Drepturile cetăţeanului european

Dacă noţiunea de „cetăţenie” îşi găseşte originea în dreptul intern, ea a evoluat din

timpurile cetăţii greceşti sau romane, la care continuă, însă, să se reporteze. Doctrina

„consemnează” cetăţenia politică, face referiri la cetăţenia economică sau socială; este „noua

cetăţenie” care situează cetăţeanul în centrul oricărei vieţi sociale. Această concepţie a găsit ecou

în noţiunea de Europă a cetăţeniilor care a precedat-o pe cea de cetăţenie europeană şi ale cărei

legături cu aceasta din urmă trebuie precizate.

Pe de altă parte, amploarea luată de conceptul de cetăţenie la nivel european pune

problema relaţiilor dintre cele două cetăţenii: europeană şi naţională.

1 Cetăţenia şi cetăţenia europeană

Noţiunea de cetăţenie îşi găseşte deci originea în dreptul intern. Potrivit concepţiei

propuse de Aristotel, cetăţeanul se definea prin participarea la funcţiile judiciare şi la cele publice

în general. În dreptul pozitiv, cetăţenia continuă să desemneze calitatea juridică ce permite unei

persoane să ia parte la viaţa statului, bucurându-se de drepturi civice şi politice şi fiind supusă, în

schimb, anumitor obligaţii cum ar fi votul obligatoriu sau serviciul militar. Ca regulă, cetăţenia e

recunoscută de către stat cetăţenilor săi care, ca membri ai Cetăţii, participă la guvernarea

Cetăţii1. Dar există excepţii, ca de exemplu „cetăţenia britanică de peste mări”2 sau cea a Uniunii

franceze. Dreptul intrenaţional recunoaşte acest statut privilegiat, condiţionat de naţionalitate,

care presupune, în principal, dreptul de şedere pe teritoriul naţional, participarea la viaţa politică

(dreptul de a alege şi de a fi ales), accesul la funcţiile publice, dreptul la protecţia diplomatică.

Noţiunea de cetăţenie europeană ar putea să fie bazată pe aceste drepturi şi obligaţii

corespondente. Ea implică faptul că cetăţenii Uniunii Europene beneficiază, în această calitate, de

aceleaşi drepturi care sunt acordate în mod tradiţional propriilor cetăţeni în ordinea juridică

internă. Aceste drepturi corespund, aproape în totalitate, cu ceea ce în anii 1975-1985 erau

„drepturi speciale”, rezervate cetăţenilor statelor membre ale Comunităţii.

Trebuie reţinut încă de pe acum că structura Uniunii implică exercitarea anumitor drepturi

la nivelul Uniunii Europene şi exercitarea altora la nivelul statelor membre.

2 Europa cetăţenilor şi cetăţenia europeană

1 Diaconu Nicoleta, Marcu Viorel, Drept comunitar. Politici Comunitare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 452 TPI, 21 martie 1996, FARRUGIA, T 230/94, pag. II-95

1

În special după Consiliul european de la Fontainebleau din 1984 o altă noţiune s-a

dezvoltat şi anume cea de Europă a cetăţenilor. O putem distinge cu dificultate de ce precedentă,

mai ales că se dovedeşte greu de definit. Ideea de bază este că cetăţeanul european trebuie plasat

în centrul construcţiei europene, pentru a-i dezvolta sentimentul de apartenenţă la Uniunea

Europeană. În acest sens Comitetul ad-hoc privind Europa cetăţenilor, numit şi Comitetul

Adonnino, creat la iniţiativa Consiliului European de la Fontainbleau din 25-26 iunie 1984 a

propus „măsuri în vederea întăririi şi promovării identităţii şi imaginii Comunităţii faţă de

cetăţenii săi în lume”.

Printre drepturile speciale recunoscute în perspectiva unei Europe a cetăţenilor figurează,

fără îndoială, drepturile speciale inerente cetăţeniei europene şi care instituie o veritabilă

cetăţenie politică. Dar putem găsi, de asemenea drepturi care rezultă din integrarea economică,

cum ar fi liberul acces la un loc de muncă într-o ţară aleasă şi drepturi noi care consacră lărgirea

domeniului integrării, cum ar fi dreptul la cultură sau protecţia mediului. Acestea se încadrează

mai bine concepţiei calei mai largi (moderne) a cetăţeniei. Dar această concepţie răpeşte

conceptului o parte întinsă a specificităţii sale, deoarece drepturile cetăţeanului nu se mai disting

de drepturile oricărei alte fiinţe umane.

Confuzia dintre cele două perspective, cea de cetăţenie europeană şi cea de Europă a

cetăţenilor, este des întâlnită. Astfel, în Rezoluţia asupra funcţionării TUE în perspectiva CIG din

1996, Parlamentul European a cerut ca cetăţenia europeană să fie întărită mai ales prin aderarea

Uniunii la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, interzicerea pedepsei cu moartea,

protecţia minorilor, egalitatea între bărbaţi şi femei ca şi prin întărirea cetăţeniei politice. În mod

evident, aceste drepturi, deşi sunt recunoscute în dreptul Uniunii, vor fi drepturi ale fiinţei umane

în general, deci nu rezervate catăţenilor statelor membre şi nu drepturi inerente calităţii de

cetăţean european.

La ora actuală, deşi noţiunea consacrată de tratate este cea de cetăţenie europeană,

ambiguitatea nu pare să se fi risipit în întregime.

3 Cetăţenia europeană şi tratatele constitutive

Tratatul de la Maastricht introduce cetăţenia europeană în scopul întăririi relaţiei existente

între Uniunea Europeană şi cetăţenii statelor membre, dar nu defineşte această noţiune. Tratatul,

conform art. 17 se mărgineşte să declare că „este cetăţean al Uniunii orice persoană care are

cetăţenia unui stat membru” şi că „cetăţenii Uniunii se bucură de drepturi şi sunt supuşi

2

obligaţiilor prevăzute de prezentul tratat” (tratatul CE art. 22). Şi paradoxal, inserează dispoziţii

consacrate cetăţeniei Uniunii în Tratatul CE şi nu în Tratatul Uniunii europene.

Această redactare pe care unii au calificat-o drept „confuză şi hazardată” nu a fost

ameliorată în Tratatul de la Amsterdam.

De fapt, tratatele de la Maastricht şi Amsterdam, deşi se bazează pe cele două concepţii,

consacră un ansamblu de drepturi care se apropie mai mult de noţiunea de cetăţenie în sens

tradiţional, decât de cea de Europă a cetăţenilor.

4 Cetăţenia europeană şi cetăţenia naţională

Cetăţenia europeană este esenţialmente distinctă de cea naţională, pe care, conform

formulării Tratatului de la Amsterdam, o „completează … şi n-o înlocuieşte” (Tratatul CE, art.

17, alin. 1). Totuşi, prin condiţiile sale de atribuire ea derivă, ca şi cetăţenia naţională, din

naţionalitatea acordată de către statele membre.

5 Cetăţenia europeană, complementară cetăţeniei naţionale

Departe de a aboli cetăţeniile naţionale, cetăţenia europeană li se adaugă. Cetăţenii

statelor membre ale Uniunii Europene beneficiază de o dublă cetăţenie. Astfel, un cetăţean

francez este în acelaşi timp cetăţean francez şi cetăţean european1.

În principiu, cele două cetăţenii n-ar trebui să se confunde. Cetăţenia europeană este

reglementată de dreptul Uniunii, în care-şi găseşte izvoarele; cetăţenia naţională aparţine doar

dreptului naţional. Cetăţenia europeană nu suprimă niciunul dintre drepturile inerente cetăţeniei

naţionale. Pur şi simplu ea conferă drepturi suplimentare cere se exercită, fie la nivelul Uniunii

(de ex. votul de a fi ales în Parlamentul european), fie la nivelul statelor membre (de ex. dreptul

de a alege şi de a fi ales în alegerile municipale).

Dar anumite elemente ale cetăţeniei europene nu pot fi uneori de natură a slăbi cetăţenia

naţională în măsura în care unui resortisant dintr-un alt Stat membru i se recunosc drepturi care

au fost rezervate în trecut doar cetăţenilor. Cetăţenia europeană este, deci, percepută ca

ameninţând sau concurând cetăţenia naţională. Acest lucru este evident mai ales în ce priveşte

dreptul de şedere sau dreptul de a alege sau de a fi ales nu numai în Parlamentul European, dar şi

în alegerile municipale. De unde reticenţele mai multor state faţă de dezvoltarea cetăţeniei

1 Marin,Voicu, Drept comunitar, Note de curs, Bucureşti, 2003, pag. 393

europene. Astfel, Danemarca a ţinut să declare că cetăţenia Uniunii nu acordă în nici un caz

dreptul de a căpăta cetăţenia daneză.

6 Cetăţenia europeană, corolar al naţionalităţii unui stat membru

„Cetăţenia europeană” a fost definită prin Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat în

1992 la Maastricht. Incluzând drepturi, obligaţii şi participarea la viaţa politică, cetăţenia

europeană vizează consolidarea imaginii şi a identităţii Uniunii Europene şi implicarea mai

profundă a cetăţeanului în procesul de integrare europeană.

Articolul 17 al Tratatului de constituire a Comunităţii Europene (fostul art. 8) stipulează

că este cetăţean al Uniunii europene orice persoană având naţionalitatea unui dintre statele

membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv. Cetăţenia Uniunii Europene vine în

completarea cetăţeniei naţionale, făcând exercitarea unora dintre drepturile cetăţeanului Uniunii

pe teritoriul statului membru în care locuieşte (şi nu numai în ţara din care provine, aşa cum se

întâmpla înainte). În plus, cetăţenia europeană are la bază principiile comune ale statelor membre,

incluse în Tratatul de la Amsterdam: principiul libertăţii, principiul democraţiei, principiul

respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi principiul statului de drept, şi

decurge din drepturile fundamentale ale omului şi drepturile specifice acordate cetăţeanului

european (drepturi de liberă circulaţie şi drepturi civice), descrise în Tratat. Tratatul de la

Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, întăreşte protecţia drepturilor fundamentale,

condamnă orice formă de discriminare şi recunoaşte dreptul la informaţie şi protecţia

consumatorilor.

Conform art. 8.1 CE (noul art. 17), „este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană

având cetăţenia unui stat membru”.

Calitatea de cetăţean european este, deci, subordonată posesiei sau dobândirii cetăţeniei

unui stat membru. Rezultă, deci, că revine dreptului naţional al fiecărui stat să determine dacă o

persoană are sau nu cetăţenia sa. Această soluţie a fost expres confirmată prin Declaraţia relativă

la cetăţenia unui stat membru anexată tratatului de la Maastricht conform căreia „de fiecare dată

când Tratatul instituind Comunitatea Europeană face referire la cetăţenii statelor membre,

problema de a şti dacă o persoană are cetăţenia unui sau altuia dintre statele membre se rezolvă

numai prin recurs la dreptul naţional al statului vizat”.

Pentru a fi conform cu dreptul internaţional, acest principiu ridică dificultăţi în ipoteza în

care o persoană are mai multe cetăţenii dintre care una ar fi a unui stat membru al Uniunii. În

4

ordinea juridică internaţională, opozabilitatea cetăţeniei faţă de statele terţe este subordonată

existenţei unei „legături efective între persoană şi stat”1. Dar CJCE a recuzat exigenţa efectivităţii

în cazul Micheletti, din 7 iulie 1992, care privea libertatea de stabilire. Domnul Micheletti,

argentinian de origine, dar având şi cetăţenia italiană ca descendent din părinţi italieni, este

titularul unei diplome de odontologie obţinută în Argentina dar omologată în Spania în aplicarea

unei convenţii bilaterale între cele două ţări. Nu îi poate fi, deci, refuzat dreptul de a se instala în

Spania în vederea exercitării profesiei pe motivul că reşedinţa sa obişnuită era în Argentina2.

Curtea interzice unui Stat membru „dreptul de a restrânge efectele atribuirii cetăţeniei unui alt

stat membru cerând o condiţie suplimentară pentru recunoaşterea acestei cetăţenii în vederea

exercitării libertăţilor fundamentale prevăzute de tratat”.

Dar ceea ce este valabil cu privire la accesul la teritoriu şi exerciţiul unei activităţi

profesionale poate fi aplicat şi în ceea ce priveşte exerciţiul drepturilor civice, ca de exemplu

admiterea în funcţiile publice. Mari dificultăţi pot apărea dacă statele Uniunii au legislaţii şi

practici diferite în materie de acordare şi retragere a cetăţeniei, (conflict între jus soli şi jus

sanguinis, practici diferite în ceea ce priveşte naturalizarea lucrătorilor străini). Statele care

restrâng dobândirea cetăţeniei riscă să accepte cu reticenţă deschiderea teritoriului lor, a pieţei de

muncă, a drepturilor politice pentru cetăţenii provenind din alte state membre mai liberale.

Cetăţenia europeană invită în mod logic la o anumită armonizare a legislaţiilor privind acordarea

cetăţeniei, armonizare puţin realizabilă în prezent din cauza marii sensibilităţi politice a

problemei.

7 Cetăţenii şi exercitarea puterii în Uniunea Europeană

Condiţia de cetăţean se bazează pe o relaţie contractuală între stat şi indivizi: statul

recunoaşte drepturile fundamentale ale individului dar pretinde în schimb obligaţii civice, loiale

şi participare. Ansamblul acestor drepturi recunoscute de stat reprezintă statutul juridic de

cetăţean, consfinţit în setul de documente oficiale care însoţesc individul-cetăţean pe toată durata

vieţii: certificate de naştere, buletine sau cărţi de identitate, paşapoarte, certificate de deces.

Ca titular de drepturi, cetăţeanul devine un element al exerciţiului puterii şi al principiului

suveranităţii. Prin capacitatea sa de a influenţa configuraţia puterii politice, cetăţeanul este

deţinătorul unei părţi din suveranitatea politică deoarece, prin vot, poate decide asupra guvernării.

In ultimă analiză, atât structura puterii politice cât şi executarea deciziilor luate de guvernanţi

1 Curtea Internaţională de Justiţie, 6 aprilie 1955, NOTTEBOHM, Culegerea de decizii C.I.J, pag. 42 Diaconu, Nicoleta, Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 108

5

depind de voinţa cetăţenilor. Această colectivitate de cetăţeni egali în drepturi, numită „Philia” de

către greci şi „comunitate de drept” de către romani, este sursa puterii şi a legitimităţii politice.

Extrapolarea acestui contract civic de la statul naţional către nivelul supranaţional ridică

însă unele probleme de fond, pe care vom încerca să le clarificăm pe parcursul acestui modul.

Aşa cum am văzut din analiza precedentă, în cursul primului modul, principiul cetăţeniei nu este

neapărat circumscris cadrului naţional. Cetăţenia a fost asociată unui spaţiu public în continuă

evoluţie, fie că a fost vorba de statele-cetate ale lumii antice, de principatele sau burgurile

medievale, de republicile moderne sau de statele-naţiune. Este un proces istoric în care principiul

cetăţeniei a fost deseori coroborat cu statul naţional, fără ca această asociere să fie obligatorie sau

exclusivă.

Influenţa acestui determinism istoric al cetăţeniei se observă şi în cazul cetăţeniei

europene. Practic, nu există cetăţenie europeană deconectată de cetăţenia naţională, ceea ce

diminuează foarte mult forţa şi credibilitatea statutului juridic de cetăţean european. Majoritatea

drepturilor sunt garantate în continuare de cetăţenia naţională (franceză, suedeză, belgiană etc),

cetăţenia europeană constând doar în patru drepturi supranaţionale introduse destul de târziu, prin

Tratatul de la Maastricht (1992). În plus, aceste patru drepturi, cum vom constata în continuare,

nu sunt de primă importanţă pentru viaţa de zi cu zi a cetăţeanului, care constată astfel că

cetăţenia europeană este ceva posterior şi secundar, adăugat la drepturile recunoscute prin

constituţiile naţionale. Suveranitatea şi exercitarea puterii rămân cu precădere la nivelul statului

naţional, în baza celor două principii ale dreptului comunitar, respectiv subsidiaritatea şi

proporţionalitatea.

Din acest motiv, recunoaşterea şi operaţionalizarea cetăţeniei europene nu sunt atât de

simple cum au părut la începutul anilor ’90 când, din iniţiativa primului ministru spaniol Philippe

Gonzales, s-au făcut primele demersuri comunitare în acest sens. Unii analişti văd această

întârziere ca o disfuncţie internă a construcţiei europene şi consideră că problemele cetăţeniei şi

participării populare au fost sacrificate încă de la început, procesul construcţiei europene fiind

rezultatul deciziei unor elite politice şi al concentrării „la vârf”.

Aceste aspecte devin prioritare pentru politicile publice din spaţiul european, inclusiv

pentru ţările candidate precum România. Problema care se pune în prezent, dincolo de reforma

instituţiilor şi consolidarea democraţiei europene, este cea a pregătirii şi conştientizării

cetăţenilor. Atât Tratatul de la Maastricht, cât şi Tratatul de la Nisa s-au realizat prin consultări cu

uşile închise, prin negocieri întreprinse de diplomaţi şi oameni politici. Cele patru decenii de

6

integrare europeană s-au desfăşurat aproape exclusiv la nivel birocratic, prin voinţa

reprezentanţilor oficiali, fără să existe o preocupare sistematică de mobilizare a cetăţenilor. Din

acest motiv, aşa cum arată datele Eurobarometer 2003 doar 45% din cetăţenii europeni sunt atraşi

de Uniunea Europeană. Pe ţări, diferenţele sunt foarte mari, cei mai pro-europeni fiind cetăţenii

din Luxemburg (75%), Italia (62%) şi Franţa (53%), ţări fondatoare ale C.E.E. În schimb, cei mai

puţin favorabili U.E. sunt cetăţenii Finlandei (24%), Marii Britanii (27%) şi Olandei (29%).

Aceste date arată că nivelul de participare şi asumare („ownership”) a cetăţeniei europene

este încă destul de scăzut. Evaluările respective nu au inclus încă actualele ţări candidate unde

anchetele naţionale sunt mult prea optimiste (cu ataşament declarat de peste 70%, datorat

probabil insuficientei cunoaşteri a dificultăţilor integrării).

Cert este însă faptul că, în condiţiile actuale, când cetăţenie europeană reprezintă doar

câteva drepturi în completarea drepturilor recunoscute prin constituţiile naţionale, cetăţenii nu au

încă imaginea clară a Europei ca spaţiu politic comun. Rămâne de văzut dacă reforma instituţiilor

comunitare şi revigorarea democraţiei europene, preconizate prin adoptarea Constituţiei

Europene, vor asigura cadrul necesar pentru realizarea „celei de a treia Europe” descrise de

Neunreither.

8 Statutul juridic al cetăţeanului european

Întrebarea care se pune cel mai des în legătură cu acest subiect este dacă cetăţenia

europeană (înţeleasă ca cetăţenie U.E.) poate să rămână ca o simplă prelungire a cetăţeniilor

naţionale sau trebuie construită o nouă formă de identitate colectivă, bazată pe ideea de „drepturi-

creanţe” respectiv drepturi garantate condiţionat, în măsura în care s-au îndeplinit anumite cerinţe

prealabile (de exemplu, anumite obligaţii sau drepturi). La fel ca în viziunea multidimensională a

lui Marshall, adepţii acestei noi forme de cetăţenie pun accentul pe natura socială, politică şi

civică a statutului de cetăţean. Autorii care preconizează o astfel de abordare reamintesc faptul că

cetăţenia europeană nu se reduce la statutul juridic propriu-zis iar Europa nu va putea deveni o

naţiune extinsă la nivel continental. Construcţia europeană a pus deja bazele acestei cetăţenii

supranaţionale, de exemplu, prin cele patru libertăţi fundamentale ale pieţei comune (libertatea de

circulaţie a persoanelor, a capitalurilor, bunurilor şi serviciilor), prin recunoaşterea comună a

drepturilor sociale ale angajaţilor, prin promovarea coeziunii sociale şi a dezvoltării regionale etc.

Cele patru drepturi civice şi politice introduse prin Tratatul de la Maastricht completează de fapt

7

un ansamblu la baza căruia sunt politicile de solidaritate şi politicile de acţiune comună, deja

realizate în primele decenii ale construcţiei europene.

Rezultatul acestor dezbateri nu este încă previzibil. Cert este faptul că, atunci când se

vorbeşte de cetăţenia Uniunii Europene (prescurtat: cetăţenia europeană), se înţelege un statut

supranaţional acordat automat cetăţenilor ţărilor membre ale U.E. Cetăţenia este deci o calitate

suplimentară, în completarea cetăţeniei recunoscute de statul naţional. Această prelungire

„europeană” a naţionalităţii nu este însă reversibilă: cetăţenii unei ţări membre a U.E. nu pot

obţine automat cetăţenia celorlalte ţări membre. Această limitare a fost clar stipulată de Curtea

Constituţională a Danemarcei, de exemplu, care a făcut următoarele precizări: „Cetăţenia Uniunii

este un concept politic şi juridic care este complet diferit de sensul conceptului de cetăţenie din

Constituţia Regatului Danemarcei şi sistemul juridic danez. Cetăţenia Uniunii nu conferă dreptul

unui cetăţean al unui alt stat membru să obţină cetăţenia daneză sau orice drepturi, obligaţii,

privilegii sau avantaje inerente cetăţeniei daneze”.

Statutul de cetăţean al Uniunii Europene a fost introdus prin Tratatul de la Maastricht (art.

8) sub forma a patru drepturi supranaţionale garantate persoanelor care deţin deja naţionalitatea

uneia dintre ţările membre ale U.E. Acest statut se referă la:

- dreptul de mişcare liberă şi rezidenţă în oricare din ţările membre ale U.E. ;

- dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European şi alegerile locale;

- dreptul la protecţie diplomatică într-o ţară terţă, în care propria ţară nu are

reprezentanţă consulară;

- dreptul la petiţie la Parlamentul European şi dreptul de a se adresa Avocatului

poporului („Ombudsman”).

Se observă că, de fapt, aceste drepturi nu devin efective decât în afara spaţiului politic şi

juridic al propriului stat (acoperit prin cetăţenia naţională). Este o formă de „external citizenship”,

superioară vechiului statut de „muncitor străin”, introdus în anii ’60 între ţările comunitare (de

exemplu, statutul de „Gastarbeiter” al muncitorilor din Germania).

Ceea ce se reproşează cetăţeniei europene, este lipsa dimensiunii transnaţionale. De altfel,

în unele ţări ca Germania, Austria sau Luxemburg cetăţenia duală sau multiplă nu este acceptată.

În plus, situaţia persoanelor imigrante sau a „non-cetăţenilor” („denizenship”) nu s-a

ameliorat prin introducerea cetăţeniei europene. Aceste persoane nu au acces la drepturile şi

libertăţile cetăţenilor statelor membre şi, prin urmare, nu beneficiază de drepturile cuprinse în

cetăţenia europeană. Din acest motiv, una din direcţiile de dezbatere în legătură cu statutul juridic

8

de cetăţean european este tocmai garantarea accesului direct la euro-cetăţenie pentru imigranţi şi

refugiaţi, fără să se mai treacă neapărat prin cetăţenia recunoscută de naţionalităţile statelor

membre ale U.E.

În sfârşit, altă direcţie ar fi întărirea statutului de cetăţean european şi diminuarea ponderii

naţionalităţii, într-o formă similară cu amendamentul 14 al constituţiei SUA, introdus imediat

după războiul civil (1868). În acest caz, mai puţin probabil în actualul context european, cetăţenia

naţională ar deveni una reziduală, subordonată cetăţeniei europene. S-ar renunţa astfel la clauza

drepturilor-creanţă.

Pentru moment, recunoaşterea cetăţeniei europene pare lipsită de orice conţinut specific în

ceea ce priveşte obligaţiile. Este poate rezultatul faptului că solidaritatea dintre cetăţenii Uniunii

nu a atins încă gradul suficient pentru a constitui fundamentul obligaţiei. Sau, mai simplu, e poate

consecinţa declinului serviciului militar obligatoriu care era îndatorirea clasică a cetăţeanului la

nivel naţional, serviciu căruia încă nu i se poate substitui pentru moment unul social la nivel

european.

Apoi, cu privire la drepturi, tratatul reafirmă, pe de o parte, dreptul deja recunoscut

anterior, dreptul la liberă circulaţie şi de şedere, iar pe de altă parte, consacră noi drepturi,

drepturi politice (dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile europene şi la cele municipale),

protecţii (protecţia diplomatică şi consulară, dreptul de petiţionare, plângerea adresată

mediatorului, dreptul de comunicare cu instituţiile).

Este de necontestat că libertatea de circulaţie şi de şedere constituie unul din fundamentele

Comunităţii Europene. Legătura sa cu cetăţenia europeană are un caracter important, mai ales pe

plan simbolic. În prezent ea continuă să constituie o ramură care se desprinde din cetăţenie din

cauza rolului pe care l-a jucat în dezvoltarea integrării comunitare.

În ceea ce priveşte celelalte drepturi, ele se inspiră din două concepte: cel al cetăţeniei

europene şi cel al Europei cetăţenilor1.

Cetăţenia, în sensul tradiţional, priveşte un statut care este unul esenţialmente politic:

accesul la funcţia publică prezintă pentru acest motiv unele afinităţi cu drepturi politice cum ar fi

participarea la alegerile pentru Parlamentul european şi alegerile municipale. Protecţiile

prevăzute de tratat ţin de o Europă a cetăţenilor care nu se limitează însă la cetăţenii statelor

membre ale Uniunii. Aceste garanţii prezintă o puternică complementaritate cu protecţia

jurisdicţională şi accesul la documente pe care, de altfel, tratatele o consacră.

1 Manolache, Octavian, Drept comunitar, Ed. All Beck, 2003, pag. 549

Bibliografie

1. Diaconu Nicoleta, Marcu Viorel, Drept comunitar. Politici Comunitare, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2001

2. Diaconu, Nicoleta, Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2001,

3. Manolache, Octavian, Drept comunitar, Ed. All Beck, 2003

4. Marin,Voicu, Drept comunitar, Note de curs, Bucureşti, 2003,

10