Conferinţa ştiinţifico-practică a elevilor“Spre viitor”

Ediţia a IV-a Secţia:

Limbă şi literatură română

Momentele şi schiţele lui I. L. Caragiale - o perspectivă critică asupra societăţii

CIOBANU ElenaLiceul Academiei de Ştiinţe, Chişinău, Moldova

Conducător ştiinţifc: CRISTEI Tamara, Dr.în filologie, conferenţiar universitar, Prof.de Limbă şiliteratură română, grad sup.,

Liceul Academiei de Ştiinţe a MoldoveiLiteratură, Caragiale, momente, personaje

Cuprins:Introducere.................................................................3 Capitolul I Specificul viziunii critice în momentele şi schiţele lui Caragiale...................................................................................4

1.1 Particularităţile schiţelor lui I.L.Caragiale..................................................................................4

1.2 Problematica schiţelor şi momentelor....................................................................................6

Capitolul II Infantilismul personajului caragialean....................................................................................8

2.1 Tipologia umană.....................................................................8 Concluzii....................................................................11

Bibliografie................................................................12

Anexe.........................................................................13

Introducere

Caragiale este un izvor neistovit de comentarii, critici, de adevăruri, menite să atingă generaţiile

succesive. El, acest autor ironic cu „mesaj” indirect, a dăruit societăţii româneşti o oglindă perfectă

pentru chipurile ei nefardate. Caragiale este cel dintîi mare scriitor obiectiv al literaturii noastre,

fiind un inovator şi un exemplu pentru generaţiile de mai tîrziu.

Actualitatea lui Caragiale, ca şi cea a lui Eminescu, de altfel, nu ţine cont de calendar, timp, sau

ani, ea a fost dintotdeauna şi ne priveşte în aceeaşi măsură şi pe noi, generaţiile tinere, cei care

consolidăm aceeaşi societate bolnăvicioasă, cu moravuri decăzute, plăceri, mofturi, avarism.

Caragiale are un mod interesant de a arunca asupra realităţii noastre sociale privirea cea mai sigură,

cea mai scrutătoare, cea mai pătrunzătoare: „Eu văd enorm şi simt monstruos”.

Dincolo de precumpănirea comicului (de situaţie, de atmosferă, de limbaj, de caracter), în

opera sa, de o excepţională dotaţie clasică, Caragiale totdeauna s-a impus ca un moralist, un fin

observator al umanităţii, al valorilor, al eticii şi un reputat caracterolog.

Obiectul de cercetare este un Caragiale tăios şi satiric, dar, în aceeaşi măsură, liric şi foarte

sentimental, stăpîn pe arta dialogului, un autor care are în talentul său, meşteşugul de a lăsa

personajele să se autodefinească prin însuşi modul lor propriu de a vorbi, de a acţoina, de a fi,

datorită faptului că nu introduce, decît în mică măsură sau deloc, comentariile sale în timpul

desfăşurării acţiunii. Personajele care apar în schiţele din seria Momentelor sînt pline de viaţă,

autentice, dinamice şi care din cîteva secvenţe succinte îşi dezvăluie întreaga imagine. Caragiale s-a

impus ca un mare creator prin operele sale dramatice şi, în egală măsură, prin schiţele sale satirice,

realizate cu o mare economie de mijloace, cu o neîntreruptă artă de a releva amănuntul esenţial,

semnificativ, pe care îl încadrează într-o construcţie epică unitară.

Scopul lucrării: Descoperirea noilor valenţe ale Momentelor lui Caragiale, care ar sublinia şi ar

sensibiliza gustul tinerilor cititori pentru lectura operei marelui prozator.

Obiective:

O1- cuprinderea unui tablou complet al schiţelor lui Caragiale;

O2- explicarea exprimării comicului şi ironicului în opera sa;

O3- caracterizarea personajelor din schiţe;

O4- interpretarea diverselor modalităţi artistice valorificate de scriitor în momente şi schiţe.

Actualitatea temei rezidă chiar în sensul indicat de subiectul cercetat, întrucît omul contemporan,

dar, mai ales, tînărul post- modern, are opţiunea libertăţii gîndirii şi a curajului faptei, însă acestea

au nevoie de întemeiere pe un spirit critic adecvat. Opera lui Caragiale oferă, în acest sens, un spaţiu

educativ şi de formare a gîndirii critice, care îi va asigura o socializare de succes.

Capitolul ISpecificul viziunii critice în momentele şi

schiţele lui Caragiale1.1 Particularităţile schiţelor lui I.L.Caragiale

I.L.Caragiale a adus teatrului şi prozei româneşti o strălucire deosebită, comparabilă cu cea pe

care a adus-o Eminescu în poezie. Meritul lui este acela de a fi un mare creator de tipuri şi de scene

de viaţă, opera sa fiind o adevărată „comedie umană”, un document artistic al moravurilor societăţii

româneşti din a doua jumătate a secolului trecut.[1]

Caragiale avea un spirit de o rară mobilitate, cîştigîndu-şi reputaţia de mare scriitor atît datorită

comediografiei sale remarcabile, cît datorită faptului că a fost un adevărat maestru al prozei scurte.

Momentele şi schiţele sînt capodopere ce aparţin unei perioade mai tîrzii a creaţiei lui Caragiale,

acestea fiind scrise în mare parte în jurul anului 1900, deci, cu 15-20 de ani în urma comediilor.

Schiţele sunt adevărate bijuterii literare, miniaturi epico-dramatice ce conturează o lume extrem de

pitorească în înfăţişările ei publice şi particulare. Scriitor citadin, Caragiale evocă, în mod deosebit,

viaţa bucureştenilor, saloane moderne, baluri, berării, agitaţia străzii, birourile funcţionarilor,

îmbulzeala, călătoriile, plimbările, păcălelile de 1 aprilie etc. Momentele lui Caragiale s-au bucurat

de un mare succes, stîrnind admiraţia multora, căci, la apariţia volumului, un tînăr scriitor

contemporan exclamă:”Nu momente, ci monumente, maestre trebuia să botezi admirabilul volum!”

Tematica operei sale reflectă realitatea zilelor noastre, atitudinea şi comportamentul omului

contemporan, care-şi asumă de multe ori rolul personajului caragialean.

În opera lui Caragiale se observă o interesantă clasificare a momentelor şi schiţelor, principiile

căreia fac posibilă alăturarea a două schiţe cum sînt Bubico şi Vizita în acelaşi compartiment dedicat

educaţiei în familiile burgheze. La fel de asemănătoare, în ceea ce priveşte problema abordată, sînt

şi Un pedagog de şcoală nouă şi Lanţul slăbiciunilor, însă, cert este faptul că pe cît sînt acestea de

apropiate, pe atît rămîn importante deosebirile ce le diferenţiază prin modul de relatare, prin

semnificaţia estetică.

În ganeral, în Momente, marca urbanului este mai accentuată decît în comedii, deoarece acestea

evidenţiază pulsaţia străzii, diurnă şi nocturnă, dau o imagine a vieţii oraşului, a atmosferei şi

activităţii tipice. Şi în comedii( în O noapte furtunoasă, în D-ale carnavalului), răzbate cîte ceva din

forfota străzii, pe cînd în Momente, strada ocupă un rol primordial, trăind ca personaj autonom.________________________________________________

1. Damian T. Caragiale I.L.D-l Goe, Bucureşti.Limba şi literatura română, 1999, pag. 26

Consider că un factor care a influienţat orientarea scriitorului spre categoria Momentelor, a

fost favorizat de intensificarea acivităţii publicistice, după anii 1890, căci aceste pagini de comedie

au în specificul lor trăsăturile unei comedii caracteristice exigenţei jurnalistice. Observaţia asupra

vieţii, directă şi plină mereu de alte tîlcuri, cerea repede convertită în cuvinte prin diverse feluri pe

care jurnalistica i le putea pune la dispoziţie.

Dotat cu un deosebit simţ al ridicolului, Caragiale era atras de pitorescul unor manifestări

umane, de mulţimea pestriţă a necunoscuţilor întîlniţi pe stradă, la cafenea, berărie, sau la vreo

întîlnire publică. Din toată agitaţia umană, care i se perinda prin faţa ochilor, nu reţinea decît

esenţialul, mai ales în proza scurtă, eroii acesteia sînt surprinşi adesea printr-o singură trăsătură

caracteristică:”Un tic, un nume potrivit, sau un gest, valorează mai mult decît o pagină întreagă de

descriere”, mărturisea marele scriitor, oferindu-ne totodată , una dintre cele mai potrivite chei pentru

înţelegerea personalităţii sale.[1]

Ideea esenţială a lucrărilor sale se exprimă printr-o chemare directă la perfecţionarea societăţii.

Caragiale propune să fim noi înşine, astfel am putea schimba lumea începînd de la noi, să ne

perfecţionăm mai întîi personalitatea noastră şi să găsim soluţii civilizate şi rezonabile de rezolvare

a problemelor cotidiene. În opera lui Caragiale, dialogul nu este o uneltă care ar fi ca element

decorativ, doar pentru a umple lucrarea, ci este un element de lucru esenţial, care are un rol

combativ şi denunţător; prin mijlocirea lui se dau în vileag poziţii adverse mai mult, sau mai puţin

reductibile, soluţii de compromis, laşităţi, profesii de credinţă, mizerii ale caracterului uman, mai

bine-zis , ale unor caractere cu stare civilă şi apartenenţă socială precisă, definite convingător de

tipurile care le prezintă.[2]

Dibăcia lui Caragiale de a scoate în evidenţă o mulţime de detalii prinde, cu uşurinţă, cititorul în

plasa lecturii. Mulţumită operei caragialene, ironia, odată cu autonomizarea autorului, este un pas

mare către modernitate, începănd să fie altceva decît pînă atunci. El şi-a creat lumea sa aparte,

ridicînd la suprafaţă, adevărata viaţă a omului de-atunci şi de-acum, de aceea

I.L.Caragiale este clasic şi contemporan, în acelaşi timp, mesajul său profund uman, dublat de simţ

satiric, menţine veşnic proaspătă actualitatea operei sale.

1. Caragiale I.Luca Momente şi schiţe. Povestiri, Bucureşti, Editura Scrisul românesc,1982, Prefaţă pag. 62. Regman Cornel Confluienţe literare, Bucureşti, Editura pentru Literatură,1966, pag. 157

1.2 Problematica schiţelor şi momentelor Schiţa( a schiţa, it. schizzare „a desena ceva în mod schematic”) este o operă literară epică în

proză, de mici dimensiuni, a cărei acţiuni se reduce la un singur episod, un instantaneu semnificativ

din viaţa unui personaj sau a unui grup restrîns de personaje. Termenul de schiţă defineşte o

naraţiune sumară, echivalentă ca ponderea epică a unui act dramatic.

Prin momentele sale, Caragiale naşte un „martor” a tot ceea ce se-ntămplă în lume, în societate.

Mai rar, în lumea marei aristocraţii, dar foarte des la colţul de stradă unde se face politică, la cafenea

sau la bodegă, în lumea amestecată a aglomerării urbane prin care trece siluieta politicianului în

căutare de clientelă, unde se prinde, de preferinţă măştile fără număr atît de felurite şi atăt de

aceleaşi ale „intelectualilor”, ale arendaşilor veniţi pentru treburi în capitală, ale pensionarilor

proprietari de casă etc.Martorul acesta este un observator fin, cu ochi pătrunzători, nemilos,care are

tendinţa de a descoperi cele mai dosite ascunzişuri ale tainelor.

Se poate spune că, pe bună dreptate, fiecare schiţă îşi are duritatea sa, specifică în funcţie de

structura eroilor pe care-i pune în mişcare de ascuţimea şi de gravitatea conflictului declanşat.

Lumea orăşeanului de rînd, a micului burghez, zugrăvit într-un mare număr de schiţe,

determină la scriitor accentele nu ale sarcasmului care respinge, ci ale unei zeflemele usturătoare,

fapt care decurge şi din convingerea că are acum de-a face cu mentalităţi viciate care pot fi totuşi

îndreptate. Exemplu ne-ar servi schiţa Atmosferă încărcată, în care micul burghez este stăpînit de

demonul politicii de cafenea, ceea ce echivaleză cu a da frîu pornirilor sale spre inactivitate şi

trîndăvire.

Temele schiţelor sunt: viaţa politică, lumea modernă, intervenţionismul şi nepotismul în

şcoală, patriotismul şi naţionalismul, de aceea Caragiale, deşi a trăit acum aproximativ o sută de ani,

e un autor contemporan nu numai în sensul valorii indiscutabile a operei neatinse de timp, dar şi

pentru faptul că lumea noastră de astăzi, rămîne, din păcate, în prea multe privinţe, lumea lui

Caragiale.

Eugen Lovinescu, încă din 1907 susţinea: „Ceea ce noi simţim de-a dreptul va fi pentru urmaşi

o privelişte trecută printr-un geam aburit, cu cît se va scurge timpul, cu atît geamul se va aburi mai

mult”, doar că pronosticurile eminentului critic, teoretician şi istoric literar nu par a se adeveri,

societăţile succesive reactualizînd multe din trăsăturile comportamentale şi de caracter ale

personajelor caragialiene [1].

Problema familiei este văzută minuţios, fiind abordată foarte dibaci. Un exemplu concludent

este schiţa D-l Goe. Ca şi în alte lucrări, Caragiale satirizează aici moravurile_______________________________

1. Leu Paul Universalitatea şi actualitatea operei lui I.L. Caragiale Revista de ştiinţă literară, 1993, pag. 100

vieţii de familie – educaţia – permanentul contrast dintre esenţă şi aparenţă, adică dintre ceea ce sînt

şi ceea ce vor să pară personajele, între posibilitate şi realitate.

Călătoria cu trenul a personajelor apare ca o experienţă unică, o iniţiere, mai bine-zis, decît o

aventură pe care o trăieşte tînărul Goe. Dacă punem în legătură titlul, planul narativ şi cu finalul

schiţei („ – La bulivard, birjar, la bulivard! ”), avem sentimentul că drumul cu trenul n-a fost decît o

treaptă, o iniţiere a tînărului candidat în a lua în stăpînire bulevardele Bucureştilor. Comicul de

situaţie constă în neprevăzut: pierderea pălăriei, izbitura etc.; comicul de intenţie este vizibil în

atitudinea îngăduitoare a autorului, care-şi iubeşte în felul său grupul, comicul de caracter realizează

o tipologie a vanităţii, iar comicul de limbaj ţîşneşte ori de cîte ori personajele deschid gura.

Momentele şi pamfletele lui Caragiale dezvăluie, nu numai viciile şi haosul de gîndire al

micilor burghezi de toate soiurile, dar şi căile pe care acestea vin să se fixeze în conştiinţa şi

deprinderile lor. Nu întîmplător, cele mai numeroase schiţe îşi iau subiectele din moravurile presei şi

ale şcolii. Aceasta din urmă, este un bun prilej de a familiariza pe copil, încă de mic în privinţa

conceptelor morale burgheze, învăţindu-l să cultive trîndăvia, favoritismul, respectul pentru forţa

banului, conştiinţa inegalităţii sociale. Cît despre presă, aceasta este în mîna claselor explotatoare,

pentru care scrisul cotitidian e un vast sistem de şantaj.

Morala multor momente derivă din constatarea, de atîtea ori confirmată că în ţara în care

Trahanache şi Caţavencu sînt cei puternici, lumea lui Pristanda, a Cetăţeanului turmentat, a lui

Lache, a lui Mitică, suferă din plin în gîndurile, gesturile, deprinderile şi aspiraţiile ei, fiind urmările

efectelor influienţei pocitoare a lumii stăpînilor.

Critica micii burghezii în pamflete şi momente e departe de a fi numai critica orăşenilor. Ea

este, de fapt, critica sistemului social însuşi, a claselor conducătoare din acel timp, privite, mai ales,

în raporturile lor cu „clientela politică”. Momentele oglindesc limpede năzuinţa oligarhiei de a-şi

„activiza” clientela, de a face aşadar dintr-o masă de manervă mai mult pasivă şi placidă, un corp cît

de cît organizat.

Capitolul II

Infantilismul personajului Caragialean2.1. Tipologii umane

Spiritul lui Caragiale a exercitat în societatea noastră o acţiune socratică şi anume în aceasta

constă importanţa incomparabilă, fundamentală a acestui aşa-zis „negativist”. El tindea să aducă

societatea la cunoaşterea de sine şi la conştiinţa morală. Dialogurile lui din comedii şi din momente,

au ceva din arta dialogului socratic. Însăşi sociabilitatea acestei personalităţi, prezenţa sa ironică,

interpelativă, în forul public, e de aceeaşi natură cu a lui Socrate. Ca şi acesta din urmă, Caragiale

avea sentimentul că este inspirat şi cenzurat interior de un demon: ochiul eternităăţii ce-i

supraveghea din spate scrisul. Tot ca Socrate a fost acuzat de contemporanii săi că destituie zeii

cetăţii şi perverteşte spiritele şi, de fapt, a trebuit să „bea şi el destulă cucută”, pentru ca stilul său să

rămînă actual peste ani.

Numele din opera comică a lui Caragiale ne dau impresia că fac parte din personajele pe care

le denumesc. Astfel, de la prima lectură sau reprezentare a unei comedii a lui Caragiale, simţim că

acestea nu puteau să aibă alt nume. Autorul a urmat, în construirea numelor personajelor caragialene

pe principiul ca acestea să fie formate din cuvinte comune (ca Farfuride), ori prin asociaţii cu medii

comice (Veta – fiind nume de mahala), ori prin sonoritate (Caţavencu).

În una dintre schiţe, două mahalagioaice se numesc Ghioala şi Anica, iar fetele lor: Matilda şi

Lucreţia, parcă caracterizînd astfel Muntenia, iar în alta un funcţionar public, era numit Athanasiu

Eleutherscu(Tănase Lefterie a fost înnobilat prin etimologism).

În Moldova însă, personajele, în majoritate, se numesc: Gudurău, Perjoiu, Grigoraşu,

Buzdrugovici, Bostandaki; iar numele de botez sînt: Costăchel, Iordăchel, Athenais etc. Aceste

prenume sunt foarte individuale şi chiar cu o nuanţă de ingeniozitate, iar şarjarea lor este dreptul

autorului comic, făcută cu mult simţ al realităţii.

Tipologia caragialiană, în evoluţia sa firească pe dimensiunea unor soluţii intemediare,

mergînd de la o armonizare intimă a caracterului cu mediul social-istoric, în comedii, în nuvele

tragice, spre expresia naturii umane individuale a jocului neşansei şi a necunoscutului, ajunge din

nou la soluţia determinismului social. Tipul caracialian inegalabil şi inaconfundabil se mişcă graţios

între bine şi rău, între moral şi imoral, între tristeţe şi rîs sau şiretenii şi ignoranţă.

Consider posibilă o paralelă între copilul lui Creangă şi cel al lui Caragiale. Primul este

inocent, pur, cu limpezimi ingenioase, cu o nevinovăţie firească şi celălalt- pervertit precoce de

mediul familial.

Că îl cheamă Ionel, Goe, Mitică sau Virgil, Horaţiu ori Ovidiu; că sonorotăţile numelui duc

spre Antichitate sau către mahala, ori sugerează „lumea bună” bucureşteană, el rămîne acelaşi

„puişor” răsfăţat, obraznic şi indiscutabil prost crescut, dar, să recunoaştem, destul de simpatic.

În Vizita copilul conceput de Caragiale e încă mititel. Mămiţica se ocupă de educaţia lui,

considerată superioară. E îmbrăcat în haine militare, are recuzită de rigoare: trompetă, cal, sabie şi

porniri bilicoase, naratorul avînd de furcă cu acesta, care-i pune chiar dulceaţă în şoşoni. Eroul

nostru creşte sub un nou nume, Goe,şi, evident, nu s-a schimbat prea mult. De această dată este un

„mariner” şi este dus în capitală de ziua regelui, 10 mai, pentru a i se implanta instinctul patriotic.

Împrejurările nu mai sînt nevinovate şi copilăreşti ca dulceaţa din şoşoni, ci, din contra, „bărbăteşti”

şi individuale.

În clasele mai mari, îl putem numi Ftiriadi, tînăr, care dă de un pedagog „de şcoală nouă”, ce

experimentează modalităţi instructiv-educative moderne şi aplică metode euristice („nu-i aşa că

Pămîntul e rotund?”), obţinînd cu ajutorul acestuia chiar şi un premiu. În anul următor însă

întîlneşte un dascăl mai puţin bun, pe Precupescu, care predă istoria în liceu şi este un profesor

bănuitor, acru, se exprimă ireverenţios despre elevii săi („măgarii, leneşii, ticăloşii”), refuzînd să-l

treacă clasa. Caragiale demonstrează adevărul că fiecare îşi are preţul lui, legături sociale,

sentimentale, puternice şi dure, irezistibile ca „lanţul slăbiciunilor” şi, într-un final, dascălul

realizează că acest Ionel, Virgiliu, Ovidiu sau Mitică trebuie să obţină nota 7 (din 3), pentru a-i salva

„onoarea”.

Dar timpul trece şi se apropie „bacalaureatul”, iar fără examen Ovidiu nu se poate înscrie la

Facultatea de Drept şi aceasta ameninţă patetic cu un „mă omor”, gest ambiţios, care stîrneşte

respectul mămiţei Caliope. Aşa dar, copiul lui Caragiale a evoluat, aspiră la Facultatea de Drept, dar

îl împiedică un 3 la „Morală”,însă el o are pe mamiţica Caliope, care are un amic, care, la rîndul său,

este un cunoscut al profesorului, deci, într-un sfîrşit, se obţine şi nota buclucaşă, ajungînd la

concluzia că este absurd „ a împiedica un tînăr să înveţe Dreptul, fiindcă nu-i tare la Morală. Ce are

a face Morala cu cariera de avocat pe care vrea tînărul să o îmbrăţişeze?”

Avatarurile educaţiei, ale şcolii, examenelor, a luat sfîrşit. Luptele „seculare”, care au implicat

o serie de amici, mătuşi, mame-mari, ambiţii deşarte, încăpăţînări şi absurdităţi dăscăleşti, intenţii

sinucigaşe etc. se dovedesc a fi vanităţi şi pălesc în faţa strălucitorului adevăr al „bacalauritului”

luat.

O, tempora! O, mores!

De data aceasta, Ionel – Goe s.m.d., devenit, în sfîrşit, student sub numele de Coriolan

Drăgănescu, smulge accente de admiraţie, căci posedă un temperament de erou, un caracter de

bronz, o inteligenţă vie. Este un orator de o putere irezistibilă, aflat în fruntea mişcărilor studenţeşti,

fiind un observator fin al psihologiei studenţilor. El îi conduce la statuia lui Mihai Viteazul spre a-i

îmbărbăta.

Acolo din incomparabil, Coriolan devine prodigios, reprezentînd un exemplu elocvent că

„guvernul a înnebunit şi că mizerabilii îşi fac de cap”. Ca peste ani, să devină neruşinatul inspector

de poliţie, sălbatic zbir al mişcărilor strudenţeşti, călău antropofag, care răspunde la dezgustătorul

nume de Coriolan Drăgănecu.

Eroii Momentelor sînt: exapansivi, febricitanţi, zgomotoşi, volubili pînă la indisctreţie,

sociabili pînă la familiarităţi stînjenitoare, repezi la supărare, dar şi la împăcare, cîteodată,

sentimentali, bîrfitori, experţi în ironie, în farse, în glume uşoare. Ei sînt răspînditori de zvonuri

prăpăstioase, pe care nu o data, după ce le-au lansat, ajung ei înşişi să le creadă, fiind împătimiţi

după discuţii politice şi învăluiţi de spectacolul străzii.

Politica e o obsesie pentru eroii Momentelor şi eu îi consider în această privinţă superficiali,

pentru că vorbesc vrute şi nevrute, fiind prizonieri ai unei fixaţii, căci nici într-un caz Lache nu se

lasă scos din berărie de prietenul său Mache, pînă ce nu sfîrşeşte ce are de zis în privinţa ”lacunei”

din legea penală.

Revenind la personajele – copii ale lui Caragiale, antipatice progenituri răsfăţate, cojnsider că

îi definesc tot pe adulţi, căci doar ei sînt creaţia lor. Sînt astfel deoarece îi reprezintă pe cei care i-au

deprins să fie aşa. Dimensiunea simbolică a personajelor-copii din Momente sînt nişte întruchipări

jucăuş-malefice ale spiritului de agresare, sînt mici diavoli scăpaţi în lume, iraţionali şi terorizanţi,

de o comicărie într-adevăr cruntă, amuzîndu-se cu sadism pe seama unor victime paralizate parcă de

o vrajă.

Universul uman pe care îl scrutează autorul aparţine ,aşadar, unei lumi tranzitorii, în care

coexistă, într-o bizară şi pitorească simbioză vechiul şi noul. Este o lume eteroclită, în care mişună,

alături de isnafi, de ispravnici şi zapcii, „monşeri”, magistraţi şi bieţi slujbaşi, reporteri în goana de

ştiri senzaţionale, peltici, fonfi şi fleacuri, chelneri şi berari nemţi, birjari, muscali. Cert este că,

trăind în mediul lor, căutîndu-le prezenţa, iscodindu-le, Caragiale îşi priveşte personajele cu o

oarecare înţelegere, ba chiar cu un strop de simpatie, cu toate că în opera sa a încercat să scoată în

evidenţă laturile proaste ale societăţii.

Concluzii Imaginea unui Caragiale nou nu s-ar putea sculpta decît în relieful unei interpretări mai vechi.

Receptarea actuală a unui scriitor clasic nu mai poate rămîne o simplă chestiune de lectură, un

simplu contract dintre factorul receptor şi opera respectivă. Şansa de a-l citi astăzi pe Caragiale într-

un fel nou depinde mult de felul în care l-au citit antecesorii noştri, şi totuşi consider că fiecare

dintre noi simte opera caragialeană într-un mod propriu, o citeşte şi intră în sensurile ascunse ale

acesteia, dezlegînd conotaţiile din profunzimile operelor.

Caragiale rămîne a fi cel mai democrat scriitor român, cel mai naţionalist, reprezentînd „colacul

de salvare” al generaţiilor succesoare. Caragiale ne trăieşte mereu pe noi, avant la lettre, iar noi îl

re-trăim pe el cu fiecare generaţie, cu fiecare revoluţie, cu fiecare reformă, cu fiecare campanie

electorală, cu fiecare tradiţie...

I. L. Caragiale a fost în perioada sa, dar rămîne şi astăzi, un scriitor al unei epoci de tranziţie,

marcate prin anumite moravuri, prin diverse tipuri reprezentative de personalităţi şi printr-un limbaj

de retorică goală, absurdă.

Pornind de la oamenii vremii lui, Caragiale este un critic al oricărei societăţi, ceea ce-l

particularizează, reprezentînd virulenţa excepţională a criticii sale.

În viaţă fiind, dar şi după trecerea acestuia în nefiinţă, a fost foarte admirat şi respectat pentru

tezaurul lăsat literaturii române, avînd mari aprecieri din partea lui Maiorescu, a lui Gherea, a lui

Ibrăileanu, ş.a, nemaivorbind de fidelii cititori. Dar adevărul supără pe cei care nu sunt de partea lui,

mai ales pe cei care se simt „cu musca pe căciulă”, care se descoperă uşor în criticele operelor sale.

Dat fiind faptul că în epoca scriitorului (şi nu numai) erau mulţi ipochimeni pe care adevărurile

operei lui Caragiale îi scotea din meschinul lor confort „intelectual”, nevolnicii şi ipocriţii au găsit

de cuviinţă a-l critica pe marele autor, acuzîndu-l de imoralitate şi antipatriotism. În ciuda acestui

fapt, noi sîntem conştienţi că scriitorul a încercat printr-un mod destul de interesant să sporească

„creşterea limbii româneşti şi-a patriei cinstire”.

Pînă la urmă, Caragiale rămîne a fi unul dintre cei mai de seamă poeţi comici din cîţi a dat la

iveală umanitatea, îndeplinind prin intermediul operei sale o cauză nobilă, el a încercat să aducă la

conştiinţa societăţii defectele şi lacunele care le stopează cultura, civilizarea şi valorile acesteia,

încercînd chiar să-i schimbe mentalitatea.

Caragiale a fost una dintre acele rare naturi artistice care întrevăd şi sugerează „perfectibilitatea”

lumii prin statornica luare în rîs a „imperfecţiunilor”. Toate acestea trebuie împinse în lumina

perceperii şi trebuie să realizăm că, pentru a schimba lumea, este nevoie să începem de la propria

persoană, să încercăm a ne cizela personalităţile noastre. Doar aşa, ne putem făuri viirorul!

Bibliografie:

1. Caragiale I. L. „Momente şi schiţe. Povestiri. Bcureşti, Editura ” Scrisul românesc” 1982.

2. Dicţionarul literaturii române de la origine pînă la 1900. Bucureşti, Editura Academiei Social

Române, 1979.

3. Damian T. Caragiale I.L.D-l Goe, Bucureşti.Limba şi literatura română, 1999 7. Leu Paul Universalitatea şi actualitatea operei lui I. L. Caragiale, Bucureşti 1993.

8. Regman Cornel „Confluienţe Literare”, Editura pentru literatură, 1996

Anexe* Trăsături definitorii

* După felul lumii evocate:

* Formele schiţei