TEORIA STADIALĂ A DEZVOLTĂRII

Erik H. Erikson

Note biografice

Erikson s-a născut în Frankfurt, Germania având o origine daneză. Ca elev a excelat la

materii precum arta sau istoria antică dar nu s-a remarcat prin performanţe deosebite,

neadaptându-se atmosferei şcolare formale. După finalizarea şcolii, a călătorit prin Europa

timp de câţiva ani. La 25 de ani a acceptat invitaţia de a preda la o nouă şcoală vieneză

fondată de Anna Freud şi de Dorothy Burlingham. În această perioadă, a alternat predarea cu

studiul psihanalizei alături de Anna Freud şi alţii, participând şi la o formare psihanalitică.

La 27 de ani şi-a întemeiat o familie alături de Joan Serson. După anii 1933 s-au stabilit

în Boston, odată cu impunerea fascismului în Germania, devenind printre cei mai cunoscuţi

specialişti în analiza copiilor. Erikson a studiat şi alte populaţii, precum triburi din Dakota de

Sud şi Coasta Californiei, explorând astfel problematici neatinse de teoria lui Freud: viaţa

copiilor normali şi dezvoltarea copiilor în diferite contexte culturale.

Cea mai importantă lucrare a lui Erikson este „Copilăria şi societatea”, editată în 1950.

În această lucrare sunt ilustrate opt stadii de dezvoltare umane precum şi modul lor de

manifestare în diferite culturi. Alte două opere importante ale acestui autor sunt „Tânărul

Luther” şi „Adevărul lui Gandhi”, opere care realizează o frumoasă conexiune între insight-

urile psihanalitice şi un bogat material istoric.

Teoria stadială

Freud a propus o teorie stadială a dezvoltării psiho-sexuale centrată pe zone corporale.

Interesul copilului va trece, odată cu creşterea sa, de la zonele orale la cele anale şi la cele

falice, urmând ca după o perioadă de latenţă, să se centreze din nou pe zona genitală. Teoria

lui Freud prezenta o abordare complet inovatoare asupra dezvoltării.

Una dintre limitele teoriei lui Freud este tocmai această centrare asupra zonelor

corporale, care se dovedeşte a fi prea specifică, descriind în detaliu doar anumite părţi

corporale şi surprinzând astfel doar unele aspecte ale dezvoltării. Abordarea eriksoniană va

dezvolta fiecare stadiu din teoria lui Freud, conducând treptat la înţelegerea interacţiunii

dintre copil şi lumea socială.

1. Stadiul oral

Pentru început, Erikson a încercat să generalizeze stadiile freudiene, arătând că pentru

fiecare zonă libidinală putem vorbi şi despre o stare a eului. La primul stadiu (cuprins între 0

şi 1 an), zona primară este gura, iar modul de acţiune ce caracterizează acest stadiu este

încorporarea (Erikson, 1963). La început orală, încorporarea se extinde şi va caracteriza şi alte

simţuri. Copiii recepţionează şi încorporează informaţii nu doar la nivel oral dar şi vizual;

când ceva îi atrage, deschid ochii larg şi curios ca şi cum ar vrea să „cuprindă” acel obiect.

Încorporarea descrie modul general în care eul copilului se confruntă pentru prima dată cu

lumea externă.

Al doilea stadiu oral al lui Freud era marcat de apariţia primilor dinţi şi de muşcatul

agresiv. În opinia lui Erikson acţiunile de muşcare şi apucare, asemenea încorporării se

realizează trecând dincolo de zona bucală, la nivelul altor simţuri.

Încredere primară vs. neîncredere

Prima demonstraţie de încredere sociala la copil este uşurinţa cu care se hrăneşte,

profunzimea somnului sau, relaxarea sfincterelor sale. Experienţa unei reglări mutuale a

capacitaţilor sale receptive aflate în dezvoltare cu tehnicile materiale de aprovizionare îl ajută

sa echilibreze disconfortul provocat de imaturitatea homeostaziei cu care s-a nascut. In

perioadele sale de veghe tot mai lungi el observa ca tot mai multe aventurari ale simturilor

trezesc un sentiment de familiaritate, de coincidenta cu o stare de confort intern. Formele de

confort si oamenii asociati cu ele devin la fel de familiare ca disconfortul sfincterelor. Asfel,

prima achizitie sociala a copilului este disponibilitatea de a-si lasa mama in afara cimpului

vederii fara aparitita sentimentului de anxietate, deoarece ea a devenit o certitudine interna ca

si o predictibilitate externa. O astfel de consistenta şi continuitate oferă un sentiment

rudimentar al identitatii eului care depinde de recunoaşterea faptului ca exista o populatie

interna a imaginilor si senzatiilor reamintite si anticipate care sunt ferm corelate cu populatia

externa a lucrurilor si oamenilor familiari si predicitibili.

In psihopatologie, absenta increderii fundamentale poate fi cel mai bine studiata in

schizofrenia infantila, in timp ce slabiciunea acesteia pe parcursul vietii apare la

personalitatile adulte la care retragerea in stari schizoide si depresive este ceva obisnuit.

Restabilirea une stari de incredere s-a observat a fi cerinta primara pentru terapia acestor

cazuri. Indiferent de motivele care au provocat caderea psihotica, bizareriile si retragerea

comportamentala a multor indivizi foarte bolnavi ascunde o incercare de a recupera

mutualitatea sociala printr-o testare a granitelor intre simturi si realitatea fizica, intre cuvinte

si semnificatia sociala.

Psihanaliza presupune ca procesul timpuriu de diferentiere dintre interior si exterior

constituie originea proiectiei si introiectiei, care ramin unele din cele mai profunde si

periculoase mecanisme de aparare. In introiectie, simtim si ne comportam ca si cind un bun

extern a devenit o certitudine interna. In proiectie, experimentam un rau intern ca pe unul

extern: inzestram persoanele semnificative cu raul care de fapt exista in noi. Apoi, aceste doua

mecanisme, proiectia si introiectia, se presupun a fi modelate in functie de ceea ce traieste

copilul cind incearca sa externalizeze durerea si sa internalizeze placerea, o intentie care

trebuie sa duca la dovedirea maturitatii simturilor si, in cele din urma, la ratiune. Aceste

mecanisme sunt reinitiate mai mult sau mai putin normal in crizele acute de dragoste,

incredere si incredere la adult si pot caracteriza atitudinile irationale indreptate spre adversari

si dusmani.

Stabilirea patternurilor de solutionare a conflictului dintre incerederea si neincrederea

fundamentala este prima sarcina a eului si astfel sarcina primara a ingrijirii materne. Insa

cantitatea de incredere derivata din experientele infantile nu pare sa depinda in cantitati

absolute de alimentatie sau demonstratiile de dragoste, ci mai degraba de calitatea relatiei

materne. Mamele creeaza sentimentul de incredere la copiii lor prin ingrijirea sensibila a

nevoilor individuale ale copilului combinată cu încrederea personala. Aceasta formeaza la

copil baza unui sentiment al identitatii care se va combina mai apoi cu un sentiment de a fi “in

regula”, de a fi “el insusi” si de a deveni ceea ce ceilalti se asteapta de la el. Parintii nu trebuie

sa aiba numai un anumit mod de dirijare prin interdictii si permisiuni; ei trebuie de asemenea

sa constituie pentru copil o convingere profunda, aproape somatica, ca exista o semnificatie in

ceea ce fac.

Erikson extinde descrierea stadiului oral al lui Freud, arătând că nu doar zona orală este

importantă, ci şi modurile în care eul copilului se confruntă cu lumea. Copilul încorporează şi

aduce obiecte în lumea sa prin diverse simţuri, relaţionând astfel cu cei din jur, în principal cu

părinţii. Principală problematică a acestui stadiu se pune în termeni de încredere vs.

neîncredere. Copilul ar nevoie să simtă stabilitate şi securitate din partea părinţilor. Depăşirea

favorabilă a acestei perioade dezvoltă o mare virtute a copilului: speranţa. Modul în care

copiii rezolvă această primă criză, cu sau fără un simţ ferm al speranţei, determină energia şi

vitalitatea cu care vor intra în stadiile următoare.

2. Stadiul anal

Al doilea stadiu al lui Freud se suprapune cu vârsta cuprinsă între 1 şi 3 ani şi se

centrează pe zona anală. Odată cu maturizarea sistemului nervos copilul dobândeşte control

voluntar asupra muşchilor sfincterieni, el poate elimina sau reţine substanţele în mod voluntar.

Erikson este de aceeaşi părere cu Freud, afirmând că principalele aspecte ale acestui stadiu

sunt retenţia şi eliminarea, dar completează teoria lui Freud considerând că cele două aspecte

se extind dincolo de zona anală. De exemplu copiii vor ţine, cu încăpăţânare, anumite obiecte

pentru ca peste puţin timp să le arunce sfidător (Erikson, 1959).

Autonomie vs. ruşine şi îndoiala

Maturarea musculara ofera posibilitatea experimentarii a doua seturi simultane de

modalitati sociale: a retine si a elibera. Ambele pot duce la expectatii si atitudini fie ostile, fie

benigne. Astfel, a retine poate deveni un crud si ostil a sechestra, a restringe, dar poate deveni

si un model de ingrijire. A elibera se poate dovedi o stare de eliberare a fortelor destructive,

dar si o stare relaxata de “a lasa sa treaca”.

Controlul in acest stadiu trebuie sa fie sigur. Copilul trebuie sa ajunga sa simta ca

increderea fundamentala in existenta nu va fi pusa in pericol de dorinta lui de a face o alegere,

de a formula o cerinta. Siguranta trebuie sa il protejeze de potentiala anarhie a sentimentului

sau inca neantrenat de discriminare, inabilitatea sa de a retine si elibera cu discretie. Pe

masura ce mediul il incurajeaza sa se sprijine pe propriile picioare, trebuie de asemenea sa il

protejeze de experientele fara sens si arbitrare de rusine si indoiala.

Daca se interzice experienta gradata si orientata a autonomiei alegerii libere (sau este

slabita de o pierdere de incredere) copilul va intoarce asupra sa nevoia de discriminare si

manipulare. In loc sa ia in posesie lucruri pentru a le testa prin repetitii cu scop, el va deveni

obsedat de propriile sale repetitii. Prin astfel de obsesii el invata sa reposede mediul si sa

obtina puterea prin incapatinare. Acesta este un model infantil pentru nevroza compulsiva.

Este de asmenea sursa infantila a incercarilor ulterioare de a conduce dupa lege si nu dupa

spirit.

Rusinea presupune expunerea completa si constiinta de a fi privit: cu alte cuvinte,

constiinta de sine. Este ca atunci cind esti vazut dar nu esti pregatit pentru asta; situatiile de

rusine din vis sunt cele in care suntem priviti intr-o stare de goliciune. Rusinea este exprimata

intr-un impuls de a “intra in pamint”. Cel care este rusinat ar dori sa oblige lumea sa nu il

priveasca, sa nu observe expunerea sa. Ar dori sa distruga ochii lumii. In schimb, trebuie sa

doreasca propria sa invizibilitate. Aceasta potentialitate este folosita abundent in metoda

educationala a “rusinarii”, folosita de unele popoare primitive. Rusina precede vinovatia, care

este un sentiment negativ care se suporta in singuratate si liniste – cu exceptia vocii

supraeului.

Indoiala este sora rusinii. In timp ce rusinea este dependenta de constiinta expunerii,

indoiala are de-a face cu constiinta de a avea o faţă si un spate – si in special un “în spate”.

Din moment ce aceasta arie a corpului, cu concentrarile sale agresive si libidinale asupra

sfincterelor si feselor, nu poate fi vazuta de catre copil, si totusi poate fi dominata de dorinta

altora. “Spatele” este continentul intunecat al micii fiinte, o zona a corpului care poate fi

magic dominata si efectiv invadata de catre atacatori si cei care ar desemna ca rele produsele

sfincterelor. Aceasta isi gaseste exprimarea adulta in temerile paranoice privind persecutorii si

persecutiile ascunse, care ameninta pe la spate (si din spate).

Acest stadiu devine astfel decisiv pentru cantitatea de dragoste si ura, cooperare si

disponibilitate, libertate de expresie personala si suprimarea sa. Dintr-un simtamint de auto-

control fara pierderea stimei de sine provine un simtamint de bunastare si mindrie; dintr-un

simtamint de pierdere a auto-controlului si de supra-control exterior vine o disponibilitate mai

mare spre indoiala si rusine.

3. Stadiul falic (oedipian)

Între trei şi şase ani, în timpul celui de-al treilea stadiu freudian, interesul copilului se va

centra pe zona genitală. Copilul va deveni curios în legătură cu organele sexuale, se va

imagina în roluri de adult şi chiar va rivaliza cu unul dintre părinţi pentru dragostea celuilalt,

intrând astfel în criza oedipiană. Erikson consideră că acţiunea care caracterizează acest stadiu

este intruziunea, descriind astfel atât activitatea penisului băiatului dar şi trăsături precum

îndrăzneală, curiozitate, competitivitate (Erikson, 1963).

Initiativa vs. vinovatie

Exista la copil in fiecare stadiu un nou miracol al revelatiei, care reprezinta o noua

speranta cit si o noua responsabilitate pentru toti. Acelasi lucru se intimpla si in cazul

initiativei. Criteriile pentru aceste simtaminte si calitati sunt aceleasi: o criza este rezolvata iar

copilul pare sa creasca atit organic cit si spiritual. El pare mai stapin pe sine, mai iubitor,

relaxat si stralucit in judecati. El poseda un surplus de energie care ii permite sa uite esecurie

usor si sa abordeze ceea ce pare dezirabil (chiar daca poate parea de asemena nesigur si chiar

periculos). Initiativa adauga autonomiei calitatea abordarii, planificarii si “atacarii” unei

sarcini de dragul activismului, unde mai inainte vointa de sine cel mai adesea insipira acte de

sfidare si independenta protestatara.

Pericolul in acest stadiu este un simtamint de vina asupra scopurilor contemplate si a

actelor initiate in exuberanta noilor puteri locomotorii si mentale: actele de manipulare

agresiva si coercitie care curind depasesc capacitatile executive ale organismului si mintii. In

timp ce autonomia se concentreaza asupra mentinerii la distanta a potentialilor rivali, si de

aceea poate duce la izbucniri violente indreptate cel mai adesea semenilor mai mici, initiativa

aduce cu sine rivalitatea anticipativa fata de cei care au fost acolo primii si pot ocupa

domeniul de interes al subiectului. Gelozia si rivalitatea infantila ating acum apogeul intr-o

lupta finala pentru pozitia favorita din partea mamei; esecul duce de obicei la resemnare, vina,

anxietate. Copilul se desfata in fantezii de a fi un gigant sau un tigru, dar in visele sale fuge

ingrozit sa-si salveze pielea. Aceste este stadiul “complexului castrarii”, teama intensificata de

a-si avea organele genitale ranite ca pedeapsa pentru fanteziile legate de excitarea lor.

Sexualitatea infantila, tabuul incestului, complexul castrarii si supraeul – toate la un loc

genereaza criza specific umana in cadrul careia copilul trebuie sa se treaca de la un

atasamentul pregenital fata de parintii lui la procesul lent de a deveni parinte. Acum se

produce scindarea emotionala intre potentiala glorie umana si potentiala distrugere totala. De

acum, copilul ramine permanent divizat in sine. Fragmentele instinctuale care pina acum au

generat cresterea corpului si mintii sale de copil, devin acum divizate intr-un set infantil care

perpetueaza exuberanta potentialelor de crestere si un set parental care sprijina si creste auto-

observatia, auto-ghidarea si auto-punitia.

Problema care se pune din nou este cea a reglarii reciproce. Acolo unde copilul, acum

dispus sa se supra-manipuleze, va dezvolta treptat un simtamint al responsabilitatii morale,

unde poate obtine insight asupra institutiilor, functiilor si rolurilor care ii vor permite

participarea responsabila, va gasi placerea in manipularea jucariilor si avind grija de copiii

mai mici.

Supraeul copilului poate fi primitiv, crud si sa nu admita compromisuri, asa cum se

poate observa in cazuri in care copiii se supra-controleaza si se supra-constrâng; cind dezvolta

o supra-supunere care depaseste asteptarile parintelui; sau cind dezvolta regresii si

resentimente durabile deoarece parintii insisi nu par sa se adapteze la noua constiinta. Unul

din conflictele cele mai profunde in viata este ura pentru un parinte care a servit ca model si

executor al supraeului, dar care a incercat sa scape cu aceleasi transgresiuni pe care copilul nu

le mai poate accepta la el insusi. Suspiciozitatea si evazivitatea care se lovesc de caracterul

totul-sau-nimic al supraeului, acest organ al traditiei morale, fac din omul moralist un mare

pericol potential pentru eul sau si pentru al celorlalti.

In patologia adulta, conflictul se exprima fie in negarea isterica, care provoaca represia

dorintei sau abrogare a organulu executiv prin paralizie, inhibitie sau impotenta; sau in

manifestarile supra-compensatorii, in care individul speriat atit de dornic sa se puna “la

adapost”, in schimb “scoate capul”.

Dar aici trebuie sa ne gindim nu numai la psihopatologia individului, ci si la acumularile

de energii care trebuie depasite, pe masura ce unele din sperantele cele mai indraznete si

fanteziile cele mai salbatice sunt reprimate sau inhibate. Auto-corectitudinea, adesea

principala recompensa pentru bunatate, poate fi mai tirziu indreptata asupra altora sub forma

supravegherii moraliste persistente, astfel incit prohibitia mai degraba decit ghidarea

initiativei devine sarcina dominanta.

In perspectiva pericolelor potentiale din lunga copilarie a omului, este bine sa privim

inapoi la planul stadiilor vietii si la posibilitatile de indrumare a copiilor. Si vom observa ca

copilul nu este in nici un moment mai pregatit sa invete repede si avid, sa devina mai mare in

sensul impartasirii obligatilor si performantei decit in aceasta perioada a dezvoltarii sale. El

este avid si capabil sa faca lucruri in cooperare, sa combine cu alti copii in scopul construirii

si planificarii si este dispus sa profite de pe urma invatatorilor si sa emuleze prototipurile

ideale. El ramine, desigur, identificat cu parintele de acelasi sex, dar pentru moment el cauta

ocaziile unde identificarea prin munca pare sa promita un cimp al initiativei fara prea mult

conflict infantil sau vina oedipala si o identificare mai realista bazata pe spiritul experientei

egale in infaptuirea lucrurilor impreuna. In orice caz, stadiul “oedipal” duce nu numai la

stabilirea opresiva a unui simtamint moral care restringe orizontul permisivitatii; el de

asemenea stabileste directia spre posibil si tangibil, ceea ce permite ca visele copilariei

timpurii sa fie atasate scopurilor unei vieti adulte. Institutiile sociale, de aceea, ofera copiilor

la aceasta virsta un ethos economic, in forma adultilor idealizati, recognoscibili prin

uniformele si functiile lor, si suficient de fascinanti incit sa inlocuiasca eroii din benzile

desenate sau din povesti.

4. Stadiul de latenţă

În teoria lui Freud, în urma rezolvării Complexului Oedipian, se instalează o perioadă de

latenţă între şase şi unsprezece ani. În această perioadă impulsul sexual şi agresiv, care au

generat crize în perioadele anterioare, sunt temporar inactive. Acest stadiu nu este caracterizat

de centrarea pe vreo zonă libidinală, fiind per ansamblu o perioadă de calm şi stabilitate. În

opinia lui Erikson acest stadiu este unul dintre cele mai importante pentru maturizarea

copilului, având loc importante achiziţii cognitive şi de abilităţi sociale.

Competenţă, hărnicie vs. inferioritate

Astfel, scena interna este pregatita pentru “intrarea in viata”, numai ca viata trebuie sa

fie mai intii viata scolara, fie aceasta scoala, cimp sau jungla, sau sala de clasa. Copilul

trebuie sa uite sperantele si dorintele anterioare, in timp ce imaginatia sa exuberanta este

imblinzita si adaptata la legile impersonale. Inainte ca copilul, deja psihologic un parinte

rudimentar, sa devina parinte biologic, trebuie sa inceapa sa fie un muncitor si un furnizor

potential. Odata cu perioada de latenta ce vine, copilul normal uita, sau mai degraba

sublimeaza necesitatea de a “confrunta” oamenii prin atac direct sau de a deveni tata si mama

in graba: el acum invata sa cistige recunoasterea producind lucruri.

In toate culturile, in acest stadiu, copiii primesc o forma de instructie sistematica, desi

aceasta nu este totdeauna de tipul scolii pe care o organizeaza societatile literate. Astfel se

dezvolta fundamentele tehnologiei, pe masura ce copilul devine apt sa minuie instrumentele,

uneltele si armele folosite de oamenii mari. In societatile literate, cu cariere mai specializate,

copilul trebuie alfabetizat, educatia fundamentala pentru cel mai mare numar de cariere. Cu

cit este mai confuza specializarea, cu atit sunt mai nediferentiate eventualele scopuri ale

initiativei; si cu cit este mai complicata realitatea sociale, cu atit sunt mai vagi rolurile

parintilor. Scoala pare sa fi o cultura prin ea insasi, cu propriile sale scopuri si limite, cu

achizitiile si dezamagirile sale.

Pericolul in acest stadiu il constituie sentimentul inadecvantei si inferioritatii. Daca el

abandoneaza instrumentele si aptitudinile sau statutul sau printre partenerii de unelte, el poate

fi descurajat in ceea ce priveste identificarea cu ei si cu un sector al lumii. Pierderea sperantei

intr-o astfel de asociere il poate retrograda la rivalitatile oedipale. Copilul se va simti

condamnat la mediocritate. Dezvoltarea copilului este profund perturbata cind viata de familie

nu a reusit sa il prepare pentru viata scolara sau cind socala nu reuseste sa sprijine

promisiunile stadiilor anterioare.

Am indicat anterior pericolul care ameninta individul si societatea in care copilul scolar

incepe sa simta ca culoarea pielii sale, istoria parintilor sai sau moda hainelor sale vor decide

mai degraba decit dorinta sa de a invata, valoarea sa ca elev si astfel simtamintul identitatii

sale. Dar mai exista un pericol fundamental, anume restringerea omului la sine si

constringerea orizonturilor sale pentru a include numai munca sa. Daca el accepta munca ca

singura sa obligatie el poate deveni sclavul conformist si fara ratiune al tehnologiei sale si al

celor care sunt in postura de a o exploata

5. Pubertatea (Stadiul genital)

Conform lui Freud, adolescenţa este un stadiu turbulent datorită schimbărilor

psihologice dramatice care au loc. Impulsurile sexuale şi agresive ameninţă să copleşească eul

şi apărările sale. În special zona genitală este puternic investită sexual adolescentul având din

nou fantezii oedipiene. În opinia lui Erikson acest conflict al impulsurilor descris de Freud

avea o corespondenţă la nivel social, adolescentul confruntându-se cu noi cerinţe şi roluri

sociale.

Identitate vs. confuzia de rol

Odată cu stabilirea unei bune relatii initiale cu lumea aptitudinilor si instrumentelor, si

odata cu venirea pubertatii, copilaria ia sfirsit si incepe tineretea. In pubertate si adolescenta

toate asemanarile si continuitatile anterioare sunt mai mult sau mai putin puse sub semnul

intrebarii, datorita rapiditatii cresterii corporale si adaugarii maturitatii genitale. Tinerii sunt

acum preocupati de cum apar in ochii altora in comparatie cu ceea ce simt ei ca sunt si cu

intrebarea referitoare la cum sa conecteze rolurile si aptitudinile cultivate anterior cu

prototipurile ocupationale.

Integrarea care are loc acum in forma identitatii eului este mai mult decit suma

identificarilor din copilarie. Este experienta cistigata a abilitatii eului de a integra toate

identificarile cu vicisitudinile libidoului, cu aptitudinile dezvoltate din inzestrare si cu

oportunitatile oferite de rolurile sociale. Sentimentul identitatii eului reprezinta incredrea

dobindita ca asemenarile interioare si continuitatea sunt justificate de promisiunea tangibila a

unei “cariere”.

Pericolul acestui stadiu este confuzia de rol. Acolo unde aceasta se bezeaza pe o indoiala

anterioara puternica privind identitatea sexuala, episoadele delincvente sau psihotice sunt

frecvente. Daca sunt diagnosticate si tratate corect, aceste incidente nu au aceeasi semnficatie

fatala pe care o au la alte virste. De cele mai multe ori, inabilitatea de a stabil o identitate

ocupationala este cea care perturba pe tineri. Pentru a se ramine impreuna, ei temporar se

supraidentifica, pina in punctul unei aparente pierderi a identitatii, cu eroii lor. Aceasta

inititaza stadiul “amorezarii”, care nu este complet, si nici macar in mod primar, de natura

sexuala. Intr-o masura considerabila, dragostea adolescenta este o incercare de a ajunge la o

definitie a identitatii personale proiectind imaginea difuza a eului asupra altuia si vazind-o

astfel reflectata si treptat clarificata.

Tinerii pot fi in mod remarcabili dispusi la a forma clanuri cit si cruzi in excluderea

tutror celor care sunt “diferiti” prin culoarea pielii sau provenienta culturala, prin gusturi sau

inzestrari si adesea prin aspecte penibile precum aspectele imbracamintii sau gestica, asa cum

au fost ele temporal selectate drept semne ale unei persoane din interiorul sau exteriorul

grupului. Este important sa intelegem astfel de intolerante drept o aparare impotriva unui

simtamit de confuzie a identitatii. Adolescentii nu numai ca se ajuta reciproc in trecerea prin

disconfortul specific prin formarea clicilor su stereotipizara lor, a idealurilor, a inamicilor; ei

de asemena isi testeaza reciproc in mod pervers capacitatea de a jura fidelitatea. Dispozitia

spre astfel de testari explica de asmenea tentatia pe care o exercita doctrinele simple si

totalitariste asurpa mintilor tinerilor in tari si clase care si-au pierdut identitatea.

Mintea adolescentilor este in mod esential o minte o moratoriului, un stadiu psihologic

intre copilarie si virsta adulta si intre moralitatea invatata de copil si etica care urmeaza a fi

dezvoltata de adult. Este o minte ideologica si, intr-adevar, aspectul ideologic al societatii este

cel care vorbeste cel mai clar adolescentului care este dornic sa se afirme si este gata sa se

supuna ritualurilor, credintelor si programelor. Pentru a nu deveni cinici sau apatici, tinerii

trebuie cumva sa fie capabili sa se convinga ca cei care reusesc in lumea adulta poarta pe

umeri obligatia de a fi cei mai buni

6. Adultul tânăr

Erikson este primul freudian şi unul dintre primii scriitori developmentalişti care propun

stadii de dezvoltare distincte pentru vârsta adultă. Stadiile lui Erikson din perioada adultă

descriu modul în care oamenii îşi extind şi aprofundează capacitate de a iubi şi proteja pe

ceilalţi. Adolescentul era, în principal centrat pe sine, era preocupat de cine este, de ce

impresie face asupra celorlalţi şi de ce vor deveni. Relaţiile de dragoste şi de ataşament ale

adolescentului sunt adesea eforturi de autodefinire.

Intimitate vs. izolare

Forta adunata in orice stadiu este testata de necesitatea de a-l transcende in asa mod incit

individul isi poate asuma noi riscuri, punind in joc ce era cel mai vulnerabil si pretios in

stadiul anterior. Astfel, tinarul adult care iese din cautarea cu insistenta a identitatii, este

dornic sa fuzioneze identitatea sa cu a altora. El este pregatit pentru intimitate, care este

capacitatea de a se dedica afiliatiilor concrete si parteneriatelor si de a dezvolta forta etica de a

mentine aceste angajamente, desi ele pot cere sacrificii si compromisuri semnificative. Corpul

si eul trebuie sa fie acum stapinii modurilor organice pentru a fi capabili sa se confrunte cu

temerea pierderii eului in situatii care necesita abandonul: solidaritatea afiliatiilor strinse,

orgasmul si uniunile sexuale, prieteniile intime si lupta, experientele de inspiratie si intuitite.

Evitarea acestor experiente din pricina temerii pierderii eului pot duce la un sentiment profund

de izolare si auto-absorbtia care urmeaza.

Opusul intimitatii este izolarea: disponibilitatea de a se izola si, daca este necesar, de a

distruge fortele si oamenii a caror esenta pare periculoasa. Prejudiciile dezvoltate astfel sunt o

expresia mai matura a repudierilor oarbe din timpul luptei pentru identitatea care diferentiaza

clar intre familiar si strain. Pericolul acestui stadiu este ca relatiile intime, competitive si

combative sunt experimentate cu si împotriva semenilor. Dar pe măsura ce zonele sarcinilor

adulte sunt delimitate, si întâlnirile competitive si relaţiile sexuale sunt diferenţiate, ele devin

in cele din urma subiectul acelui sens etic care este marca adultului.

Pericolul acestui stadiu este izolarea, adica evitarea contactelor care duc la intimitate. In

psihopatologie, aceasta perturbare poate duce la “probleme de caracter” severe. Pe de alta

parte, exista parteneriate care se constituie intr-o izolare în doi, protejând ambii parteneri de

necesitatea de a se confrunta cu următorul stadiu critic – generativitatea.

7. Adultul

Trăsăturile ce caracterizează adultul sunt creativitatea, productivitatea şi angajamentul în

ghidarea generaţiilor următoare, prin contrast, stagnarea caracterizează un individ care nu

manifestă interes pentru generaţiile următoare. Acest stadiu poate numit generativitate vs.

stagnare.

Generativitate vs. stagnare

Generativitatea se manifestă în diferite moduri: biologic şi parental, exprimată în

naşterea şi îngrijirea copiilor; în muncă, relevată de transmiterea deprinderilor asimilate şi

altor indivizi; culturală, manifestată în dorinţa şi preocuparea adulţilor de a crea, conserva şi

transmite valori culturale.

Generativitatea este, in primul rind, grija de a stabili si indruma urmatoarea generatie,

desi exista indivizi care din nefericire sau datorita anumitor inzestrari in alte directii, nu aplica

aceasta cale urmasilor lor. Si intr-adevar, conceptul de generativitate este menit sa admita

sinonime mai populare precum productivitate si creativitate, care totusi, nu il pot inlocui.

Generativitatea este un stadiu esenţial in dezvoltarea psihosexuala cit si cea

psihosociala. Unde aceasta trecere eşuează, are loc regresia la un stadiu obsesiv de pseudo-

intimitate, adesea cu un sentiment de stagnare si sărăcire personala. Indivizii încep sa se

complacă atunci ca si când ar fi proprii lor copii unici (sau ai celuilalt); iar unde condiţiile

sunt prielnice, invaliditatea timpurie, fizica sau psihologica, devine subiect al grijilor. Faptul

singur de a avea sau de a-si dori copii nu duce la generativitate. De fapt, unii părinţi par sa

sufere de retardare in abilitatea de a dezvolta acest stadiu. Motivele se găsesc adesea in

impresiile din copilărie timpurie; in dragostea de sine excesiva; si in fine in lipsa unei

credinţe, o anume “încredere in specie”, care ar duce la credinţa ca un copil este o contribuţie

la societate.

In ceea ce priveşte instituţiile care protejează si ranforsează generativitatea, se poate

spune ca toate instituţiile codifica eticile succesiunii generative.

8. Vârsta avansată

Această vârstă este descrisă adesea în literatura de specialitate printr-o serie de pierderi

fizice şi sociale precum: pierderea sănătăţii şi puterii fizice, pierderea locului de muncă şi

prietenilor, rudelor. De asemenea are loc şi o pierdere inevitabilă a statusului, îmbătrânirea

fiind asociată cu atribute precum inactiv şi „nefolositor”. Erikson s-a centrat pe lupta

interioară a acestei perioade, care presupune suferinţă dar poate duce la creştere şi

înţelepciune.

Integritatea eului vs. disperare

Numai cel care a strâns treptat roadele celorlalte stadii poate ajunge la integritatea eului.

Neavând o definiţie clara, voi indica citiva constituenti ai acestei stari de lucruri. Este

asigurarea cistigata a eului privind tendinta sa spre ordine si sens. Este o dragoste post-

narcisita a eului uman – nu a sinelui – ca o experienta care ofera ordine si un simt spiritual.

Este acceptarea propriului si unicului ciclu al vietii ca ceva care trebuie sa fie. Este o

camaraderie cu vremurile trecute si cu diferitele cursuri de viata. Posesorul integritatii este

gata sa apere demnitatea propriului sau stil de viata impotriva tuturor amenintarilor fizice si

economice. Pentru ca el stie ca viata personala este coincidenta accidentala dintre un ciclu de

viata si un segment al istoriei. Stilul de integritate dezvoltat de cultura sau civilizatia sa devine

astfel “patrimoniul sufletului sau”. In fata unei astfel de consolidari, moartea isi pierde din

stigmat.

Lipsa sau pierderea integritatii eului este semnificata de frica de moarte: ciclul de viata

personal nu este acceptat drept ultimat al vietii. Dipserarea exprima sentimentul ca timpul este

acum scurt, prea scurt pentru a începe o noua viata si a incerca alte cai spre integritate.

Dezgustul ascunde disperarea, adesea numai in forma a “mii de mici dezgusturi”.

Fiecare individ, pentru a deveni adult, trebuie sa dezvolte suficient toate calitatile eului

mentionate, astfel incit sa poata fi recunoscut stadiul final al integritatii. Dar fiecare fiecare

entitate culturala, pentru a dezvolta stilul particular de integritate sugerat locul sau in istorie,

utilizeaza o combinatie particulara a acestor conflicte, impreuna cu provocarile specifice si

prohibitiile sexualitatii infantile. Conflictele infantile devin creative doar daca sunt sprijinite

de institutiile culturale si de clasele conducatoare care le reprezinta. Integritatea eului implica

o integrare emotionala care permite participarea la responsabilitatea conducerii.

Considerente teoretice

Teoria lui Erikson poate fi considerată o teorie stadială, din următoarele considerente:

stadiile descriu patternuri de comportament diferite calitativ; se referă la problematici

generale; se desfăşoară într-o secvenţialitate în general invariabilă şi sunt universale din punct

de vedere cultural (Erikson, 1963).

În teoria stadială a lui Piaget, termenul de integrare ierarhică era indispensabil, în

aprecierea autorului structurile anterioare aparţinând unui stadiu precedent, vor fi reintegrate

în noi structuri, ale unui stadiu superior. În teoria lui Erikson putem vorbi despre acest proces

doar la anumite stadii, cum ar fi la adolescenţă, dar trebuie precizat că acest concept de

integrare ierarhică nu se aplică pentru toate stadiile dezvoltării. De exemplu problematica

stadiului autonomie versus ruşine şi îndoială nu este reorganizată şi reintegrată la nivelul

stadiului următor, iniţiativă versus vinovăţie.

Un alt aspect demn de menţionat este acela că, în conformitate cu teoria lui Erikson, cu

toţii ar trebui, dacă trăim îndeajuns, să parcurgem toate stadiile de dezvoltare, trecerea la un

stadiu superior nu este condiţionată în cazul acestui autor, de succesul achiziţionării unor

cerinţe ale stadiului precedent.

Motivul pentru care vom parcurge toate aceste stadii este strâns corelat cu forţele care

condiţionează trecerea de la un stadiu la altul: maturizarea biologică şi expectanţele sociale.

Aceste forţe ne conduc de la un stadiu la altul conform unui anumit orar, indiferent de

succesul obţinut la stadiile anterioare.

În opinia lui Erikson, depăşirea cu succes a crizelor specifice fiecărui stadiu duc la

dezvoltarea unei virtuţi importante pentru dezvoltarea umană, astfel:

1. la nivelul primului stadiu, al încrederii primare versus neîncredere, virtutea

corespunzătoare este impulsul, speranţa

2. la nivelul celui de-al doilea stadiu, al autonomiei versus ruşine şi îndoială, virtutea este

autocontrolul şi puterea voinţei

3. la al treilea stadiu, iniţiativă versus vinovăţie, virtutea este scopul, îndrumarea

4. la al patrulea stadiu, competenţă. hărnicie versus inferioritate, virtutea este competenţa

5. la al cincilea stadiu, identitate versus confuzie de rol, virtutea este devotamentul,

fidelitatea

6. la stadiul al şaselea, intimitate versus izolare, virtutea corespunzătoare este afilierea,

dragostea

7. la al şaptelea stadiu, generativitate versus stagnare, virtutea este grija, afecţiunea

8. iar la nivelul celui de-al optulea stadiu, integritatea eului versus disperare, virtutea este

înţelepciunea.

Concluzii

Aportul teoriei lui Erikson a fost în primul rând de a extinde teoria psihanalitică de până

la el. Erikson a descris problematica de bază a stadiilor freudiene şi a dezvoltat teoria stadială

pentru a acoperi întregul ciclu al vieţii. De asemenea, opera lui Erikson a pus într-o nouă

lumină importanţa intervenţiei factorilor sociali la diferite stadii de dezvoltare. De exemplu,

autorul a arătat că adolescenţii se luptă nu doar pentru a-şi stăpâni impulsurile ci şi pentru a-şi

defini o identitate în contextul social.

Erikson a nuanţat teoria freudiană în privinţa posibilităţii de a realiza o dezvoltare

sănătoasă. în primul rând, autorul s-a aplecat în mai mare măsură asupra conceputului

maturizării. Pentru Freud, maturizarea dirija impulsurile instinctuale, în opinia lui Erikson,

acelaşi proces gestionează dezvoltarea diverselor stări ale eului şi ale modurilor sale de

acţiune. Susţinând că o dezvoltare sănătoasă este strâns corelată cu planul primar, socio-

educaţional al maturizării, Erikson face trecerea între abordarea lui Freud şi cea a

developmentaliştilor precum Rousseau, Gesell, etc.

Una dintre criticile aduse teoriei lui Erikson, a fost aceea că s-a străduit prea mult să

coreleze problematica dezvoltării eului cu zonele libidinale din teoria lui Freud (White, R.,

1960). În opinia primului autor menţionat, fiecărei zone îi corespunde un mod caracteristic de

interacţiune ale eului cu lumea, dar el va omite astfel multe din activităţile caracteristice

diverselor vârste ale copilului şi se va centra exclusiv pe interacţiunea menţionată.

Pe de altă parte, sunt autori care au formulat o altă limită a teoriei lui Erikson, aceea că

apelează adesea la concepte prea vagi, în ciuda stilului său cursiv, literar. Erikson era însă

conştient de limitele conceptuale ale teoriei sale, justificând acest lucru prin faptul că se

orientase spre psihologie pornind de la artă. Această limită conceptuală a teoriei sale poate

explica parţial numărul redus al cercetărilor empirice în această direcţie.

Opera lui Erikson, ca şi cea a lui Freud este deosebit de bogată şi profundă, necesitând

un studiu atent atât pentru insighturi personale privind natura umană cât şi pentru progresul

ştiinţific.