Firmele offshore

Firmele offshore privite ca firme care derulează activităţi de comerţ exterior, reprezintă o

categorie aparte de societăţi comerciale, având în vedere modul de funcţionare, jurisdicţiile în

care îşi au sediul social şi, mai ales, scopul pentru care au fost înfiinţate. Din perspectiva celor

prezentate în paragrafele anterioare, firmele offshore ar putea fi încadrate în zona

intermediarilor care lucrează în nume propriu şi pe cont propriu.

„Offshore” înseamnă în traducere liberă în larg, respectiv departe de ţărm. Primele

jurisdicţii, care din punct de vedere cronologic au acordat facilităţi fiscale, au fost o serie de

insule mici, de aici rezultând termenul de offshore, semnificaţia acestuia poate fi reliefată prin

asimetrie cu termenul onshore care este atribuit statelor ce impun plata unor taxe mari.

Firma offshore desfăşoară numai activităţi comerciale internaţionale, adică în afara

graniţelor ţării sau jurisdicţiei unde este înmatriculată. Din acest punct de vedere, teoretic, orice

stat indiferent de mărimea taxelor şi impozitelor percepute poate fi gazdă pentru societăţile

offshore. În cazul în care ţara sau jurisdicţia în care este înregistrată firma offshore este un

paradis fiscal, atunci aceasta fie nu va plăti impozite şi taxe, fie va plăti impozite şi taxe foarte

mici.

Pentru ca un teritoriu să întrunească valenţele de paradis fiscal trebuie să se caracterizeze

prin:

Fiscalitatea redusă şi în unele cazuri chiar nulă, firma offshore trebuind însă să

plătească o taxă anuală fixă, în caz contrar fiind radiată;

Anonimitate şi confidenţialitate. Mulţi dintre oamenii de afaceri doresc discreţie

atunci când este vorba de activităţile derulate, profiturile obţinute etc. Anonimitatea

se poate concretiza sub diferite forme, de la înregistrarea societăţii ca anonimă – cu

acţiuni la purtător - până la înregistrarea offshorului pe numele unei persoane paravan

mandatată special în acest sens. Majoritatea covârşitoare a deţinătorilor de firme

offshore consideră anonimitatea drept criteriu esenţial în decizia de a deschide astfel

de firme. Salariaţii unei firme offshore sunt obligaţi sub jurământ să nu divulge

numele acţionarilor acesteia.

Lipsa obligativităţii sau obligarea formală a firmelor de a depune bilanţ contabil, deci

de a ţine evidenţe contabile, cu consecinţe directe asupra reducerii costurilor de

operare;

Birocraţia redusă, înfiinţarea unei firme offshore făcându-se în mai puţin de 24 de ore

fără a fi neapărat necesară prezenţa acţionarului. Totodată, diversificarea obiectului

de activitate se poate face fără nicio restricţie;

Inexistenţa sau limitarea controalelor şi restricţiilor valutare, companiile offshore

putând efectua afaceri şi depozita rezervele financiare în orice monedă;

Existenţa unui sistem bancar puţin restricţionat prin reglementări, putând astfel

efectua cu rapiditate operaţiuni de plată, schimb, transfer etc. Faptul că firmele

offshore îşi pot păstra rezervele financiare în orice monedă, reduce considerabil riscul

valutar;

Asigurarea prin garanţii guvernamentale împotriva riscului privind expropierea şi

naţionalizarea patrimoniului.

Jurisdicţiile offshore sunt gazdele filialelor unor bănci de mare prestigiu, ale unor firme

de consultanţă recunoscute pe plan internaţional şi altor categorii de specialişti implicaţi în

derularea afacerilor comerciale internaţionale. Astfel, avocaţii, managerii, evaluatorii, auditorii,

brokerii precum şi acţionarii trebuie să beneficieze de mijloace de comunicaţie şi transport

(telefon, internet, transporturi aeriene), de locuinţe, restaurante etc., la nivelul celor existente în

propriile ţări.

Firme multinaţionale puternice şi de mare notorietate precum, General Motors, Daymler

Chrysler, Microsoft, Coca Cola, Pepsi Cola, Chevron au înfiinţat filiale în paradisuri fiscale.

Insulele Cayman sunt folosite cu predilecţie de către firmele americane pentru a evita plata

taxelor. Preşedintele Obama, făcând referire la acest flagel, dezvăluia o situaţie cel puţin bizară.

Astfel, o clădire din insulele Cayman reprezenta sediul social pentru 12.000 de firme cu capital

american. Concluzia este că, fie acea clădire este cea mai mare din lume, fie ca asistăm la cea

mai mare evaziune fiscală din istorie. Insulele Cayman găzduiesc aproximativ 600 de instituţii

financiar-bancare, multe dintre acestea regăsindu-se în topurile alcătuite de diverse instituţii,

facilităţile acordate fiind cu totul deosebite. În acest context, Insulele Cayman au devenit al

cincilea centru financiar de pe planetă.

Paradoxal, în anul 2009, PIB-ul cumulat al Insulelor Virgine Britanice şi al Insulelor

Cayman reprezintă numai 0,07% din PIB-ul mondial, în contrast total cu ieşirile de investiţiile

străine directe din aceste două entităţi care deţin o pondere de 2,7% din totalul mondial. De

altfel, investiţiile străine directe emise sunt de două ori mai mari decât PIB-ul realizat de cele

două ţări în anul 2009.

Scopul fundamental, ce stă la baza înfiinţării unei firme offshore, îl reprezintă încercarea

legală de a reduce sumele pe care întreprinzătorul trebuie să le plătească statului sub formă de

impozite şi taxe. De-a lungul timpului, confidenţialitatea şi reglementarea sumară a acestui

domeniu au facilitat infracţiuni financiare, ce au vizat deturnări de fonduri de către oamenii

politici sau de către întreprinzători, persoane aflate în această situaţie, putând fi catalogate ca

imorale în cel mai fericit caz. Pentru aceasta sunt utilizate pe scară largă preţurile de transfer.

Conform definiţiei date de Bişa Cristian, preţurile de transfer „oferă posibilitatea folosirii

diverselor tranzacţii într-o companie pentru a transfera profiturile, veniturile, cheltuielile din

zone cu un anumit tip de legislaţie şi/sau fiscalitate ridicată în zonele cu un anumit tip de

legislaţie şi/sau fiscalitate foarte permisivă, maximizând astfel profiturile nete ale grupului.”1

Vânzarea la preţuri preferenţiale reprezintă cea mai frecvent utilizată cale de angrenare a

preţurilor de transfer în operaţiunile derulate de o firmă offshore. Esenţa mecanismului constă în

vânzarea către firma offshore, membră a grupului, a unor produse la preţuri mult mai mici,

comparabil cu cele percepute unui terţ pentru mărfuri similare sau faţă de preţurile vehiculate în

mod curent pe piaţă.

Să presupunem că o firmă românească produce motoare electrice la un cost de 1.000

dolari pe bucată. În urma tratativelor, reprezentantul din Moscova al firmei româneşti găseşte un

client care se arată disponibil a achiziţiona 2.000 de motoare la un preţ unitar de 1.400 dolari. În

cazul în care firma românească vinde direct utilizatorului rus cele 2.000 de motoare ar genera un

profit de 800.000 dolari, trebuind să plătească statului român impozit pe profit 128.000 dolari,

plus impozit pe dividende în valoare de 107.520 dolari. Suma cumulată datorată statului român

ar trebui să fie de 235.520 dolari. Dacă firma românească va constitui un offshore în Aruba, ar

putea să factureze către aceasta, cele 2.000 de motoare la preţul unitar de 1010 dolari. La rândul

său offshor-ul va refactura obiectul tranzacţiei comerciale respective către beneficiarul din

Moscova la preţul unitar de 1.400 dolari. În acest fel, firma din România în loc să plătească

1 Bişa C., Costea I., Capotă M., Dâncău B., Utilizarea paradisurilor fiscale, BMT Publishing House, Bucureşti, 2005, p.171

statului român suma de 235.520 dolari reprezentând impozit pe profit şi pe dividente, va achita

doar 5.888 dolari, diferenţa de profit de 780.000 dolari fiind transferată în paradisul fiscal.

Să nu uităm că prin firmele offshore tranzitează de multe ori mărfuri în care o tranşă este

echivalentul cantităţii încărcate pe un vapor, cum este cazul petrolului şi produselor rezultate din

petrol, cerealelor, cherestelei etc.

Prestarea de servicii pe baza unui contract scris de către o firmă offshore pentru o altă

firmă din interiorul aceluiaşi grup, care este profitabilă, dar care îşi desfăşoară activitatea într-un

teritoriu obişnuit din punct de vedere fiscal. Are loc, astfel, în realitate, un transfer de bani către

firma offshore, micşorându-se baza de impozitare a firmei care a apelat la servicii. Prestaţiile

efectuate de firma de management sau de consultanţă sunt în cele mai multe cazuri derizorii,

nefiind utile beneficiarului decât eventual în mică măsură. În schimb, ele sunt supraevaluate în

factură pentru a asigura transferul sumelor de bani în paradisul fiscal. Evaluarea prestaţiilor

efectuate este destul de greu de făcut pentru că pot fi emise o serie de justificări legate de

competenţa deosebită a consultanţilor, de consumul consistent de timp prilejuit de desfăşurarea

activităţilor în acest domeniu, de deplasarea pe diferite continente pentru efectuarea studiilor de

piaţă, etc.

Redevenţele percepute şi încasate de firmele offshore, pentru cedarea dreptului de

folosinţă a brevetelor de invenţie sau pentru transferul de asistenţă tehnică nebrevetată sau

nebrevetabilă (know how). Plata unor astfel de redevenţe nerealist de mari reprezintă o altă

posibilitate de a transfera sume de bani către o firmă offshore membră a grupului respectiv.

Într-o jurisdicţie offshore prietenoasă, cheltuielile implicate de înfiinţarea şi funcţionarea

firmei offshore se cifrează la aproximativ 2.000 dolari în primul an de existenţă, putând să scadă

în următorii ani de activitate. Sunt însă şi paradisuri fiscale considerate de elită, clientela fiind

selecţionată şi unde, cheltuielile anuale de funcţionare se pot apropia de 10.000 dolari anual.

Aceste cheltuieli sunt însă mici faţă de câştigurile ce pot apărea într-o tranzacţie

intermediată de o firmă offshore.

Conform cifrelor avansate în literatura de specialitate, aproximativ 40% din valoarea

comerţului mondial şi peste 70% din masa monetară mondială sunt tranzacţionate prin paradisuri

fiscale.

În contradicţie cu politica adoptată în ultimii 10 ani, SUA au fost cele care au determinat

proprii cetăţeni să utilizeze firmele offshore prin schimbarea codului fiscal. Firmele de

consultanţă în domeniu au lansat cunoscuta lozincă „produceţi milioane onshore, dar păstraţi-le

offshore”. Americanii dovedesc însă şi în continuare un interes deosebit pentru teritoriile cu

fiscalitate redusă. Astfel, micul stat Delware (cu un număr de locuitori apropiat de cel al

judeţului Constanţa) de pe Coasta de est a SUA, caracterizat prin taxe scăzute şi prin lipsa multor

restricţii este considerat un paradis fiscal. Aproape 300 de firme multinaţionale americane din

primele 500 clasificate de revista Fortune au sediul în Delware, iar 80% din societăţile americane

care şi-au schimbat sediul central după 1966 s-au orientat către acest stat.

Globalizarea economiei mondiale a presupus printre altele, extinderea reţelei filialelor

deţinute în străinătate de către firmele multinaţionale, care prin utilizarea preţurilor de transfer au

posibilitatea să delocalizeze profiturile dirijându-le către paradisurile fiscale, efectele

concretizate în diminuarea încasărilor bugetare fiind resimţite de celelalte state. Dacă avem în

vedere şi marile escrocherii, respectiv derularea prin paradisurile fiscale a unor activităţi ce ţin de

criminalitatea financiară internaţională, nu ne mai mirăm de proasta reputaţie de care aceasta din

urmă se bucură în ochii multor guverne din lume. Fondul Monetar Internaţional apreciază că în

jur de 600 miliarde de dolari sunt spălate anual, mai mult de jumătate din acest proces vizând

SUA. Alte organisme internaţionale avansează cifre mult mai mari, de până la 1.000 miliarde

dolari. Într-un clasament, întocmit de Eurostat pentru anul 2008, România ocupa locul trei din

punct de vedere al ponderii sumelor de bani spălaţi în PIB, pe primele două aflându-se SUA şi

Federaţia Rusă. Totodată, România (3,1% din PIB) era urmată, în acest clasament, de alte ţări

precum: Bulgaria, Spania, Germania, Cipru, Elveţia, Franţa, Grecia etc.

SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Rusia etc. au criticat explicit atitudinea

paradisurilor fiscale. Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) şi grupul

de acţiune în domeniul financiar al spălării banilor (FAFT) au învinuit în anul 2000 un număr de

50 de paradisuri fiscale de infracţiuni cu privire la favorizarea infractorului.

Măsurile de contracarare venite din partea ţărilor dezvoltate în special, au fost diverse. În

decembrie 1989, armata SUA a intervenit în Panama pentru a aresta pe generalul Noriega care

era şeful statului în exerciţiu. Această acţiune a fost necesară, deoarece Noriega patrona

transferurile de heroină din zonă, transformând Panama într-o adevărată placă turnantă a

traficului de droguri către SUA. Unele ţări, îndeosebi din rândul ţărilor dezvoltate, au reuşit să

încheie acorduri bilaterale cu jurisdicţiile offshore privind schimbul de informaţii fiscale.

Modificările legislative din multe ţări ale lumii obligă organele abilitate să urmărească o

tranzacţie sub aspect fiscal până la utilizatorul final, astfel încât plătitorul de impozite să nu evite

plata obligaţiilor fiscale prin interpunerea unor firme offshore. Tranzacţia este judecată în funcţie

de realitatea economică şi nu după forma pe care i-o conferă participanţii, chiar dacă acţiunile

acestora din urmă sunt legale. Utilizarea acestui principiu urmăreşte obligarea tuturor

contribuabililor să-şi plătească taxele în funcţie de substanţa economică a activităţii desfăşurate.

Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, au determinat reacţia statelor, în frunte cu

SUA, în problema secretului bancar invocat în permanenţă de instituţiile bancare din paradisurile

fiscale. S-a ajuns la un acord cu privire la desecretizarea informaţiilor legate de spălarea banilor,

ce sunt utilizaţi pentru finanţarea operaţiunilor teroriste.