4

20
III. Accentul III. ACCENTUL Enunul nu se reduce la elementele inventarului fonetic, îmbinate în diverse suite. În orice spaiu lingvistic se constat prezena unui element care coexist cu succesiunea de foneme i care d „melodia” proprie fiecrei limbi: acesta este accentul, termen generic care acoper realiti diferite de la o limb la alta i de la o etap lingvistic la alta. Exist, pe de o parte, o intonaie a frazei care d informaii asupra caracterului su enuniativ, interogativ, exclamativ sau sugereaz nota afectiv în care trebuie receptat; pe de alt parte, fiecare cuvânt în parte îi are propria sa intonaie, care face ca silabele, chiar dac se întâmpl s fie identice ca succesiune de foneme, s nu sune la fel. Una dintre silabele cuvântului este proeminent: aceast not distinctiv se poate concretiza în rostirea pe un ton diferit – mai înalt sau mai jos, cresctor sau descresctor – a centrului silabic (accent muzical, de înlime) sau în rostirea sa mai apsat (accent de intensitate, expirator, dinamic). Înlimea este dat de frecvena vibraiilor coardelor vocalice, în vreme ce intensitatea depinde de amplitudinea vibraiilor i, fiziologic, de fora cu care este expirat suflul. Frecvent se asociaz accenturii i o trstur de durat. Cuvintele lungi, supunându-se unui ritm al vorbirii, prezint un accent secundar; monosilabicele sunt marcate în sine, prin pauzele care le despart de restul expresiei, i, în general, au reguli de accentuare parial diferite. Silabele accentuate (tonice) sunt încrcate cu o for care le opune silabelor învecinate (atonice), obinându-se în felul acesta un contrast, o reliefare, care permite fragmentarea

Transcript of 4

Page 1: 4

III. Accentul

III. ACCENTUL

Enun�ul nu se reduce la elementele inventarului fonetic, îmbinate în diverse suite.

În orice spa�iu lingvistic se constat� prezen�a unui element care coexist� cu

succesiunea de foneme �i care d� „melodia” proprie fiec�rei limbi: acesta este

accentul, termen generic care acoper� realit��i diferite de la o limb� la alta �i de la

o etap� lingvistic� la alta. Exist�, pe de o parte, o intona�ie a frazei care d�

informa�ii asupra caracterului s�u enun�iativ, interogativ, exclamativ sau sugereaz�

nota afectiv� în care trebuie receptat�; pe de alt� parte, fiecare cuvânt în parte î�i

are propria sa intona�ie, care face ca silabele, chiar dac� se întâmpl� s� fie identice

ca succesiune de foneme, s� nu sune la fel. Una dintre silabele cuvântului este

proeminent�: aceast� not� distinctiv� se poate concretiza în rostirea pe un ton

diferit – mai înalt sau mai jos, cresc�tor sau descresc�tor – a centrului silabic

(accent muzical, de în�l�ime) sau în rostirea sa mai ap�sat� (accent de intensitate,

expirator, dinamic). În�l�imea este dat� de frecven�a vibra�iilor coardelor vocalice,

în vreme ce intensitatea depinde de amplitudinea vibra�iilor �i, fiziologic, de for�a

cu care este expirat suflul. Frecvent se asociaz� accentu�rii �i o tr�s�tur� de durat�.

Cuvintele lungi, supunându-se unui ritm al vorbirii, prezint� un accent secundar;

monosilabicele sunt marcate în sine, prin pauzele care le despart de restul

expresiei, �i, în general, au reguli de accentuare par�ial diferite. Silabele accentuate

(tonice) sunt înc�rcate cu o for�� care le opune silabelor învecinate (atonice),

ob�inându-se în felul acesta un contrast, o reliefare, care permite fragmentarea

Page 2: 4

III. Accentul

enun�ului �i care face înlesne�te identificarea acelor segmente semnificative care

sunt cuvintele �i grupurile de cuvinte.

Experien�a limbilor vii indic� f�r� echivoc faptul c� vorbirea implic� o diferen�iere

între silabele unui cuvânt: dac� toate ar fi rostite cu aceea�i intensitate sau cu

acela�i ton, expresia nu ar putea fi instantaneu receptat� corect. Secven�a de

foneme �i accentul sunt inseparabile, ca pagina �i contrapagina unei foi, alc�tuind

o unitate bine definit�. Absen�a marc�rii grafice a accentului în majoritatea

sistemelor de notare a limbilor indo-europene nu înseamn� defel absen�a

accentu�rii �i nici nu indic� lipsa sa de importan��; reprezint� îns� o dificultate

major� în urm�rirea modific�rilor de accentuare de la proto-indo-european� la

limbile individuale. Greaca �i latina constituie dou� exemple interesante din acest

punct de vedere. Limbi cu o bun� atestare, de dat� veche, beneficiaz� amândou�

de sisteme de notare suple �i adecvate fonetismului propriu. Latina are un sistem

de accentuare relativ simplu, care const� în aplicarea mecanic� a unor reguli;

excep�iile, a�a cum reies ele din comentariile anticilor, sunt pu�ine la num�r.

Faptul c� latina nu �i-a constituit un sistem grafic de marcare a silabelor

accentuate se datoreaz� probabil în cea mai mare parte caracterului previzibil al

accentului latinesc din perioada clasic�. În schimb, situa�ia accentului din

perioadele anterioare nu ne poate fi cunoscut� decât, cel mult, pe cale deductiv�,

prin compara�ia, termen cu termen, cu alte limbi indo-europene �i prin observarea

unor tendin�e ale vocalismului latinesc. Limbile italice în ansamblul lor nu ne sunt

defel cunoscute din punctul de vedere al accentu�rii, astfel încât informa�iile

(precise, numeroase) legate de accent se limiteaz� la latin�. Greaca ofer� o

imagine diferit�: locul accentului nefiind determinat numai de succesiunea de

Page 3: 4

III. Accentul

silabe/vocale lungi sau scurte, a fost creat un sistem de notare grafic� a accentului;

sistemul, la a c�rui complexitate contribuie faptul c� accentele difer� nu numai

prin locul pe care îl ocup� în cuvânt ci �i prin modul de realizare, este de dat�

târzie, alexandrin�, �i nu este atestat decât foarte restrâns în afara dialectului ionic-

atic. Diferen�ele care se constat� între accentuarea latineasc� �i cea greceasc�,

precum �i evidentele schimb�ri pe care le-a suferit accentul de-a lungul etapelor

lingvistice ale limbilor individuale, sugereaz� dificult��ile pe care le întâmpin�

lingvistica comparat� indo-european� în încercarea de a defini accentul limbii de

origine.

Page 4: 4

III. Accentul: Accentul indo-european

Accentul indo-european

Definirea accentului1 dup� natura sa nu se poate face într-o schem� a opozi�iei

nete între intensitate �i în�l�ime. Fonetica experimental� indic� realizarea

complex� a accentu�rii, prin îmbinarea acestor tr�s�turi; consecin�a observa�iilor

privind natura accentului este definirea sa ca tip predominant dinamic sau tip

predominant muzical, coexistând în permanen�� ambele tr�s�turi. Predominan�a

unuia sau altuia dintre tipuri este rezultatul raportului dintre cele dou� tr�s�turi;

aceast� percepere gradual� a accentului face posibil� în�elegerea modific�rii

tipului de accentuare de la o etap� lingvistic� la alta, uneori chiar într-o întindere

cronologic� redus�.

Schimbarea naturii accentului se constat� în repetate rânduri în limbile indo-

europene individuale; de pild�, greaca veche a avut un accent predominant

muzical, în vreme ce greaca modern� are un accent expirator, dinamic. Greaca �i

vedica au, dintre limbile indo-europene care permit observarea accentului, cea mai

veche atestare; din faptul c� silaba tonic� din greac� �i vedic� se distingea printr-o

diferen�� de în�l�ime se poate deduce cu destul� probabilitate c� accentul proto-

indo-european (cel pu�in în faza imediat premerg�toare desp�r�irii în limbile

individuale) avea aceea�i natur�.

Latina pare s� fi cunoscut mai multe asemenea modific�ri ale raportului dintre

intensitate �i în�l�ime accentual�; cum uneori se produce o lungire a vocalei tonice

1 Sihler §243 sqq.

Page 5: 4

III. Accentul: Accentul indo-european

�i acest fenomen este în general asociat cu o reducere sau chiar cu pierderea

vocalelor (scurte) neaccentuate, s-a ajuns la explicarea modific�rilor profunde

suferite de vocalismul latinei prin referirea la diversele faze de accentuare.

Pe baza compara�iei dintre limbile care prezint� simultan mai multe

tipuri de accent (greaca �i limbile baltice), s-a presupus c� ar fi

existat la origine o distinc�ie între accentul simplu �i cel compus, cel

pu�in în silabele finale, distinc�ie evident� în greac� în perechi de

termeni care prezint� accent acut �i circumflex, ca

����������������������������������������������������������� ���� ���� ���� �������� �������� �������� �������� ���. M�rturiile nu sunt îns� suficiente

pentru a anula posibilitatea unei simple coinciden�e între dou�

familii lingvistice.

Cu mult mai multe date pot fi folosite în leg�tur� cu locul pe care accentul

îl ocupa în cuvânt. Termenii folosi�i în mod curent („accent mobil” �i „accent fix”)

nu sunt cu totul transparen�i din cauza ambiguit��ilor provocate de dubla

interpretare posibil� a fix�rii accentului: la o anumit� silab� (ca ceha sau franceza)

sau la un grup de silabe (ca latina �i greaca); pentru aceast� ultim� situa�ie este

util� folosirea termenului de „accent limitat”.

Vedica are accent mobil, liber, locul s�u în cuvânt nefiind determinat

nici de num�rul de silabe nici de cantitatea vocalelor. Accentul vedic

este în acord cu accentul care poate fi dedus din anumite schimb�ri

Page 6: 4

III. Accentul: Accentul indo-european

consonantice din germanic� �i se consider� c� a p�strat aproximativ

intact accentul mo�tenit din proto-indo-european�.

Este remarcabil faptul c� accentul sanscritei clasice este cu totul

diferit de cel vedic, fiind un sistem recesiv identic – tipologic – celui

din latin�. Greaca a p�strat în mic� m�sur� tr�s�turile accentului

proto-indo-european, în vreme ce latina clasic� nu a p�strat probabil

nimic.

În�elegerea accentului, în sine �i în principiile sale de func�ionare de-a

lungul fazelor lingvistice, este strâns legat� de alte dou� realit��i ale expresiei:

silaba �i grada�ia vocalic�.

Page 7: 4

III. Accentul: Silaba

Silaba

Chiar dac� accentuarea marcheaz� întotdeauna un element vocalic, acesta

nu poate fi interpretat ca fonem de sine st�t�tor, ci ca centru silabic. De altfel,

unele dintre limbile indo-europene iau în considera�ie, în regulile de limitare a

locului pe care îl ocup� accentul, silaba în ansamblul s�u �i nu doar elementul

vocalic.

Silaba este alc�tuit� din unul sau mai multe foneme; centrul silabic, a c�rui

prezen�� este obligatorie, este întotdeauna un element vocalic. Din punctul de

vedere al economiei silabice, prezen�a sau absen�a unei consoane înaintea

centrului silabic este indiferent�; în schimb, o consoan� care încheie silaba îi

impune o tr�s�tur� definitorie.

Regulile desp�r�irii în silabe sunt deduse din informa�iile gramaticilor antici, din

capetele de rând ale inscrip�iilor foarte îngrijite �i, mai cu seam�, din metric�.

Regulile nu sunt diferite de cele care s-au fixat în mod natural în limbile vii. Ele se

reduc la dou� reguli cu caracter general, care se refer� la silabele interioare. Cele

finale au aparent o grani�� ultim� impus� de sfâr�itul de cuvânt; scandarea indic�

îns� anularea acestei grani�e dintre cuvinte �i, de aici, se poate deduce prezen�a

unei realit��i similare în orice tip de expresie: ca �i versurile, secven�ele de vorbire

se ordoneaz� în unit��i de articulare care nu �in cont de desp�r�irile în cuvinte.

Page 8: 4

III. Accentul: Silaba

În latina clasic� o silab� (nefinal�) se încheie cu o vocal� sau un diftong atunci

când urmeaz� o singur� consoan� sau o alt� vocal� (a-g�, lau-d�, me-a); este

socotit� consoan� unic� labiovelara (e-quus) �i conteaz� ca dou� consoane

geminata (as-si-de-�). Grupurile de dou� sau mai multe consoane sunt

heterosilabice, impunând a�adar finala consonantic� a silabei precedente: ap-tus,

planc-tus, �ns-tar. Fac excep�ie grupurile de oclusiv� + lichid� (muta cum

liquida), care sunt tautosilabice: pa-trem, spec-trum, tem-plum.

Prezen�a sau absen�a unei consoane în finalul silabei are urm�ri asupra duratei

acesteia: o silab� încheiat� cu o consoan� este numit� „închis�” �i este considerat�

lung�; dac� se termin� cu vocal� (sau diftong) este numit� „deschis�” �i are durata

elementului vocalic pe care îl con�ine: lung�, dac� acesta este vocal� lung� (sau

diftong), scurt� dac� vocala este scurt�. Terminologia folosit� de gramaticii indieni

este mai nuan�at�: ei numesc silab� lung� sau scurt� o silab� care con�ine un

element vocalic lung, respectiv scurt, �i silab� grea sau u�oar� o silab� care este

închis�, respectiv deschis�. Terminologia tradi�ional� folosit� in gramaticile limbii

latine face distinc�ia dintre vocalele lungi prin natura lor �i cele lungite „prin

pozi�ie” – în acest ultim caz fiind evident vorba de silabele închise, care sunt lungi

indiferent de durata etimologic� a vocalei.

Page 9: 4

III. Accentul: Grada�ia vocalic�

Grada�ia vocalic�

De locul accentului în cuvânt se leag� îndeaproape

vocalismul r�d�cinilor indo-europene. Teoria r�d�cinii, a�a cum a

fost formulat� de Benveniste („Origines de la formation des noms en

indo-européen”) identific� tiparul fonetic al unit��ilor lexicale indo-

europene într-o structur� alc�tuit� din trei foneme: o vocal� flancat�

de consoane. O r�d�cin� de acest tip este coerent� numai cu un

inventar fonetic indo-european reconstituit pe principiul

monovocalismului originar. În aceste condi�ii, vocala r�d�cinii indo-

europene este vocala unic�, notat� conven�ional *e; r�d�cinile

atestate în limbile individuale ca structuri alc�tuite din dou� foneme

pot fi transpuse în structuri trifonematice pe baza teoriei laringale.

Realitatea lingvistic� sus�ine bine aceast� interpretare, de vreme ce

r�d�cinile difonematice sunt întotdeauna de tipul vocal� scurt� –

consoan� sau consoan� – vocal� lung�, ceea ce echivaleaz� cu HeC

(unde H noteaz� o laringal� iar C noteaz� orice consoan�) sau CeH,

variante ale modelului CeC.

Tema creat� prin sufixarea unei r�d�cini de acest tip cunoa�te

dou� variante, deosebite numai prin vocalism �i, implicit, prin

accentuare. Cele dou� împliniri posible ale temei sunt numite ce

Benveniste „tema I” (CeC - C) �i „tema II” (CC-eC): ele sunt

Page 10: 4

III. Accentul: Grada�ia vocalic�

monosilabice, fiind îns� diferite prin partea temei (fie radicalul, fie

sufixul) care se vocalizeaz� �i care, în consecin��, poate fi

accentuat�: PIE *wer-g- (gr. ������������������������ < ��������������������) / *wr-eg (gr. ����������������������������<

��������������������); PIE *gen-H1 (gr. ��������������������) / PIE *gn-eH1 (gr. ����������������).

Suple�ea vocalismului proto-indo-european este la rândul s�u

bine sus�inut� de m�rturiile limbilor individuale, care ofer� tabloul

unei mari variet��i vocalice. Diferen�ele de vocalism se constat� de

la cele mai vechi stadii lingvistice �i caracterizeaz� atât nivelul

lexical al limbilor cât �i pe cel morfologic; a�a sunt, de pild�, în

domeniul morfologic, seria greceasc� ���������������������������������� ���������� ���������� ���������� ���������������������������������������� �i

seria germanic� binde – band – gebunden, sau, la nivel lexical,

seria ������ ������� ������� ������� ����������������������������������������������������������������� („a zbura”, „zbor”, „arip�”). Chiar

dac� în latin� aceast� suple�e vocalic� apare alterat� în compara�ie cu

greaca sau cu germanica (fie ca urmare a tulbur�rii generale a

vocalismului latinesc, fie din cauza analogiei), existen�a ei nu poate

fi negat�; în plus, urm�rirea alternan�elor vocalice originare poate

reprezenta în latin� un indiciu în datarea unui fenomen fonetic (în

faza primitiv� sau în interiorul latinei).

Regularitatea cu care apar forme multiple din punctul de vedere al

vocalismului a dus la identificarea unor serii sistematice de alternan�e vocalice

(chiar dac� în istoria fiec�rei limbi în parte intervin modific�ri ulterioare). Pentru

aceste serii de echivalen�e vocalice se folosesc termeni diferi�i, în func�ie de

Page 11: 4

III. Accentul: Grada�ia vocalic�

tradi�ia fiec�rei �coli lingvistice, f�r� a fi implicate îns� deosebiri majore în

interpretarea fenomenului. „Grada�ie vocalic�”, „alternan�� vocalic�”, „varietate

fonetic�” sunt termeni transparen�i �i larg folosi�i. Ablaut este echivalentul

german, în vreme ce apofonia (apophonie) este termenul impus de �coala

francez�. To�i ace�ti termeni se refer�, f�r� deosebiri, la o tr�s�tur� a foneticii

proto-indo-europene �i la reflexele sale în limbile individuale.

În greac� modelul mo�tenit a fost extins �i, inevitabil,

modificat; r�mâne totu�i transparent� grada�ia ������������/����������������/��������, c�reia îi

corespunde în germanic� iu / au / u ( < PIE *ew / *ow / *w) �i care

reprezint� una dintre formele pe care le ia alternan�a originar� *e /

*o / ø.

În latin� îns�, modelul a fost transformat de legile fonetice italice în *ow /

*ow / *w, apoi de cele ale limbii latine (��/���/��), ajungându-se la un stadiu în

care nimic nu mai aminte�te alternan�a de timbru vocalic originar�.

Latina clasic� dezv�luie cel mult o tendin�� general� de a crea tipare de

alternan�� vocalic� (la nivel lexical �i, mai ales, morfologic), cel mai adesea

exploatând opozi�ia de cantitate ap�rut� ca urmare a legilor fonetice �i extinzând-o

apoi analogic. A�a sunt, de pild�, temele de perfect (provenite din aorist) în care

vocala lung� este în contrast cu vocala scurt� a temei de prezent: ag� – �g�, faci� –

f�c�, extinse la teme ca u�n�, c�p�.

Page 12: 4

III. Accentul: Grada�ia vocalic�

Fenomenul grada�iei vocalice este concretizat în vocalele de timbru diferit

care apar într-un radical sau într-o tem�, fie c� este vorba de aceea�i paradigm�, fie

de termeni înrudi�i. Absen�a vocalei este de asemenea interpretat� ca un grad,

numit „zero”. Elementele stabile ale unui radical r�mân a�adar consoanele; numai

pe baza lor se poate stabili echivalen�a, evident� semantic, între secven�a *ped- >

lat. ped- �i secven�a *pod- > gr. ����������������: la nivel proto-indo-european, etimonul se

reconstituie ca *ped-, în care îns� *e este vocala unic�, a c�rei realitate poate varia

de la „zero” (absen�a vocalei), la timbrele *e �i *o, în variant� normal� (scurt�), ca

grad plin, în variant� lung� (*�, *�). Gradul zero �i gradul plin sunt bine

reprezentate în ansamblul domeniului indo-european, gradul lung este îns� atestat

cu o frecven�� mai mic�.

Page 13: 4

III. Accentul: Accentul în greac�

Accentul în greac�

Informa�iile de care dispunem cu privire la accentul din

greac� se limiteaz� la dialectul vorbit la Atena, a�a cum a fost el

descris �i codificat de înv��a�ii alexandrini. Din acelea�i surse provin

�i informa�iile asupra accentului homeric. Dintre dialecte, exist�

informa�ii reale numai în leg�tur� cu accentul lesbic: cum acest

sistem accentual difer� considerabil de cel atic, generalizarea

observa�iilor asupra tuturor dialectelor pare inadecvat�.

În dialectul atic, accentul implica o pronun�are mai înalt� a

vocalei. Aceast� realitate este reconstituit� pe baza descrierilor

antice �i, nu mai pu�in, din metaforele care alc�tuiesc terminologia

greceasc�: întregul sistem de accentuare este �������� �������� �������� �������� �, termen care

se refer� direct la muzic�; tr�s�tura de proeminen��, ��������������������, este

literal ap�sare, în special acordarea instrumentelor muzicale

(termenul � ���� ���� ���� ��� < *tn �� ��-ti- este un sinonim pentru ambele valori). În

mod similar sunt revelatoare numele pentru diferitele tipuri de

silabe: ����� ����� ����� ����� (ascu�it�), literal care str�punge, imagine ce sugereaz�

un sunet înalt; ��� ��� ��� ��� (grav�) literal grea, cu voce joas�, termen de

o importan�� deosebit� prin dezv�luirile pe care le face:

��� �!� �� ��� �!� �� ��� �!� �� ��� �!� ���"�"�"�" grea este o metafor� potrivit� pentru silabele atone

dac� tr�s�tura lor caracteristic� e în�l�imea joas�, în vreme ce, dac�

Page 14: 4

III. Accentul: Accentul în greac�

accentul este unul de intensitate, ��� ��� ��� ��� s-ar fi putut în�elege doar ca

un termen pentru accentul greu al silabei tonice. �i alte fapte

fonetice par s� sus�in� aceste informa�ii, în primul rând raritatea

sincopei vocalelor �i a altor fenomene care sunt asociate cu accentul

de intensitate, precum �i independen�a care se constat� între accentul

tonic �i ictusul din vers.

Cele mai timpurii sisteme de notare a accentelor grece�ti dau

de asemenea indica�ii asupra naturii accentului: silabele atone

(lipsite de accent ascu�it sau grav) par s� fi fost considerate grave �i

chiar erau marcate ca atare:�# �$���� $�$�# �$���� $�$�# �$���� $�$�# �$���� $�$%�%�%�%�Un alt tip de notare marca

numai silaba care preceda nemijlocit silaba tonic� (����$�������������$�������������$�������������$���������,

�� ��$����� ��$����� ��$����� ��$���). Alteori vocala tonic� nu era marcat� de fel, a�a �������������������� se

putea nota ��$����$����$����$��.

Întrebuin�area accentului grav în textele noastre curente,

anume în locul unui accent ascu�it în final�, înainte de alt cuvânt,

reflect� (ca �i alte tr�s�turi specifice ale întrebuin��rii semnelor

accentuale) o conven�ie bizantin�, care este diferit� de practica

perioadei alexandrine a�a cum se observ� ea în papiri. În unele

cazuri, semnul poate fi în�eles ca o supravie�uire a întrebuin��rii sale

în silabele atone. A�a în ��$������������$������������$������������$����������, ��$���$���$���$� era un adev�rat proclitic,

tot atât pe cât era proclitic ����� din�����������������������������������������; iar în expresiile

prepozi�ionale ( �� $������� �� $������� �� $������� �� $��������� ���$����������� ���$����������� ���$����������� ���$���������), prepozi�iile erau

proclitice, ca �i alte prepozi�ii tradi�ional indicate astfel: ����������������������������������������������������

(�i care uneori chiar sunt scrise �&��&��&��&����&����&����&����&� în papiri). Practica adoptat� în

Page 15: 4

III. Accentul: Accentul în greac�

cele din urm� a fost una pur mecanic�, anume c� accentul grav nu s-

a scris pe vocalele proclitice care aveau deja un semn de aspira�ie,

a�a ��� ��� ��� ���$� dar ������������; ��$���$���$���$�, dar ���������������������.

În greac� (sau, cel pu�in, în dialectul atic) sistemul proto-

indo-european de accentuare a fost modificat în dou� feluri diferite.

În primul rând, accentul liber a fost înlocuit la nume �i adjective

(inclusiv cele verbale) de unul limitat la spa�iul ultimelor trei silabe.

Aceast� limitare a locului accentului este mai strâns� în situa�ia în

care elementul vocalic din ultima silab� este lung: atunci accentul nu

mai poate atinge silaba antepenultim�. Prin aplicarea acestei limit�ri

la un spa�iu de dou� sau, cel mult, trei silabe, greaca ofer� un tablou

par�ial diferit al accentu�rii fa�� de mo�tenirea indo-european�:

accentul etimologic al cuvântului î�i p�stra locul doar dac� se

încadra în acest sistem de accentuare: gr. ���������������� nom. sing., ��������������������

gen., ����������������� dat., ���� ���� ���� ���� ac. ca în ved. pát, padás, padí loc., pádam;

� ����� ����� ����� ������� ���� ��� ���� ��� ���� ��� ���� ��� �� ������ �� ������ �� ������ �� ��� ca în ved. pitá, pitáras, pit¼�� ��ðu.

Unele schimb�ri de accent (în cuvinte particulare �i în clase

de cuvinte) se datoreaz� unor cauze diferite, uneori obscure.

Contaminarea e destul de evident� în forme de tipul '�� ����'�� ����'�� ����'�� ���� pentru

un a�teptat *'�� ����'�� ����'�� ����'�� ���� (cf. ved. duhitá-), care se poate interpreta ca

aflat sub influen�a lui � (����� (����� (����� (����. Câteva prezint� caracteristicile unor

legi fonetice, chiar dac� exist� multe excep�ii; se remarc� faptul c�

toate implic� o retragere a accentului spre stânga. Dou� serii de

asemene retrageri accentuale sunt cunoscute sub denumirile concise

Page 16: 4

III. Accentul: Accentul în greac�

de “legea lui Wheeler” �i “legea lui Vendryes”. Cea dintâi se refer�

la cuvintele dactilice cu accent pe final�, care retrag accentul cu o

silab�: x (x )x )� > x (x )�x ). A�a PIE poykeló- > ved. pe¿alá-, dar gr.

��������������������������������; în aceea�i situa�ie sunt ����������������������������, ��������������������������������. Aceast� serie

poate fi comparat� cu cea a adjectivelor non-dactilice formate în

mod similar, care p�streaz� locul originar al accentului:

� *�� *�� *�� *�����������������+��������+��������+��������+����. Accentuarea de tip Wheeler a fost generalizat�

prin paradigm�, a�a gen. ������������������������������������ pe baza lui �������������������������������� etc., în locul

rezultatului fonologic regulat: *��������������������������������. Legea lui Vendryes se

refer� la termenii care în greaca comun� au forma x )x x ) �i care devin

în atica târzie x )�x (x: a�a ���������������������������� devine în atic� �,������,������,������,�����.

A doua modalitate prin care accentul proto-indo-european a

fost transformat în greaca atic� se refer� numai la verbe (tabloul

ansamblului dialectal este ceva mai nuan�at: afirma�ia este valabil�

pentru dialectele ionic-atic �i doric, în vreme ce în dialectul lesbic se

aplic� accentul recesiv la toate formele limbii, în mod uniform).

Accentul verbului grec este cu regularitate recesiv în formele finite,

cu excep�ia unor imperative ca ����������������� �i ���'����'����'����'��; e.g. ��-����-����-����-������������������������������, cu toate

c� accentuarea originar� era cea din vedic� émi, imás (PIE *éy-mi,

*imós); sau ������� ������� ������� ������� ��������� ������������ ������������ ������������ ��� în contrast cu ved. dadárs �� ��a,

dadr �� ��s �� ��imá (PIE *de-dórk-H2e, *de-dr �� ��k-mé). Accentuarea formelor

verbale contrase de tipul ���� .����� .����� .����� .� reprezint� numai aparent excep�ii de

la regul�: accentul recesiv s-a fixat înainte de contragerea vocalic�,

încît ���� ����� ����� ����� � reflect� o form� perfect regulat� ���� ������� ������� ������� ���.

Page 17: 4

III. Accentul: Accentul în greac�

Accentul în latin�

Opozi�ia dintre accentul liber al cuvântului în indo-european� �i cel

limitat, fixat dup� legea penultimei silabe în latina istoric�, arat� c� latina trebuie

s� fi suferit o muta�ie în acest domeniu a istoriei sunetelor. Nu se pot urm�ri fazele

izolate ale acestei profunde transform�ri, deoarece ele s-au desf��urat aproape

exclusiv în vremuri preistorice; dar se poate determina cel pu�in un fapt: anumite

fenomene fonetice din interiorul vocalismului latin conduc la concluzia c� prima

silab� a cuvîntului, evident privilegiat� în latin�, putea fi marcat� accentual

(particularitatea ar putea fi pus� în seama substratului, dac� ipoteza nu ar ad�uga

în felul acesta înc� o necunoscut�). Vocalele din silaba ini�ial� nu au suferit

schimb�ri decît sub ac�iunea individual� a celorlalte foneme. Dimpotriv�,

esen�ialul transform�rilor vocalelor în silab� interioar� se datoreaz� înainte de

toate articul�rii speciale a primei silabe.

Latina este singura dintre limbile italice pentru care exist� informa�ii în

privin�a accentului. Aceast� stare de fapte face dificil� reconstituirea etapelor de

evolu�ie a sistemului de accentuare, de la faza pre-italic� la cea cunoscut� din

latin�. Exist� doar presupuneri (întemeiate, de altfel) c� ar fi existat un sistem

accentual intermediar, caracterizat prin proeminen�a categoric� a primei silabe,

care ar fi determinat cele mai multe dintre sincopele �i sl�birile vocalice din

silabele non-ini�iale. În numeroase cazuri, cum ar fi dexter din *deksiteros sau

perfectus din *perfaktos, vocalele afectate de sl�bire stau în pozi�ia în care în

sistemul istoric ar fi fost silaba accentuat�. Sistemul mai vechi trebuie s� fi

prevalat atunci cînd forme grece�ti ca � �� ����� �� ����� �� ����� �� ��������� �� ������ �� ������ �� ������ �� �, dor. � �* � � �* � � �* � � �* � �� �i

toponimul �/ �� �� ��/ �� �� ��/ �� �� ��/ �� �� ���� ������ ������ ������ ��� au fost împrumutate �i acestea s-au dezvoltat în

latin� ca talentum, ol�ua, m�china �i Agrigentum.

Page 18: 4

III. Accentul: Accentul în greac�

Scandarea plautin� a unor cuvinte ca facilius �i mulieribus, care sunt în

general astfel plasate încît ictusul versului s� cad� pe prima silab�, permite

interpret�ri diverse. Unii consider� c� ar fi o r�m��i�� a accentului preistoric pe

silaba ini�ial�, altfel ipotetic; al�ii o consider� ca parte component� a sistemului

latin de accentuare, dar ca rezultat al unei reguli care ulterior a fost dep��it� de

regula penultimei silabe.

Accentul limbii latine din perioada istoric� aminte�te de cel atic prin aceea

c� nu poate sta mai departe de a treia silab� de la sfâr�itul cuvântului — dincolo

îns� de aceast� restric�ie general� asem�narea înceteaz�.

Deosebirile sunt în num�r de trei �i sunt majore:

1. în latin�, în interiorul acestor limite, pozi�ia accentului este

determinat� de penultima silab�, care în sistemul grecesc nu are

aproape nici un rol; în greac� era determinant�, în sens restrictiv,

ultima silab�, care nu joac� absolut nici un rol în latin�;

2. accentul latinesc era unul uniform recesiv, în vreme ce în greac�

era recesiv doar în domeniul verbului;

3. variabila care determin� pozi�ia accentului este în greac� vocala,

iar în latin� – silaba.

Accentuarea cuvintelor latine este descris� de gramaticii contemporani �i

este sus�inut� de m�rturiile oferite de limbile romanice: dac� silaba penultim� este

lung� (id est închis� sau cu centru silabic lung), este accentuat�, iar dac� este

u�oar� (id est deschis� �i cu centru silabic scurt), accentul se retrage pe

antepenultima (indiferent de structura sa). E. g. pércitus, dar perféctus, percússus

�i perc� �� ��d�; multe excep�ii sunt doar aparente, datorîndu-se pierderii unei silabe

finale prin sincop� sau contragere, ca ill� �� ��c < ill� �� ��ce, aud� �� ��t pers. III sing. perf. din

aud� �� ��uit, Vergíl� gen. sing. din Vergílii (( ((, animál < *animále.

Page 19: 4

III. Accentul: Accentul în greac�

Existau totu�i, în mod evident, numeroase excep�ii felurite de la aceast�

regul�2. Informa�iile noastre referitoare la cele mai multe dintre acestea se

limiteaz� la afirma�ii ale autorilor antici, cum ar fi c� fenestra, camillus3, tr�gint�

�i alte cîteva erau accentuate pe prima silab�. M�rturia romanic� a confirmat unele

dintre aceste observa�ii, de pild� it. Bríndisi (Brúndisium) �i Pésaro (Písaurum).

Autorii antici de asemenea specific� limpede c� prepozi�iile disilabice erau

accentuate pe final� (supr� �� ��, circúm) în contrast cu adverbele accentuate normal

(súpr�) �i numele (círcum ac. sing.)4. Acest fapt, care nu este sus�inut de m�rturia

romanic�, probabil c� se datoreaz� caracterului preponderent proclitic (aton) al

prepozi�iilor, iar accentul final descris de literatura gramatical� s� fi fost un

artificiu de pronun�are izolat�.

O alt� particularitate de accentuare prive�te encliticele: gramaticii romani

impun ca acele cuvinte care se termin� în enclitice (-que, -ue, -ne, -ce) s� fie

accentuate în acord cu regulile pentru întregul cuvânt, a�a bonús-que, bon� �� ��-que.

Acest fapt surprinz�tor (dar explicabil) este contrazis de diferite tipuri de m�rturii,

cum ar fi forme ca uíd�n < uid�s-ne, sát�n < satis-ne, în care este cunoscut locul

accentului tonic (�i care au suferit scurtarea iambic�). Înc� �i mai surprinz�toare

sunt afirma�iile autorilor romani târzii c� toate formele cu enclitice erau accentuate

pe silaba precedent� encliticului, chiar dac� era u�oar�: bon� �� ��que, l�min� �� ��que.

Ambele întrebuin��ri sunt clasificate ca fiind «contra usum Latinum», «improprie»

�i altele de acest tip, cu toate c� uneori nu este întru totul limpede dac� autorii

consider� corect bonúsque sau bónusque; este posibil ca în asemenea situa�ii s� fi

ap�rut un fel de accent secundar, fie înainte de enclitic (ca în géneràque) fie în

locul accentului tonic originar (a�a gèneráque pentru un originar génera-que); nu

mai pu�in plauzibil� ar fi o accentuare imitat� dup� tratamentul grecesc al

encliticelor, ca în ��'�������� ��'�������� ��'�������� ��'�������� �i �/ '�� ����������/ '�� ����������/ '�� ����������/ '�� ���������.

2 Vide infra p. Error! Bookmark not defined.. 3 Vide Quintilian I, 5, 23. 4 Vide Quintilian I, 5, 25-27.

Page 20: 4

III. Accentul: Accentul în greac�

Controversat din punct de vedere accentual este efectul pe care îl are grupul

consonantic “muta cum liquida” asupra împ�r�irii în silabe �i, implicit, asupra

caracterului deschis sau închis al silabei precedente. Gramaticii indic� f�r� echivoc

faptul c� grupul “nu face pozi�ie”, a�adar este homosilabic; un cuvânt cum ar fi

uolu-cr�s are penultima scurt� �i, în consecin��, accentul cade pe antepenultima:

uólucr�s. Aceast� observa�ie îns� nu e în concordan�� nici cu preistoria latinei (în

care toate secven�ele consonantice afecteaz� în mod identic vocalele scurte din

silabele mediale) �i nici cu dezvoltarea ulterioar� dezv�luit� de accentuarea

limbilor romanice, care trateaz� toate secven�ele consonantice la fel din punctul de

vedere al desp�r�irii în silabe.