Puterea în Relatiile Internationale

 Puterea se afla în epicentrul sistemului international. Concepte precum puteri

regionale, mari puteri, superputeri sau hiperputeri fac parte din limbajul de zi cu zi.

Comportamentul fiecarui stat cât si dinamica sistemului international îsi au izvorul în

structura si distributia puterii mondiale. Asa cum vom vedea în continuare, puterea

reprezinta o realitate multidimensionala, întrucât se manifesta atât ca obiectiv cât si ca

instrument al statelor.

Pentru paradigma realista, puterea reprezinta cheia de bolta a relatiilor

internationale. Toate teoriile realiste considera ca preocuparile legate de putere, balanta

de putere, dinamica puterii reprezinta motorul afacerilor internationale. Puterea reprezinta

un instrument principal, daca nu singurul, pentru împlinirea intereselor nationale. Ca

urmare, teoriile realiste postuleaza ca statele sunt într-o continua competitie pentru

putere. Dar, argumentele folosite sunt diferite de la un curent la altul. Hans Morgenthau,

întemeietorul realismului clasic, supranumit „realism al naturii umane, considera ca

statele au o „pofta nemarginita pentru putere” întrucât sunt conduse de fiinte umane care

au „vointa de putere” înca de la nastere si, în consecinta, sunt permanent în cautarea de

oportunitati pentru a prelua ofensiva si a-si impune dominatia asupra altor state[1]. Daca

natura umana reprezinta cauza profunda a competitiei pentru putere în viziunea lui

Morgenthau, anarhia sistemului joaca acelasi rol în opinia lui Keneth Waltz,

întemeietorul realismului defensiv. Waltz postuleaza ca, desi urmaresc în primul rând

supravietuirea în sistem, fiind tentate sa se comporte defensiv prin mentinerea balantei de

putere, statele profita totusi de stimulentele pe care le ofera sistemul international pentru

a câstiga putere pe seama rivalilor, ori de câte ori se iveste o asemenea oportunitate.[2] Pe

o asertiune asemanatoare se fundamenteaza si realismul ofensiv al lui John Mearsheimer,

care însa merge mai departe, afirmând ca anumite caracteristici ale sistemului

international îndeamna marile puteri sa se concureze pentru putere. Realismul ofensiv

considera ca scopul fundamental al unui stat este sa devina hegemon în cadrul

sistemului[3], adica un stat atât de puternic încât sa domine toate statele din sistem.

Astfel, competitia pentru putere pare sa fie o dominanta a comportamentului

sistemului international de state, competitie responsabila pentru majoritatea marilor

evenimente care au marcat istoria moderna, în special razboaiele în care au fost implicate

marile puteri în ultimele doua secole si ceva, mai precis de la razboaiele franceze si

napoleoniene din 1792-1815 si pâna acum.

Pentru o lucrare precum cea de fata, care îsi propune sa descifreze arhitectura de

putere a sistemului international a secolului XXI, este foarte util sa încercam gasirea unui

raspuns la întrebarea: de ce statele concureaza pentru putere si lupta pentru hegemonie?

Aceasta întrebare este esentiala pentru paradigma realista, dar nu îi lasa indiferenti nici pe

adeptii  liberalismului sau pe constructivisti. Raspunsul la întrebarea formulata mai sus

decurge din cinci caracteristici ale sistemului international de state. Nici una dintre aceste

cinci caracteristici, luata separat, nu conduce la concluzia ca statele trebuie sa fie în

competitie, dar, împreuna, ele descriu o lume în care statele, în special marile puteri, sunt

încurajate sa-si maximizeze puterea în raport cu alte state.

Prima trasatura este ca sistemul international este anarhic, alcatuit din state

independente, fara vreo autoritate deasupra lor[4]. A doua este ca statele, în special

marile puteri, detin o anumita capacitate militara, care le face reciproc periculoase,

pericol care este potentat de cea de-a treia caracteristica: statele nu pot fi niciodata sigure

de intentiile celorlalte state. A patra trasatura a sistemului international este ca, pentru

state, securitatea, adica supravietuirea, este obiectivul fundamental, chiar daca la o prima

vedere au obiective precum prosperitatea, pacea sociala s.a. În fine, cea de-a cincia

caracteristica este ca statele sunt actori rationali, care sunt constiente de mediul lor si

gândesc strategic despre cum sa supravietuiasca în acest mediu. Într-un sistem descris de

aceste cinci caracteristici, statele au de ales între trei modele de comportament[5]: 1)

teama, 2) „self help” sau auto-ajutorare si 3) maximizarea puterii. Daca statele mici sunt

condamnate sa aleaga unul dintre primele doua modele de comportament, pentru marile

puteri, singura alegere rationala este sa valorifice orice oportunitate de a-si spori puterea,

încercând sa ajunga la situatia ideala: dobândirea hegemoniei.  

3.1.  Definirea puterii în relatiile internationale

Puterea reprezinta un concept central în relatiile internationale, dar si un

instrument fundamental de analiza în stiintele politice si sociale. Definirea puterii s-a

dovedit o sarcina extrem de dificila, întrucât este un concept multidimensional, cu sensuri

multiple si uneori eluzive. Ca urmare, exista o multitudine de opinii referitoare la ce este

puterea si cum poate fi ea masurata. Puterea a fost studiata înca din zorii istoriei

cunoscute. Platon, Aristotel, Sun Tze, Confucius, Machiavelli, Thomas Hobbes,

Montesqieu si alte sute de autori prestigiosi au abordat, fiecare din unghiul civilizatiei si

vremurilor carora le apartineau, diversele aspecte si forme ale puterii. Din pacate, câti

autori, cam tot atâtea viziuni sunt! Unii o vad ca fiind relationala, în sensul ca A îl

influenteaza pe B, altii ca fiind comportamentala, în sensul unui continuum de mijloace

de actiune, mergând de la atractivitate, convingere, plata, coercitie. Unii insista asupra

puterii data de resursele detinute, adica asupra puterii potentiale, ca un concept mai larg,

care include dimensiunile militara, economica, sociala si psihologica a unui stat, altii

asupra efectelor exercitarii puterii si conditiilor în care exercitarea puterii este încununata

de succes. Puterea potentiala rezultata din detinerea unei cantitati oarecare de resurse este

un concept clar, intuitiv si cuantificabil. Mai dificil de definit si de cuprins într-un model

teoretic este puterea exercitata, pentru ca ea este rezultatul mai multor categorii de

factori: resursele de putere, capacitatea interna a unui stat de transformare a acestor

resurse în putere, conjunctura în care se exercita, caracteristicile subiectului asupra caruia

se exercita (caracterul relational) s.a. Aceasta este principala dificultate în definirea

puterii:  extrema complexitate pe care i-o confera specificul sau relational, a aplicarii

contextuale, a varietatii continutului, a diversitatii mecanismelor de actiune, a

conditionalitatilor de eficienta. Nu exista o definitie, daramite o teorie, care sa explice de

ce o putere a avut câstig de cauza într-o situatie si a esuat în alta. Spre exemplu, nici una

dintre definitii nu explica convingator „paradoxul puterii nerealizate”, ilustrat, între altele

de Statele Unite care au pierdut în fata unui Vietnam incomparabil mai slab decât

Uniunea Sovietica, pe care au învins-o în Razboiul Rece.

3.1.1.     Viziunea sociologica

Sistemul International este o comunitate a statelor, asemanatoare în esenta unei

comunitati umane oarecare, cu deosebirea ca partile componente nu sunt indivizi, ci state-

natiune. De aceea, multi cercetatori care s-au aplecat asupra conceptului de putere în

afacerile internationale s-au raportat într-un fel sau altul la diversele definitii ale puterii

din sociologie.

Una dintre abordarile cele mai complete ale conceptului de putere, este cea a

politologului american Rudolph Rummel[6]. Am ales aceasta abordare dintre multe altele

întrucât, asa cum se va vedea în Cap. 8, raspunde cel mai bine scopului prezentei lucrari

de cercetare: elaborarea unui model matematic al puterii în relatiile internationale.

Rudolh Rummel analizeaza puterea, conflictul si cooperarea din punct de vedere

sociologic si extrapoleaza concluziile la nivelul puterii si razboiului în relatiile

internationale. Rummel  porneste de la premisa ca puterea este capacitatea de a produce

efecte si face o diferenta clara între puterea potentiala si puterea exercitata, adica între

de&# 131h77b 355;inerea resurselor puterii si utilizarea cu succes a puterii. În opinia lui

aceasta diferenta consta în distinctia dintre capacitatea de a exercita puterea si resursele

detinute pentru a o putea exercita cu succes, adica între o potentialitate si o realitate,

adica între efecte si resurse ale puterii. Rummel investigheaza trei aspecte ale puterii

exercitate: motivatiile, mecanismele si formele exercitarii puterii si propune o ecuatie a

puterii, ecuatie capabila sa ofere cheia transpunerii resurselor în efecte ale puterii.

În opinia sa, motivatiile care fac posibila exercitarea puterii sunt interesele

pozitive, interesele negative si efectele constrângerii, iar mecanismele prin care se

exercita puterea sunt amenintarea, promisiunea, persuasiunea, legitimitatea, admiratia sau

dragostea, detinerea controlului asupra situatiei si oportunitatilor. Viziunea lui Rudolph

Rummel este sintetizata în Tabelul 3.1, în care, alaturi de motivatii si mecanisme sunt

schitate si formele în care se exercita puterea.

În opinia lui Rummel, formele prin care se exercita puterea sunt (cu exemple din

sfera relatiilor internationale):

-          Puterea neutra: capacitatea unui individ/entitati de a produce efecte

neintentionat, prin simplul fapt al existentei sau activitatii sale (ex. ziua nationala

a unui stat determina actiuni de felicitare din partea autoritatilor altor state)

-          Puterea în sine: capacitatea de a produce intentionat efecte în mediul în care 

functioneaza/exista un individ/entitate (ex. capacitatea Ucrainei de a executa

lucrarile de amenajare a canalului Bâstroe)

-          Puterea fizica: capacitatea existenta de a afecta intentionat integritatea unui

individ/entitati (ex. existenta de baze militare americane în Asia de Nord Est). În

sfera relatiilor internationale, puterea fizica este totuna cu puterea militara.

-          Forta: capacitatea utilizata de a afecta intentionat integritatea sau interesele

unei entitati, împotriva vointei acesteia (ex. atacul de la Pearl Harbour). În sfera

relatiilor internationale forta provine din exercitarea puterii militare, dar si a

puterii economice (ex. embargoul impus Cubei castriste de catre SUA este o

manifestare de forta). 

PUTEREA

Motivatii Mecanisme Forme

de

exercitar

e a

puterii

Producere

a de

efecte

intentiona

te

Interese negative amenintari Putere

coercitiva

Interese pozitive promisiuni Putere de

negociere

Interese în general persuasiune Putere

intelectua

la

legitimitate Puterea

autoritatii

admiratie,

dragoste

Puterea

bazata pe

altruism

C

apacitatea

de a

produce

efecte

Control

asupra

situatiei si

oportunitatil

or

Puterea

de

manipular

e

Constrânger

e

Puterea

fizica

Forta

Puterea în

sine

Efecte

produse

fara

intentie

Puterea

neutra

Tabelul 3.1 Motivatiile, mecanismele si formele de manifestare a puterii

-          Puterea indirecta:  capacitatea de a produce efecte prin intermediul altcuiva

(ex. capacitatea de a implica armata si serviciile secrete pakistaneze în lupta

împotriva talibanilor refugiati din Afganistan)

-          Puterea coercitiva: capacitatea de a folosi amenintarea pentru a determina pe

cineva sa aleaga cel mai mic dintre doua rele (ex. criza rachetelor din Cuba: „va

retrageti rachetele nucleare sau vom ataca”).

-          Puterea de negociere: capacitatea de a folosi promisiuni pentru a determina pe

cineva sa aleaga una dintre doua solutii/comportamente la fel de acceptabile

(capacitatea Bruxelles-ului de a impune statelor candidate unele conditionari nu

tocmai convenabile în schimbul accederii în Uniunea Europeana)

-          Puterea intelectuala: capacitatea de a convinge pe cineva sa creada în ceva sau

sa faca ceva anume (ex. capacitatea de a convinge fostele state comuniste din

centru si estul Europei sa îmbratiseze statul de drept si economia de piata)

-          Puterea autoritara: capacitatea de a apela la legitimitate pentru a convinge pe

cineva sa faca ceva anume (rezolutia Parlamentului European care cere Italiei sa

se conformeze reglementarilor comunitare în materie de drepturi ale omului în

cazul amprentarilor copiilor romi)

-          Puterea bazata pe altruism: capacitatea de a face apel la admiratie sau

dragoste pentru a convinge pe cineva sa faca ceva anume (ex. activarea

Articolului 5 al Tratatului NATO ca urmare a solidarizarii statelor membre cu

americanii dupa atentatele din Septembrie 2001)

-          Puterea de manipulare: capacitatea de a controla situatia si oportunitatile

cuiva pentru a-l determina sa faca sau sa nu faca ceva anume (sprijinul politic

selectiv si santajul economic practicat Rusia fata de Republicii Moldova pentru a

reduce sprijinul populatiei pentru ideea unirii cu România).

            Rummel propune si o ecuatie a puterii, care inter-relationeaza capacitati, interese

si vointa. Capacitatile se refera la resurse si la posibila lor contributie la succesul unor

interese manifestate de un individ/entitate pentru a obtine anume efecte. Interesele sunt

legate în principal de scopurile unui individ/entitate, iar vointa de taria dorintei sale de a-

si atinge acele scopuri. Privita dinspre capatul opus, vointa exprima cât de hotarât este un

individ/entitate sa-si utilizeze capacitatile pentru atingerea unor scopuri precise. Astfel,

ecuatia puterii lui Rummel este:

Ps = Cs x Is x Vs                                                                                                      

(3.1)

unde Cs reprezinta capacitatile unui individ/entitati disponibile pentru atingerea scopului

s, Is este interesul acestuia pentru atingerea lui, iar Vs reprezinta puterea vointei sale de a

atinge scopul s.

            Relatia între factorii acestei ecuatii este multiplicativa, întrucât daca unul dintre ei

este nul, atunci puterea de a atinge scopul s este nula. De exemplu, oricât de puternic ar fi

un stat, daca el nu are interes sa ocupe un teritoriu al unui stat oricât de slab fata de el,

sau, daca ar avea un interes serios pentru ocuparea acelui teritoriu, dar nu considera ca

merita efortul – adica, daca nu are vointa necesara – atunci puterea lui este redusa. Invers

însa, statul slab pentru care detinerea teritoriului este vitala si care are vointa de a merge

pâna la capat pentru pastrarea lui, se poate dovedi mai puternic decât marea putere care îl

ameninta si îsi poate atinge scopul de a-si pastra în continuare teritoriul ipotetic disputat.

În concluzie, pentru a avea puterea de a reusi ceva, nu trebuie ca un stat sa aiba în mod

egal capacitati, interese si vointa. Fiecare dintre acesti factori joaca un anumit rol, în

interactiune cu ceilalti doi, dar daca unul dintre ei este absent în legatura cu un scop, asa

este si puterea lui în legatura cu scopul respectiv.

            Am descris în detaliu ecuatia lui Rummel, întrucât poate explica succesul lui

David în lupta cu Goliath, a Vietnamului în lupta cu Statele Unite, a Afganistanului în

fata Armatei Rosii s.a. Desi reprezinta una dintre numeroasele variante în care puterea

poate fi clasificata, viziunea Rummel pare sa ofere instrumentele necesare pentru a

descifra toate tipurile posibile de manifestari ale puterii exercitate în relatiile

internationale.

Abandonându-l deocamdata pe Rudolph Rummel, trebuie precizat ca între primii

gânditori care au elaborat definitii ale puterii ce au rezistat probei timpului a fost Max

Weber, vestitul sociolog al guvernarii.

·        „Puterea este posibilitatea de a-ti impune vointa asupra comportamentului uneia

sau mai multor persoane”, scria Max Weber în „Wirtschaft und Gesellschaft”

(Economie si Societate), în 1915

·        „Puterea este probabilitatea ca un actor într-o relatie sociala sa fie într-o pozitie

care sa-i permita sa-si impuna vointa în ciuda rezistentei altcuiva, indiferent de

fundamentul pe care se bazeaza aceasta probabilitate”, adauga Max Weber în

„Theory of Social & Economic Organization: Role of Ideas & Subjectivism in

Action”, din 1915

·         „Prin putere se întelege oportunitatea existenta într-o relatie sociala care permite

cuiva sa-si impuna vointa chiar împotriva rezistentei altcuiva si indiferent pe ce se

bazeaza aceasta oportunitate”, concluzioneaza Max Weber în „Basic Concepts in

Sociology”, 1920

Pornind de la baza teoretica exceptionala lasata mostenire de Max Weber, alti

cercetatori ai sferei relatiilor internationale au adaugat precizari sau nuante suplimentare,

fara însa a produce vreo revolutie conceptuala:

·        „Puterea poate fi definita ca obtinerea efectelor dorite. A are mai multa putere

decât B daca A obtine mai multe efecte dorite, iar B doar câteva”  (Bertrand Russell,

1938)

·        „Puterea reprezinta capacitatea de a utiliza forta” (Bierstedt, R.,1950).

·        „Puterea este procesul prin care se afecteaza politicile altora cu ajutorul (efectiv

sau cu amenintarea folosirii) unei pedepse severe pentru neconformarea cu politicile

dorite” (Lasswell and Kaplan, 1950)

·        Asertiunea „A are putere asupra lui B” poate fi substituita cu asertiunea

„comportamentul lui A determina comportamentul lui B” (Herbert Simon, 1957).

·        „Ideea mea intuitiva despre putere este ceva de genul: A are putere asupra lui B

pâna acolo încât îl poate determina pe B sa faca ceva ceea ce nu ar fi facut daca nu

ar fi fost nevoit” (Dahl, Robert, 1957)

·        „Puterea reprezinta capacitatea cuiva de a-si îndeplini dorintele prin controlul

optiunilor si/sau preferintelor altuia” (Kuhn, Thomas, 1957).

·         „Realitatea esentiala a puterii, acel ceva fara de care nici nu ar putea exista, este

COMANDA” (Bertrand de Jouvenal, 1962)

·        „Puterea este capacitatea de a provoca sau împiedica schimbarea” (Michael M.

May, 1972)          

În „Theory of Social & Economic Organization”, Max Weber face o distinctie

extrem de importanta între „putere” si „autoritate”: autoritatea este puterea exercitata

legitim.  Ei bine, de aici se desparte analogia dintre puterea în sociologie si puterea în

relatiile internationale! Pentru ca daca în comunitatile omenesti, ca sisteme complexe, de

la ceata si pâna la stat, prin legitimare puterea se transforma în autoritate, în sistemul

international autoritatea legitima lipseste.

Din perspectiva weberiana, marea problema a puterii în relatiile internationale

este faptul ca sistemul international, datorita caracterului sau anarhic, nu confera

autoritate decât într-o masura redusa. În lipsa unui mecanism de legitimare autentica a

puterii în sistem, statele accepta autoritatea unei mari puteri din alte motive decât

legitimitatea: din frica, din interes, din admiratie. Aceasta autoritate este temporara, fiind

„acceptata”, doar atâta vreme cât exista frica, interesul sau admiratia.

Într-un plan general, se poate afirma ca în deceniile care au urmat formularilor lui

Max Weber, s-au conturat trei categorii de abordari teoretice ale puterii:

·        abordarea psihologica.

·        abordarea sistemic-structurala

·        abordarea calcului cifrelor,

Definitiile puterii trecute în revista mai sus raspund viziunii uneia sau mai multor

asemenea abordari. De altfel, aceste trei curente de gândire asupra puterii îsi gasesc

confirmarea în comportamentul statelor si dinamica puterii internationale. Iar principalele

teorii realiste despre puterea în Relatiile Internationale, se articuleaza tot pe aceste trei

directii de abordare teoretica. Realismul clasic „al naturii umane” elaborat de Hans

Morghentau, este construit pe abordarea psihologica, iar realismul structural defensiv al

lui Kenneth Waltz si realismul ofensiv al lui John Mearsheimer, îsi au bazele în

abordarea sistemic-structurala. Toate celelalte viziuni cantitative despre puterea

potentiala, adica puterea ca resurse, îsi trag radacinile din abordarea teoretica bazata pe

calculul cifrelor.

Hans Morgenthau[7], afirma ca puterea este o relatie psihologica între cei care

exercita puterea si cei asupra carora este exercitata. Pentru Morgenthau, cei care exercita

puterea influenteaza deciziile celor care au mai putina putere. Cei slabi accepta situatia

fie pentru ca astepta unele foloase, fie din teama, fie din respect pentru indivizii sau

institutiile care exercita puterea. Morgenthau merge mai departe, definind interesul

national în termeni de putere: orice actiune sau politica ce maximizeaza puterea statului

este în interesul national si invers. Pentru Morgenthau, puterea este si mijloc si scop.

Realistii structurali precum Kenneth Waltz[8] si John Mearsheimer[9]

concluzioneaza ca structura sistemului, caracterizata de anarhia rezultata din absenta unei

autoritati superioare care sa oblige statele sa respecte regulile jocului, de comportamentul

statelor care urmaresc în primul rând supravietuirea în sistem, de incertitudinea privind

intentiile celorlalti, de capacitatea ofensiva inerenta a oricarei structuri militare, obliga

statele la sporirea puterii proprii si la urmarirea atenta a balantei de putere din sistem,

tintind hegemonia ca scop final. Acesta a fost rationamentul Frantei napoleoniene, al

Germaniei wilhelmiene si apoi naziste, tari care în diverse momente ale istoriei ultimelor

doua secole au cautat sa obtina hegemonia europeana, dar au esuat. Acelasi rationament a

fost facut si de Japonia primei jumatati a secolului XX când a urmarit hegemonia în Asia

de Nord Est. Acesta a fost resortul care, în secolul al XIX-lea, a facut din Marea Britanie

gardianul încununat de succes al balantei de putere europene. Acesta a fost si resortul

care i-a scos pe americani din izolationismul timid al începutului de secol XX, atunci

când s-au implicat în Primul Razboi Mondial si din izolationismul acut de la mijlocul

aceluiasi secol XX, când s-au implicat în al Doilea Razboi Mondial, într-un moment în

care sistemul era amenintat de aparitia a doi noi hegemoni regionali, Germania nazista în

Europa si Japonia în Orientul Îndepartat.

În fine, o pleiada de cercetatori precum Ray Cline, Klaus Knorr,  Wilhelm Fucks,

Asley Tellis, Huang Sonfeng prefera abordarea calcului cifrelor si definesc un set de

variabile reprezentând surse de putere, care, maximizate, asigura predominanta în sistem.

În lipsa confruntarilor directe de putere, adica a razboaielor între marile puteri, dar cu

teama/speranta ca balanta de putere se va putea schimba, statele puternice sunt

preocupate sa-si îmbunatateasca resursele care pot spori puterea si sa calculeze care

dintre aceste resurse conteaza mai mult într-o viitoare confruntare calda sau rece. De aici

s-au nascut o serie de modele matematico-statistice, care pornind de la învatamintele

istoriei, prescriu solutii cantitative de sporire a puterii potentiale a unui stat, stat vazut ca

resources box. Se admite totusi ca masurarea puterii este extrem de dificila, daca nu

imposibila, stiinta neoferind înca instrumente si modele teoretice suficient de rafinate.

Data fiind natura relationala a puterii si caracterul contextual al aplicarii ei, este dificil sa

atribui o valoare obiectiva chiar si celor mai tangibile elemente ale sale. Eventual, puterea

ar putea fi masurata cu acuratete doar prin efectele consecutive exercitarii ei.

Dintre multele viziuni posibile în definirea puterii în relatiile internationale, am

ales-o pe cea care pare sa descrie cel mai bine caracterul relational si contextual al

puterii:

Puterea reprezinta capacitatea unui actor international de a influenta

comportamentul altor actori internationali pentru a-i determina sa îndeplineasca sau sa

nu îndeplineasca unele actiuni, în conformitate cu interesele si obiectivele acelui actor

international care exercita puterea.

Aceasta este definitia puterii pe care vom construi întreaga argumentatie teoretica

a prezentei lucrari.

3.2.  Caracteristicile puterii în relatiile internationale

Puterea în afacerile internationale, are unele caracteristici care o diferentiaza de

alte forme de putere care se manifesta în domeniul politic si social. Între acestea se afla

caracterul dual, caracterul altruist, cel relational si cel contextual.

3.2.1.     Caracterul dual al puterii

În relatiile internationale, puterea are un caracter dual: reprezinta un mijloc în

vederea atingerii unui scop si, totodata, un scop în sine. Puterea ca scop în sine înseamna

detinerea cât mai multor resurse militare, economice, tehnologice, diplomatice etc., adica

un potential de putere cât mai mare. Puterea ca mijloc de atingere a unui scop, reprezinta

utilizarea efectiva a acestor resurse, acestui potential pentru obtinerea rezultatului dorit.

De aici rezulta ca, în relatiile internationale, puterea are cel putin doua aspecte:

potentialul de putere al unui stat si manifestarea de putere a statului respectiv. Puterea

potentiala, oricât de mare ar fi ea, nu conteaza în sistem decât daca produce efecte. Spre

exemplu, în primii ani ai ambelor razboaie mondiale, considerabila putere potentiala a

Statelor Unite nu a împiedicat Germania wilhelmiana si apoi Germania nazista sa

declanseze razboaiele mondiale sau Japonia Imperiala sa se extinda în Asia de Nord Est,

atâta vreme cât nu s-a manifestat ca putere. Sporirea resurselor de putere, deci a puterii

potentiale a unui stat, reprezinta un scop în sine, în vreme ce exercitarea puterii, adica

puterea ca manifestare, reprezinta un mijloc în vederea atingerii unui scop. Se poate

afirma ca puterea este instrumentul principal si obiectivul suprem al întregului proces

politic, fie el intern, fie extern.

3.2.2.     Caracterul altruist al puterii în relatiile internationale

Sistemul international de state este anarhic, dar nu haotic, irational, iar structura

mondiala de putere nu este amorfa, neutra. Dimpotriva, este o structura ierarhizata,

hegemonica, cu un centru dezvoltat la nivelul caruia se concentreaza decizia si care are

relatii asimetrice cu restul sistemului. Istoria arata ca sistemul relatiilor internationale a

functionat întotdeauna ca o structura hegemonica de putere, sau a tins catre o situatie de

hegemonie. Cele mai stabile perioade din istoria moderna a relatiilor internationale au

fost acelea în care hegemonia nu era pusa în discutie. A fost cazul Concertului de putere

European din secolul al XIX-lea cu preeminenta quasi-hegemonica a Marii Britanii. A

fost cazul Razboiului Rece, cu structura sa hegemonica bipolara. Este cazul acestor ani de

început de secol, cu hiperputerea americana. Dimpotriva, cele mai instabile si sângeroase

perioade au fost cele în care hegemonia a putut fi pusa în discutie, spre exemplu, de

Franta Napoleoniana, de Germania Wilhelmiana, Japonia Imperiala sau de Germania

nazista.

Am putea fi tentati sa privim puterea cu atributele sale hegemonice doar în

termeni negativi, raportându-ne doar la latura egoista a puterii. Trebuie notat însa, ca un

stat care se bucura de privilegiul puterii, îndeplineste totodata si unele functii în

beneficiul sistemului mondial, precum acoperirea de securitate pe care a asigurat-o în

secolul al XIX-lea Marea Britanie în Asia de Sud si în Orientul Îndepartat sau cea pe care

SUA o asigura de aproape 6 decenii în Europa, Asia de Nord Est si, dupa 2001, în Asia

Centrala. Astfel o putere hegemonica are, pe lânga dimensiunea egoista, si o componenta

altruista.

Istoria ultimelor doua secole demonstreaza ca puterea, atât în manifestarile sale

pozitive – conservarea stabilitatii si securitatii sistemului international, adâncirea

institutionalizarii, largirea domeniului reglementarii internationale etc., cât si negative –

coercitia, amenintarea cu razboiul, santajul s.a., reprezinta un ingredient permanent al

relatiilor internationale. Trebuie subliniat înca o data ca puterea, ca atribut esential al

statelor-natiune, unitatile componente ale sistemului international, este în primul rând un

concept al paradigmei realiste. Întreaga teorie realista se învârte în jurul manifestarilor de

putere, esentiale atât pentru latura descriptiva cât si pentru cea prescriptiva a paradigmei

realiste.

3.2.3.     Caracterul relational al puterii

Precum în orice comunitate si în sistemul international de state, puterea este un

ingredient al relatiilor dintre partile componente ale sistemului, adica dintre state. Puterea

unui stat este relevanta numai daca ea îsi gaseste utilitatea în relatiile cu celelalte state.

Apelând la acelasi exemplu, puterea SUA nu a produs nici un efect înainte ca americanii

sa se implice în conflict, adica sa stabileasca un anumit gen de relatii cu partile

beligerante, de alianta cu unii, de razboi cu altii.

În general, manifestarile de putere nu sunt bidirectionale, ci produc efecte dinspre

cel puternic spre cel slab. Un actor puternic poate forta sau influenta un actor mai putin

puternic sa-si schimbe politica. si acest actor mai putin puternic poate, la rândul sau, sa

forteze un actor slab sa-si schimbe obiectivele. Indirect, actorul puternic îsi poate impune

vointa asupra politicii actorului slab. Invers însa, statul slab nu este capabil sa determine

schimbarea obiectivelor statului mai putin puternic si nici acesta din urma nu are

instrumentele care sa îi permita sa schimbe  politica statului puternic.

Caracterul autarhic al unor state aduc distorsiuni severe procesului de exercitare a

puterii în relatiile internationale. Lipsa unor relatii normale cu celelalte state – spre

exemplu, izolarea Coreei de Nord si Iranului - ridica probleme serioase de securitate

pentru sistemul international din cauza amenintarii ca aceste state sa ajunga în posesia

armelor de distrugere în masa. Desi, practic toate statele sunt îngrijorate de perspectiva ca

aceste state sa ajunga în posesia unui asemenea arsenal, din cauza precaritatii relatiilor cu

aceste doua tari, nu se pot aplica mecanismele uzuale practicii internationale actuale

pentru a gestiona amenintarea. Daca sistemul de relatii internationale ale acestor doua tari

ar fi fost cel uzual, regulile exercitiului de putere din sistemul international ar fi

împiedicat proliferarea, asa cum s-a întâmplat cu alte state care au dorit sa se doteze cu

arma nucleara. În plus, izolarea aproape totala a regimurilor autarhice din Coreea de Nord

si Cuba - Iranul se afla într-o situatie mai fericita datorita petrolului - a condus la aparitia

unor probleme interne severe legate de saracie si înapoiere, probleme care la un moment

dat se vor constitui în amenintari serioase la adresa securitatii statelor învecinate.

3.2.4.     Caracterul contextual

Pe lânga caracterul relational, puterea are si un pronuntat caracter contextual,

întrucât se manifesta diferit în contexte diferite. Puterea ca manifestare este orice, numai

o constanta universala nu! Cineva, individ sau stat, care se dovedeste puternic într-o

situatie, poate fi lipsit de putere în alta. Aspectul relational simplu al puterii este

complicat la infinit de caracterul contextual al manifestarii puterii. Contextul în care este

utilizata puterea poate face ca un parametru al puterii sa aiba o mai mare relevanta decât

altul, sau sa nu aiba nici o relevanta. Detinerea unei puteri militare sau economice

superioare este adeseori insuficienta. Istoria nu este întotdeauna de partea marilor divizii

sau a buzunarelor adânci. Spre exemplu, tehnologia militara ultramoderna pe care o

stapâneste SUA nu i-a împiedicat pe teroristii lui Ossama bin Laden sa execute atentatele

din 11 septembrie 2001. Ca sa gestioneze pericolul terorist, Washingtonul a trebuit sa-si

utilizeze aliantele si capacitatea diplomatica pentru a constitui o coalitie internationala de

lupta împotriva terorismului international si sa articuleze o noua structura care sa asigure

securitatea teritoriului national, Departamentul pentru Securitate Interna. Tot aspectul

contextual face ca un atribut al puterii unui stat sa poata produce efectele dorite într-o

situatie, dar sa fie irelevant într-alta. Pastrând exemplul, armata SUA a fost suficient de

puternica pentru a zdrobi în câteva zile masinaria de razboi irakiana, dar este incapabila

sa stavileasca valul de atentate teroriste din epoca post Saddam.

Acelasi aspect contextual face sa nu existe o relatie de proportionalitate între

puterea potentiala si puterea manifestata ca efecte. Puterea potentiala a unui stat, oricât de

mare ar fi ea, se poate dovedi incapabila sa obtina rezultatul dorit. De exemplu, America

nu a putut îndeparta regimul castrist din Cuba aflata la 100 de mile de tarmul sau, dar a

câstigat Razboiul Rece într-o competitie cu Uniunea Sovietica, incomparabil mai

puternica decât Cuba, în termeni de putere potentiala.

Datorita caracterului contextual, evaluarea raporturilor de putere, desi importanta,

nu este suficienta. Pentru a obtine efectele dorite în procesul de exercitare a puterii,

leadership-ul unui stat trebuie sa înteleaga bine regulile jocului, pentru ca aceleasi resurse

de putere pot furniza capacitati diferite, în contexte diferite si la momente de timp

diferite. Transformarea resurselor de putere în efectele dorite ale exercitarii puterii

presupune strategii bine articulate, precum si mecanisme de comanda adecvate. Sunt

cunoscute cazurile de strategii nepotrivite contextului sau de lideri care au facut evaluari

gresite. De exemplu, greselile uriase facute de Germania si Japonia în 1941 când au

atacat Uniunea Sovietica si Statele Unite, sau eroarea grava a invadarii Kuweitului de

catre Saddam Hussein în 1990.

Caracterul contextual al puterii este influentat de procesul intern, propriu fiecarui

stat la un moment dat, de a transforma puterea potentiala în putere manifesta. Unui actor

international, nu îi este suficient sa detina resursele de putere potentiala. Pentru a obtine

efecte ale puterii, actorul respectiv trebuie sa parcurga un proces de transformare în

putere efectiva a potentialului reprezentat de resursele sale. Cel mai cunoscut exemplu

este Uniunea Europeana, care poseda majoritatea resurselor de putere potentiala, dar este

incapabila sa le transforme în putere efectiva. Cea mai buna ilustrare a fost prilejuita de

razboiul din fosta Iugoslavie, când, ani la rând, europenii nu au reusit sa produca puterea

necesara pacificarii. Doar interventia puterii Statelor Unite, prin NATO, în 1999 în

Kosovo a provocat încheierea fazei fierbinti a ostilitatilor.

3.3.  Balanta puterii

            Conceptul de balanta a puterii se utilizeaza în cel putin trei situatii. În primul rând,

balanta puterii se poate folosi pentru a descrie orice forma de distribuire a puterii. Astfel,

termenul poate desemna status quo-ul de la un moment dat, adica distributia puterii într-

un anumit moment al istoriei relatiilor internationale. Orice modificare a distributiei de

putere – spre exemplu, aparitia regimului castrist în Cuba – modifica balanta de putere.

Ca sa nu mai vorbim despre caderea regimurilor comuniste din Europa Centrala si de Est.

În special în perioada Razboiului Rece, balanta puterii era privita ca o stare de echilibru,

în care puterea este distribuita în mod egal. Pornind de aici, unii realisti sustin ca

stabilitatea este atinsa atunci când exista o balanta egala; altii sustin, dimpotriva, ca

stabilitate avem atunci când una dintre parti are superioritatea, astfel încât cealalta parte

nu îndrazneste sa atace. Teoria stabilitatii hegemonice sustine ca puterea ne-balansata,

adica hegemonul, produce pace. Neorealistul Robert Gilpin descrie procesul prin care

puterea dominanta se poate eroda, concomitent cu ridicarea unui competitor, care l-a un

moment dat va declansa un asa numit razboi hegemonic, în urma caruia se va ajunge la o

alta stare de stabilitate, cu un nou hegemon[10].  

            O alta utilizare a conceptului se refera la balanta puterii ca politica de echilibrare.

Balanta puterii prezice sa statele vor actiona astfel încât sa împiedice un stat sa dezvolte

suprematia puterii. O asemenea predictie se bazeaza în principal pe comportamentul

Marii Britanii din secolele al XIX-lea si al XX-lea fata de Franta si apoi de Germania.

Aici actioneaza doua supozitii fundamentale: 1) structura politicii internationale este

determinata de anarhia sistemului international de state si 2) statele tin la independenta

lor mai presus de orice. Asadar, pentru a se proteja de un potential hegemon care le-ar

putea ameninta independenta, statele vor încerca sa echilibreze, sa contrabalanseze

puterea acestuia, fie prin dezvoltarea propriei capacitati militare, fie prin formarea de

aliante cu alte tari, dispuse sa se opuna ascensiunii potentialului hegemon. Politica de

echilibrare a balantei de putere, desi una dintre cele mai elocvente în afacerile

internationale, cunoaste însa si unele exceptii majore. Astfel, puterile occidentale s-au

aliat Statelor Unite dupa al Doilea Razboi Mondial, desi acestea erau considerabil mai

puternice decât Uniunea Sovietica. Explicatia este legata de perceptia amenintarii, mai

precis de proximitatea amenintarii: un vecin este posibil sa fie mai slab la scara globala,

dar amenintator în regiunea sa[11].

            În fine, termenul de balanta a puterii mai este utilizat pentru a descrie cazurile

multipolare istorice. Europa secolului al XIX-lea este considerata un model al sistemului

multipolar de balanta clasica a puterii[12]. Aceasta balanta presupune existenta unui

numar de state ce accepta aceleasi reguli ale jocului. Este adevarat ca sistemul multipolar

al balantei puterii a produs cea mai îndelungata perioada de pace între marile puteri, între

1815 si 1914, dar în cele din urma s-a sfârsit într-un sistem bipolar de aliante militare,

care a condus direct la Primul Razboi Mondial. Iar daca mai târziu, în perioada

Razboiului Rece, bipolaritatea s-a dovedit stabila în sensul lipsei razboiului între marile

puteri ale sistemului, bipolaritatea beligena de dinaintea Primului Razboi Mondial arata

ca sistemul bipolar, în sine, nu este neaparat predestinat pacii.

3.4.  Modele ale puterii în relatiile internationale

3.4.1.     Behavioural Power/Resources Power

Asa cum am evocat deja, majoritatea cercetatorilor sunt de acord ca puterea în

relatiile internationale poate fi abordata din doua unghiuri complementare: potentialul de

putere si manifestarea de putere. Prin populatia sa, prin avutie, suprafata, bogatia

subsolului, arsenalul militar s.a. Statele Unite, Rusia, China, Japonia, India au un

potential de putere mult mai mare decât, de exemplu, Nigeria, Elvetia, Bangladeshul,

Turkmenistanul etc. Potentialul de putere al unui stat sta în buna masura la baza puterii

percepute a statului respectiv. Puterea potentiala poate fi evaluata si eventual sporita în

timp prin politici interne adecvate sau, dimpotriva, poate suferi procese de reducere

drastica. Este cazul Chinei si Indiei care au rate ridicate de sporire a puterii potentiale, pe

de o parte, si al Rusiei anilor ’90 ai secolului trecut, de cealalta parte.

A doua dimensiune a puterii în relatiile internationale este reprezentata de efectele

exercitarii puterii, puterea manifestata, adica rezultatele obtinute prin exercitarea puterii

în sistem. Un stat poate avea o putere potentiala uriasa, dar poate esua în obtinerea

rezultatelor dorite. Un exemplu este esecul usturator înregistrat în Aprilie 1961 de Statele

Unite în Golful Porcilor din Cuba, în ciuda unei utilizarii unor resurse considerabile si a

planificarii atente, dar neinspirate[13]. Puterea manifestata nu poate fi evaluata decât a

posteriori, dupa consumarea exercitarii puterii. Puterea manifestata ca efect reprezinta de

fapt scopul real si ultim al fiecarui stat, pentru ca de ea depinde securitatea statului

respectiv. Puterea ca rezultate este cea avuta în vedere de fapt de factorii de decizie

politica sau militara, pentru ca ea pune în valoare  puterea potentiala. Sau o risipeste!

În lucrarea sa „Bound to lead: The Changing Nature of American Power”,

politologul american Joseph Nye Jr. defineste astfel cele doua aspecte ale puterii:

Fixarea agendei

 

Behavioural Power, puterea ca manifestare, se refera la finalitatea exercitiului

puterii si reprezinta capacitatea de a obtine rezultatele dorite. În opinia lui Nye,

Behavioural Power poate fi privita ca un continuum[14] precum cel din Figura 3.1. La o

extrema se afla puterea de comanda (hard power), adica abilitatea de a provoca schimbari

în comportamentul celorlalti prin coercitie, urmata pe acest continuum de convingere –

Inducement - utilizând forta militara sau economica. La cealalta extrema se afla puterea

de cooptare - soft power, adica abilitatea de a influenta ceea ce doresc ceilalti prin

atractivitate, precedata de fixarea prioritatilor – Agenda Setting.

Puterea coercitiva (hard power) se materializeaza pe principiul ”morcovului si

batului” pentru a-i determina pe ceilalti sa faca ceea ce nu aveau de gând sa faca. În

schimb, puterea de cooptare (soft power) urmareste sa-ti câstigi prieteni si sa-ti

influentezi dusmanii prin abilitatea de a-i determina pe altii sa urmareasca de buna voie

rezultatele pe care le doresti. Evident, puterea soft este mult mai ieftina si în plus, mai

eficienta, întrucât nu stârneste adversitate.

Pentru exercitarea laturii de comanda (hard) si de cooptare (soft) a puterii ca

manifestare (Behavioural Power) sunt necesare unele resurse definite. Forta militara sau

economica  este, în general, legata de puterea coercitiva (hard power), în vreme ce

atractivitatea propriei culturi sau stapânirea mecanismelor si tehnologiilor menite sa

disemineze unele informatii persuasive, sunt legate de puterea de cooptare (soft power).

Un exemplu cunoscut de utilizare eficienta a soft power este cinematografia americana,

care a promovat si promoveaza cu remarcabil succes valorile SUA, determinând un

comportament favorabil intereselor americane nu numai în Europa Centrala si de Est, ci

chiar si state cu o civilizatie de lunga traditie din Europa Occidentala. 

Resource Power, puterea ca resurse, este cea de-a doua fateta a puterii identificata

de Joseph Nye Jr. si se refera la instrumentele pe care se sprijina puterea privita ca

potentialitate. Resource Power reprezinta posesia resurselor si atributelor asociate uzual

cu abilitatea de a obtine rezultatele dorite – populatie, avutie, tehnologie, suprafata,

resurse minerale etc. Din acest punct de vedere, statele reprezinta Resource Power ca o

masura a puterii percepute sau a puterii ca potential. În opinia lui Joseph Nye[15],

deoarece abilitatea de a-i controla pe altii este adesea asociata cu posesia anumitor

resurse, liderii politici definesc în mod obisnuit puterea ca posesia resurselor necesare.

Avantajul acestei definitii este ca transforma puterea în ceva concret, cuantificabil si

predictibil, ceea ce nu ofera definirea puterii ca manifestare (Behavioural Power).

3.4.2.     Hard Power si Soft Power

Ulterior, în „The Paradox of American Power: Why the World’s Only

Superpower Can’t Go It Alone” si în „Soft Power: The Means to Succes in World

Politics”, Joseph Nye, adânceste aceste concepte. Nye clasifica puterea ca manifestare în

trei categorii generale[16], constatând ca, pentru a putea obtine rezultatele dorite poti: 1)

fie sa constrângi prin amenintari, 2) fie sa convingi prin recompensa, 3) fie sa cooptezi

oamenii sa-si doreasca acelasi lucru cu tine. Primele doua categorii reprezinta hard

power, a treia este soft power. Societatea informationala în care traim astazi a facut ca

eficienta soft power–ului sa sporeasca spectaculos, datorita scaderii costurilor

comunicatiilor si vitezei cu care se propaga informatia. Din punctul de vedere al celui

care exercita puterea, este evident mai eficient si mai ieftin sa obtina rezultatele dorite

prin soft power, decât prin hard power. Mai mult decât atât, detinerea unei puteri militare

sau economice superioare nu este suficienta. „Istoria nu a fost întotdeauna de partea

marilor divizii sau a buzunarelor adânci. Jucatorul de poker cu cea mai buna mâna, nu ia

întotdeauna potul”, afirma Nye[17]. Hard power, puterea coercitiva, se bazeaza pe forta

militara si cea economica a unui actor international, precum si pe toate celelalte resurse

materiale ale puterii si asigura securitatea sa vitala, fizica si economica. Efectele hard

power se materializeaza prin principiul ”morcovului si batului”, coercitie sau

recompensa, pentru a-i determina pe ceilalti sa faca ceea ce nu aveau de gând sa faca, sau

sa nu faca ceea ce intentionau sa faca.

Forta militara continua sa ramâna un factor major al puterii asa cum demonstreaza

evenimentele recente din Irak si Afganistan, dar si din Georgia. Forta militara poate juca

un rol de stabilizator al relatiilor instabile. Trupele americane sunt binevenite în multe

state asiatice si europene – exemplul României si Bulgariei, care se întrec în a oferi baze

militare pentru armata Statelor Unite – pentru ca securizeaza statele respective fata de

vecini imprevizibili si are capacitatea de a modela favorabil mediul economic si de

securitate. Chiar daca natiunile lumii resping la nivel oficial utilizarea directa a fortei,

argumenteaza Joseph Nye[18], statele pot mandata grupuri teroriste pentru a purta

campanii împotriva adversarilor, cum este cazul Siriei în relatia cu Hezbollahul si alte

grupari teroriste anti-israeliene. În plus, din de în ce mai mult, grupuri teroriste private,

fara o legatura vizibila cu vreun guvern, pot sa-si execute propriile campanii teroriste,

cum este cazul lui Osama bin Laden cu a sa al Qaeda. Nye compara gruparile teroriste

moderne cu piratii care au actionat adeseori cu mandat împotriva unor adversari ai

statelor comanditare, pâna la suprimarea lor de catre marina britanica în secolul al XIX-

lea[19]. Forta economica, tinând tot de hard power - posibilitatea de a „cumpara” o

atitudine favorabila propriilor interese - are o influenta sporita în situatia în care

interesele economice capata o importanta din ce în ce mai mare pentru statele moderne.

Adeseori, o moneda puternica poate proiecta la distanta puterea mult mai eficient decât

prin transportarea de oameni si materiale. În opinia lui Joseph Nye, consolidarea

factorilor hard power trebuie sa reprezinte principala preocupare a politicii externe a

Statelor Unite, întrucât doar hard power are capacitatea de a asigura securitatea fizica si

economica a unui stat, securitate fara de care componenta soft power este inutila.

Soft power  este capacitatea unui actor de a-i determina pe altii sa-si doreasca ceea

ce îsi doreste si el, de a-i co-opta în loc de a-i constrânge. Puterea de cooptare urmareste

câstigarea prieteniei si atenuarea adversitatii prin abilitatea de a-i atrage pe altii sa

urmareasca aceleasi rezultate cu cele care corespund interesului tau national. Soft power-

ul unui stat sporeste atunci când politicile sale publice sunt considerate legitime de catre

alte state. Soft Power reprezinta forta culturala, ideologica si institutionala a unui stat.

Include propaganda, dar este considerabil mai complexa decât actiunile clasice legate de

promovarea imaginii, obtinerea unei popularitati efemere sau de Public Relations. Soft

power are drept obiectiv adoptarea unor institutii si asumarea unor credinte si valori care

conduc la o agenda comuna si creeaza un cadru favorabil pentru dezbatere. Mai mult

decât simpla influentare sau persuasiune, soft power reprezinta abilitatea de a-i atrage, de

a-i ispiti pe ceilalti, ceea ce are drept efect acceptarea sau dorinta de a imita, favorizând

preluarea initiativei. Cele mai importante elemente de exercitare a soft power sunt

valorile exprimate de cultura nationala, politicile si institutiile interne si comportamentul

pe arena internationala.

Statele Unite se bucura de un urias soft power în relatia cu Europa si o parte din

Asia. Acest soft power are radacini istorice adânci, mergând pâna la Primul Razboi

Mondial, întrucât Statele Unite sunt percepute de catre europeni ca cele care i-au protejat

de agresivitatea Germaniei wilhelmiene, de atrocitatile nazismului sau de pericolul mortal

al caderii Occidentului sub influenta Uniunii Sovietice. Valorile politice americane au

influentat Europa dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, inclusiv în spatele Cortinei de

Fier, prin Radio Europa Libera sau Vocea Americii. Prabusirea sistemului comunist de

tip sovietic si adoptarea benevola, rapida si fara rezerve, a modelului de societate

democratica si liberala de catre toate statele din în Europa Centrala si de Est a fost în

buna masura rezultatul soft power-ului Americii. Un exemplu cunoscut de utilizare

eficienta a soft power este cinematografia americana, care a promovat cu remarcabil

succes valorile SUA, determinând un comportament favorabil intereselor americane nu

numai în Europa, dar si Orientul Îndepartat. Adoptarea de catre Japonia si Coreea de Sud

a modelului democratic si liberal american s-a facut pe o matrice culturala si ideologica

substantial diferita de traditia europeana. În anii din urma, alte posturi de radio si

televiziune îi sustin si stimuleaza pe cetatenii Iranului, Chinei, Afganistanului care au

îmbratisat valorile economice si politice occidentale. Soft power-ul este o conditie

obligatorie a succesului razboiului împotriva terorismului, pentru ca necesita cooperarea

benevola a altor oameni, institutii si natiuni.

            Invers, o soft power deficitara poate fi extrem de costisitoare. Antiamericanismul

activ ce se manifesta în lumea  musulmana este alimentat de deficienta istorica de soft

power a Americii determinata de sustinerea consecventa si aproape neconditionata a

Israelului, considerat inamic ireductibil al lumii arabe. Cazurile de tratament brutal de

care s-a facut vinovata armata americana la închisoarea din Abu Ghraib au dat o lovitura

mortala soft power-ului Statelor Unite. La fel de costisitoare este aroganta de care este

acuzata America nu numai în Orientul Mijlociu, dar si în Europa. Iar în ultimii ani,

cautionata de evenimentele din 11 Septembrie 2001, Administratia americana dominata

de neo-conservatorii lui George W. Bush a actionat în mai multe rânduri fara a tine cont

de sensibilitatile partenerilor sau opiniei publice mondiale. Nye citeaza o declaratie

simptomatica în acest sens a generalului Wesley Clark, fostul comandant al trupelor

americane din Europa: „Soft power”-ul ne-a conferit o influenta mult dincolo de ceea ce

ar fi permis politica traditionala de balanta a puterii. Dar, atractia se poate transforma în

repulsie daca noi vom actiona într-o maniera aroganta si vom deforma mesajul real al

valorilor noastre”[20]. Dar, nimic nou sub soare! Deficit de soft power au mai suferit

Statele Unite chiar si în Europa în câteva momente ale istoriei postbelice: criza Suezului

din 1956, miscarea „Ban the Bomb” din Marea Britanie si Franta anilor ’50, de

interzicere a bombei atomice, perioada razboiului din Vietnam, desfasurarea rachetelor

nucleare cu rada medie de actiune din Germania la începutul anilor ’80.

Soft power emana atât de la leadership-ul unui stat, de la structurile oficiale ale

puterii, dar si de la societate în ansamblul ei: indivizi, agentii, oameni de stiinta, oameni

de afaceri, artisti, sportivi s.a. Aroganta, indiferenta la opinia altora, promovarea agresiva

a propriului interes sunt mijloace sigure de subminare a soft power. Organizatii

internationale precum ONU, OSCE, Organizatia Mondiala a Comertului, diferite ONG-

uri, organizatii profesionale sau diverse religii se sprijina în mare masura pe influente de

tip soft power.

Un exemplu de actor international cu o componenta uriasa de soft power este

Uniunea Europeana. UE a reusit sa determine unele natiuni sa-si modifice credinte

altadata sustinute cu ardoare si sa transforme în prietenie adversitatea seculara a unor

state. Sistemele legislative si de guvernare sunt modificate, barierele protectioniste fata

de producatorii din alte state sunt îndepartate de buna voie, doar pentru a satisface

cerintele integrarii în Uniunea Europeana. Se pune întrebarea daca adâncirea constructiei

europene este rezultatul soft power sau al componentei economice, adica rezultatul hard

power?  Pentru ca nu se poate neglija faptul ca „morcovul” prosperitatii economice, ca si

securitatea militara pe care o comporta apartenenta la NATO si Uniunea Europeana

reprezinta motivatii majore în procesul de integrare europeana. Fara îndoiala, amândoua

formele de putere au avut contributia lor ! Influentele de tip soft power au permis Uniunii

Europene sa obtina rezultate remarcabile în reconstructia natiunilor din Europa Centrala

si de Est, iar fortele militare ale UE joaca un rol însemnat în eforturile de peacekeeping

ale ONU si NATO. Multilateralismul si atasamentul fata de organizatiile internationale

sunt caracteristici naturale ale natiunilor Uniunii Europene. Luate separat, majoritatea

statelor membre sunt prea slabe pentru a conta în raporturile de putere mondiale, dar

apartenenta la UE le transfera putere, iar co-participarea la actul de decizie colectiva le

permite promovarea intereselor proprii.

Soft power permite statelor mici si chiar actorilor non-statali sa atinga obiective

care sunt mult peste capacitatile lor de tip hard power. State mijlocii, cu hard power

redus, precum Olanda sau Canada, au un cuvânt respectat pe arena internationala datorita

exercitarii de soft power prin ajutoarele economice acordate sau prin activitati de

peacekeeping. Revolutia din domeniul informatiei si comunicatiilor permite cu larghete

actorilor minori sa beneficieze de tehnologia moderna pentru a genera fluxuri financiare

si de sprijin public. Soft power devine si mai importanta în conditiile dezvoltarii societatii

informationale, când informatiile si ideile circula mult mai rapid si în rândurile unor

populatii din ce în ce mai numeroase, provocând efecte adânci în societate. În plus, asa

cum am mai spus, soft power este mult mai ieftina decât hard power si în plus, mai

eficienta, întrucât nu stârneste adversitate.

Pe de alta parte, se pot semnala abuzuri în utilizarea soft power. Unele corporatii

multinationale nu au ezitat sa utilizeze practici incorecte de business, iar diverse ONG -

uri au abuzat de instrumentele soft power. Mai mult, soft power-ul poate scapa de sub

control, întorcându-se împotriva celui care a vrut sa-l utilizeze pentru a obtine un anumit

rezultat. Un exemplu este soft power deturnat este ideologia islamista radicala, împreuna

cu gruparile asociate. Secta fundamentalista wahhabita a luat nastere în secolul al XVIII-

lea, în Peninsula Arabica si, în timp, s-a bucurat de sprijin politic si financiar - evaluat la

aproximativ 70 de miliarde de dolari, numai în ultimii 30 de ani! - din partea familiei

conducatoare din Arabia Saudita, care dorea sa atraga de partea sa clericii wahhabiti prin

care sa îsi legitimeze domnia. Ulterior, precum în pilda „ucenicului vrajitor” radicalii

wahhabiti s-au întors împotriva sponsorilor lor, catalogând familia regala saudita ca fiind

corupta si vânduta infidelilor occidentali. În loc sa securizeze familia regala, soft power-

ul islamismului radical s-a deplasat catre Osama bin Laden si sustine obiectivul acestuia

de a rasturna guvernarea saudita. Osama a devenit o figura foarte populara în lumea

musulmana, influenta sa de tip soft power transformându-se în mase de aderenti, sute de

luptatori si sustinere financiara.

Razboiul împotriva terorismului international declansat de SUA dupa 11

Septembrie 2001 comporta si o dimensiune de razboi civil între radicalii si moderatii

civilizatiei musulmane. Este evident ca America si Occidentul trebuie sa actioneze nu

numai în plan militar, ci si în termenii soft power pentru a consolida tabara musulmana

moderata. În Statele Unite este în curs o dezbatere academica serioasa pentru a întelege

resorturile antiamericanismului lumii musulmane si a gasi modalitati de a umple falia

dintre civilizatiile occidentala si islamica. S-au întreprins si actiuni concrete pentru

consolidarea soft power-ului american în lumea musulmana. Dupa îndepartarea regimului

sadhamist din Irak, în conditiile escaladarii terorismului intern, americanii au investit nu

numai în refacerea infrastructurilor distruse sau înapoiate, dar si în aparitia de posturi de

radio si televiziune care sa promoveze moderatia si valorile occidentale, precum

odinioara Europa Libera si Vocea Americii în lumea comunista.

Hard power si soft power se întrepatrund în modalitati complexe. Exercitarea unui

tip de putere poate amplifica sau, dimpotriva, anula efectele celuilalt tip de putere

aplicata. Obiectivele specifice cer forme diferite fata de obiectivele generale. Scopurile

specifice depind în general de hard power, în vreme ce scopurile cu caracter general se

ating mai eficient prin soft power. Spre exemplu, este mai usor sa-i atragi pe oameni catre

democratie, decât sa-i fortezi sa se comporte democratic[21]. În schimb, forta militara

poate consolida aliante favorabile. Sau dimpotriva, prost utilizata, neînsotita de soft

power, poate provoca teama, conducând la cimentarea unor aliante adverse! Pornind de la

acest exemplu, succesul razboiului împotriva terorismului va depinde în mare masura de

cum vor reusi Administratiile post - Bush sa împace aceste doua tendinte în mediul

extrem de volatil din Orientul Mijlociu.

Nye mai subliniaza un aspect interesant: influenta formelor diferite de putere

variaza functie de tipul statului asupra caruia se exercita puterea. Soft power se poate

dovedi mai eficienta în state moderne decât în state pre-industriale despotice precum în

Africa sau Orientul Apropiat sau în state recent industrializate, precum China sau

India[22].

În concluzie, în lumea moderna, doar utilizarea hard power - putere militara sau

economica – nu garanteaza succesul. Totusi, hard power-ul este necesar atunci trebuie

respins un atac, pazite granitele sau protejati aliatii. Hard power-ul asigura securitatea

fizica si suportul economic pentru toate cele. Acesti factori de putere trebuie înca sa

predomine în preocuparile de politica externa ale statelor.

3.4.3.     Modelul tridimensional al puterii

În „Descifrarea conflictelor internationale”, acelasi Joseph Nye Jr. opineaza ca,

în momentul de fata distributia de putere se face pe trei straturi aflate într-o relatie de

interdependenta. El construieste o metafora potrivit careia puterea este distribuita într-o

maniera care seamana cu un joc de sah tridimensional, în care statele joaca atât pe

orizontala, cât si pe verticala. În partea de sus a tablei de sah se afla stratul puterii

militare, care este în mare masura unipolar. Statele Unite sunt unica hiperputere cu o

întindere internationala. Chiar si în acest strat unipolar, exista puteri locale sau regionale,

precum China si Rusia, care au o capacitate militara suficienta pentru a împiedica SUA sa

actioneze în vecinatatea lor. Stratul puterii economice se afla la mijloc si are o distributie

tripolara de putere. În chestiuni vitale precum comertul, reglementarea pietelor

financiare, reguli comerciale si antitrust, acordul se stabileste între Statele Unite, Uniunea

Europeana, Japonia, si numerosi alti actori internationali minori. Acest strat ar putea

deveni quadripolar daca China îsi va continua ascensiunea economica. În partea de jos se

afla stratul relatiilor transnationale, relatii care traverseaza granitele în afara controlului

guvernelor, incluzând bancheri, corporatii multinationale, schimbarile climaterice, crima

organizata, grupari teroriste, organizatii non-guvernamentale. Puterea în acest ultim strat

este larg dispersata si organizata haotic în jurul actorilor statali si non-statali[23].

Complexitatea acestei structuri, afirma Joseph Nye, nu ar conta daca puterea

militara ar fi asa de usor de înlocuit precum banii si ar produce efecte în toate domeniile

relatiilor internationale. Totusi puterea militara reprezinta un indicator insuficient pentru

rezultatele din straturile economic si transnational ale sistemului international. Principala

problema a puterilor din linia a doua - Uniunea Europeana, Japonia, China, competitori

potentiali pentru SUA, este reprezentata de dificultatea de a-si transforma forta

economica în putere militara.

3.4.4.     Cele trei niveluri ale puterii (RAND)

Ashley Tellis de la RAND National Security Reasearch Division, considera ca

puterea unui stat poate fi conceputa pe trei niveluri: 1) resursele sau capabilitatile, adica

potentialul de putere (power-in-being), 2) modul în care potentialul de putere este

convertit prin procese nationale în 3) putere ca rezultate (power-in-outcomes), sau care

stat prevaleaza în circumstante particulare. Chiar daca mai eluziv decât primele doua

concepte, procesul intern de conversie a potentialului în rezultate este totusi extrem de

important, pentru ca reprezinta o punte între resurse si puterea utilizabila, în particular în

putere militara. Procesul intern de conversie a potentialului este o conditionalitate severa

a succesului unui participant la balanta de putere internationala[24]. Punctul de pornire

pentru dezvoltarea unui sistem de evaluare a puterii unui stat este de a-l privi ca pe un

„container de capabilitati”. Aceste capabilitati, fie ele demografice, fie economice,

tehnologice si altele asemenea, devin relevante, adica se pot manifesta, doar în urma unui

proces de conversie. Statele trebuie sa-si converteasca resursele materiale în instrumente

utile, precum capacitatea de lupta. În ultima instanta, pe decidentii politici nu îi

intereseaza atât puterea ca resurse, ca potential, adica power-in-being, chiar si convertita

prin procese nationale tinând de politica, coeziune sociala, etos national. Pe ei îi

intereseaza rezultatele puterii. Acest al treilea nivel este de departe cel mai eluziv, pentru

ca este imprevizibil si relativ, întrucât depinde pentru ce si împotriva cui.

Fig. 3.2  Trei nivele conceptuale ale puterii unui stat

Sa luam drept exemplu cazul Uniunii Europene. Din evaluarea resurselor sale

materiale - populatie, suprafata, avutie, tehnologie, efective militare cumulate - Uniunea

Europeana ar trebui sa fie la paritate cu Statele Unite, daca nu chiar înaintea lor ca putere

mondiala. si totusi, în afara componentei economice, Uniunea Europeana nu exista pur si

simplu în balanta de putere mondiala si asta pentru ca procesul intern de conversie a

resurselor materiale continua sa ramâna la nivel de deziderat.

În ceea ce priveste potentialul de putere, Ashley Tellis considera ca doar patru

categorii principale de capabilitati conteaza în evaluarea puterii: 1) produsul intern brut,

2) populatia, 3) cheltuielile de aparare si 4) un factor care reflecta capacitatea de inovare

tehnologica. În opinia lui Ashley Tellis, pentru a viza puterea ca rezultate, statele trebuie

analizate dincolo de dimensiunea lor de „containere de capabilitati”. Astfel, trebuie 

cercetate ideologiile, organizatiile si politicile care transforma resursele în putere

utilizabila, adica „abilitatea de a obtine rezultate specifice în circumstante specifice”. El

defineste un set de „motoare (drivers) ale puterii unui stat”[25] care sunt, în cele din urma

responsabile pentru rezultatele puterii (v. Tabelul 3.2), dar  nu propune o formula sau o

metoda de calcul a puterii.

Caracteristicile sociopolitice interne Politica externa

Populatie Economia

Agricultura Energie

Tehnologia Resursele mediului si calitatea lor

Tabelul 3.2 Sursele de putere ale unui stat

3.4.5.     Puterea relationala vs. puterea structurala

            O nuantare interesanta a puterii în relatiile internationale a fost propusa de

economista britanica Susan Strange[26], care face distinctia între puterea relationala si

puterea structurala. Puterea relationala corespunde conceptului de putere descris anterior

si anume capacitatea unui actor de a-l influenta pe altul sa faca un lucru, pe care altfel nu

l-ar fi facut. În schimb, puterea structurala este capacitatea unui actor de a defini „cadrul

în care statele îsi stabilesc raporturile reciproce, raporturile dintre ele si cetateni, dintre

ele si corporatii”. Puterea structurala, spre exemplu capacitatea de agenda setting pe care

o au Statele Unite sau tara care detine presedintia rotativa a Uniunii Europene, este

diferita de puterea bruta prin care ar putea obtine aceleasi rezultate. În opinia lui Strange,

puterea structurala se manifesta în patru structuri separate: controlul asupra securitatii

cetatenilor, controlul asupra productiei, controlul asupra creditului si controlul asupra

cunoasterii, credintelor si ideilor. În perioada globalizarii, este clar ca interdependenta

economica, accesul la cunoastere sau la tehnologii de vârf sau asigurarea de catre terti a

propriei securitati (Statele Unite care asigura umbrela de securitate pentru Uniunea

Europeana si Japonia) reprezinta un avantaj remarcabil pentru actorii bine plasati.

Actiunea acestei puteri structurale potenteaza specializarea actorilor relevanti pe anumite

paliere ale puterii, care se manifesta în lumea contemporana[27]. Spre exemplu, Uniunea

Europeana, care este mai ales o putere civila si economica, dar cu un deficit pe palierul

militar, are în mod evident capacitatea ei de a modela comportamentul statelor candidate

la aderare prin asumarea liber-consimtita a valorilor si normelor sale politico-juridice. De

aceea, unii autori considera ca Uniunea Europeana este o „putere normativa”[28].

3.5.  Utilizarea fortei

Atitudinea mediului international fata de utilizarea fortei merita o scurta analiza.

În anii ’90 ai secolului trecut, utilizarea fortei, chiar a fortei multilaterale, a devenit din ce

în ce mai putin populara în comunitatea internationala. Eforturile internationale au fost

reorganizate pentru obiective mai limitate decât în timpul Razboiului Rece. Spre

exemplu, initiativele de securitate internationale în Balcani au fost pur reactive.

Criza irakiana a demonstrat o adânc înradacinata aversiune a comunitatii

internationale fata de utilizarea fortei. Marturie stau zecile de mii de demonstranti care au

iesit în strada la începutul acestui an.

Se pot imagina mai multe explicatii pentru aversiunea opiniei publice

internationale fata de folosirea fortei (hard power). Una ar fi dezvoltarea unor norme

internationale împotriva utilizarii agresive a fortei. Alta ar putea fi legata de neputinta

unei mari parti a comunitatii internationale în fata coplesitoarei superioritati militare a

SUA. Iar manifestarile de anti-americanism care au însotit criza irakiana arata opozitia

fata de utilizarea fortei de catre americani si mai putin fata de utilizarea fortei în sine.

Adevarul este probabil, undeva, la mijloc. Este evident ca dezvoltarea institutiilor

în interiorul lumii libere a delegitimat folosirea fortei, pe masura ce opinia publica

internationala a considerat ca institutiile mai capabile sa rezolve disputele decât forta

armelor. Puterea militara a devenit „oaia neagra” a relatiilor internationale, în special

între natiunile europene, care prin intermediul Uniunii Europene s-au obisnuit cu

beneficiile cooperarii multilaterale institutionalizate. Practica europeana a consensului a

devenit foarte atragatoare, întrucât regula consensului presupune ca nimeni nu are de

pierdut. Pe de alta parte, deoarece din punct de vedere militar sunt slabi, europenii au tot

interesul sa delegitimeze, daca nu sa împiedice, utilizarii puterii militare, care totusi

reprezinta ultima  reduta a interesului national al unui stat.

Anti-americanismul mai are o explicatie. Daca în timpul Razboiului Rece, Europa

a trebuit sa faca eforturi pentru propria aparare, astazi europenii se bucura într-o masura 

nemaintâlnita de o securitate gratuita, deoarece majoritatea amenintarilor se manifesta în

afara Europei, în zone unde numai SUA au capacitatea de a-si proiecta puterea militara.

Practic, nici Irakul, nici Coreea de Nord, nici Iranul nu reprezinta o problema de care

europenii sa se poata ocupa. si europenii si americanii sunt de acord ca asta nu poate fi

decât sarcina SUA. De aceea, sarcina de a-l îngradi pe Saddam le revenea americanilor si

nu europenilor, lucru pe care îl stia toata lumea, inclusiv Saddam, de aceea Irakul, ca si

Coreea de Nord sau Iranul, considera ca Statele Unite sunt principalul lor adversar, si nu

Europa. Statele Unite, cu uriasa lor putere, au devenit astfel principala si adesea singura

tinta a adversarilor ordinii internationale, fie ei teroristi, fie state paria. De aceea, în

actuala conjunctura internationala, Statele Unite sunt practic nevoite sa reactioneze cu

toata hotarârea, inclusiv  prin forta militara. 

3.6.  Capacitatea de reînnoire a puterii în sistemul international

            Istoria este o nesfârsita însiruire de cresteri si descresteri ale puterii unui stat în

sistemul international. Imperii, mari puteri, superputeri au aparut pe scena mondiala, s-au

manifestat cât s-au manifestat, dupa care au decazut. În majoritatea cazurilor au disparut

dintr-o cauza sau dintr-o combinatie de cauze: pierderea unor razboaie de anvergura

(Rusia a pierdut Razboiul Rece, Germania si Japonia au pierdut al doilea Razboi

Mondial), fenomenul de over-strech (cazul Imperiului Roman), macinarea interna (cazul

Imperiului Ţarist si al Imperiului Habsburgic), incapacitatea de a face fata competitiei

tehnologice cu alte puteri emergente (cazul Chinei în competitia cu puterile europene sau

cazul Imperiului Incas, zdrobit de o mâna de spanioli dotati cu pusti). De aceea

chestiunea reînnoirii puterii este vitala pentru supravietuirea actorilor internationali. Aici

nu este vorba de refacerea puterii unui actor, asa cum sunt cazurile Rusiei, Chinei,

Germaniei sau Japoniei. Cu rare exceptii – Uniunea Sovietica nascuta pe ruinele

Imperiului Ţarist; posibil si China, în urmatoarele decenii - reconsolidarea puterii unui

actor s-a facut pe un palier inferior pozitiei detinute anterior.

            Capacitatea de reînnoire a puterii se refera la abilitatile unui actor international de

a-si conserva pozitia de putere în timp, traversând perioadele de criza, adaptându-se

noilor tendinte din sistem, extragând mai multa putere din resursele hard pe care le are la

dispozitie. Deocamdata, chiar daca în ultimele luni se confrunta cu o criza financiara

amenintatoare, singurul actor international care demonstreaza capacitatea de reînnoire a

puterii este SUA. La începutul noului mileniu, umanitatea se confrunta cu o situatie

nemaiîntâlnita în întreaga sa istorie: exista un stat care este detinatorul, fara competitor, al

tuturor atributelor puterii, atât în domeniul militar, cât si economic, tehnologic, social,

cultural. Nu numai ca Statele Unite se afla mult înaintea oricaror altor actori

internationali în termeni de putere, dar, pentru viitorul previzibil, par sa aiba si

capacitatea de a reînnoi atributele acestor raporturi de putere. Mai cu luciditate, dar mai

mult cu ciuda, fostul ministru de externe francez, Hubert Vedrine[29], a denumit Statele

Unite hiperputere, calificându–le într-o clasa superioara cunoscutei denumiri de

superputere. Am facut aici aceasta precizare, pentru ca în aceasta perioada si în viitorul

previzibil, orice este legat de conceptul si de raporturile de putere în relatiile

internationale va fi vital influentat de hiperputerea americana.

            În privinta puterii militare, Statele Unite sunt cu o generatie înaintea oricarei alte

puteri. Explicatia este simpla si tine de investitia în aparare pe care au facut-o si o fac

americanii. Desi în procente, bugetul apararii al SUA este la fel cu cel al urmatoarelor 12

sau 15 state importante ale lumii, în termeni absoluti, data fiind dimensiunea economiei

americane, Statele Unite consuma constant 40 – 45 % din întregul volum al cheltuielilor

militare ale tuturor statelor sistemului international. În vreme ce toate cele 27 state ale

Uniunii Europene cheltuiesc pentru aparare aproape 290 miliarde de dolari, Statele Unite

au alocat pentru 2008 peste 710 de miliarde de dolari. În toata perioada post Razboi Rece,

bugetul american pentru aparare a depasit cu mult pe cel al restului lumii, în special în

cercetare dezvoltare, unde investitiile Statelor Unite reprezinta 85 % din totalul mondial.

Washingtonul se bucura de un inegalabil avantaj în materie de tehnologie militara,

începând cu diverse platforme de lupta si pâna la tehnologia C4ISR (Command, Control,

Communications, Computing, Intelligence, Surveillance, Reconnaissance) care permite

americanilor sa domine autoritar câmpul de lupta.

Fig. Bugetul militar American, vs. cheltuielile militare globale[30]

            Ceea ce facut posibila „revolutia americana în materie de afaceri militare” a fost

extraordinarul dinamism al economiei americane din anii ‘80 si ’90 ai secolului trecut,

care a determinat ca substantialele cheltuieli de aparare sa para nesemnificative din punct

de vedere economic. Pe de alta parte, cresterea economica americana a fost posibila 

deoarece institutiile politice ale Statelor Unite s-au dovedit remarcabil de pline de succes

înca de la sfârsitul primului Razboi Mondial, ceea ce i-a convins pe cetatenii americani sa

plateasca taxele necesare pentru a mentine si a întari apararea nationala.

            Statele Unite reprezinta vârful de lance al revolutiei în curs în domeniul

tehnologiei informatiei si comunicatiilor, proces care produce beneficii pentru întreaga

lume, dar din care americanii au partea leului. Sistemul de educatie si uriasa retea din

domeniul cercetarii-dezvoltarii asigura SUA în privinta reproducerii la cote ridicate a

stiintei si tehnologiei. Procesul de globalizare, care în opinia multora poarta eticheta

„made in US”, un proces care se adânceste indiferent daca este sau nu acceptat de

celelalte state, aduce Americii avantaje economice cotidiene dar si avantaje strategice pe

termen lung. Productivitatea companiilor americane este neîntrecuta în lume, iar nivelul

de trai al celor peste 300 de milioane (300, si nu câteva milioane amarâte !) de cetateni

creste pe baze solide. SUA au stabilizat de mult o politica creativa de imigrare, vestitul

melting pot, ceea ce asigura un dinamism social pe care Europa si Japonia îl invidiaza.

            Istoria americana reprezinta o poveste de succes desfasurata pe traseul constitutie

si institutii politice interne de succes - economie înfloritoare - putere militara

performanta. În afara de ipoteza unor evenimente cataclismice si în ciuda actualelor

dificultati financiare, Statelor Unite poseda o capacitate de reînnoire a puterii remarcabila

si nemaiîntâlnita în istorie.

[1] Hans Morgenthau – „Politics among Nations”, p. 208

[2] Keneth Waltz -  „Teoria politicii internationale”, pp. 126-127

[3] John Mearsheimer – „Tragedia politicii de forta”, p.20

[4] Kenneth Waltz  – „Teoria politicii internationale”, pp. 88 - 93

[5] John Mearsheimer – „Tragedia politicii de forla”,  pp. 27- 28.

[6] Rudolph Rummel – „Undestanding Conflict and War. Vol. 2: The Conflict Helix”, 

Cap. 21: The Family of Power

[7] Hans Morgenthau – „Politics Among Nations: The Struggle for Power”, pp. 192 -

208

[8] Kenneth Waltz – „Teoria Politicii Internationale”, Cap. 6-7

[9] John Mearsheimer– „Tragedia politicii de forta”, Cap. 2

[10] Robert Gilpin – „War and Change in World Politics”, pp. 2-8

[11] Joseph Nye Jr. – „Descifrarea conflictelor internationale”, p. 69

[12] Edward Gulick – „Europe’s Classical Balance of Power”, pp. 1-34

[13] http://www.u-s-history.com/pages/h1765.html

[14] Joseph Nye Jr. – „Bound to lead: The Changing Nature of American Power”, p.

267

[15] Joseph Nye Jr. – „Bound to lead: The Changing Nature of American Power”,  p.

26

[16] Joseph Nye Jr. – „Soft Power: The Means to Succes in World Politics”, pp. 29 - 33

[17] Joseph Nye Jr. – „Soft Power: The Means to Succes in World Politics”, p. 36

[18] Joseph Nye Jr. – „The Paradox of American Power”, p. 63

[19] ibid  - pp. 81- 84

[20] Joseph Nye Jr. – „Soft Power”, p. 18

[21] Joseph Nye Jr. – „Soft Power”, p.67

[22] ibid – p. 71

[23] Joseph Nye Jr. – „Descifrarea conflictelor internationale”, pp. 234 – 235

[24] Asley Tellis – „Measuring National Power in  the Postindustrial Age”,  pp. 37-45

[25] Asley Tellis – „Measuring National Power in  the Postindustrial Age”,  p. 47

[26] Susan Strange – „State si piete”, pp. 37-42

[27] serban Cioculescu – „Introducere în teoria relatiilor internationale”, p. 76

[28] Ian Manners – „Normative Power Europe: A Contradiction in Terms?”, pp. 235-

238

[29] Hubert Vedrine – ”Face a l’hyperpuissanse”, discurs rostit în 1998

[30] http://www.globalissues.org/article/75/world-military-spending