4
-
Upload
angelica-petrus -
Category
Documents
-
view
216 -
download
0
Transcript of 4
III. Accentul
III. ACCENTUL
Enun�ul nu se reduce la elementele inventarului fonetic, îmbinate în diverse suite.
În orice spa�iu lingvistic se constat� prezen�a unui element care coexist� cu
succesiunea de foneme �i care d� „melodia” proprie fiec�rei limbi: acesta este
accentul, termen generic care acoper� realit��i diferite de la o limb� la alta �i de la
o etap� lingvistic� la alta. Exist�, pe de o parte, o intona�ie a frazei care d�
informa�ii asupra caracterului s�u enun�iativ, interogativ, exclamativ sau sugereaz�
nota afectiv� în care trebuie receptat�; pe de alt� parte, fiecare cuvânt în parte î�i
are propria sa intona�ie, care face ca silabele, chiar dac� se întâmpl� s� fie identice
ca succesiune de foneme, s� nu sune la fel. Una dintre silabele cuvântului este
proeminent�: aceast� not� distinctiv� se poate concretiza în rostirea pe un ton
diferit – mai înalt sau mai jos, cresc�tor sau descresc�tor – a centrului silabic
(accent muzical, de în�l�ime) sau în rostirea sa mai ap�sat� (accent de intensitate,
expirator, dinamic). În�l�imea este dat� de frecven�a vibra�iilor coardelor vocalice,
în vreme ce intensitatea depinde de amplitudinea vibra�iilor �i, fiziologic, de for�a
cu care este expirat suflul. Frecvent se asociaz� accentu�rii �i o tr�s�tur� de durat�.
Cuvintele lungi, supunându-se unui ritm al vorbirii, prezint� un accent secundar;
monosilabicele sunt marcate în sine, prin pauzele care le despart de restul
expresiei, �i, în general, au reguli de accentuare par�ial diferite. Silabele accentuate
(tonice) sunt înc�rcate cu o for�� care le opune silabelor învecinate (atonice),
ob�inându-se în felul acesta un contrast, o reliefare, care permite fragmentarea
III. Accentul
enun�ului �i care face înlesne�te identificarea acelor segmente semnificative care
sunt cuvintele �i grupurile de cuvinte.
Experien�a limbilor vii indic� f�r� echivoc faptul c� vorbirea implic� o diferen�iere
între silabele unui cuvânt: dac� toate ar fi rostite cu aceea�i intensitate sau cu
acela�i ton, expresia nu ar putea fi instantaneu receptat� corect. Secven�a de
foneme �i accentul sunt inseparabile, ca pagina �i contrapagina unei foi, alc�tuind
o unitate bine definit�. Absen�a marc�rii grafice a accentului în majoritatea
sistemelor de notare a limbilor indo-europene nu înseamn� defel absen�a
accentu�rii �i nici nu indic� lipsa sa de importan��; reprezint� îns� o dificultate
major� în urm�rirea modific�rilor de accentuare de la proto-indo-european� la
limbile individuale. Greaca �i latina constituie dou� exemple interesante din acest
punct de vedere. Limbi cu o bun� atestare, de dat� veche, beneficiaz� amândou�
de sisteme de notare suple �i adecvate fonetismului propriu. Latina are un sistem
de accentuare relativ simplu, care const� în aplicarea mecanic� a unor reguli;
excep�iile, a�a cum reies ele din comentariile anticilor, sunt pu�ine la num�r.
Faptul c� latina nu �i-a constituit un sistem grafic de marcare a silabelor
accentuate se datoreaz� probabil în cea mai mare parte caracterului previzibil al
accentului latinesc din perioada clasic�. În schimb, situa�ia accentului din
perioadele anterioare nu ne poate fi cunoscut� decât, cel mult, pe cale deductiv�,
prin compara�ia, termen cu termen, cu alte limbi indo-europene �i prin observarea
unor tendin�e ale vocalismului latinesc. Limbile italice în ansamblul lor nu ne sunt
defel cunoscute din punctul de vedere al accentu�rii, astfel încât informa�iile
(precise, numeroase) legate de accent se limiteaz� la latin�. Greaca ofer� o
imagine diferit�: locul accentului nefiind determinat numai de succesiunea de
III. Accentul
silabe/vocale lungi sau scurte, a fost creat un sistem de notare grafic� a accentului;
sistemul, la a c�rui complexitate contribuie faptul c� accentele difer� nu numai
prin locul pe care îl ocup� în cuvânt ci �i prin modul de realizare, este de dat�
târzie, alexandrin�, �i nu este atestat decât foarte restrâns în afara dialectului ionic-
atic. Diferen�ele care se constat� între accentuarea latineasc� �i cea greceasc�,
precum �i evidentele schimb�ri pe care le-a suferit accentul de-a lungul etapelor
lingvistice ale limbilor individuale, sugereaz� dificult��ile pe care le întâmpin�
lingvistica comparat� indo-european� în încercarea de a defini accentul limbii de
origine.
III. Accentul: Accentul indo-european
Accentul indo-european
Definirea accentului1 dup� natura sa nu se poate face într-o schem� a opozi�iei
nete între intensitate �i în�l�ime. Fonetica experimental� indic� realizarea
complex� a accentu�rii, prin îmbinarea acestor tr�s�turi; consecin�a observa�iilor
privind natura accentului este definirea sa ca tip predominant dinamic sau tip
predominant muzical, coexistând în permanen�� ambele tr�s�turi. Predominan�a
unuia sau altuia dintre tipuri este rezultatul raportului dintre cele dou� tr�s�turi;
aceast� percepere gradual� a accentului face posibil� în�elegerea modific�rii
tipului de accentuare de la o etap� lingvistic� la alta, uneori chiar într-o întindere
cronologic� redus�.
Schimbarea naturii accentului se constat� în repetate rânduri în limbile indo-
europene individuale; de pild�, greaca veche a avut un accent predominant
muzical, în vreme ce greaca modern� are un accent expirator, dinamic. Greaca �i
vedica au, dintre limbile indo-europene care permit observarea accentului, cea mai
veche atestare; din faptul c� silaba tonic� din greac� �i vedic� se distingea printr-o
diferen�� de în�l�ime se poate deduce cu destul� probabilitate c� accentul proto-
indo-european (cel pu�in în faza imediat premerg�toare desp�r�irii în limbile
individuale) avea aceea�i natur�.
Latina pare s� fi cunoscut mai multe asemenea modific�ri ale raportului dintre
intensitate �i în�l�ime accentual�; cum uneori se produce o lungire a vocalei tonice
1 Sihler §243 sqq.
III. Accentul: Accentul indo-european
�i acest fenomen este în general asociat cu o reducere sau chiar cu pierderea
vocalelor (scurte) neaccentuate, s-a ajuns la explicarea modific�rilor profunde
suferite de vocalismul latinei prin referirea la diversele faze de accentuare.
Pe baza compara�iei dintre limbile care prezint� simultan mai multe
tipuri de accent (greaca �i limbile baltice), s-a presupus c� ar fi
existat la origine o distinc�ie între accentul simplu �i cel compus, cel
pu�in în silabele finale, distinc�ie evident� în greac� în perechi de
termeni care prezint� accent acut �i circumflex, ca
����������������������������������������������������������� ���� ���� ���� �������� �������� �������� �������� ���. M�rturiile nu sunt îns� suficiente
pentru a anula posibilitatea unei simple coinciden�e între dou�
familii lingvistice.
Cu mult mai multe date pot fi folosite în leg�tur� cu locul pe care accentul
îl ocupa în cuvânt. Termenii folosi�i în mod curent („accent mobil” �i „accent fix”)
nu sunt cu totul transparen�i din cauza ambiguit��ilor provocate de dubla
interpretare posibil� a fix�rii accentului: la o anumit� silab� (ca ceha sau franceza)
sau la un grup de silabe (ca latina �i greaca); pentru aceast� ultim� situa�ie este
util� folosirea termenului de „accent limitat”.
Vedica are accent mobil, liber, locul s�u în cuvânt nefiind determinat
nici de num�rul de silabe nici de cantitatea vocalelor. Accentul vedic
este în acord cu accentul care poate fi dedus din anumite schimb�ri
III. Accentul: Accentul indo-european
consonantice din germanic� �i se consider� c� a p�strat aproximativ
intact accentul mo�tenit din proto-indo-european�.
Este remarcabil faptul c� accentul sanscritei clasice este cu totul
diferit de cel vedic, fiind un sistem recesiv identic – tipologic – celui
din latin�. Greaca a p�strat în mic� m�sur� tr�s�turile accentului
proto-indo-european, în vreme ce latina clasic� nu a p�strat probabil
nimic.
În�elegerea accentului, în sine �i în principiile sale de func�ionare de-a
lungul fazelor lingvistice, este strâns legat� de alte dou� realit��i ale expresiei:
silaba �i grada�ia vocalic�.
III. Accentul: Silaba
Silaba
Chiar dac� accentuarea marcheaz� întotdeauna un element vocalic, acesta
nu poate fi interpretat ca fonem de sine st�t�tor, ci ca centru silabic. De altfel,
unele dintre limbile indo-europene iau în considera�ie, în regulile de limitare a
locului pe care îl ocup� accentul, silaba în ansamblul s�u �i nu doar elementul
vocalic.
Silaba este alc�tuit� din unul sau mai multe foneme; centrul silabic, a c�rui
prezen�� este obligatorie, este întotdeauna un element vocalic. Din punctul de
vedere al economiei silabice, prezen�a sau absen�a unei consoane înaintea
centrului silabic este indiferent�; în schimb, o consoan� care încheie silaba îi
impune o tr�s�tur� definitorie.
Regulile desp�r�irii în silabe sunt deduse din informa�iile gramaticilor antici, din
capetele de rând ale inscrip�iilor foarte îngrijite �i, mai cu seam�, din metric�.
Regulile nu sunt diferite de cele care s-au fixat în mod natural în limbile vii. Ele se
reduc la dou� reguli cu caracter general, care se refer� la silabele interioare. Cele
finale au aparent o grani�� ultim� impus� de sfâr�itul de cuvânt; scandarea indic�
îns� anularea acestei grani�e dintre cuvinte �i, de aici, se poate deduce prezen�a
unei realit��i similare în orice tip de expresie: ca �i versurile, secven�ele de vorbire
se ordoneaz� în unit��i de articulare care nu �in cont de desp�r�irile în cuvinte.
III. Accentul: Silaba
În latina clasic� o silab� (nefinal�) se încheie cu o vocal� sau un diftong atunci
când urmeaz� o singur� consoan� sau o alt� vocal� (a-g�, lau-d�, me-a); este
socotit� consoan� unic� labiovelara (e-quus) �i conteaz� ca dou� consoane
geminata (as-si-de-�). Grupurile de dou� sau mai multe consoane sunt
heterosilabice, impunând a�adar finala consonantic� a silabei precedente: ap-tus,
planc-tus, �ns-tar. Fac excep�ie grupurile de oclusiv� + lichid� (muta cum
liquida), care sunt tautosilabice: pa-trem, spec-trum, tem-plum.
Prezen�a sau absen�a unei consoane în finalul silabei are urm�ri asupra duratei
acesteia: o silab� încheiat� cu o consoan� este numit� „închis�” �i este considerat�
lung�; dac� se termin� cu vocal� (sau diftong) este numit� „deschis�” �i are durata
elementului vocalic pe care îl con�ine: lung�, dac� acesta este vocal� lung� (sau
diftong), scurt� dac� vocala este scurt�. Terminologia folosit� de gramaticii indieni
este mai nuan�at�: ei numesc silab� lung� sau scurt� o silab� care con�ine un
element vocalic lung, respectiv scurt, �i silab� grea sau u�oar� o silab� care este
închis�, respectiv deschis�. Terminologia tradi�ional� folosit� in gramaticile limbii
latine face distinc�ia dintre vocalele lungi prin natura lor �i cele lungite „prin
pozi�ie” – în acest ultim caz fiind evident vorba de silabele închise, care sunt lungi
indiferent de durata etimologic� a vocalei.
III. Accentul: Grada�ia vocalic�
Grada�ia vocalic�
De locul accentului în cuvânt se leag� îndeaproape
vocalismul r�d�cinilor indo-europene. Teoria r�d�cinii, a�a cum a
fost formulat� de Benveniste („Origines de la formation des noms en
indo-européen”) identific� tiparul fonetic al unit��ilor lexicale indo-
europene într-o structur� alc�tuit� din trei foneme: o vocal� flancat�
de consoane. O r�d�cin� de acest tip este coerent� numai cu un
inventar fonetic indo-european reconstituit pe principiul
monovocalismului originar. În aceste condi�ii, vocala r�d�cinii indo-
europene este vocala unic�, notat� conven�ional *e; r�d�cinile
atestate în limbile individuale ca structuri alc�tuite din dou� foneme
pot fi transpuse în structuri trifonematice pe baza teoriei laringale.
Realitatea lingvistic� sus�ine bine aceast� interpretare, de vreme ce
r�d�cinile difonematice sunt întotdeauna de tipul vocal� scurt� –
consoan� sau consoan� – vocal� lung�, ceea ce echivaleaz� cu HeC
(unde H noteaz� o laringal� iar C noteaz� orice consoan�) sau CeH,
variante ale modelului CeC.
Tema creat� prin sufixarea unei r�d�cini de acest tip cunoa�te
dou� variante, deosebite numai prin vocalism �i, implicit, prin
accentuare. Cele dou� împliniri posible ale temei sunt numite ce
Benveniste „tema I” (CeC - C) �i „tema II” (CC-eC): ele sunt
III. Accentul: Grada�ia vocalic�
monosilabice, fiind îns� diferite prin partea temei (fie radicalul, fie
sufixul) care se vocalizeaz� �i care, în consecin��, poate fi
accentuat�: PIE *wer-g- (gr. ������������������������ < ��������������������) / *wr-eg (gr. ����������������������������<
��������������������); PIE *gen-H1 (gr. ��������������������) / PIE *gn-eH1 (gr. ����������������).
Suple�ea vocalismului proto-indo-european este la rândul s�u
bine sus�inut� de m�rturiile limbilor individuale, care ofer� tabloul
unei mari variet��i vocalice. Diferen�ele de vocalism se constat� de
la cele mai vechi stadii lingvistice �i caracterizeaz� atât nivelul
lexical al limbilor cât �i pe cel morfologic; a�a sunt, de pild�, în
domeniul morfologic, seria greceasc� ���������������������������������� ���������� ���������� ���������� ���������������������������������������� �i
seria germanic� binde – band – gebunden, sau, la nivel lexical,
seria ������ ������� ������� ������� ����������������������������������������������������������������� („a zbura”, „zbor”, „arip�”). Chiar
dac� în latin� aceast� suple�e vocalic� apare alterat� în compara�ie cu
greaca sau cu germanica (fie ca urmare a tulbur�rii generale a
vocalismului latinesc, fie din cauza analogiei), existen�a ei nu poate
fi negat�; în plus, urm�rirea alternan�elor vocalice originare poate
reprezenta în latin� un indiciu în datarea unui fenomen fonetic (în
faza primitiv� sau în interiorul latinei).
Regularitatea cu care apar forme multiple din punctul de vedere al
vocalismului a dus la identificarea unor serii sistematice de alternan�e vocalice
(chiar dac� în istoria fiec�rei limbi în parte intervin modific�ri ulterioare). Pentru
aceste serii de echivalen�e vocalice se folosesc termeni diferi�i, în func�ie de
III. Accentul: Grada�ia vocalic�
tradi�ia fiec�rei �coli lingvistice, f�r� a fi implicate îns� deosebiri majore în
interpretarea fenomenului. „Grada�ie vocalic�”, „alternan�� vocalic�”, „varietate
fonetic�” sunt termeni transparen�i �i larg folosi�i. Ablaut este echivalentul
german, în vreme ce apofonia (apophonie) este termenul impus de �coala
francez�. To�i ace�ti termeni se refer�, f�r� deosebiri, la o tr�s�tur� a foneticii
proto-indo-europene �i la reflexele sale în limbile individuale.
În greac� modelul mo�tenit a fost extins �i, inevitabil,
modificat; r�mâne totu�i transparent� grada�ia ������������/����������������/��������, c�reia îi
corespunde în germanic� iu / au / u ( < PIE *ew / *ow / *w) �i care
reprezint� una dintre formele pe care le ia alternan�a originar� *e /
*o / ø.
În latin� îns�, modelul a fost transformat de legile fonetice italice în *ow /
*ow / *w, apoi de cele ale limbii latine (��/���/��), ajungându-se la un stadiu în
care nimic nu mai aminte�te alternan�a de timbru vocalic originar�.
Latina clasic� dezv�luie cel mult o tendin�� general� de a crea tipare de
alternan�� vocalic� (la nivel lexical �i, mai ales, morfologic), cel mai adesea
exploatând opozi�ia de cantitate ap�rut� ca urmare a legilor fonetice �i extinzând-o
apoi analogic. A�a sunt, de pild�, temele de perfect (provenite din aorist) în care
vocala lung� este în contrast cu vocala scurt� a temei de prezent: ag� – �g�, faci� –
f�c�, extinse la teme ca u�n�, c�p�.
III. Accentul: Grada�ia vocalic�
Fenomenul grada�iei vocalice este concretizat în vocalele de timbru diferit
care apar într-un radical sau într-o tem�, fie c� este vorba de aceea�i paradigm�, fie
de termeni înrudi�i. Absen�a vocalei este de asemenea interpretat� ca un grad,
numit „zero”. Elementele stabile ale unui radical r�mân a�adar consoanele; numai
pe baza lor se poate stabili echivalen�a, evident� semantic, între secven�a *ped- >
lat. ped- �i secven�a *pod- > gr. ����������������: la nivel proto-indo-european, etimonul se
reconstituie ca *ped-, în care îns� *e este vocala unic�, a c�rei realitate poate varia
de la „zero” (absen�a vocalei), la timbrele *e �i *o, în variant� normal� (scurt�), ca
grad plin, în variant� lung� (*�, *�). Gradul zero �i gradul plin sunt bine
reprezentate în ansamblul domeniului indo-european, gradul lung este îns� atestat
cu o frecven�� mai mic�.
III. Accentul: Accentul în greac�
Accentul în greac�
Informa�iile de care dispunem cu privire la accentul din
greac� se limiteaz� la dialectul vorbit la Atena, a�a cum a fost el
descris �i codificat de înv��a�ii alexandrini. Din acelea�i surse provin
�i informa�iile asupra accentului homeric. Dintre dialecte, exist�
informa�ii reale numai în leg�tur� cu accentul lesbic: cum acest
sistem accentual difer� considerabil de cel atic, generalizarea
observa�iilor asupra tuturor dialectelor pare inadecvat�.
În dialectul atic, accentul implica o pronun�are mai înalt� a
vocalei. Aceast� realitate este reconstituit� pe baza descrierilor
antice �i, nu mai pu�in, din metaforele care alc�tuiesc terminologia
greceasc�: întregul sistem de accentuare este �������� �������� �������� �������� �, termen care
se refer� direct la muzic�; tr�s�tura de proeminen��, ��������������������, este
literal ap�sare, în special acordarea instrumentelor muzicale
(termenul � ���� ���� ���� ��� < *tn �� ��-ti- este un sinonim pentru ambele valori). În
mod similar sunt revelatoare numele pentru diferitele tipuri de
silabe: ����� ����� ����� ����� (ascu�it�), literal care str�punge, imagine ce sugereaz�
un sunet înalt; ��� ��� ��� ��� (grav�) literal grea, cu voce joas�, termen de
o importan�� deosebit� prin dezv�luirile pe care le face:
��� �!� �� ��� �!� �� ��� �!� �� ��� �!� ���"�"�"�" grea este o metafor� potrivit� pentru silabele atone
dac� tr�s�tura lor caracteristic� e în�l�imea joas�, în vreme ce, dac�
III. Accentul: Accentul în greac�
accentul este unul de intensitate, ��� ��� ��� ��� s-ar fi putut în�elege doar ca
un termen pentru accentul greu al silabei tonice. �i alte fapte
fonetice par s� sus�in� aceste informa�ii, în primul rând raritatea
sincopei vocalelor �i a altor fenomene care sunt asociate cu accentul
de intensitate, precum �i independen�a care se constat� între accentul
tonic �i ictusul din vers.
Cele mai timpurii sisteme de notare a accentelor grece�ti dau
de asemenea indica�ii asupra naturii accentului: silabele atone
(lipsite de accent ascu�it sau grav) par s� fi fost considerate grave �i
chiar erau marcate ca atare:�# �$���� $�$�# �$���� $�$�# �$���� $�$�# �$���� $�$%�%�%�%�Un alt tip de notare marca
numai silaba care preceda nemijlocit silaba tonic� (����$�������������$�������������$�������������$���������,
�� ��$����� ��$����� ��$����� ��$���). Alteori vocala tonic� nu era marcat� de fel, a�a �������������������� se
putea nota ��$����$����$����$��.
Întrebuin�area accentului grav în textele noastre curente,
anume în locul unui accent ascu�it în final�, înainte de alt cuvânt,
reflect� (ca �i alte tr�s�turi specifice ale întrebuin��rii semnelor
accentuale) o conven�ie bizantin�, care este diferit� de practica
perioadei alexandrine a�a cum se observ� ea în papiri. În unele
cazuri, semnul poate fi în�eles ca o supravie�uire a întrebuin��rii sale
în silabele atone. A�a în ��$������������$������������$������������$����������, ��$���$���$���$� era un adev�rat proclitic,
tot atât pe cât era proclitic ����� din�����������������������������������������; iar în expresiile
prepozi�ionale ( �� $������� �� $������� �� $������� �� $��������� ���$����������� ���$����������� ���$����������� ���$���������), prepozi�iile erau
proclitice, ca �i alte prepozi�ii tradi�ional indicate astfel: ����������������������������������������������������
(�i care uneori chiar sunt scrise �&��&��&��&����&����&����&����&� în papiri). Practica adoptat� în
III. Accentul: Accentul în greac�
cele din urm� a fost una pur mecanic�, anume c� accentul grav nu s-
a scris pe vocalele proclitice care aveau deja un semn de aspira�ie,
a�a ��� ��� ��� ���$� dar ������������; ��$���$���$���$�, dar ���������������������.
În greac� (sau, cel pu�in, în dialectul atic) sistemul proto-
indo-european de accentuare a fost modificat în dou� feluri diferite.
În primul rând, accentul liber a fost înlocuit la nume �i adjective
(inclusiv cele verbale) de unul limitat la spa�iul ultimelor trei silabe.
Aceast� limitare a locului accentului este mai strâns� în situa�ia în
care elementul vocalic din ultima silab� este lung: atunci accentul nu
mai poate atinge silaba antepenultim�. Prin aplicarea acestei limit�ri
la un spa�iu de dou� sau, cel mult, trei silabe, greaca ofer� un tablou
par�ial diferit al accentu�rii fa�� de mo�tenirea indo-european�:
accentul etimologic al cuvântului î�i p�stra locul doar dac� se
încadra în acest sistem de accentuare: gr. ���������������� nom. sing., ��������������������
gen., ����������������� dat., ���� ���� ���� ���� ac. ca în ved. pát, padás, padí loc., pádam;
� ����� ����� ����� ������� ���� ��� ���� ��� ���� ��� ���� ��� �� ������ �� ������ �� ������ �� ��� ca în ved. pitá, pitáras, pit¼�� ��ðu.
Unele schimb�ri de accent (în cuvinte particulare �i în clase
de cuvinte) se datoreaz� unor cauze diferite, uneori obscure.
Contaminarea e destul de evident� în forme de tipul '�� ����'�� ����'�� ����'�� ���� pentru
un a�teptat *'�� ����'�� ����'�� ����'�� ���� (cf. ved. duhitá-), care se poate interpreta ca
aflat sub influen�a lui � (����� (����� (����� (����. Câteva prezint� caracteristicile unor
legi fonetice, chiar dac� exist� multe excep�ii; se remarc� faptul c�
toate implic� o retragere a accentului spre stânga. Dou� serii de
asemene retrageri accentuale sunt cunoscute sub denumirile concise
III. Accentul: Accentul în greac�
de “legea lui Wheeler” �i “legea lui Vendryes”. Cea dintâi se refer�
la cuvintele dactilice cu accent pe final�, care retrag accentul cu o
silab�: x (x )x )� > x (x )�x ). A�a PIE poykeló- > ved. pe¿alá-, dar gr.
��������������������������������; în aceea�i situa�ie sunt ����������������������������, ��������������������������������. Aceast� serie
poate fi comparat� cu cea a adjectivelor non-dactilice formate în
mod similar, care p�streaz� locul originar al accentului:
� *�� *�� *�� *�����������������+��������+��������+��������+����. Accentuarea de tip Wheeler a fost generalizat�
prin paradigm�, a�a gen. ������������������������������������ pe baza lui �������������������������������� etc., în locul
rezultatului fonologic regulat: *��������������������������������. Legea lui Vendryes se
refer� la termenii care în greaca comun� au forma x )x x ) �i care devin
în atica târzie x )�x (x: a�a ���������������������������� devine în atic� �,������,������,������,�����.
A doua modalitate prin care accentul proto-indo-european a
fost transformat în greaca atic� se refer� numai la verbe (tabloul
ansamblului dialectal este ceva mai nuan�at: afirma�ia este valabil�
pentru dialectele ionic-atic �i doric, în vreme ce în dialectul lesbic se
aplic� accentul recesiv la toate formele limbii, în mod uniform).
Accentul verbului grec este cu regularitate recesiv în formele finite,
cu excep�ia unor imperative ca ����������������� �i ���'����'����'����'��; e.g. ��-����-����-����-������������������������������, cu toate
c� accentuarea originar� era cea din vedic� émi, imás (PIE *éy-mi,
*imós); sau ������� ������� ������� ������� ��������� ������������ ������������ ������������ ��� în contrast cu ved. dadárs �� ��a,
dadr �� ��s �� ��imá (PIE *de-dórk-H2e, *de-dr �� ��k-mé). Accentuarea formelor
verbale contrase de tipul ���� .����� .����� .����� .� reprezint� numai aparent excep�ii de
la regul�: accentul recesiv s-a fixat înainte de contragerea vocalic�,
încît ���� ����� ����� ����� � reflect� o form� perfect regulat� ���� ������� ������� ������� ���.
III. Accentul: Accentul în greac�
Accentul în latin�
Opozi�ia dintre accentul liber al cuvântului în indo-european� �i cel
limitat, fixat dup� legea penultimei silabe în latina istoric�, arat� c� latina trebuie
s� fi suferit o muta�ie în acest domeniu a istoriei sunetelor. Nu se pot urm�ri fazele
izolate ale acestei profunde transform�ri, deoarece ele s-au desf��urat aproape
exclusiv în vremuri preistorice; dar se poate determina cel pu�in un fapt: anumite
fenomene fonetice din interiorul vocalismului latin conduc la concluzia c� prima
silab� a cuvîntului, evident privilegiat� în latin�, putea fi marcat� accentual
(particularitatea ar putea fi pus� în seama substratului, dac� ipoteza nu ar ad�uga
în felul acesta înc� o necunoscut�). Vocalele din silaba ini�ial� nu au suferit
schimb�ri decît sub ac�iunea individual� a celorlalte foneme. Dimpotriv�,
esen�ialul transform�rilor vocalelor în silab� interioar� se datoreaz� înainte de
toate articul�rii speciale a primei silabe.
Latina este singura dintre limbile italice pentru care exist� informa�ii în
privin�a accentului. Aceast� stare de fapte face dificil� reconstituirea etapelor de
evolu�ie a sistemului de accentuare, de la faza pre-italic� la cea cunoscut� din
latin�. Exist� doar presupuneri (întemeiate, de altfel) c� ar fi existat un sistem
accentual intermediar, caracterizat prin proeminen�a categoric� a primei silabe,
care ar fi determinat cele mai multe dintre sincopele �i sl�birile vocalice din
silabele non-ini�iale. În numeroase cazuri, cum ar fi dexter din *deksiteros sau
perfectus din *perfaktos, vocalele afectate de sl�bire stau în pozi�ia în care în
sistemul istoric ar fi fost silaba accentuat�. Sistemul mai vechi trebuie s� fi
prevalat atunci cînd forme grece�ti ca � �� ����� �� ����� �� ����� �� ��������� �� ������ �� ������ �� ������ �� �, dor. � �* � � �* � � �* � � �* � �� �i
toponimul �/ �� �� ��/ �� �� ��/ �� �� ��/ �� �� ���� ������ ������ ������ ��� au fost împrumutate �i acestea s-au dezvoltat în
latin� ca talentum, ol�ua, m�china �i Agrigentum.
III. Accentul: Accentul în greac�
Scandarea plautin� a unor cuvinte ca facilius �i mulieribus, care sunt în
general astfel plasate încît ictusul versului s� cad� pe prima silab�, permite
interpret�ri diverse. Unii consider� c� ar fi o r�m��i�� a accentului preistoric pe
silaba ini�ial�, altfel ipotetic; al�ii o consider� ca parte component� a sistemului
latin de accentuare, dar ca rezultat al unei reguli care ulterior a fost dep��it� de
regula penultimei silabe.
Accentul limbii latine din perioada istoric� aminte�te de cel atic prin aceea
c� nu poate sta mai departe de a treia silab� de la sfâr�itul cuvântului — dincolo
îns� de aceast� restric�ie general� asem�narea înceteaz�.
Deosebirile sunt în num�r de trei �i sunt majore:
1. în latin�, în interiorul acestor limite, pozi�ia accentului este
determinat� de penultima silab�, care în sistemul grecesc nu are
aproape nici un rol; în greac� era determinant�, în sens restrictiv,
ultima silab�, care nu joac� absolut nici un rol în latin�;
2. accentul latinesc era unul uniform recesiv, în vreme ce în greac�
era recesiv doar în domeniul verbului;
3. variabila care determin� pozi�ia accentului este în greac� vocala,
iar în latin� – silaba.
Accentuarea cuvintelor latine este descris� de gramaticii contemporani �i
este sus�inut� de m�rturiile oferite de limbile romanice: dac� silaba penultim� este
lung� (id est închis� sau cu centru silabic lung), este accentuat�, iar dac� este
u�oar� (id est deschis� �i cu centru silabic scurt), accentul se retrage pe
antepenultima (indiferent de structura sa). E. g. pércitus, dar perféctus, percússus
�i perc� �� ��d�; multe excep�ii sunt doar aparente, datorîndu-se pierderii unei silabe
finale prin sincop� sau contragere, ca ill� �� ��c < ill� �� ��ce, aud� �� ��t pers. III sing. perf. din
aud� �� ��uit, Vergíl� gen. sing. din Vergílii (( ((, animál < *animále.
III. Accentul: Accentul în greac�
Existau totu�i, în mod evident, numeroase excep�ii felurite de la aceast�
regul�2. Informa�iile noastre referitoare la cele mai multe dintre acestea se
limiteaz� la afirma�ii ale autorilor antici, cum ar fi c� fenestra, camillus3, tr�gint�
�i alte cîteva erau accentuate pe prima silab�. M�rturia romanic� a confirmat unele
dintre aceste observa�ii, de pild� it. Bríndisi (Brúndisium) �i Pésaro (Písaurum).
Autorii antici de asemenea specific� limpede c� prepozi�iile disilabice erau
accentuate pe final� (supr� �� ��, circúm) în contrast cu adverbele accentuate normal
(súpr�) �i numele (círcum ac. sing.)4. Acest fapt, care nu este sus�inut de m�rturia
romanic�, probabil c� se datoreaz� caracterului preponderent proclitic (aton) al
prepozi�iilor, iar accentul final descris de literatura gramatical� s� fi fost un
artificiu de pronun�are izolat�.
O alt� particularitate de accentuare prive�te encliticele: gramaticii romani
impun ca acele cuvinte care se termin� în enclitice (-que, -ue, -ne, -ce) s� fie
accentuate în acord cu regulile pentru întregul cuvânt, a�a bonús-que, bon� �� ��-que.
Acest fapt surprinz�tor (dar explicabil) este contrazis de diferite tipuri de m�rturii,
cum ar fi forme ca uíd�n < uid�s-ne, sát�n < satis-ne, în care este cunoscut locul
accentului tonic (�i care au suferit scurtarea iambic�). Înc� �i mai surprinz�toare
sunt afirma�iile autorilor romani târzii c� toate formele cu enclitice erau accentuate
pe silaba precedent� encliticului, chiar dac� era u�oar�: bon� �� ��que, l�min� �� ��que.
Ambele întrebuin��ri sunt clasificate ca fiind «contra usum Latinum», «improprie»
�i altele de acest tip, cu toate c� uneori nu este întru totul limpede dac� autorii
consider� corect bonúsque sau bónusque; este posibil ca în asemenea situa�ii s� fi
ap�rut un fel de accent secundar, fie înainte de enclitic (ca în géneràque) fie în
locul accentului tonic originar (a�a gèneráque pentru un originar génera-que); nu
mai pu�in plauzibil� ar fi o accentuare imitat� dup� tratamentul grecesc al
encliticelor, ca în ��'�������� ��'�������� ��'�������� ��'�������� �i �/ '�� ����������/ '�� ����������/ '�� ����������/ '�� ���������.
2 Vide infra p. Error! Bookmark not defined.. 3 Vide Quintilian I, 5, 23. 4 Vide Quintilian I, 5, 25-27.
III. Accentul: Accentul în greac�
Controversat din punct de vedere accentual este efectul pe care îl are grupul
consonantic “muta cum liquida” asupra împ�r�irii în silabe �i, implicit, asupra
caracterului deschis sau închis al silabei precedente. Gramaticii indic� f�r� echivoc
faptul c� grupul “nu face pozi�ie”, a�adar este homosilabic; un cuvânt cum ar fi
uolu-cr�s are penultima scurt� �i, în consecin��, accentul cade pe antepenultima:
uólucr�s. Aceast� observa�ie îns� nu e în concordan�� nici cu preistoria latinei (în
care toate secven�ele consonantice afecteaz� în mod identic vocalele scurte din
silabele mediale) �i nici cu dezvoltarea ulterioar� dezv�luit� de accentuarea
limbilor romanice, care trateaz� toate secven�ele consonantice la fel din punctul de
vedere al desp�r�irii în silabe.