2. LACUL BÂLEA (Munţii Făgăraşului)

2.1. Date generale

Munţii Făgăraşului reprezintă cea mai mare parte din treimea estică a Carpaţilor Meridionali, între Defileul Oltului (Turnu Roşu-Câineni) la vest şi Valea Dâmboviţei, la est. Se individualizează prin masivitate accentuată, relief tipic alpin cu vârfuri care ating cotele maxime ale reliefului României (Moldoveanu – 2544 m; Negoiu – 2535 m) (fig. 2.1). În peisajul Carpaţilor Româneşti, caracterul de unicat al acestor munţi este dat de extinderea reliefului glaciar şi periglaciar şi de energia de relief cu cele mai mari valori din ţară (Florea, 1998).

Grupa Munţilor Făgăraşului înglobează două şiruri montane, aproape paralele, orientate est-vest:

• Masivul Făgăraş sau Munţii Făgăraşului propriu-zişi (în nord), culme înaltă, unitară, desfăşurată pe 68 km lungime, care se menţine practic la peste 2000 m altitudine;

• Făgăraşul sudic constituit din Munţii Cozia-Ghiţu, cu aspect de horst gnaisic, cu patru unităţi montane (Munţii Cozia, Poiana Spinului, Muntişor şi Ghiţu), cu altitudini de 1400-1600 m şi Munţii Iezer-Păpuşa, situaţi la est de Râul Doamnei, cu altitudini, relief şi litologie similare Făgăraşului nordic.

Între aceste două unităţi montane majore se interpune compartimentul răsăritean al Depresiunii Loviştei sau Culoarul Central Făgărăşan care introduce notele specifice de discontinuitate în peisajul geografic al regiunii.

Nota geomorfologică distinctă pentru Masivul Făgăraş, extins pe cca 2300 km2 este dată de asimetria accentuată între versantul nordic, deosebit de abrupt, care domină prin cele 27 de contraforturi sau muchii, Depresiunea Făgăraşului şi versantul sudic cu masive prelungi, relativ mai domoale, cu ramificaţii care îşi menţin orientarea pe toată lungimea lor.

2. 2. Geologie şi structură

O grupă foarte importantă de unităţi structogenetice participante la edificiul arhitectural al Carpaţilor Meridionali include unităţile supragetice de rangul Pânzei getice, dar de care se

Fig. 2.1. Munţii Făgăraşului văzuţi de pe malul drept al Lacului Viştea (foto T. Brustur, 2007)

6

diferenţiază sensibil, reclamând existenţa unor procese tectogenetice distincte, dar similare acelora care au condus la încălecarea şi individualizarea Pânzei getice (Mutihac, 1990).

Unităţile supragetice circumscriu Masivul Făgăraş, extremitatea nord-vestică a Munţilor Cibin-Sebeş, jumătatea nordică a Munţilor Poiana Ruscă, Munţii Dognecea şi Munţii Locva. La alcătuirea unităţilor supragetice participă şisturi cristaline care constituie masivele cristaline prealpine şi învelişul sedimentar al acestora (fig. 2.2).

Masivele cristaline prealpine cuprind formaţiuni cristalofiliene care aparţin şisturilor cristaline prehercinice şi şisturi cristaline hercinice.

Şisturile cristaline prehercinice

includ şisturile cristaline mezometamorfice şi şisturi cristaline epimetamorfice. În Munţii Făgăraş (= Unitatea Făgăraş) mezometamorfitele ocupă cea mai mare parte, fiind constituite din trei complexe:

• Complexul de Cumpăna-Holbav (inferior), constituit din migmatite oculare, migmatite lenticulare, gnaise rubanate lit-

par-lit, paragnaise amfibolice, răspândit în sudul masivului;

• Complexul de Şerbota (mediu), în care predomină micaşisturile cărora li se asociază paragnaise amfibolice, calcare şi dolomite cristaline, pe alocuri cu mineralizaţii de sulfuri. Aceste

formaţiuni sunt afectate de un retromorfism puternic şi constituie partea mediană a Masivului Făgăraş;

• Complexul de Făgăraş, umează peste cel de Şerbota, fiind constituit din şisturi verzi (şisturi amfibolice cu actinot, albit, clorit, epidot, şisturi micacee cu clorit etc.). Acest complex se urmăreşte pe o zonă relativ îngustă în nordul Masivului Făgăraş.

În domeniul care a generat unităţile supragetice, activitatea magmatică plutonică a fost foarte restrânsă; se cunoaşte un singur masiv asociat şisturilor cristaline prehercinice, şi anume corpul de la Valea Bârsa Fierului din estul Munţilor Făgăraş.

Fig. 2.2. Harta geologică a regiunii Bîlea (după harta geologică a României, Scara 1: 200 000, foaia 27 Sibiu).

Explicaţii în text

7

Învelişul sedimentar acoperă suprafeţe limitate. În Munţii Făgăraş, se cunosc numai depozite sedimentare ale învelişului preparoxismal, reprezentate prin conglomerate atribuite de unii autori Permianului şi care apar în zone alungite pe direcţia structurilor.

Unitatea de Făgăraş ( = Pânza de Făgăraş), se conturează din regiunea văii Oltului spre est, până în regiunea izvoarelor Dâmboviţei şi mai departe, până aproape de Holbav.

Tectonica intimă a acestei unităţi structurale majore prezintă un caracter predominant ruptural. Astfel, în partea sudică se remarcă un sistem de falii direcţionale care delimitează compartimente mai coborâte, unul dintre acestea – foarte afundat – constituie fundamentul Depresiunii Loviştei, iar altul, mult mai ridicat, formează Culmea Coziei.

Revenind la sectorul nordic al regiunii, ocupat de Complexul de Făgăraş, se constată că formaţiunile mezometamorfice ale acestuia au aspectul general de monoclin, cu direcţie est-vest şi înclinări nordice ale foliaţiei (fig. 2.2).

Sectorul crestei principale este caracterizat prin prezenţa unui anticlinal, cu flancul nordic materializat prin foliaţii cu înclinare de 50oN (fig. 2.3).

Liniaţiile indică afundarea axială spre est, fapt confirmat de poziţia foliaţiilor care indică un periclin la izvoarele Arpaşului.

Între izvoarele Caprei şi Budei se formează un anticlinal “în culise” în raport cu primul care dispare, afundându-se în acest sector, noua cută devenind spre sud anticlinalul principal al crestei.

În acest sector, la sud de creasta principală, se repetă la scară mai mare situaţia din nordul crestei. Rezultă astfel pentru sectorul central al crestei un anticlinal normal (de fapt două anticlinale “în culise”), flancat de două cute culcate, contravergente.

Aspectul montan al Munţilor Făgăraşului a fost definitivat la sfîrşitul Mezozoicului, orogeneza austrică reprezentând prima fază de trecere de la stadiul de geosinclinal la faza de orogen.

După realizarea consolidării structurale, devine dominantă eroziunea nivelatoare, care va crea peneplena carpatică (cretacic-oligocenă), cu diferenţieri stadiale concretizate prin detaşarea a două trepte (Florea, 1998):

• nivelul superior (Podeanu), situat la 2000-2200 m altitudine;

• nivelul Marginea, cu cea mai mare frecvenţă la 1800-1900 m cu aspectul unei borduri rotunjite la marginea “picioarelor” sudice.

50oN

Fig. 2.3. Complexul de Făgăraş cu foliaţie monoclinală, la vest de Lacul Bâlea, în Creasta Piscul Bâlii (foto Cornel Pop)

8

Deosebirea dintre cele două nivele ale gipfelflurului (= relief rezidual al nivelului denudaţional superior, sensu Penck) constă în aspectul ascuţit de vârfuri al primului şi cel de creste “lamă de fierăstrău” pentru al doilea. Eroziunea fluviatilă, reactivată în timpul înălţărilor din Pliocenul superior a reprezentat probabil factorul principal al sculptării nivelului superior în timp ce nivelul de creste inferioare a fost rezultatul modelării glaciare şi periglaciare (Florea, 1998, p. 20).

Trăsăturile actuale ale reliefului au fost definitivate în Cuaternar, atât

prin înălţarea de peste 800 m a acestui masiv, cât şi prin modelarea glaciară şi periglaciară.

2. 3. Relieful Munţilor Făgăraş

Complexitatea orografică a Munţilor Făgăraş rezultă în principal din prezenţa crestei principale, cu aspect de uriaşă custură glaciară, desfăşurată pe aproape 50 km. Din creastă – de-a lungul căreia sunt prezente şase vârfuri de peste 2500 m altitudine: Moldoveanu 2544 m, Negoiu 2535 m, Viştea Mare 2527 m, Călţun (Lespezi) 2522 m, Vânătoarea lui Buteanu 2507 m, Dara 2500 m – din care se desprind spre nord culmi secundare ascuţite, rectilinii şi rareori ramificate. In contrast, versantul meridional oferă culmi prelungi şi relativ mai domoale care se termină în sectorul depresionar prin picioare montane rotunjite, scoţând în evidenţă asimetria accentuată a acestui masiv.

Curmăturile (şeile, “ferestre” sau “portiţe”) au o distribuţie ritmică, alternând cu vârfurile. Ele provin în principal în urma eroziunii glaciare exercitată între circurile învecinate, deosebindu-se de cele care secţionează culmile secundare (mai ales pe versantul nordic), unde sunt rezultatul diferenţierilor litologice şi mai rar a unor transfluenţe glaciare.

Văile orientate invariabil sud-nord pe versantul nordic şi în sens invers pe cel meridional, au un profil transversal larg evazat în etajul de modelare glaciară (fig. 2.4), devenind un “V” ascuţit în sectorul corespunzător etajului montan inferior.

Profilul longitudinal al acestora este marcat de frecvente rupturi de pantă, cele mai importante fiind localizate la interferenţa dintre sectoarele cu modelare glaciară şi cele fluviatile: cascadele Bâlea, Capra etc.

2.3.1. Caracteristici morfometrice

Sub raport hipsometric, Munţii Făgăraşului se desfăşoară între 340 m altitudine (Defileul Oltului) şi cota maximă a reliefului României de 2544 m în vf. Moldoveanu, rezultând o diferenţă de nivel de 2204 m.

Densitatea fragmentării reliefului înregistrează valori mari pe suprafeţe relativ restrânse. Cele mai mari valori sunt caracteristice văilor glaciare şi circurilor de pe versantul nordic, unde se ajunge la 7 km/km2. Densităţi mari ale reţelei de drenaj (5-6 km/km2) au şi

Fig. 2.4. Sectorul glaciar al văii Bâlea, amonte de Cascada Bâlea (foto Ion Stănescu, septembrie 2008)

9

bazinele superioare ale văilor Ucea Mare, Arpaşului, Arpăşelului, Cârţişoara (Valea Doamnei, Bâlei). Aceste valori scad în etajele montane mediu şi inferior, legate de prezenţa suprafeţelor forestiere.

Adâncimea fragmentării reliefului prezintă cele mai mari valori în zona vârfurilor Moldoveanu şi Negoiu (900-1000 m). Valori mari de peste 500 m, caracterizează majoritatea căldărilor glaciare.

Din punct de vedere al declivităţii şi expoziţiei versanţilor, Florea (1998) distinge următoarele categorii de pante cu semnificaţie geomorfologică:

• suprafeţe orizontale sau foarte puţin înclinate (0-3o) prezente în cazul nivelelor de eroziune Borăscu şi Râu-Şes, mai ales pe versantul sudic;

• suprafeţe mediu înclinate (4-10o) specifice racordului dintre suprafeţele de nivelare, contactului bazei circurilor şi văilor glaciare cu pereţii acestora ca şi arealului sudic al Munţilor Făgăraşului;

• suprafeţe cu înclinări mari şi foarte mari (11-35o) reprezentate prin pereţii văilor şi circurilor glaciare sudice, dar şi cele din etajul montan mediu de pe versantul nordic. După Demek (1970, in Florea, 1998), panta cuprinsă între 12-15o este considerată ca punct critic în procesul de pedogeneză, declanşarea cree-pului şi alunecări ale terenului; intervalul 15-35o este foarte favorabil proceselor denudaţionale complexe, erodării solurilor şi formării trenelor de grohotişuri neconsolidate;

• suprafeţe foarte înclinate şi sectoarele de abrupt situate de-a lungul crestei principale, pe ambii versanţi, unde pantele ating în medie, între 35o şi 55o.

În ceea ce priveşte expoziţia, configuraţia crestei principale a Munţilor Făgăraşului dă naştere unei expuneri specifice:

Valea Doamnei

Valea Bâlei

Valea Capra

Curmătura Bâlii

(şa de transfluenţă)

Fig. 2.5. Harta geomorfologică a complexului glaciar Bâlea-Capra (după Florea, 1998)

10

• circurile glaciare de sub creastă au o expoziţie dată de localizare (versant nordic sau sudic);

• văile şi circurile glaciare cât şi versanţii văilor din sectorul fluvial, au pe clina nordică o expunere invariabil vestică pe dreapta văilor şi estică pe stânga acestora;

• arealele periferice nordice sau sudice conferă o expunere predominantă orientării acestora.

Particularităţile de expoziţie menţionate favorizează o intensă dezagregare realizată mai ales la nivelul crestei, unde diferenţele de temperatură conduc la realizarea unui ecart

termic de ordinul zecilor de grade, mai ales în anotimpurile de tranziţie.

Aspectele menţionate mai sus şi datorate expoziţiei particulare a versanţilor din acest masiv muntos explică intensitatea proceselor de dezagregare pe fondul general al unei energii de relief considerabile (Florea, 1998).

2.3.2. Relieful glaciar

Nota caracteristică a reliefului din etajul alpin al Munţilor Făgăraşului este dată de extinderea şi diversitatea formelor de modelare glaciară, acest masiv păstrând cea mai

întinsă suprafaţă sculptată cu gheţari.

Spaţiul alpin s-a situat periodic în Pleistocen peste limita zăpezilor permanente şi a beneficiat de precipitaţii suficiente pentru alimentarea gheţarilor.

Relieful glaciar tipic se găseşte de-o parte şi de alta a crestei principale, între vîrfurile Ciortea (2472 m), în vest şi Urlea (2473 m), în est, pe o lungime de 28 km. In acest spaţiu sunt de menţionat complexele glaciare Ciortea-Avrig, Negoiu-Călţun, Bâlea-Capra, Podragu, Viştea Mare-Moldoveanu, Sâmbăta, Urlea-Zârna.

În cele ce urmează vom detalia câteva aspecte particulare ale complexului glaciar Bâlea-Capra în care este localizat Lacul Bâlea.

Fig. 2.6. Lacul Bâlea văzut din Şaua Caprei. În dreapta imaginii „berbecii glaciari” (foto Cornel Pop, septembrie 2008)

11

Complexul glaciar Bâlea-Capra este dominat la est de vârful Vânătoarea lui Buteanu (2507 m) şi include pe versantul nordic două văi paralele care şi-au interferat activitatea în Pleistocen: valea Bâlea şi valea Doamnei. Versantul sudic cuprinde cea mai complexă vale glaciară, cu o lungime de peste 6 km, valea Capra (fig. 2.5)

Valea Bâlea are la obârşie o căldare adâncită cu cca 400 m faţă de vârfurile care o înconjoară şi este ocupată de cel mai mare lac glaciar din Munţii Făgăraşului – Lacul Bâlea (2040 m altitudine, 4,65 ha şi peste 11 m adâncime).

Pe malul nordic al lacului sunt prezenţi “berbeci glaciari”, puternic şlefuiţi; căldarea prezintă acumulări de grohotiş în sud şi sud-est, unde un culoar de avalanţă, cu pâobârşia în Şaua Caprei, evacuează cantităţi mari de materiale care au dat naştere unei potcoave nivale aproape de cabana Bâlea (fig. 2.6).

În trecut, înainte de construirea Transfăgărăşanului, la vest de Lacul Bâlea mai exista un lac secţionat acum de acest drum alpin, la vest de care se poate vedea unul dintre cele mai tipice locuri de transfluenţă glaciară dintre văile versantului nordic: Curmătura Bâlei (2200 m) care a permis transferul masei de ghiaţă din Căldarea Bâlei spre Valea Doamnei, situată cu 200 m mai jos (fig. 2.7).

Valea glaciară a Bâlei se formează avale de Lacul Bâlea, dicolo de un prag glaciar de peste 100 m. Acesta este secţionat de emisarul lacului, puternic adâncit printr-o văiugă. Mai jos, în cuprinsul văii apare un al doilea prag, la 1750-1850 m, iar mai departe la 1650 m, o morenă stadială. Înainte de Cascada Bâlea, la 1550 m, se află o altă morenă (probabil terminală). Valea Bâlei se menţine cu fundul aproape neted pe mai mult de 2 km (fig. 2.4) şi se lărgeşte înainte de ultimul prag fluvio-glaciar, corespunzător cascadei.

Valea Doamnei, de sub vârful Paltinul (2398 m), cuprinde două căldări suspendate: Căldarea cu Iarbă, tipic obsecventă, cu umeri în contrapantă, pe unde a pătruns gheţarul din Căldarea Bâlei, iar mai la sud se dezvoltă o căldare pietroasă suspendată la 2100-2200 m. Cea de a doua vale este îmbrăcată în trene de grohotiş care avale formează un mare gheţar de pietre.

Valea propriu-zisă a Doamnei începe la un nivel altimetric scăzut (1860 m), unde se află două lacuri: Lacul Doamnei (0,30 ha, 1,50 m adâncime) din care se alimentează râul Doamnei, axat pe o vale glaciară paralelă cu cea a Bâlei, pe aproape 6 km din care doar o jumătate modelată în regim glaciar.

Valea Caprei, constituie un sector cheie pentru glaciaţiunea din Munţii Făgăraşului, prin fenomenul de supsăpare care este legat de configuraţia bazinului superior şi de întinderea deosebită a acestuia (Florea, 1998).

Curmătura Bâlii

Fig. 2.7. Curmătura Bâlei, la vest de Lacul Bâlea (foto T. Brustur, 30 august 2008)

12

Valea Caprei are ca sector de obârşie Căldarea Fundul Caprei de Vest, la 2200 m altitudine, cu versantul stâng abrupt şi îmbrăcat în grohotiş. Se pot observa două nivele de umeri periglaciari, corespunzători a două etape disticte de modelare glaciară care infirmă ipoteza unei singure glaciaţii în Carpaţi.

Valea Caprei se alimentează din trei circuri glaciare care, în afară de Căldarea Fundul Caprei de Vest, includ Căldăruşa Lungă a Paltinului şi Căldarea Caprei. O a doua

arie de alimentare o reprezintă căldarea în care staţionează Lacul Capra (2230 m, 1,80 ha şi 8 m adâncime – fig. 2.8). Apa lacului se scurge în Lacul Căpriţa, printr-un emisar de 8 m lingime; la ieşirea din Lacul Căpriţa apa se pierde în subteran infiltrându-se în diaclazele calcarelor cristaline, după care revine la suprafaţă într-o turbărie de la 2100 m.

2.3.3. Lacurile glaciare din Munţii Făgăraşului

Pe teritoriul României, numărul de lacurilor este destul de mare, comparativ cu alte ţări din zona temperat continentală europeană.

Astfel, Gâştescu & Driga (1983) arată că, în conformitate cu statisticile anului 1960, pe teritoriul ţării se menţionează 3450 de lacuri (2300 lacuri naturale – 67% şi 1150 lacuri artificiale – 33%), însumând cca 2620 km2 (1,1% din suprafaţa ţării).

În regiunea muntoasă, îndeosebi în etajul alpin, lacurile care au cea mai mare răspândire sunt cele situate în circuri şi văi glaciare: 58 de lacuri în Munţii Retezat (Bucura, cu cea mai mare suprafaţă; Zănoaga, cel mai adânc – 29 m); 25 în Munţii Făgăraşului, 20 în Parâng etc.

Inventarieri ulterioare, datorate lui Giurgiu & Silvăşan (2001, 2002, 2005, 2006) relevă faptul că în Munţii Făgăraşului sunt nu mai puţin de 95 de lacuri glaciare (75 pe versantul sudic şi 20 pe versantul nordic) (tabelul 2.1).

Tabelul 2.1. Lacurile din Munţii Făgăraş (după Giurgea & Silvăşan, 2006 )

Nr.

Crt. Denumire Alt.

(m)

Morfometrie Versant Obs.

Perimetru/ha Adm.(m) sudic nordic 1 Lacul Budislavu 2040 287 0,50 + 2 Lăcuţu Porceştilor 2036 + 3 Lacul cu avion 2180 + 4 Lacul Avrig 2011 + puternic poluat 5 Lacul de sub Negoiu 1965 + 6 Lacul mic de sub Negoiu 2005 + 7 Lacul Cerbului 1865 0,30 + 8 Lacul Cerbului 1770 secat + 9 Lacul Călţun 2135 11,80 +

10 Lacul din Căldarea de la Strunga

Dracului 2240 +

Fig. 2.8. Lacul Capra. Foto Cornel Pop, august 2008

13

11 Lacul de pe valea Călţun 2050 + 12 Lacul Doamnei 1860 + 13 Lacul mic din valea Doamnei 1860 + 14 Lacul Paltinu 2298 + Colmatat 15 Lacul Bâlea 2040 4,6 ha 11,35 + 16 Lacul Bâlea II 2043 + 17 Lăcuţul Buteanu 1900 + 18 Lacul 1 din Căldăruşa Lungă a Caprei 2250 + 19 Lacul 2 din Căldăruşa Lungă a Caprei 2252 + 20 Lacul Capra 2230 + 21 Lacul Căpriţa 2228 + 22 Lacul mic din Căldarea Caprei 2205 + 23 Lacul Râiosu 2180 + 24 Lacul Hârtegu 2110 + Colmatat 25 Lacul Buda 2055 + 26 Lacul Podrăgel 2030 + 27 Lacul Podragu Mare 2140 15,50 + 28 Lacul 1 din Căldarea Podragu 2165 + 29 Lacul 2 din Căldarea Podragu 2160 + 30 Lacul 3 din Căldarea Podragu 2140 3,00 + 31 Lacul 4 din Căldarea Podragu 2128 + Poluat 32 Iezerul Podu Giurgiului 2268 + 33 Lacurile din Galbena G1 2198 542 9,00 + 34 Lacul G1 bis 2198 56 0,50 + 35 Lacul G2 2178 + 36 Lacul G3 2184 + 37 Lacurile G4 2185 + 38 Lacul G5 2200 0,50 + 39 Lacul G6 2099 + 40 Lacul G7 2106 226 0,60 + 41 Lacul G8 2211 + 42 Lacul G9 2213 + 43 Iezerul lui Milică 2290 + 44 Lacul Vâlsan 2265 + 45 Lacul Valea Rea 2170 + 46 Lacul 2 din Valea Rea a Gălăşescului 2290 50 0,35 + 47 Lacul 3 din Valea Rea a Gălăşescului 2290 38 0,10 + 48 Lacul 1 din Valea Rea a Gălăşescului 2290 45 0,25 + 49 Lacul Gălăşescu (Lacul Măsăstirii) 2168 356 2,00 + 50 Lacul Viştioara 2040 117 1,00 + 51 Lacul Topila Baronesei 2150 + 52 Lacul din Căldarea Gălăşescu Mare 2200 36 0,20 + 53 Lacul Rezistoarele 1932 94 0,20 + 54 Lacul Bândea 2080 132 0,20 + 55 Lacul Urlea 2200 482 4,05 + 56 Lacul 1 din Valea Urlea 2200 62 0,60 + 57 Lacul 2 din Valea Urlea 2200 38 0,20 + 58 Lacul de pe Valea Urlea 2219 47 0,30 + 59 Lacul 1 din Hîrtopul Leaotei 2335 55 0,20 + 60 Lacul 2 din Hîrtopul Leaotei 2325 32 0,10 + 61 Lacul 3 din Hîrtopul Leaotei 2330 47 0,10 + 62 Lacul 4 din Hîrtopul Leaotei 2330 41 0,20 + 63 Lacul 5 din Hîrtopul Leaotei 2240 55 0,20 + 64 Lacul Muşetescu 2240 510 1,80 + 65 Lacul Taberei 2220 59 0,50 + 66 Lacul Mioarelor 2286 154 0,80 + 67 Lacul Geamănu de Sus 2225 225 1,80 + 68 Lacul Geamănu de Jos 2200 236 0,50 + 69 Lacul Scoica 2040 140 0,70 + mâl 20-25 cm

70 Lacul N2 2040 100 0,60 + 71 Lacul N3 2042 36 0,40 + 72 Lacul Roşu 2075 508 3,00 + 73 Lacul Zârna 2020 351 0,25 + 74 Lacul Jgheburoasa 2130 466 0,80 + 75 Lacul Jgheburoasa Mic 2136 57 0,20 + 76 Lacul de pe Culmea Zârna-Leaota 2120 168 1,50 + 77 Lacul 1 din Curmătura Zârnei 1970 120 0,20 + 78 Lacul 2 din Curmătura Zârnei 1925 68 0,50 + puternic poluat 79 Lacul 3 din Curmătura Zârnei 1952 47 0,20 + 80 Lacul 4 din Curmătura Zârnei 1980 90 0,20 +

14

81 Lacul din Curmătura Brătilei 2145 70 0,30 + 82 Lacul lunguieţ al Vadului 2180 102 0,60 + poluat dejecţii 83 Lacul de la refugiul Berevoiescu 2220 52 0,40 + 84 Lacul 1 din Luţele 2052 169 0,60 + 85 Lacul 2 din Luţele 2050 79 0,50 + 86 Lacul 3 din Luţele 2049 71 0,30 + 87 Lacul 4 din Luţele 2045 37 1,00 + 88 Lacul 5 din Luţele 2045 137 1,00 + 89 Lacul 6 din Luţele 2010 69 0,80 + 90 Lacul 7 din Luţele 1990 48 0,50 + 91 Lacul Porcului 1650 87 1,50 + 92 Lacul Pojarna 1875 + 93 Lacul de sub Culmea Piscuiata 2300 + 94 Lacul de sub Culmea Piscuiata 2300 + 95 Lacul de sub Culmea Piscuiata 2300 +

Total 75 20

Pentru Lacul Bâlea, Gâştescu & Driga (1983), dau următoarele valori ale ecuaţiei bilanţului hidric (suprafaţa 4,6 ha; coeficientul suprafeţei lacustre k = f/F 0,0196):

(X1 + Y1 + U1 + C1) – (Z + Y2 + U2 + C2) = ± ∆V

Unde: X1 precipitaţii = 65,1 N x 103m3 (7,74%), Y1 scurgere superficială = 775,9 N x 103m3 (92,26%), Z evaporaţie = 17,0 N x 103m3 (2,02%), Y2 scurgere din lac = 824 N x 103m3 (97,98%), ± ∆V = 0

Rezultă că, la fel ca la toate lacurile glaciare situate în etajul alpin, predomină Y1 la aport (92,3%) şi Y2 la pierderi (98%), ceea ce determină o circulaţie activă şi un timp scurt de

primenire a volumului de apă.

Depresiunile lacustre din zona alpină a Carpaţilor Meridionali sunt rezultatul acţiunii de eroziune şi transport a gheţarilor pleistoceni, motiv pentru care morfologia acestora prezintă amprenta generală a reliefului glaciar. Astfel, ţărmul şi fundul cuvetelor diferă de la un lac la altul, în schimb barajul în spatele cărora au luat naştere lacurile, fie de natura pragurilor glaciare, fie a depozitelor morenice, formează un element comun la aproape toate lacurile (Pişota, 1971).

Fundul depresiunilor lacustre, grefat în general pe reţeaua hidrografică preexistentă, prezintă numeroase neregularităţi şi asperităţi, fiind, de cele mai multe ori, acoperit cu blocuri de piatră de diferite mărimi, precum şi de mâluri lacustre de origine anorganică sau organică. Mâlurile de origine minerală sunt aduse de afluenţii care se varsă în apa lacurilor sau provin din procesele de spălare a versanţilor. Cele de origine organică se formează în procesul de descompunere a vegetaţiei acvatice.

Mâlurile pot ocupa, uneori, porţiuni mari din suprafaţa lacurilor, iar grosimea acestora variază de la o cuvetă lacustră la alta (ex. în lacul Bâlea 0,20 m – Pişota, 1971). Mâlurile lacustre, indiferent de originea lor, formează o masă afânată şi fluidă, care se tulbură repede. Culoarea lor are diferite nuanţe. La cele de origine anorganică predomină culoarea cenuşiu-măslinie, iar la mâlurile organice culoarea neagră-cafenie.

După Pişotă (1971), se pot deosebi mai multe tipuri sau categorii ale formei cuvetelor în raport cu profilul morfobatimetric, construit pe direcţia generală de curgere a gheţatilor. Aceste tipuri reflectă modul în care s-a produs eroziunea şi acumularea gheţarilor pleistoceni, precum şi influenţa pe care a avut-o constituţia geologică şi morfologia reliefului în formarea cuvetelor lacustre.

15

Din acest punct de vedere, cuveta lacustră care adăposteşte lacul Bâlea se încadrează în tipul 3 (= cuvete de tip Bâlea), situate la altitudini ce depăşesc 2000 m şi care se caracterizează prin profilul depresiunilor lacustre care prezintă în centrul cuvetei şi mai ales în amontele ei o excavaţie de formă concavă care, foarte des, este însoţită în aval de platforme sublacustre, acoperite de material dezagregat care provine de pe malul lacurilor.

Reţeaua hidrografică preexistentă glaciaţiunii, însoţită de întreaga gamă a formelor de relief negative (albii, pante), a jucat un rol deosebit de important în dinamica gheţarilor, ca în cazul căldărilor glaciare simple, cum este cazul Bâlei (fig.

2.9). Este evident că, în funcţie de modul cum s-a produs acţiunea de eroziune glaciară şi procesul de acumulare a materialului transportat, a luat naştere

cuveta lacustră care ocupă un loc central în cadrul căldărilor sau văilor glaciare, ca rezultat al acţiunii de subsăpare şi de apăsare laterală a gheţarilor. Aceste lacuri sunt instalate în spatele unor praguri formate din roca in situ, de tipul „berbecilor glaciari” (v. fig. 2.6). Aceste lacuri au suprafeţe şi adâncimi mari, iar profilul morfobatimetric prezintă aspectul literei „U”, uneori cu trepte submerse (prezente în Lacul Bâlea – v. profilele batimetrice § 4).

Înregistrări sistematice ale oscilaţiilor de nivel ale lacului Bâlea, consemnate de Pişota (1971) dovedesc că nivelul apei din lacurile glaciare prezintă variaţii sezoniere, mai deosebite în perioada caldă şi în perioada rece a anului, precum şi variaţii de nivel de la un La începutul primăverii (sfârşitul lunii aprilie), datorită temperaturilor ridicate ale aerului, începe să se topească o mare cantitate de zăpadă care, ajunsă în cuveta lacurilor, provoacă o creştere bruscă a nivelului de apă. Astfel, de exemplu, nivelul apei din lacul Bâlea în anul 1961 a început să crească din a treia decadă a lunii aprilie, atingând valori de 200-214 cm care s-au menţinut până la sfârşitul lunii iunie, adică aproape 70 de zile. Această situaţie s-a repetat şi în anii următori.

La începutul toamnei (septembrie), aproape toate lacurile din zona alpină se caracterizează prin cele mai scăzute niveluri ale apei. Acest fenomen este pus pe seama reducerii precipitaţiilor, ponderea alimentării fiind luată de apa subterană. În cazul lacului Bâlea, în anii 1961şi1962, cele mai mici valori ale nivelului apei au fost de 122 cm, respectiv 117 cm (fig. 2.10).

În ceea ce priveşte regimul termic al lacurilor glaciare, acesta se află sub directa influenţă a condiţiilor fizico-geografice ale reliefului alpin şi din această cauză, în timpul verii, temperaturile apei oscilează la suprafaţă între 6 şi 17oC pe o perioadă destul de scurtă (4-5 luni). În restul anului predomină o perioadă cu temperaturi scăzute ale apei, fiind prezentă stratificaţia inversă. În acest interval lacurile sunt îngheţate şi acoperite cu un strat de zăpadă de diferite grosimi (Pişota, 1971).

Fig. 2.9. Profil longitudinal al văii Bâlea (după Pişota, 1971)

16

2. 4. Habitate naturale, biodiversitate

Tipuri de habitate: Vegetaţie herbacee de pe malurile râurilor montane; Vegetaţie lemnoasă cu Myricaria germanica de-a lungul râurilor montane; Vegetaţie lemnoasă cu Salix eleagnos de-a lungul râurilor montane; Tufărişuri alpine şi boreale; Tufărişuri cu Pinus mugo şi Rhododendron myrtifolium; Tufărişuri cu specii sub-arctice de salix; Pajişti boreale şi alpine pe substrat silicios; Pajişti montane de Nardus bogate în specii pe substraturi silicioase; Pajişti cu Molinia pe soluri calcaroase, turboase sau argiloase (Molinion caeruleae); Comunităţi de lizieră cu ierburi înalte higrofile de la nivelul câmpiilor, până la cel montan şi alpin; Fâneţe montane; Formaţiuni pioniere alpine din Caricion bicoloris-atrofuscae; Grohotişuri silicioase din etajul montan până în cel alpin (Androsacetalia alpinae şi Galeopsietalia ladani); Grohotişuri calcaroase şi de şisturi calcaroase din etajul montan până în cel alpin (Thlaspietea rotundifolii); Versanţi stâncoşi cu vegetaţie chasmofitică pe roci silicioase; Păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum; Păduri de fag de tip Asperulo-Fagetum; Păduri medio-europene de fag.

Cephalanthero-Fagion; Pãduri de stejar cu carpen de tip Galio-Carpinetum; Păduri din Tilio-Acerion pe versanţi abrupţi, grohotişuri şi ravene; Păduri aluviale cu Alnus glutinosa şi Fraxinus excelsior (Alno-Padion, Alnion incanae, Salicion albae); Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion); Păduri acidofile de Picea abies din regiunea montana (Vaccinio-Piceetea).

Specii de nevertebrate: Callimorpha quadripunctaria; Chilostoma banaticum; Euphydryas

aurinia; Lucanus cervus (Rădaşcă, Răgacea); Lycaena dispar; Morimus funereus (Croitorul cenuşiu); Ophiogomphus cecilia; Osmoderma eremita (Cărăbuş); Pholidoptera

transsylvanica (Cosaşul transilvan); Phryganophilus ruficollis (Gândac); Rosalia alpina (Croitor de fag); Stephanopachys substriatus (Gândac).

100

120

140

160

180

200

220

ian

feb

mar

apr

mai

iun iul

aug

sep

oct

nov

dec

ian

feb

mar

apr

mai

iun iul

aug

sep

oct

nov

dec

ian

feb

mar

apr

mai

iun iul

aug

sep

oct

nov

dec

cm

maxima media minima

Fig. 2.10. Graficul variaţiei nivelului apei lacului Bâlea în intervalul 1961-1963 (prelucrare după Pişota, 1971)

17

Specii de peşti: Barbus meridionalis (Moioagă); Cottus gobio (Zglăvoc); Eudontomyzon mariae (Chişcar de râu); Gobio uranoscopus (Petroc).

Specii de amfibieni şi reptile: Bombina variegata (Buhai de baltă cu burta galbenă); Triturus cristatus (Triton cu creastă); Triturus

montandoni (Triton carpatic).

Specii de mamifere: Canis lupus (Lup); Lutra lutra (Vidră, Lutră); Lynx lynx (Râs); Myotis myotis (Liliac comun); Rhinolophus hipposideros (Liliacul mic cu potcoavă); Ursus

arctos (Urs brun).

Specii de plante: Campanula serrata (Clopoţel); Drepanocladus

vernicosus; Eleocharis carniolica; Liparis loeselii (Moşişoare); Meesia

longiseta, Cerastium arvense (fig.

2.11).

5. Rezervaţia naturală Bâlea

Se afla pe fata nordica a crestei Muntilor Fagaras în valea glaciara a Bâlii si este o rezervatie mixta ce cuprinde un teritoriu strajuit la sud de vârfurile Vânatoarea lui Buteanu (2507 m), Vârful Capra (2496 m) si Vârful Paltinu Mare (2398 m), pe flancul estic Muchia Buteanu, iar pe cel vestic Piscul Bâlii. Rezervatia are o suprafata de 180 ha si apartine administrativ comunei Cârtisoara. Ea include circul glaciar Bâlea, lacul glaciar cu acelasi nume, aflat la 2034 m altitudine, cu o suprafata de 46508 mp si o adâncime de 13,35 m, fiind cel mai mare lac glaciar din Muntii Fagaras.

Dintre speciile de plante de o deosebita importanta remarcam în primul rând pe cele endemice: romanita de munte (Achilea schiurii), omagul (Aconitum hosteanum), coada vulpii (Alopecurus laguriformis), caldarusa (Aquilegia transsilvatica), clopoteii (Campanula

kladniana), paiusul carpatic (Festuca bucegiensis). Acestora li se adauga o serie de raritati floristice ca: zânisoara (Calliathemum coriandrifolium), vârtejul pamântului (Pedicularis

aederi), firuta (Poa myaradyana), floarea de colt (Leonthopodium alpinum).

Vegetatia este reprezentata de grupari de specii, în primul rând ferigute (Aspelanio-Cistopteridetum fragilis) si fitocenoze caracteristice acumulărilor de zapada, respectiv tufisuri scunde de salcii pitice (Salicetum herbaceae), de piciorul cocosului cu degetăruţ (Soldanela pusillabe – Randuculetum crenati). Vegetatia arbustiva este reprezentata de tufisuri de jneapan cu afin (Vaccino – Pinetum mugi) si bujori de munte cu afin (Rhododendron – Vaccinetum).

Din punct de vedere faunistic rezervatia Bâlea este saraca în specii, dintre cele existente predominând insectele. Silueta caprei negre (Rupicapra rupicapra) ce se adapostea aici, nu cu multi ani în urma în numar foarte mare, în prezent se zareste din ce în ce mai rar. O alta specie ce a disparut din rezervatie este acvila de stânca (Aquilla chrysoetos).

Fig. 2.11. Cornuţ de munte (Cerastium arvense). Lacul Bâlea – foto T. Brustur, 30 august 2008

18

Dupa construirea Transfagara-sanului si intensificarea turismului în zona rezervatia s-a degradat în mare masura. Covorul vegetal s-a redus datorita numarului mare de autovehicule si turisti ce campeaza în zona. Rezervaţia este circumscrisă sitului de importanţă comunitară 122 Munţii Făgăraş (fig.

2.12).

Referinţe Anastasiu N., Jipa D. (1983) Texturi şi

structuri sedimentare. 319 p., Ed. Tehnică, Bucureşti.

Beldie Al., Pridvornic C. (1959) Flori din

munţii noştri. 102 p., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.

Florea M. (1998) Munţii Făgăraşului.

Studiu geomorfologic. 114 p., Ed. Foton, Braşov.

Gâştescu P. (1963) Lacurile din RPR

Geneză şi regim hidrologic. 292 p., Ed. Academiei RPR, Bucuresti.

Gâştescu P., Driga B. (1983) Lacurile. In: Geografia României, vol. I, 351-367, Ed. Academiei RSR, Bucureşti.

Giurgiu I., Silvăşan G. (2001) Lacurile din Munţii Făgăraş (1). Revista Munţii Carpaţi, 30, Bucureşti.

Giurgiu I., Silvăşan G. (2002) Lacurile din Munţii Făgăraş (2). Revista Munţii Carpaţi, 35, Editura Concept Media, Bucureşti.

Giurgiu I., Silvăşan G. (2005) Lacurile din Munţii Făgăraş. Revista Drumeţie în România, 2, Bucureşti.

Giurgiu I., Silvăşan G. (2006) Lacurile din masiv. Revista Invitaţie în Carpaţi, 59-61, serie nouă, Munţii Făgăraş, vol. 1, p. 33-38, Bucureşti.

Mutihac V. (1990) Structura geologică a teritoriului României. 418 p., Ed. Tehnică, Bucureşti.

Petrescu I., Dragastan O. (1981) Plante fosile. Introducere în paleobotanică. 470 p., Ed. Dacia, Cluj-Napoca.

Pişota I. (1971) Lacurile glaciare din Carpaţii Meridionali. Studiu hidrologic. 162 p., Ed. Academiei RSR, Bucureşti.

Pora E.A., Oros L. (1974) Limnologie şi oceanologie. 423 p., Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti.

Simionescu I. (1946) Fauna României. 486 p., Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti.

Simionescu I. (1947) Flora României. Ediţia a 2-a, revăzută, 437 p., Editura pentru literatură şi artă, Bucureşti.

Tufescu V. (1966) Modelarea naturală a reliefului şi eroziunea accelerată. 618 p., Ed. Academiei RSR, Bucureşti.

* * * (1968) Harta geologică a României, sc. 1: 200 000, foaia 27 Sibiu, Inst. Geol. al României, Bucureşti.

* * * (1995) Determinatorul ilustrat al florei şi faunei României. Vol. I – Mediul marin (Muller G.I., coord.), 383 p., Ed. Bucura Mond, Bucureşti.

Fig. 2.12. Situl de importanţă comunitară 122 Munţii Făgăraş