această

versiune se numeşte EAN 8 şi se foloseşte în cazul în care ambalajul

produsului nu are sufu’icient spaţiu pentru a permite tiprirea în condiţiile

impuse de standard a simbolului EAN 13, deci această versiune este un caz

excepţional.

Teoretic, prin utilizarea codului EAN pot fi cuprinse în clasificare aproximativ 10

miliarde de produse.

Japonezii au pus la punct un sistem de codificare a produselor, de asemenea optic

descifrabil, care ar putea fi o alternativă la codul cu bare, dar care nu este dezvoltat la scară

largă. Acesta se numeşte Codul Calra, are o capacitate mai mare de cuprindere decât codul

EAN, permite peste un trilion de combinaţii numerice care pot fi înscrise pe etichetele sau

ambalajele produselor (de ordinul a 1012

combinaţii numerice).

Fig. 3. Structura codului CALRA

Codul Data Matrix este considerat a fi cel mai performant la ora actuală deoarece

răspunde cerinţelor de codificare pentru un număr mai mare de informaţii, într-un spaţiu mai

restrâns. Dacă codul cu bare poate conţine de la opt la 22 de caractere numerice, într-un spaţiu

Prefix ţară CNP CIP Cifră control

66

de circa 25 mm, codul Data Matrix poate ajunge până la 500 de caractere, într-un spaţiu de

circa 1,3 mm, iar citirea se poate face chiar cu un anumit unghi de rotaţie. Spre deosebire de

codul cu bare (care utilizează un decodificator lasermonodimensional), Data Matrix utilizează

o telecameră bidimensională.

Codificarea cu bare a publicaţiilor

Pentru cărţi şi alte publicaţii, au fost elaborate două sisteme de codificare, care se

bucură de o largă recunoaştere internaţională, şi anume ISBN pentru cărţi şi ISSN pentru

puplicaţii periodice.

Sistemul ISBN (International Standardized Book Number) – se bazează pe un cod

de caractere numerice, grupate în patru secvenţe numerice, de lungime variabilă şi separate de

cratimă (de exemplu 973 – 00000 – 0 -0). Semnificaţia celor patru secvenţe de cod este

următoarea:

prima secvenţă reprezintă codul ţării (idică grupul naţional, lingvistic şi

geografic). De exemplu: 973 identifică editorii din România;

secvenţa a doua reprezintă codul de identificare al editurii.;

secvenţa a treia reprezintă numărul de ordine al cărţii editate (lungimea acestui

cod variază în funcţie de numărul de cărţi publicate);

ultima secvenţă reprezintă cifra de control (această cifră este rezultatul unui

algoritm matematic şi serveşte pentru verificarea acorectitudinii codului).

Sistemul de codificare ISBN nu oferă protecţie juridică în ceea ce proveşte drepturile

de autor, servind numai pentru identificarea publicaţiilor.

Sistemul ISSN este folosit pentru codificarea distinctă a publicaţiilor periodice, iar

acronimul său înseamnă număr internaţional standard pentru seriale (International

Standardized Series Number). Prin acest sistem se identifică titlul unei publicaţii periodice,

codul fiind acordat de către agenţiile naţionale ISSN, constituite într-o reţea internaţională,

coordonată de Centrul Internaţional ISSN de la Paris. În România, sistemul este gestionat de

Centrul Român ISSN.

Sistemul se bazează pe un cod cu caractere numerice, grupate pe două secvenţe, separate prin

cratimă (exp. 1234 – 5678). Primele şapte cifre reprezintă codul publicaţiei, iar ultima cifră

este cifra de control.

67

Ciclul de viaţă al produselor şi produsul nou

În ceea ce priveşte ciclul de viaţă al produselor, în concepţia clasică se consideră că

orice produs cuprinde patru faze principale: similare prin analogie cu cele parcurse de fiinţele

vii. Astfel, prima fază este cea a lansării produsului (naşterea), urmată de faza dezvoltării

(adolescenţa), apoi de faza maturităţii (vârsta adultă), ultima fază fiind cea a declinului

(îmbătrânire şi dispariţie definitivă). Totuşi, majoritatea specialiştilor sunt de acord că acestor

patru faze li se poate adăuga încă o etapă iniţială, cea a concepţiei produsului.

Curba ciclului de viaţă al produsului reflectă, în general, evoluţia cifrei de afaceri

aferente produsului respectiv. Curba profitului este diferită, ceea ce înseamnă că între ciclul

de viaţă al produsului propriu-zis şi ciclul de viaţă al pieţei acestuia este o relaţie direct

proporţională, dar fazele ciclurilor de viaţă nu se suprapun perfect în timp (de exemplu,

lansarea unui nou autoturism se petrece în plină fază de maturitate a pieţei auto).

De scanat fig 5.4. / 99 – sistematica mărfurilor Dinu Vasile

Curbele profitului şi a volumului vânzărilor din fig. pot cunoaşte variaţii, deoarece

uneori profitul poate fi important, chiar dacă volumul vânzărilor intră în declin.

În teoria economică se cunosc următoarele tipuri de cicluri de viaţă ale produselor, în

funcţie de tipul pieţei produsului respectiv:

pe pieţele cu evoluţie uniformă – produsele au un ciclu de viaţă cu o dezvoltare

uniformă, ceea ce facilitează şi activităţile de previzionare a vânzărilor (de

exemplu piaţa televizoarelor, care a cunoscul în timp o evoluţie constantă);

pe pieţele produselor „fără vârstă”, cum sunt pâinea, zahărul, sarea de

bucătărie, ciclul de viaţă este caracterizat printr-o fază de maturitate extrem de

lungă. Lansarea unui produs nou se face, în acest caz, pentru reînprospătarea

interesului consumatorilor pentru piaţa respectivă.

pe pieţele produselor cu ciclu de viaţă foarte scurt, se remarcă o creştere

spectaculoasă după lansare, dar declinul survine destul de rapid. Situaţia este

specifică produselor realizate ocazional, eventual pentru a marca anumite

evenimente sau fenomene cu impact social deosebit (manifestări sportive de

amploare, sărbători etc.);

pe pieţele produselor cu ciclu de viaţă restrâns, se constată o reducere

semnificativă a duratei fiecărei faze (situaţia produselor vestimentare aflate sub

influenţa modei, unele produse cosmetice etc.);

pieţele cu revitalizare ciclică, la anumite intervale de timp (produse de modă

cu caracter sezonier).

68

Ciclul de viaţă al produsului poate fi explicat şi prin comportamentul consumatorilor:

în faza lansării şi în cea a dezvoltării – produsul nou va fi adoptat doar de cei

mai inovativi consumatori;

în faza maturităţii – tot mai mulţi consumatori vor decide cumpărarea

produsului;

în clipa în care alt produs nou va apărea pe piaţă, consumatorii vor migra spre

acesta, apărând faza de declin.

Aşadar, problema esenţială este determinarea longevităţii fazei de maturitate şi, mai

ales asigurarea unei continuităţi procesului de dezvoltare de noi produse.

Un produs nou este cel la care nivelul caracteristicilor de calitate permite

diferenţierea lui faţă de alte produse similare, prin depăşirea unui prag minim al noutăţii (fie

prin creşterea numărului de caracteristici, fie prin îmbunătăţirea nivelului unor caracteristici

existente).

Pentru a defini un produs nou, trebuie avut în vedere atât gradul de originalitate

tehnică, cât şi posibilele schimbări provocate de comportamentul consumatorului.

Există trei variante ale înnoirii produselor şi serviciilor:

a) produse noi fără avans tehnologic – aceste produse sunt noi pentru producătorul

respectiv, dar nu înglobează efectiv un progres tehnic. Spre exemplu:

extinderea gamei de produse deja existente (o aromă nouă la o pastă de

dinţi);

lansarea unui produs deja existent pe o piaţă nouă, eventual într-o altă ţară;

lansarea unui produs nou pentru producătorul respectiv, dar care este deja

pe piaţă, fiind fabricat de concurenţă.

b) noutăţi tehnologice care nu antrenează modificări majore în comportamentul

consumatorului. Adesea reprezintă o uşoară modificare a formulei de bază a

produsului, în scopul ameliorării performanţelor sau pentru reducerea costului de

fabricaţie (exemple: liofilizarea cafelei solubile în scopul conservării mai bune a

aromei, aplicarea unui procedeu suplimentar pentru îmbunătăţirea conservabilităţii

laptelui, introducerea unui ceas electronic la bordul unui autoturism etc.)

c) noutăţi tehnologice majore, ce aduc schimbări în comportamentul consumatorului.

De cele mai multe ori este vorba de crearea unor nevoi sociale noi, implicit a

produselor / serviciilor care le satisfac. Exemple: curieratul electronic de tip e-

mail, comerţul electronic, telefonul mobil, cititorul portabil de complact discuri

etc.

69

Direcţii de diversificare şi înnoire a ofertei de mărfuri

Mediul economic în care îşi desfăşoară activitatea producătorii de bunuri şi prestatorii

de servicii este foarte dinamic, deoarece evoluţia paletei umane a extins paleta de trebuinşe,

pe de-o parte, iar cele existente trebuie satisfăcute la un nivel superior. În acest context,

agenţii economici sunt confruntaţi cu două tendinţe contradictorii:

tendinţa de optimizare a acivităţii curente;

tendinţa de dezvoltare,

Din aceste considerente, nomenclatorul de produse se înnoieşte continuu.

Pentru a determina volumul şi structura bunurilor care trebuie realizate, precum şi

calitatea acestora, se apelează la cercetarea pieţei. Punctul de plecare într-o cercetare de piaţă

îl constituie trebuinţele umane care, datorită progresului tehnic, manifestă o puternică

diversificare.

Nevoile sunt structurate diferit în funcţie de: venituri, profesie, aptitudini etc., de aceea

calitatea bunurilor de consum trebuie să fie diferită în cadrul aceleiaşi grupe şi subgrupe de

produse. Rezultă că este necesar să fie cercetate trebuinţele umane în corelaţie cu dinamica

gamei sortimentale şi cu calitatea produselor. Între acestea există o relaţie de interdependenţă

dinamică (fig.....)

De aceea, în politica de produs pe care trebuie s-o definească orice întreprindere

producătoare, se disting două strategii de bază:

producerea în mod constant a unui sortiment restrâns de produse (strategia

specializării) – aceasta este specifică întreprinderilor furnizoare de bunuri de

producţie;

fabricarea unei game sortimentale largi (startegia diversificării) – este preferată

de întreprinderile producătoare de bunuri de consum.

În contextul concurenţial, înnoirea produselor reprezintă mijlocul esenţial prin care se

păstrează segmentul pe piaţă, sau prin care eventual se extinde acest segment.

Motivele care îi determină pe producătorii de bunuri să lanseze produse noi pe piaţă se

pot grupa în trei categorii:

pe pieţele saturate, înnoirea este singurul mijloc eficace de a relansa cererea

într-o manieră semnificativă;

înnoirea permite refacerea cotelor de piaţă într-un marketing defensiv aplicat

produselor existente /adică prin scăderea preţului de vânzare, campanii

publicitare etc);

în relaţia dintre producători şi distribuitori, înnoirea este exclusiv la îndemâna

primilor, ceea ce le permite negicierea unor condiţii de livrare avantajoase,

70

deoarece distribuitorii sunt foarte sensibili la produsele interesante, cu caracter

de noutate.

Fig. Relaţia dintre înnoire, nevoi, calitate şi eficienţă economică

Concomitent cu înnoirea sortimentului de produse se poate realiza şi diversificarea

sortimentală, care reprezintă un proces de lărgire a gamei fabricate de întreprindere.

Diversificarea deşi conduce ca şi înnoirea, la lărgirea sortimentelor, la crearea

diversităţii de produse prin aducerea în sortimentul respectiv a unor produse noi, care coexistă

o perioadă de timp cu cele vechi, reprezintă saltul calitativ în dezvoltarea sortimentală.

Spre deosebire de înnoirea propiu-zisă, în cazul diversificării produsul nou

convieţuieşte, adesea pentru un timp îndelungat, cu produsul vechi, deoarece prin

diversificare se pun în evidenţă anumite funcţii ale produsului nou.

Aşadar, diversificarea reprezintă operaţiunea tehnică sau strategică prin care o

întreprindere îşi propune să-şi lărgească gama produselor prin introducerea în fabricaţie a

unor produse noi, menite să satisfacă nevoi noi.

Surse de idei pentru produse noi

Generarea de idei de produse noi are la bază:

NEVOI

ÎNNOIRE CALITATE

EFICIENŢĂ

1. PROIECTARE

produse noi,

diversificate.

2. REPROIECTARE

produse noi,

îmbunătăţite.

CARACTERISTICI NOI

SAU ÎMBUNĂTĂŢITE

tehnico-

funcţionale,

psihosenzoriale;

ergonomice;

ecologice.

1. PRODUCĂTOR

materii prime;

energie, combustibil

etc.;

profitabilitate

sporită

2. DISTRIBUITOR

transport;

manipulare;

depozitare.

3. BENEFICIAR

cheltuieli minime;

întreţinere;

utilizare.

71

o stare de spirit de curozitate (curiozitate faţă de mediu economic);

deschidere faţă de consumatori (concentrarea producătorilor asupra

comportamentului, aspiraţiilor şi frustrărilor consumatorilor), nicidecum rutina

cotidiană.

Sursele potenţiale de generare de idei pot veni din următoarele şase categorii (fig. ):

centrele proprii de cercetare (ideile pot veni de la propriul personal tehnic – de

exemplu, concernul Nestlé deţine 19 centre de cercetare în toată lumea);

centrele de cercetare specializate – numeroase idei de produse noi, chiar

strategii complexe, incluzând politici de preţ, distribuitori, campanii publicitare

etc. pot fi oferote la cheie de organizaţiile specializate în cercetare tehnică sau

în cercetarea pieţei;

personalul (altul decît cel tehnic) – uneori chiar şi personalul fără atribuţii

tehnice poate aduce idei noi;

studiul ofertei proprii şi a reacţiei consumatorului – marile companii deţin

departamente specializate în cercetarea ofertei proprii şi a reacţiei

consumatorilor în faza postconsum, informaţii ce pot duce la îmbunătăţirea

ofertei, sau chiar la introducerea de produse noi;

observarea mediului economic – poate oferi rezultate deosebite (organismul

japonez Jetro, finanţat de stat şi de marile corporaţii industriale, se ocupă cu

studierea pieţei mondiale de peste 35 de ani, furnizând celor interesaţi

informaţii utile pentru succesul afacerilor;

metodele de creativitate – aceste tehnici de descoperire a unor idei de produse

sau servicii noi sunt rodul activităţii unor organisme specializate. Ideile de

produse noi sunt selectate din mai multe variante posibile.

În acest scop se recurge la utilizarea unor metode de creativitate pentru identificarea

şi selectarea de produse noi sau pentru îmbunătăţirea celor existente, mai frecvent folosite

fiind: brainstorming-ul, sinectica, metoda carnetului colectiv, tehnica Delphi, analiza

morfologică.

CENTRELE DE

CERCETARE

SPECIALIZATE

72

Fig. Surse generatoare de idei pentru preduse şi

servicii noi

a) Brainstorming

Metoda „brainstorming” (denumită şi asaltul de idei sau furtuna creierelor) urmăreşte

obţinerea unui număr cât mai mare de idei privind modul de rezolvare a unor probleme, pe

calea discuţiilor în grup.

S-a observat că eliberarea individului de teama unor judecăţi critice din partea altoe

indivizi poate conduce la apariţia unui număr mare de idei, crescînd posibilitatea găsirii unor

soluţii viabile.

Principiul metodei porneşte de la ipoteza că ideile se găsesc în stare latentă în cadrul

oricărui colectiv, dar ele nu sunt fructificate pentru că nu există un climat psihosocial

corespunzător. Brainsorming-ul crează acest climat, deoarece separă faza de creativitate

(generarea ideilor), de faza evaluării acestor idei.

Aplicarea metodei presupune parcurgerea a trei etape:

etapa de pregătire – în care se delimitează problema care va fi pusă în discuţie,

se aleg participanţii (5-12 persoane) şi conducătorul grupului;

discuţia propriu-zisă - începe prin expunerea problemei, modul de desfăşurare

şi intervalul alocat (20 – 60 minute); fiecare idee lansată este înregistrată, fără

niciun fel eobservaţie critică;

evaluarea ideilor – se face după încheierea şedinţei de brainsorming de către

un colectiv de specialişti, printr-o triere de tip piramidal.

Pentru ca şedinţa să dea rezultate bune trebuie respectate câteva reguli:

conducătorul şedinţei trebuie să încurajeze ideile originale;

să se înlăture barierele ierarhice, psihologice ce pot afecta gândirea şi

exprimarea liberă a ideilor;

IDEI DE PRODUSE ŞI

SERVICII NOI

PERSONALUL

(ALTUL DECÂT

CEL TEHNIC)

CENTRELE PROPRII DE

CERCETARE

STUDIUL OFERTEI

PROPRII A

REACŢIEI

CONSUMATORILOR

OBSERVAREA

MEDIULUI ECONOMIC METODELE DE

CREATIVITATE

73

Informarea

participanţilor

asupra regulilor de

conduită pentru

brainstorming

să nu se emită aprecieri tip „bun” sau „rău” în legătură cu ideile emise;

să se antreneze toţi participanţii pentru a-şi exprima ideile;

să se reţină toate punctele de vedere.

Fig. Schema de aplicare a şedinţei de brainstorming

b) Sinectica

Principiul metodei este antrenarea unor idivizi sau grupuri distincte de indivizi în

vederea rezolvării creatoare a unei sau mai multor probleme, prin stimularea intuiţiei, a

fanteziei.

Aplicarea metodei constă în propunerea unei dezbateri în jurul problemei ce trebuie

soluţionată, cu menţiunea că în loc să se lucreze direct asupra problemei principale, se

sobstituie aceasta cu o analogie. În final, asupra problemei principale vor fi testate ideile

găsite prin studierea amanlogiei.

Lansarea unui număr

maxim de idei

Climat de libertate de

exprimare

Exprimarea ideilor fără

autocenzură

Nicio critică şi niciun

comentariu

Faza de creativitate

Anunţarea subiectului

şi a obiectivelor

cercetării

Faza de analiză

Problema

iniţială

Căutarea unei

analogii

Lucru asupra

analogiei

Extrapolarea

ideii găsite

asupra

problemei

iniţiale

74

Fig. Schema de aplicare a sinecticii

c) Metoda carnetului colectiv

Principiul metodei: îmbunătăţirea randamentului brainstorming-ului. Prin îmbinarea

muncii în echipă cu munca individuală şi prin alocarea unei perioade de timp mult mai mare

pentru studierea problemei care trebuie rezolvată.

Aplicarea metodei presupune parcurgerea următoarelor etape:

constituirea grupului de lucru, stabilirea coordonatorului grupului, fiecare

participant primid un carnet în care este înscrisă problema cercetată;

timp de o lună, fiecare participant înscrie în carnet ideile proprii privind

soluţionarea problemei;

la sfârşitul perioadei respective, fiecare participant va elabora un rezumat în

care va expune cea mai bună idee personală, precum şi alte idei asociate celei

principale;

coordonatorul grupului studiază fiecare propunere, după care întocmeşte un

rezumat detaliat cu soluţiile primite de la participanţi;

restituirea carnetelor către membrii grupului împreună cu rezumatul elaborat

de coordonator;

organizarea unei dezbateari finale în grup în vederea selectării celor mai bune

idei pentru soluţionarea problemei.

d) Tehnica Delphi

Principiul metodei: consultarea unui grup de specialişti în legătură cu soluţionarea

unor probleme, cu menţiunea că aceşti specialişti lucrează individual. Tehnica Delphi se

foloseşte mai ales pentru prognoze comerciale şi tehnologice, fiind o metodă intuitivă, iar

succesul depinde de claritatea problemei care va fi supusă anchetei, de timpul acordat şi de

calitatea participanţilor.

Aplicarea metodei presupune parcurgerea următoarelor etape:

pregătirea şi lansarea anchetei, care presupune definirea problemei,

întocmirea unui chestionar, selectarea specialiştilor care vor participa la

anchetă şi expedierea chiestionarelor către aceste persoane;

75

ancheta propriu-zisă, în care specialiştii completează chestionarele primite şi

se prelucrează răspunsurile primite. Dacă nu se constată acordul a cel puţin

50% din părerile exprimate, se întocmeşte un nou chestionar, care sistetizează

răspunsul de la chestionarul anterior şi se cer păreri suplimentare. Astfel,

fiecare specialist va cunoaşte părerile exprimate de ceilalţi şi îşi va reformula

răspunsul, în funcţie de aspectele pe care, iniţial, le-a neglijat. Răspunsurile la

cel de-al doilea chestionar vor fi prelucrate, iar procedeul se poate relua până la

punerea de acord a cel puţin 50% din părerile exprimate;

valorificarea informaţiilor – este etapa în care se analizează şi se interpretează

informaţiile culese, ajungându-se la o decizie care va fi adoptată de conducerea

organizaţiei respective.

e) Analiza morfologică Zwicky

Principiul metodei: identificarea tuturor soluţiilor posibile pentru rezolvarea unei

probleme date, fiind folosită cu succes în realizarea de produse noi sau modernizarea celor

existente.

Aplicarea metodei presupune parcurgerea următoarelor etape:

pregătirea, fază în care se precizează problema care trebuie soluţionată, de

exemplu produsul nou care trebuie realizat, definindu-se principalele

caracteristici de calitate;

analiza caracteristicilor de calitate, fază în care se stabilesc factorii posibili de

influenţă asupra acestor caracteristici. Fiecare caracteristică şi factorii

respectivi se înscriu apoi în nişte matrici liniare, după modelul din figura ... De

exemplu, presupunând că se doreşte lansarea unui nou model de autoturism, se

disociază calitatea acestuia pe mai multe funcţii (confortul din habitaclu,

sistemul de propulsie, sistemul de direcţie, sistemul de frânare etc.), iar în

cadrul fiecărei funcţii se separă caracteristicile de calitate mai importante (a1,

a2, a3,.... b1, b2, b3 .....).

Prin încercuirea unui factor din fiecare matrice şi unirea ulterioară a acestor cercuri se

poate reprezenta o soluţie pentru rezolvarea problemei.

Confort la bord (a1 a2 a3 ......)

Sistem de propulsie (b1 b2 b3 ......)

Sistem direcţie (c1 c2 c3 ......)

Sistem de frânare (d1 d2 d3 ......)

76

Fig. Matrice liniară

alegerea soluţiei optime, prin stabilirea valorii factorilor de influenţă pentru

pentru toate variantele posibile. Soluţia va fi aleasă în raport cu cerinţele pieţei

şi posibilităţile concrete de realizare la un moment dat.