Download - 4

Transcript
Page 1: 4

III. Accentul

III. ACCENTUL

Enun�ul nu se reduce la elementele inventarului fonetic, îmbinate în diverse suite.

În orice spa�iu lingvistic se constat� prezen�a unui element care coexist� cu

succesiunea de foneme �i care d� „melodia” proprie fiec�rei limbi: acesta este

accentul, termen generic care acoper� realit��i diferite de la o limb� la alta �i de la

o etap� lingvistic� la alta. Exist�, pe de o parte, o intona�ie a frazei care d�

informa�ii asupra caracterului s�u enun�iativ, interogativ, exclamativ sau sugereaz�

nota afectiv� în care trebuie receptat�; pe de alt� parte, fiecare cuvânt în parte î�i

are propria sa intona�ie, care face ca silabele, chiar dac� se întâmpl� s� fie identice

ca succesiune de foneme, s� nu sune la fel. Una dintre silabele cuvântului este

proeminent�: aceast� not� distinctiv� se poate concretiza în rostirea pe un ton

diferit – mai înalt sau mai jos, cresc�tor sau descresc�tor – a centrului silabic

(accent muzical, de în�l�ime) sau în rostirea sa mai ap�sat� (accent de intensitate,

expirator, dinamic). În�l�imea este dat� de frecven�a vibra�iilor coardelor vocalice,

în vreme ce intensitatea depinde de amplitudinea vibra�iilor �i, fiziologic, de for�a

cu care este expirat suflul. Frecvent se asociaz� accentu�rii �i o tr�s�tur� de durat�.

Cuvintele lungi, supunându-se unui ritm al vorbirii, prezint� un accent secundar;

monosilabicele sunt marcate în sine, prin pauzele care le despart de restul

expresiei, �i, în general, au reguli de accentuare par�ial diferite. Silabele accentuate

(tonice) sunt înc�rcate cu o for�� care le opune silabelor învecinate (atonice),

ob�inându-se în felul acesta un contrast, o reliefare, care permite fragmentarea

Page 2: 4

III. Accentul

enun�ului �i care face înlesne�te identificarea acelor segmente semnificative care

sunt cuvintele �i grupurile de cuvinte.

Experien�a limbilor vii indic� f�r� echivoc faptul c� vorbirea implic� o diferen�iere

între silabele unui cuvânt: dac� toate ar fi rostite cu aceea�i intensitate sau cu

acela�i ton, expresia nu ar putea fi instantaneu receptat� corect. Secven�a de

foneme �i accentul sunt inseparabile, ca pagina �i contrapagina unei foi, alc�tuind

o unitate bine definit�. Absen�a marc�rii grafice a accentului în majoritatea

sistemelor de notare a limbilor indo-europene nu înseamn� defel absen�a

accentu�rii �i nici nu indic� lipsa sa de importan��; reprezint� îns� o dificultate

major� în urm�rirea modific�rilor de accentuare de la proto-indo-european� la

limbile individuale. Greaca �i latina constituie dou� exemple interesante din acest

punct de vedere. Limbi cu o bun� atestare, de dat� veche, beneficiaz� amândou�

de sisteme de notare suple �i adecvate fonetismului propriu. Latina are un sistem

de accentuare relativ simplu, care const� în aplicarea mecanic� a unor reguli;

excep�iile, a�a cum reies ele din comentariile anticilor, sunt pu�ine la num�r.

Faptul c� latina nu �i-a constituit un sistem grafic de marcare a silabelor

accentuate se datoreaz� probabil în cea mai mare parte caracterului previzibil al

accentului latinesc din perioada clasic�. În schimb, situa�ia accentului din

perioadele anterioare nu ne poate fi cunoscut� decât, cel mult, pe cale deductiv�,

prin compara�ia, termen cu termen, cu alte limbi indo-europene �i prin observarea

unor tendin�e ale vocalismului latinesc. Limbile italice în ansamblul lor nu ne sunt

defel cunoscute din punctul de vedere al accentu�rii, astfel încât informa�iile

(precise, numeroase) legate de accent se limiteaz� la latin�. Greaca ofer� o

imagine diferit�: locul accentului nefiind determinat numai de succesiunea de

Page 3: 4

III. Accentul

silabe/vocale lungi sau scurte, a fost creat un sistem de notare grafic� a accentului;

sistemul, la a c�rui complexitate contribuie faptul c� accentele difer� nu numai

prin locul pe care îl ocup� în cuvânt ci �i prin modul de realizare, este de dat�

târzie, alexandrin�, �i nu este atestat decât foarte restrâns în afara dialectului ionic-

atic. Diferen�ele care se constat� între accentuarea latineasc� �i cea greceasc�,

precum �i evidentele schimb�ri pe care le-a suferit accentul de-a lungul etapelor

lingvistice ale limbilor individuale, sugereaz� dificult��ile pe care le întâmpin�

lingvistica comparat� indo-european� în încercarea de a defini accentul limbii de

origine.

Page 4: 4

III. Accentul: Accentul indo-european

Accentul indo-european

Definirea accentului1 dup� natura sa nu se poate face într-o schem� a opozi�iei

nete între intensitate �i în�l�ime. Fonetica experimental� indic� realizarea

complex� a accentu�rii, prin îmbinarea acestor tr�s�turi; consecin�a observa�iilor

privind natura accentului este definirea sa ca tip predominant dinamic sau tip

predominant muzical, coexistând în permanen�� ambele tr�s�turi. Predominan�a

unuia sau altuia dintre tipuri este rezultatul raportului dintre cele dou� tr�s�turi;

aceast� percepere gradual� a accentului face posibil� în�elegerea modific�rii

tipului de accentuare de la o etap� lingvistic� la alta, uneori chiar într-o întindere

cronologic� redus�.

Schimbarea naturii accentului se constat� în repetate rânduri în limbile indo-

europene individuale; de pild�, greaca veche a avut un accent predominant

muzical, în vreme ce greaca modern� are un accent expirator, dinamic. Greaca �i

vedica au, dintre limbile indo-europene care permit observarea accentului, cea mai

veche atestare; din faptul c� silaba tonic� din greac� �i vedic� se distingea printr-o

diferen�� de în�l�ime se poate deduce cu destul� probabilitate c� accentul proto-

indo-european (cel pu�in în faza imediat premerg�toare desp�r�irii în limbile

individuale) avea aceea�i natur�.

Latina pare s� fi cunoscut mai multe asemenea modific�ri ale raportului dintre

intensitate �i în�l�ime accentual�; cum uneori se produce o lungire a vocalei tonice

1 Sihler §243 sqq.

Page 5: 4

III. Accentul: Accentul indo-european

�i acest fenomen este în general asociat cu o reducere sau chiar cu pierderea

vocalelor (scurte) neaccentuate, s-a ajuns la explicarea modific�rilor profunde

suferite de vocalismul latinei prin referirea la diversele faze de accentuare.

Pe baza compara�iei dintre limbile care prezint� simultan mai multe

tipuri de accent (greaca �i limbile baltice), s-a presupus c� ar fi

existat la origine o distinc�ie între accentul simplu �i cel compus, cel

pu�in în silabele finale, distinc�ie evident� în greac� în perechi de

termeni care prezint� accent acut �i circumflex, ca

����������������������������������������������������������� ���� ���� ���� �������� �������� �������� �������� ���. M�rturiile nu sunt îns� suficiente

pentru a anula posibilitatea unei simple coinciden�e între dou�

familii lingvistice.

Cu mult mai multe date pot fi folosite în leg�tur� cu locul pe care accentul

îl ocupa în cuvânt. Termenii folosi�i în mod curent („accent mobil” �i „accent fix”)

nu sunt cu totul transparen�i din cauza ambiguit��ilor provocate de dubla

interpretare posibil� a fix�rii accentului: la o anumit� silab� (ca ceha sau franceza)

sau la un grup de silabe (ca latina �i greaca); pentru aceast� ultim� situa�ie este

util� folosirea termenului de „accent limitat”.

Vedica are accent mobil, liber, locul s�u în cuvânt nefiind determinat

nici de num�rul de silabe nici de cantitatea vocalelor. Accentul vedic

este în acord cu accentul care poate fi dedus din anumite schimb�ri

Page 6: 4

III. Accentul: Accentul indo-european

consonantice din germanic� �i se consider� c� a p�strat aproximativ

intact accentul mo�tenit din proto-indo-european�.

Este remarcabil faptul c� accentul sanscritei clasice este cu totul

diferit de cel vedic, fiind un sistem recesiv identic – tipologic – celui

din latin�. Greaca a p�strat în mic� m�sur� tr�s�turile accentului

proto-indo-european, în vreme ce latina clasic� nu a p�strat probabil

nimic.

În�elegerea accentului, în sine �i în principiile sale de func�ionare de-a

lungul fazelor lingvistice, este strâns legat� de alte dou� realit��i ale expresiei:

silaba �i grada�ia vocalic�.

Page 7: 4

III. Accentul: Silaba

Silaba

Chiar dac� accentuarea marcheaz� întotdeauna un element vocalic, acesta

nu poate fi interpretat ca fonem de sine st�t�tor, ci ca centru silabic. De altfel,

unele dintre limbile indo-europene iau în considera�ie, în regulile de limitare a

locului pe care îl ocup� accentul, silaba în ansamblul s�u �i nu doar elementul

vocalic.

Silaba este alc�tuit� din unul sau mai multe foneme; centrul silabic, a c�rui

prezen�� este obligatorie, este întotdeauna un element vocalic. Din punctul de

vedere al economiei silabice, prezen�a sau absen�a unei consoane înaintea

centrului silabic este indiferent�; în schimb, o consoan� care încheie silaba îi

impune o tr�s�tur� definitorie.

Regulile desp�r�irii în silabe sunt deduse din informa�iile gramaticilor antici, din

capetele de rând ale inscrip�iilor foarte îngrijite �i, mai cu seam�, din metric�.

Regulile nu sunt diferite de cele care s-au fixat în mod natural în limbile vii. Ele se

reduc la dou� reguli cu caracter general, care se refer� la silabele interioare. Cele

finale au aparent o grani�� ultim� impus� de sfâr�itul de cuvânt; scandarea indic�

îns� anularea acestei grani�e dintre cuvinte �i, de aici, se poate deduce prezen�a

unei realit��i similare în orice tip de expresie: ca �i versurile, secven�ele de vorbire

se ordoneaz� în unit��i de articulare care nu �in cont de desp�r�irile în cuvinte.

Page 8: 4

III. Accentul: Silaba

În latina clasic� o silab� (nefinal�) se încheie cu o vocal� sau un diftong atunci

când urmeaz� o singur� consoan� sau o alt� vocal� (a-g�, lau-d�, me-a); este

socotit� consoan� unic� labiovelara (e-quus) �i conteaz� ca dou� consoane

geminata (as-si-de-�). Grupurile de dou� sau mai multe consoane sunt

heterosilabice, impunând a�adar finala consonantic� a silabei precedente: ap-tus,

planc-tus, �ns-tar. Fac excep�ie grupurile de oclusiv� + lichid� (muta cum

liquida), care sunt tautosilabice: pa-trem, spec-trum, tem-plum.

Prezen�a sau absen�a unei consoane în finalul silabei are urm�ri asupra duratei

acesteia: o silab� încheiat� cu o consoan� este numit� „închis�” �i este considerat�

lung�; dac� se termin� cu vocal� (sau diftong) este numit� „deschis�” �i are durata

elementului vocalic pe care îl con�ine: lung�, dac� acesta este vocal� lung� (sau

diftong), scurt� dac� vocala este scurt�. Terminologia folosit� de gramaticii indieni

este mai nuan�at�: ei numesc silab� lung� sau scurt� o silab� care con�ine un

element vocalic lung, respectiv scurt, �i silab� grea sau u�oar� o silab� care este

închis�, respectiv deschis�. Terminologia tradi�ional� folosit� in gramaticile limbii

latine face distinc�ia dintre vocalele lungi prin natura lor �i cele lungite „prin

pozi�ie” – în acest ultim caz fiind evident vorba de silabele închise, care sunt lungi

indiferent de durata etimologic� a vocalei.

Page 9: 4

III. Accentul: Grada�ia vocalic�

Grada�ia vocalic�

De locul accentului în cuvânt se leag� îndeaproape

vocalismul r�d�cinilor indo-europene. Teoria r�d�cinii, a�a cum a

fost formulat� de Benveniste („Origines de la formation des noms en

indo-européen”) identific� tiparul fonetic al unit��ilor lexicale indo-

europene într-o structur� alc�tuit� din trei foneme: o vocal� flancat�

de consoane. O r�d�cin� de acest tip este coerent� numai cu un

inventar fonetic indo-european reconstituit pe principiul

monovocalismului originar. În aceste condi�ii, vocala r�d�cinii indo-

europene este vocala unic�, notat� conven�ional *e; r�d�cinile

atestate în limbile individuale ca structuri alc�tuite din dou� foneme

pot fi transpuse în structuri trifonematice pe baza teoriei laringale.

Realitatea lingvistic� sus�ine bine aceast� interpretare, de vreme ce

r�d�cinile difonematice sunt întotdeauna de tipul vocal� scurt� –

consoan� sau consoan� – vocal� lung�, ceea ce echivaleaz� cu HeC

(unde H noteaz� o laringal� iar C noteaz� orice consoan�) sau CeH,

variante ale modelului CeC.

Tema creat� prin sufixarea unei r�d�cini de acest tip cunoa�te

dou� variante, deosebite numai prin vocalism �i, implicit, prin

accentuare. Cele dou� împliniri posible ale temei sunt numite ce

Benveniste „tema I” (CeC - C) �i „tema II” (CC-eC): ele sunt

Page 10: 4

III. Accentul: Grada�ia vocalic�

monosilabice, fiind îns� diferite prin partea temei (fie radicalul, fie

sufixul) care se vocalizeaz� �i care, în consecin��, poate fi

accentuat�: PIE *wer-g- (gr. ������������������������ < ��������������������) / *wr-eg (gr. ����������������������������<

��������������������); PIE *gen-H1 (gr. ��������������������) / PIE *gn-eH1 (gr. ����������������).

Suple�ea vocalismului proto-indo-european este la rândul s�u

bine sus�inut� de m�rturiile limbilor individuale, care ofer� tabloul

unei mari variet��i vocalice. Diferen�ele de vocalism se constat� de

la cele mai vechi stadii lingvistice �i caracterizeaz� atât nivelul

lexical al limbilor cât �i pe cel morfologic; a�a sunt, de pild�, în

domeniul morfologic, seria greceasc� ���������������������������������� ���������� ���������� ���������� ���������������������������������������� �i

seria germanic� binde – band – gebunden, sau, la nivel lexical,

seria ������ ������� ������� ������� ����������������������������������������������������������������� („a zbura”, „zbor”, „arip�”). Chiar

dac� în latin� aceast� suple�e vocalic� apare alterat� în compara�ie cu

greaca sau cu germanica (fie ca urmare a tulbur�rii generale a

vocalismului latinesc, fie din cauza analogiei), existen�a ei nu poate

fi negat�; în plus, urm�rirea alternan�elor vocalice originare poate

reprezenta în latin� un indiciu în datarea unui fenomen fonetic (în

faza primitiv� sau în interiorul latinei).

Regularitatea cu care apar forme multiple din punctul de vedere al

vocalismului a dus la identificarea unor serii sistematice de alternan�e vocalice

(chiar dac� în istoria fiec�rei limbi în parte intervin modific�ri ulterioare). Pentru

aceste serii de echivalen�e vocalice se folosesc termeni diferi�i, în func�ie de

Page 11: 4

III. Accentul: Grada�ia vocalic�

tradi�ia fiec�rei �coli lingvistice, f�r� a fi implicate îns� deosebiri majore în

interpretarea fenomenului. „Grada�ie vocalic�”, „alternan�� vocalic�”, „varietate

fonetic�” sunt termeni transparen�i �i larg folosi�i. Ablaut este echivalentul

german, în vreme ce apofonia (apophonie) este termenul impus de �coala

francez�. To�i ace�ti termeni se refer�, f�r� deosebiri, la o tr�s�tur� a foneticii

proto-indo-europene �i la reflexele sale în limbile individuale.

În greac� modelul mo�tenit a fost extins �i, inevitabil,

modificat; r�mâne totu�i transparent� grada�ia ������������/����������������/��������, c�reia îi

corespunde în germanic� iu / au / u ( < PIE *ew / *ow / *w) �i care

reprezint� una dintre formele pe care le ia alternan�a originar� *e /

*o / ø.

În latin� îns�, modelul a fost transformat de legile fonetice italice în *ow /

*ow / *w, apoi de cele ale limbii latine (��/���/��), ajungându-se la un stadiu în

care nimic nu mai aminte�te alternan�a de timbru vocalic originar�.

Latina clasic� dezv�luie cel mult o tendin�� general� de a crea tipare de

alternan�� vocalic� (la nivel lexical �i, mai ales, morfologic), cel mai adesea

exploatând opozi�ia de cantitate ap�rut� ca urmare a legilor fonetice �i extinzând-o

apoi analogic. A�a sunt, de pild�, temele de perfect (provenite din aorist) în care

vocala lung� este în contrast cu vocala scurt� a temei de prezent: ag� – �g�, faci� –

f�c�, extinse la teme ca u�n�, c�p�.

Page 12: 4

III. Accentul: Grada�ia vocalic�

Fenomenul grada�iei vocalice este concretizat în vocalele de timbru diferit

care apar într-un radical sau într-o tem�, fie c� este vorba de aceea�i paradigm�, fie

de termeni înrudi�i. Absen�a vocalei este de asemenea interpretat� ca un grad,

numit „zero”. Elementele stabile ale unui radical r�mân a�adar consoanele; numai

pe baza lor se poate stabili echivalen�a, evident� semantic, între secven�a *ped- >

lat. ped- �i secven�a *pod- > gr. ����������������: la nivel proto-indo-european, etimonul se

reconstituie ca *ped-, în care îns� *e este vocala unic�, a c�rei realitate poate varia

de la „zero” (absen�a vocalei), la timbrele *e �i *o, în variant� normal� (scurt�), ca

grad plin, în variant� lung� (*�, *�). Gradul zero �i gradul plin sunt bine

reprezentate în ansamblul domeniului indo-european, gradul lung este îns� atestat

cu o frecven�� mai mic�.

Page 13: 4

III. Accentul: Accentul în greac�

Accentul în greac�

Informa�iile de care dispunem cu privire la accentul din

greac� se limiteaz� la dialectul vorbit la Atena, a�a cum a fost el

descris �i codificat de înv��a�ii alexandrini. Din acelea�i surse provin

�i informa�iile asupra accentului homeric. Dintre dialecte, exist�

informa�ii reale numai în leg�tur� cu accentul lesbic: cum acest

sistem accentual difer� considerabil de cel atic, generalizarea

observa�iilor asupra tuturor dialectelor pare inadecvat�.

În dialectul atic, accentul implica o pronun�are mai înalt� a

vocalei. Aceast� realitate este reconstituit� pe baza descrierilor

antice �i, nu mai pu�in, din metaforele care alc�tuiesc terminologia

greceasc�: întregul sistem de accentuare este �������� �������� �������� �������� �, termen care

se refer� direct la muzic�; tr�s�tura de proeminen��, ��������������������, este

literal ap�sare, în special acordarea instrumentelor muzicale

(termenul � ���� ���� ���� ��� < *tn �� ��-ti- este un sinonim pentru ambele valori). În

mod similar sunt revelatoare numele pentru diferitele tipuri de

silabe: ����� ����� ����� ����� (ascu�it�), literal care str�punge, imagine ce sugereaz�

un sunet înalt; ��� ��� ��� ��� (grav�) literal grea, cu voce joas�, termen de

o importan�� deosebit� prin dezv�luirile pe care le face:

��� �!� �� ��� �!� �� ��� �!� �� ��� �!� ���"�"�"�" grea este o metafor� potrivit� pentru silabele atone

dac� tr�s�tura lor caracteristic� e în�l�imea joas�, în vreme ce, dac�

Page 14: 4

III. Accentul: Accentul în greac�

accentul este unul de intensitate, ��� ��� ��� ��� s-ar fi putut în�elege doar ca

un termen pentru accentul greu al silabei tonice. �i alte fapte

fonetice par s� sus�in� aceste informa�ii, în primul rând raritatea

sincopei vocalelor �i a altor fenomene care sunt asociate cu accentul

de intensitate, precum �i independen�a care se constat� între accentul

tonic �i ictusul din vers.

Cele mai timpurii sisteme de notare a accentelor grece�ti dau

de asemenea indica�ii asupra naturii accentului: silabele atone

(lipsite de accent ascu�it sau grav) par s� fi fost considerate grave �i

chiar erau marcate ca atare:�# �$���� $�$�# �$���� $�$�# �$���� $�$�# �$���� $�$%�%�%�%�Un alt tip de notare marca

numai silaba care preceda nemijlocit silaba tonic� (����$�������������$�������������$�������������$���������,

�� ��$����� ��$����� ��$����� ��$���). Alteori vocala tonic� nu era marcat� de fel, a�a �������������������� se

putea nota ��$����$����$����$��.

Întrebuin�area accentului grav în textele noastre curente,

anume în locul unui accent ascu�it în final�, înainte de alt cuvânt,

reflect� (ca �i alte tr�s�turi specifice ale întrebuin��rii semnelor

accentuale) o conven�ie bizantin�, care este diferit� de practica

perioadei alexandrine a�a cum se observ� ea în papiri. În unele

cazuri, semnul poate fi în�eles ca o supravie�uire a întrebuin��rii sale

în silabele atone. A�a în ��$������������$������������$������������$����������, ��$���$���$���$� era un adev�rat proclitic,

tot atât pe cât era proclitic ����� din�����������������������������������������; iar în expresiile

prepozi�ionale ( �� $������� �� $������� �� $������� �� $��������� ���$����������� ���$����������� ���$����������� ���$���������), prepozi�iile erau

proclitice, ca �i alte prepozi�ii tradi�ional indicate astfel: ����������������������������������������������������

(�i care uneori chiar sunt scrise �&��&��&��&����&����&����&����&� în papiri). Practica adoptat� în

Page 15: 4

III. Accentul: Accentul în greac�

cele din urm� a fost una pur mecanic�, anume c� accentul grav nu s-

a scris pe vocalele proclitice care aveau deja un semn de aspira�ie,

a�a ��� ��� ��� ���$� dar ������������; ��$���$���$���$�, dar ���������������������.

În greac� (sau, cel pu�in, în dialectul atic) sistemul proto-

indo-european de accentuare a fost modificat în dou� feluri diferite.

În primul rând, accentul liber a fost înlocuit la nume �i adjective

(inclusiv cele verbale) de unul limitat la spa�iul ultimelor trei silabe.

Aceast� limitare a locului accentului este mai strâns� în situa�ia în

care elementul vocalic din ultima silab� este lung: atunci accentul nu

mai poate atinge silaba antepenultim�. Prin aplicarea acestei limit�ri

la un spa�iu de dou� sau, cel mult, trei silabe, greaca ofer� un tablou

par�ial diferit al accentu�rii fa�� de mo�tenirea indo-european�:

accentul etimologic al cuvântului î�i p�stra locul doar dac� se

încadra în acest sistem de accentuare: gr. ���������������� nom. sing., ��������������������

gen., ����������������� dat., ���� ���� ���� ���� ac. ca în ved. pát, padás, padí loc., pádam;

� ����� ����� ����� ������� ���� ��� ���� ��� ���� ��� ���� ��� �� ������ �� ������ �� ������ �� ��� ca în ved. pitá, pitáras, pit¼�� ��ðu.

Unele schimb�ri de accent (în cuvinte particulare �i în clase

de cuvinte) se datoreaz� unor cauze diferite, uneori obscure.

Contaminarea e destul de evident� în forme de tipul '�� ����'�� ����'�� ����'�� ���� pentru

un a�teptat *'�� ����'�� ����'�� ����'�� ���� (cf. ved. duhitá-), care se poate interpreta ca

aflat sub influen�a lui � (����� (����� (����� (����. Câteva prezint� caracteristicile unor

legi fonetice, chiar dac� exist� multe excep�ii; se remarc� faptul c�

toate implic� o retragere a accentului spre stânga. Dou� serii de

asemene retrageri accentuale sunt cunoscute sub denumirile concise

Page 16: 4

III. Accentul: Accentul în greac�

de “legea lui Wheeler” �i “legea lui Vendryes”. Cea dintâi se refer�

la cuvintele dactilice cu accent pe final�, care retrag accentul cu o

silab�: x (x )x )� > x (x )�x ). A�a PIE poykeló- > ved. pe¿alá-, dar gr.

��������������������������������; în aceea�i situa�ie sunt ����������������������������, ��������������������������������. Aceast� serie

poate fi comparat� cu cea a adjectivelor non-dactilice formate în

mod similar, care p�streaz� locul originar al accentului:

� *�� *�� *�� *�����������������+��������+��������+��������+����. Accentuarea de tip Wheeler a fost generalizat�

prin paradigm�, a�a gen. ������������������������������������ pe baza lui �������������������������������� etc., în locul

rezultatului fonologic regulat: *��������������������������������. Legea lui Vendryes se

refer� la termenii care în greaca comun� au forma x )x x ) �i care devin

în atica târzie x )�x (x: a�a ���������������������������� devine în atic� �,������,������,������,�����.

A doua modalitate prin care accentul proto-indo-european a

fost transformat în greaca atic� se refer� numai la verbe (tabloul

ansamblului dialectal este ceva mai nuan�at: afirma�ia este valabil�

pentru dialectele ionic-atic �i doric, în vreme ce în dialectul lesbic se

aplic� accentul recesiv la toate formele limbii, în mod uniform).

Accentul verbului grec este cu regularitate recesiv în formele finite,

cu excep�ia unor imperative ca ����������������� �i ���'����'����'����'��; e.g. ��-����-����-����-������������������������������, cu toate

c� accentuarea originar� era cea din vedic� émi, imás (PIE *éy-mi,

*imós); sau ������� ������� ������� ������� ��������� ������������ ������������ ������������ ��� în contrast cu ved. dadárs �� ��a,

dadr �� ��s �� ��imá (PIE *de-dórk-H2e, *de-dr �� ��k-mé). Accentuarea formelor

verbale contrase de tipul ���� .����� .����� .����� .� reprezint� numai aparent excep�ii de

la regul�: accentul recesiv s-a fixat înainte de contragerea vocalic�,

încît ���� ����� ����� ����� � reflect� o form� perfect regulat� ���� ������� ������� ������� ���.

Page 17: 4

III. Accentul: Accentul în greac�

Accentul în latin�

Opozi�ia dintre accentul liber al cuvântului în indo-european� �i cel

limitat, fixat dup� legea penultimei silabe în latina istoric�, arat� c� latina trebuie

s� fi suferit o muta�ie în acest domeniu a istoriei sunetelor. Nu se pot urm�ri fazele

izolate ale acestei profunde transform�ri, deoarece ele s-au desf��urat aproape

exclusiv în vremuri preistorice; dar se poate determina cel pu�in un fapt: anumite

fenomene fonetice din interiorul vocalismului latin conduc la concluzia c� prima

silab� a cuvîntului, evident privilegiat� în latin�, putea fi marcat� accentual

(particularitatea ar putea fi pus� în seama substratului, dac� ipoteza nu ar ad�uga

în felul acesta înc� o necunoscut�). Vocalele din silaba ini�ial� nu au suferit

schimb�ri decît sub ac�iunea individual� a celorlalte foneme. Dimpotriv�,

esen�ialul transform�rilor vocalelor în silab� interioar� se datoreaz� înainte de

toate articul�rii speciale a primei silabe.

Latina este singura dintre limbile italice pentru care exist� informa�ii în

privin�a accentului. Aceast� stare de fapte face dificil� reconstituirea etapelor de

evolu�ie a sistemului de accentuare, de la faza pre-italic� la cea cunoscut� din

latin�. Exist� doar presupuneri (întemeiate, de altfel) c� ar fi existat un sistem

accentual intermediar, caracterizat prin proeminen�a categoric� a primei silabe,

care ar fi determinat cele mai multe dintre sincopele �i sl�birile vocalice din

silabele non-ini�iale. În numeroase cazuri, cum ar fi dexter din *deksiteros sau

perfectus din *perfaktos, vocalele afectate de sl�bire stau în pozi�ia în care în

sistemul istoric ar fi fost silaba accentuat�. Sistemul mai vechi trebuie s� fi

prevalat atunci cînd forme grece�ti ca � �� ����� �� ����� �� ����� �� ��������� �� ������ �� ������ �� ������ �� �, dor. � �* � � �* � � �* � � �* � �� �i

toponimul �/ �� �� ��/ �� �� ��/ �� �� ��/ �� �� ���� ������ ������ ������ ��� au fost împrumutate �i acestea s-au dezvoltat în

latin� ca talentum, ol�ua, m�china �i Agrigentum.

Page 18: 4

III. Accentul: Accentul în greac�

Scandarea plautin� a unor cuvinte ca facilius �i mulieribus, care sunt în

general astfel plasate încît ictusul versului s� cad� pe prima silab�, permite

interpret�ri diverse. Unii consider� c� ar fi o r�m��i�� a accentului preistoric pe

silaba ini�ial�, altfel ipotetic; al�ii o consider� ca parte component� a sistemului

latin de accentuare, dar ca rezultat al unei reguli care ulterior a fost dep��it� de

regula penultimei silabe.

Accentul limbii latine din perioada istoric� aminte�te de cel atic prin aceea

c� nu poate sta mai departe de a treia silab� de la sfâr�itul cuvântului — dincolo

îns� de aceast� restric�ie general� asem�narea înceteaz�.

Deosebirile sunt în num�r de trei �i sunt majore:

1. în latin�, în interiorul acestor limite, pozi�ia accentului este

determinat� de penultima silab�, care în sistemul grecesc nu are

aproape nici un rol; în greac� era determinant�, în sens restrictiv,

ultima silab�, care nu joac� absolut nici un rol în latin�;

2. accentul latinesc era unul uniform recesiv, în vreme ce în greac�

era recesiv doar în domeniul verbului;

3. variabila care determin� pozi�ia accentului este în greac� vocala,

iar în latin� – silaba.

Accentuarea cuvintelor latine este descris� de gramaticii contemporani �i

este sus�inut� de m�rturiile oferite de limbile romanice: dac� silaba penultim� este

lung� (id est închis� sau cu centru silabic lung), este accentuat�, iar dac� este

u�oar� (id est deschis� �i cu centru silabic scurt), accentul se retrage pe

antepenultima (indiferent de structura sa). E. g. pércitus, dar perféctus, percússus

�i perc� �� ��d�; multe excep�ii sunt doar aparente, datorîndu-se pierderii unei silabe

finale prin sincop� sau contragere, ca ill� �� ��c < ill� �� ��ce, aud� �� ��t pers. III sing. perf. din

aud� �� ��uit, Vergíl� gen. sing. din Vergílii (( ((, animál < *animále.

Page 19: 4

III. Accentul: Accentul în greac�

Existau totu�i, în mod evident, numeroase excep�ii felurite de la aceast�

regul�2. Informa�iile noastre referitoare la cele mai multe dintre acestea se

limiteaz� la afirma�ii ale autorilor antici, cum ar fi c� fenestra, camillus3, tr�gint�

�i alte cîteva erau accentuate pe prima silab�. M�rturia romanic� a confirmat unele

dintre aceste observa�ii, de pild� it. Bríndisi (Brúndisium) �i Pésaro (Písaurum).

Autorii antici de asemenea specific� limpede c� prepozi�iile disilabice erau

accentuate pe final� (supr� �� ��, circúm) în contrast cu adverbele accentuate normal

(súpr�) �i numele (círcum ac. sing.)4. Acest fapt, care nu este sus�inut de m�rturia

romanic�, probabil c� se datoreaz� caracterului preponderent proclitic (aton) al

prepozi�iilor, iar accentul final descris de literatura gramatical� s� fi fost un

artificiu de pronun�are izolat�.

O alt� particularitate de accentuare prive�te encliticele: gramaticii romani

impun ca acele cuvinte care se termin� în enclitice (-que, -ue, -ne, -ce) s� fie

accentuate în acord cu regulile pentru întregul cuvânt, a�a bonús-que, bon� �� ��-que.

Acest fapt surprinz�tor (dar explicabil) este contrazis de diferite tipuri de m�rturii,

cum ar fi forme ca uíd�n < uid�s-ne, sát�n < satis-ne, în care este cunoscut locul

accentului tonic (�i care au suferit scurtarea iambic�). Înc� �i mai surprinz�toare

sunt afirma�iile autorilor romani târzii c� toate formele cu enclitice erau accentuate

pe silaba precedent� encliticului, chiar dac� era u�oar�: bon� �� ��que, l�min� �� ��que.

Ambele întrebuin��ri sunt clasificate ca fiind «contra usum Latinum», «improprie»

�i altele de acest tip, cu toate c� uneori nu este întru totul limpede dac� autorii

consider� corect bonúsque sau bónusque; este posibil ca în asemenea situa�ii s� fi

ap�rut un fel de accent secundar, fie înainte de enclitic (ca în géneràque) fie în

locul accentului tonic originar (a�a gèneráque pentru un originar génera-que); nu

mai pu�in plauzibil� ar fi o accentuare imitat� dup� tratamentul grecesc al

encliticelor, ca în ��'�������� ��'�������� ��'�������� ��'�������� �i �/ '�� ����������/ '�� ����������/ '�� ����������/ '�� ���������.

2 Vide infra p. Error! Bookmark not defined.. 3 Vide Quintilian I, 5, 23. 4 Vide Quintilian I, 5, 25-27.

Page 20: 4

III. Accentul: Accentul în greac�

Controversat din punct de vedere accentual este efectul pe care îl are grupul

consonantic “muta cum liquida” asupra împ�r�irii în silabe �i, implicit, asupra

caracterului deschis sau închis al silabei precedente. Gramaticii indic� f�r� echivoc

faptul c� grupul “nu face pozi�ie”, a�adar este homosilabic; un cuvânt cum ar fi

uolu-cr�s are penultima scurt� �i, în consecin��, accentul cade pe antepenultima:

uólucr�s. Aceast� observa�ie îns� nu e în concordan�� nici cu preistoria latinei (în

care toate secven�ele consonantice afecteaz� în mod identic vocalele scurte din

silabele mediale) �i nici cu dezvoltarea ulterioar� dezv�luit� de accentuarea

limbilor romanice, care trateaz� toate secven�ele consonantice la fel din punctul de

vedere al desp�r�irii în silabe.