4._Dreptul_concurentei

1

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl

Departamentul de Învăţământ laDistanţă şi Formare Continuă

Facultatea de Drept şi Ştiinţe Social-Politice

Coordonator de disciplină:Lect. univ. dr. Manuela Niţă

2

2011-2012

Suport de curs – învăţământ la distanţăDrept, Anul IV, Sem. VII

Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor i orice folosire altadecât în scopuri personale este interzisă de lege sub sancţiune penală

UVTDREPTUL CONCURENŢEI

3

SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

F= INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TEMĂ DE REFLECŢIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOLSAU SECŢIUNE

= INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE PAGINAWEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAUwww.id.valahia.ro .

http://www.didfc.valahia.ro/

http://www.id.valahia.ro/

4

Tematica cursului

1. Capitolul I. Noţiunea concurenţei comerciale.

2. Capitolul II. Raportul juridic de concurenta .

3. Capitolul III. Piaţa relevantă.

4. Capitolul IV. Modalităţile concurenţei.

5. Capitolul V. Regimul juridic privind controlul

structurilor cu profil monopolist. Evoluţii pe piaţa

internă a româniei.

6. Capitolul VI. Ajutorul de stat. Intervenţia statului în

economie

7. Capitolul VII. Sistemul instituţional specializat, creat

în materia concurenţei comerciale.

8. Capitolul VIII. Sistemul sancţionator.

5

CAPITOLUL INOŢIUNEA CONCURENŢEI COMERCIALE

1. Cuprins2. Obiectiv general3. Obiective operaţionale4. Timpul necesar studiului capitolului5. Dezvoltarea temei6. Bibliografie selectivă7. Temă de reflecţie8. Modele de teste9. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

� Noţiunea concurenţei comerciale. Semnificaţia generică,economică şi specifică.

� Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind noţiuneade concurenţă, mijloacele juridice de realizare a unei concurenţe normalepe piaţă şi autorităţile implicate pentru respectarea acesteia.

� Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor specifice materieişi înţelegerea semnificaţiei acestora.

= 3 ore

6

CAPITOLUL INOŢIUNEA CONCURENŢEI COMERCIALE

1. Semnificaţie generică

Prin originea sa conceptul de concurenţă s-a format şi este folosit în orice

relaţie umană. Reglementările juridice l-au preluat din vocabularul uzual adăugându-i

unele note disociative, spre a-l adapta particularităţilor vieţii economice. Se impune

ca atare să precizăm mai întâi accepţiunea generică a noţiunii, în scopul de a-i desluşi

ulterior sensul pe care l-a dobândit în relaţiile comerciale.

Pe plan general, prin concurenţă se înţelege o confruntare între tendinţe

adverse care converg spre acelaşi scop sau poate semnifică aspectul de conflict

interuman în cadrul căruia fiecare ins tinde la conservarea şi dezvoltarea proprie.

Poate exista de asemenea opoziţie competiţională între interesele individuale şi

sociale, între drepturi şi obligaţii, între manifestări altruiste şi egoiste.

2. Semnificaţie economică

În relaţiile de piaţă, concurenţa a fost privită, iniţial, ca factor decisiv care

asigură, în mod spontan, diviziunea muncii între agenţii economici, precum şi

condiţiile normale ale producţiei, ale schimburilor şi ale consumului de bunuri. În

literatura juridică, concurenţei i se recunoaşte rolul de „mână invizibilă” care,

independent de orice intervenţie statală, realizează adaptarea cererii şi ofertei, sub

impulsul exclusiv al interesului individual, disciplinând prin ea însăşi, în mod natural,

întreaga activitate economică.

Teoreticienii contemporani sunt mai puţin optimişti, restrângând substanţial

rolul şi eficienţa atribuite concurenţei de concepţiile pur individualiste, astăzi

depăşite, ale clasicilor economiei politice. Se admite în prezent că, în esenţă,

concurenţa defineşte pe de o parte, un anumit tip de comportament al agenţilor

economici, iar pe de altă parte, un mod specific de organizare a activităţii de piaţă.

Comportamentul agenţilor economici are, în condiţiile concurenţei, caracter

prin definiţie individualist. Fiecare dintre ei îşi urmăreşte interesul propriu. Ţinta

rivalităţii o constituie profitul maxim, realizat prin captarea şi păstrarea clientelei.

7

„Este o luptă dură, fără menajamente, în care primează interesele economice ale

fiecărui participant la piaţă”.1

Armele folosite pot fi oneste, de natură economică, precum scăderea preţului

de vânzare, reducerea costurilor de producţie, ridicarea calităţii bunurilor şi activităţii

de prestări servicii, lansarea de noi produse, organizarea mai eficientă a vânzărilor,

reclama şi publicitatea.

Din păcate se recurge în acelaşi scop şi la mijloace neoneste, de natură

extraeconomică. Putem cita astfel furtul de informaţii sau răspândire de insinuări

false pe seama rivalilor de pe piaţă, mergând până la denigrare. Se practică de

asemenea cumpărarea de salariaţi ai concurenţilor spre a fi utilizaţi în interes propriu

ori atragerea pe căi incorecte a unor surse de sponsorizare. Nu se exclud nici

demersuri agresive, urmărind falimentarea sau eliminarea temporară de pe piaţă a

concurenţilor.

Comportamentul competiţional pe care Dreptul înţelege să-l promoveze, este

inconciliabil cu modalităţile patologice ale concurenţei, în principal cu formele ei atât

monopoliste cât şi neloiale.

Organizarea pieţei în sistemul concurenţial presupune cu necesitate

independenţa şi descentralizarea activităţii de producţie, de distribuţie şi de consum.

Iniţiativa privată individuală trebuie să se exercite fără constrângeri sau limitări de

ordin administrativ. Sub un alt aspect, o condiţie de bază o constituie proprietatea

privată asupra mijloacelor de producţie.

În condiţiile de piaţă liberă, concurenţa îndeplineşte în principal cinci

funcţiuni definitorii. Mai întâi facilitează ajustarea economică a cererii şi a ofertei, în

orice domeniu al activităţii economice. În cadrul pieţei dominate de ofertă strategia

competiţională determină întreprinderile să se particularizeze faţă de rivali. Pe pieţele

dominate de cerere, se urmăreşte, în relaţiile cu consumatorii potenţiali, specializarea

întreprinderii într-un sector individual al cererii. Pe de altă parte, exercitarea

concurenţei împiedică realizarea profitului de monopol de către anumiţi agenţi

economici. În al treilea rând, stimulează inovaţiile , crearea de mărfuri noi şi de

tehnici tot mai perfecţionate de producţie, cale optimă de a cuceri poziţii avantajoase

pe piaţă. În afară de acestea, concurenţa asigură o alocare raţională a resurselor între

1 Gh. Cre oiu, V. Cornescu, I. Bucur, Economia politică, Bucure ti, 1995, p.108

8

variatele utilizari solicitate pe piaţă. În fine, statorniceşte o repartizare a beneficiilor

proporţională cu contribuţia efectivă a agenţilor economici în procesul de producţie şi

de distribuţie a bunurilor.

În practică totuşi, funcţionalitatea concurenţei poate suferi multiple distorsiuni

pe piaţa liberă. Înainte de toate, competiţia, oricât de bine organizată, nu împiedică

aşa numita „rentă de monopol”, care izvorăşte din brevetele de invenţii în favoarea

titularului, pe toată durata producţiei legale, cu efecte benefice pentru acesta, chiar

ulterior, pe perioade mai îndelungate, câştigându-i o poziţie dominantă într-un sector

specializat al pieţei. Pe de altă parte, barierele vamale, tarifare şi netarifare, conduc şi

ele la rezultatul impropriu de a crea „rente de situaţie” întreprinderilor ocrotite,

dispersându-le de efortul permanent de a face faţă unor egenţi economici competitivi.

Se impută de asemenea concurenţei „efectul de risipă” pe care rivalitatea dintre

întreprinderi îl provoacă aproape inevitabil. Totodată se discută dacă, în anumite

limite, concentrarea şi planificarea activităţilor întreprinderilor din aceeaşi ramură nu

ar fi preferabilă spre a stimula cercetarea de specialitate, în vederea inovaţiilor,

perfecţionării şi realizării de produse noi. În fine, nu pare lipsit de interes ca politica

statală de redistribuire a veniturilor, după criterii independente de contribuţia efectivă

a fiecărui agent economic, să poată influenţa în bine echilibrul social.

3. Semnificaţia specifică

În domeniul activităţii comerciale, concurenţa se poate manifesta, după cum

ştim, atât în carul economiei naţionale, cât şi pe plan extern. În oricare dintre aceste

relaţii elementele definitorii sunt pe fond analoge, chiar dacă instrumentele folosite se

diversifică şi sancţiunile corelative se deosebesc.

Potrivit unei caracterizări cuprinzătoare, prin concurenţă se înţelege lupta

dusă, atât pe plan naţional, cât şi internaţional, între firme de producţie, comerciale,

bancare, etc., în scopul realizării de profituri cât mai mari, ca urmare a acaparării unor

segmente tot mai largi de piaţă şi, în consecinţă, a sporirii volumului de afaceri.

În conţinutul noţiunii regăsim componentele de bază pe care le exprimă

definiţia generică şi anume: pe de o parte confruntarea dintre subiectele de drept, iar

pe de altă parte o tendinţă comună în desfăşurarea activităţii, constând în obţinerea

9

beneficiilor. Observăm de asemenea existenţa adversităţii antagonice, profund diferită

de emulaţie sau de finalitate asociativă.

Totodată, definiţia în discuţie relevă diferenţele specifice care individualizează

conceptul concurenţei în ambianţa raporturilor comerciale. Din punct de vedere

intrinsec, competiţia ce ne preocupă se particularizează prin faptul că urmăreşte

realizarea de beneficii. Ea constă în „acapararea de segmente cât mai largi de piaţă”,

ceea ce contribuie în mod normal, la creşterea volumului de afaceri al subiectului de

drept în cauză.

Se cuvine de asemenea reţinută conexiunea pe care definiţia citată o stabileşte

între noţiunea de concurenţă şi anumiţi participanţi la activitatea economică. Aceştia

trebuie să aibă calitatea de firme de producţie, comerciale, bancare sau de altă natură.

Se subînţelege, per a contrario, că nu poate fi vorba de competiţie într-o economie

rigid planificată, care presupune inevitabil o sectorizare cu departajări

corespunzătoare în activitatea fiecărei întreprinderi.

În fine, se poate observa că definiţia în discuţie pune accentul, spre a

caracteriza concurenţa comercială, pe efectele ei, constând în dominarea unor

sectoare cât mai întinse ale pieţei. Precumpăneşte astfel, ca trăsătură specifică, latura

obiectivă şi globală a competiţiei, de tip îndeosebi monopolist. Nu se face însă

referire explicit la clientelă care în ultimă analiză formează mărul discordiei şi

totodată atuul hotărâtor al prosperităţii, în diversitatea dintre agenţii economici. Ori

câştigarea , menţinerea şi extinderea clientelei se afişează neîndoielnic ca finalitate

principală confruntării dintre comercianţi. Lipseşte de asemenea ideea că unele

domenii ale activităţii economice sunt sau trebuie să fie sustrase concurenţei, din

raţiuni social-umanitare. Credem, prin urmare, că definiţia ar urma să fie adaptată,

spre a reflecta în mod limpede şi trăsăturile distinctive menţionate.

În sensul arătat, literatura de specialitate a reţinut în principal că prin

concurenţă se înţelege lupta pentru dobândirea şi menţinerea clientelei sau, cu referire

explicită şi la subiectele de drept în cauză, rivalitatea dintre agenţii economici în

căutarea şi păstrarea clientelei.

OCDE defineşte concurenţa ca „situaţia de pe o piaţă, în care firme sau

vânzători se luptă în mod independent pentru a câştiga clientela cumpărătorilor, în

scopul de a atinge un obiectiv economic, de exemplu, profituri, vânzări şi/sau

împărţirea pieţei. În acest context, concurenţa este adesea echivalentă cu rivalitatea.

10

Această rivalitate poate să se refere la preţuri, calitate, servicii sau combinaţii ale

acestor sau altor factori , pe care clienţii îi preţuiesc”2

Faţă de cele arătate, putem spune în concluzie, arătând o caracterizare voit

simplificată, că prin concurenţă se înţelege confruntarea dintre agenţii economici cu

activităţi similare sau asemănătoare, exercitată în domeniile deschise pieţei, pentru

câştigarea şi conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei întreprinderi.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate, monografii şi studii de specialitate.1. R.S. Khemani, D.M. Shapiro, Glossaire d`economie industrielle et de

droit de la concurrence, Paris, 19952. J. Ayéma, Le droit français de la concurrrence, ed. 2, Paris, 19893. Octavian Căpăţînă, Regimul juridic al operaţiunilor de concentrare

economică în dreptul concurenţei, în „Revista de drept comercial” nr. 5/19994. Richard Lynch, Strategia corporativă, Editura ALL, 20025. Octavian Manolache – Regimul juridic al concurenţei în dreptul

comunitar – Ed. All Educational Bucureşti, 19976. D. Negrescu, Gh. Operscu, Politica de protecţie a concurenţei şi acquis-ul

comunitar, în Revista Profil: Concurenţa nr. 1-2/2000, p. 4.7. Cristina Butacu, Legislaţia Concurenţei. Comentarii şi explicaţii, ed. ALL

BECK, Bucureşti, 20058. Emilia Mihai,Concurenţa economică. Libertate şi constrângere juridică, ed.

Lumina Lex, 20019. Emilia Mihai, Ajutoare de stat şi politici publice europene, ed. CH Beck,

200810. O. Căpăţâna, Dreptul concurenţei comerciale – Concurenţa onestă, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 1992.11. O. Căpăţâna, Dreptul concurenţei comerciale – Concurenţa neloială pe

piaţa internă şi internaţională – reeditare 1996, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996.12.O. Căpăţâna, Dreptul concurenţei comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

1998.13.O. Căpăţâna, Dreptul concurenţei comerciale – Partea generală, ed. a II-a,

Ed. Bucureşti, 1998.14O. Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale, 3 vol., Ed. Lumina Lex,Bucureşti, 1993.15.Dana Bivolaru, Concurenţa comercială, Ed. Tribuna economică,

Bucureşti, 2002.16. Aurelia Cotuţiu, Georgeta Valeria Sabău, Drept român si comunitar al

concurenţei, ed. CH Beck, 2008

2 R.S. Khemani, D.M. Shapiro, Glossaire d`economie industrielle et de droit de la concurrence, Paris,1995, p.23

11

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Precizaţi, care sunt înţelesurile noţiunii de concurenţă.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Reflectaţi asupra semnificaţiilor noţiunii de concurenţă şi stabiliţi rolul

acestora.

MODELE DE ÎNTREBĂRI

Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns la fiecare întrebare.

1. Prin concurenţă, în general înţelegem:a. o confruntare între tendinţe adverse.

12

b. o înţelegere între 2 sau mai mulţi agenţi economici.c. un conflict interuman în care fiecare parte tinde spre o dezvoltare

proprie.d. o competiţie între mai multe interese

2. Concurenţa:a. facilitează ajustarea economică a cererii şi ofertei.b. are rolul de a stimula inovaţiile.c. asigură o alocare raţională a resurselor.d. stimulează monopolul.

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

1. a,c,d

2. a,b,c.

13

CAPITOLUL IIRAPORTUL JURIDIC DE CONCURENŢĂ


Cuprins

� Subiectele raportului juridicde concurenţă;� Continutul raportului juridic de concurenta;� Obiectul raportului juridic de concurenta.



= 3 ore

14

CAPITOLUL IIRAPORTUL JURIDIC DE CONCURENTA

Elementele raportului juridic de concurenta sunt: subiectele, continutul şi

obiectul.

1. Subiectele

Distingem intre autoritati cu competenta in domeniul concurentei si

intreprinderile sau agentii economici participanti activi sau pasivi pe piata. In

literatura de specialitate se face distinctie intre categoria subiectilor comunitari si cei

nationali. Ceea ce face o entitate sa devina subiect al raportului juridic de concurenta

este tangenta sa, prin afectarea intereselor de activitati concurentiale .

a) Autoritatea nationala competenta in material concurentei este Consiliul

Concurentei. La nivel comunitar autoritatile in domeniul concurentei sunt

Consiliul Europei si Comisia Europeana.

b) Agentii economici reprezinta in reglementarea nationala principalele subiecte

ale raportului juridic de concurenta iar in reglementarea comunitara

intreprinderile. Alaturi de acestea intalnim ca subiect al raportului juridic de

concurenta si asociatiile.

c) Statele membre cat si autoritatile publice centrale sau locale in masura in care

intervin in operatiuni de piata in scopul de a influenta consumatorii si

concurenta.

Conform art.2 alin.1.lit.a din legea 21/1996 (Legea concurentei) subiecti ai

raportului juridic de concurenta sunt agentii economici sau asociatiile de agenti

economici. Acestia pot fi comercianti sau necomercianti implicati in activitati

concurentiale.

Distinctia intre comercianti si necomercianti

In categoria necomerciantilor sunt incluse persoanele fizice cu capacitate de

exercitiu care desfasoara de regula acte civile, administratorii si prepusii societatilor

comerciale, asociatii societatilor in nume colectiv, persoanele care cumpara pentru

15

sine sau vand actiuni ale societatilor comerciale, comis- voiajorii, cei care fac acte de

comert sporadic, medicii, institutorii cu cabinete private, avocatii, notarii si alte

categorii profesioanle ce desfasoara activitatea intr-un cadru legal reglementat.

Subiectele analizate se bucura de o specializare profesionala deosebita, ei

exercitand profesiuni liberale. Acelasi regim de necomerciant il au si meseriasii.

Conform codului comercial nu sunt comercianti cei care cumpara pentru ei

sau familial or in scop de consum marfuri sau produse precum si agricultorii care

vand produsele obtinute de ei.

Necomercianti persoane juridice

In aceasta categorie amintim persoanele juridice nonprofit. Legea permite

acestora sa constituie societati comerciale in scopul desfasurarii de activitati

comerciale. Astfel ca persoanele juridice nonprofit pot avea calitate de subiecte ale

raporturilor comerciale si deci de concurenta .

Nu au calitatea de comercianti societatile agricole organizate conform legii

36/1991 privind societatile agricole si alte forme de asociere in agricultura.

Legea permite insa ca agricultorii sa infiinteze societati comerciale cu acelasi

scop de exploatare a pamantului, cresterea animalelor etc. in temeiul legii nr.31/1990

privind societatile comerciale, caz in care persoana juridica are calitatea de

comerciant.

Nu sunt comercianti societatile agricole comerciale infiintate de stat prin

reorganizarea fostelor intreprinderi agricole de stat precum si a celor pentru

mecanizarea agriculturii confrom legii 15/1990.

Nu sunt comercianti persoanele juridice de drept public care se implica in

organizarea unor politici economice de interes national si local. Tot in aceasta

categorie intra asociatiile de proprietari constituite conform legii 114/1996 care pot sa

se angajeze in activitati comerciale.

Comerciantul persoana fizica

Acesta este definit de art.7 din codul comercial ca fiind acela care in numele

sau propriu face acte de comert, facandu-si din aceasta o profesiune.

Comerciantul persoana juridica

16

Art.1 dinlegea 26/1990 privind registrul Comertului, stabileste ca sunt

comercianti personele fizice si asociatiile familiare care efectueaza in mod obisnuit

acte de comert, societatile comerciale, companiile nationale si societatile nationale,

regiile autonome, grupurile de interes economic cu caracter comercial, grupurile

europene de interes economic si organizatiile cooperatiste.

Cu exceptia comerciantului persoana fizica si a asociatiilor familiale ceilalti

comercianti reprezinta categoria persoanelor juridice.

Notiunea de ,, intreprindere”

Art. 81 parafgraf 1 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene declara

incompatibile cu piata comuna anumite acorduri dintre intreprinderi si decizii ale

asociatiilor de intreprinderi.. Nici Tratatul si nici un alt act normativ nu defineste

intreprinderea . Aceasta poate fi persoana fizica sau juridica sau orice forma de

organizare fara personalitate juridica, capabila sa actioneze prin productie, comert ,

investitii, pe Piata comuna, intr-un cadru concurential.

Forma jurica (societate civila sau comerciala, asociatii, fundatii, grup de

interese economice, personae fizice), modul de finantare, daca este sau nu motivata

de ralizarea unui profit nu sunt criterii care sa excluda entitatea din notiunea de

intreprindere.

2. Continutul raportului juridic de concurenta.

Raportul juridic de concurenta are un continut determinat de dispozitiile

tratatului cu privire la practivile anticoncurentiale. Scopul reglementarii este

asigurarea unei concurente libere de orice bariera in calea circualtiei marfurilor si

serviciilor, in interesul general al comunitatii, statelor membre si consumatorilor.

3. Obiectul raportului de concurenta

Obiectul raportului juridic de concurenta consta in actiunile si abstentiunile

comerciantilor manifestate in competitia lor pe piata.

Accesul pe piata trebuie sa fie liber atat pentru comercianti cat si pentru

consumatori contribuind la o concurenta benefica stimulatorie.

17

Conform legii 11/1991 privinmd combaterea concurentei neloiale,

comerciantii au obligatia de a-si executa activitatea cu buna credinta, potrivit

uzantelor cinstite si cu respectarea intereselor consumatorilor si a cerintelor

concurentei loiale.

In opozitie cu buna credinta este reaua credinta, mai précis intentia cauzatoare

de vatamare a partenerului commercial ori a unei terte personae.

Nu orice comportament cu rea credinta are efecte pe piata libera . Intentia

cauzatoare de vatamare trebuie sa produca efecte nefaste prin scaderea cifrei de

afaceri, fie sa afecteze un segment de piata.

Manifestarea cu rea credinta ce are efecte nesemnificative, ramane fara

consecinte juridice.


I. Tratate, monografii, articole.

1. R.S. Khemani, D.M. Shapiro, Glossaire d`economie industrielle et dedroit de la concurrence, Paris, 1995

2. J. Ayéma, Le droit français de la concurrrence, ed. 2, Paris, 19893. Octavian Căpăţînă, Regimul juridic al operaţiunilor de concentrare










Ed. Bucureşti, 1998.14O. Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale, 3 vol., Ed. Lumina Lex,Bucureşti, 1993.

18

15.Dana Bivolaru, Concurenţa comercială, Ed. Tribuna economică,Bucureşti, 2002.

16. Aurelia Cotuţiu, Georgeta Valeria Sabău, Drept român si comunitar alconcurenţei, ed. CH Beck, 2008


1. Precizaţi, care sunt elementele raportului juridic de concurenţă ?

TEMĂ DE REFLECŢIE

Reflectaţi asupra calităţii de subiect al raportului juridic de concurenţă


19

Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare.

1. Este autoritate în domeniul concurenţei:a. Oficiul Concurenţei.b. Consiliul Concurenţei.c. Curtea Constituţională.d. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

2. Este subiect al raportului juridic de concurenţă:a. doar persoana fizică.b. doar persoana juridică.c. orice agent economic.d. doar necomercianţii.


1. b.

2. c.

20

CAPITOLUL IIIPIAŢA RELEVANTĂ


Cuprins

� Noţiunea de piaţă; Noţiunea de piaţă relevantă.� Piaţa geografică. Piaţa produsului



= 3 ore

21

CAPITOLUL IIIPIAŢA RELEVANTĂ

Noţiunea de piaţă

Noţiunea de piaţă este o categorie economică şi juridică specifică producţiei

de mărfuri care desemnează cadrul organizat în care are loc schimbul de mărfuri,

prestarea de servicii şi transmiterea de instrumente negociabile.

Ea poate fi caracterizată pe baza mai multor criterii: geografic3, temporal4 sau

structural.

Pe baza ultimului criteriu precizat, cel structural, clasificarea include: pieţele

globale – ca pluralitate de mărfuri oferite consumatorilor şi pieţele sectoriale –

specializate în anumite produse sau servicii, identificate sub denumirea de piaţă

relevantă (relevant market).

Noţiunea de piaţă relevantă

Noţiunea de piaţă relevantă, configurată prin restrângerea sensului generic al

noţiunii de piaţă ca efect al adaptării acesteia la cerinţele dreptului concurenţei, a fost

definită ca fiind „locul unde se confruntă cererea şi oferta unor produse sau servicii

care sunt socotite de cumpărători substituibile între ele, dar nu şi substituibile cu alte

bunuri sau servicii.5

Regimul juridic este prefigurat de Legea nr. 11/1991 pentru combaterea

concurenţei neloiale şi Legea concurenţei nr. 21/1996 care chiar dacă nu fac referiri

exprese, subînţeleg această noţiune determinată printr-un set de acte normative date

în aplicarea Legii nr. 21/1996:

a) Instrucţiunile cu privire la definirea pieţei relevante în scopul stabilirii unei

părţi substanţiale de piaţă

b) Regulamentul pentru aplicarea prevederilor art. 5 şi 6 din Legea privind

practicile anticoncurenţiale;

3 Se distinge din acest punct de vedere piaţa locală, naţională sau regională.4 Pieţe cu caracter permanent sau cu durată determinată.5 J. Ayéma, Le droit français de la concurrrence, ed. 2, Paris, 1989, p. 328.

22

c) Regulamentul pentru exceptarea pe categorii de înţelegeri, decizii de

asociere ori practici concertate, de la interdicţia prevăzută la art. 5 alin. 1. din Legea

nr. 21/1996;

d) Regulamentul privind autorizarea concentrărilor economice.

Definiţia rezultată în jurisprudenţă este confirmată de Instrucţiuni care

identifică piaţa relevantă ca fiind „… un produs sau un grup de produse şi aria

geografică pe care acestea se produc şi/sau se comercializează”.

Se disting din această perspectivă cele două componente ale pieţei relevante:

componenta funcţională reprezentată de piaţa produsului şi componenta spaţială,

reprezentată de piaţa geografică. Numai împreună cele două componente

configurează o piaţă relevantă6.

Divizarea instituţiei în cele două componente, aflate în conexiune, este

reflectată şi în reglementările de drept al concurenţei7.

În acest sens, al definirii instituţiei, Instrucţiunile precizează că „Noţiunea de

piaţă relevantă este folosită în scopul de a identifica produsele şi agenţii economici

care se află în concurenţă directă în afaceri”.

Calificarea noţiunii este esenţială pentru analiza comportamentului agenţilor

economici, în cazurile investigaţiilor autorităţii de concurenţă în scopul determinării

comportamentelor anticoncurenţiale: înţelegeri interzise conform art. 5 alin. 1 din

Legea nr. 21/1996, abuzul de poziţie dominantă, interzisă prin art. 16, crearea sau

consolidarea printr-o concentrare economică a unei poziţii dominante (art. 13),

aprecierea compatibilităţii unei concentrări economice cu un mediu concurenţial

normal (art. 14).

Piaţa produsului

Analiza definiţiei relevă că elementul esenţial este reprezentat de gradul de

substituibilitate al produselor rezultat pe baza criteriului modificării structurii

consumului în cazul unei creşteri definitive şi semnificative a preţului.

Utilizarea criteriului sus-menţionat identifică cererea ca indicator al pieţei

relevante a produselor şi presupune aprecierea factorilor săi de determinare:

majorarea preţului, reacţia consumatorilor şi principiul „celei mai mici pieţe”.

6 Se distinge din acest punct de vedere piaţa locală, naţională sau regională.7 Octavian Căpăţână, Noţiunea de piaţă relevantă în dreptul concurenţei comerciale, în Revista dedrept comercial nr. 4/1998, p. 5-19.

23

Majorarea preţului priveşte majorarea efectivă a produsului unei firme, fără

ca produsele aflate în concurenţă şi către care consumatorii s-ar putea orienta să

înregistreze evoluţii ale preţului.

În ipoteza contrară, a evoluţiei proporţionale a preţurilor, structura consumului

de bunuri rămâne stabilă, mobilitatea acesteia declanşându-se la o creştere izolată

a preţului unui produs. Trebuie adăugat că respectiva creştere trebuie să fie

semnificativă în sensul că nu trebuie să fie o creştere mare – caz în care cumpărătorii

pot renunţa la produsul respectiv – dar suficientă pentru a influenţa atitudinea

acestora fie ca restrângere a consumului fie ca substituire totală sau parţială a

produsului.

Reacţia consumatorilor8 - vizează răspunsul cumpărătorilor raportat la

creşterile preţului unui anumit produs.

Este important din acest punct de vedere dacă majorarea preţului determină

decizii de substituire a unor bunuri cu altele, renunţarea de către cumpărători la

produsul respectiv şi orientarea către produse substituibile în piaţă, maniera în care

acestea din urmă sunt incluse în piaţa relevantă a produsului al cărui preţ a crescut.

Determinarea celei mai mici pieţe posibile – este importantă din punct de

vedere al introducerii forţate a unor produse nesubstituibile în piaţa relevantă a unui

produs. Asimilarea eronată a unor produse la o piaţă relevantă este în interesul unor

firme care sunt interesate ca la nivel statistic / formal să deţină o cotă cât mai mică de

piaţă pentru a fi protejate de acuzaţii de comportament anticoncurenţial.

A doua componentă a pieţei relevante a produsului este reprezentată de ofertă

ca un al doilea indicator al acesteia.

Analiza ofertei prin raportare la caracterul substituibil al produselor are ca

bază criteriul posibilităţii economice a vânzătorilor de a realiza în condiţii financiare

şi tehnologice acceptabile bunuri de înlocuire sau conexe.

Aceste condiţii sunt realizate în măsura în care, într-un interval de timp

rezonabil, prin reconvertirea capacităţilor de producţie, prin suplimentarea sau

completarea acestora, producătorii vânzători sunt capabili să ofere produse sau

servicii interschimbabile cu cele existente deja pe o anumită piaţă relevantă.

8 Teoria economică identifică în demersul definirii pieţei relevante a produsului categoriaconsumatorilor marginali, ce reprezintă categoria de cumpărători care vor schimba produsul ca reacţiela modificarea preţurilor.

24

Utilizarea criteriului sus-menţionat relevă faptul că din perspectiva

indicatorului ofertă o anumită piaţă relevantă include alături de vânzătorii actuali ai

unui produs şi vânzătorii potenţiali. Aceştia sunt cei care determină menţinerea

preţurilor la un nivel rezonabil raportat la costurile efective. Existenţa vânzătorilor

potenţiali dispuşi la adoptarea şi reconvertirea liniilor de producţie şi la migrarea de

pe o piaţă relevantă pe o alta, e caracterizată prin maximizarea profiturilor, constituie

factorul de inhibiţie a preţurilor şi de restrângere a marjei de manevră a producătorilor

deja implantaţi pe o anumită piaţă.9

Piaţa geografică

Conform pct. 1 lit. b din Instrucţiuni, piaţa geografică reprezintă „zona în care

sunt localizaţi agenţii economici implicaţi în livrarea produselor incluse în piaţa

produsului, zona în care condiţiile de concurenţă sunt suficient de omogene şi care

poate fi diferenţiată în arii geografice vecine datorită, în special, unor condiţii de

concurenţă substanţial diferite”.

Pentru definirea şi identificarea unei pieţe geografice relevante, sunt analizaţi

o serie de factori care pot fi înscrişi în trei categorii.

O primă categorie o reprezintă tipul şi caracteristicile produselor şi/sau

serviciilor implicate.

Cea de-a doua categorie defineşte circumstanţele pieţei incluzând preferinţele

consumatorilor, existenţa barierelor la intrarea pe piaţă, diferenţele dintre cotele de

piaţă ale agenţilor economici în zone geografice învecinate.

În sfârşit, o a treia categorie este reprezentată de factorii de separare a pieţelor,

care determină delimitarea unei pieţe geografice de o alta pe care se vinde acelaşi tip

de produse sau servicii, cu aceleaşi caracteristici.

Includem aici:

a. cheltuielile de transport – al căror nivel, în cazul unor distanţe mari, pot

determina pe o piaţă geografică un caracter prohibitiv pentru un anumit produs;

b. indisponibilitatea geografică a unor produse – ale căror caracteristici

(alterabilitate rapidă, fragilitate, volum etc.) fac imposibil accesul pe o altă piaţă

geografică relevantă decât cea de origine.

9 Octavian Căpăţână, Op. cit., p. 12.

25

Este de precizat că delimitarea pieţei relevante este un instrument de analiză în

materia concurenţei comerciale, indispensabil în analiza modificărilor structurilor

pieţei şi/sau a comportamentului anticoncurenţial şi în decizia intervenţiei instituţiilor

abilitate în protecţia concurenţei.

















26

1. Precizaţi, care este în opinia dvs. importanţa stabilirii pieţei relevante ?

TEMĂ DE REFLECŢIE

Reflectaţi asupra modalităţilor de stabilire a pieţei relevante.



1. Piaţa relevantă cuprinde:a. doar piaţa produsului.b. doar piaţa geografică.c. piaţa produsului şi piaţa geografică.d. piaţa geografică şi piaţa teritorială

2. Piaţa relevantă:a. este o noţiune abstractă.

27

b. identifică produsele şi agenţii economici aflaţi în concurenţă directă.c. permite stabilirea comportamentului anticoncurenţial. d. are doar o importanţă teoretică


1. c.

2. b,c.

28

CAPITOLUL IVMODALITĂŢILE CONCURENŢEI


Cuprins

� Concurenţa perfectă.� Concurenţa eficientă.



= 3 ore

29

CAPITOLUL IVMODALITĂŢILE CONCURENŢEI

1. Concurenţa perfectă 10

Acest model teoretic are la bază teza care recunoaşte competiţiei comerciale

valoarea de scop de sine stătător, de care depinde însăşi existenţa libertăţii comerciale

se caracterizează prin:

Atomicitatea pieţei – presupune existenţa unui număr suficient de mare de

vânzători şi de cumpărători, persoane fizice sau juridice, între care se schimbă

cantităţi mici de mărfuri, acţionează în mod independent, şi nici unul nu poate

influenţa semnificativ preţul unui anumit produs.

Omogenitatea mărfurilor sau serviciilor comercializate de agenţii economici

pe o anumită piaţă relevantă rezultă din similitudinea calitativă a produselor. În

condiţii de omogenitate, criteriul principal de achiziţie a unui produs este reprezentat

de preţul acestuia.

Transparenţa este o condiţie a concurenţei perfecte care presupune

posibilitatea cumpărătorilor de a avea acces direct şi complet la orice date despre

produsul intenţionat a fi cumpărat, precum şi despre preţul acestuia.

Pluralitatea de opţiuni reprezintă o consecinţă normală a existenţei

atomicităţii şi omogenităţii pieţei precum şi a existenţei unui flux informaţional

complet cu privire la mărfuri, flux ce caracterizează această piaţă. Pe o piaţă

caracterizat de o concurenţă perfectă cumpărătorii au posibilităţi nelimitate de alegere

a mărfurilor ofertate la vânzare de producători, la preţuri relativ egale.

Mobilitatea factorilor de producţie constă în posibilitatea agenţilor

economici şi a capitalului pe care îl deţin de a se conforma cu promptitudine, din

proprie iniţiativă, evoluţiei conjuncturale a pieţei. În măsura în care o anumită ramură

economică devine nerentabilă, din cauza creşterii excesive a numărului de

competitori, cei lezaţi îşi pot schimba profilul activităţii, îndreptându-şi capitalul şi

eforturile spre un sector deficitar, unde se întrevăd debuşee de desfacere încă

neacoperite. Prin atare migraţii de la o branşă la alta, determinate de scopul câştigului

maxim, se realizează pe de-o parte repartizarea optimală a resurselor între diferitele

10 Octavian Căpăţînă, „Dreptul concurenţei comerciale” – Partea Generală, Ediţia a II-a, Bucureşti,1998, Editura Lumina Lex, p. 334-348.

30

domenii ale producţiei, iar pe de altă parte o ajustare adecvată a nivelului ofertei, în

corelare cu volumul cererii.

Neintervenţia statului echivalează cu libertatea concurenţei. Aceasta

încetează să mai fie perfectă, de îndată ce, prin măsuri administrative, i se aduc

restrângeri. Rolul statului, pe piaţă, nu poate consta potrivit concepţiei în discuţie,

decât în asigurarea condiţiilor optime pentru acţiunea spontană a competiţiei

economice.

Modalitatea concurenţei pure şi perfecte a fost criticată de oponenţii tezei sus-

menţionate, arătându-se că într-o economie modernă elementele de bază ale acesteia

nu pot fi reunite.

Astfel, atomicitatea cunoaşte fenomenul de regres ca efect al concentrării

întreprinderilor, omogenitatea produselor manufacturate se diferenţiază tot mai mult;

transparenţa este asigurată numai prin afişarea preţurilor ceea ce reprezintă o

informare insuficientă mai ales în ceea ce priveşte obiectele tehnice.

Mobilitatea factorilor de producţie este şi ea contrazisă de realitate,

reconvertirea unei întreprinderi – şi mai ales a unei uzine – recalificarea personalului

implică cheltuieli considerabile, foarte greu de suportat.

Tot astfel intervenţia statului în economie nu poate fi exclusă, fără riscul unei

perturbări sociale.

În sfârşit, concurenţei pure şi perfecte i se impută faptul că eliminând

posibilitatea exploatării pe o piaţă suficient de extinsă a produselor realizate fără a fi

contracarată de competitori, precum şi profitul de care beneficiază pe piaţă anumiţi

agenţi economici are în sine o influenţă defavorabilă dezvoltării activităţilor

economice de vârf, care presupun cu necesitate investiţii masive nerealizabile în

condiţiile concurenţei pure şi perfecte.

Regresul atomicităţii ca efect al concentrării întreprinderilor

Între factorii destabilizatori ai concurenţei perfecte, poziţia centrală o deţine

concentrarea întreprinderilor, fenomen natural – de ordin tehnic, organizatoric,

comercial sau financiar – care determină în primul rând dispariţia treptată a

atomicităţii pieţei.

Din punct de vedere economic, procesul de concentrare se poate realiza pe trei

căi diferite:

31

a. concentrarea orizontală – care intervine între unităţi concurente cu profil

similar care procedează la coordonarea activităţilor specifice;

b. concentrarea verticală – dintre întreprinderi situate pe trepte diferite pe

filiera de producţie sau de distribuţie de mărfuri, servicii sau lucrări, reunirea are loc

între fabricanţi, grosişti, intermediari şi detailişti care se grupează într-o singură

întreprindere polifuncţională;

c. concentrarea conglomerală – care pune laolaltă activităţi economice

diferite, fără conexiune între ele, cu singurul scop de a spori rentabilitate.

Tehnicile judiciare care pot fi utilizate pentru realizarea formelor de

concentrare menţionate includ îndeosebi cumpărarea de acţiuni sau de părţi sociale,

cât şi subscrieri la majorarea capitalului nominal al societăţii comerciale cu care se

urmăreşte asocierea. Procedura de fuziune propriu-zisă este mai rar folosită, din cauza

complicaţiilor juridice.

O altă modalitate frecvent practicată o constituie înfiinţarea de filiale şi

sucursale atât în ţara de sediu cât şi în străinătate.

Ca efect al evoluţiei arătate, piaţa atomistică dobândeşte caracter de oligopol

(număr restrâns de vânzători) şi de oligopson (număr restrâns de cumpărători). Sunt

mutaţii care prefigurează în linii mari concurenţa eficientă, cunoscută în genere sub

denumirea de concurenţă suficientă.

2. Concurenţa eficientă 11

Reprezintă modelul teoretic considerat a reflecta un tip de competiţie ce

corespunde însăşi condiţiilor impuse de Tratatul de la Roma.12

Concurenţa eficientă se caracterizează prin trei factori distinctivi:

a. ACCES LIBER PE PIAŢĂ

Lipsa obstacolelor artificiale face să nu prezinte relevanţă numărul

întreprinderilor aflate în competiţie.

În esenţă, concurenţa eficientă tolerează oligopolul şi oligopsonul, dar nu se

conciliază cu monopolul sau monopsonul.

11 Denumită şi „concurenţă suficientă” (workable competition) sau „concurenţă practicabilă”.12 În acest sens, prin Decizia din 25 octombrie 1977 în litigiul Metro versus Saba, Curtea de Justiţie aComunităţilor Europene a decis că art. 85 din Tratat „implică existenţa pe piaţă a unei concurenţeeficiente (workable competition) adică nivelul de concurenţă necesar pentru a fi respectate exigenţelefundamentale şi a fi atinse obiectivele Tratatului”.

32

Analizând problema liberului acces pe piaţă analistul american Porter13 a

susţinut că există şapte surse majore pentru barierele de intrare.

1.- Economiile de scară –

Reducerile de cost pe care acestea şi le permit ca urmare a volumului mare de

producţie au ca efect obligarea noului intrat pe piaţă la o investiţie iniţială foarte mare

pentru a putea obţine costuri de producţie unitare reduse şi în consecinţă profit.

2.- Diferenţierea produsului.

Brevetarea produselor, cunoaşterea clientelei şi utilizarea mărcilor comerciale

de companiile stabilite de mult pe piaţă obligă nou veniţii pe piaţă fie să aştepte un

timp îndelungat până să fie cunoscuţi şi să acapareze clientela, fie la investiţii iniţiale

mari.

3.- Nevoile de fonduri şi riscurile alocării acestora.

4.- Costurile de reorientare a clientelei către produsul noului intrat pe piaţă,

aspect aflat în strânsă corelaţie cu reacţia foarte posibilă a celorlalţi producători deja

aflaţi pe piaţa geografică a produsului, care vor acţiona în sensul îmbunătăţirii calităţii

cu reducerea concomitentă a preţului.

5.- Accesul la canalele de distribuţie – dificultatea poate exista în cazurile în

care reţelele de distribuţie sunt deţinute sau se află în conexiune cu actorii deja

existenţi pe piaţă.

6.- Dezavantaje de cost fără legătură cu economiile de scară rezultate în

procesul de acaparare a unui segment de piaţă, din faptul că firmele deja consacrate

cunosc piaţa beneficiază de încrederea principalilor cumpărători au investit în

infrastructura pentru servicii pentru clienţi şi dispun de experienţă profesională.

7.- Politica guvernului – din raţiuni de echilibru a economiei statele au

adoptat legi care să protejeze companiile şi ramurile caz în care pătrunderea pe o

piaţă, de exemplu dominată de un monopol natural este aproape imposibilă.

b. LIBERTATE DE ACŢIUNE PE PIAŢĂ A AGENŢILOR

ECONOMICI, fiecare stabilind în mod arbitrar propria politică în raport cu ceilalţi

concurenţi şi consumatori.

13 Porter, M.E. (1980), Competitive Advantage, The Free Press, New York.

33

c. UTILIZATORII ŞI CONSUMATORII TREBUIE SĂ BENEFICIEZE

DE UN GRAD SATISFĂCĂTOR DE LIBERTATE ÎN ALEGEREA

FURNIZORULUI ŞI MĂRFII DORITE.

Evaluarea componentelor concurenţei comerciale şi natura rezultantă a

acesteia flexibilă şi adaptabilă oricărei pieţe a obligat autorii la identificarea

criteriilor necesare pentru determinarea intensităţii competiţiei, delimitarea acesteia

de monopol şi de monopson şi atestarea existenţei unei concurenţe eficiente pe o

anumită piaţă relevantă.

Astfel, au fost luate în considerare unele criterii de structură, precum

dimensiunile pieţei şi gradul de desfacere al acesteia, numărul şi nivelul de

concentrare a întreprinderilor în raport cu dezvoltarea tehnologică, ritmurile medii ale

producţiei pe categorii de mărfuri.

Un alt instrument de măsură a concurenţei eficiente îl constituie

comportamentul agenţilor economici în raporturile lor reciproce, în cadrul pieţei

respective. Aprecierea ia în calcul gradul de onestitate, de corectitudine, de bună

credinţă sau de agresivitate a politicii pe care fiecare dintre ei o urmează.

Un al treilea criteriu – de rezultat – ţine seama de rezultatele obţinute de către

competitori.

Din acest punct de vedere interesează efectul pe care acţiunile desfăşurate pe piaţă îl

au asupra profitului. Un profit rezonabil indică concordanţa cu exigenţele unei

concurenţe eficiente, în timp ce un profit excesiv denotă că parametrii normali au fost

transgresaţi.





comunitar – Ed. All Educational Bucureşti, 1997

34

6. D. Negrescu, Gh. Operscu, Politica de protecţie a concurenţei şi acquis-ulcomunitar, în Revista Profil: Concurenţa nr. 1-2/2000, p. 4.

7. Cristina Butacu, Legislaţia Concurenţei. Comentarii şi explicaţii, ed. ALLBECK, Bucureşti, 2005

8. Emilia Mihai,Concurenţa economică. Libertate şi constrângere juridică, ed.Lumina Lex, 2001

9. Emilia Mihai, Ajutoare de stat şi politici publice europene, ed. CH Beck,2008

10. O. Căpăţâna, Dreptul concurenţei comerciale – Concurenţa onestă, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1992.

11. O. Căpăţâna, Dreptul concurenţei comerciale – Concurenţa neloială pepiaţa internă şi internaţională – reeditare 1996, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996.

12.O. Căpăţâna, Dreptul concurenţei comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,1998.

13.O. Căpăţâna, Dreptul concurenţei comerciale – Partea generală, ed. a II-a,Ed. Bucureşti, 1998.

14O. Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale, 3 vol., Ed. Lumina Lex,Bucureşti, 1993.15.Dana Bivolaru, Concurenţa comercială, Ed. Tribuna economică,




1. Precizaţi în ce constă concurenţa eficientă.

35

TEMĂ DE REFLECŢIE

Reflectaţi asupra celor două modalităţi ale concurenţei, concurenţa

prefectă şi eficientă.



1. Concurenţa perfectă se caracterizează prin :a. atomicitate.b. omogenitate.c. transparenţă.d. pluralitate de opţiuni

2. Concurenţa eficientă se caracterizează prin :a. restrângerea accesului pe piaţă.b. libertatea de acţiune pe piaţă a agenţilor economici.c. consumatorul beneficiază de libertate în alegerea mărfii.d. măsuri de încurajare a monopolului.


1. a,b,c,d.

2. b,c.

36

CAPITOLUL VREGIMUL JURIDIC PRIVIND CONTROLUL

STRUCTURILOR CU PROFIL MONOPOLIST.EVOLUŢII PE PIAŢA INTERNĂ A ROMÂNIEI


Cuprins

� Concentrarea economică.� Concurenţa eficientă.� Dobândirea şi controlul concentrării economice.



= 3 ore

37

CAPITOLUL VREGIMUL JURIDIC PRIVIND CONTROLUL STRUCTURILOR

CU PROFIL MONOPOLIST. EVOLUŢII PE PIAŢA INTERNĂ

A ROMÂNIEI

1. Concentrările economice 14

Concentrarea economică se defineşte, conform art. 11 alin. 1 din Legea nr.

21/1996, ca fiind „orice act juridic, indiferent de forma acestuia şi care, fie operează

transferul proprietăţii sau al folosinţei asupra totalităţii ori a unei părţi a bunurilor,

drepturilor şi obligaţiilor unui agent economic, fie are ca obiect sau ca efect să

permită unui agent economic ori unor grupări de agenţi economici de a exercita,

direct sau indirect, o influenţă determinantă asupra unui alt agent economic sau mai

multor agenţi economici.”

Definiţia adoptată de Legea 21/1996 reprezintă abordarea concurenţei

comerciale din perspectiva modului de formare al grupării economice şi reprezintă o

respectare a tradiţiei europene în acest sens, reflectată în Tratatul de la Paris, din 18

aprilie 1951, care a pus bazele Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului

(CECA).

Conform art. 66 par. 1 din Tratat, reglementarea comunitară a vizat orice

operaţiune care prin faptul unei persoane, unei întreprinderi, unui grup de persoane,

sau unui grup de întreprinderi, are ca efect direct sau indirect o concentrare de

întreprinderi, fie referitor la acelaşi produs sau la produse diferite, fie că s-a realizat

prin fuziune, achiziţie de acţiuni sau de elemente de activ, prin împrumut, prin

contract, sau orice mijloc de control.

Legislaţia secundară ulterioară Legii 21/1996, reprezentată de Regulamentul

pentru autorizarea concentrărilor economice, s-a depărtat de metoda definirii

concentrării economice prin prisma modului de formare al grupării, definind această

operaţiune economică prin raportare la rezultatul obţinut.

Astfel, concentrarea economică este definită de Regulament ca fiind „măsura

în care un număr redus de agenţi economici deţine o pondere ridicată a activităţii

14 Instrucţiunile conţin reglementări şi despre concentrările de tip conglomerat (vezi Profil nr. 2/1998),

38

economice – exprimată prin totalul vânzărilor, activelor sau forţei de muncă utilizate

etc. – pe o anumită piaţă.”

Această măsură caracterizează gradul de concentrare economică la un moment

dat şi conform art. 71 din Regulament trebuie să prezinte un caracter durabil.

Sintetizând cele două modalităţi de abordare a noţiunii, literatura de

specialitate15 a definit concentrarea economică drept „o operaţiune de grupare a mai

multor întreprinderi într-una singură sau sub un control care poate fi unic sau

comun.”

Reglementările privind concentrarea economică – reflectând normele privind

controlul structurilor –, împreună cu cele privind practicile anticoncurenţiale –

reflectând normele privind controlul comportamentului –, formează obiectul

circumscris normativelor politicii de concurenţă.

Cadrul legal intern este asigurat de Legea 21/1996 – legea concurenţei, în

completarea căreia autorităţile de concurenţă au adoptat un întreg ansamblu normativ,

care formează legislaţia secundară.

Cele două fenomene economice se intercondiţionează şi se pot determina

reciproc. Astfel, practicile anticoncurenţiale nesancţionate pot înregistra o cotă

ridicată de profit şi în consecinţă pot determina, prin achiziţii orizontale sau verticale,

o concentrare economică. Aceasta, la rândul ei, generează inevitabil posibilitatea

exerciţiului unor comportamente anticoncurenţiale.

În acest fel, fenomenul pozitiv16 al libertăţii de asociere a două sau mai multe

întreprindere degenerează în excese prejudiciabile, care se pot reflecta fie în plan

economic, prin efectele distructive de concurenţă, fie în plan politic, prin riscurile

influenţei politice pe care o pot exercita trusturile comerciale sau industriale.17

Conform art. 11 pct. 2 din Legea 21/1996, o operaţiune de concentrare

economică are loc atunci când:

„a) doi sau mai mulţi agenţi economici, anterior independenţi, fuzionează;

b) una sau mai multe persoane care deţin deja controlul cel puţin asupra unui

agent economic ori unul sau mai mulţi agenţi economici dobândesc direct sau

15 Octavian Căpăţînă, Regimul juridic al operaţiunilor de concentrare economică în dreptulconcurenţei, în „Revista de drept comercial” nr. 5/1999, p. 5-10.16 Asocierea întreprinderilor permite specializarea producţiei şi dezvoltarea cercetării ştiinţifice,determină economii de cheltuieli în special ca efect al simplificării structurilor administrative interne.17 Octavian Căpăţînă, Op. cit.

39

indirect, controlul asupra unuia sau mai multor agenţi economici ori asupra unor

părţi a acestora, fie prin luare de participare la capital, fie prin cumpărare de

elemente de activ, prin contract sau prin alte mijloace”.

2. Fuziunea

Aşadar, o primă ipoteză a modificării structurilor de piaţă determinate de

concentrările economice au drept cauză fuziunea realizată pe orizontală între agenţi

economici concurenţi (sau pe verticală, între agenţii economici aflaţi în amonte sau

aval de un anumit proces de producţie).

Privită ca operaţiune complexă de restructurare a societăţilor comerciale,

fuziunea reprezintă operaţiunea prin care două sau mai multe societăţi se reunesc

pentru a forma una singură.

În ambele forme ale sale, fuziunea beneficiază de reglementare legală atât în

economia Legii 31/1990, prin articolele 233-245 din această Lege cât şi prin

Reglementarea şi definirea corespunzătoare în dreptul comunitar.

Astfel, Directiva a III-a a Consiliului Comunităţilor Europene nr. 78/855/EEC,

din 9 octombrie 1978, privind fuziunea prin absorbţie, defineşte această operaţiune

economică drept „operaţia prin care una sau mai multe societăţi transferă către o alta,

ca urmare a dizolvării lor fără lichidare, întregul patrimoniu ce le aparţine în schimbul

atribuirii către acţionarii societăţii (societăţilor absorbite) de acţiuni ale societăţii

absorbante şi, eventual, a unei sulte în bani care să nu depăşească 10% din valoarea

nominală a acţiunilor atribuite sau în lipsa unei valori nominale, a valorii lor

contabile.”

Aceeaşi Directivă a definit fuziunea prin contopire ca fiind „operaţia prin care

mai multe societăţi transferă unei societăţi pe care o constituie, ca urmare a dizolvării

lor fără lichidare, întregul patrimoniu ce le aparţine în schimbul atribuirii către

propriii acţionari de acţiuni ale noii societăţi şi, eventual, a unei sulte de bani.

Din punctul de vedere al relaţiilor transfrontaliere şi a raporturilor de drept

internaţional privat în interiorul U.E., domeniul a fost reglementat prin Directiva

Consiliului C.E. din 23 iulie 1990 aplicabilă operaţiunilor de fuziune şi de divizare

între societăţile din două sau mai multe state membre. Prin această directivă sunt

reglementate aspectele fiscale ale celor două operaţiuni.

40

Realizarea fuziunii are, de cele mai multe ori, ca scop şi ca efect

redimensionarea unor întreprinderi, creşterea capacităţilor de producţie şi optimizarea

cheltuielilor de organizare sau administrative. Tocmai de aceea prezintă

inconvenientul deschiderii drumului spre concentrări economice de natură a domina

piaţa şi înlătura concurenţa18.

Având în vedere această aptitudine de rezultat a fuziunii, legiuitorul, prin art.

11 (2) lit. a din Legea 21/1996, în scopul evidenţierii incidenţei legislaţiei vizând

concurenţa comercială, a definit fuziunea şi raportat la operaţiunea concentrării

economice ca fiind o operaţiune de concentrare economică realizată de doi sau mai

mulţi agenţi economici anterior independenţi. În completare, Regulamentul pentru

autorizarea concentrărilor economice consideră fuziunea „combinarea a doi sau mai

mulţi agenţi economici într-unul singur, cu scopul de a creşte eficienţa economică şi

uneori de a evita concurenţa” şi evidenţiază formele în care se poate realiza aceasta,

respectiv fuziunile organizate juridic şi fuziunile de facto.

2.1.Fuziunile organizate juridic

Fuziunea prin contopire: „dacă doi sau mai mulţi agenţi economici

independenţi se reunesc într-un nou agent economic şi încetează să mai existe ca

persoane juridice distincte” (art. 41 din Regulament).

Fuziunea prin absorbţie „când un agent economic este înglobat de un alt agent

economic, acesta din urmă păstrându-şi identitatea juridică, în timp ce primul

încetează să mai existe.

Condiţiile concrete de realizare a fuziunii în oricare dintre cele două variante

se regăsesc în reglementarea-cadru oferită de art. 233-245 din Legea nr. 31/1990.

2.2.Fuziunea de facto

O reglementare cu caracter de totală noutate o reprezintă art. 43 din

Regulament, care defineşte operaţiunea ca fiind „combinarea activităţilor a doi sau

mai mulţi agenţi economici independenţi care, deşi îşi păstrează personalitatea

18 Ion Băcanu, Libera concurenţă în perioada de tranziţie spre economia de piaţă, în „Dreptul” nr. 9-12/ 1990, pag. 49-56 şi Octavian Căpăţînă, Dreptul concurenţei comerciale, 3 vol., Editura LuminaLex, Bucureşti, 1993, pag. 143 şi urm.

41

juridică în absenţa unui act juridic legal, creează un grup, care se manifestă

concurenţial ca o singură entitate economică”.

Originea acestei probleme se află în combinarea a celor două elemente

esenţiale prezente la realizarea unei concentrări economice: modificarea de durată a

structurii întreprinderilor şi coordonarea comportamentului concurenţial.

Regulamentul 139/2004 (ce a înlocuit Regulamentul nr. 4064/1989) nu

reglementează concentrările care au ca obiect sau efect coordonarea

comportamentelor concurenţiale ale întreprinderilor care rămân independente (art. 3

par. 2 alin. 1).

Ipoteza precizată face obiectul reglementării art. 85 şi art. 86 CE şi a

legislaţiei secundare acestora, respectiv Regulamentul 802/2004 pentru aplicarea

Regulamentului.nr.139/2004

Plasarea reglementării celor două elemente în sfere diferite de normativ, de

natură a genera un concurs intern de legi şi identificarea reglementării aplicabile

numai în cazurile de fuziune organizată juridic de părţile implicate, a făcut necesară,

pentru evitarea confuziilor, intervenţia Comisiei Europene.

3. Dobândirea controlului

O a doua ipoteză care poate conduce la modificarea structurilor de piaţă ca

efect al concentrărilor economice o reprezintă preluarea controlului asupra uneia sau

mai multor întreprinderi din aceeaşi piaţă relevantă (art. 15 alin. 2).

Astfel cum s-a configurat ca noţiune, controlul reprezintă posibilitatea de care

se bucură subiectul de drept dominant de a exercita, direct sau indirect, o influenţă

decisivă asupra subiectului dominat19.

Conform art. 4 al art.11 din Legea nr. 21/1996 „controlul decurge din

drepturi, contracte sau alte mijloace care conferă, fiecare în parte sau luate

împreună şi ţinând seama de circumstanţele de fapt sau de drept posibilitatea de a

exercita o influenţă determinantă asupra unui agent economic, în special din:

a) drepturi de proprietate sau de folosinţă asupra totalităţii sau unei

părţi a bunurilor unui agent economic;

19 În acest sens, art. 11 (1) din Legea 21/1996 precizează că operaţiunea concentrării economice „are caobiect sau ca efect să permită unui agent economic ori unei grupări de agenţi economici de a exercita,direct sau indirect, o influenţă determinantă asupra unui alt agent economic sau mai multor alţi agenţieconomici”.

42

b) drepturi sau contracte care conferă o influenţă determinantă asupra

constituirii, deliberărilor sau deciziilor organelor unui agent

economic”.

Dobândirea controlului poate fi realizată de agenţi economici implicaţi (art. 3

Regulament) în două modalităţi distincte.

a. Controlul unic – este cazul dobândirii controlului de un agent economic sau

unei persoane fizice care controlează deja, singură sau în comun, un alt agent

economic.

b. Controlul în comun – realizat fie în cazul mai multor agenţi economici

acţionând în comun ori a unei asociaţii de agenţi economici, fie în cazul mai multor

persoane fizice acţionând în comun şi care controlează deja cel puţin un alt agent

economic.

Modalităţile de dobândire a controlului sunt caracterizate de o maximă

diversitate configurată de altfel printr-un text expres de lege, respectiv art. 11 (1) din

Legea 21/1996 conform căruia concentrarea economică se realizează „prin orice act

juridic, indiferent de forma acesteia”..

Circumstanţieri ale mijloacelor de dobândire a controlului regăsim în art. 11

(2) lit. b şi art. 11 (4) din Legea 21/1996 care menţionează în lista posibilităţilor

luarea de participare la capital, cumpărarea de elemente de activ, prin contract,

cumpărarea de elemente de activ sau contracte de asociere prin care sunt create relaţii

de dependenţă economică.

Lista posibilităţilor este completată prin art. 8 şi art. 9 din Regulamentul din

14 aprilie 1997 cu:

a. luarea de participare la capital prin achiziţionarea de acţiuni (părţi sociale),

inclusiv în cadrul procesului de privatizare;

b. cumpărarea de active;

c. relaţiile de dependenţă economică.

O asemenea situaţie poate fi determinată de acorduri de livrare pe termen lung

sau mediu, încheiate de furnizori şi de clienţi, combinate cu legături structurale. În

aceste condiţii, dobândirea controlului se realizează pe baza unui număr de elemente

particulare fiecărui caz în parte20.

20 Octavian Căpăţînă, Op. cit.

43

4. Controlul concentrărilor economice

Iniţial, în prima perioadă a destructurării sistemului planificat, noua politică

economică orientată spre reducerea fenomenului monoplist şi de încercare de formare

a unei pieţe atomistice nu a impus nici o restricţie cu privire la dimensiunile

economice ale întreprinderilor sau ale asocierilor cu scop comercial.

Astfel, Legea nr. 15/1990, privind reorganizarea unităţilor economice de stat

ca regii autonome şi societăţi comerciale21, prin articolul 15 a precizat că regiile

autonome şi societăţile comerciale cu capital parţial sau total de stat se pot asocia

între ele cu terţe persoane juridice sau fizice române sau străine în scopul creării de

noi societăţi comerciale.

În această reglementare, posibilitatea asocierii nu a fost limitată de vreun

plafon valoric şi nici nu a făcut distincţie între naţionalitatea română sau străină a

participanţilor.

Intrarea în vigoare la 01.02.1995 a Acordului de Asociere a determinat

adoptarea unei legislaţii corespunzătoare unei pieţe concurenţiale care, în mod

normal, a inclus şi reglementarea fenomenului concentrării economice.

Astfel, prin adoptarea Legii nr. 21/199622, sunt interzise concentrările

economice care, având ca efect crearea sau consolidarea unei poziţii dominante,

conduc sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea

semnificativă a concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia23.

Din interpretarea textului, rezultă că prin lege nu s-a urmărit interzicerea

concentrărilor economice ca fenomen de asociere, ci doar interzicerea acelor

concentrări economice care, având ca efect consolidarea unei poziţii dominante, pot

determina denaturarea semnificativă a concurenţei.

În scopul preventiv enunţat prin art. 15, Legea 21/1996 a reglementat,

totodată, şi câmpul de identificare al unei concentrări economice, definit printr-un

prag valoric maximal al concentrării şi prin consacrarea unor criterii calitative pentru

identificarea concentrărilor interzise24, şi anume, cele care indică dobândirea

controlului.

21 Publicată în Monitorul Oficial nr. 98/8 august 1990.22 Publicată în Monitorul Oficial nr. 88 din 30 aprilie 1996.23 Art. 13 din lege.24 Octavian Căpăţînă, Regimul juridic al operaţiunilor de concentrare economică în dreptulconcurenţei, în „Revista de drept comercial” nr. 5/1999, p. 5-17.

44

În completarea legii, Consiliul Concurenţei a elaborat şi aprobat:

a) Regulamentul25 pentru autorizarea concentrărilor economice;

b) Instrucţiunile cu privire la calculul cifrei de afaceri în cazurile de

comportament anticoncurenţial, prevăzute la art. 5 şi 6 din Legea

concurenţei nr. 21/1996 şi în cazurile de concentrare economică26.

Legislaţia românească este perfect armonizată cu cea a Uniunii Europene în

cadrul căreia rolul central în controlul concentrărilor economice îl deţine

Regulamentul nr. 139/2004 adoptat de Consiliul Europei la 20 ian 2004 .

5. Pragul de minimis

Concentrările economice intră sub incidenţa autorităţii Consiliului

Concurenţei şi părţile implicate sunt obligate să dea curs procedurii notificării numai

atunci când cifra de afaceri cumulată a acestora depăşeşte echivalentul în lei a

10.000.000 euro si cel puţin doi agenti economici implicaţi în operaţiune realizează

pe teritoriul României, fiecare în parte, o cifră de afaceri mai mare decât echivalentul

în lei a 4.000.000 euro(art. 15 din Legea 21/1996).

În completarea Legii concurenţei, pentru calculul cifrei de afaceri Consiliul

Concurenţei a aprobat „Instrucţiunile cu privire la calculul cifrei de afaceri în cazurile

de comportament anticoncurenţial prev. de art. 5 şi 6 din Legea concurenţei, şi în

cazurile de concentrare economică”.

Dată fiind importanţa cifrei de afaceri a participanţilor la o grupare a

structurilor de organizare, aceasta a primit o calificare legală fiind considerată ca

sumă a veniturilor realizate din vânzările de produse şi/sau din prestările de servicii

realizate de agentul economic în cursul ultimului exerciţiu financiar, din care se scad

sumele datorate cu titlu de obligaţii fiscale şi valoarea contabilizată a exporturilor

efectuate direct sau prin mandatar (art.67 al. 1 din Lege).

6. Notificarea

În scopul evitării creării de monopoluri sau consolidării unei poziţii dominante

sau a restrângerii, înlăturării sau denaturării semnificative a concurenţei pe piaţa

românească sau pe o parte a acesteia, cu efecte nefavorabile asupra consumatorilor27,

25 Publicat in M.Of. nr.280/31.03.2004, modificat prin Regulamentul pentru completarea anexei laRegulamentul privind autorizarea concentrărilor economice, publicat în M.Of. nr. 601/05.07.200426 Instrucţiunile au fost puse în aplicare prin Ordinul din 26.03.2004, publicat în Monitorul Oficial nr.288 din 01.04.2004.27 Art. 13 din Legea 21/1996

45

legea interzice concentrările care au acest efect şi pentru a se constata

compatibilitatea concentrării cu regulile concurenţei licite, a impus obligaţia de

notificare a acesteia înainte de a fi pusă în aplicare.

A fost instituit, în acest fel, un control automat indirect al operaţiunilor de

concentrare economică, obligaţia notificării, în cazurile în care concentrările depăşesc

pragul privind cifra de afaceri a agenţilor economici implicaţi, revenind conform art.

16 din Lege:

a) fiecăreia dintre părţile interesate – dacă operaţiunea concentrării se

realizează printr-un acord;

b) agentului economic care a iniţiat concentrarea, în toate celelalte cazuri.

Procedura notificării face obiectul noului Regulament privind autorizarea

concentrărilor economice, act normativ care a înlocuit reglementarea din anul 1997 .

Revizuirea legislaţiei secundare în materie de concurenţă a urmărit respectarea

obligaţiilor asumate de România prin Programul Naţional de Aderare la Uniunea

Europeană, preluarea acquis-ului comunitar şi valorificarea experienţei acumulate de

Consiliul Concurenţei.

Regulamentul cuprinde reglementări privind:

A. Notificarea prealabilă a concentrărilor economice, respectiv:

• Părţile obligate să efectueze notificările şi termenul de notificare.

• Publicarea informării cu privire la o notificare.

• Prezentarea notificărilor.

• Informaţiile şi documentele care trebuie furnizate.

• Notificarea în forma simplificată.

• Data efectivă a notificării.

B. Deciziile emise de Consiliul Concurenţei, care pot fi împărţite în

următoarele categorii:

• decizie de admitere – este emisă în termen de 30 de zile de la data la care

notificarea a devenit efectivă, în cazul în care Consiliul Concurenţei ajunge la

concluzia că operaţiunea de concentrare economică notificată nu contravine legii.

Pentru stabilirea compatibilităţii operaţiunilor de concentrare şi emiterea unei

decizii de admitere Consiliul Concurenţei utilizează, conform art. 14 (1) din Lege,

următoarele criterii:

46

- necesitatea de a menţine şi de a dezvolta concurenţa pe piaţa

românească, ţinând seama de structura tuturor pieţelor în cauză şi de

concurenţa existentă sau potenţială dintre agenţii economici situaţi în

România sau în străinătate;

- cota de piaţă deţinută de către agenţii economici în cauză, puterea lor

economică şi financiară;

- alternativele disponibile pentru furnizori şi utilizatori, accesul lor la

pieţe şi la surse de aprovizionare, precum şi orice bariere instituite prin acte

normative sau de altă natură la intrarea pe piaţă;

- tendinţa cererii şi a ofertei pentru bunurile şi serviciile în cauză;

- măsura în care sunt afectate interesele beneficiarilor sau ale consumatorilor;

- contribuţia la progresul tehnic sau economic.

• decizie de neobiecţie – emisă în cazul în care se constată că deşi operaţiunea

de concentrare economică notificată cade sub incidenţa legii28, nu există motive

pentru a fi refuzată.

În ambele cazuri, analiza compatibilităţii operaţiunilor de concentrare

economică este raportată la îndeplinirea cumulativă a trei condiţii:

- operaţiunea de concentrare urmează a contribui la creşterea eficienţei

economice, la ameliorarea producţiei, distribuţiei sau progresului tehnic, ori la

creşterea competitivităţii la export;

- efectele favorabile ale concentrării economice compensează efectele

nefavorabile ale restrângerii concurenţei;

- de avantajele rezultate profită într-o măsură rezonabilă şi consumatorii, în

special prin preţuri reale mai reduse.

• Decizie de autorizare, în cazul în care după efectuarea investigaţiei deschise

în condiţiile art. 51 (al. 1) lit. c din Lege, după audierea părţilor şi după evaluarea

operaţiunii Consiliul Concurenţei ajunge la concluzia că respectiva concentrare, deşi

cade sub incidenţa Legii, totuşi nu se creează şi nici nu se consolidează o poziţie

dominantă, care conduce sau ar putea conduce la înlăturarea ori denaturarea

semnificativă a concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte semnificativă a

acesteia;

28 Legea nr. 21/1996.

47

• decizie de autorizare condiţionată – emisă după efectuarea unei investigaţii

şi a unei evaluări, prin care se stabilesc obligaţiile şi/sau condiţiile ce trebuie

îndeplinite pentru autorizarea operaţiunii de concentrare economică în cauză, dacă

operaţiunea respectivă, cu unele modificări, ar putea fi compatibilă cu un mediu

concurenţial normal;

• decizie de refuz – dacă prin operaţiunea respectivă de concentrare economică

se creează sau se consolidează o poziţie dominantă, care conduce sau ar putea

conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenţei pe

piaţa românească.

În cazul deciziei de neobiecţie, a deciziei de autorizare şi a deciziei de

autorizare condiţionată, legea, prin art. 33 al. 1, a impus plata unei taxe de autorizare

care conform al. 2 al aceluiaşi articol se stabileşte de 0,1% din cifra de afaceri

cumulată a beneficiarilor concentrării economice autorizate şi se calculează pe baza

cifrei de afaceri pentru un exerciţiu anual precedent deciziei de autorizare a

concentrării economice.

În completarea dispoziţiei legale, prin Ordinul Preşedintelui Consiliului

Concurenţei s-au aprobat „Instrucţiuni date în aplicarea art. 33 al. 2 din Legea

concurenţei nr. 21/1996, cu privire la calculul taxei de autorizare a concentrărilor

economice” prin care sunt precizate:

- modul de calcul a cifrei de afaceri pentru fiecare agent economic implicat;

- calculul cifrei de afaceri cumulate căreia i se aplică taxa;

- declararea cifrei de afaceri.

Deciziile Consiliului Concurenţei sunt publicate în Monitorul Oficial al

României, fără a afecta interesele firmelor de protecţie, a secretelor de afaceri.





comunitar – Ed. All Educational Bucureşti, 1997

48

6. D. Negrescu, Gh. Operscu, Politica de protecţie a concurenţei şi acquis-ulcomunitar, în Revista Profil: Concurenţa nr. 1-2/2000, p. 4.

7. Cristina Butacu, Legislaţia Concurenţei. Comentarii şi explicaţii, ed. ALLBECK, Bucureşti, 2005

8. Emilia Mihai,Concurenţa economică. Libertate şi constrângere juridică, ed.Lumina Lex, 2001

9. Emilia Mihai, Ajutoare de stat şi politici publice europene, ed. CH Beck,2008

10. O. Căpăţâna, Dreptul concurenţei comerciale – Concurenţa onestă, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1992.

11. O. Căpăţâna, Dreptul concurenţei comerciale – Concurenţa neloială pepiaţa internă şi internaţională – reeditare 1996, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996.

12.O. Căpăţâna, Dreptul concurenţei comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,1998.

13.O. Căpăţâna, Dreptul concurenţei comerciale – Partea generală, ed. a II-a,Ed. Bucureşti, 1998.

14O. Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale, 3 vol., Ed. Lumina Lex,Bucureşti, 1993.15.Dana Bivolaru, Concurenţa comercială, Ed. Tribuna economică,




1. Precizaţi, dacă în opinia dvs. concentrarea economică este benefică pentru piaţă?

49

TEMĂ DE REFLECŢIE

Reflectaţi asupra modalităţilor de realizare a concentrării economice.



1. În cazul concentrării economice, Consiliul Concurenţei poate emite:a. decizie de autorizare condiţionată.b. decizie de acreditare.c. decizie de informare.d. decizie de obiecţie.

2. Concurenţa economică se realizează prin:a. fuziune prin contopire.b. fuziune prin absorbţie.c. dobândirea controlului asupra altui agent economic prin participare de

capital. d. dobândirea controlului asupra altui agent economic prin cumpărare de

elemente de activ.


1. a.

2. a,b,c,d.

.

50

CAPITOLUL VIAJUTORUL DE STAT

INTERVENTIA STATULUI IN ECONOMIE


Cuprins

� Rolul statului în dezvoltarea economică.� Ajutorul de stat.



= 3 ore

51

CAPITOLUL VIAJUTORUL DE STAT

INTERVENŢIA STATULUI ÎN ECONOMIE

1. ROLUL STATULUI ÎN DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

Relativ la rolul statului, gradul de implicare al statului în dezvoltarea

economică, privit ca acţiune politică, dezbaterile s-au coagulat în două abordări

distincte29.

O primă abordare desemnată prin expresia laisser-faire, regăsită în tradiţia

Germaniei, Marii Britanii şi a Statelor Unite ale Americii, susţine libertatea pieţei şi

un rol minim al statului, reflectată în:

• Bariere joase de pătrundere pe piaţă;

• Încurajarea concurenţei;

• Sprijin minim sau lipsa sprijinului din partea statului în economie;

• Primatul interesului personal la crearea bogăţiei;

• Încredere în legile cererii şi ofertei. Şomaj sporit.

• Motivaţia profitului determină o producţie eficientă şi de calitate înaltă.

Cea de-a doua abordare, desemnată prin sintagma dirijism se regăseşte în

tradiţia Franţei, Italiei şi Greciei, susţine rolul companiilor statului şi intervenţia

statului se reflectă în:

• Barierele înalte de pătrundere pe piaţă.

• Sprijinul companiilor naţionale împotriva concurenţei internaţionale;

• Proprietatea de stat asupra unor ramuri-cheie.

• Puţine întreprinderi sunt avantajate de motivaţia profitului şi o fac pe seama

celor mulţi.

• Eşecurile mecanismului pieţei afectează în special săracii şi ele pot fi

corectate numai prin intervenţia statului.

• Necesitatea reglementării monopolurilor controlate de către companiile

private.

Intervenţia statului în economie vizează politicile economice ale firmelor în

scopul controlului profitabilităţii acestora şi a repartizării lor geografice.

29 Richard Lynch, Strategia corporativă, Editura ALL, 2002, pag. 153.

52

În acest scop, statul utilizează o serie de mecanisme specifice:

· Cheltuielile publice – care ar trebui orientate în sensul dezvoltării

infrastructurilor de bază, aprovizionării cu apă, telecomunicaţiilor,

drumurilor, toate necesare pentru atragerea investitorilor.

· Politica de concurenţă

· Politica fiscală

· Politica regională

Se adaugă la acestea mijloacele de influenţare a mediului de afaceri.

De asemenea, statul intervine în scopul protejării pieţei sale interne şi a

producătorilor naţionali faţă de concurenţa internaţională. El recurge la cel puţin cinci

tipuri de mecanisme pentru a limita efectul concurenţei internaţionale pe piaţa

naţională.

· taxe vamale – taxe aplicate importurilor de mărfuri, care însă nu îngrădesc

importurile, ci le fac mai puţin competitive;

· contingentele – limite de volum maxime pentru bunurile care pot fi

importate într-o anumită perioadă;

· bariere netarifare sau tehnice – impunerea de către guverne a unor legi

locale sau altor măsuri tehnice care împiedică importurile să pătrundă în

ţară;

· subvenţii financiare pentru producătorii autohtoni;

· controlul schimbului valutar – atunci când guvernele controlează accesul

cetăţenilor lor la valuta străină, stânjenind astfel efectuarea plăţilor pentru

importuri.

2. AJUTORUL DE STAT

Ajutorul de stat este legat indisolubil de problematica intervenţiei şi rolului

statului în economie, reprezentând unul din aspectele centrale ale acesteia.

Dacă analiza problematicii era inutilă înainte de 1989, în prezenţa unui stat

centralizat, după acest moment eforturile în vederea creării unei economii de piaţă şi

exigenţele rezultate din necesitatea armonizării legislaţiei României cu legislaţia

comunitară, conform dispoziţiilor art. 64 (2) din Acordul European de Asociere între

53

România şi Comunitatea Europeană, au impus elaborarea unui cadru legislativ

corespunzător.

În acest sens, a fost adoptată Legea nr. 143/1999 privind Ajutorul de Stat, lege

ce a fost abrogată de Ordonanţa de urgenţă nr. 117/2006 privind procedurile naţionale

în domeniul ajutorului de stat, ordonanţă ce reprezintă actul normativ fundamental de

reglementare în domeniu.

2.1 Noţiune

Noţiunea ajutorului de stat a fost configurată de fondatorii Comunităţii

Economice Europene care, în Tratatul de la Roma, au reglementat distinct această

instituţie juridică.

Normele cadru sunt reprezentate de art. 92 şi 93 din Tratat, completate cu art.

42, 77, 90 şi 94 care conţin referiri la ajutorul de stat precum şi o bogată legislaţie

secundară, generată de posibilitatea Consiliului European30 de a aborda orice

reglementare necesară aplicării normelor cadru sus-menţionate.

Conceptual, ajutorul de stat a fost circumstanţiat de art. 92 (1) din Tratat31, ca

fiind „orice ajutor acordat de un stat membru sau din resursele statului, în orice

formă, care distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa, prin favorizarea

unor întreprinderi sau producţia unor bunuri. Atât timp cât acesta afectează comerţul

dintre statele membre, va fi incompatibil cu piaţa comună”.

Noţiunea identifică practicarea acelor măsuri discriminatorii, care favorizează

activităţile naţionale32, în cele două variante posibile ale acestora:

a.- prestaţii pozitive – acordarea de subsidii, inclusiv la export, scutiri sau

reduceri de sarcini fiscale sau sociale, garanţii de credite sau acordarea de credite cu

dobândă redusă ori amânarea restituirii lor, ajutoare regionale şi sectoriale,

perceperea de taxe parafiscale, indiferent că se aplică produselor indigene sau

importate, dacă distincţia sumelor prelevate privilegiază pe cele indigene;

b.- micşorarea sarcinilor sau obligaţiilor ce revin unei întreprinderi de genul

impozitelor şi taxelor.

30 Art. 94 al Tratatului de la Roma prevede: “Consiliul, statuând cu majoritate calificată asupra uneipropuneri a Comsiei şi după consultări cu Parlamentul European, poate aborda orice reglementarenecesară aplicării art. 92 şi 93.”31 Devenit art. 87 par. 1 din Tratatul de la Amsterdam.32 Octavian Manolache – Regimul juridic al concurenţei în dreptul comunitar – Ed. All EducationalBucureşti, 1997, p. 272.

54

Regula interdicţiei ajutorului de stat nu este absolută, de la dispoziţiile art. 92

(1), prin alineatele (2) şi (3) stabilindu-se o serie de excepţii.

Astfel, sub condiţia respectării unei anumite proceduri, care permite Comisiei

să verifice compatibilitatea unui ajutor de stat cu Piaţa Comună33, statele membre pot

proceda la acordarea de ajutoare.

Corespunzător legislaţiei comunitare, ajutorul de stat este definit ca fiind

„orice sprijin, indiferent de formă, din surse de stat, acordat de autorităţi publice

sau de alte organisme care le administrează în numele statului”.

Este de observat că absenţa, în definiţia legală adoptată, a cauzei care

determină caracterul ilegal al ajutorului de stat – respectiv faptul că distorsionează

concurenţa sau ameninţă să distorsioneze concurenţa – afectează comerţul dintre

România şi statele membre ale Uniunii Europene, fiind considerat incompatibil cu un

mediu concurenţial normal.

Apreciem că o astfel de precizare, alături de alte aspecte, solicitată deja de

Comisia Europeană în Poziţia Comună (CONF-RO 17/03) din 28.05.2003, este

necesară în cadrul modificărilor care se impun la Legea privind ajutorul de stat.

Regăsim de asemenea cele două categorii în care se pot realiza ajutoarele de

stat, respectiv:

a.- prestaţiile pozitive – realizate printr-un transfer de fonduri publice către un

agent economic şi identificate prin subvenţii pentru export, acordarea de împrumuturi

cu dobânzi preferenţiale, garanţii acordate de stat sau de alte autorităţi publice în

condiţii preferenţiale, participării cu capital ale statului sau ale altor instituţii publice,

dacă rata profitului acestor investiţii este mai mică decât cea normală, anticipată de

către un investitor privat prudent; vânzarea unor terenuri aparţinând domeniului

privat al statului sub preţul pieţei;

b.- renunţarea la unele venituri viitoare – certe sau posibile – şi care asigură

unui agent economic un beneficiu de natură economică sau financiară, pe care nu l-ar

fi obţinut în absenţa acestor măsuri. Se încadrează în această categorie anularea de

datorii sau preluarea pierderilor; exceptări, reduceri sau amânări de la plata taxelor şi

impozitelor; renunţarea la obţinerea unor venituri nominale de pe urma fondurilor

33 Procedura debutează cu notificarea făcută Comisiei de statul interesat cu privire la intenţia de a puneîn practică un ajutor de stat.

55

publice, reduceri de preţ la bunurile furnizate şi la serviciile prestate de către

autorităţi publice sau alte organisme care administrează resurse ale statului.

Ca formă de manifestare, ajutorul de stat cunoaşte două categorii:

a.- Ajutor individual – orice formă de ajutor de stat34.

b.- Schemă de ajutor – este un sistem pe baza căruia pot fi acordate alocări

specifice individuale de ajutoare agenţilor economici definiţi în mod general şi

abstract.

Excepţii de la regula interdicţiei ajutorului de stat.

O primă categorie de derogări, considerate de drept strict şi admisibile unui

mediu concurenţial normal, sunt ajutoarele compatibile cu piaţa comună (art.87

parag.2 din Tratat):

a.- ajutoare având un caracter social, acordate consumatorilor individuali, cu

condiţia ca acestea să fie date fără discriminare în ceea ce priveşte originea

produselor sau serviciilor implicate;

b.- ajutoare pentru înlăturarea efectelor cauzate de dezastre naturale sau de

evenimente excepţionale;

c.- ajutoarele acordate refacerii economice a anumitor zone ale Republicii

Federale Germane afectate de divizarea Germaniei, în măsura în care ajutorul este

acordat drept compensaţie pentru dezavantajele economice provocate de divizarea

respectivă.

Având un caracter de excepţii legale, indicând cazuri de ajutor de stat care nu

intră sub incidenţa legii, acestea sunt strict determinate şi în consecinţă nu pot fi

extinse dincolo de domeniul lor, prin analogie sau prin orice alt mod.

O a doua categorie de excepţii beneficiază de o admisibilitate potenţială,

rezultată din maniera în care legiuitorul a înţeles să reglementeze domeniul.

Astfel, legislaţia concurenţei are ca scop reglementarea modalităţilor de

autorizare, acordare, control, inventariere, mobilizare şi raportare a ajutorului de stat,

în vederea creării şi menţinerii unui mediu concurenţial normal, consacrând nu

interdicţia ajutorului de stat ci tocmai admisibilitatea acestuia.

34 Evident, care nu este acordat pe baza unei scheme de ajutor.

56

Pe de altă parte, art. 87 parag.3 din Tratat enumeră cele mai importante

categorii de ajutoare autorizabile prin decizii ale Comisiei, prevăzând posibilitatea

Consiliului de a extinde domeniul exceptărilor. Comisia poate declara ca exceptate:

a. ajutoarele destinate dezvoltării economice a zonelor cu standard de viaţă

anormal de scăzut sau cu o rată mare a şomajului;

b. ajutoarele acordate pentru realizarea unui proiect important de interes

european comun sau pentru eliminarea unor perturbări grave în economia unui stat

membru;

c. ajutoarele destinate dezvoltării anumitor activităţi economice sau anumitor

zone economice, cu condiţia ca ajutorul respectiv să nu afecteze negativ condiţiile

schimburilor comerciale, contravenind astfel interesului comun;

d. ajutoarele destinate promovării culturii şi conservării patrimoniului cu

condiţia ca ajutorul respectiv să nu afecteze negativ condiţiile schimburilor

comerciale, contravenind astfel interesului comun;

e. alte categorii de ajutoare stabilite prin decizia Consiliului luată cu

majoritate calificată pe baza unei propuneri a Comisiei.

Pentru a beneficia de derogare, ajutorul exceptat trebuie să fie transparent,

cuantificat, să se cunoască beneficiarii, procedeele de punere în aplicare, scopul vizat.

3. AJUTORUL DE STAT ÎN ROMÂNIA

După aderarea României la C.E., guvernul a adoptat un memorandum

cuprinzând patru proiecte de scheme de ajutor de stat, reprezentând peste 3 miliarde

de Euro, de acre ar putea beneficia circa 5.500 agenţi economici.

Primul proiect priveşte dezvoltarea regională şi are ca obiectiv stimularea

realizării de investiţii şi crearea de noi locuri de muncă. Ajutorul se acordă pe

perioada 2007-2011, urmând să beneficieze de acest tip de ajutor de stat 125 de agenţi

economici. Pentru a beneficia de ajutor firmele trebuie să realizeze investiţii de peste

un milion de euro sau să creeze cel puţin 50 de noi locuri de muncă într-o zonă cu

şomaj mai mare decât media naţională pe ultimele 12 luni. Agenţii economici nu

trebuie să fie datori la stat, iar împotriva lor să nu fie emisă o decizie de recuperare a

unui ajutor de stat. De asemenea nu pot beneficia de ajutor pentru exporturi cât şi

pentru intreprinderile mici nou create sau pentru operare.

57

Al doilea proiect priveşte dezvoltarea regională şi are ca obiectiv stimularea

realizării de investiţii directe. Ajutorul se acordă pe perioada 2007-2011, urmând să

beneficieze de acest tip de ajutor de stat 24 de agenţi economici. Pentru a beneficia de

ajutor firmele trebuie să realizeze investiţii de peste 50 milioane euro în una din

regiunile N-E, S-E, Sud Muntenia, Sud – Vest - Oltenia şi 100 milioane euro in una

din regiunile Vest, Centru, N-V, Bucureşti –Ilfov. Ajutoarele de stat care depăşesc 30

milioane euro în regiunea Bucureşti – Ilfov şi 37,5 milioane euro în celelalte regiuni,

se notifică Comisiei Europene.

A treia schemă priveşte ajutoarele de minimis care nu trebuie notificate

Comisiei şi se acordă în perioada 2007-2011, cu posibilitatea prelungirii. Pentru a

beneficia de acest ajutor, agenţii economici nu trebuie să fi primit ajutoare de minimis

care depăşesc 200000 euro pe o perioadă de trei ani fiscali anteriori.

Ultimul proiect se referă la stimularea IMM-urilor. Ajutorul de stat maxim

acordat fiecărui IMM nu poate depăşi un milion euro.

De la 1 ian. 2007, numai ajutoarele de stat pentru agricultură şi piscicultură

mai pot fi acordate de autorităţile române, fără consultarea celor europene. Ajutoarele

care intră sub incidenţa regulilor de autorizare trebuie notificate Comisiei Europene

pentru evaluarea compatibilităţii cu regulile europene. De asemenea Comisia trebuie

informată şi asupra acordării ajutoarelor care sunt exceptate de la obligaţia notificării.

Astfel, Consiliul Concurenţei are rolul de autoritate de contact între Comisia

Europeană şi autorităţile, instituţiile publice şi beneficiarii implicaţi în procedurile

privind ajutorul de stat.

Conform art.3 pct.3 din OUG nr. 117/2006 “acordarea de măsuri de ajutor

de stat impune autorităţilor publice elaborarea unor scheme de ajutor de stat sau

ajutoare de stat individuale, care trebuie să prevadă cel puţin următoarele elemente:

obiectivul, modalitatea acordării ajutorului de stat, precum şi cuantumul fondurilor

alocate în acest scop din bugetul autorităţii publice centrale sau locale, în

conformitate cu legislaţia în domeniu.”

Primul act care declanşează procedura controlului ajutorului de stat este

notificarea. Notificările privind măsurile de ajutor de stat, respectiv informările

privind măsurile de ajutor de stat care intră în domeniul de aplicare a exceptărilor pe

categorii de la obligaţia de notificare, se transmit Consiliului Concurenţei, care emite

58

un aviz privind conformitatea, corectitudinea şi îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de

legislaţia comunitară referitoare la întocmirea schemelor de ajutor de stat.

Dacă fiecare furnizor intenţionează să acorde mai multe ajutoare, pentru

fiecare din ele trebuie să facă o notificare distinctă.

Consiliul Concurenţei emite avizul în termen de cel mult 30 de zile de la

primirea cererii de avizare, cu excepţia cazurilor în care solicitantul cere în scris

prelungirea termenelor pentru completarea notificării sau informării.

În faţa Comisiei Europene, Consiliul Concurenţei reprezintă România în

procedurile comunitare privind ajutorul de stat. Consiliul Concurenţei se consultă cu

autorităţile şi alţi furnizori, după caz, la elaborarea răspunsurilor, explicaţiilor,

formulărilor de poziţii sau a altor acte, în scopul transmiterii acestora Comisiei

Europene, prin intermediul Reprezentanţei permanente a României pe lângă Uniunea

Europeană. În susţinerea notificării în faţa Comisiei Europene, Consiliul Concurenţei

va fi asistat de către autoritatea care a elaborat notificarea.

Furnizorii şi beneficiarii de ajutor de stat răspund, potrivit legii, pentru

realitatea şi corectitudinea datelor şi informaţiilor transmise Consiliului Concurenţei.

Furnizorul de ajutor de stat înştiinţează beneficiarul ajutorului de stat cu

privire la obligaţia de rambursare sau recuperare a ajutorului de stat ilegal sau utilizat

abuziv care rezultă din decizia Comisiei Europene.

În cazul în care beneficiarul nu rambursează ajutorul de stat, furnizorul, în

baza deciziei Comisiei Europene, se va adresa Curţii de Apel Bucureşti pentru ca

aceasta să dispună anularea actului prin care a fost acordat ajutorul de stat şi, pe cale

de consecinţă, recuperarea acestuia şi a dobânzii aferente. Hotărârea Curţii de Apel

Bucureşti este supusă recursului. Recursul se judecă la Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie.

59
















60


1. Precizaţi, care este în opinia dvs. importanţa reglementării ajutorului de stat ?

TEMĂ DE REFLECŢIE

Reflectaţi asupra procedurii de controlul preventiv al ajutoarelor de stat

notificate.



1. Ajutorul de stat este incompatibil cu piaţa comună:a. când priveşte amânarea restituirii creditelor.b. prin perceperea de taxe parafiscale.c. prin scutiri de sarcini fiscale.

61

d. prin acordarea de subsidii.

2. Ajutorul de stat:a. este permis fără limitări.b. cunoaşte regula interdicţiei acordării.c. cunoaşte doar o reglementare comunitară.d. nu poate fi acordat ca masură de natură fiscală.


1. a,b,c,d..

2. b.

62

CAPITOLUL VIISISTEMUL INSTITUŢIONAL SPECIALIZAT

CREAT ÎN MATERIA CONCURENŢEICOMERCIALE


Cuprins

� Consiliul Concurenţei , în plan naţional.� Comisia Europeană, în plan european.



= 3 ore

63

CAPITOLULVIISISTEMUL INSTITUŢIONAL SPECIALIZAT

CREAT ÎN MATERIA CONCURENŢEI COMERCIALE

1.1. ÎN PLAN NAŢIONAL - CONSILIUL CONCURENŢEI

Protejarea concurenţei a constituit o componentă esenţială a procesului de

integrare, iar politica de concurenţă a contribuit permanent la integrarea pieţelor

naţionale într-o piaţă unică. Acordul european, instituind o Asociere între

Comunitatea Europeană şi România, consacră prevederile referitoare la politica

concurenţei: „Concurenţa şi alte prevederi cu caracter economic”.

În acest context, pentru elaborarea şi aplicarea unei politici de concurenţă

compatibilă cu cea din Uniunea Europeană, s-a impus necesitatea constituirii unor

autorităţi abilitate să funcţioneze în domeniu. A luat astfel naştere Consiliul

Concurenţei35 - autoritate administrativă autonomă.

Consiliul Concurenţei a acţionat consecvent în sensul dezvoltării pieţei libere,

concurenţiale şi a stimulării agenţilor economici în vederea creării unui mediu

concurenţial normal, la nivelul exigenţelor cerute de Uniunea Europeană.

Consiliul Concurenţei este autoritatea administrativă autonomă din România

în domeniu, reprezentând ţara noastră în relaţiile cu organizaţiile şi instituţiile

internaţionale de profil36.

În conformitate cu prevederile Legii nr. 21/1996, Consiliul Concurenţei

urmăreşte aplicarea dispoziţiilor legale privind practicile anticoncurenţiale

(înţelegerile anticoncurenţiale şi utilizarea abuzivă a poziţiei dominante) şi

controlează concentrările economice (fuziuni şi achiziţii), în scopul menţinerii unui

mediu concurenţial normal, al protejării şi stimulării concurenţei, al promovării

intereselor consumatorilor.

35 Consiliul Concurenţei a început să funcţioneze la 6 septembrie 1996.36 În lume există în prezent peste 100 de autorităţi de concurenţă, menite să aplice legea concurenţei, ce se deosebesc din punctde vedere instituţional, al competenţei, structurii organizatorice, gradului de autonomie a deciziilor etc. În unele ţări, o singurăinstituţie realizează atât investigarea, cât şi adjudecarea practicilor anticoncurenţiale. În alte ţări, autorităţile de concurenţă au caatribuţii investigarea, iar adjudecarea intră în sarcina unui tribunal specializat în concurenţă sau a curţilor de apel. Conducătoriiautorităţilor de concurenţă sunt numiţi de şeful statului, prim-ministrul, guvern, iar termenul numirii demnitarilor variază între 2şi 12 ani. În unele jurisdicţii conducătorul autorităţii de concurenţă este reprezentat în cabinetul guvernului; avantajul este dubluşi constă în influenţa asupra proiectelor de reformă legislativă şi de reglementare şi în informarea din timp a conduceriiautorităţii de concurenţă în procesul de proiectare şi dezbatere a iniţiativelor politice (Revista Profil: Concurenţa, nr. 1/2003, Ed.Consiliul Concurenţei, Bucureşti, p. 7 şi urm.).

64

Consiliul avizează proiectele de hotărâri ale Guvernului, care pot avea impact

anticoncurenţial şi propune modificarea actelor normative care au un astfel de efect.

Principalele atribuţii ale Consiliului Concurenţei constau în: luarea deciziilor

pentru cazurile de practici anticoncurenţiale prevăzute de Legea nr. 21/1996 (art. 5, 6,

13 şi 16); luarea deciziilor de acordare a dispenselor de exceptări individuale de

înţelegeri, decizii de asociere sau practici concertate, precum şi decizii de admitere de

concentrări economice; aplicarea efectivă a deciziilor proprii; efectuarea, din proprie

iniţiativă, de investigaţii utile pentru cunoaşterea pieţei37; sesizarea Guvernului asupra

existenţei unei situaţii de monopol sau a altor cazuri similare şi propunerea măsurilor

de control al preţurilor, precum şi asupra cazurilor de imixtiune a organelor

administraţiei publice centrale şi locale în aplicarea Legii nr. 21/1996; sesizarea

instanţelor judecătoreşti asupra cazurilor în care acestea sunt competente; avizarea

proiectelor de hotărâri ale Guvernului cu impact anticoncurenţial şi propunerea de

modificare a actelor normative care au un astfel de efect; reprezentarea României şi

promovarea schimbului de informaţii şi de experienţă în relaţiile cu organizaţiile şi

instituţiile internaţionale de profil, precum şi cooperarea cu autorităţile de concurenţă

străine şi comunitare (art. 27 din Legea concurenţei nr. 21/1996). Consiliul

Concurenţei este format din zece membri: un preşedinte, trei vicepreşedinţi şi şase

consilieri de concurenţă, numiţi de Preşedintele României prin decret, la propunerea

comună a Comisiei economice a Senatului şi a Comisiei pentru politică economică,

reformă şi privatizare a Camerei Deputaţilor. Durata mandatului membrilor

Consiliului Concurenţei este de 5 ani, ei putând fi reinvestiţi de cel mult două ori (art.

18 alin. 2 din Legea nr. 21/1996).

Membrii Consiliului Concurenţei sunt funcţionari publici, calitatea lor fiind

incompatibilă cu exercitarea oricărei altei funcţii sau demnităţi publice, cu excepţia

activităţii didactice din învăţământul superior. Condiţiile cerute de lege pentru a fi

numit membru al Consiliului Concurenţei se referă la studii superioare, înaltă

competenţă profesională, o bună reputaţie şi vechime de minimum 10 ani în activităţi

37 Personalul de control din Consiliul Concurenţei are drept de percheziţie, de sigilare şi de ridicare a registrelor, actelorfinanciar-contabile sau comerciale ale agenţilor economici, dacă există indicii că aceştia încalcă reglementările legale privindconcurenţa. Guvernul a aprobat proiectul privind modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, care stabileşte oserie de reguli privind condiţiile de operare pe piaţă ale agenţilor economici. Astfel, în baza unui ordin al preşedinteluiConsiliului Concurenţei şi al autorităţii judiciare, anchetatorul poate efectua percheziţii atât la domiciliul conducătorilor,administratorilor sau directorilor agenţilor economici supuşi investigaţiilor, cât şi la cel al persoanelor fizice care conducserviciul financiar, contabil sau de marketing al acestora. Pot fi supuse verificării şi terenurile sau mijloacele de transportpersonale ale acestora. Totodată, organele administraţiei publice centrale şi locale sunt obligate să permită personalului deinvestigaţie şi de anchetă al Consiliului Concurenţei accesul la documentele, datele şi informaţiile deţinute, fără a se putea opunecaracterul de secret de stat sau de serviciu al unor astfel de documente.

65

din domeniile comercial, al preţurilor şi concurenţei sau juridic (art. 18 alin. 3 din

Legea nr. 21/1996).

Alături de condiţiile pentru obţinerea acestei calităţi, legea stabileşte şi

anumite interdicţii pentru deţinătorii mandatului de membru. Astfel, membrii

Consiliului Concurenţei nu pot exercita, direct sau prin persoane interpuse, activităţi

de comerţ şi nu pot participa la administrarea sau conducerea unei societăţi

comerciale, regii autonome sau organizaţii cooperatiste. Ei nu pot fi desemnaţi experţi

sau arbitri de către părţi sau instanţa judecătorească ori de altă instituţie (art. 18 alin. 5

din Legea nr. 21/1996).

Mandatul de membru al Consiliului Concurenţei încetează la expirarea

duratei, prin demisie, deces, imposibilitatea definitivă de exercitare, prin o

indisponibilitate mai lungă de 60 de zile consecutive, la survenirea unei

incompatibilităţi sau impediment dintre cele prevăzute de Lege – nr. 21/1996, prin

revocare.

Consiliul Concurenţei lucrează şi deliberează în plen şi în comisii. Plenul

dezbate: rapoartele de investigaţie, autorizarea concentrărilor economice, sesizarea

instanţelor judecătoreşti în aplicarea prevederilor privind lichidarea poziţiei

dominante pe piaţă a unui agent economic, categoriile de înţelegeri, deciziile de

asociere şi practicile concertate propuse pentru exceptare, punctele de vedere,

recomandările şi avizele de formulat privind aplicarea Legii concurenţei, raportul

anual privind situaţia concurenţei, proiectul de buget propriu, elaborarea şi adoptarea

strategiilor pentru îndeplinirea misiunii instituţiei de facilitare a dezvoltării pieţei şi

concurenţei, elaborarea, adoptarea şi actualizarea politicii relaţiilor cu autorităţile

interne, pentru aplicarea în economie a regulilor de concurenţă, stabilirea liniilor

generale de cooperare a Consiliului Concurenţei cu autorităţile concurenţei din alte

ţări şi cu organizaţiile şi organismele internaţionale pentru armonizarea legislaţiei,

politicii şi practicii concurenţei.

Potrivit art. 18 alin. 1 din Regulamentul de organizare, funcţionare şi

procedură38, plenul Consiliului Concurenţei se întruneşte de minimum două ori pe

săptămână, conform unui program lunar stabilit în prima săptămână a fiecărei luni,

precum şi la solicitarea preşedintelui sau a minimum trei membri ai Consiliului.

38 Publicat în M. Of. nr. 50 bis din 25 martie 1997.

66

Hotărârile plenului se adoptă cu majoritatea de voturi a membrilor prezenţi.

Fiecare membru dispune de un vot, iar în caz de paritate de voturi prevalează soluţia

votată de preşedinte sau vicepreşedinte (art. 18 alin. 4 din Regulament).

Lucrările plenului nu sunt publice.

Preşedintele reprezintă Consiliul Concurenţei ca instituţie publică în faţa

persoanelor fizice, juridice, a autorităţilor legislative, judiciare şi administrative,

precum şi a altor instituţii româneşti şi străine, a organismelor şi organizaţiilor

internaţionale. Preşedintele semnează ordinele şi deciziile Consiliului Concurenţei,

prin care se dispun măsuri şi se aplică sancţiuni şi pune în aplicare, suspendă sau

abrogă, prin ordin, reglementările adoptate de Consiliul Concurenţei.

Preşedintele Consiliului Concurenţei angajează patrimonial, prin semnătura

sa, Consiliul Concurenţei, ca persoană juridică şi exercită prerogativele disciplinare

asupra întregului personal. Totodată, preşedintele ordonă efectuarea de investigaţii şi

desemnează raportul pentru fiecare investigaţie.

În activitatea sa, preşedintele Consiliului Concurenţei este ajutat de trei

consilieri, dintre care unul va îndeplini şi funcţia de purtător de cuvânt al Consiliului

Concurenţei (art. 7 alin. 9 din Regulamentul de organizare, funcţionare şi procedură

al Consiliului Concurenţei).

Consiliul concurenţei lucrează şi în comisii, formate din trei membri – un

vicepreşedinte şi doi consilieri de concurenţă, desemnaţi, pentru fiecare caz în parte,

de preşedinte.

În cazul încălcării de către agenţii economici a Legii concurenţei, sancţiunea

se aplică de către o comisie a Consiliului Concurenţei, desemnată de către preşedinte.

Comisiile pot funcţiona numai în formaţie completă, luând hotărâri cu majoritate sau

cu unanimitate de voturi. Atribuţiile comisiilor privesc practicile anticoncurenţiale,

concentrările economice care afectează concurenţa, omisiunea notificării unei

concentrări economice, măsurile ireversibile luate de agenţii economici care au

notificat concentrarea, dar nu au primit decizia Consiliului Concurenţei, iniţierea unor

acţiuni de concentrare devenite incompatibile cu Legea concurenţei prin decizia

Consiliului Concurenţei, aplicarea amenzilor cominatorii (art. 23 alin. 12 din

Regulament).

67

Sub aspect structural, Consiliul Concurenţei îşi constituie un aparat propriu,

alcătuit din compartimente de specialitate39 şi compartimente funcţionale40.

Diviziile de concurenţă sunt organe de specialitate ale Consiliului

Concurenţei, care monitorizează piaţa, efectuează investigaţii şi asigură respectarea

prevederilor legale în domeniul concurenţei (art. 12 alin. 1 din Regulament). Ele

desfăşoară activităţi de prospectare în vederea cunoaşterii structurii pieţei şi a

mediului concurenţial, a gradului de concentrare economică, a evoluţiei pieţei în

vederea acordării unor eventuale dispense şi exceptări. Diviziile analizează sesizările

privind încălcarea prevederilor Legii concurenţei, desfăşoară activităţi de investigaţie,

etc.

Din numărul de cazuri analizate, decizii adoptate, sancţiuni impuse şi pieţe

analizate rezultă gradul de implicare a Consiliului în aplicarea politicii în domeniul

concurenţei.

Consiliul Concurenţei a răspuns necesităţii de dezvoltare a relaţiilor cu

Comisia Europeană şi statele membre ale Uniunii Europene, pentru a promova

acţiunile întreprinse în România pentru preluarea şi aplicarea acquis-ului în domeniul

concurenţei.

Prin amendarea Legii concurenţei nr. 21/1996, în sensul renunţării la

obligativitatea notificării pentru încadrarea într-o categorie exceptată a înţelegerilor,

deciziilor de asociere sau practicilor concertate, va creşte eficienţa activităţii în sensul

concentrării resurselor Consiliului Concurenţei în mod efectiv pe cele mai grave

cazuri de distorsionare a concurenţei.

Implementarea eficientă a legislaţiei privind concurenţa reprezintă o prioritate

importantă, pe termen scurt, pentru organismele cu responsabilităţi în acest domeniu.

Consiliul Concurenţei are în vedere, în acest sens, completarea legislaţiei secundare

în domeniul concurenţei, atât prin amendamente aduse legislaţiei existente, cât şi prin

adoptarea de noi regulamente.

În scopul asimilării Legii concurenţei şi a reglementărilor adoptate în

aplicarea acesteia, Consiliul Concurenţei îşi propune să realizeze o serie de întâlniri

cu autorităţile judiciare, instituţiile publice care pot emite reglementări sau dispoziţii

care constituie bariere pentru mediul concurenţial, asociaţii patronale şi comunitatea

39 Sunt compartimente de specialitate: departamentele, diviziile de concurenţă, Direcţia cercetare, Direcţia juridic– contencios,Direcţia relaţii externe şi Direcţia teritorială.40 Compartimentele funcţionale alcătuiesc Secretariatul general, condus de un secretar general.

68

oamenilor de afaceri, instituţiile implicate în procesul de restructurare şi privatizare.

Formarea unui mediu de afaceri receptiv la regulile de concurenţă constituie o

prioritate importantă pentru ca agenţii economici români să se familiarizeze cu

activitatea într-un climat similar cu cel al Uniunii Europene. În acest scop, Consiliul

Concurenţei organizează dezbateri cu reprezentanţii judecătorilor Curţii de Apel, ai

Curţii Supreme de Justiţie şi ai agenţilor economici.

Consiliul Concurenţei se află într-o permanentă colaborare, prin conferinţe

telefonice şi elaborarea de materiale, cu Reţeaua Internaţională a Concurenţei,

organizaţie virtuală şi total independentă de orice altă structură, fondată în anul 2001

la New York. Consiliul Concurenţei este membru I.N.C. din februarie 2002 şi unul

din coautorii primului raport „Cultura şi politica concurenţei”.

Este de remarcat şi contribuţia Consiliului Concurenţei la elaborarea unui

Model de Lege a Concurenţei, care să constituie un ajutor concret în întărirea

cooperării dintre instituţiile naţionale, regionale şi internaţionale din acest domeniu,

model prezentat în cadrul reuniunilor UNCTAD.

În ultimii ani a crescut gradul de transparenţă a activităţii Consiliului

Concurenţei şi de mediatizare a legislaţiei concurenţei, atât în relaţiile cu organele

administraţiei publice centrale sau locale, cu organismele neguvernamentale şi cu

comunitatea oamenilor de afaceri, cât şi cu agenţii economici.

Principalele modificări pe care proiectul de lege le aduce actualei legi a

concurenţei se referă la: reducerea numărului membrilor Consiliului de la 10 la 7, ca

în majoritatea statelor europene; preşedintele trebuie să fie de o independenţă

indubitabilă şi să fi deţinut o funcţie de conducere cu largi responsabilităţi

instituţionale; vicepreşedinţii şi cei patru consilieri de concurenţă trebuie să fie

persoane cu o independenţă recunoscută şi aleşi dintre judecătorii de la Curtea

Supremă de Justiţie, Secţia Contencios Administrativ, de la Curtea de Conturi,

profesori în ştiinţe economice sau juridice, foşti manageri în domeniul afacerilor;

membrii Consiliului Concurenţei nu reprezintă autoritatea care i-a numit şi sunt

independenţi în luarea deciziilor; membrii Consiliului Concurenţei şi inspectorii de

concurenţă nu vor putea face parte din partide sau alte formaţiuni politice; calitatea de

membru al Consiliului Concurenţei este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte

activităţi profesionale sau de consultanţă, cu participarea la conducerea sau

administrarea unor entităţi publice sau private sau cu deţinerea de funcţii sau

69

demnităţi publice, cu excepţia activităţii didactice din învăţământul superior şi nu pot

fi desemnaţi experţi sau arbitri, nici de părţi şi nici de instanţa judecătorească sau de

altă instituţie.

În literatura de specialitate41 s-a sesizat, într-un mod realist, „gigantismul

structural, cu totul anormal şi cu nimic justificat al Consiliului Concurenţei”;

considerăm că obiectivul principal al politicii concurenţiale trebuie să-l reprezinte

garantarea pieţei unice şi evitarea acţiunilor care ar putea perturba funcţionarea pieţei

interne şi nu supradimensionarea, în continuare, a acestei instituţii.

În statele membre ale Uniunii Europene autorităţile de concurenţă se bucură

de o largă independenţă. În Spania, autoritatea de concurenţă (Tribunalul pentru

Protecţia Concurenţei) este o instanţă administrativă independentă, formată din un

preşedinte şi 8 membri, numiţi prin Decret Regal, la propunerea ministrului

Economiei şi Finanţelor, dintre jurişti, economişti şi alţi profesionişti de prestigiu,

recunoscuţi în domeniu. Legea italiană prevede că preşedintele şi cei patru comisari

sunt numiţi în comun de preşedintele Senatului şi de cel al Camerei Deputaţilor şi au

un mandat de 7 ani nereînnoibil. Preşedintele trebuie să fie o persoană independentă

care a deţinut anterior funcţii de conducere în instituţii cu responsabilităţi

asemănătoare. Deciziile se iau de un „colegiu” format din 5 membri, cu majoritatea

voturilor. Cei patru comisari trebuie să aibă un statut similar şi sunt aleşi dintre

judecătorii Curţii Supreme Administrative, ai Curţii de Conturi şi ai Curţii Supreme

de Apel, profesori universitari, reprezentanţi ai mediului de afaceri cu un statut

profesional recunoscut.

În statele membre ale Uniunii Europene sistemul instituţional specializat creat

în domeniul concurenţei este asemănător, în multe privinţe, cu cel român. Astfel, în

Polonia, autoritatea de concurenţă o constituie Oficiul pentru concurenţă economică;

preşedintele acestei instituţii este ales de un grup independent de experţi recunoscuţi

în domeniul dreptului şi ştiinţelor economice şi este numit în funcţie de primul

ministru. În Ungaria, preşedintele Oficiului pentru Concurenţa Economică este numit

de Primul ministru şi investit de preşedintele ţării pentru 6 ani. Organul decizional

este Consiliul Concurenţei. În Bulgaria, autoritatea de concurenţă este Comisia pentru

Protecţia Concurenţei. Durata mandatului preşedintelui este de 5 ani, cu posibilitatea

realegerii. În Lituania, Consiliul Concurenţei este format din 5 membri, numiţi de

41 O. Căpăţînă, Op. cit., p. 56.

70

preşedintele ţării la recomandarea primului-ministru, pentru o durată de 5 ani. În

Slovacia, autoritatea de concurenţă este Oficiul Antimonopol, iar în anul 2001 a fost

creat Consiliul Oficiului Antimonopol, care decide în privinţa apelurilor.

Între diferitele regimuri naţionale de concurenţă cunoscute la ora actuală

există diferenţe de esenţă, diferenţe ce ţin de mecanismele instituţionale elaborate

pentru asigurarea respectării regulilor de concurenţă. În unele jurisdicţii, gradul de

respectare a regulilor poate fi condus politic, autorităţile având posibilităţi largi de

manevră cu privire la supunerea agenţilor economici unei discipline stricte. În alte

jurisdicţii, aplicarea regulilor ţine de resortul unor autorităţi care se bucură de

independenţă.

Între ţările ale căror autorităţi de concurenţă sunt independente din punct de

vedere instituţional se numără Bulgaria, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria, în

timp ce în Cehia şi Lituania, aceste autorităţi sunt subordonate executivului.

Aplicarea cu eficacitate a regulilor de concurenţă în România presupune şi

eforturi pentru ameliorarea actului de justiţie, dat fiind gradul limitat şi în curs de

maturizare de expunere a instanţelor judecătoreşti la problematica politicii de

concurenţă. situaţia este asemănătoare şi în celelalte ţări cu economie de tranziţie42.

Lipsa de diligenţă în tratarea solicitărilor Consiliului, de a se dispune măsuri

adecvate pentru corectarea practicilor anticoncurenţiale depistate şi interpretarea

diferită a circumstanţelor care au determinat Consiliul să adopte o anumită decizie,

sunt situaţii ce pot conduce la subminarea efectivităţii regulilor de concurenţă.

Este esenţial ca autorităţile de concurenţă să poată desfăşura investigaţii ale

practicilor anticoncurenţiale, să fie autorizate să monitorizeze impactul asupra

concurenţei al politicilor guvernamentale, să li se asigure independenţă faţă de sfera

politicului.43

Un alt deziderat în domeniul instituţional al concurenţei îl reprezintă

înscrierea coerentă a organelor judecătoreşti în dispozitivul acestui domeniu, prin

constituirea de secţii speciale la nivelul instanţelor pentru judecarea speţelor legate de

aplicarea Legii concurenţei, de natură să permită specializarea magistraţilor.

Schimbările instituţionale necesare coordonării şi supravegherii mediului

concurenţial trebuie să preceadă modificările legislative pe linia armonizării cu

42 J. Clark, Developing Competition Policy in Transition Countries, OECD Transition Brief, nr. 4/1996.43 B. Holkman, Competition Policy in the Context of Economy – Wide Reform, World Bank and CEPR, septembrie 1998, p. 6.Independenţa financiară este greu de atins în ţări precum România, care se confruntă cu dificultăţi bugetare serioase.

71

legislaţia europeană. Altfel, pot apărea efecte negative şi o transpunere formală a

legilor care ar diminua impactul economic şi beneficiile reale urmărite de statele

asociate. Trebuie de asemenea evitată preluarea automată a unor prevederi ale

reglementărilor străine în domeniu, fără a previziona efectele posibile asupra

economiei româneşti, avându-se în vedere specificul şi dificultăţile oricărei ţări aflate

într-o perioadă de tranziţie.

3.2. ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE

3.2.1. Regimul juridic privind modul de funcţionare şi atribuţiile Comisiei

Europene

Instituţiile comunitare au fost gândite atât prin prisma atribuţiilor şi funcţiilor

lor, cât şi prin prisma autorităţii lor independente. Ele se compun din personalităţi

independente, care promovează interesele comunitare şi au independenţă financiară,

creată prin posibilitatea strângerii de impozite şi nu prin plata contribuţiilor

naţionale44. O caracteristică principală a structurii instituţionale a Uniunii Europene o

reprezintă, aşadar, independenţa faţă de autorităţile statelor membre şi situarea, în

acelaşi loc a legislativului, executivului şi instituţiei juridice menite să rezolve toate

disputele legate de aplicarea dreptului comunitar.

Atribuţiile instituţiilor comunitare se dovedesc în acest context deosebit de

complexe, iar centrul lor de greutate a fost fixat la Bruxelles. Principul separării

puterilor enunţat de Montesquieu se aplică şi instituţiilor Uniunii Europene, chiar

dacă, de-a lungul timpului, lor le-au fost conferite şi alte atribuţii.

Evoluţia, timp de 45 de ani, a integrării economice în cadrul Uniunii

Europene, atât prin lărgirea ariei geografice cât şi prin crearea de noi domenii ale

politicii comunitare, au impus transformarea instituţională, la nivelul instituţiilor

europene.

Structura sistemului instituţional comunitar este definită şi caracterizată de

numeroase dispoziţii ale Tratatelor comunitare. Deşi asemănătoare cu ordinea

constituţională a unui stat, structura acestui sistem este unică prin faptul că nici una

dintre instituţiile sale nu poate acţiona în afara obiectivelor stabilite prin Tratate.

Numai pe baza puterilor conferite de Tratate, instituţiile comunitare pot adopta norme

juridice ce alcătuiesc sistemul legislativ, cu efect direct în statele membre.

44 V. Seclăman, Consideraţii privind geneza şi funcţionarea cadrului instituţional al Uniunii Europene, în Revista Profil: Concurenţa, nr. 1/2002,Ed. Consiliul Concurenţei, Bucureşti, 2002, p. 14 şi urm.

72

În prezent, structura instituţională de bază a Uniunii Europene se compune din

o Adunare (Parlamentul); un Consiliu; o Comisie, o Curte de Justiţie şi o Curte de

Conturi. Consiliul este omologul puterii legislative, Adunarea reprezintă puterea

bugetară, Comisia puterea executivă, iar Consiliul cumulează funcţiile legislativă,

executivă, guvernamentală45.

Comisia Europeană reprezintă organul executiv şi de decizie al Uniunii

Europene, care urmăreşte drept scop principal asigurarea fiecărei Comunităţi – parte a

Uniunii Europene a unei identităţi proprii46. Cu alte cuvinte, Comisia Europeană

iniţiază politici şi le pune în practică pe cele deja aprobate.

Consiliul de Miniştri decide sau legiferează pe baza propunerilor prezentate

de Comisie, Parlamentul are un rol consultativ iar Curtea Europeană de Justiţie

interpretează deciziile Comunităţii şi clauzele tratatului în caz de conflict.

Din anul 1989 alături de Curtea de Justiţie funcţionează Tribunalul de Primă

Instanţă47.

Instituţiile au fost înfiinţate separat prin Tratatele de la Paris şi Roma, dar

ulterior unificate prin Convenţia de la Roma, din 25 martie 1957 şi prin Tratatul de la

Bruxelles, din 8 aprilie 1965. Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992), Tratatul de

la Amsterdam (2 octombrie 1997) şi Tratatul de la Nisa (26 februarie 2001) reprezintă

episoade semnificative în evoluţia cadrului instituţional al Uniunii Europene48 .

Comisia Europeană este frecvent considerată „întruchiparea ideii europene”

pentru că membrii săi, deşi numiţi de guvernele naţionale, sunt total autonomi faţă de

acestea, loialitatea lor fiind în întregime dedicată intereselor Comunităţii49.

Comisia are sarcina de a reprezenta şi a exprima interesul propriu al

Comunităţii şi este una dintre instituţiile cele mai originale din cadrul acesteia.

Totodată, prin prezenţa sa neîntreruptă, prin competenţa personalului său şi

prin relaţiile sale mondiale, Comisia joacă un rol major în integrarea europeană50.

Comisia îşi desfăşoară activitatea pe baza prevederilor articolelor 155-163 din

Tratatele Comunităţii Economice Europene, articolelor J 5 (3), J 6, J 7, J 8 (3) şi J 9

45 I. Filipescu, A Fuerea, Drept instituţional comunitar european, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 93.46 A se vedea J. Boulouis, Droit institutionnel des communautés européenes, 4-e edition, Montchrestien, Paris, 1994, p. 80-86; J. Rideau, R.-M.Chevallier, J-M. Rainaud, L. Balmond, A. Bailleux, Droit institutionnel des communautés européenes, L.G.D.J., Paris, 1974, p. 112; R. Munteanu,Drept European, Evoluţie, Instituţii, Ordine juridică, Bucureşti, Ed. Oscar Print, p. 197 şi urm.; C. Leicu, Drept comunitar, Ed. Lumina Lex, 1998,Bucureşti, p. 54; M. Voicu, Drept comunitar, Teorie şi jurisprudenţă, Ed. Ex. Ponto, Constanţa, 2002, p. 25 şi urm.47 Destul de des se face confuzia de a include în sistemul instituţiilor comunitare şi organe care nu au acest statut, precum Consiliul Europei.48 J. Cloos, G. Reinesh, D. Vgnes et. J. Weyland, Le Traité de Maastricht, gènese, analyse, commentaires, Bruylaut, Burxelles, 1993; „Tratatul dela Nisa”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001, Prefaţă de Prof. univ. dr. Vasile Puşcaş, ministru delegat, Negociator Şef al României cu U.E.49 Dick Leonard, Ghidul Uniunii Europene, Ed. Teora, 1998, Bucureşti, p. 39.50 C. Lefter, Drept comunitar instituţional, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p. 109.

73

din Tratatul Uniunii Europene privind Politica Externă şi de Securitate Comună

(P.E.S.C.) şi articolelor K 3 (3), K 4(2), K 6 şi K 9 din Tratatul Uniunii Europene,

privind Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

Principalele scopuri ale Comisiei Europene sunt asigurarea funcţionării şi

dezvoltării pieţei comune şi respectarea intereselor Comunităţii Europene în

raporturile cu autorităţile din ţările membre şi cu terţii51.

După cum am precizat, Comisia este organul executiv, cu caracter

supranaţional dar care, prin componenţa sa, nu vine în contradicţie cu factorii

naţionali şi democratici.

Comisia este formată în prezent din 20 de membri, câte 2 din cele cinci state

mai mari (Franţa, Germania, Italia, Spania şi Marea Britanie) şi câte unul din fiecare

dintre cele zece state mai mici (Austria, Danemarca, Irlanda, Belgia, Finlanda,

Luxemburg, Portugalia, Suedia, Olanda, Grecia). Ea trebuie să cuprindă cel puţin un

naţional din fiecare stat membru, fără însă ca numărul membrilor având naţionalitatea

aceluiaşi stat membru să fie mai mare de doi. Membrii Comisiei sunt numiţi pentru o

durată de cinci ani, mandatul lor putând fi reînnoit. Durata normală a funcţiilor de

membru poate înceta în mod individual prin demisie voluntară sau demisie din oficiu

(art. 159, alin. 1. din Tratatul de la Maastricht)52.

Membrii Comisiei Europene sunt recrutaţi din rândul elitei conducătoare a

statelor membre, în funcţie de capacitatea profesională şi garanţiile de independenţă

faţă de statele din care provin, precum şi de experienţa politică şi managerială. Iar ca

o garanţie suplimentară a imparţialităţii acestora şi a disponibilităţii lor pentru

activitatea comunitară, membrii Comisiei Europene nu pot exercita concomitent şi

alte funcţii salariate sau nesalariate53. În cazul în care comisarul încalcă aceste

obligaţii, el îşi poate pierde, printr-o decizie a Curţii de Justiţie, drepturile de pensie.

Membrii Comisiei Europene se bucură de o independenţă reală faţă de statele

membre, prin garanţiile (privilegii şi imunităţi) ce li se acordă: imunitate de jurisdicţie

pentru actele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin, ca oficiali ai Comisiei

Europene, imunitate care se menţine şi după încetarea activităţii în cadrul Comisiei,

51 Pentru atingerea acestor scopuri, Uniunea Europeană dispune pentru perioada 2000-2006 de fonduri bugetare estimat la 676 miliarde euro.52 Precizăm că pierderea calităţii de membru al Comisiei poate avea loc şi în urma succesului unei moţiuni de cenzură, atunci când Comisia vademisiona în bloc (a se vedea C. Leicu, Drept comunitar, Ed. Lumina Lex, 1998, Bucureşti, p. 56).53 Majoritatea comisarilor sunt politicieni, din partidele aflate la guvernare în statele membre, însă Marea Britanie obişnuieşte totdeauna să propunăunul dintre candidaţi din principalul partid de opoziţie, chiar dacă cel ce-l propune este primul-ministru. Pot fi comisari şi lideri sindicali, oamenide afaceri, conducători de instituţii sau organizaţii (Ghidul U.E., D. Leonard, Op. cit., p. 40).

74

în funcţie de răspunderea pe care o păstrează; scutirea de impozite pe salarii şi alte

drepturi băneşti acordate de organele comunitare.

De regulă, funcţiile comunitare sunt scoase la concurs, anunţat prin

intermediul Jurnalului Oficial al Uniunii Europene.

Conducerea Comisiei este atribuită preşedintelui, care deţine un rol deosebit

în organizarea şi funcţionarea Comisiei. Durata mandatului preşedintelui este de 5

ani. Statele membre trebuie să consulte Parlamentul European înainte de a propune un

candidat în funcţia de preşedinte. Acesta va fi la rândul său consultat referitor la

alegerea comisarilor. Apoi, Parlamentul European aprobă, în ansamblu, preşedintele

şi ceilalţi membri ai Comisiei54.

Preşedintele are ca atribuţii repartizarea sarcinilor membrilor Comisiei, pe

domenii de activitate, prezidarea reuniunilor Comisiei, prezentarea Parlamentului a

programului anual al Comisiei Europene şi a raportului privitor la activitatea acesteia;

participarea la întrunirile Consiliului.

Consiliul de Miniştri desemnează unul sau doi comisari ca vicepreşedinţi (art.

161 din Tratatul de la Roma), care răspund de relaţiile internaţionale ale Comunităţii

cu diferitele zone geografice ale lumii.

Membrilor Comisiei li se atribuie un domeniu de responsabilitate (relaţii

externe, probleme economice şi financiare, industrie, concurenţă, forţă de muncă,

relaţii industriale şi probleme sociale, transport, dezvoltare); fiecare comisar este

asistat în activitate de un cabinet format din şase persoane care îndeplinesc rolul de

consilieri.

Deseori întâlnirile şefilor de cabinet sau ale reprezentanţilor lor sunt dedicate

discutării dosarelor dificile ori a celor privind încălcările de procedură, în scopul

propunerii de acţiuni ce trebuie luate de Comisie.

Comisia Europeană se reuneşte o dată pe săptămână şi ori de câte ori este

necesar. Şedinţele Comisiei nu sunt publice, iar deciziile se iau, de obicei, de către

grupuri de comisari, numite „colegii”.

Există două proceduri pentru desfăşurarea şedinţelor Comisei: procedura

scrisă şi procedura delegării (sistemul mandatării)55.

54 Comisiei i se dă, de fiecare dată, în mod neoficial, numele preşedintelui său (Comisia Jenkins, Comisia Thorn, Comisia Delors); D. Leonard, op.cit., p. 40. Preşedintele este numit cu 6 luni înainte ca mandatul său să înceapă, deoarece trebuie să fie consultat în privinţa celorlalte numiri.55 A se vedea I.P. Filipescu; A. Fuerea, Op. cit., p. 111.

75

Principalele atribuţii ale comisiei, ce decurg din obiectivul fundamental al

acesteia – „asigurarea şi funcţionarea pieţei comune” – se regăsesc în art. 155 al

Tratatului de la Roma (cu modificările ulterioare): asigurarea respectării dispoziţiilor

tratatelor comunitare şi a măsurilor adoptate de celelalte instituţii în aplicarea acestor

dispoziţii; formularea de recomandări şi opinii în materiile avute în vedere de Tratat,

atunci când aceasta este prevăzută expres de Tratat sau când Comisia consideră

necesar; deţinerea puterii proprii de decizie şi de participare la elaborarea măsurilor

adoptate de Consiliu şi de Parlamentul European în domeniile reglementate de Tratat;

exercitarea de puteri conferite de Consiliu pentru implementarea regulilor stabilite de

acesta. Atunci când îşi exercită dreptul de iniţiativă legislativă, se consideră că

propunerile Comisiei constituie baza pentru Consiliu de a adopta un act comunitar

valabil, după consultarea Parlamentului.

Prin decizii individuale adresate statelor membre sau întreprinderilor, Comisia

poate să intervină direct în domeniul înţelegerilor, ajutoarelor publice sau a

concentrărilor.

În problemele de relaţii externe, Comisia poate fi mandatată de Consiliu să

desfăşoare negocieri cu ţările membre, asociate sau organizaţiile internaţionale.

Comisia deţine un rol important în adoptarea hotărârilor Consiliului; având în

vedere propunerile Comisiei şi avizele pe care aceasta le primeşte, decizia Consiliului

este practic pregătită. Administraţiile naţionale, prin reprezentanţii lor, pot prezenta

amendamente, care pot fi avute în vedere de Comisie sau pot fi refuzate. Comisia

respectă principiul subsidiarităţii în exercitarea dreptului de iniţiativă, pregătind acte

legislative doar în cazul în care Uniunea Europeană este mai bine poziţionată decât

statele membre.

Comisia veghează la aplicarea corectă a legislaţiei comunitare. În cazul în care

constată că un stat membru nu şi-a îndeplinit obligaţiile, procedează la consultări cu

statul respectiv, în cazul în care se constată eficienţa consultărilor, în sensul încetării

neîndeplinirii obligaţiilor, procedura legală prevăzută de tratate nu mai este

declanşată. În caz contrar, Comisia organizează procedura legală care dă posibilitatea

statului membru şi Comisiei să-şi prezinte observaţiile şi comentariile. În cazul

soluţionării litigiului Comisia emite o decizie motivată şi acordă termen pentru

îndeplinirea ei. Decizia este executorie în termenul fixat. În plus, Comisia poate

76

suspenda plata oricărei sume de bani pentru care este răspunzătoare Comunitatea faţă

de statul respectiv.

Potrivit art. 169 din Tratatul CEE, Comisia poate să reamintească guvernului

ţării care nu şi-a îndeplinit o obligaţie ce-i revenea în baza Tratatelor care îi sunt

îndatoririle, cerându-i totodată să ia măsurile necesare într-un anumit interval de timp.

Cel mai adesea, încălcările obligaţiilor prevăzute de Tratate se referă la „restricţiile

cantitative” legate de libera circulaţie a bunurilor şi la „măsurile având efect

echivalent”.56

În calitate de organ executiv, Comisia negociază acordurile de comerţ şi de

concurenţă internaţională. Astfel, în domenii precum concurenţa şi comerţul,

agricultura, Comisia se bucură de autonomie în a lua decizii fără a supune propunerile

Consiliului de Miniştri.

Comisia are putere autonomă de decizie mai ales în privinţa dreptului

concurenţei, putând sancţiona măsurile anticoncurenţiale din statele membre. În

acelaşi timp, Comisia trebuie să ia în considerare interesele vitale ale statelor

membre, nepermiţând niciodată ca un stat membru să fie prejudiciat printr-o decizie a

Consiliului.

În activitatea sa, Comisia apelează la comitetele care sunt constituite pe baza

prevederilor tratatelor, ale hotărârilor Consiliului sau chiar al Comisiei. Comitetele

specializate şi grupurile de lucru (între 700 – 1000) sunt alcătuite din experţi

independenţi, reprezentanţi ai grupurilor de presiune, oficialităţi din ţările membre şi

oficialităţi din partea Comisiei.

În final, trebuie amintit că reforma instituţională, care a constituit obiectivul

central al Tratatului de la Nisa, s-a concretizat în adoptarea de noi dispoziţii şi în ceea

ce priveşte structura Comisiei. Astfel, Protocolul asupra lărgirii U.E. (anexă la Tratat)

prevede că: membrii comisiei sunt aleşi în baza competenţei lor generale şi

independenţa lor trebuie să fie deasupra oricărei îndoieli; începând cu 2005, Comisia

are în componenţă un reprezentant naţional din partea fiecărui stat membru iar

numărul membrilor Comisiei poate fi modificat de către Consiliu, care statuează cu

unanimitate de voturi (art. 4).57

56 C. Lefter, op. cit., p. 116.57 Art. 4 paragraful 2 din Protocol: „Atunci când Uniunea va număra 27 de state membre, (…) membrii Comisiei sunt aleşi în funcţie decompetenţele lor generale şi dintre cei care oferă toate garanţiile de independenţă. Numărul membrilor Comisiei este inferior numărului statelormembre. Membrii Comisiei sunt aleşi pe baza unei rotaţii egale (…)”.

77

Tratatul de la Nisa conţine norme care întăresc puterile preşedintelui

Comisiei, care decide asupra repartiţiei voturilor, remanierea responsabilităţilor

comisarilor pe durata mandatului său, etc.58.

La nivel european, obiectivele principale ale politicii concurenţiale constau în

garantarea unităţii pieţei unice şi evitarea acţiunilor care ar putea perturba

funcţionarea pieţei interne. Astfel de acţiuni presupun monopolizarea anumitor pieţe

de către anumite firme prin aranjamente restrictive sau prin fuzionarea de companii.

Puterea de a preveni astfel de abuzuri se află în mâinile Comisiei Europene, care

acţionează din proprie iniţiativă sau dând curs reclamaţiilor statelor membre, ale

companiilor sau ale cetăţenilor. Comisia are atribuţii numeroase de investigare:

vizitarea companiilor, adunarea de probe, audierea personalului firmelor.

Legislaţia comunitară este implementată de către Comisie şi de autorităţile

naţionale de concurenţă, precum şi de curţile naţionale. Autorităţile statelor membre

pot detecta practicile restrictive mult mai lesne decât Comisia; ne referim la practicile

restrictive care nu au fost notificate sau abuzurile de poziţie dominantă existente.

Autorităţile naţionale trebuie să aplice legislaţia comunitară în combinaţie cu

propriile reguli de concurenţă, în acest sens fiind necesare încurajarea cooperării

dintre autorităţi, în scopul reducerii riscului luării de decizii care nu sunt în totalitate

corespunzătoare legislaţiei comunitare.

3.2.2. CURTEA DE JUSTIŢIE

Curtea de Justiţie reprezintă o instanţă juridică cu o configuraţie aparte,

configuraţie determinată în special de natura organizaţiilor de integrare europeană al

căror organ jurisdicţional este. Ea îşi desfăşoară activitatea pe baza articolelor 165 –

188 din Tratatul de la Roma şi a articolului „L” din Tratatul de la Maastricht. Punerea

în discuţie, într-o instanţă naţională, a legilor comunitare, atrage de regulă intervenţia

Curţii de Justiţie, pe baza deciziei sale soluţionându-se cauza respectivă de către

instanţa naţională.

Curtea de Justiţie se defineşte prin competenţa atribuită de Tratatele

comunitare, dar şi prin jurisprudenţa sa ca o instanţă cu reale caracteristici

58 M. Voicu, Privire succintă asupra principiilor, acţiunilor şi instituţiilor comunitare după Tratatul de la Nisa, Revista de drept comercial, 2003,p. 207; în urma prezentării modificărilor aduse instituţiilor comunitare, autorul concluzionează: „compunerea … Comisiei, precum şi noileprerogative acordate preşedintelui, relevă perspectiva noii ordini constitutiv reale a Uniunii Europene, Comisia putând dobândi rolul de guvernsupranaţional al unei eventuale federaţii europene”.

78

supranaţionale; competenţa Curţii este obligatorie, nefiind posibilă apelarea la o altă

instanţă pentru probleme ce ţin de aplicarea sau interpretarea Tratatelor, sau în

legătură cu obiectul acestora. Hotărârile Curţii sunt definitive şi au forţă executorie în

limitele teritoriului comunitar, iar legitimare procesuală activă în faţa Curţii au nu

numai guvernele (aşa cum se obişnuieşte în tratatele internaţionale) ci şi persoanele

fizice şi companiile. Curtea este abilitată să pronunţe sancţiuni împotriva oricărui

justiţiabil şi poate aproba, împotriva intereselor fundamentale ale statelor membre şi

contra voinţei lor suverane, măsuri favorabile politicii şi intereselor comunitare59.

În procesul integrării europene, Curtea Europeană de Justiţie are un rol

deosebit întrucât asigură garanţia respectării de către statele membre, instituţiile

comunitare şi persoanele fizice şi juridice din comunitate a normelor juridice

comunitare. Pe de altă parte, hotărârile Curţii sunt izvor de drept comunitar.

Ca organ de control de natură legală al Uniunii Europene, Curtea de Justiţie

are responsabilităţi importante în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor şi obligaţiilor

instituţiilor europene în raporturile dintre ele şi a raporturilor legale dintre statele

membre ale Uniunii Europene, rezolvarea acţiunilor persoanelor fizice şi juridice

împotriva măsurilor Uniunii Europene, soluţionarea cererilor pentru despăgubiri,

exercitarea rolului de curte de arbitraj în cazuri specifice când se încearcă realizarea

unui acord între părţi, verificarea compatibilităţii legislaţiei adoptate de Consiliu şi

Comisie cu prevederile Tratatelor şi principiile legale generale.60

Spre deosebire de celelalte instituţii comunitare, activităţile Curţii Europene

de Justiţie se desfăşoară exclusiv la Luxembourg unde îşi are sediul.

Curtea de Justiţie este compusă din 15 judecători, aleşi dintre persoanele a

căror independenţă este mai presus de orice îndoială şi care posedă calificările cerute

pentru numirea în cele mai înalte funcţii jurisdicţionale în ţările lor, ori care sunt

jurişti de o competenţă recunoscută. De asemenea, ei trebuie să dispună şi de calităţi

morale deosebite, materializate în integritate şi independenţă (Tratatul C.E., art. 167).

Aşadar, în funcţia de judecător vor putea fi numiţi şi profesori universitari

care cumulează şi funcţia de avocat pledant.

59 B. Ştefănescu, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 138; Curtea nu poate însă să fieo jurisdicţie penală, chiar dacă poate controla şi modifica amenzile aplicate Comisiei.60 V. Seclăman, Consideraţii privind geneza şi funcţionarea cadrului instituţional al Uniunii Europene, în Revista Profil: Concurenţa, nr. 1/2002,Ed. Consiliul Concurenţei, Bucureşti, 2002, p. 13.

79

Judecătorii Curţii Europene nu pot deţine concomitent vreo funcţie politică

sau administrativă şi nu se pot angaja în activităţi salariate, cu excepţia cazurilor când

li se acordă dispensă specială, de exemplu pentru activităţi didactice şi de cercetare

ştiinţifică juridică ce nu sunt incompatibile cu funcţia de judecător.

Judecătorii sunt numiţi prin acordul comun al guvernelor statelor membre şi

au un mandat reînnoibil de 6 ani, jumătate din membrii Curţii fiind schimbaţi din trei

în trei ani. Nici o procedură comunitară specifică de conformare sau ratificare din

partea organismelor comunitare nu mai este necesară. Durata scurtă a mandatului

judecătorilor a generat discuţii critice în care se susţineau puncte de vedere potrivit

cărora judecătorii, nefiind numiţi pe viaţă, nu se bucură de inamovibilitate. Întrucât

guvernele statelor membre nu pot revoca un judecător al Curţii în cursul exercitării

mandatului său, criticile au fost considerate neconcludente61.

Pe timpul exercitării mandatului, judecătorii se bucură de imunitate şi anumite

privilegii; imunitatea se menţine şi după expirarea mandatului în ceea ce priveşte

actele săvârşite în calitatea oficială de judecător.

La încetarea mandatului, judecătorii au obligaţia de „onestitate şi delicateţe”

în privinţa acceptării unor funcţii şi avantaje.

Pentru a se putea lua decizii prin votul majorităţii, trebuie menţinut la Curte

nu număr impar de judecători; în perioadele în care numărul statelor membre ale

Comunităţii este par, aceasta se realizează prin numirea prin rotaţie de către statele

mari a unui al doilea judecător.

Deşi Tratatul C.E. nu prevede expres că fiecare stat membru va numi un

judecător, în practică acest procedeu a devenit o regulă62. Acest lucru este de dorit

deoarece atunci când deliberează în plen, Curtea să poată avea un judecător

familiarizat cu sistemul juridic al fiecărui stat membru.

Încetarea calităţii de judecător al Curţii Europene de Justiţie are loc în

următoarele situaţii: demisie, pensionare sau eliberare din funcţie în urma hotărârii

unanime a judecătorilor şi avocaţilor generali ai Curţii, pe motivul neîndeplinirii

condiţiilor pentru continuarea activităţii, expirarea sau nereînnoirea mandatului.

Practica demonstrează că judecătorii rămân în funcţie, în medie, timp de două

61 I.P. Filipescu, A. Fuerea, Op. cit., p. 129.62 L. Newille Brown, T. Kennedy, „The European Court of Justice”, ed. II, Ed. Sweet and Maxell, Londra, 1994; C. Leicu, Op.cit., p. 92; P.J. Capteyn, P. ver Loren van Themmaat, Introduction to the law of the European Communities, Ed. By Gromley,Kluwer-Deventer, 1990, p. 152; R. Dehousse, The European Court of Justice, Mac Millan Press Ltd., Houndmills, Basingstoke,Hemshire and London, 1998,p. 72.

80

mandate. În ceea ce priveşte vârsta, nu există stipulată nici o limită în această

privinţă.63

Deciziile Curţii Europene de Justiţie sunt semnate de către toţi judecătorii,

indiferent de opinia acestora exprimată la deliberări.

Judecătorii aleg dintre ei un preşedinte pentru o perioadă de 3 ani, cu

posibilitatea de a fi reales (art. 223 alin. 3 din Tratat). Alegerea se efectuează prin vot

secret cu majoritate absolută. Preşedintele conduce lucrările Curţii, prezidează

audierile acesteia, numeşte judecătorul raportor64 pentru fiecare caz, dispune

suspendarea executării unei măsuri care este contestată în faţa Curţii, dispune

măsurile de conservare şi asiguratorii, pe durata soluţionării cazului.

Curtea este asistată de avocaţi generali care au îndatorirea de a prezenta, în

şedinţă publică, concluzii motivate, în cauzele care, potrivit Statutului Curţii, reclamă

intervenţia lor (art. 222 al Tratatului).

Deşi nu participă la deliberări şi la luarea deciziilor, prin rolul lor imparţial şi

independent, prin prezentarea de opinii juridice argumentate în cazurile înaintate spre

judecată, avocaţii generali desfăşoară o activitate importantă în cadrul Curţii de

Justiţie.

Prin rotaţie, din rândul avocaţilor generali se numeşte un prim avocat general,

desemnat pentru o perioadă de un an.

Opiniile exprimate de avocatul general cuprind de regulă o analiză a

dispoziţiilor de drept comunitar relevante în cazul respectiv şi opţiunea sa cu privire

la soluţia la care trebuie să ajungă Curtea.

Avocatul general nu participă la deliberări, opinia sa având doar caracter

consultativ. În cauza în care părţile implicate sunt conaţionalii lor, avocaţii generali

pot exprima opinii, în schimb, nu-şi vor putea exprima părerea în acţiuni judecătoreşti

intentate de către sau împotriva statului ai cărui naţionali sunt.

Curtea se întruneşte în camere sau într-o Mare Cameră, potrivit regulilor din

Statutul Curţii. Art. 16 din Statut prevede formarea unor camere constând din 3 sau 5

judecători; aceştia aleg dintre ei pe preşedinţii camerelor.

63 Deşi nu s-a întâmplat niciodată în istoria CJCE, jduecătorii pot fi demişi doar dacă toţi ceilalţi colegi ai lor (judecători şiavocaţi generali) sunt de acord că persoana în cauză nu mai poate îndeplini funcţia ori nu mai este calificată.64 Judecătorul raportor întocmeşte raportul preliminar, pe baza căruia Curtea decide dacă cazul va fi soluţionat de una dintrecamere sau de plenul ei.

81

Cu excepţia cazurilor când un membru sau o instituţie a Comunităţilor care

este parte în proces solicită întrunirea Marei Camere, cauzele sunt soluţionate de

camere având în compunere 3 sau 5 judecători.

Deliberările Curţii şi ale Camerelor au loc sub forma unei „Camere de

Consiliu”, în faţa judecătorilor care au participat şi în faza procedurii orale.

Preşedintele nu are vot dominant, iar în lipsa consensului, deciziile sunt luate prin vot

majoritar, începând cu judecătorul cel mai tânăr.

Lucrările Curţii se desfăşoară în fapt în limba franceză, ca limbă de lucru, deşi

în mod formal s-a prevăzut că pentru fiecare cauză, limba folosită este cea a pârâtului,

mai puţin în cazul în care pârâtul este Comisia sau Consiliul.

Referitor la competenţa Curţii, art. 240 al Tratatului C.E. prevede că „sub

rezerva competenţelor atribuite Curţii de Justiţie prin prezentul Tratat, litigiile în care

Comunitatea este parte nu sunt pe acest motiv excluse din competenţa tribunalelor

sau curţilor statelor membre”. În doctrina juridică acest articol a condus la concluzia

unei competenţe de atribuţie a Curţii65.

Principalele cazuri care sunt aduse înaintea Curţii şi a camerelor sale se

grupează în şase categorii: dispute între statele membre, dispute între instituţii,

dispute între Uniunea Europeană şi statele membre, ori între persoane fizice sau

juridice şi Uniunea Europeană, decizii asupra acordurilor internaţionale şi hotărâri

preliminare în cazurile discutate de instanţele naţionale66.

În faţa Curţii de Justiţie pot fi introduse acţiuni ale instituţiilor europene,

statelor membre şi persoane fizice, pentru anularea unor acte obligatorii emise de

instituţii europene, acţiuni ale Comisiei sau ale unui stat membru împotriva altui stat

membru pentru nerespectarea obligaţiilor ce-i revin din tratatele europene şi legislaţia

secundară adoptată de instituţiile europene.

Pornind de la specificul acestor atribuţii, se poate observa caracterul de

instanţă constituţională internaţională al Curţii de Justiţie (protejând subiectele de

drept, statele membre şi persoanele), ale unei curţi constituţionale (garantând

respectarea legii şi asigurând conformitatea actelor instituţiilor comunitare cu

Tratatul) precum şi ale unei curţi internaţionale (reglementând litigii dintre Comisie şi

statele membre, ori dintre statele membre).

65 D. Simon, Le système juridique communautaire, P.U.F., Paris, 1997, p. 309; Z. Cortou, Communautés Européenes, Daloz,1991, p. 51.66 D. Leonard, Op. cit., p. 58.

82

Procedura de judecare a Curţii Europene este prevăzută de Statutul Curţii şi de

Codul Regulilor de Procedură al Curţii. Iniţiativa proceselor o poate avea, după cum

am precizat, un stat membru, o instituţie comunitară (de obicei Comisia), o persoană

fizică sau juridică ce deţine un interes direct în cazul respectiv.

Procedura implică o etapă scrisă şi una orală. În prima etapă instanţa, la

primirea sesizării scrise din partea reclamantului, verifică dacă sesizarea intră în

jurisdicţia sa şi dacă a fost depusă în termenul limită specificat de tratate, după care

citează pârâtul.67 Limba în care cererea este redactată va constitui, în mod obişnuit, şi

limba de desfăşurare a dezbaterilor68. Pârâtul are o lună pentru a depune o

întâmpinare, după care i se mai acordă reclamantului o lună pentru a formula un

răspuns şi acuzatului o lună pentru replică.

Judecătorul raportor va elabora apoi un raport preliminar, iar instanţa decide

dacă este necesară o anchetă pregătitoare. Totodată este consultat avocatul general,

după care se desemnează camera care va judeca acţiunea respectivă.

Preşedintele stabileşte apoi data audierii publice, dată la care ambele părţi se

prezintă în faţa judecătorilor, prezintă argumente, aduc martori şi experţi, sunt

efectuate cercetări la faţa locului, etc. La un termen fixat, avocatul îşi va exprima

opinia, pe baza analizei faptelor şi aspectelor juridice.

Deliberările au caracter secret şi au loc fără concursul translatorilor; fiecare

judecător îşi prezintă opinia asupra cauzei, după care se votează. Pronunţarea

hotărârii se face în şedinţă publică, va fi motivată, iar dispozitivul său va fi publicat în

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene69.

Părţile sunt obligatoriu reprezentate în faţa Curţii; instituţiile comunitare şi

statele membre sunt reprezentate de către „agenţii” lor, membri ai serviciilor juridice,

respectiv funcţionarii serviciului contencios sau juridic al Ministerului Afacerilor

Externe.

67 Cererea trebuie trimisă Curţii într-un interval de timp expres determinat de Tratate pentru fiecare tip de acţiune.68 Dacă pârâtul este o instituţie comunitară, reclamantul poate opta pentru oricare dintre limbile oficiale ale Comunităţii.69 Hotărârile Curţii Europene de Justiţie nu sunt susceptibile de a fi atacate cu apel. În practică există cazuri în care Curtea revineasupra unora din deciziile sale: cererile de interpretare a unor hotărâri neclare adoptate de Curte; îndreptarea erorilor materialedin hotărâre; cererile de revizuire ca urmare a descoperirii unui element de fapt nou care ar fi influenţat în mod decisiv hotărârea;cererea adresată Curţii de un terţ ale cărui interese sunt afectate de hotărârea pronunţată şi care nu a fost citat la dezbateri;cererea pârâtului care nu a fost prezent la dezbateri deşi a fost citat.

83

Punerea în executare a hotărârilor Curţii se realizează fie automat de către

instituţii, fie de către statele membre, iar în cazul persoanelor fizice sau juridice sunt

aplicabile normele naţionale de drept70.

După cum se poate observa din prezentarea de mai sus, Curtea Europeană de

Justiţie deţine o poziţie solidă de putere judecătorească, realizează un veritabil control

inter-instituţional, având totodată sarcina de a realiza punerea de acord a intereselor

comunitare cu acelea ale statelor membre, contribuind esenţial la menţinerea

echilibrului între instituţiile Comunităţii.

În adoptarea hotărârilor, Curtea de Justiţie se bazează pe o serie de metode şi

principii: interpretarea „autonomă” a unor noţiuni de drept comunitar (în domeniul

fiscal)71, eficienţa dreptului comunitar în raport cu procedurile naţionale (termene de

prescriere etc.), dezvoltarea dinamică a dreptului comunitar (în funcţie de motive

politice, referitoare la promovarea integrării), aplicarea principiilor de drept generale

(comune ordinilor de drept ale statelor membre72), compararea legislaţiilor şi

subsidiaritatea (în sensul desfăşurării unei proceduri la nivelul comunităţii numai în

măsura în care ea nu poate fi realizată mai bine la nivelul statelor membre).

Deşi eficienţa Curţii este de necontestat, treptat, şi în cazul acesteia, s-a simţit

nevoia unei restructurări fundamentale; Tratatul de la Amsterdam a adus o contribuţie

considerabilă la dezvoltarea dreptului comunitar; Tratatul de la Nisa, prin Protocolul

asupra Statutului Curţii de Justiţie şi normele relative la o nouă instituţie judiciară –

Camera Jurisdicţională a realizat o nouă reformă în cadrul Curţii73. De asemenea,

Curţii i-a revenit sarcina definirii prevederilor esenţiale ale procedurii de revizuire în

Statutul Curţii, cu referire specială la rolul părţilor în procedura Curţii, a examinării

ansamblului repartiţiei competenţelor între Curte şi Tribunalul de Primă instanţă.

Structura, modul de lucru şi mecanismele adoptării hotărârilor, precum şi

procedura în cadrul Curţii de Justiţie, pot fi în continuare îmbunătăţite; ar fi de dorit

în acest sens soluţionarea situaţiei de suprasolicitare, existentă în compartimentele de

traduceri, o mai bună colaborare cu instanţele naţionale, posibilitatea de renunţare la

70 Sentinţele Curţii de Justiţie se caracterizează prin concizie, în special în expunerile considerentelor de drept, stilul este marcatde afirmaţii autorizate şi aproape deloc de argumentări; Curtea, nedorind să joace rolul unei „instanţe de revizuire”, doreşte săţină cont de tradiţiile juridice diferite ale statelor membre (M. Voicu, Op. cit., p. 165).71 Sentinţa din 7.07.1988, în cazul Maksel/BALM, 55/87, C.S. 1988, p. 3845; C.J.C.E., sentinţa din 28.03.1985, Comisia/Regatul Unit, 100/84, C.S. 1985, p. 1169.72 C.J.C.E., Sentinţa din 3.02.1994, în cazul Grifoni/EAG, C – 307/87, C.S. 1994, p. I - 341.73 Curtea de Justiţie este formată din câte un judecător din fiecare stat membru, iar, până la noua extindere, e formată din 15judecători şi 8 avocaţi generali. Se instituie Camera Jurisdicţională (art. 2 pct. 32), căreia i s-au stabilit prerogative privindsoluţionarea cauzelor în anumite materii specifice. Tratatul reglementează şi calea de atac a recursului contra hotărârilor date înprimă instanţă de Camera Jurisdicţională.

84

dezbaterea orală, introducerea procedurii rapide în domeniile imigrării şi azilului,

modificarea principiului „un judecător pentru fiecare stat membru” şi o mai

pronunţată repartizare către Curţi şi instituţii similare74.

În cazurile legate de concurenţă, competenţa de a audia şi decide în primă

instanţă o are Tribunalul de Primă Instanţă. El şi-a început activitatea la 31 octombrie

1989, după decizia Consiliului din 24 octombrie 1988.

Potrivit art. 48 din Statutul Curţii de Justiţie, Tribunalul este compus din 15

judecători, câte unul din fiecare stat membru. În ceea ce priveşte competenţa,

Tribunalul soluţionează în primă instanţă acţiuni în anulare, acţiuni privind abţinerea

instituţiilor comunitare de a acţiona, acţiuni în răspundere contractuală şi

necontractuală, acţiuni introduse de funcţionarii publici comunitari, clauze de arbitraj

(art. 225 din Tratatul CE).

În domeniul concurenţei, competenţa materială a Tribunalului include

acţiunile introduse de întreprinderi împotriva Comisiei, referitoare la producţie,

preţuri, înţelegeri şi concentrări; acţiuni introduse de o persoană fizică sau juridică

împotriva unei instituţii comunitare, referitoare la implementarea regulilor de

concurenţă în întreprinderi; acţiuni introduse împotriva unei instituţii comunitare

privind dumping-ul sau filialele, în situaţia în care Consiliul Uniunii Europene a

hotărât aceasta după doi ani de la începerea activităţii Tribunalului.

3.3. ÎN CADRUL ACORDURILOR DE ASOCIERE A ROMÂNIEI LA

UNIUNEA EUROPEANĂ

3.3.1. În anul 1980, între Comunitatea Europeană şi ţara noastră s-a încheiat

primul Acord comercial, dar încălcarea repetată a drepturilor omului în perioada

comunistă a determinat Comunitatea să suspende acest Acord. Începând cu anul

1991, România a început să facă paşi importanţi pe drumul aderării la Uniunea

Europeană, astfel, în anul 1991 a intrat în vigoare Acordul de Comerţ şi Cooperare,

înlocuit în 1995 cu Acordul European de Asociere.75

Implementarea Acordului European a necesitat crearea unor mecanisme

comunitare, precum: Consiliul de Asociere, Comitetul de Asociere şi Comitetul

Interparlamentar de Asociere (Titlul IX, art. 106 – 114 din Acord). În plan naţional

74 Revista europeană pentru drept comercial, 1999, p. 420 prezintă un memoriu adresat de Curte Consiliului cu privire laschimbări necesare în structura şi activitatea sa.75 Ratificat prin Legea nr. 20/1993, M. of. nr. 73 din 12 aprilie 1993. Acordul a intrat în vigoare la 1 februarie 1995.

85

a fost constituit Comitetul Interministerial (prezidat de primul-ministru), Comisia

Parlamentară pentru Integrare şi Departamentul pentru Integrare Europeană.

Prin H.G. nr. 14/200176 s-a înfiinţat Ministerul Integrării Europene cu atribuţii în

fundamentarea şi coordonarea procesului de pregătire a aderării României la Uniunea

Europeană, precum şi în conducerea negocierilor de aderare.

În anul 2000 a fost constituit Comitetul mixt economic şi social România –

Uniunea Europeană, cu un rol consultativ pentru Consiliul de Asociere.

În domeniul concurenţei, Acordul European a creat condiţii pentru

îmbunătăţirea accesului produselor româneşti pe piaţa comunitară, prin alinierea ţării

noastre la calendarul liberalizărilor, începând cu 1 ianuarie 1995.

Instituţiile enumerate mai sus au fost create în scopul strict al aplicării politicii

comerciale comune, care presupune un sistem uniform de măsuri în spaţiul economic

comunitar privind protecţia comercială şi încheierea de noi acorduri comerciale

externe.

3.3.2. Acordul European77 din 1 februarie 1993 instituind o asociere între

România, pe de o parte, Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora pe de

altă parte, stipulează, în Titlul IX art. 106, înfiinţarea unui Consiliu de Asociere care

să supravegheze aplicarea prevederilor Acordului.

Consiliul de Asociere se întruneşte la nivel ministerial, o dată pe an şi ori de

câte ori este nevoie, şi examinează problemele importante apărute în cadrul acordului.

Consiliul de Asociere este format din membri desemnaţi de Guvernul României şi

membri ai Consiliului Uniunii Europene şi ai Comisiei Europene.

Consiliul de Asociere este prezidat, pe rând, de câte un membru al Guvernului

României şi un membru al Consiliului European, în conformitate cu prevederile din

regulile de procedură ale acestuia (art. 107 pct. 4 din Acord), pe o durată de 12 luni.

Deciziile şi recomandările Consiliului de Asociere se adoptă cu acordul celor

două părţi.

Membrii Consiliului de Asociere care nu pot asista la o reuniune pot fi

reprezentaţi, cu informarea prealabilă a preşedintelui, în legătură cu numele

76 M. Of. nr. 16 din 10 ianuarie 2001.77 Publicat în M. Of. nr. 73 din 12 aprilie 1993 şi ratificat prin Legea nr. 20/1993; H.G. nr. 1 din 10 aprilie 1995 stabileşteRegulamentul interior al Consiliului de asociere şi (în anexă) Regulamentul interior al Comitetului de asociere (M. Of. nr. 189din 21 august 1995); a se vedea O. Căpăţână, Funcţiile Consiliului de asociere a României la Uniunea Europeană în domeniulconcurenţei comerciale, Revista de drept comercial nr. 1/1996, p. 17-30.

86

reprezentantului. Consiliul de Asociere poate invita persoane din exterior la sesiuni,

pentru a-l informa asupra unor subiecte deosebite (art. 4 din H.G. nr. 1/1995).

În afară de o decizie contrară, şedinţele Consiliului de asociere nu sunt

publice.

Preşedintele stabileşte ordinea de zi provizorie a fiecărei sesiuni, care este

adoptată de Consiliul de Asociere la începutul fiecărei sesiuni.

Consiliul de Asociere stabileşte hotărârile şi recomandările de comun acord

între părţi, iar între sesiuni poate lua hotărâri sau recomandări prin procedura scrisă.

Consiliul de Asociere poate decide publicarea hotărârilor şi recomandărilor

sale în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene şi în Monitorul Oficial al României (art.

10 din H.G. nr. 1/1995).

În ceea ce priveşte limbile oficiale ale Consiliului de Asociere, acestea sunt

limbile celor două părţi.

Consiliul deţine şi atribuţii în soluţionarea diferendelor, orice parte interesată

putând să supună Consiliului orice diferend legat de aplicarea Acordului. Prin decizie,

Consiliul se pronunţă asupra litigiului, iar părţile sunt obligate să aducă la îndeplinire

decizia. Dacă soluţionarea diferendului nu este posibilă în acest mod, se va numi un

arbitru de către fiecare parte, iar Consiliul de asociere, la rândul său, va numi un al

treilea arbitru. Deciziile arbitrilor se vor lua cu majoritate de voturi.

În cadrul sesiunilor Consiliului de Asociere, părţile fac schimb de documente

de poziţie, în care sunt analizate progresele înregistrate de România în îndeplinirea

criteriilor de aderare, inclusiv în domeniul concurenţei şi al dreptului societăţilor

comerciale.

Consiliul de Asociere este asistat de un Comitet de Asociere format din

reprezentanţi ai Guvernului României şi reprezentanţi ai Consiliului Uniunii

Europene şi Comisiei Europene, de regulă la nivel de funcţionari superiori, precum şi

de orice alt comitet sau organ special (art. 110 şi 111 din Acordul European).

Comitetul de Asociere pregăteşte sesiunile şi deliberările Consiliului de

Asociere, pune în aplicare deciziile Consiliului, „asigură continuitatea relaţiilor de

asociere şi buna funcţionare a Acordului European” (art. 13 pct. 2 din H.G. nr. 1/1995

şi art. 110 din Acord).

87

Comitetul de Asociere este prezidat pe rând, pe o durată de 12 luni, de către

un reprezentant al Uniunii Europene şi de către un reprezentant al Guvernului

României.

Reuniunile Comitetului sunt convocate, atunci când circumstanţele o cer, de

către preşedinte. Nici reuniunile Comitetului nu sunt publice.

Comitetul de Asociere poate cere unor experţi să asiste la reuniunile sale

pentru a-l informa asupra unor subiecte speciale (art. 6 din Anexa la H.G. nr. 1/1995).

Cu avizul Consiliului de Asociere, Comitetul emite „hotărâri” sau

„recomandări” (art. 8 din Anexa la H.G. nr. 1/1995).

Potrivit art. 112 din Acord, un Comitet Parlamentar de Asociere – forum

constituit din membri ai Parlamentului României şi ai Parlamentului European – se

întruneşte la diferite intervale pentru a face schimb de idei şi a face recomandări

Consiliului de Asociere.

Consiliul are propriile reguli de procedură, iar preşedinţia sa este asigurată, pe

rând, de Parlamentul României şi Parlamentul European. Consiliul de Asociere

furnizează Comitetului informaţii cu privire la aplicarea Acordului, atunci când acesta

i le solicită.

Documentul final, cu titlu de recomandare, cu care se încheie reuniunile

Comitetului Parlamentar de Asociere, are nu numai o valoare economică ci şi o

valoare politică78.

Acordul mai prevede că fiecare parte se obligă să asigure persoanelor fizice şi

juridice ale celeilalte părţi accesul liber, fără discriminare în raport cu propriii

cetăţeni, la tribunalele competente şi organele administrative ale părţilor, în vederea

apărării drepturilor lor individuale, a dreptului de proprietate, inclusiv a celor privind

proprietatea intelectuală, industrială şi comercială (art. 115).

Aranjamentele aplicate de România faţă de Comunitate nu trebuie să dea

naştere nici unei discriminări între statele membre, cetăţenii acestora sau

companiile ori firmele lor, iar aranjamentele aplicate de Comunitate faţă de

România nu trebuie să dea naştere nici unei discriminări între cetăţenii români

sau companiile ori firmele acesteia (art. 117).

78 A. Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Ed. Actami, Bucureşti, 2001, p. 177.

88

Acordul dispune expres că produsele originare din România nu se vor

bucura la importul în Comunitate, de un tratament mai favorabil decât cel pe

care statele membre îl aplică între ele.

Obiectivul urmărit prin aceste acorduri de asociere constă în pregătirea

integrării României în structurile occidentale. Potrivit art. 1 din Acordul European,

asocierea urmăreşte să promoveze dezvoltarea comerţului şi a relaţiilor economice

armonioase între părţi, să asigure un cadru pentru integrarea României treptată în

Uniunea Europeană, să stabilească instituţii adecvate pentru a face efectivă asocierea,

să sprijine eforturile României de dezvoltare a economiei şi de finalizare a tranziţiei

spre economia de piaţă.

Acordurile de asociere au în vedere un dublu scop: adoptarea de măsuri pentru

extinderea reciprocă a dreptului de stabilire, în favoarea agenţilor economici şi

crearea unei zone cuprinzătoare de liber schimb în care să fie inclusă şi România79.

În baza art. 111 al Acordului European, luând în considerare oportunitatea

organizării unei cooperări la nivelul membrilor Comitetului Economic şi Social

European, pe de o parte şi reprezentanţii Consiliului Economic şi Social din România,

pe de altă parte, a fost înfiinţat Comitetul Mixt Consultativ80.

Scopul constituirii Comitetului Mixt este sprijinirea Consiliului de Asociere în

dialogul şi cooperarea între grupurile de interes economic şi social ale Uniunii

Europene şi cele din România. Comitetul este chemat aşadar să se pronunţe asupra

problemelor ce apar în domeniile economic şi social, probleme inerente în cadrul

relaţiilor dintre Comunitate şi România în procesul de punere în practică a Acordului

European.

Comitetul mixt consultativ Uniunea Europeană – România este alcătuit din 6

membri reprezentând Consiliul Economic şi Social din România şi un număr egal de

membri din partea Comitetului Economic şi Social European.

Comitetul mixt îşi desfăşoară activitatea prin consultare cu Consiliul de

Asociere, sau din proprie iniţiativă în cazul promovării dialogului între grupurile de

interes economice şi sociale. Alegerea membrilor are loc astfel încât Comitetul să

reflecte cât mai fidel diferitele grupuri de interes economic şi social ale Uniunii

Europene şi României.

79 O. Căpăţînă, Op. cit., p. 258.80 Comitetul Consultativ Mixt a fost constituit în baza Deciziei nr. 4/1999 a Consiliului de Asociere Uniunea Europeană –România din 27 septembrie 1999.

89

Comitetul mixt îşi stabileşte propriul Regulament intern, iar preşedinţia sa se

exercită în comun de către un membru al Comitetului Economic şi Social European şi

de către un membru din România.

3.3.3. Măsurile de protecţie comercială se impun a fi luate în cazul constatării

unor practici neloiale în cadrul relaţiilor comerciale externe ale comunităţii (practici

de dumping şi subvenţii, obstacole de comerţ etc.).

Comitetul pentru practică antidumping instituit în temeiul dispoziţiilor

Codului antidumping G.A.T.T., reprezintă o instituţie înfiinţată tocmai în scopul

realizării protecţiei comerciale în relaţiile internaţionale.

Normele adoptate sub egida G.A.T.T. interesează în principal regimul

dumpingului internaţional şi subvenţiile la export81. Codul antidumping, cu

denumirea completă „Acord pentru aplicarea art. VI al Acordului general pentru

tarife şi comerţ”82, a organizat un Comitet al practicilor antidumping, instituind un

sistem internaţional de supraveghere în materie83.

Comitetul este compus din reprezentanţii fiecărei părţi la respectivul acord. El

îşi alege preşedintele şi se întruneşte cel puţin de două ori pe an, dar şi la cererea

oricărei părţi.

Comitetul va putea consulta, în exercitarea atribuţiilor sale, orice sursă

potrivită în vederea obţinerii de informaţii, cu informarea prealabilă a părţii în a cărei

jurisdicţie se află sursa de informaţii.

Părţile Acordului trebuie să prezinte Comitetului un raport asupra tuturor

hotărârilor lor, preliminare sau finale, în domeniul antidumpingului. Reprezentanţii

guvernelor pot consulta rapoartele la Secretariatul G.A.T.T.. Totodată, părţile vor

prezenta rapoarte semestriale asupra tuturor hotărârilor adoptate în materie de luptă

împotriva dumpingului în cursul celor 6 luni precedente (art. 14 pct. 4 din Acord).

Concomitent cu Codul antidumping a fost elaborat, sub egida G.A.T.T., şi un

alt acord multilateral – Codul privitor la regimul subvenţiilor şi măsurilor

compensatorii – la care România nu a devenit însă parte.

81 O. Căpăţînă, Op. cit., p. 49.82 A se vedea Anexa la Decretul nr. 183/1980 privind acceptarea unor înţelegeri realizate în negocierile comerciale multilateraledin cadrul Acordului general pentru tarife şi comerţ – G.A.T.T. (Runda Tokio), Buletinul Oficial nr. 47 din 16 iunie 1980.83 În cadrul Departamentului Comerţului Exterior a fost creată o Direcţie de Supraveghere a activităţii de Export şi Import, iar încadrul acesteia fiinţează Comisia Antidumping, Taxe Compensatorii şi Măsuri de Salvgardare. Totodată, a fost promovată şiLegea privind protejarea producătorilor naţionali şi a pieţei interne împotriva importurilor la preţuri de dumping sausubvenţionate şi a importurilor care cauzează sau ameninţă cu cauzarea unui prejudiciu grav economiei româneşti (a se vedea N.Sută, Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. Eficient, Bucureşti, 2000, p. 600).

90

Subvenţiile guvernamentale acordate companiilor de stat şi private sunt de

regulă interzise dacă afectează sau ameninţă să afecteze concurenţa.

Prin acord, se urmăreşte rambursarea ajutoarelor neautorizate şi amendarea

statelor membre care încalcă legile. Ajutoarele acordate trebuie să constituie, de

regulă, o excepţie, să aibă o durată limitată şi să fie orientate în mod direct spre

rentabilizarea, pe termen lung, a sectoarelor cu probleme prin reducerea capacităţii de

producţie.

Instituţiile prezentate mai sus au fost create şi funcţionează cu un scop precis:

evitarea ca angajamentele de liberalizare a schimburilor comerciale să fie anulate de

facto prin înlocuirea restricţiilor explicite în calea accesului pe piaţă cu restricţii

implicite, rezultate din recurgerea directă, încurajarea sau tolerarea de practici

anticoncurenţiale.

Organismele create în baza Acordului european semnat de România au rolul

de a adapta principiile politicii comunitare de concurenţă la situaţia concretă din ţara

noastră. Este adevărat că preluarea şi aplicarea regulilor prevalente în Uniunea

Europeană este dificilă, atâta vreme cât proprietatea de stat în economie rămâne la un

nivel substanţial, iar pieţele de capital sunt mult mai puţin dezvoltate şi slab

reglementate. Sunt necesare măsuri de politică macroeconomică pentru a se evita

imposibilitatea aplicării regulilor de concurenţă datorată nepotrivirii lor cu nivelul de

dezvoltare şi structura economică din România.






91












1. Precizaţi, care sunt autorităţile abilitate în domeniul concurenţei ?

92

TEMĂ DE REFLECŢIE

Reflectaţi asupra atribuţiilor pe care le are fiecare autoritate implicată in

domeniul concurenţei .



1. Consiliul Concurenţei:a. are în subordine Comisia Europeană.b. adoptă în plen legi şi regulamente.c. este subordonat Curţii Constituţionale.

2. Autorităţile europene competente în domeniul concurenţei sunt:a. Consiliul Europei.b. Comisia Europeană.c. Consiliul Concurenţei European.d. Camera de Comerţ şi Industrie Paris


1. a.

2. a,b.

93

CAPITOLUL VIIISISTEMUL SANCŢIONATOR


Cuprins

� Sitemul reglementării în dreptul intern.� Reglementări sanctionatorii în dreptul comunitar.



= 3 ore

94

CAPITOLUL VIIISISTEMUL SANCŢIONATOR

SISTEMUL REGLEMENTĂRII DE DREPT INTERN

Cadrul legal al sistemului sancţionator în dreptul intern

1.1. Reglementările interne care incriminează faptele socialmente periculoase

pentru concurenţa comercială sunt cuprinse în Codul penal, Legea nr. 11/1991

privind combaterea concurenţei neloiale şi Legea concurenţei nr. 21/1996. Într-o

perioadă în care economia României era total etatizată şi centralizată, în care piaţa

liberă reală, cu comercianţi independenţi, aflaţi într-o permanentă competiţie, lipsea,

dispoziţiile privind reglementarea infracţiunii de concurenţă neloială, prevăzută de

art. 301 Cod penal, nu au fost aplicate în relaţiile economice. Într-o economie

centralizată libera concurenţă şi manifestările negative ce decurg din aceasta nu au

fost prezente, aşa cum se poate observa şi din lipsa totală de practică judiciară de

jurisdicţie penală din perioada regimului comunist.

Singura justificare a prevederilor art. 301 C.p., potrivit căruia „fabricarea sau

punerea în circulaţie a produselor care poartă denumiri de origine ori indicaţii de

provenienţă false, precum şi aplicarea pe produsele puse în circulaţie de menţiuni

false privind brevetele de invenţii, ori folosirea unor nume comerciale sau a

denumirilor organizaţiilor de comerţ sau industriale, în scopul de a induce în eroare

pe beneficiari, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani, sau cu amendă”84 o

reprezintă necesitatea desfăşurării relaţiilor comerciale cu statele vestice, menţinerea

legăturilor internaţionale care presupuneau, în domeniu, o serie de reforme în

mecanismul economic al tuturor ţărilor socialiste. În plus, aderarea şi ratificarea de

către România a Convenţiei de la Paris impuneau ţării noastre protejarea proprietăţii

industriale şi asigurarea reprimării cu eficacitate a faptelor de concurenţă neloială.

După cum s-a remarcat în doctrina juridică a vremii, dispoziţiile art. 301 Cod

penal, „obiectul juridic generic al infracţiunii de concurenţă neloială este comun cu al

tuturor infracţiunilor stabilite pentru anumite activităţi economice”, precum

84 Iniţial, concurenţa neloială a fost reglementată de Legea specială a concurenţei din 18 mai 1932; infracţiunea se pedepsea cuamendă, de la 5.000 la 50.000 lei. Legea a fost abrogată de Decretul nr. 691/1973. Ulterior, prin Decretul nr. 202/1953, caremodifica Codul penal, se incrimina fapta constând în „nerespectarea, în scop de concurenţă neloială, dispoziţiile legale cu privirela folosirea mărcilor de fabrică sau comerţ ori a brevetelor de invenţii”.

95

nerespectarea dispoziţiilor privind operaţiunile de import-export, contrafacerea

obiectului unei invenţii şi punerea în circulaţie a produselor contrafăcute, divulgarea

secretului economic etc.85.

Adoptarea Constituţiei României din anul 1991 şi trecerea la o economie de

piaţă, în care sunt asigurate libertatea comerţului şi protecţia concurenţei loiale au

reprezentat premisele pentru crearea şi dezvoltarea unui sistem unitar de drept, bazat

pe preluarea acquis-ului comunitar, a principiilor şi reglementărilor juridice din

Uniunea Europeană.

În prezent, dispoziţiile art. 301 Cod penal pot fi considerate abrogate,

deoarece Legea nr. 11/1991 acoperă faptele incriminate de acesta. Actele de

concurenţă, săvârşite într-o arie prohibită precum şi practicile anticoncurenţiale, care

atrag răspunderea autorului, cu sancţiunile corespunzătoare, sunt reglementate, în

dreptul intern, de Legea nr. 11/1991, astfel cum a fost modificată şi completată prin

Legea nr. 298, din 7 iunie 2001.

Ceea ce deosebeşte esenţial noul regim sancţionator de vechea dispoziţie este

concepţia politică, economică şi juridică ce a stat la baza elaborării sale. Ne referim în

acest sens la obiectul ocrotirii penale – relaţiile sociale stabilite între comercianţi pe

piaţa liberă.

Legea nr. 21/1996 a concurenţei a reglementat în Capitolul VI – Sancţiuni –

practicile de natură a aduce atingere libertăţii concurenţei. Este vorba despre

sancţionarea unei singure fapte penale: „participarea cu intenţie frauduloasă şi în mod

determinant, a unei persoane fizice, la conceperea, organizarea sau realizarea

practicilor interzise de art. 5 alin. 1 şi art. 6 (…), fiind pedepsită cu închisoare de la 6

luni la 4 ani sau cu amendă”86.

Alte dispoziţii sancţionatorii în domeniul concurenţei se regăsesc în Codul

comercial; în temeiul art. 397 alin. 2, sancţiunea în caz de nerespectare a prohibiţiei

legale de concurenţă a salariaţilor unui comerciant în timpul executării contractului de

muncă, împotriva propriului patron constă în repararea prejudiciului suferit de acesta

85 V. Dongoroz, ş.a. „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol. IV, Ed. Academiei, 1972; D. Clocotici, Reglementareainfracţiunilor în domeniul concurenţei comerciale, în Revista de drept comercial nr. 4/2002, p. 10.86 Art. 65 al Legii nr. 21/1996 reglementează o altă infracţiune care însă nu se referă direct şi explicit la faptele şi actele care potavea ca efect restrângerea, împiedicare sau denaturarea concurenţei. Astfel: „orice persoană care utilizează sau divulgă, în altescopuri decât cele prevăzute în prezenta lege, documente sau informaţii cu caracter profesional, primite sau de care a luatcunoştinţă în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, răspunde potrivit legii penale, putând fi obligată şila repararea prejudiciului cauzat”.

96

din urmă. Legea nr. 11/1991 prevede în acest domeniu, sancţiunea angajării

răspunderii civile sau contravenţionale a salariatului culpabil.

Legea nr. 31/1990, a societăţilor comerciale, cuprinde, de asemenea,

sancţiuni în cazul actelor de concurenţă dăunătoare, în cazul asociatului abuziv.

Astfel, societatea în nume colectiv, care a suferit un prejudiciu din cauza concurenţei

exercitate în detrimentul său, are la dispoziţie o opţiune între subrogarea dreptului

asociatului şi exercitarea împotriva acestuia a acţiunii în răspundere delictuală.

Situaţia este aceeaşi în cazul directorilor şi cenzorilor societăţilor pe acţiuni şi

cu răspundere limitată.

În cazul contractelor comerciale, debitorul obligaţiei de neconcurenţă, care a

încălcat acest angajament, poate fi constrâns, pe cale judiciară, la cererea creditorului,

să înceteze activitatea pe care o desfăşoară. Sancţiunea reparatorie, constând în

obţinerea de despăgubiri impuse pe cale judiciară debitorului şi rezoluţia contractului

comercial, vin de asemenea în ajutorul creditorului prohibiţiei de concurenţă87.

Trebuie precizat că sancţiunile aplicate în situaţia de mai sus se deosebesc,

prin natura lor, de reprimarea faptelor de concurenţă neloială, care dau naştere

răspunderii delictuale, contravenţionale sau penale a autorului.

În operaţiunile de export şi de import este aplicabilă Hotărârea Guvernului

nr. 228/199288, privind protejarea producătorilor naţionali şi a pieţei interne de

competiţia neloială rezultată din importul unor produse la preţ de dumping, sau

subvenţionat, precum şi de exportul la preţuri sub nivelul celor practicate pe piaţa

internă. Art. 3 alin. 2 al acestui act normativ prevede sancţiunea aplicării de taxe

antidumping, destinate să neutralizeze sau să împiedice practicarea unor preţuri de

dumping. Hotărârea Guvernului nr. 228/1992 sancţionează totodată importul unor

produse subvenţionate la producţie sau la export dintr-o ţară străină, fie direct, fie

indirect, în statul de origine sau în cel de export, prin aplicarea de taxe compensatorii.

1.2. Domeniul de aplicare a sancţiunilor

Relaţiile comerciale stabilite între comercianţi pe piaţa liberă trebuie să fie

guvernate de bună-credinţă şi conforme cu uzanţele cinstite. Încălcarea acestor

principii atrage răspunderea pentru daunele pricinuite, iar persoana care a săvârşit

actul de concurenţă neloială va fi obligată să înceteze sau să înlăture actul. Dreptul

87 O. Căpăţînă, Op. cit., p. 291 şi urm.88 M. Of. nr. 133 din 17 iunie 1992.

97

penal al concurenţei cuprinde reglementarea infracţiunilor din Legea nr. 11/1991 şi

Legea nr. 21/1996.

În concepţia Legii nr. 11/1991 subiectul activ al infracţiunii este totdeauna

calificat, prin calitatea specială pe care o are în viaţa comercială89, aceea de

comerciant, salariat al comerciantului sau prepus al acestuia. Faptele sancţionate de

Legea privind combaterea concurenţei neloiale sunt fie contravenţii90 (oferirea

serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent ori

acceptarea unei asemenea oferte, divulgarea, achiziţionarea sau folosirea unui secret

comercial de către un comerciant sau un salariat al acestuia, fără consimţământul

deţinătorului legitim al respectivului secret comercial şi într-un mod contrar uzanţelor

comerciale cinstite, etc.) fie infracţiuni91 (folosirea unei firme, invenţii, mărci,

indicaţii geografice, unui desen sau model industrial, unor topografii ale unui circuit

integrat, unei embleme sau unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele

folosite legitim de alt comerciant, punerea în circulaţie de mărfuri contrafăcute şi/sau

pirat, etc.).

Infracţiunea se săvârşeşte numai cu intenţie (directă şi indirectă), iar scopul

este expres definit: „de a induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi beneficiari”.

Dispoziţii sancţionatorii cuprinde, după cum am precizat, şi Legea concurenţei

nr. 21/1996, referitor la practicile anticoncurenţiale, care sunt interzise în oricare din

modalităţile enumerate de art. 5 (înţelegeri între agenţii economici, decizii sau

practici concertate care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea

sau denaturarea concurenţei, îndeosebi dacă urmăresc fixarea concertată a preţurilor

de vânzare sau de cumpărare, limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei,

dezvoltării tehnologice sau investiţiilor, împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor

de aprovizionare, etc.) precum şi de art. 6 (folosirea în mod abuziv a unei poziţii

dominante deţinute de unul sau mai mulţi agenţi economici pe piaţa românească, prin

recurgerea la fapte anticoncurenţiale, practici care constau în: impunerea, direct sau

indirect, a preţurilor sau tarifelor, aplicarea de condiţii inegale la prestaţii echivalente,

practicarea de preţuri excesive sau de ruinare în scopul înlăturării concurenţilor etc.).

Alte fapte sancţionate de Legea concurenţei se referă la omisiunea notificării unei

89 D. Clocotici, Op. cit.,p. 13.90 Contravenţiile sunt prevăzute de art. 4 din Legea nr. 11/1991 şi se sancţionează cu amendă al cărei cuantum este în prezentîntre 10.000.000 şi 150.000.000 lei, şi care se actualizează prin hotărâre a Guvernului în funcţie de rata inflaţiei.91 Infracţiunile sunt prevăzute de art. 5 din Legea nr. 11/1991 şi se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă dela 25.000.000 la 50.000.000 lei.

98

concentrări economice, furnizarea de informaţii inexacte sau incomplete solicitate

conform prevederilor Legii nr. 21/1996, neîndeplinirea unei obligaţii sau a unei

condiţii impuse printr-o decizie luată în conformitate cu prevederile acestei legi (art.

55 şi 56 din Legea nr. 21/1996).

Individualizarea sancţiunii în cazul contravenţiilor prevăzute de art. 55 şi 56

se face în funcţie de gravitatea faptei şi a consecinţelor sale asupra concurenţei, după

criteriile cifrei de afaceri şi ale cotei de piaţă deţinute de contravenient, gradate pe

tranşe prin norme adoptate de Consiliul Concurenţei.

Legea concurenţei nr. 21/1996 a completat într-un mod inspirat reglementările

privind sistemul sancţionator prevăzut de Legea nr. 11/1991. Interzicerea practicilor

anticoncurenţiale, stabilirea unor plafoane a amenzilor suficient de ridicate,

prezentarea detaliată a atribuţiilor organelor competente să soluţioneze cazurile de

nerespectare a regulilor de concurenţă, reglementările procedurale în materie, sunt

prevederi ale Legii nr. 21/1996 ce au constituit un considerabil pas înainte în direcţia

protecţiei, menţinerii şi stimulării concurenţei şi a unui mediu concurenţial normal.

Un domeniu aparte în materia concurenţei îl reprezintă cel al actelor de import

a unor produse în România la preţ inferior valorii lor normale. Aceste acte pot fi

supuse taxelor antidumping, conform H.G. nr. 228/1992. Aceste taxe vor neutraliza

sau împiedica practicarea preţurilor de dumping la produsele importate. Acelaşi act

normativ prevede în cazul subvenţiilor acordate în ţara de origine sau în ţara

exportatoare pentru producerea, exportul sau transportul unui produs, perceperea de

taxe compensatorii. În fine, în cazul în care importul unor produse în cantităţi sau

condiţii de natură să producă sau să ameninţe cu producerea unui prejudiciu grav

producătorilor naţionali de produse similare sau direct concurente, se pot institui

măsuri de salvgardare (sub forma unor suprataxe sau restricţii cantitative la import).

Taxele antidumping, compensatorii şi pentru motive de salvgardare se plătesc

de agenţii importatori şi se varsă la bugetul de stat. Organul competent pentru

desfăşurarea de investigaţii în materie de instituire a taxelor este Comisia pentru taxe

antidumping, taxe compensatorii şi măsuri de salvgardare, de pe lângă Ministerul

Economiei şi Comerţului.

Această comisie stabileşte, pentru fiecare caz în parte, prin decizie definitivă

şi executorie, taxele respective. Analiza preţurilor la export, practicate de către agenţii

economici, se poate face la cererea agenţilor economici sau din iniţiativa Oficiului de

99

preţuri, înfiinţat tot în baza H.G. nr. 228/1992, pe baza verificării documentelor de

vămuire (art. 11).

În cazul în care se constată încălcări grave ale dispoziţiilor privind taxele

prevăzute de H.G. nr. 228/1992, reprezentanţii Oficiului de preţuri sesizează Garda

Financiară şi pot dispune reţinerea în vamă a bunurilor.

Potrivit art. 9 din H.G. nr. 228/1992, agenţii economici trebuie să stabilească

în contractele încheiate cu partenerii străini preţuri de export care să reflecte nivelul

preţurilor practicate în cadrul operaţiunilor comerciale normale pe piaţa internă şi

internaţională. Nerespectarea acestei prevederi constituie contravenţie.

Contravenţiile prevăzute de H.G. nr. 228/1992 se constată, iar amenzile se

aplică de Garda Financiară şi organele controlului financiar.

1.3. Organele competente să aplice sancţiuni în domeniul concurenţei

Săvârşirea faptelor de concurenţă neloială poate atrage răspunderea civilă,

contravenţională sau penală a agentului economic. Acesta este obligat să înceteze sau

să înlăture actul şi să plătească despăgubiri pentru daunele cauzate comerciantului

lezat.

Producerea de daune (patrimoniale şi morale) cauzate prin fapte de concurenţă

neloială prevăzute de Legea nr. 11/1991, dă dreptul persoanei prejudiciate să se

adreseze instanţei competente – tribunalul locului săvârşirii faptei sau în a cărui rază

teritorială se găseşte sediul pârâtului sau inculpatului, ori domiciliul, în lipsa unui

sediu – cu acţiune în răspundere civilă corespunzătoare92.

Prin adoptarea Legii nr.21/1996, s-au creat două instituţii menite să intervină

atunci când mediul concurenţial normal este perturbat de acte, practici şi

comportamente ale agenţilor economici – concretizate în înţelegeri anticoncurenţiale

ori folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante – sau ale organelor administraţiei

publice centrale sau locale, care prin deciziile emise sau reglementările adoptate,

intervin în operaţiuni de piaţă, influenţând direct sau indirect concurenţa. Este vorba

despre Consiliul Concurenţei.

Între atribuţiile Consiliului Concurenţei se numără şi sesizarea Guvernului

asupra existenţei unei situaţii de monopol sau a altor cazuri prevăzute de art. 4 alin. 2

şi 3 din Legea nr. 21/1996. Prin regulamentele şi instrucţiunile adoptate, Consiliul

92 O. Căpăţână, op. cit., p. 444.

100

Concurenţei reglementează procedura constatării şi aplicării sancţiunilor prevăzute de

Legea concurenţei, notificării de concentrări economice, de încadrări în categorii de

înţelegeri, decizii de asociere sau practici concertate exceptate.

Potrivit Regulamentului de organizare, funcţionare şi procedură al Consiliului

Concurenţei, acesta investighează cazurile de încălcare a dispoziţiilor Legii

concurenţei şi ia decizii în aceste cazuri. Plângerile adresate Consiliului Concurenţei

având ca obiect posibile încălcări ale prevederilor art. 5 alin. (1) sau art. 6, respectiv

înţelegeri între agenţii economici sau folosirea în mod abuziv a unei poziţii

dominante sunt examinate şi analizate, după care Consiliul Concurenţei emite decizii

de admitere a plângerilor, de respingere, de admitere parţială, decizii de sancţionare;

de asemenea, Consiliul Concurenţei poate emite şi decizii de soluţionare a unor

contestaţii împotriva deciziilor de sancţionare sau ordine de închidere a

investigaţiilor93.

Din proprie iniţiativă, Consiliul Concurenţei poate efectua investigaţii utile şi

sesizează instanţele judecătoreşti în cazurile prevăzute de lege.

Departamentele înfiinţate în cadrul Consiliului Concurenţei au competenţă în

ceea ce priveşte respingerea cererilor sau plângerilor, prin denunţarea sau acuzarea

practicilor anticoncurenţiale, atunci când cererile sau plângerile nu prezintă suficient

temei pentru a justifica pornirea unei investigaţii. Departamentele fac propuneri în

ceea ce priveşte declanşarea investigaţiilor, ca urmare a sesizărilor primite privind

încălcarea prevederilor art. 5 alin. 1 şi ale art. 6 din Legea concurenţei şi certifică

faptul că nu există temei pentru intervenţia Consiliului Concurenţei în baza art. 5 alin.

(1) şi art. 6 din Legea concurenţei.

Un rol important în activitatea de investigare a faptelor ce constituie încălcări

ale Legii concurenţei îl au diviziile de concurenţă, care: efectuează investigaţii şi

asigură respectarea prevederilor legale în domeniul concurenţei; analizează sesizările

privind încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) şi ale art. 6 şi fundamentează

neintervenţia Consiliului Concurenţei, precum şi notificările operaţiunilor de

concentrare economică în termenele legale stabilite prin Regulament; controlează şi

asigură aplicarea efectivă a deciziilor şi măsurilor Consiliului Concurenţei şi

întocmeşte cererile pentru sesizarea instanţelor judecătoreşti competente privind

93 Consiliul Concurenţei, Raport anual, 2002, p. 25 şi urm.

101

încălcarea dispoziţiilor Legii Concurenţei, precum şi apărările în cazul atacării în

instanţă a deciziilor şi măsurilor luate de Consiliul Concurenţei.

1.4. Reglementări procedurale

Legea nr. 11/1991 cuprinde o serie de norme procedurale atât referitoare la

sancţionarea contravenţiilor prevăzute în art. 4, cât şi în cazul infracţiunilor prevăzute

de art. 5. Astfel, contravenţiile se constată, la sesizarea părţii vătămate, a camerelor

de comerţ şi industrie sau din oficiu, de către personalul de control al Consiliul

Concurenţei. Acesta va soluţiona cazul potrivit dispoziţiilor Legii concurenţei nr.

21/1996. Potrivit menţiunilor exprese ale Legii 11/1991, sunt pasibile de sancţiune şi

persoanele juridice (art. 4 alin. 3).

Actele de decizie adoptate pentru cazurile de concurenţă neloială care

constituie contravenţie sunt transmise camerelor de comerţ şi industrie teritoriale.

În cazul infracţiunilor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 11/1991, dispoziţii

procedurale cuprind articolele 7 – 12 din lege. Punerea în mişcare a acţiunii penale se

face la plângerea părţii vătămate, la sesizarea camerei de comerţ teritoriale sau a altei

organizaţii profesionale (art. 8), deşi legea prevede că numai aceste organisme pot

denunţa faptele de concurenţă neloială, sesizarea din oficiu a organelor de urmărire

penală este admisă în cazul infracţiunilor la care ne referim.

Referitor la competenţa materială, în primă instanţă, pentru judecarea

infracţiunilor de concurenţă neloială, aceasta aparţine tribunalului locului săvârşirii

infracţiunii, sau în a cărui rază teritorială se găseşte sediul pârâtului sau inculpatului,

ori în lipsa sediului, instanţa de la domiciliul acestuia (art. 7).

Instanţa poate dispune, la cererea deţinătorului legitim al secretului comercial,

măsuri de interzicere a exploatării industriale şi/sau comerciale a produselor rezultate

din însuşirea ilicită a secretului comercial sau distrugerea acestor produse. Această

interdicţie încetează când informaţia protejată a devenit publică.

Dacă faptele prevăzute de Legea nr. 11/1991 – atât contravenţii cât şi

infracţiuni – cauzează daune patrimoniale sau morale, cel prejudiciat se poate adresa

instanţei competente cu acţiune în răspundere civilă corespunzătoare (art. 9). În cazul

faptei săvârşite de un salariat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, comerciantul

răspunde solidar cu salariatul pentru prejudiciul produs, cu excepţia cazului în care

dovedeşte că, potrivit uzanţelor, nu putea preveni fapta. Legea instituie o răspundere

102

solidară şi în cazul tuturor persoanelor care au creat, prin fapte de concurenţă

neloială, un prejudiciu împreună.

Cu caracter excepţional, în cazuri de urgenţă, când faptele ilicite prevăzute de

art. 5 produc pagube a căror amplificare este iminentă şi prejudiciază grav

comerciantul, există posibilitatea sesizării de îndată a instanţei civile, în cadrul

procedurii ordonanţei preşedinţiale (art. 581 – 582 C.pr.civilă), pentru luarea

măsurilor de împiedicare a continuării faptelor păgubitoare94.

Prin hotărârea dată asupra fondului, instanţa poate dispune ca mărfurile

sechestrate să fie vândute, după distrugerea falselor menţiuni, iar din suma obţinută în

urma vânzării se acoperă, potrivit art. 10, cu prioritate, despăgubirile acordate prin

hotărâre judecătorească.

Hotărârea poate fi publicată în presă, pe cheltuiala făptuitorului, din ordinul

instanţei. Tot prin hotărâre se va proceda la obligarea comerciantului de a înceta sau

de a înlătura actele de concurenţă neloială.

Dreptul la acţiunea în repararea prejudiciului se prescrie, potrivit art. 12, în

termen de un an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască

dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei.

Consiliul Concurenţei a devenit, prin adoptarea Legii nr. 21/1996, organul

competent să descopere şi să investigheze încălcările prevederilor legale în domeniul

concurenţei, ele acţionând prin personalul de control de specialitate împuternicit în

acest scop. Potrivit art. 39 alin. 3 din Legea nr. 21/1996, cele două instituţii se vor

informa reciproc asupra investigaţiilor pe care le iniţiază şi vor putea conlucra la

desfăşurarea oricărei investigaţii.

Sesizările, plângerile şi cererile referitoare la practici anticoncurenţiale,

notificările de concentrare, cererile de exceptări individuale şi cererile de

neintervenţie primite de Consiliul Concurenţei se soluţionează printr-o procedură ce

cuprinde cinci faze: examinarea, organizarea investigaţiei, efectuarea investigaţiei,

decizia şi urmărirea aplicării măsurilor.

Consiliul Concurenţei cât poate dispune efectuarea investigaţiilor:

a) din oficiu;

94 D. Clocotici, op. cit., p. 22.

103

Dacă un membru al personalului abilitat al Consiliului Concurenţei ia

cunoştinţă de o situaţie susceptibilă a constitui o încălcare a Legii concurenţei, acesta

înaintează departamentului de resort al Consiliului o notă cu privire la situaţia

respectivă, „cu temerile calificării drept încălcarea Legii concurenţei” (art. 19 (2) lit. a

din Regulamentul nr. 28/1997).

Dacă departamentul de resort apreciază nota ca întemeiată, înaintează

preşedintelui Consiliului Concurenţei propunerea de declanşare din oficiu a unei

investigaţii. Investigaţia din oficiu, decisă în plen de Consiliul Concurenţei, se

declanşează prin ordin al preşedintelui Consiliului Concurenţei.

b) la plângerea unei persoane fizice sau juridice afectate în mod real şi direct

prin încălcarea prevederilor art. 5 alin. 1, art. 6, 13, 16 ale Legii

concurenţei;

c) la cererea agenţilor economici sau a asociaţiilor de agenţi economici

interesaţi;

d) la cererea oricăreia dintre autorităţile, instituţiile, organizaţiile, sau a

oricăruia din următoarele organe: Preşedinţia României; comisiile

parlamentare, senatori, deputaţi, organele administraţiei publice centrale şi

locale, organizaţii profesionale, patronale şi sindicale, Camera de Comerţ

şi Industrie a României, organizaţiile pentru protecţia consumatorilor,

instanţe judecătoreşti şi parchete.

Agenţii economici sunt obligaţi să ofere informaţiile solicitate de Consiliul

Concurenţei în termenul precizat de cele două instituţii.

Prin ordonanţă preşedinţială95 se poate autoriza efectuarea de percheziţii în

spaţiile, terenurile sau mijloacele de transport de uz profesional aparţinând agenţilor

economici; dacă există indicii că pot fi găsite documente sau obţinute informaţii

considerate necesare, precum şi la domiciliul conducătorilor, administratorilor,

agenţilor şi directorilor economici supuşi investigaţiei. Percheziţia se efectuează sub

autoritatea şi sub controlul judecătorului care le-a autorizat şi este o procedură plenar

contradictorie.

95 Ordonanţa poate fi atacată cu recurs la Curtea de Apel Bucureşti; recursul nu este suspensiv deexecutare.

104

În urma examinării sesizărilor, plângerilor, cererilor şi notificărilor în cadrul

compartimentelor de specialitate, vicepreşedinţii şi consilierii de concurenţă propun,

după caz:

- aprobarea sau respingerea notificărilor de încadrare în categoriile exceptate

şi a cererilor de neintervenţie;

- admiterea operaţiunilor de concentrare economică notificate;

- respingerea cererilor sau plângerilor care nu prezintă suficient temei pentru a

justifica pornirea unei investigaţii96;

- declanşarea unei investigaţii.

Organizarea investigaţiei are rolul de a asigura condiţiile necesare realizării

acesteia potrivit legii. Preşedintele Consiliului Concurenţei, urmare a dispoziţiei de

pornire a unei investigaţii, desemnează un raportor din rândurile inspectorilor de

concurenţă împuterniciţi în plen. Atribuţiile raportorului sunt următoarele: conduce

echipa de investigaţie, instrumentează actele procedurii de investigaţie, întocmeşte

raportul asupra investigaţiei şi propune măsuri, comunică raportul părţilor în cauză şi

primeşte observaţiile acestora, propune preşedintelui desemnarea de experţi,

convoacă pentru audiere agenţii economici participanţi la practica anticoncurenţială,

prezintă şi susţine raportul în faţa plenului Consiliului, controlează şi urmăreşte

aplicarea deciziilor Consiliului Concurenţei.

Părţile au posibilitatea să consulte dosarul, cu excepţia documentelor cu

caracter de secret de stat sau confidenţiale (art. 49 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 21/1996).

În cazul unei proceduri de investigaţie având ca obiect o concentrare economică,

consultarea dosarului este acordată asociaţilor şi directorilor executivi, în măsura în

care prezintă un interes legitim. După raportul de investigaţie şi în funcţie de

concluziile acestuia, în plenul Consiliului Concurenţei se pronunţă decizia prin care

se ordonă încetarea practicilor anticoncurenţiale constatate, se formulează

recomandări, se aplică amenzi, se acordă sau se refuză acceptarea individuală prin

dispensă pentru înţelegerea, decizia de asociere ori practica concertată solicitată.

În termen de 30 de zile de la primirea notificării unei operaţiuni de

concentrare economică, Consiliul Concurenţei trebuie să emită o decizie de admitere,

96 Dacă cererea sau plângerea nu prezintă suficiente temeiuri, pentru a justifica pornirea uneiinvestigaţii, Consiliul Concurenţei o respinge, comunicând în scris, autorului, decizia, cu precizareamotivelor, în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii sau plângerii (art. 46 alin. 2 din Legea nr.21/1996).

105

de neobiecţiune, sau de deschidere a unei investigaţii referitoare la operaţiunea de

concentrare economică notificată. În ultimul caz, al deschiderii unei investigaţii

(datorită îndoielilor privind compatibilitatea cu un mediu concurenţial normal al

concentrării economice), în termen de 5 luni de la primirea notificării, Consiliul

Concurenţei trebuie să emită o decizie de refuz, de autorizare a concentrării

economice sau o decizie prin care stabileşte obligaţiile şi condiţiile ce trebuie

îndeplinite pentru autorizarea operaţiunii.

Deciziile luate de Consiliul Concurenţei se notifică de îndată părţilor, putând

fi atacate în contencios administrativ, la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 30 de

zile de la notificare. La cerere, preşedintele instanţei poate ordona suspendarea

executării deciziei atacate97.

Decizia Consiliului Concurenţei cu privire la o operaţiune de concentrare

economică în care este implicată o regie autonomă se notifică şi ministrului de resort,

iar în termen de 30 de zile de la notificare Guvernul, la propunerea ministrului de

resort, poate lua, pe răspunderea sa, o decizie diferită de cea a Consiliului

Concurenţei. Raţiunea acestei dispoziţii o reprezintă „interesul public general” (art.

53 alin. 2 din Legea nr. 21/1996).

Decizia este executorie şi se publică în Monitorul Oficial al României

împreună cu decizia Consiliului Concurenţei.

Sancţiunile dispuse prin decizii ale Consiliului Concurenţei se aplică

agenţilor economici de o comisie desemnată de preşedintele Consiliului Concurenţei

şi care funcţionează până la soluţionarea cazului încredinţat. Comisiile sunt

desemnate în funcţie de domeniul în care s-a desfăşurat investigaţia şi funcţionează

numai în formaţie completă, luând hotărâri cu majoritate sau unanimitate de voturi.

Atribuţiile comisiilor privesc: practicile anticoncurenţiale, concentrările economice

care afectează concurenţa, omisiunea notificării unei concentrări economice,

aplicarea amenzilor cominatorii, iniţierea unor acţiuni de concentrare devenite

incompatibile cu Legea concurenţei prin decizia Consiliului Concurenţei.

Activităţile pe care le desfăşoară comisiile Consiliului Concurenţei constau în:

analiza dosarelor cauzelor şi rapoartelor de investigaţie, analiza declaraţiilor părţilor

97 Consiliul Concurenţei ordonă măsurile de luat în privinţa agenţilor economici. Una din aceste măsurieste decizia, act individual de administrare, gestiune şi disciplină internă, de aplicare de sancţiuni, deautorizare, de acordare şi de prorogare de dispense (art. 28 alin. 5 din Legea nr. 21/1996).

106

implicate şi a celor ce pot contribui la elucidarea cazului, solicitarea aprofundării

investigaţiei şi completării raportului, deliberarea asupra problemelor prezentate,

luarea de decizii de sancţionare.

Urmărirea aplicării deciziilor se realizează de către raportor comisiei

Consiliului Concurenţei privitor la modul cum au fost aplicate, de către agenţii

economici, deciziile luate (art. 24 din Regulamentul nr. 28/1997).

Art. 7 din Legea nr. 21/1996 cuprinde dispoziţii procedurale aplicabile în

cazul în care, prin măsurile şi sancţiunile dispuse de Consiliul Concurenţei, prezentate

mai sus, nu se obţine restabilirea situaţiei şi prevenirea repetării abuzului.

Motivul afectării grave a unui interes public major 98 este suficient pentru ca

Consiliul Concurenţei să poată cere Curţii de apel în a cărei circumscripţie teritorială

se află sediul principal al agentului economic, abuzând de poziţia sa dominantă, să

ordone măsurile adecvate pentru lichidarea poziţiei dominante pe piaţă a acestuia.

Instanţa poate dispune: invalidarea unor contracte sau a unor clauze contractuale prin

intermediul cărora se exploatează abuziv poziţia dominantă; invalidarea actelor de

realizare a unei concentrări creatoare de poziţie dominantă; limitarea sau interdicţia

accesului pe piaţă; vânzarea de active; restructurarea prin divizare a agentului

economic. Singura condiţie impusă de lege (art. 7 alin. 3) pentru dispunerea de către

instanţă a acestor măsuri este evitarea creşterii preţurilor prin aceste măsuri sau

afectarea executării de către agentul economic a obligaţiilor asumate faţă de terţi.

Împotriva sentinţei Curţii de apel pot introduce recurs la Curtea Supremă de Justiţie

Consiliul Concurenţei, agenţii economici supuşi măsurilor dispuse prin aceasta şi

organul competent al administraţiei publice99.

2. REGLEMENTĂRI SANCŢIONATORII ÎN DREPTUL

COMUNITAR

2.1. Sancţiuni

98 Se consideră interes public major securitatea publică, pluralitatea de agenţi economici independenţi,bunăstarea consumatorilor şi regulile prudenţiale. Sarcina probei afectării grave a unui interes publicmajor incumbă Consiliului Concurenţei.99 Legiuitorul favorizează şi de această dată regiile autonome şi societăţile comerciale la careparticiparea de stat este majoritară, stabilind că în cazul acestora Consiliul Concurenţei va sesiza, înprealabil, organul competent al administraţiei publice centrale sau locale, pentru a decidecorespunzător în vederea restabilirii situaţiei şi prevenirii repetării abuzului, prin restructurare sau altemodalităţi adecvate situaţiei, putând sesiza Curtea de Apel competentă numai în cazul neluării de cătreorganul administrativ a unei decizii corespunzătoare în termen de 30 de zile de la sesizare (art. 7 alin.4).

107

Sistemul sancţionator în domeniul concurenţei din dreptul românesc a avut ca

model, pe de o parte, dispoziţiile dreptului comunitar şi, pe de altă parte,

reglementările în materie din legislaţia statelor europene, mult mai avansate în ceea

ce priveşte elaborarea şi aplicarea măsurilor de protecţie comercială.

Concurenţa neloială practicată în relaţiile comerciale dintre ţările terţe şi

comunitare, practica de dumping, importurile subvenţionate, contrafacerea, au impus

luarea de măsuri comunitare care să asigure protecţie în astfel de situaţii.

Organismul abilitat să aplice sancţiuni pecuniare, atunci când constată

încălcări ale dreptului comunitar, inclusiv din domeniul concurenţei, este Comisia

Europeană. Prin decizie, Comisia poate impune întreprinderilor şi asociaţiilor de

întreprinderi amenzi când, cu intenţie sau din neglijenţă, furnizează informaţii

incorecte sau înşelătoare într-o cerere sau nu furnizează informaţiile cerute, pune la

dispoziţie, într-o formă incompletă, registrele şi celelalte documente cerute, în timpul

investigării, sau refuză să se supună unei investigări ordonate; în cazul faptelor

produse în timpul desfăşurării procedurii pentru constatarea pretinselor încălcări ale

regulilor comunitare de concurenţă se aplică o primă categorie de amenzi. Acestea

sunt într-un cuantum mai redus prin raportare la gravitatea generală mai scăzută a

abaterilor.100

În cazurile în care se constată încălcarea regulilor de concurenţă, amenzile

sunt în cuantum mai mare, întrucât prin gravitatea faptelor de încălcare a regulilor de

concurenţă este afectată buna funcţionare a pieţei comune; ne referim în acest caz atât

la acorduri şi practici concertate ale întreprinderilor cât şi la decizii ale asociaţiilor de

întreprinderi.

În stabilirea cuantumului amenzii se au în vedere anumiţi factori pentru a se

realiza o selecţie, pornind de la premisa că există un număr considerabil de

întreprinderi culpabile şi de încălcări săvârşite, prin care ia naştere comportamentul

anticoncurenţial. Dintre aceşti factori, de referinţă sunt gravitatea şi durata încălcării.

100 Prin Decizia nr. 94/735 din 14 octombrie 1994 – J. Of. 294/31 din 15 noiembrie 1994, Comisia aaplicat pentru AK Zochemicals BV o amendă în cuantum de 5.000 ECU, conform art. 15 par. 1 lit. c)din Regulament pentru că această întreprindere nu s-a supus total verificării ordonate prin deciziaComisiei luată în aplicarea art. 14 par. 3, verificare în timpul căreia a furnizat informaţii orale inexacteşi nu a dat urmare cererii care i-a fost adresată de a da acces la birourile conducătorului ei statutar (O.Manolache, Regimul juridic al concurenţei în dreptul comunitar, Ed. All, 1997, p. 145 şi urm.).

108

Pe de altă parte, nu are relevanţă dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie sau din

neglijenţă101.

Deciziile prin care se impun amenzi nu au o natură penală şi nici nu trebuie să

afecteze bunul renume al întreprinderilor, iar aplicarea deciziilor, aşa cum este, de

altfel, prevăzut şi în dreptul intern, are drept scop doar respectarea dreptului

comunitar în domeniul concurenţei. În plus, un comportament anticoncurenţial al unei

întreprinderi poate să reprezinte atât o încălcare a dreptului comunitar al concurenţei,

cât şi a dreptului intern, cu consecinţa că pot fi atrase două proceduri paralele, cu

luarea a două decizii diferite. Soluţia în acest caz constă în luarea în considerare a

sancţiunilor care au fost deja suportate de întreprindere pentru aceeaşi abatere, dacă

ele au fost impuse pentru încălcări ale dreptului cartelurilor al unui stat membru care

au fost săvârşite pe teritoriul comunitar102.

O altă categorie de sancţiuni pecuniare constă în plata unor penalităţi cu titlu

cominatoriu; acestea au drept scop determinarea încetării încălcării dispoziţiilor

legale care interzic practicile anticoncurenţiale, în cazul în care cel culpabil manifestă

reţinere în acest sens. Ele se pot aplica, chiar dacă nu s-au impus şi amenzi, dar şi

cumulativ cu amenzile. Obligaţia de plată a penalităţilor cu titlu cominatoriu

încetează în momentul în care sunt aplicate deciziile Comisiei şi se percep pentru

fiecare zi de întârziere de la data menţionată în decizie.

Deciziile prin care se impun amenzi sau penalităţi cu titlu cominatoriu sunt

executorii de îndată. Introducerea unei acţiuni în anularea deciziei nu suspendă

executarea, iar sumele sunt datorate de la data menţionată în decizie. Dobânzile la

suma datorată curg de plin drept, afară de cazul când este fixată o dată ulterioară.

101 După cum s-a constatat în practică, importanţă în stabilirea amenzii o are mărimea întreprinderii,care este relevantă ca indicator al puterii de piaţă; impactul pe care un acord sau o activitate ce implicăaceastă întreprindere îl are pe piaţa relevantă este mult mai mare decât al unei întreprinderi dedimensiuni reduse, cu o cifră de afaceri mai mică. În doctrină s-a subliniat necesitatea luării înconsiderare şi a altor factori, în stabilirea sancţiunii (voinţa de cooperare a întreprinderii, impactul sauinfluenţa pe care comportamentul întreprinderii o are asupra concurenţei, caracterul profitabil alactivităţii sau acordului, deciziei sau practicii, sectoarele economice implicate).102 O. Manolache, Op. cit., p. 151. Existenţa a două proceduri paralele este admisibilă, aceea aautorităţilor comunitare şi a celor naţionale; un tribunal naţional din Berlin a supus spre soluţionareCurţii de Justiţie problema dacă atunci când o procedură a fost deja angajată de către Comisie esteposibil ca autorităţile naţionale să aplice aceloraşi fapte interdicţiile prevăzute de legea naţionalăasupra cartelurilor, dat fiind riscul unor distorsiuni ale concurenţei în piaţa comună în prejudiciul celorsupuşi acelei legi naţionale. Aplicarea paralelă a sistemului naţional şi a celui comunitar este acceptată,în măsura în care ea nu prejudiciază aplicarea uniformă în întreaga Piaţă Comună a regulilorcomunitare.

109

Sancţiunile pecuniare în materie de concurenţă pot fi contestate în justiţia

comunitară. În prezent, competenţa materială aparţine Curţii de primă instanţă, care

poate anula, mări sau diminua sancţiunile aplicate. În acest sens, instanţa va ţine cont

de gravitatea şi durata încălcării, de capacitatea financiară a întreprinderii etc.

2.2. Măsuri de protecţie comercială. Aspecte procedurale.

În scopul reglementării măsurilor care să descurajeze practicile comerciale

ilicite, la nivel comunitar au fost adoptate o serie de documente, aplicabile acestor

practici incorecte; ne vom referi în continuare la aspectele procedurale privind

valorificarea dreptului la acţiune, măsurile de politică comercială comunitară,

constatarea prejudiciului produs.

În domeniul dumpingului, Regulamentul Consiliului European103 nr. 384/96

din 22.12.1996 cuprinde dispoziţii referitoare la condiţiile constatării unei practici de

dumping şi la procedura aplicabilă în cazul acestor practici. Astfel, un produs poate

face obiectul unei practici de dumping dacă preţul de export către Comunitate al

acestuia este mai mic decât un preţ comparabil pentru un produs similar, în cursul

obişnuit al comerţului stabilit pentru piaţa exportatoare. Totodată, pentru existenţa

unei practici de dumping trebuie să se facă dovada prejudiciului rezultat şi a legăturii

cauzale dintre faptele reclamate şi prejudiciul produs.

Procedura aplicabilă presupune mai multe etape: formularea unei plângeri

scrise de cel ce face dovada unui interes comunitar legitim – persoană fizică sau

juridică, asociaţie cu sau fără personalitate juridică, un stat membru, prin care să se

dovedească existenţa unor practici de dumping, producerea prejudiciului comunitar şi

legătura cauzală dintre fapte şi prejudiciul constatat; efectuarea unei anchete de către

Comisie în cooperare cu statele membre (pentru o perioadă de 6 luni anterioară

începerii investigaţiei); finalizarea procedurii, fie prin luarea de măsuri de protecţie

fie prin înaintarea de către Comisie a unui raport Consiliului, cu concluziile sale.

În domeniul subvenţiilor, Regulamentul nr. 2026/97 din 6 octombrie 1997104 al Consiliului prevede următoarea procedură: plângerea scrisă din partea oricărei

persoane fizice sau juridice care acţionează în interesul comunitar, susţinută de probe

care să dovedească existenţa acordării subvenţiilor, existenţa unui prejudiciu

comunitar şi legătura cauzală dintre practica subvenţionistă şi prejudiciul produs;

103 J. Off. Nr. L 056 din 6/03/1996.104 J. Off. Nr. L 288 din 21.10.1997.

110

efectuarea unei anchete de către Comisie în colaborare cu statele membre; luarea

unor măsuri provizorii de către Comisie, constând în stabilirea unor taxe provizorii;

luarea măsurilor definitive de către Consiliu, constând în stabilirea unor taxe cu

caracter protecţionist.

În domeniul contrafacerii a fost adoptat Regulamentul nr. 3842/86 din 1

decembrie 1986 al Consiliului, care reglementează procedura de luare a măsurilor

împotriva produselor contrafăcute, cu următoarele etape: depunerea unei cereri de

către titularul mărcii de comerţ, la autoritatea competentă desemnată de statele

membre, conţinând informaţiile necesare pentru identificarea produsului contrafăcut

şi însoţită de un înscris doveditor al faptului că este titularul mărcii de comerţ

respective; cererea admisă va fi înaintată birourilor vamale din statele membre

responsabile de importurile mărfurilor contrafăcute reclamate în cerere; biroul vamal

va suspenda eliberarea mărfurilor, notificând acest lucru autorităţii competente,

care a primit cererea, şi solicitantului; autoritatea competentă va lua o decizie de

fond, constând în distrugerea mărfurilor sau în dreptul de a dispune de acestea în alt

mod.

Închidem acest capitol prin a sublinia că principiul limitării teritoriale a

jurisdicţiei autorităţilor de concurenţă poate conduce fie la imposibilitatea

contracarării practicilor anticoncurenţiale concepute în unele ţări, dar care au impact

direct pe teritoriul altor ţări, fie la conflicte de jurisdicţie şi utilizarea extrateritorială a

normelor naţionale de concurenţă, cu toate conflictele de suveranitate ce rezultă de

aici. Adoptarea unor „reguli de deferenţă”, care să minimizeze conflictele de

jurisdicţie, fără a relaxa constrângerile impuse practicilor anticoncurenţiale care îşi

manifestă efectele în afara unei anume jurisdicţii ar constitui un demers pozitiv în

cadrul înţelegerilor internaţionale în materie de politică a concurenţei.

„Deferenţa” poate îmbrăca diverse forme: evitarea conflictelor jurisdicţionale

prin obligaţia asumată de fiecare parte de a manifesta reţinere în aplicarea propriilor

reguli de concurenţă în cadrul aflat sub jurisdicţia celeilalte părţi; exercitarea

propriului drept de jurisdicţie de către fiecare stat suveran, în cazurile având

implicaţii transfrontaliere, doar dacă interesele sale sunt suficient de importante în

raport cu interesele celeilalte părţi; posibilitatea fiecărei părţi de a cere celeilalte părţi

111

iniţierea de investigaţii în cazuri de practici anticoncurenţiale susceptibile de a-i

afecta interesele.105
















105 D. Negrescu, Gh. Operscu, Politica de protecţie a concurenţei şi acquis-ul comunitar, în RevistaProfil: Concurenţa nr. 1-2/2000, p. 4.

112


1. Precizaţi, dacă în opinia dvs. este necesar sistemului sancţionator în materia

concurenţei?

TEMĂ DE REFLECŢIE

Reflectaţi asupra infracţiunilor prevăzute în Codul Penal.



1. Incriminarea faptelor socialmente periculoase pentru concurenţacomercială sunt cuprinse în:

a. Codul penal. .b. Legea nr. 11/1991c. Legea concurenţei nr. 21/1996d. Constituţia României


1. a,b,c.

4._Dreptul_concurentei

Documents

Transcript of 4._Dreptul_concurentei