UNIVERSTITATEA “1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA CONSILIERE PASTORALĂ

CONSILIEREA ADOLESCENȚILOR CU

DEVIERI DE COMPORTAMENT

Coordonator ştiinţific:

Pr.lect.univ.dr. DORIN OPRIŞ

Masterand:

SUCIU MARIUS – FLORIN

ALBA IULIA

2014

1

CONSILIEREA ADOLESCENŢILOR

CU DEVIERI DE COMPORTAMENT

În adolescenţă, între aspiraţiile individuale şi posibilităţile concrete ale tânărului de realizare

a acestor aspiraţii, există un etern conflict. Întotdeauna, nivelul aspiraţiilor devansează ca

intensitate posibilităţile concrete ale tânărului.

Ne vom referi în special la adolescentul ca subiect infracţional, deoarece comportamentul

agresiv şi, de aici şi delicvent, prezintă un mare grad de malignitate socială. Actul delictual

debutează de obicei cu fuga de acasă practicată de unii adolescenţi. Vagabondajul, ca formă

evoluată a fugii de acasă şi care reprezintă peregrinări continue dintr-un loc în altul, susţinute de

spiritul de aventură, adolescentul rătăcind fără puterea şi voinţa de a reveni la domiciliul său,

deschide larg poarta infracţionalităţii. Vagabondajul implică o viaţă nomadă, fără orizont

temporal, însoţită de riscuri şi privaţiuni şi asociat în majoritatea cazurilor cu furt, cerşetorie, viol,

perversiuni sexuale, prostituţie.

În consecinţă, întregul angrenaj social din zilele noastre aduce cu acuitate în atenţie

problematica devierilor de comportament şi a metodologiei prevenirii şi terapiei acestora.

Factorii care determină devieri, aberaţii la copii, de multe ori nesesizate decât la

adolescenţă, ori răbufnind la tineri, se înscriu într-un câmp de studiu ce implică specialişti din

medicină, psihologie, pedagogie, sociologie, jurisprudenţă etc.

În prezent, la această deschidere a câmpului de studiu, prin natura factorilor ce se

circumscriu comportamentului deviant se adaugă complexitatea tabloului etiologic, ca şi

numeroasele modalităţi de tratament. De aceea, în abordarea complexă a devianţei a tulburărilor de

comportament îşi au loc termeni ca: educare, reeducare, socializare, compensare etc., indiferent

dacă pentru aceasta concură medicul, familia, şcoala, psihologul, pedagogul ori sociologul.

Considerată ca perioadă de tranziţie între copilărie şi maturitate, adolescenţa se

caracterizează printr-o serie de trăsături generale şi specifice care condiţionează şi determină

procesul de cristalizare a personalităţii tânărului. Incluzând indivizi a căror vârstă este cuprinsă

între 13 şi 18 ani, adolescenţa cuprinde două subperioade principale aflate una în prelungirea

celeilalte: a). Preadolescenţa, cuprinzând copiii între 13 şi 16 ani, caracterizată prin stabilizarea

maturităţii biologice şi dobândirea unei individualităţi mai nuanţate;

b). Adolescenţa propriu-zisă (sau marea adolescenţă), cuprinzând tinerii între 16 şi 18-20 ani, care

se caracterizează prin fundamentarea principalelor trăsături de caracter. Se poate spune că la

2

capătul acestei perioade tulburi, plină de asperităţi şi de convulsii în plan relaţional, din punct de

vedere psihologic, profilul de bază al personalităţii apare pe deplin conturat în liniile sale

definitorii.

Adolescenţa este considerată totodată ca o perioadă în care se manifestă fenomene de

revoltă; adolescentul având un caracter neconformist. Faţă de normele sociale adolescentul poate

avea o identificare negativă sau pozitivă şi acest lucru poate crea senzaţia unei instabilităţi a

personalităţii sale. Fixarea nivelului de aspiraţie a capacităţii de separare de părinţi şi de alţii, sunt

factori decisivi în procesul de identificare.

Analiza comportamentului minorilor la diverse vârste concentrează atenţia asupra

propensiunii spre devianţă şi asupra tendinţelor de încălcare a normelor morale ca forme

obişnuite ale dezvoltării contradictorii a personalităţii. Evaluarea complexă a studiilor şi

cercetărilor întreprinse în acest domeniu lasă să se întrevadă sensul comun şi imaginea stereotipă

atribuite noţiunii de criză adolescentină, criză morală sau criză juvenilă în raport cu

particularităţile generale şi specifice ale comportamentului personalităţii şi evoluţiei psihologice

de la cea mai fragedă vârstă a tânărului. Servind multă vreme ca explicaţie generală a oscilaţiei

personalităţii între normal şi patologic şi a tendinţelor de devianţă constantă a comportamentului,

noţiunea de criză a adolescenţei se referă, de fapt, la trăsăturile psihologice contradictorii ale

etapelor de dezvoltare a personalităţii, care la unii adolescenţi se manifestă mai accentuat decât la

alţii.

Educaţiei, în dimensiunea sa de dezvoltare în contextul social a personalităţii, în speţă

educaţiei şcolare, îi revine un rol hotărâtor în gestionarea şi în continua ameliorare a procesului de

socializare. Elementul de integrare a individului în mediul social este, desigur, totalitatea

comportamentelor sale.

Devierile de comportament nu apar din nimic, ci constituie o treaptă calitativă autonomă,

rezultată în urma unui cumul de reacţii inadaptate. Apariţia atitudinilor de inadaptare şi stabilizarea

lor la nivelul comportamentului semnifică instalarea comportamentului deviant.

Prin comportament deviant se înţelege orice abatere a comportamentului de la normele

generale de convieţuire, de la normele morale, culturale, juridice ale societăţii.

3

Factorii etiologici ai reacţiilor comportamentale deviante

Comportamentul delincvent al adolescentului cunoaşte cauze bio-psiho-sociogene. Studiul

cauzelor de conflict cu finalizare în conduita deviantă întâmpină serioase dificultăţi, datorită pe

de o parte multitudinii şi complexităţii acestora, iar pe de altă parte datorită faptului că una şi

aceeaşi formă de reacţie deviantă poate avea cauze diferite, după cum una şi aceeaşi cauză poate

determina efecte reacţionale diferite. Cu toată complexitatea şi varietatea numerică, factorii

etiologici ai reacţiilor comportamentale deviante pot fi clasificate în:

- factori predominanţi biogeni

- factori predominanţi psiho- sociogeni

Factorii biogeni ai devianţei

În cadrul factorilor biogeni, devianţa de comportament apare ca un epifenomen al

dereglărilor organice, dar mai frecvent aceşti factori se interferează condiţiile biogene creând

fondul pe care acţionează situaţiile particulare din viaţa adolescentului. O serie de factori

patologici psihici pot sta la originea biogenă a unor devieri comportamentale de tip delictual

(Encefalopatii secundare post-infecţioase sau post-traumatice; oligofrenii; sechele după

meningite; epilepsii; hebefrenii; psihopatii; nevroză etc.).

S-a pus în evidenţă, prin determinarea cariotipului la unii indivizi cu comportament

deviant, o trisomie gonosomială cu un y suplimentar (xyy). Această anomalie genetică se

asociază cu agresivitate, violenţă, tendinţa spre distrugere de bunuri. Acestor factori biogeni li

se adaugă remanierile neuropsihice şi endocrine de pubertate şi adolescenţă.

Factorii psiho-sociogeni

Fără a subestima importanţa factorilor organici, somatogeni, vom sublinia în primul

rând rolul determinant al factorilor psiho-sociogeni din mediul familial şi extra-familial:

1. Disociaţia familială. Familia devine ,,solul primar al dezvoltării naturii umane" iar

copilul, imaginea părinţilor şi un criteriu de referinţă despre atitudinea lor. Disociaţia şi

neînţelegerea familială este frecvent întâlnită în familiile adolescenţilor cu tulburări de conduită

şi comportament. Cei doi părinţi, deşi despărţiţi, revendică în mod egal copilul, fiecare din ei

căutând să-l atragă de partea lui şi să-l instige împotriva celuilalt în scopul de a-l compromite.

Rămas în grija unuia dintre părinţi, copilul devine victima unei atitudini extremiste sau va

beneficia de întreaga afecţiune şi îngrijire din partea acestuia (având drept consecinţă formarea

lui ca individ egoist, retrograd, nepăsător şi inadaptat la formele vieţii sociale), sau va fi frustrat

4

de cea mai elementară formă de afecţiune, de înţelegere, de condiţii corespunzătoare de viaţă şi

activitate (ceea ce va determina introvertirea, izolarea, lipsa de încredere în sine, revoltă, răutate,

cruzime). Modelul parental valorizant sau devalorizant, transmiterea de către părinţi a unor

valori de identificare ca şi imaginea părinţilor vor ajuta la structurarea personalităţii.

Comportamentul copilului se realizează totdeauna prin identificare şi interiorizare cu

sine şi cu ceilalţi. Astfel, eul uman se formează într-o constelaţie triunghiulară de factori:

dragoste, autoritate şi securitate familială. Orice carenţă afectivă ca şi orice carenţă sau abuz de

autoritate vor determina tulburări de comportament, datorită demisiei părinţilor de la sarcinile

lor, fie prin identificarea părinţilor cu părinţii patogeni. Tânărul devine astfel ,,un simptom al

părinţilor săi". Agresivitatea, izolarea, fuga şi vagabondajul, furtul etc. pot fi determinate de

aceeaşi cauză: atitudinea reprimatoare, tiranică a părinţilor sau dimpotrivă cea permisivă, liberă.

Carenţa afectivă, este cauza principală a unor astfel de devianţe deoarece plecând de la

calitatea relaţiei mamă-copil se vor dezvolta în mod adecvat relaţiile copilului cu alţii.

Astfel, dacă copilăria se desfăşoară în cadrul unui climat familial saturat de privaţiuni şi

ostilităţi, de condiţii care privează copilul de afecţiune şi de satisfacerea adecvată a dorinţelor şi

aspiraţiilor lui fireşti, acesta ajunge să trăiască aşa numitul conflict de adaptare, care se exprimă

printr-o atitudine protestatară în faţa oricărei rezistenţe, opoziţii sau interdicţii. Manifestările

repulsive ale adolescentului dovedesc, în majoritatea cazurilor tocmai faptul că asupra acestuia

în trecutul său au acţionat mijloace coercitive brutale, stări conflictuale severe, pedepse

umilitoare, etc.

2. Absenţa mediului familial. În cazul adolescenţilor orfani abandonaţi, care se află în

grija asistenţei publice, lipseşte însuşi mediul familial. Lipsa oricăror modele parentale şi a

identităţii copilului cu părinţii săi, pot duce la depersonalizarea şi de realizarea, ca punct de

plecare al obtuziei, indiferenţei, opoziţiei sau ostilităţii. Din rândul acestora se detaşează în

primul rând adolescentul depresiv, aflat în continuă căutare de afectivitate, de înţelegere din

partea celor din jur.

Astfel de devianţe se pot întâlni şi la copiii adoptaţi, mai ales când înfierea e motivată de

o compensare a frustrărilor şi când copilul e privat de climatul afectiv şi de sentimentul de

securitate. O influenţă negativă au şi familiile reconstituite din divorţuri, văduvii, sau copii

rezultaţi din căsătorii anterioare, care vin în noua familie cu alte principii şi deprinderi

educative.

3. Situaţia economico-socială a familiei poate condiţiona apariţia unor conflicte şi tensiuni între

părinţi pe de o parte şi între părinţi şi copii pe de altă parte, datorită fie unui spaţiu locativ limitat, sau a

unei gospodării şi administrări defectuoase a bugetului familial, sau a unor condiţii igienice de trăi

5

necorespunzătoare. Statistic, se constată apartenenţa tinerilor delincvenţi din familii paupere fie deosebit

de prospere, în care se întreţin condiţii care duc la supradimensionarea trebuinţelor, pretenţiilor şi

necesităţilor.

4. Carenţele de ordin educativ joacă un rol deosebit în determinarea unor forme

comportamentale aberante, neadecvate. Ele depind în mod direct de personalitatea părinţilor şi

educatorilor. A. Berge consemnează un număr destul de mare de defecte ale părinţilor, unele

dintre ele capitale: hiperprotectivism, narcisism; nervozitate; incapacitatea de a iubi,

perfecţionalism, iar altele de importanţă mai mică, secundare: lipsa de condescendenţă, lipsa de

respect, oportunism.

5. Influenţele nefaste ale unor grupuri de tineri. Cei mai mulţi dintre minorii delincvenţi nu

sunt supravegheaţi de către părinţi în ceea ce priveşte relaţiile lor cu ceilalţi copii şi în legătură

cu felul în care îşi petrece timpul liber, sau sunt supravegheaţi în mod superficial sau accidental.

Nu întotdeauna adolescentul ştie să se apere împotriva influenţelor străzii, colegilor sau

adulţilor mai turbulenţi, certaţi cu normele şi legile convieţuirii sociale.

Teama de ridicol, grija de a părea încă un copil şi dorinţa de a-i imita pe cei mari

contribuie la coruperea lui precoce. Astfel el va începe să fumeze, să bea, să practice jocuri de

noroc şi caută în toate prilejurile prin care să demonstreze forţa şi curajul său. Atracţia pe care o

simte la un moment dat adolescentul pentru grupul de adolescenţi şi uneori şi de adulţi poate fi

explicată şi prin faptul că grupul respectiv îi permite realizarea unor dorinţe care îi sunt interzise

în mod brutal de către părinţi şi a unor acţiuni aventuroase şi activităţi mai interesante. Efectele

principale ale vieţii de grup sunt dependentele pe care le dezvoltă acesta între membrii grupului

respectiv.

După criterii simptomatologice, comportamentul deviant poate îmbrăca următoarele

forme: -comportament instabil;

-comportament impulsiv;

-comportament agresiv;

-comportament pervers/aberant;

-comportament reactiv.

Din îmbinarea criteriului etiologic cu cel al psihopedagogic rezultă următoarea clasificare

a devierilor de comportament:

• devieri de comportament care ţin de constituţia psihopatoidă ( Aici intră copiii străzii,

care din punct de vedere clinic, aparţin tipurilor clasice de perverşi, schizoizi, cicloizi,

epileptoizi şi diferitelor combinaţii ale acestora. Copiii pot fi recunoscuţi după: inafectivitate sau

hiperafectivitate, autism, amoralitate sau labilitate morală accentuată, impulsuri de a schingiui

6

animalele, de a chinui pe fraţii mai mici sau pe alţi copii, linguşire, minciună, exaltare, atitudini

obscene, perversiuni sexuale, tendinţe de a se constitui în bande, etc.

• devieri de comportament ce ţin de modificările structurii neuropsihice, dobândite prin

suferinţe encefalice pre- sau postnatale, proprii unei categorii restrânse numeric şi parţial

educabile. Caracteristicile sunt manifestări precum: nelinişte motorie, dispersie şi labilitate

psihică, negativism, tendinţe de chiul, vagabondaj, minciună, etc.

• devieri de comportament ce decurg din schimbările negative survenite în condiţiile de

mediu fizic şi social. Factorii cauzali îi regăsim în carenţele mediului familial, în influenţa

negativă a prietenilor, în dezacordul dintre educaţia şcolară şi cea familială sau în regimul de

viaţă inadecvat, dezorganizat al elevului.

• devieri de comportament ce ţin de schimbările patologice produse în ambii termeni

(individ-mediu), ce determină manifestări greu recuperabile. În acest caz factorii endogeni şi cei

exogeni îşi conjugă efectele distructive.

Tipologia simptomatologică a devierilor de comportament operează cu criteriul sferei

psihicului predominant afectată. Astfel, devierile de comportament se pot localiza după cum

urmează: - în sfera relaţională –copii cu indisponibilitate de comunicare

- în sfera afectivităţii –copii cu reacţii afective extreme, irascibili, inerţi, pasivi

- în sfera dezvoltării intelectuale –copii cu ostilitate faţă de învăţătură

- în sfera voliţională –tutelare excesivă sau lipsă de control asupra copilului

Surprinse în evoluţia lor, ce comportă grade diferite de fixare, devierile de comportament

trec prin trei stadii. Acestea sunt:

1. tulburări de comportament uşoare (de gradul I), tipice fiindu-le actele de indisciplină

ocazionale, în şcoală sau în familie. Sunt considerate pseudotulburări de

comportament, dar pot deveni comportamentale dacă nu se iau la timp măsuri de

corectare, de echilibrare stabilă a relaţiilor cu cei din jur, de asanare a unor focare

etiologice endogene sau exogene;

2. tulburări de comportament mijlocii (de gradul II), manifestările deviante ale copilului

se integrează în comportament, de aceea se corectează mai greu.

3. tulburări comportamentale grave (de gradul III), sunt incluşi elevii delicvenţi, vicioşi,

turbulenţi, deviaţi moral.

A. Berge (1972) clasifică defectele copilului după criteriul efectului pe care acestea îl

produc asupra celor din jur. Astfel,

-defecte sâcâitoare (agitaţie, nesupunere, furie)

-defecte umilitoare (obrăznicia, lenea)

7

-defecte respingătoare ( gelozia, hoţia, tulburările sexuale)

-defecte ,,indiferente” (egoismul, orgoliul, lăcomia, plictiseala)

După simptomul prevalent, I. Străchinaru (1969), deosebeşte:

-conduite de evaziune sau de demisie (dezacord, conflict cu mediul, la care

elevul răspunde prin retragere, refugiu în el însuşi

-conduite de dominare, agresive sau revendicative se desfăşoară pe fundalul

egocentrismului, principalele forme de manifestare fiind mânia şi agresivitatea

-conduite perverse se întind de la forme mai puţin periculoase (plânsul artificial)

şa altele grave (denunţuri, violuri).

Principalele devieri de conduită şi comportament pe care le-am întâlnit sunt: tentativă

autolitică şi actul suicidar, acte asociale şi antisociale ca: negativismul, minciuna, furtul,

tâlhăriile, lovirea, ameninţarea, violul, fuga de acasă sau vagabondajul, alcoolismul, şi nu în

ultimul rând, dependenţa de droguri.

Dezvoltarea dizarmonică a personalităţii la adolescenţi include anomalii de adaptare a

comportamentului la exigenţele condiţiilor sociale, culturale, economice.

Într-un sens larg consilierea este o activitate prin care individul este ajutat în rezolvarea

problemelor pe care le are .

Consilierea este o experienţă de redescoperire sau găsire a individului de către el însuşi. Se

pune accent pe descoperirea de atitudini, comportamente, sentimente care îl pot ajuta. Individul

este învăţat să facă faţă problemei. Consilierea este un proces în cadrul căruia consilierul gândeşte

împreună cu clientul, discută cu acesta despre interesele, abilităţile sale sau presiunile pe care le

suportă, despre diferitele opţiuni ale clientului, despre consecinţele acţiunilor inteprinse sau

urmează a fi întreprinse.

Orice persoană care acceptă şi începe un proces de consiliere trebuie să accepte principiul

după care modelele comportamentale pot fi modificate. Orice individ are capacitatea de a decide şi

de a se schimba. Pentru a-l ajuta să poată realiza aceste schimbări se recurge la consiliere.

Consilierea este o situaţie de învăţare în mai multe sensuri. Consilierea în esenţă, are ca

scop sprijinirea individului pentru a se putea ajuta singur, să se înţeleagă pe sine şi realitatea.

Această înţelegere decurge din exprimarea liberă a sentimentelor şi atitudinilor, din studiul

răspunsurilor la întrebări, din teste şi din examinarea modului de viaţă.

La baza oricărei consilieri se află convingerea conform căreia persoanele cu probleme au

posibilitatea de a se modifica, învăţând noi strategii de a percepe şi evolua realitatea şi de a se

comporta. Scopul devine cel de transformare a acestei convingeri în realitate.

8

Consilierul încearcă să realizeze o evaluare a personalităţii clientului. Demersul va avea apoi

ca sarcină să elibereze clientul de anxietate, depresie şi alte trăiri afective care împiedică adaptarea

optimală a acestuia la mediu şi care au efecte negative asupra celor din jur afectând cele mai

importante acţiuni ale vieţii individului; activitatea profesională, relaţiile interpersonale, viaţa

sexuală, imaginea de sine, autoaprecierea . Consilierul trebuie să aibă în vedere, atunci când începe

consilierea, pacientul şi realitatea situaţională a acestuia, să caute să-i deblocheze propriile

disponibilităţi, să-l ajute să se accepte pe sine şi pe cei din jur.

Consilierul trebuie să ajute elevii care prezintă tulburări comportamentale să dobândească

atitudini pozitive şi să dobândească o imagine de sine mai bună cu scopul unei reuşite şcolare şi

unei conduite acceptabile.

Pentru crearea unui comportament eficient este nevoie ca acesta să fie centrat pe trei

elemente: crearea unui climat favorabil, cunoaşterea personalităţii elevului, stabilirea de relaţii

pedagogice optime. Pentru crearea unui climat favorabil, consilierul şcolar trebuie să-l ajute pe

profesor să procedeze astfel: să-l ajute pe profesor să procedeze astfel: să-şi definească aşteptările

de la elevi în termeni precişi; să-şi antreneze elevii în formularea, modificarea, diverselor obiective

cu privire la comportament; să colaboreze cu conducerea şcolii pentru instaurarea şi menţinerea

unui ansamblu de reguli aplicate în clasă; să remarce şi să încurajeze comportamentele dezirabile;

să dea fiecărui elev să aibe experienţa continuă a succesului, să-şi fortifice astfel stima de sine; să

promoveze şi să dezvolte aptitudini sociale în cadrul şcolii; să se familiarizeze cu un anumit număr

de strategii pentru ameliorarea comportamentului; să găsească modalităţi eficiente de comunicare

cu elevi şi familiile acestora .

Pentru cunaşterea personalităţii elevului, profesorul lui este învăţat de consilier să

procedeze în modul următor: să se familiarizeze cu comportamente tipice corespunzând diferitelor

stadii de dezvoltare: să se studieze dosarele elevilor pentru a se informa asupra antecedentelor; să

cunoască atitudini şi conduita elevilor în relaţiile sale cu şcoala, cu familia: să practice ascultarea

activă pentru o mai bună percepţie a situaţilor; să reacţioneze diferit de la caz la caz, să fie deschis

faţă de elevi cu scopul de a-i încuraja să vină să discute problemele pe care le au; să comunice cu

părinţii atât pentru ,,veştile rele”, dar mai ales pentru ,,veştile bune”.

În ceea ce priveşte stabilirea relaţiilor pedagogice optime, consilierul îl învaţă şi-l

încurajează pe profesor în următoarele acţiuni: să fie coerent, drept, suplu faţă de elevii săi; să-şi

încurajeze elevii să participe la stabilirea unor obiective comportamentale pozitive; să încurajeze

elevii să-şi controleze propriul comportament în clasă; să varieze metodele de instruire pentru

menţinerea motivaţiei, participării să dea elevilor un sentiment de securitate; să acţioneze în aşa fel

să evite luptele pentru putere între elevi sau între el şi elevi; să se stăpânească pe el să nu

9

reacţioneze impulsiv în faţa unor conduite greşite ale elevilor; să discute individual cu elevii dacă

problema nu priveşte întreaga clasă; să accepte faptul că atât profesorii cât şi elevii pot greşi; să se

pună de acord asupra măsurilor care trebuie luate pentru a rezolva o problemă în caz de conflict; să

noteze modul în care au fost rezolvate problemele pentru a avea un punct de referinţă şi pentru a

întreţine relaţii pozitive.

Pentru a putea schimba comportamentele negative la elevi este nevoie de o metodologie,

deci de metode şi tehnici de intervenţie; este nevoie de un program unitar logic şi raţional. Acest

program trebuie structurat pe patru etape: observarea şi înregistrarea datelor, analiza şi interpetarea

datelor, planificarea şi intervenţia propriu- zisă şi evaluarea .

În prima etapă este necesară descrierea în termeni clari a conduitei negative a elevului şi

strângerea informaţiilor cu privire la această conduită. Trebuie să se consemneze unele repere

necesare în analiză. Avem în vedere comportamentul negativ (frecvenţa, durata , intesitatea), elevul

cu tot cea ce înseamnă el (stil de învăţare, puncte tari şi puncte slabe, interese, motivaţie,

aptitudinile sale). În grilă trebuie să consemnăm evaluarea profesorului de către consilier: stilul de

predare, modul de organizare a învăţării, metodele şi tehnicile de instuire, raportul profesorului cu

elevii, priorităţile acordate de profesor. Mai trebuie să culegem informaţii despre factorii

circumstanţiali (activităţi stucturate, supravegheate sau nesupravegheate, activităţi desfăşurate în

grupuri mari sau mici) şi profilul elevului (pe baza fişei şcolare, pe baza unor rapoarte şcolare şi

medicale, pe baza unor rapoarte şcolare şi medicale, pe baza convorbirii cu părinţii, profesorii,

tutorii, colegii elevului).

În cea de-a doua etapă ne confruntăm cu analiza datelor şi formularea de ipoteze. Este

necesar uneori să se organizeze un studiu de caz la care să participe elevi, profesori. În unele

cazuri consilierul trebuie să apeleze la alţi specialişti care să-l ajute la interpretarea datelor.

Ipotezele trebuie formulate clar cu privire la cauzele posibile care au stat la baza comportamentului

indezirabil. Planificarea şi intervenţia presupune două operaţii: formularea programului de

schimbare şi aplicare a acestui program. În formarea programului, consilierul trebuie să ţină cont

de fixarea obiectivelor (pe termen lung şi pe termen scurt) şi de alegerea metodelor. Pe termen lung

consilierul trebuie să descrie corect şi precis comportamentul aşteptat de la elev. Pe termen scurt

consilierul trebuie să descrie în ordine faptele care trebuie urmate pentru atingerea obiectivelor pe

termen lung: să realizeze comportamentul, ce trebuie să facă, când şi unde. Exigenţele ce trebuie

îndeplinite de elev se vor stabili în timpul unei convorbiri directe cu elevul.

Alegerea metodelor trebuie să se facă ţinând cont de ipotezele formulate, de obiectivele

fixate şi de datele culese anterior. Analiza sistemică a datelor trebuie să permită degajarea unor

10

tendinţe în ceea ce priveşte manifestarea comportamentală respectivă. Metodele alese şi criteriile

fixate trebuie să corespundă nevoilor particulare ale elevului.

În ceea ce priveşte cea de-a doua operaţie: aplicarea programului de schimbare trebuie

respectate două condiţii: trebuie desfăşurat într-o manieră consecvenţa, adică toţi profesorii

implicaţi în procesul educaţiei trebuie să respecte programul şi în al doilea rând trebuie să se facă

un control permanent, care să permită stabilirea ajustărilor impuse de evoluţia nevoilor elevului.

Cea de-a patra are în centrul ei evaluarea. Evaluarea poate duce la trei situaţii:

a) rezolvarea problemei, mai exact schimbarea comportamentală. La această situaţie se

ajunge când obiectivele pe termen lung au fost atinse. Conduita elevului trebuie totuşi sprijinită

prin tehnici de prevenire;

b) reutilizarea programului de intervenţie, ceea ce înseamnă că obiectivele pe termen

scurt nu au fost atinse. Consilierul are mai multe variante, în funcţie de situaţie şi anume: să revină

la etapa observaţiei şi înregistrării datelor, să revina la etapa analizei datelor unde fie să formuleze

o altă ipoteză, fie să analizeze din nou datele, să revină la etapa planificării pentru a redefini

obiectivele pe termen scurt ori fie pentru a schimba metodele de acţiune;

c) recurgerea la alte servicii disponibile ceea ce presupune apelarea la alte servicii

neurologice, psihiatrice, de reeducare; aceasta numai după ce programul de schimbare a fost de mai

multe ori folosit fără a produce schimbări semnificative în plan comportamental

Problema centrală a adolescenţilor devianţi rămâne dificultatea de adaptare şi integrare

şcolară/socială. De aceea, în vederea reintegrării, demersurile consilierului se vor orienta către

metode menite să echilibreze şi să optimizeze personalitatea clientului său. Există deja o serie de

metode clasice: stingerea comportamentelor indezirabile, modelarea, antrenamentul asertiv, tehnica

reacţiei aversive prin sancţiune, metoda contractuală.

Stingerea comportamentelor nedorite: Dorind să iasă în evidenţă în grupul de covârstnici,

puberul adoptă adesea comportamente şocante. Consilierul, profesorii şi părinţii, prin acord comun,

vor aproba şi încuraja numai acele conduite dezirabile, evitând să dea atenţie celor ostentative sau

agresive. Observând că acestea din urmă nu mai produc efectul scontat, copilul va renunţa la ele.

Stingerea parcurge trei etape: iniţial comportamentele indezirabile se intensifică, pentru ca apoi să

slăbească treptat din cauza lipsei de întărire, iar în final comportamentul este uitat şi înlocuit.

Modelarea se bazează pe puterea exemplului. În anturajul copilului se află persoane care,

prin forţa lor charismatică, îl determină să le imite comportamentul. Esenţa metodei constă în

dislocarea unor conduite negative dobândite prin imitaţie şi plasarea copilului sub influenţa unor

modele demne de urmat (consilier, părinţi, profesori, colegi).

11

Antrenamentul asertiv vizează învingerea dificultăţilor de interrelaţionare ale unora dintre

elevi. Consilierul va recurge la diferite procedee, astfel încât clientul să dobândească deprinderi de

relaţionare şi comunicare, mai întâi în familie, apoi în clasă şi ulterior în societate.

Tehnica aversivă presupune utilizarea sancţiunilor pentru a amenda comportamentele

nedorite. Pentru a reuşi, este nevoie de asentimentul copilului şi de motivaţia lui intrinsecă de a se

debarasa de aspectele neplăcute ale personalităţii, păstrând, prin întărire, numai pe cele socialmente

aprobate.

Metoda contractuală este din ce în ce mai des utilizată în consiliere. Clientul deviant

renunţă prin contract la conduitele sale reprobabile, primind o recompensă ori de câte ori şi -a putut

controla comportamentul în sens pozitiv, realizând astfel, scopul planificat în înţelegere cu

consilierul.

Lipsa consilierilor şcolari, dezinteresul manifestat de cadrele didactice şi de familii, face

ca anumite comportamente delincvente să nu fie observate sau înţelese la timp astfel încât ele

evoluează, transformându-se în timp în acte infracţionale, iar minorii ajung în centre de reeducare.

Consider că o preocupare de viitor a şcolii trebuie să fie utilizarea metodologiei influenţării

educative a elevilor în vederea elaborării şi consolidării unui comportament integrativ.

Aplicarea măsurilor de prevenire şi de consiliere a devierilor de comportament, poate

deschide noi perspective pentru adaptarea elevilor la standardele şcolare şi sociale.

BIBLIOGRAFIE:

1. Albu Eugen, Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii

preadolescenţi, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002,

2. Allport, G.W., Structura şi dezvoltarea personalităţii, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti,1987.

3. Berge, A. Copilul dificil, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.

4. Boncu, S, Devianţă, toleranţă şi conflict normativ , în „Psihologia rezolvării

conflictului”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998.

5. Cosmivici, A., Iacob, L., Psihologie şcolară, Polirom, Iaşi, 1998.

6. Dragomirescu,V., Psihologia comportamentului deviant, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1976.

7. Răşcanu, Radu, Psihologia comportamentului deviant, Ed. Universităţii, Bucureşti,

1994.

12

PROIECT DE INTERVENŢIE

Plan de acţiune comună şcoală-familie

• Scop : ▫ intensificarea colaborării şcolii cu familia astfel încât să se rezolve situaţiile tensionate

din familie

▫ elevului să-i fie stimulată motivaţia pentru învăţare

▫ elevul să poată să depăşească criza de identitate

• Obiective:

▫ Conştientizarea de către părinţi a responsabilităţilor care le revin în educarea copiilor

lor, a necesităţii tratării diferenţiate a fiecărui copil în funcţie de particularităţile de

vârstă

▫ Conştientizarea de către părinţi a faptului că elevul poate lua şi singur decizii de care

părinţii trebuie să ţină cont

▫ Modificarea atitudinilor comportamentale ale părinţilor în raport cu copiii lor pentru o

mai mare deschidere către aceştia, pentru stimularea gândirii pozitive, pentru găsirea

metodelor non agresive de abordare şi rezolvare a situaţiilor de criză

▫ Cunoaşterea reciprocă părinţi-profesori, pentru realizarea unei cooperări reale şcoală-

familie

▫ Modificarea atitudinii elevului faţă de rezolvarea sarcinilor şcolare

▫ Stimularea motivaţională adecvată a elevului pentru învăţare

▫ Realizarea unui program de activitate echilibrat fără suprasolicitări sau eforturi în salt, cu

sarcini repartizate în funcţie de posibilităţile elevului, cu întărirea succesului şi diminuarea

insuccesului

▫ Dezvoltarea încrederii în forţele proprii, dezvoltarea şi îmbunătăţirea imaginii de sine

▫ Favorizarea integrării în grup prin realizarea de acţiuni comune cu colegii

▫ Orientarea către şedinţe de psihoterapie pentru rezolvarea problemelor afective şi

emoţionale, precum şi a crizei de identitate

13

14