368

NOPJI LA HANUL DIN ANTIMOVO1'P E S À R M À

Pe când îl apâra de câini, Petre mocanul înte-lese câ acest çâran necunoscut nu se abatuse pela el la stânâ, asa într'o doarâ, ci trebue câ-1gonea vreo nâpastâ.

De aceea se manie foc pe dulâi, strigâ la eî siiar îl privî pe târan: dupa îlicul rosu se cunosteacà e din turlacj, din spre Deliorman.

Era înalt, o namilâ de om; dar câ era sâracsi parcà nàscut sarac — si asta se vedea. Câmasa-iera numai petice, mare si nepriceput cusute, brâulsdrentuit, nâdragii de asemenea. Era descurç. Alt-

Dar mocanul repede il cântàri ci îsi dàdu seama

minteri, la privire, cât un munte, dar mocanulrepede îl cântàri si îsi dâdu seama ça e dintr'aceioameni, molâi si lâsatori, de cari se spune câ sifumîcii îi fac drum.

fâranul dete bunâ siua, mormai un fel de :«Cernai faceti? Sunteti bine?», dar era limpedecâ la altceva se gândeste si cà alte griji are înochi. $i prîvind undeva mainte, arâtà eu mânasi întrebâ, daca nu cumva într'acolo este satulMangilari si cam câtà cale e pana la el. Mocanulîl lâmuri si abia acum bâgà de seama ça pe sosease oprise o câruta eu un cal.

!) Vezi Boabe de grau, Anul III N-ruI 5, 6 ci 7.

Câruta asta târanul o lâsase acolo, ça sa poatàveni la el. In ea sedea o femeie încovoiatà,eu mâînile în sân; tulpanul nu-1 avea légat, ci eucolfurile libère în laturi, ça sâ-i fie mai usor. E drept,era caïd, caïd, dar mocanul stia ça atunci cândfemeile îsi lasâ tulpanul nelegat, nu le chinuieatât câldura, cât eu totul altceva.

Indâratul càrutei, înfâsurata pe jumâtate într'ovelinçâ, eu capul pe niste perne nègre tarânesti,Zâcea o altâ femeie, mai mica, fârâ îndoialâ fatâ.Se uita într'o parte si fata nu i se vedea,

— Tu parca ai avea pe cineva bolnav, zisemocanul.

— Am. O copila mî-e bolnavâ.f âranul îsi aruncâ ochii în spre oile adunate

pe poîanâ, le privi fârâ sa le vadâ, câci privirea-iplinà de îngrijorare era râtâcitâ.

— Asa cum e beleaua noastrâ, ^ise el, sa nu deaDumneseu la nimeni.

— Nu pari a fi de prin partea locului; de undeesti ? îl întrebâ mocanul,

— Din Chiucîuc Ahmed, Nâdejdea, cum îi zicacum, din spre deal, Am mai fost eu pe aicï,Umblu prin sate, vànd huma; cea mai frumoasâse scoate la noi în sat, E frumoasâ, o cumpârafemeile, Dacâ ma las în jos spre Mare, cumpârpentru încoace, când peste, când struguri, cândce se întâmpla. Mulçumesc lui Dumneseu, neducem traiul. Numai de nu ni s'ar fî întâmpîatnenorocirea asta. . .

Se asezâ jos, scoase o pungâ de piele eu tutunsi-si râsuci o tigare. Mocanul se lâsa lângâ elsi bagâ de seama cum degetele-i groase si nodu-roase tremurau pe când fâceau tigarea,

— Nu ne trâiesc copiii, începu dânsul. Ne-aumûrit vreo doî, treï chiar de mici. Uite numaiasta ne-a mai ramas (el privi în spre câruta). Amîngrijit-o ça pe ochii din cap. Luam delà guraça sa pot sâ-i cumpâr câte ceva, sâ-i fac vreo hâi-nu£â, ça sa nu-î fie greu privind la alelalte. A datDumnezeu si am pâzit-o pana acum, Dar delà ovreme.. .

Nu are nimîc, dar se ofileste. Aud câ i-ar fispus mâsi câ tare-i pare greu câ suratele ei s*aumâritat si ea tôt mai stâ.

«Ce te necàjesti, dragul tatii, îi zic eu; o iesiel si norocul tau. Ce te uitî la alelalte? Ele suntbogate. Asa sunt flàcaii de acum, umblâ dupafête bogate. Te-àî mârita si tu, vezi-ti de treabâ,n'ai îmbâtrânit ».

— Câti ani are ?— Se apropie de douâzeci. Acum de Sânmarie

are sâ-i împlineascâ.— Apoi e tânârâ copila.— Tânârâ, tânârâ.

i

IORDAN IOVCOV: NOPTI LA HANUL DIN ANTIMOVO 369

Jàranul tacu si privî din nou oile, fârà însâsa le vadâ, Undeva în apropiere, în toiul arsitei,{ipa un cosas.

- In vara asta ma rugâ sâ-î dau drumul, sameargà si ea la seceris. Sâraci suntem. Avemnevoie, dar când o vedeam asa de slâbitâ, bolnàvi-doasà, nu-mi venea sâ-i dau drumul.

« Te rog tâticule, lasâ-mâ, vreau sa merg si eueu fetele ».

« Bine, zic, dacà e asa ». Ci î-am dat voie. Acum,ce s'a întâmplat, nu stiu, câ n'am fost acolo. Incamp se culcau, în camp se sculau. Çtiu astea,din cât mi-a povestît ea, Odatà, au secerat toatâziua, seara au cinat, apoi fetele au cantal siglumit. S'au culcat. Nonca, asa o chiamâ pefata mea, s'a culcat si ea,

«M'am culcat, zice, tâticule, între snopi, sub oclaie, m'am culcat la adapost ça sa nu ma tragâ,si m'am învelit. Am adormit. Pe la o vreme simtiî,zice, ceva greu, ceva rece, uite aci pe piept. Deschidochii : sarpe ! ».

— Mai!— Apâi, sarpe. Incocolosat, se culcase pe piep-

tul eî. "fïpâ» ?i aP°î cu toatà frîca, îl însfâcâ si îlasvârli la o parte.

— Il asvârli ! Se întâmpla de astea prin seceris.Am auzît de un sarpe câ a întrat în gura unei femei.Dar de muscat, n'a muscat-o, nu-i asa?

— Nu, n'a muscat-o. Se culcase pe sânii ei. L-aluat si 1-a asvârlit, Asa îmi povesteste dansa. O fiadevârat, o fi vis, nu stiu. De atuncî fata nu ebine. S'a uscat ça o suveicà. O doare pieptul.

« Acolo, zice, unde a stat sarpele, ma doareràu ».

— Mai, mai, mai, se mira mocanul. Dar acumunde o duceti? La doctor?

— Doctori... câti doctori n'am mai schimbat!0 duc acum... hm.. . cum sâ-ji zic. . . Dacà arfi dupa mine, eu nu cred, dar mintea de muiere,nu stii cum e? $'apoi e bolnavâ, plod.. .

Glasu-i tremura si tâcu. Isi rôti privirea, îsinetezi când musta^a, când barba, nerasà de mult,asprà si presàratà cu smocuri întregi de fïre albe.Nu era nevoie sâ-i mai spuie altcineva mocanuluï,cà fiecare fir alb era semnul unei griji.

— Alaltàieri seara — povesti mai départe ta-ranul — sosisera sâteni de ai nostri delà schelâ.Ci au vorbit ce-au vorbit, stiu euV Oamem fâiàgriji, poate c'or fi glumît. Ci uite câ vine într'unsuflet la noi Stoenita, nasa noastrâ, o gurâ, stietoate.

« Gunciule, striga încâ delà poarta, ai mare no-roc, noroc are si Nonca. Hai sa fie într'un ceasbun ». «Ce e? zic eu,

Nicola si Pendu ai lui Siderî au venit delà schelâ.Spun câ la Mangilari s'ar fi arâtat... s'ar fi arâ-tat o rândunicâ albà ! Albà de tôt, ça zâpada. Ei ?Tu — zice — stii ce este rândunicâ albà ? Ea, zice,la o sutâ de ani odatâ se aratâ, iar ai de o vede,de ar fi bolnav de orice boalâ, se face bine ! Gun-

ciule, zice, du-te, nu sta de loc. Du-o pe Nonca.Ce sa fac, s'a pornit a plânge copîla, apoi si mâsa.Ci iatâ, am venit,

— Dar e adevârat ? striga mocanul. Unde erândunicâ asta?

El ràmase a?a pe çosea multà vreme, privind dupa càrufà

— Apoi nu çi-am spus, aicî s'a arâtat, în Man-gilari.

— Albà?— Ça zâpada.Asa, nedumerit cum era, mocanul îsi rôti pri-

virea si o opri pe sosea : în fiecare zi prânzeacu turma tôt pe pajistea asta, dar parca abia acumbâgâ de seamâ câte rândunele stâteau asezate pesârmatelegrafului.De altfel nici de mirât nu era;se apropia ziua Schimbârii la fata si pe vremeaasta rândunelele ça si berzele se adunâ, pregâ-tindu-se de plecare.

Asa de multe erau rândunelele si asa de deseuna lângâ alta asezate, încât firul atârna îngreuiatça mâtâniile.

Multe, dar toate nègre.— Iatâ, pentru asta am venit, zïse ^âranul cu

barbare si oarecum usurat, rm'-am zîs, sa te în-treb, poate câ ai vâzut-o, poate câ ai fi auzît...

— Nu, frâ^ioare, nu. Rândunicâ alba? Nici n'amauzit, nici n'am vâzut.

Dar dintr'odatà mocanul se gândi câ poatesâ-i desnàdâjduiascà pe oameni cu totul si zise:

— Poate sa si fie. Poate, Bivol alb, soarece alb

370 B O A B E D E G R A U

si cioarâ albâ sânt. O fi si rândunicâ alba. Ci tre-bue sa fie, de vreme ce s'a svonit...

— Ciné stie, oftâ târanul, Dacâ ar fi dupa mine,nu cred, dar de, muîerile. ..

Se ridicà sa pièce. Miscat, mocanul porni si elsâ-1 însoteascâ si sa vadâ si fata.

Sus pe deal se sârea casa Albenei, de unde urmasa fie scoasâ

Când ajunsera lângâ sosea, marna, o femeie gal-benâ si sdrobîta de suferintâ, încà dedeparte privipe bârbatu-sâu, ça ci când ar fi dorit sâ-i ceteascâîn privire ce a mai aflat. Fata tôt mai stâtea în-

toarsâ la o parte si se uita la rândunelele însîratepe sârma telegrafului,

— Omul sice ça satul e aproape, spuse târanul.Auzindu-i glasul, fata se întoarse. Era slâbuta,

de sub scoarta abia i se profila trupul, topit deboalâ, fata îi era ça de cearâ, iar ochii tôt mailuceau surâzàtori si copilarosi. Privea când petatâl ei, când pe mocan.

— Nonche, omul asta a vâzut rândumca, zisetâranul si privi pe mocan.

Acolo, în satul ala a fost ! Hai, doar om vedea-osi noi !

— Om vedea-o, bade ? abia sopti fata si ochiilimpezi i se luminarâ.

Ceva se înâlta în pieptul mocanului, îl înâbusi,ochii i se împâinjenirâ.

— O s'o vedeti, copilâ, o s'o vedeti si voi. Amvâzut-o eu ochii mei, albà ça zâpada. Ai s'o vezisi tu. Sa dea Dumnezeu s'o vezi, fetitâ, sa te în-sânâtosesti. . . câ esti tânârâ. Ai s'o vezî, îçi spuiueu câ ai s'o vezi . . . si te facî bine, nu te terne,copilâ. . .

Marna îsi strânse ochii si începu a plânge, "Ça-ranul înalt tusi, apucâ hâturile si trase calul dupa el.

•— Umblati eu sânâtate, sise mocanul dupa ei,satul e aproape. 7*ineti-o tôt dupa fïrul telegrafului.

El râmase asa pe sosea, multâ vreme, privinddupa cârutà. Se uita la marna eu tulpanul negru,la fata culcatâ lângà ea, la târanul înalt carepâsea încovoiat tràgând câlutul mie, iar deasupralor, între fiecare doi stâlpi de telegraf, la rândunelecum sburau, se roteau si se asezau din nou pes arma.

Mocanul se întoarse pe gânduri la oile lui, apu-cându-se din nou de opincile pe care si le fâceadin piele de cal.

— «Rândunicâ alba,se gândea el. O fi ».Dsr ceva îl oprea, în piept avea un chin. Ci là-

sând sâ-i cadâ sula se uita la cer, strigând:— Doamne, câtâ jale mai e în lumea asta.

Doamne !Ci iar se uita dupa carutâ.

A L B E N AIn drumul dintre cârciumâ si moara lui Horcz

se oprise o carutâ, gâta de drum. Cei doi jandarmitrebuiau s'o ducâ în oras pe Albena. Pe uliti si pedinaintea ogrâzilor fugeau femeile sa priveascâ si,pentrucâ alergaserâ delà munca, îsi lâsau din fugâmânecile peste braÇe sau se îmbrobcdeau. Dâdurâfuga spre carutâ si toti ceî cari erau în moarâ,unde niciodatâ nu se strânsese atâta lume ça acum,în ajunul Pastelui.

Sus pe deal se sârea casa Albenei, de undeurma sa fie scoasâ. Ingrositoarea crimâ faptuitàacolo parcâ o însemnase eu ceva si pe dînafarâsi, câtâ vreme celelalte case erau vâruite si scli-piau de curâçenie, eu peretii albi si chenare al-bastre, casa Albenei era parasita, murdarâ si rui-

nata, ça si când ar fi fost lovitâ de trâsnet. Ceidoi jandarmi stateau acolo, unul lângâ usa, cela-lait la fereastrâ, iar în casa era Albena.

Multe lucruri, multe fapte mici, care altfel ar firamas nebâgate de seamâ sau s'ar fi uitat, acumerau reammtite si se povesteau nu pentru întâiasi nîci pentru a doua oara. Fiecare vroia sa aratecâ a prévalut ^i simtit ceva. Erau unii sâtenice-si asteptau rândul la moarâ de trei-patru silesi de aceea se credeau martori foarte apropiajî.Unii din ei povesteau în celé mai mici amànunte,unde si cum sedeau într'o zi: cum, la început,au vorbit de berze, câ au venit de vreme ça altà-datâ; cum apoi, privind ogoarele, au început avorbi în care al^i anï au mai fost ele asa de înver-

IORDAN IOVCOV: NOPTI LA HANUL DIN ANTIMOVO 371

site, dese si înfrâçîte, mcât a fost nevoie sa deadrumul vitelor ça sa le mai pascà. Abia dupaastea — povesteau ei — tôt privind cum se chi-nuiau femeîle eu deretecatul si curâtatul de Paste,au vâzut-ope Albena forfotind prin curte. Chiardedéparte, dupa mers ça si dupa mijlocul drept secunostea cât e de frumoasà Albena. Dar nid în2iua asta, nici în cea urmatoare, Albena nu sescoborîse la fàntâna delà cârciuma sau la moarâ,unde lucra bârbatul ei Cutar.

Dacà cel ucis n'ar fi fost tocmaî acest Cutar,ciné stie daca 1-ar fi pomenit cineva. Era un omsimplu, neîngrijit si schîop, care nu stia altcevadecât sa munceasca si sa tacâ, Neobosit ça o ma-sinâ, plin de praf de fâinâ, câra sacii grei si, eutoate câ în fiecare zi si în fiecare ceas era acolo,lumea îl întâlnea si trecea pe lângâ el parcâ nuera o fiïntâ vie, ci un lucru. Dintru început vor-biau de dânsul, dar atâta cât sa se mire cum aputut o sperietoare ça asta, sa ia de nevastâ ofemeie asa de frumoasà ça Albena. Marul frumos,porcul îl mânâncâ — ziceau, dar încetarà sa msispunà si asta si nu se mai uita nimenï la el. Ciîn sat îl uitaserâ pe Cutar. Abia acum îsi reamin-teau unii cà în ultimele zile omul asta tacut sirâbdator se fâcuse dintr'odatà iute si supârat.Pentru dânsul nu se afla decât un singur stâpân —Neagul, mesterul morar. Pe el îl asculta si luii se supunea ça un sclav.

Dar îata câ, eu doua, trei ?ïle înainte de crimâ,cum îi vorbia Neagul ceva, Cular începea satremure, bolborosea ciné stie ce si-1 privea în-cruntat, ça taurul. Pârea ça pana si vocea luiNeagul îl întârâta.

In Miercurea din sàptâmâna Patimilor se svonicum câ a mûrit Cutar si, pana a se afla cum sice, se ràspândi stirea cà a fost ucis. Bàiatul sâu,un copilas abia de doi anî —• si tocmai în asta seîntresârea màna Atotputernicului — spusese câ întimpul noptri mamâ-sa aruncase sor^ul peste fatatatâlui sâu, iar un om intrase luându-se la luptâeu el. Acesta avea palton, iar la palton blanâ. Atâtaspusese copilul si nici câ trebuiau mai multe.

Albena mârturisi si spuse adevârul. Dar cinéera bârbatul, asta, eu toate vorbele bune sau ame-nintàrile, nu spuse,

De aci în colo principalul martor în întreagâaceastâ pricinâ era mos Vlasiu. Om farâ treabâ,vesel si vorbaret, dâdea târcoale în fiecare zicârciuraii de làngâ moarâ, întocmai cum câîniidau târcoale mâcelâriilor. De cum se aseza ci-neva la bauturâ, mos Vlasîu se alâtura de masâ,râdea, cânta si iatà pe masâ un pahar si pentruel. Aici, la cârciuma de lângâ moarâ, dâdu pesteun om eu paltonul scurt de stofâ si eu blanà laguler. Era blond, frumusel, eu caciula camlâsatâpe spate. Se cunostea câ vreo vrâjitorie dasepeste capul lui; ceilalti urlau, cântau împrejur,pe când el parcà era surd, mereu eu ochii la Al-bena cum umbla prin curte si tôt de ea întreba.

Statu doua zile si disparu. Iar dimineata se svonicum câ Cutar a fost ucis.

Era bun bâiat. Mos Vlasiu mâncase si bâuseeu el, dar nici adevârul nu-1 putea ascunde. Dupaspusele lui au priceput ciné si de unde era omuleu palton eu blana si-1 închiseserâ. Judecâtorulde instructte îl cerceta acum la primârie. Ziceacà nu stie nïmica. Se poate. Dar curând era sa serâsgândeascâ si el si, întocmai ça Albena, sa spunâadevârul. — Vin ! strigâ cineva — o duc pe Al-bena !

Multimea de lângâ cârutâ tresâri; de sus, dinspre deal, venea Albena eu ceî doi jandarmi dupaea. Se aflase cà Albena ceruse sa o lase sa seîmbrace dupa voie. De aceea si întârziase. Iatàcâ sosea îmbràcatâ cum rar o mai vâzuserà.

— S'a îmbrâcat ça de sarbâtoare, zise cineva;merge la nuntâ sau la spânzurâtoare !

— Ci în frânghie vrea sa fie frumoasà.— A naibii frumusete ! Ea a nenoroctt-o...Iar mos Vlasiu, care era si el aci, tôt dàdea eu

bâtul înaintea lui. Sta, sta si iar dâdea.— E, mos Vlasiu, rase o femeie tânârâ. Ce ai,

te lupti eu diavolii? Ce dai mereu eu

— S'a îmbrâcat ça de sârbâtoare, zise cineva; merge lanuntà, sau la spânsuratoare!

— Dau eu. Ma uît sa vâd de-oiu putea s'oplesnesc odatâ când o trece. Sa-i trântesc unaîn cap s'o pomeneascâ. Aici e judecata ei, stricatadracului. ..

Albena se apropia. Mergea înainte urmatâ decei doi jandarmi. Nu era om care sa n'o cunoascâ

372 B O A B E D E G R A U

pe Albena, dar când au vàzut-o din nou de aproape,toti îsi oprirâ râsuflarea. Albena era aceeas Albena,numai cà nu râdea, ochii nu-i mai jucau ça maiînainte, ci aplecati sub sprâncenele subtiri, prîveauîn jos, Purta rochie de postav si scurteica eu pieide vulpe pe marginî. Avea mâinile puse cruce

Dar Neagul îsi deschise drum

în fatâ, pârea cà merge smeritâ la bisericâ. Darcând ajunse între zidul de oamenî ^i-si rîdicâ ochii,privirea aceea, pe care fiecare barbât o cunosteasi care acum era si mai frumoasâ, pentrucâ eraasupritâ de chin, si acele sprâncene subtiri ça sifaça-i albà — din ea parcâ tâsnea fermece careîmblânzesc si leagâ. Pâcâtoasâ era femeea asta,dar era frumoasâ. Femeile care se pregâtisera a ohuli, râmaserâ tâcute, iar bâtul lui mos Vlasiunicî cà se miscâ.

Ci în tâcerea asta, în celé câteva clipe se întâmplâminune, se îmblânzirâ si celé mai tari inimi, com-pàtimire si bunàtate licarirâ în ochii barbatilor siai femeîlor.

— Mare Albeno, mare fata maichii, se auziplângând o voce femeiascâ, ce ai fâcut, Albeno !

— Ah, Albeno, Albeno !— Tuse Dimche, strigaea, iartà-mà ! Apoi, întor-

cându-se în partea cealaltà : •— Liuto, Tudorche,Savche, iertati-mà ! Râmâneti eu bine va zic la toti !

Multi plângeau. Iar Albena pasea tôt asa detristà si linistita si tôt asa de frumoasâ.

— Iertati-mà ! strigâ ea la toti. Sunt tânârâ, amgresit, lertati-ma !

Unii începurâ sa suspine si pâsira spre dansa,Femeile, în deosebi, dâdeau buzna, iar jandarmiile împingeau înapoi. In aceastâ clipâ, de undevadin spate, se auzi glasul tremurând si furios allui mos Vlasiu:

— Bâieti, tineti-va, nu o dati. Ce se face satu,fârâ Albena !

Albena ajunse la cârutâ, se urcà si, asa cum eraîn picicare, strigâ încà cdata:

— Am gresit. Iertati-mà !Apoi se asezà si tâcu. Atunci îi aduserâ copîlul,

cel care o denuntase. Ci, când vazurâ cum ea îlîmbrâtiseaza si-1 sârutâ, nu râmase om care sanu-si simtâ ochii înlâcràmaji.

Dintr'odata moara se opri, Motorul, care zi sinoapte bubuia neîncetat, ça o im'mâ în cosul defier, se opri si tâcu pe neasteptate. Cre2urà câ s'astricat ceva. Dar iatâ câ în usile largi aie moriise arâtâ Neagul, mesterul pietrelor, se strecurâprintre cârute si cai, venind încoace. « Poate câa oprit moara ça sa mai priveascâ si el *>, ziserâunii.

Dar Neagul îsi deschise drum, veni pana lângâcârutâ si, îmbràcându-si haina — un paltonas scurteu guler de blanâ — sari în cârutâ, asezându-selângâ Albena. Se mirara toti cei din jur: dacâcumva Neagul glumea, ar fi trebuit sa fie vese1,pe când el albise cum e pansa.

— Jos ! îi strigâ jandarmul si-1 luà de umâr.Da-te jos !

— Nu, nu ma dau jos, sopti Neagul. Eu 1-araucis pe Cutar.

— Ce, ce a zis ? strigâ Marin ciocoiul, care eraajutor de pn'mar. Ci asta-i bunâ ; se poate asaceva?

Spune adevârul? o întreba el pe Albena.Albena dâdu din cap si o podïdirâ lacrimile.

In jurul cârutei se înghesui lumea gramada. Ciça si când abia acum se deschisera ochii tutulor,vâzurâ câ si Neagul este blond si frumos, câpoartâ câciula data pe spate. Purta si el hainâscurtâ de postav eu gulerul de blanà. Totul selumina ça ziua.

Toti începurâ sa strige, sa facâ gàlâgie. Cândmirarea trecu putin, compâtimirea fatà de Albenadisparu într'o clipa. Femeile dîn nou o sâgetarâeu ochii plini de urâ; undeva în urmâ se ridicàîn sus ciomagul lui mos Vlasiu.

« Càteaua, strigâ el, stricà încà o casa ! ». Pefejele barbatilor se lâsà un nor si, eu toate ça nuziceau încà nimica despre Albena, dar parcânu puteau ràbda ça Neagul sa stea lângâ ea.Dar toate venirâ asa de repede si pe neasteptate,încat nimeni nu stia încà ce sa creada si ce saspuîe.

Incurcat era pana si Marin ciocoiul, ajutorulde primar.

— Nu se poaîe, strigâ, si privea ça trâsnit.

IORDAN IOVCOV: NOPTl LA HANUL DIN ANTIMOVO 373

— Cum asa, Neagul. .. toti îl stim om cinstit,nu se poate. Da-te jos, Neagule !

— Mânâ ! strigâ jandarmul ce se urcase si elîn cârutâ. Dar Marin ciocoiul prinsese can dehàturi.

— Domnule jandarm, te rog, asteptati putin.Cum se poate, omul are nevastâ, copii. Demir,strigâ el vâtâselului, ia dà fuga si chîamà pe Ne-guleasa. Mai repede !

— Mânà ! répéta jandarmul.

— Incotro, în oras?— Nu, la primârie, la judele-instructor.Ci câruça porni în goanâ. O femeie veni în

fuga din spre moarâ; era slabâ, îmbâtrânitâ preade timpuriu, vestejitâ. Era Neguleasa. La începutasculta fârâ sa priceapâ celé ce i se spuneau, apoifugi dupa cârutâ, dar se opri, se trânti jos pepâmant si, acoperindu-si ochii eu mâinile, începusa plângà eu hohote.

F R A T I I S E N E B I R E N IDelà moara lui de vânt, opritâ de arsità si eu

aripile làsate ça o pasâre bolnavâ, mos Çterieprivea spre cei doi copaci singurateci delà miazâ^igândîndu-se la cei doi frati senebireni. Acolo,unde acesti doi copaci, întocmai ça doi stàlpiverzi, se înâltau spre cer, dupa lînia orizontuluiera satul Senebir si în el locuiau Petre si Pavel,cei doî fraçi senebireni.

Nu erau doi frati — se gândea mos Sterie —ça doua vite muncitoare, blânzi, buni, sa trâiascâîn cinste, eu frîcâ în Dumnezeu si milâ de oa-meni. Erau întocmai ça doi lupi, cruzi, rai si la-comi, asisderea lupilor albi de baltâ, cari treciarna Dunârea înghetatâ si hoinaresc pe sesurileDobrogii. Asa se aràtarâ si ei. Sosirâ într'o bunâzi în Senebir — era pe vremea râzboiuluî rusesc —aducând eu ei turme ça norii — si oi, si herghelii,si vite, dar toate astea nu erau munca lor, ci japca,râpite în vremea asta turbure.

Se înfipserâ în Senebir asa cum se înfige câpusaîn carne vie. Ciné era slab, cazu si îngenuncheînaîntea lor, ciné era mai tare, fu împuns si sdrobitça de coarnele taurului. In mai puçin de douâsecide ani cei doi fraçi ajunserâ stapânii întregului sat.

Un singur om eu ceva stare mai râmasese laSenebir — Halil Hogia. Când si casa acestuia —un conac mare alb, eu cîardac si doi ulmî în fatâ —aceiasi doi copaci îndepârtati la cari se uita acummos Çterie — când si averea aceasta trecu în mâi-nile fratilor senebireni, atunci mâna de Turci caritôt se mai tineau în Senebir, se rupserâ si o por-nirà în spre Anadol.

Se nâscuserâ pe pamântul acesta si le veneagreu sa se despartâ de el. Se îmbâtarà, eu toatecà nicîodatâ în vîa^a lor nu bauserâ vin, jucarâîn horâ, cântarâ, plânserâ, îmbrâtisarâ si pe prie-tenî si pe dusmanii de pana ieri.

In celé din urmâ pornirâ si aproape to^i sâtenii,între cari si mos Çterie, iesirâ sâ-î ducà pana înmarginea satului.

Hotârîsera sa pièce în Zori, dar iatâ câ iesiseluna. Cerul era limpede, câmpia se întindea înlarg, îmbroboditâ eu o ceaçâ albâ, si acolo, undeera satul, între peretii albi aï caselor eu ferestrelenègre, neluminate, se înâlçau cei doi ulmi întu-necatî, parcâ erau doua suflete, doua arâtâri aie

trecutului, care stateau unul lângà altul, privindîn urma celor ce se duceau.

Acesti doi copaci îi privi Halil Hogea, îsi prîvîsi casa din spatele lor si, pe când îsi lua ramasbun si bârbatii cântau sâlbatîc, iar femeile plân-geau, se întoarse spre mos Çterie si îi sise :

— lartâ, Çterie ciorbagi. Noi ne ducem. Am saplec départe, pana la Mare. Dacâ cumva si acolo

Mo? Çterîe privea spre cei doi copaci singuratecidelà mîazâzi

am sa dau de râu, ça si aici, am sa merg si maidéparte, dincolo de Mare, Averea mea au luat-ocei doî fratî. Fie, N'am sa spuiu sa nu le fie halal.Dar asculta ce-am sâ-^i spuiu: vezi cei doi ulmi?Pe ei i-a sâdît tata eu mâna lui, când m'am nâscuteu si eu frate-meu. Ei ne-au fost hâraziti nou?,

374 B O A B E D E G R A U

sunt norocul nostru — îi stii cum sunt, ver^i, ve-seli sî nia o craca uscatâ între frunzele lor. Darce-are sa fie de-acum încolo? nu stiu. Nu credça ce-a dâruit Dumnezeu cuiva, sà-1 ia îndâratsi sâ-1 dea altuia. Nu cred, çîne mînte vorbelemêle, Çterie ciorbagi. . .

— Vezi cei doi ulrai ? Pe ei i-a sàdit tata eu màna lui

Au trecut multi ani de-atunci. Mos Çterie eratânâr, îmbâtrâni, dar nimîc nu se întâmplase siaproape câ uitase cuvintele lui Halil Hogea. Fratiisenebireni se îmbogâteau din an în an, nici unstrâin nu se mai asezase în sat, iar cei doi ulmise înâlçau tôt mai sus si mai sus, în spre cer.

Se pare câ Halil Hogea se înselase: fericireastràînâ era si fericirea fratilor senebireni.

Dar soarta oamenilor tôt în mâna lui Dumnezeustà: unul din fratii senebireni, cel mai în vârstâ,Petre, care, îmbâtrânit si obosit lâsase pe fecioriisâi la muncâ, iar el vedea de albîne în jurul casei,mûri dintr'odata. Mûri din nimica: îl în^epase oalbinâ — parcâ pe ciné nu 1-a înÇepat albina ? Darel se umflâ, se învineti si în doua, trei zile mûri.Nu moartea asta îl mira însâ pe mos Çterie, pen-truca, oricum ar fi, tôt sfârsïtul unei vieçi omenestieste, ci se mira când bâgâ de seamâ câ tocmaiîn aceeas vreme unul dm cei doi ulmi începu a seusca, frunzele-i se lâsarà în jos si se ofilirâ çaopârite. Copacul nu mai scoase crâci noui si laanul îl tâiarâ.

Mult s'a gândit la asta mos Çterie. Zicea câteo-datà: «o fi de secetâ », Ci într'adevar, anul acela

seceta fusese mare. Altâdatâ zicea : « Bine spuneaHalil Hogea, e fàcut ! ». Dar nu îndrasnea sa spuieceva cuiva, îsi ascunse în el taina si tâcu,

Râmase celâlalt copac. Ci cum crâcile lui sedespârteau la vârf, iar trupul îi râmânea ascunsîn dosul orizontului, tôt se pârea câ nu e unul,ci doi copaci.

Asa îl vedea acum mos Çterie; si lui i se pâreacâ sunt tôt doi. Cei ce priveau de départe, credeaude asemenea câ cei doi copaci sunt la locul lorsi, ça întotdeauna, vorbeau de cei doi frati sene-bireni,

Câ nu sunt toate asa dupa cum erau mai înainte,asta o stia mos §terie. Dupa întâiul semn asteptaacum si pe al doilea. Dar treburile lui Pavel,fratele mai mie, pornirâ si mai bine. Mûri ne-vastâ-sa, dar luâ alta, tânârâ, si i se mai nâscurâcopii. Bogâtia si puterea lui cresteau, asa câ mosÇterie crezu din nou câ ce-i spusese cândva HalilHogea nu erau decât vorbe si nimic altceva.

Dar se întâmplâ zilele astea ceva care facu nunumai pe mos Çterie, dar si pe to^i sâtenii cari cârausnopii delà camp, sau mergeau eu cârutele pe dru-muri — si toate drumurile de pe sesul acesta parcâse învârteau în jurul celor doi copaci — sa vor-beascâ din nou despre fratii senebireni, si vorbeauacum mai mult decât oricând. Se aflase o marenoutate : fiul lui Pavel, flâcâu acum, urît de marnalui vitregâ, gonit si de tatâ-sâu din pricina ei,fugise si, dupa ce se pierduse câteva luni, apâruseacum eu câtiva tovarâsî prin câmpii'le din jurulSenebirului, oprind si jefuind pe câlâtori. Fiullui Pavel senebirliul bandit — iatâ vorba din guratutulor!

Ma: întâiu mos Çterie îsi zise : « acu are sa seîntample ceva ». Ci astepta o zit doua, asteptasàptâmâni. Toate mergeau ça mai înainte. Masinade treierat bubuia în curtea senebirlîului, graucum e aurul se scurgea în hambarele lui, câruteleaduceau snopii din toate parole si grâmâdeauclaiele cât muntii. Mos Çterie nu mai putu râbdasi se duse în Senebir, privi ulmul, îl privi dinspate, din fajâ, îl privi din toate pârtile: copaculera sanâtos, verde si vesel — nu se zarea nicâierinici o cracâ uscatâ.

Iatâ la ce se gândea acum mos Çterie, standsus pe scara morii lui de vânt. Iar când într'oparte a snopilor se prelinserâ umbre, peste mârâ-cini se lasâ o lumina moale si gingasâ si în aerse simtî ràcoreala, se dâdu jos si se duse în mijloculalbinelor. Se lâsà pe vine în fata stupilor si se uitàcum una câte una se întorc albinele si cum, atuncicând scoboarâ la întrarea stupului, se aseazâ greu,eu sgomot, parcâ ar fi picâturi grêle de ploaie.

« Sunt îngreunate de miere, drâgutele », îsi ziceamos Çterîe si se bucura. Era asa de furat încâtabia dupa ce câinele începu sa latre, vazu câînaintea moriî se oprise o câruta eu cai suri marisi câ cineva venea spre el apârându-se eu biciul

IORDAN IOVCOV: NOPTI LA HANUL DIN ANTIMOVO8

375

de came. Mos Çterie îl cunoscu pe Pavel Sene-birliul.

Nici vârsta, nici grîjile din aceste din urmaaie nu-1 schimbaserâ. Era tôt asa de drept, înalt,câlca tinereste si larg. De ani de zile totî îl stiaula fel: eu pârul albit, mustâti haiducesti încârun-tite, dar eu faÇa rosie. Purta abà si nàdragi suri,iar peste brâul rosu încinsese o cartusierà. Armao lasase în cârutâ. Fârâ arma Senebirliul nu seducea nicâeri.

El se apropie de mos Çterie si începu a vorbitare, ça si când ar fi vorbit mai multor insi. Venîvorba despre récolta, de timp, de treierat, care,dacà timpul avea sa tie tôt asa de uscat, aveasa se încheie curând. Senebirliul se prefâcea câe vesel, dar mos Çterie îi cunoscu durerea în ochi.De altfel si el tâcu si-si iâsâ prîvirea în jos.

— Dar pe nepricopsitul de fiu-meu nu 1-aizàrit cumva, întrebà el eu voce schimbatâ. Nucumva s'a arâtat pe aici?

— Ciné, Ivanciu? Nu. Pe aici n'a fost.- N'a fost ? Nu ma minci !— E, Pavle, si tu. Iti zic câ n'a fost, nu 1-am

vlzuî.— Eu 1-am vâzut. Ci nu numai câ 1-am vàzut,

dar s i . . . , si Senebirliul fâcu din mânâ, ça sicând ar fi voit sa arate ceva îspràvit.

— L-am întâlnit eu pe Ivanciu al meu, adâugâel, si mi se pare câ 1-am miruit. Fie si asa, un asafecîor !

— In noaptea aia, începu Senebirliul, care, dupatoate, arâta ca-1 apasà ceva pe suflet si se gràbeas'o spuie, am trecut pe la hanul lui Petre. Eratârau. De cum ma dâdui jos din cârutl îmi iesimainte Petre: «Aman, bade Pavele, sa stai aci,sa nu pleci. Uite chiar acu trecurâ àia. Era siIvanciu». Asa? zic eu, ma suii în câruçâ, un bîciutelegarilor, îi vezi ce smei sunt, si drept pe urmalor. Intr'un loc vasui umbre de oamenî, unul serepezi sa prinda caii. Ridic arma.. . « Tatâ, eusunt ! », strigâ.

— Ciné, Ivanciu ?- El era, 1-am cunoscut, Inima nu-mi tresari.

Çterie, am tras. Am tras drept în el si am datdrumul cailor.

— L-ai omorît ?— Asa cred. Trebue sâ-1 fi omorît.Mos Çterie îl privi mirât. Ambii tâcurâ.— Nu se poate, strigâ mos Çteriu. Nu 1-ai ucis.

De-1 ucideai era sa fie gâsit. Ai mai mers pe-a-colo ?

— Cum nu, am fost, am fost.-E?— Nimica. Nid om, nici sânge, nimica.— Ai vâsut? se bucurâ mos Çterie. Ji s'o fi

parut.Senebirliul dâdu dîn cap. Parcâ nu mai era acel

Pavel Senebirliul pe care îl cunostea mos Çterie.— De-as sti câ e asa, Çterie, de-asi stî ! Sâ-ti

spuîu drept, mi s'a întors inima, sângele tau.

Ma gândesc si într'un fel si într'altul. Poate cânu 1-am ucis, nu vâd sânge, nu vad nimica. Dardacà tîcâlosii âia, tovarâsii lui 1-au tarît si îngro-pat undeva?

— Nu-tî pune asa gânduri la inima, Pavele.— Nu stiu. Acum îl caut, viu, mort, trebue

sà-1 gâsesc.Senebirliul se sculâ. Mos Çteriu vazu înaintea

lui, pe omul tare si neînduplecat de altâdatâ.— Ce secetâ! zise Senebirliul eu glas Unistit.

Tôt asa secetâ era si în anul când a mûrit neneaPetre. Era asa o secetâ câ unul din copacïi dinfata casei s'a uscat.. .

Mai stâturâ încâ de vorbâ si, când se întunecâ,Senebirliul se sui în cârutâ si dâdu biciu cailor suri.

Câteva zile în sir mos Çterie se uita de pe scaramorii lui de vânt cum cârutâ asta eu cai suriridicà praf si alearga, când într'o parte, cândîntr'alta a drumurilor. Se îndepârta, pîerea un-deva si se arâta din nou. Alerga câte o zi întreagâpe câmpia netedâ si uscatà, ça într'un cerc înmijlocul câruia se înaltau cei doi copaci din Senebir.

Intr'o noapte, o voce tïnereasca, aproape decopil, Etrigâ înaintea morii si mos 5tefie ie?i- In

El se apropie de Moç Çterie §î începu a vorbi tare

fata lui statea Ivanciu, fiul râtacit al Senebirliului.Mos Çterie îl duse în moara. Bâiatul pârea çavine delà capâtul lumii: sdrentlros, sgâriat, slabça un mort. Era flamand ça un lup si mos Çterieîl ospâtâ. Abia apucâ sa spuie câ a venit sa cearâiertare delà tatâ-sâu si adormi.

376 B O A B E D E G R A U

Ix>rmi pana dimineaça. Nu se trezi nid cândsoarele se ridicâ sus pe cer. Nici mos Çterie nuîndrâsnea sâ-1 scoale. Il privi, îl privi, si îsi zise:« Pana ce s'o satura de somn eu ma duc sà-1 bucurpe tatà-sâu ». Ci porni spre Senebir.

Intrâ în sat tocmai pe la prânz. Masina detreierat din curtea Senebirliului oprîse din lucru,muncitorîi pesemne cà mâncau undeva la timbra.Dintr'odata se arata sus pe masinâ Pavel Senebir-liul. Intunecat, mânios eu cartusiera la brâu. Cistrigâ :

— Tôt mai mâncati, mai, încâ? la ridicaçi-vâ,sa nu turbez. Ascultâ, strigâ el si mai mâniosmecanicului, dà drumul masinïi!

Motorul sâsîi, scoase aburi, roata se învârti laînceput sec, apoi cureaua isbi odatà tare, se în-tinse si batoza goalâ prînse sa urle ça o fiara.Tôt asa supârat, Senebirliul se asezâ sus si începua bâga snopii împingându-J turbat sî strigândmereu la lucrâtori.

— Mai, îndàrâtnic om, nu lasà lumea nid samànânce, se gândi mos Çterie.

Veni în dosul sureî si masinii si se ascunse dinfafa lui. Dintr'odata batoza se înfundâ, se împie-

dîcà si porni deseartâ. Se auzi o strasnica galagiesi un ^ipàt de femeie. Motorul ça si când îsi dâdusufletul, se opri.

« S'a întâmplat ceva », se gândi moç Çterie sidâdu sa vadâ ce este. lesind din dosul surii, vâzuça în fata casei Senebirliului era un furnicar deoameni. Unii dâdeau din mâim, alçii strigau.Un lucrâtor fugi în spre mos Çterie si eu ochiiîncà plini de groazâ strigâ :

— A mûrit ciorbagiul, nea Pavel. L-a sfâçiatbatoza...

Mos Çterie se opri ça trâsnit. Apoi ridicâ ochiiîn sus, privi ulmul si tresàri: sus în vârful copa-cului, frunzele erau vestejite si uscate» Mos Çteriese uitâ în jur, ça si când ar fi vrut sa se încredin-^eze de ceva: pàmântul era uscat si crâpat, îl isbiun aer caïd ça din cuptor. Ci anul âsta era o stras-nica secetâ, e drept, dar nu s'o fi împlinit oarespusele lui Halil Hogea? Copacul tôt mai stâteadrept si pârea câ n'are nimic, dar era mort.

(Urmeazâ) IORDAN IOVCOVdin bulgàreçte de V. C. Hrisicueu desene de /. Teodorescu Sîon

-

Btserka Ant im din Bucuresti dupa o actiarelâ clé P. Antonescu