Caracteristicile totalitarismului

Conceptul totalitarism se refera la regimul politic in care puterea apartine unei singure personae sau cel mult, unui grup restrans de personae. Regimul totalitar se baza pe cateva principii de baza: promovarea unei ideologii proprii, monopolul partidului unic in conducerea societatii, teroarea, inlocuirea principiului separarii puterilor in stat si cumularea acestora de catre conducatorul statului, cultul personalitatii . Bazandu-se pe tehnologia moderna, statul de tip totalitar incepea ca o dictatura ce exercita intreaga putere politica, insa nu se oprea acolo. Treptat, statul instituia un control cat mai complet asupra tutror aspectelor vietii umane: ecnomic, social, intelectual si cultural. Desi un asemenea contol nelimitat nu a putut fi niciodata pe deplin realizat, libertatea de actiune a individului a fost in mare masura redusa.

Iniţial a fost publicat de Martin Secker & Warburg, Londra, în 1949. Prima ediţie broşată (paperback) a apărut la Penguin Books, Harmondsworth, în 1954. De atunci s-a retipărit de 26 de ori.

1984 este un roman politic scris de George Orwell în 1948 şi tipărit în 1949. Acţiunea romanului are loc într-un viitor distopic şi prezintă o parte din viaţa intelectualului Winston Smith sub opresiunea guvernului totalitarist al Oceaniei. 1984 a imprimat foarte mulţi termeni şi idei în cultura contemporană, şi mai ales în limba engleză, de exemplu Fratele cel Mare, dubla gândire, poliţia gândirii. „Fratele cel Mare stă cu ochii pe tine” este un simbol al controlului excesiv, iar adjectivul orwellian este folosit pentru a descrie acţiunile şi organizaţiile Cartea 1984 ne-a dat foarte multe idei mai mult sau mai putin utile in societatea moderna si a revenit spectaculos in ultimii ani in actualitate, cu termeni si expresii ca “Big Brother”, termen care a fost inventat de Orwell in romanul 1984 si descria acelasi tip de supraveghere lipsita de scrupule a vietii private a oamenilor, asa cum se intampla (ce e drept pe bani si cu consimtamant) si in mai toate reality-show-urile de la televiziune, in zilele noastre. O carte foarte interesanta, pentru ca introduce foarte multe concepte .

Romanul lui George Orwell, editat în 1949, receptat de foarte mulţi – încă de pe atunci – ca un semnal de alarmă, rămâne şi acum departe de a fi doar o distopie învechită.

Primul capitol începe cu portretul Fratelui cel Mare care „stă cu ochii pe tine” – expresie a cărui dublu sens e lesne de sesizat: Fratele cel Mare te protejează, se interesează mereu (îi pasă) de soarta ta, însă, în acelaşi timp, tu nu poţi face nimic fără ca el să ştie: te supraveghează clipă de clipă.

Pentru un mai bun control al minţii (celorlalţi) până şi limba este modificată, engleza (căci pe teritoriul Londrei este plasată acţiunea) fiind înlocuită cu Nouvorba. Dacă avem sau nu acces la concepte în lipsa unor cuvinte sau expresii care să le denumească, aceasta este o problemă încă dezbătută în cadrul psihologiei, filozofiei minţii şi filozofiei limbajului (ultimele două aflate în strânsă legătură), însă poziţia lui Orwell este evidentă: el porneşte de la presupoziţia care infirmă ipoteza posibilităţii de a gândi în lipsa cuvintelor corespunzătoare: „Nu vezi frumuseţea desfiinţării cuvintelor? Tu nu ştiai că Nouvorba este singura limbă din lume al cărei vocabular

scade în fiecare an?! […] Nu înţelegi că singurul scop al Nouvorbei este de a limita aria de gândire?! Până la sfârşit, o să facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l exprimi. Fiecare concept care ar putea fi necesar vreodată orişicui va fi exprimat printr-un singur cuvânt, cu sens strict definit şi cu toate celelalte sensuri secundare şterse şi uitate. […] Cum crezi tu c-ai mai putea avea o lozincă 'Libertatea este sclavie', când însuşi conceptul de libertate va fi abolit?” (G. Orwell – 1984, pp. 74, 75)

În plus, stereotipia – nu unul dintre exemplele cele mai relevante: toate produsele de larg consum se numesc Victoria (Denumirea e înlocuită de Huxley cu numele Ford) – cărţile proaste (scrise de maşini), filmele de aceeaşi factură, au rolul de a menţine nivelul de educaţie şi de inteligenţă cât mai scăzute în rândul claselor de mijloc.

Tot în prima parte a cărţii, personajul principal masculin, Winston Smith, începe să ţină un jurnal (deşi ştie că acest lucru e interzis – chiar dacă nu prin vreo lege scrisă). El detestă Partidul, şi este (într-o oarecare măsură) conştient de ororile provocate de conducere, dar se poartă asemeni tuturor celorlalţi – indiferent că aceştia îmbrăţişează ori nu doctrinele, ideologia general impusă – nelăsând să se vadă din comportamentul său nici o urmă de nemulţumire.

Deşi Winston e diferit de majoritatea celorlalţi, viaţa pe care este obligat să o trăiască îşi lasă o amprentă puternică şi asupra personalităţii lui: Scrie „cu greu” în jurnal, povestind frânturi din seara precedentă, când a fost la „un film foarte bun”, film de război cu femei terifiate şi „un braţ de copil zburând sus, sus, sus”. Publicul era încântat şi aplauda; s-au auzit însă câteva proteste, dar acestea veneau din partea prolilor. Cei care „au început brusc să facă gură şi să ţipe că n-ar fi trebuit să arate aşa ceva, nu de faţă cu copiii” au fost scoşi din sală, însă probabil că nu au păţit nimic, căci „cui îi pasă ce zic prolii?”. Dacă ar fi fost vorba de membri ai Partidului (adică toţi în afara prolilor) ar fi fost cu siguranţă omorâţi, iar existenţa lor ştearsă până la ultima urmă palpabilă din memoria celorlalţi.

Zilnic, la ora unsprezece, toţi oamenii – inclusiv cei care ocupă funcţii destul de importante în cadrul Partidului Interior (cum ar fi cazul lui O’Brian) – îşi întrerup orice altă activitate pentru a participa – în grup – la „Cele două minute de ură”, în care, pe câte un tele-ecran imens amplasat în holul principal al fiecărei clădiri, apare figura lui Emanuel Goldstein, inamicul numărul unu al Partidului (al statului Oceania), iar cei care asistă se exteriorizează vehement, stăpâniţi de sentimente care alunecă dinspre frică spre mânie, apoi ură. Chiar şi Winston – care îl simpatizează în secret pe Goldstein – doar mimând iniţial aceeaşi adversitate împărtăşită de ceilalţi, se lasă dus de val (sau poate e vorba de hipnoză în masă), surprinzându-se în final că strigă cu ură şi gesticulează furios spre figura de pe tele-ecran. Prin aceste „două minute de ură” se urmărea atât amplificarea celor mai negative sentimente umane, cât şi menţinerea trează a atenţiei asupra inamicului (intern: Goldstein, şi extern: Eurasia, cu care acesta se spune că ar fi colaborat, iar Oceania, aflată sub guvernarea Fratelui cel Mare, ar fi fost în război): inamicul există, este activ, iar Partidul luptă pentru a-şi proteja poporul.

Pe Goldstein nu îl văzuse nimeni niciodată (mai târziu, pe parcursul romanului, se lasă chiar de înţeles că el nici măcar nu ar exista) dar se tot vorbeşte despre organizaţia lui secretă şi misterioasă, Frăţia, la fel de vicleană şi de temut ca Secta Orbilor din capitolul al treilea (Dare de seamă despre orbi) al cărţii lui Ernesto Sábato, Despre eroi şi morminte. El e pretextul atât pentru

nenumăratele arestări făcute de Poliţia Gândirii, cât şi pentru a arunca vina asupra unui singur duşman: unul singur care nu vede Adevărul, ceilalţi fiind doar victime nefericite ale acestui nebun puternic şi viclean.

Relevant este şi pasajul în care apar pentru prima oară copiii familiei Parsons (familie vecină cu Winston în Blocul Victoria), de mici adepţi înflăcăraţi ai Partidului şi ai practicilor drastice şi violente exercitate de Poliţia Gândirii (urmând, mai târziu, să-şi denunţe chiar tatăl ca fiind „criminal al gândirii”). Orwell nu alocă un spaţiu foarte larg subiectului, însă pasajele sunt relevante, aproape terifiante. O paralelă foarte interesantă poate fi făcută cu filmul The Wall, al celor de la Pink Floyd (1982), care acordă o deosebită atenţie temei educaţiei.

În capitolul următor întâlnim una dintre frazele cheie ale cărţii – una dintre ideile care fundamentează teoria lui Orwell cu privire la puterea extraordinară a regimurilor to-talitare:

Structura de clasăFratele cel Mare

„Fratele cel Mare este masca sub care Partidul se prezintă lumii întregi”

Este mai uşor să concentrezi sentimentele maselor spre o singură persoană (fie ea şi imaginară), decât spre un grup destul de numeros. Fratele cel Mare nu fusese văzut niciodată; cu siguranţă că nici măcar nu fusese pseudonimul vreunuia dintre liderii iniţiali ai revoluţiei, însă luase naştere odată cu Partidul, şi nu va muri niciodată (cel puţin atât cât Partidul va continua să existe).

E. Goldstein fusese – poate – unul dintre primii membri ai Partidului Interior, a cărui mentalitate era mult prea liberală, şi de aceea fusese exclus. La fel de bine este posibil ca el nici să nu fi existat vreodată, şi să fie pură invenţie a Partidului. Cert este însă că Emanuel Goldstein era (omolog Fratelui cel Mare) ţinta furiei şi a sentimentelor de ură ale maselor. Prezentat ca inamicul numărul unu al Oceaniei, el era totodată şi o unealtă a Partidului, care, neoficial, şi păstrând anumite limite, chiar încuraja erezia (gândirea neortodoxă), căci „Ascultarea nu ajunge. Dacă nu-l faci (pe om) să sufere, cum poţi fi sigur că ascultă de voinţa ta şi nu de-a lui? Puterea constă în a-l umili şi a-i provoca durere. Ai putere atunci când rupi conştiinţa omului în bucăţi, iar bucăţile vii le rearanjezi în forme noi, pe care tu însuţi le hotărăşti” (idem, pag. 329).

Partidul Interior – sub două procente din populaţia Oceaniei (adică şase milioane de membri) – constituie clasa cea mai înaltă a societăţii. Cei privilegiaţi din punct de vedere a condiţiilor de viaţă, dar, în primul rând, cei care deţin puterea. Aderarea în rândurile Partidului Interior, nu se face după criteriul eredităţii, ci în funcţie de rezultatul unui examen care se susţine la şaisprezece ani. Nu există discriminări rasiale, şi nici favorizaţi în funcţie de regiunea în care s-au născut ori în care trăiesc. Partidul nu are interesul să-şi perpetueze sângele, ci să se perpetueze pe sine însuşi. Nu contează cine anume exercită puterea, atâta timp cât structura ierarhizată a societăţii rămâne mereu aceeaşi” (idem, pag. 260).Partidul Exterior

„Sub Partidul Interior urmează Partidul Exterior, pe care, dacă socotim Partidul Interior drept creierul Statului, îl putem uşor asemui cu braţele acestuia” (idem, pag. 258).

Partidul Exterior constituie aproximativ cincisprezece la sută din populaţia Oceaniei, reprezentând un fel de clasă de mijloc a societăţii. Membrii Partidului Exterior – în general funcţionari în cadrul vreunuia dintre ministerele Oceaniei – au un nivel de trai mult inferior membrilor Partidului Interior, şi ceva mai ridicat decât al prolilor, însă, spre deosebire de aceştia din urmă, ei sunt sub permanentă supraveghere, şi veşnic în atenţia Poliţiei Gândirii.

Prolii (cei de jos), aproape optzeci şi cinci la sută din populaţia Oceaniei, sunt în mare parte analfabeţi şi îndeplinesc munci fizice plătite cât se poate de prost. În ciuda numărului lor mare pe care-l alcătuiesc, ei nu reprezintă un pericol pentru partid, căci nici măcar nu sunt conştienţi de forţa lor; din acest motiv ei nici nu sunt prea strict supravegheaţi, ori prea aspru pedepsiţi atunci când încalcă vreuna din legile (scrise ori nescrise ale) Oceaniei. „Într-un singur caz ar putea proletarii să devină periculoşi, şi anume dacă progresul tehnologic ar face necesară educarea lor la un nivel superior; dar, din moment ce concurenţa militară şi comercială a dispărut, nivelul de educaţie al maselor este, de fapt, în scădere” (idem, pag. 260).[modificare]Ministerele Oceaniei

În număr de patru, ministerele Oceaniei – toate cu sediul în Londra – sunt, după cum urmează:Ministerul Păcii (care se ocupă de tot ceea ce are legătură cu războiul).Ministerul Adevărului (responsabil cu falsificarea continuă a trecutului, cu presa, literatura şi filmele distribuite membrilor Partidului şi proletariatului.Ministerul Abundenţei (cel care raţionalizează toate bunurile de larg consum, de la alimente, ţigări, alcool, până la şireturi de pantofi şi lame de bărbierit).Ministerul Iubirii – de care tine şi Poliţia Gândirii (în atribuţiile căruia, pe lângă cele două minute de ură, intră şi torturile fizice şi psihice în urma cărora, toţi cei arestaţi mărturisesc crimele (reale şi imaginare), unii sunt împuşcaţi, însă, fără excepţie, toţi sunt vindecaţi).