Perioada de creştere 3-7 ani

Dezvoltarea fizică şi motricitatea

În această perioadă ritmul de creştere este încetinit, dar apar importante progrese în coordonarea motorie şi în dezvoltarea musculaturii. Nutriţia joacă un rol important în acest proces maturaţional, ca şi în dezvoltarea danturii.

Băieţii sunt ceva mai înalţi şi cântăresc mai mult decât fetele.Bolile mai frecvente ale acestei perioade sau « bolile copilăriei » (rujeolă,

varicelă, scarlatină) duc la creşterea imunităţii, dar chiar mai mult decât atât, par a avea şi efecte benefice în registrul emoţional şi cognitiv (Parmelee, 1986). În primul rând, ele atrag atenţia copilului asupra diferitelor sale stări şi senzaţii, făcându-l să îşi conştientizeze mai mult sinele fizic. De asemenea boala îl învaţă pe copil cum să îi facă faţă, dezvoltând în acest fel un sentiment de competenţă. În cazul unei boli contagioase care se răspândeşte la cei apropiaţi, copilul are şansa de a observa cum fraţii, prietenii sau chiar părinţii trec prin experienţe similare cu ale sale – un exerciţiu util de dezvoltare a empatiei.

La vârsta de 4 ani putem vorbi despre o veritabilă integrare senzoriomotorie. Tot la 4 ani acuitatea vizuală, perceperea detaliilor este maximă.

Până la 5-6 ani vederea de aproape este mai slabă decât vederea la distanţă.Apar modificări şi la nivelul organelor interne.

La vârsta de 5 ani copiii merg cu multă uşurinţă, se caţără, patinează, merg pe bicicletă.Îşi dezvoltă abilităţi motorii grosiere (majoritatea sunt învăţate de la alţi copii, de unde se vede importanţa critică a prezenţei tovarăţilor de joacă): de exemplu, aleargă fără să se împiedice.Coordonarea ochi-mână este din ce în ce mai prezentă dezvoltându-se şi abilităţile motorii fine (însuşite de la adulţi,dar mai greu şi mai lent datorită controlului muscular şi cognitiv încă incomplet eficient): toarnă sucul în pahar, mănâncă folosind furculiţa .

2. Dezvoltarea cognitivă

Ţinând seama de teoriile piagetiene, sub aspect cognitiv, copilul de 3-7 ani prezintă următoarele caacteristici:

Copilul se raportează doar la obiecte concrete, prezente efectiv(Concreteţea) . Copilul nu are capacitatea de a parcurge peplan mental acţiuni în sens invers

(Ireversibilitatea) . El are convingerea că oricine vede lumea prin ochii săi, şi oricine o experienţiază

în mod similar( Egocentrismul). Se poate concentra pe un singură dimensiune la un moment dat (Centrarea). Copilul se concentrează pe felul în care se prezintă perceptiv lucrurile, şi nu pe

transformările care au dus la aceste stări(Focalizare pe stare). Gândirea transductivă - dacă A cauzează pe B, atunci şi B cauzează pe A.

Atenţia selectivă este mai puţin eficientă decât la copiii mai mari; stimulii din mediu sunt scanaţi mai puţin sistematic şi există o mai mare vulnerabilitate la distragerea atenţiei de către stimulii nerelevanţi. Preşcolarii mai mari sunt mai capabili să îşi automonitorizeze atenţia, comparativ cu cei mai mici.

Memoria este şi ea mai puţin performantă decât mai târziu. Recunoaşterea este totuşi mai bună decât reactualizarea. Explicaţii posibile: 1) baza de cunoştinţe mai săracă, ce duce la lipsa de familiaritate cu stimulii care

urmează să fie reamintiţi; 2) lipsa unor strategii eficiente de codare şi reactualizare a materialului de

memorat; 3) o capacitate redusă a memoriei de lucru, determinată de limitări de ordin

maturaţional ale nivelului de activare a cunoştinţelor.Limbajul se rafinează din punct de vedere sintactic şi semantic, dar şi

pragmatic – apare o capacitate sporită de adaptare la necesităţile ascultătorului. Pe lângă limbajul social, o caracteristică a acestei vârste este reprezentată de “vorbirea cu sine”, care însoţeşte acţiunile şi are rol de ghidare şi monitorizare a acţiunilor.Capacitatea sporită de a combina performanţa la sarcini dificile cu comunicarea eficientă pare să se datoreze unui număr sporit de scenarii cognitive pe care copiii le posedă la această vârstă. Asemenea scenarii – rutine permit automatizarea acţiunii şi eliberarea de spaţiu mental pentru monitorizarea eficienţei comunicării.Copiii acumulează cunoştinţe pe care le organizează în naraţiuni, categorii, teorii.

Dezvoltarea cognitivă

Naraţiunile conţin o anumită temă, personaje, iar fiecare din aceste personaje poate fi descris în termeni de intenţii, scopuri, motivaţii, convingeri, stări afective, valori.

Relatarea poveştilor-naraţiunilor

4 ani memorează foarte multe episoade, dar le relatează dezordonat.

5 ani menţin firul acţiunii şi o duc spre final, dar nu pot trage

concluziile

6 ani relatările ajung să fie similare naraţiunilor adulte

La 3 ani şi jumătate - 4 ani receptarea poveştilor se face prin prisma scenariilor pe care copiii le au deja.

Formarea conceptelorStudii recente asupra formării conceptelor şi categoriilor au demonstat următoarele: Conceptele copiilor nu sunt uniforme, ci sunt – specifice unui domeniu

- dependente de context Structura internă a conceptelor copiilor este asemănătoare celei a conceptelor

adulţilor; Şi la copii şi la adulţi conceptele sunt organizate în sisteme ierarhice care includ şi

concepte abstracte şi concepte specifice.

Inferenţe categorialeÎn uma unui studiu recent realizat de Gelman şi Markman s-a demonstrat faptul

ca preşcolarii sunt în stare să facă inferenţe categoriale, eliberându-se de biasările perceptuale, şi reuşesc acest lucru chiar pe baza unor categorii abstracte, non-perceptive, atât categorii naturale cât şi de artefacte.

Eşecul teoriilor anterioare în aprecierea corectă a nivelului de conceptualizare al copiilor constă tocmai în faptul că nu s-au evaluat categorii naturale, iar sarcinile nu au fost pe înţelesul copiilor.

De asemenea, copiii acceptă foarte uşor transformarea a unei entităţi în alta (leu tigru) sau transformarea în urma unei mascări, deci pentru ei nu e vorba doar de un joc simbolic, ci de o acceptare necondiţionată a metamorfozei. Şi acest lucru nu este valabil doar pentru transformarea artefactelor, ci şi a fiinţelor vii. Singura limită este că nu acceptă transformarea fiinţă vie fiinţă neînsufleţită.

În concluzie, nu putem vorbi de ilogicitate 100% la copii şi de un sistem cognitiv exclusiv perceptual, ci pot exista clase sau categorii adulte, ce sunt dependente de context şi de domeniul de cunoştinţe.

SISTEMELE SIMBOLICE EXTERNE

DesenulSemnificaţia şi importanţa desenului a fost specificată prin următoarele teorii:1. Teoria piagetiană – în desen putem citi nivelul de dezvoltare cognitivă a copilului;2. Teoria psihanalitică (psihodinamică) – desenul e o modalitate de exprimare a

conflictelor emoţionale trăite de copii.3. Semiotica desenului (Krampen, 1991) – desenul poate fi citit ca un simbol care

reprezintă atât lumea exterioară, obiectivă, cât şi lumea subiectivă a persoanei care desenează.

În jurul vârstei de 2 ani “mâzgăliturile” copilului sunt însoţite de vocalizări, el încercând să “povestească” ce desenează.

Abia în momentul în care copilul începe să deseneze oameni, animale, obiecte, imaginile încep să aibă relevanţă şi pentru observator. Dar chiar şi acum, intenţia copilului depăşeşte cu mult posibilităţile sale de a o reda grafic. Analiza elementelor grafice relevă faptul că există de fapt un număr redus de elemente pe care copiii le combină în realizarea unui desen.

Există o serie de constrângeri cognitive care împiedică obţinerea performanţelor mature în desen:

Constrângerea canonică La 5-6 ani copiii discriminează între două căni (una cu toarta vizibilă, alta fără) şi le

desenează ca atare, dar numai când ele sunt prezentate una lângă alta. Capacitatea de discriminare între cei doi stimuli e evidentă abia la 5-6 ani; la 4 ani, tendinţa de a desena obiectul prototipic este încă prea mare.

Constrângerea transparenţei În majoritatea cazurilor, copiii desenează ceea ce ştiu că este un obiect, şi nu obiectul

individual pe care îl văd în faţa lor. De exemplu dacă li se cere să reprezinte o faţă umană din profil, ei o fac punându-i automat doi ochi.

De asemenea, până la 7 ani nu pot desena obiecte aflate unul în spatele celuilalt – obiecte ocluzate - ci le ordonează la acelaşi nivel, pe o linie.

Se consideră totuşi că acest lucru nu este de fapt un deficit cognitiv, ci poate o modalitate a copilului de a transmite mai multă informaţie.

Constrângerea coordonăriiLa această vârstă copilul desenează silueta umană figură de tip “mormoloc”. După 6-7 ani, figurile umane realizate de copii conţin din ce în ce mai multe elemente, detalii, reuşesc chiar să transmită sentimente (feţe vesele- triste). Abia la 8-9 ani copiii ating maturitatea în desen, după acestă vârstă aparând elemente de imaginaţie, inventivitate, sau modificări ale poziţiei sau orientării unor obiecte.

RAŢIONAMENTUL ŞI REZOLVAREA DE PROBLEME

Conform teoriilor tradiţionale, care raportează gândirea copilului la logica aristotelică sau la raţionamentul de tip ipotetico-deductiv (caracteristice adultului), cei mici sunt ilogici şi au deficienţe în rezolvarea de probleme. Însă până şi adulţii sunt mult mai puţin logici decât spun modelele prescriptive, existând biasări ce ne duc de multe ori la erori sistematice.

După cele mai recente cercetări, cei mici sunt mai raţionali şi mai capabili de raţionamente veritabile decât se credea în mod obişnuit. Copiii sunt nişte gânditori mai activi uneori chiar decât adulţii, pentru că au cunoştinţe şi experienţe puţine, se întâlnesc mai des cu situaţii noi, şi de aceea au o gândire mai puţin automatizată decât cea adultă, mai flexibilă.

În cazul copiilor nu este vorba de erori de logică în realizarea inferenţelor. Ei pot

face inferenţe legate de anatomia altor persoane, atunci când spun că “ghicesc” părţile din care sunt compuşi ceilalţi. Totodată sunt capabili de analogie – de exemplu când se întreabă dacă pietrele funerare mai înalte sunt ale unor regi, sau din ce cauză dacă deschid gura nu le ţâşneşte sângele afară.

Nu pot verbaliza însă raţionamentele şi adesea le lipsesc anumite cunoştinţe care i-ar putea duce la concluzii raţionale. Probabil că erorile apar şi pentru că pornesc de la premise false, sau apelează la un set incomplet de premise adevărate.

Un rol foarte important în dezvoltarea capacităţii de autocontrol îl reprezintă limbajul, în special vorbirea cu sine, care însoţeşte activitatea de rezolvare de probleme şi care va deveni ulterior limbaj interior.

Limbajul (verbalizarea) nu apare întotdeauna. Un procent foarte mare de copii “povestesc” doar dacă sarcina este dificilă, dar nu imposibilă. Verbalizarea apare mai frecvent când se înregistrează un eşec în rezolvarea unei probleme.

Rolul limbajului este important de studiat mai ales la copiii cu o doză mai mare de impulsivitate. În problemele de amânare a recompensei, copiii recurg la limbaj pentru a e încuraja să mai reziste, aceasta fiind o strategie naturală pentru unii în amânarea gratificării.

S-a studiat şi rolul factorilor intraculturali, cum ar fi influenţa pe care o exercită rezolvarea de probleme în grup asupra capacităţilor rezolutive ale subiectului individual, influenţe ce devin evidente când copilul intră în şcoală. S-a constatat că abilităţile în rezolvarea de probleme cresc în cadrul grupului; copiii pot profita de cunoştinţele unor colegi de aceeaşi vârstă mai mult decât ar putea profita de cunoştinţele unor colegi mai mari şi mai competenţi, deoarece cei mai mari folosesc un stil mult mai directiv – impun soluţia, nu oferă acel minim de informaţie care să atingă zona proximei dezvoltări şi să faciliteze rezolvarea problemei. De asemenea, nu pot da explicaţii pentru soluţia “de-a gata”, şi nici nu pot oferi suficient feed-back pe parcursul rezolvării unei probleme, cum fac adulţii.

ATENŢIA O caracteristică a abilităţilor atenţionale la vârsta preşcolară o reprezintă scanarea

nesistematică. Când au de scanat mai mulţi stimuli în vederea luării unei decizii, copiii apelează la strategii nesistematice sau dezorganizate.

Experimentele au demonstrat că la preşcolari există o lipsă a unor proceduri sistematice atenţionale, care corelează cu un număr crescut de erori.

Când scanează o imagine, cei mai mici de 6 ani pornesc din centrul imaginii şi coboară cu privireaa. Cei mai mari de 6 ani pornesc de sus şi încearcă să acopere tot câmpul vizual, asemenea adulţilor.

Distractibilitatea este crescută , cei mici nu pot rămâne focalizaţi pe sarcină pentru mult timp.

MEMORIAS-a crezut iniţial că există un deficit la nivelul memoriei de lucru a copiilor

preşcolari. Mai recent însă s-a arătat că pentru materiale „potrivite” copilului – adică bazei sale de cunoştinţe - capacitatea memoriei de lucru creşte, atingând nivelul adult.

În al doilea rând, s-a afirmat că nu putem vorbi de metacogniţie sau metamemorie la această vârstă. Poate însă că pur şi simplu copiii de 3 ani nu realizează că li se cere să memoreze ceva şi apoi să redea, pe când cei de 6 ani înţeleg ce anume dorim de la ei. Studiile ulterioare au demonstrat faptul că există metamemorie, dar e limitată la situaţii

familiare, contexte specifice şi e folosită totuşi inconsistent de către cei mai mici de 6 ani. Strategiile celor mai mari de 6 ani sunt generale şi folosite sistematic.

2.F. ABILITĂŢILE CONVERSAŢIONALEExprimarea verbală prin nuanţarea limbajului face progrese importante , în

această perioadă. Dacă la 3 ani vocabularul este de aproximativ 1000 de cuvinte, la 6 ani este de aproxomativ 2500, evidenţiindu-se o capacitate sporită de adaptare la necesităţile ascultătorului.

Preşcolarii au idei clare despre cum trebuie să decurgă o conversaţie, în ce context, unde, cu cine. Ei învaţă de timpuriu că trebuie să comunice strictul necesar, mesajul fiind clar şi relevant pentru celălalt şi având valoare de adevăr “aici şi acum”, adică un suport real.

De aceea când au de-a face cu un mesaj mai “criptic”, cum ar fi glumele, expresiile ironice sau metaforice, preşcolarii sunt foarte derutaţi. De asemenea le este foarte greu să accepte situaţiile în care adulţii folosesc redundant o anumită expresie (“Ce mai faci?”).

Dezvoltarea socială şi dezvoltarea personalităţii

Au loc schimbări dramatice în comportamentul social şi emoţional. Copiii devin mult mai încrezători în forţele proprii şi trec la explorarea unui “câmp” mult mai larg – inclusiv de relaţii sociale. Relaţiile pozitive cu prietenii sau tovarăşii de joacă constituie o sursă importantă de învăţare socială.

Conceptul de sine suferă modificări la rândul său. Copiii încep să se perceapă nu doar ca simpli actori ai propriilor acţiuni, ci şi ca “regizori” ai acestora. De asemenea îşi dezvoltă o constanţă a sinelui, percepţia unui sine stabil, care nu se schimbă, în ciuda diferitelor sale comportamente şi a diferitelor răspunsuri şi feedbackuri din partea celorlalţi. Îşi construiesc stima de sine pe baza evaluărilor celorlalţi.1) Un alt aspect al conceptului de sine care se dezvoltă la această vârstă îl reprezintă

identitatea de gen. Conceptul de gen se exprimă atât în adoptarea unor comportamente specifice sexului căruia îi aparţine şi în înţelegerea semnificaţiei faptului de a fi băiat sau fată, cât şi în înţelegerea constanţei genului în ciuda unor schimbări superficiale ale aspectului fizic.Din punct de vedere comportamental, la 2 ani preferinţa pentru anumite jucării este

destul de clar diferenţiată, poate şi datorită educaţiei sau întăririlor primite de la părinţi. Copiii identifică deja anumite obiecte ca fiind feminine sau masculine. Dar deşi recunosc această împărţire a lumii, încă nu-şi pot recunoaşte apartenenţa la una dintre categorii.

La 3-4 ani preferinţa pentru anumite obiecte sau activităţi este deja pregnantă. Este posibil să existe şi o bază biologică a acestor diferenţe comportamentale de gen.

(Suomi, 1977), Dar un rol important poate fi jucat şi de sancţionarea culturală. Acest lucru a fost

observat deja la preşcolari: dacă părinţii sau prietenii îi urmăresc pe copii jucându-se, taţii sancţionează foarte prompt comportamentele nepotrivite/neconforme genului (mai ales la băieţi), apoi reacţionează tovarăşii de joacă, şi doar la urmă mamele.

Conceptul de gen nu este suficient închegat la vârsta de 3 ani. Adesea copiii, dacă sunt confruntaţi cu băieţi cu păr lung, de exemplu, devin nesiguri de sexul celuilalt, judecându-l în funcţie de trăsăturile sale externe.

Conceptul de gen apare mai întâi cu referire la sine şi doar apoi se extinde la cei din jur. De exemplu, la întrebarea întrebarea “Dacă Mihai avea părul scurt şi acum are părul lung, s-a transformat în fetiţă?”, răspunsul e afirmativ, dar la întrebarea “Dar dacă tu ai avea părul lung te-ai transforma în fetiţă?”, răspunsul este negativ.

Progrese semnificative apar şi în capacitatea de autoreglare şi autocontrol. Preşcolarii pot mult mai bine să îşi inhibe acţiunile, să accepte amânarea recompenselor şi să tolereze frustrările. Sunt capabili să internalizeze regulile şi să se supună acestora chiar şi atunci când adulţii nu sunt de faţă. De asemenea reuşesc să îşi automonitorizeze comportamenul în funcţie de context.

Diferenţele temperamentale sunt tot mai evidente.Se consideră că diferenţele interindividuale pot fi regăsite pe un continuum

timiditate şi inhibiţie(Inh) sociabilitate şi extroversiune(S). Aceste diferenţe sunt şi mai clare atunci când copiii întâlnesc situaţii nefamiliare. Kagan, pentru care conceptul de inhibiţie se referă la reprimarea unor comportamente, a realizat o serie de studii longitudinale asupra acestei dimensiuni. Reactivitatea şi inhibiţia comportamentală au fost puse în relaţie şi cu strategiile de coping ale celor de 4-6 ani. Cei de tipul I (Inh) prezintă un coping focalizat pe prelucrarea excesivă a problemelor, fără căutarea unei soluţii, în timp ce cei de tip II (S) au un stil constructiv de focalizare pe soluţie. Focalizarea pe problemă sau soluţie e legată de atenţie, controlul atenţional fiind într-adevăr mai fragil la cei de tip Inh. Aceştia sunt mai sensibili şi la distractori, chiar dacă ruminează foarte mult. Şi în cazul acesta ar putea exista influenţe culturale, deoarece în societatea noastră capacitatea de coping constructiv nu e valorizată la fel, băieţii fiind întăriţi să adopte strategii active, iar fetele strategii evitative.

Se dezvoltă relaţiile cu prietenii. Începând de la 3 ani există o tendinţă pronunţată pentru alegerea

prietenilor pe considerente de sex, vârstă şi tendinţe comportamentale. După ce s-au format diadele sau grupurile, apar diferenţe în tratarea prietenilor faţă de alţi copii. Se pare că în interiorul grupului de prieteni există interacţiuni sociale ( o doză de schimb social) mult mai accentuate şi jocuri mult mai complexe. Dar şi interacţiunile negative sunt mai frecvente, lucru care se reflectă în numărul crescut de conflicte. Însă atunci când se rezolvă conflictul, între prieteni există atitudini mai înţelepte, de negociere şi renunţare în favoarea celuilalt pentru soluţii care să împace ambele părţi. Se afirmă că cel mai important lucru în stabilirea unei relaţii între copiii de 3-5 ani ar fi capacitatea de a împărtăşi aceleaşi scenarii în cadrul jocului simbolic; cu alte cuvinte devin prieteni cei ce se joacă împreună.Grupurile de copii sunt organizate ierarhic, având lideri informali care domină şi impun idei, chiar dacă la rândul lor se impun fără ca cineva din grup să-şi dea seama. Această structură ierarhică se consideră că ar duce la un fel de umanizare a lumii sociale a copiilor, absorbind tendinţele agresive ale acestora.

Capacităţi senzoriale

La 3-4 ani copilul se interesează de capacitatea funcţională a obiectelor pe care le compară, le pune unele peste altele, le sortează după formă sau culoare, le demontează ("le distruge", cum interpretează părinţii) etc.

Lucrând cu plastilina sau cu creta colorată, realizează forme simple, pe care le denumeşte apoi după aspectul lor exterior.

Recunoaşte succesiunea logică a anumitor acţiuni din desfăşurarea programului zilnic, precum şi legatură logică între obiecte şi cuvinte. Poate "citi" poze dintr-o carte. Recunoaşte litere izolate. Poate desena un pătrat. Deosebeşte mai multe culori. Îşi ştie vârsta.

La 5-6 ani experienţele tactile (pipăit) şi motorii (mişcare) trec pe al doilea plan. Pe lângă impresiile vizuale ("vede tot"), capătă importanţă cele acustice (este tot timpul "pe recepţie", "trage cu urechea", "spionează", "demască" tot, repetă expresii auzite de la adulţi, copii etc.). Deosebeşte sunete de tot felul, fredonează cântece simple şi le însoţeşte de mişcări ritmice.

Începe să deseneze şi să modeleze, încercând să reproducă obiecte şi acţiuni. Fantezia în folosirea culorilor şi desenarea "formelor" unor obiecte, persoane sau animale, joaca au (încă) un rol mai mare decât adaptarea la realitate.

Spre sfârşitul perioadei de copil mic apare diferenţierea din ce în ce mai bună între imaginaţie şi realitate.

Din al 5-lea an, odată cu receptivitatea crescândă a copilului, creşte şi raţionamentul său. El se gândeşte la cele auzite şi învăţate. Uneori, la mult timp după ce ascultă un basm, mama sau educatoarea se trezesc cu diferite întrebări legate de acesta.

Imaginează poveşti noi. Câteodată, pornind de la evocarea unui fapt real, inventează peripeţii; alteori, jucându-se cu un cal sau cu o maşinuţă, îşi închipuie tot felul de aventuri. Îi plac poveştile în care eroii sunt animale, cărora le atribuie propriile lui sentimente. Gustul pentru poveştile cu zâne şi pentru fantastic vine după vârsta de 5 ani.

Spre sfârşitul celui de al patrulea an de viaţă, copiii ating apogeul activităţii imaginative, care reprezintă - pentru un observator mai atent - cheia "lumii dorinţelor" copiilor.

INTRE 6-7 aniDezvoltarea fizică

dentitia provizorie este inlocuita cu dentitia permanenta apare osificarea mai intensa la nivelul toracelui, claviculei si coloanei vertebrale. se dezvolta forta musculara, paralel cu dezvoltarea indemanării (copilul invata să scrie) se dezvolta autocontrolul. Poate invata orice sport: mersul pe bicicleta, inot, patinaj, fotbal, etc.

Dezvoltarea cognitiva isi insuseste un mare volum de cunostinte, dezvoltandu-si noi modalitati de intelegere. se dezvolta calitatii ale cunoasterii : observarea atenta, atentia, exprimarea in mod logic a ideilor,

imaginatia. deprinde scris-cititul incepe sa clasifice, sa includa obiectele dupa anumite insusiri esentiale in categorii si clase foloseste cuvinte de legatura "ca", "pentru ca", "deoarece". la 6 ani, vor începe sa înteleaga regulile, iar la 7 vor vrea sa adauge unele reguli proprii.

Dezvoltarea psiho-sociala

instabilitate emotionala - se structureaza trebuintele, interesele si atitudinile are loc dezvoltarea interrelatiilor sociale si valorificarea noilor experiente de viata (aparitia prieteniilor,

se reduce dependenta de parinti si devin mai interesati de colegi si prieteni) intelege si resimte tot  ce se intampla in familie, conflicte, certuri, despartiri.. vor începe sa fie mai responsabili. le va placea sa câstige la jocuri, dar înca nu vor putea sa piarda fara a se supara. ar putea sa minta sau sa fure. Este posibil ca înca sa nu înteleaga precum un adult ce e bine si ce e rau. ar putea avea probleme cu prietenii, majoritatea copiilor au, din când în când.

Dezvoltarea emoţională

Exprimarea adecvată a emoţiilor este foarte importantă în interacţiunile sociale şi ea contribuie la menţinerea lor. Exprimarea neadecvată a emoţiilor negative (ex. furie, frică, tristeţe) prin agresivitate fizică sau verbală determină separarea de acea persoană.

Exemplu: - copiii care manifestă frecvent emoţii pozitive au mai mulţi prieteni şi sunt mai îndrăgiţi de ceilalţi. - s-a observat că acei copiii care se comportă agresiv au dificultăţi în a recunoaşte şi a înţelege emoţiile celorlalţi într-o situaţie.

Înţelegerea emoţiilor se dezvoltă o dată cu achiziţionarea limbajului (se înregistrează începând cu vârsta de 2 ani).. Dacă la 3-4 ani copiii au tendinţa de a denumi cauza unei emoţii ca fiind externă (ex. Ioana este supărată pentru că Sergiu nu s-a jucat cu ea), pe la 5 ani ei oferă explicaţii mult mai abstracte (ex. A avut o zi proastă). Copiii oferă aceste explicaţii în funcţie de ceea li se spune de către adulţi. Prin urmare, atunci când copilul trăieşte o emoţie este important ca adulţii să ofere explicaţii adecvate cu privire la cauza acesteia reformulând spusele copilului şi asociind emoţia lui cu modul în care el interpretează un eveniment

Dezvoltarea fizicăSare într-un picior, poate desena „omuleţul”, taie cu foarfeca (nu foarte bine), se spală şi se şterge pe faţă, se îmbracă singur, poate arunca mingea deasupra capului, multă activitate motorie.Dezvoltare emoţionalăPare sigur de sine, comportament fără limite, de multe ori negativ, poate fi sfidător, pare să se testeze singur, are nevoie de a-i fi controlată libertatea.

VÂRSTA4 ANI

Dezvoltare socială

Jocuri de cooperare, se bucură de compania celorlalţi copii, foarte social, poate organiza jocuri de grup, vorbăreţ, versatil.

Dezvoltare intelectualăFoloseşte propoziţii complete, 1540de cuvinte, întrebări la nesfârşit, învaţă să generalizeze, foarte imaginativ, dramatic, poate desena obiecte simple recognoscibile.

Dezvoltare fizicăSare în sus şi peste obstacole, se îmbracă singur, echilibru bun, coordonare mai fină, conduce tricicleta sau maşina mare, desenează litere simple mari de tipar, îşi leagă şireturile. Dezvoltare emoţionalăSigur de sine, stabil, adaptabil, centrat pe casă, îi place asocierea cu mama, capabil de criticism, Îi place să urmeze regulile.

VÂRSTA 5-6 ANI

Dezvoltarea socialăAre prieteni „speciali”, foarte organizat, îi plac jocurile în care îşi aşteaptă rândul şi are reguli simple pe care le urmăreşte cu atenţie, îi place să se joace de-a şcoala, se simte mândru de realizări sau haine, nerăbdător să îşi asume responsabilităţi.Dezvoltare intelectuală2072 cuvinte, spune poveşti lungi, se conformează indicaţiilor, îşi recunoaşte numele scris, numără până la 10, întreabă sensul cuvintelor, cunoaşte culorile, începe să diferenţieze între fapte şi ficţiune-minciună.

Perioada prenatală (din momentul concepţiei până la naştere)Se formează structura fundamentală a corpului şi organele sale. Ritmul de creştere fizică este cel mai accelerat din întreaga existenţă umană. Vulnerabilitatea la factorii de mediu este foarte mare.

Perioada de nou născut şi sugar (0-1 an)Deşi este dependent de adulţi, nou născutul este înzestrat cu o serie de competenţe. Toate simţurile sunt capabile să funcţioneze de la naştere. Urmează o creştere rapidă şi o dezvoltare accelerată a abilităţilor motorii. Capacitatea de învăţare şi de memorare este funcţională din primele săptămâni de viaţă. La sfârşitul primului an se dezvoltă ataşamentul faţă de părinţi şi de celelalte persoane semnificative.

Copilăria timpurie (1-3 ani)În cel de-al doilea an de viaţă prinde contur conştiinţa propriei persoane. Limbajul comprehensiv şi limbajul expresiv se dezvoltă în ritm alert. Sporeşte şi interesul faţă de ceilalţi copii.

Vârsta preşcolară (3-6 ani)Familia este încă “centrul Universului” pentru copil, dar tovarăşii de joacă devin la rândul lor din ce în ce mai importanţi. Sporeşte forţa fizică a copilului, se îmbunătăţesc abilităţile sale motorii fine şi grosiere. Independenţa şi autocontrolul se amplifică la rândul lor. Jocul, creativitatea şi imaginaţia sunt din ce în ce mai elaborate. Datorită imaturităţii cognitive, par să existe o sumedenie de idei “ilogice” despre lume. Comportamentul este în mare măsură egocentric, dar înţelegerea perspectivei celorlalţi este tot mai accesibilă copilului.

Vârsta şcolară mică (6/7-10/11 ani)Prietenii devin cei mai importanţi pentru copil. Copiii încep să gândească logic,

chiar dacă în mare măsură gândirea lor este concretă. Egocentrismul lor se diminuează. Abilităţile lingvistice, precum şi cele de metamemorie se perfecţionează. Conceptul de sine capătă noi dimensiuni, afectând stima de sine. Creşterea fizică este încetinită