2 CURS 2 - STAT-I.pdf

Drept constituţional I

CURS 2 - TEORIA GENERALĂ A STATULUI (I)

1

TITLUL I

TEORIA GENERALĂ A STATULUI 1. CONCEPTUL DE STAT

Noţiunea de Stat s-a format din verbul latin “statuo”, care înseamnă “a pune, a aşeza, a întemeia”. Sintagma “status civitas” exprima în Imperiul Roman modul de guvernare a Cetăţii. Cuvântului “status”, romanii i-au adăugat şi expresia “res publica”( lucru public), rezultând astfel – “status rei publicae”(situaţia conducerii vieţii politice). Romanii au folosit două noţiuni referitoare la stat, şi anume “res publica”(pentru perioada republicii) şi imperium pentru perioada imperiului.

Grecii foloseau, pentru a defini organizarea politică a unei colectivităţi umane, termenul de “polis” (Cetate) sau “politeia”(formă de organizare).

Trebuie să menţionăm faptul că trăsăturile moderne care definesc în prezent statul, nu erau reunite în totalitate nici în cadrul Imperiului Roman, nici în polisurile greceşti.

Autorii atribuie lui Machiavelli folosirea pentru prima dată a termenului de stat într-un sens modern în lucrarea Principele, scrisă în 1513 şi publicată la Roma abia în 1932. Contemporan cu Machiavelli, Thomas Morus scrie lucrarea “ Despre cea mai bună întocmire a statului şi despre noua insulă Utopia”. Cuvântul stat, în accepţiunea dată de Machiavelli şi contemporanii săi, are la origine termenul latin “status". În opera sa, Machiavelli are în vedere atât statul ca instituţie politică specializată în arta guvernării, cât şi cea de putere sau de autoritate atribuită unui individ sau unui grup. Autorul atribuind termenului de stat şi accepţiunea de organizare a unui anumit teritoriu dobândit de un principe cuceritor, pe care îl alipeşte unui regat sau principat preexistent.

Progresul statalităţii ca fenomen politic şi ca realitate instituţională nu poate fi separat de preocupările pentru fundamentarea teoretică modernă a conceptului de stat.

Jean Bodin în lucrarea sa “Les six livres de la Repubique” fundamentează conceptul de suveranitate a poporului, pe care o prezintă distinct de cea a monarhului. În concepţia lui Bodin, regele este o persoană care exercită prerogativele monarhice în nume propriu, dar ca rezultat al împuternicirii date de poporul suveran şi potrivit unei ordini legale care obiectivează în norme juridice voinţa lui Dumnezeu. Conceptul de suveranitate a poporului reprezintă un principiu de bază al sistemului de guvernare. Pe acest principiu se întemeiază mai târziu conceptul modern de democraţie reprezentativă.

În secolele al XV-lea şi al XIV-lea constatăm o renaştere a statalităţii din punct de vedere teoretic în fundamentarea legitimităţii puterii absolute a monarhului, care a reuşit să impună o conducere centralizată şi, în acelaşi timp, în cristalizarea unor teorii privind afirmarea originii populare a suveranităţii puterii poporului.

În secolele XVII şi XVIII, statul era conceput ca rezultat al unei pact sau contract social între guvernaţi şi grupul minoritar, care este învestit de aceştia cu prerogative de conducere politică. Pactul poate fi desfăcut oricând de popor, dacă acesta este nemulţumit de modul în care este guvernat. Unii dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai teoriei contractului social au fost Thomas Hobbes, John Locke, Jean-Jacques Rousseau.

Începând cu secolul al XVII-lea statele din Europa întrunesc pe deplin caracteristicile unui stat modern. Fiind un fenomen social foarte complex şi având o existenţă milenară. Statul a căpătat de-a lungul timpului o diversitate de definiţii. Însă, indiferent de formulările folosite în definirea statului de diverşi autori, elementele esenţiale ale definiţiei complete a acestuia sunt:



2

forma de organizare politică a unei colectivităţi umane constituite istoric; localizarea geografică; existenţa unui grup conducător învestit cu atribuţii de guvernare şi de exercitare a

autorităţii publice în numele poporului; prerogativa grupului conducător de a stabili şi a apăra ordinea statală şi, în cadrul acesteia,

a celei juridice. STATUL – este forma instituţionalizată de organizare politică a unei colectivităţi

umane constituite istoric şi localizate geografic, pe un anumit teritoriu, în care un grup de indivizi, deţinând în virtutea suveranităţii poporului şi ca expresie a voinţei acestuia, ori ilegitim, prerogativele şi instrumentele exercitării autorităţii publice, ale elaborării şi aplicării normelor de convieţuire socială, exprimă şi apără interesele fundamentale ale statului şi ale naţiunii şi impune voinţa acestora ca voinţă general-obligatorie.

O cerinţă esenţială pe care trebuie să o îndeplinească orice stat este ca autorităţile publice să fie

legitime, iar legitimitatea rezultă din învestirea acestora cu putere de comandă, constrângere şi dominaţie de către cetăţeni, în alegeri libere şi periodice.

În organizarea şi funcţionarea statului este necesar să se respecte cadrul constituţional şi legal de exercitare a puterii.

Orice stat se bazează pe solidaritatea şi pe unitatea cetăţenilor săi, indiferent care ar fi identitatea lor etnică.

De studierea statului s-au ocupat atât politologii, sociologii, dar şi juriştii. Este util să punctăm

principalele elemente ale noţiunii de Stat din perspectivă politologică, sociologică şi juridică.

1.1. Analiza politologică a statului

Din această perspectivă, Statul apare ca o colectivitate umană istoriceşte constituită şi organizată pe un anumit teritoriu, care se structurează politic în grupul de guvernaţi şi restul populaţiei.

Rezultă patru elemente definitorii ale noţiunii de stat: organizarea politică a unei colectivităţi umane; gradul de coeziune a colectivităţii respective; raporturile de comandă/supunere existente între guvernanţi şi guvernaţi; legitimitatea exercitării autorităţii şi a puterii de comandă de către guvernanţi.

1.2. Analiza sociologică a statului

Din perspectivă sociologică, statul reprezintă un produs al evoluţiei sociale a civilizaţiilor.

Sociologul Emil Durkheim afirma că statul a apărut ca rezultat al diviziunii sociale a muncii. În cadrul fiecărui stat există un ansamblu de clase şi pături sociale, fiecare dintre ele fiind purtătoare ale unor interese specifice şi ale unui mod de viaţă diferit, ale unei culturi şi conştiinţe sociale distincte. Fiecare dintre aceste clase are o percepţie proprie a fenomenului puterii şi a actelor de guvernare.

Statul se afirmă din punct de vedere sociologic ca o colectivitate umană bazată pe raporturi de cetăţenie şi dotată în mod legitim cu instituţii de guvernare specializate care au un caracter impersonal şi permanent.

Sociologul care s-a impus în analiza statului, din perspectiva sociologiei politice, este Max Weber. În analiza fenomenului statal Weber pune accentul pe:



3

dominaţie subordonare autoritate forţă/putere

Raporturile de comandă – supunere sunt de esenţa puterii, a relaţiilor de putere. Cel mai adesea puterea se întemeiază pe constrângere, pe coerciţie. În opinia sociologului german, ceea ce dă conţinut şi consistenţă statului este aparatul său birocratic, al cărui scop constă în impunerea dominaţiei, a subordonării şi a forţei statului.

1.3. Analiza juridică a statului

Statul poate fi privit ca o persoană juridică sau o persoană morală, adică este titular de drepturi

şi obligaţii ca orice persoană fizică. Statul reprezintă ordinea juridică centralizată aflată în strânsă legătură cu ordinea internaţională.

Statul este o persoană juridică de drept public. Vom reda în continuare câteva definiţii ale conceptului de Stat: Statul este o instituţie având ca suport o grupare de oameni aşezată pe un spaţiu delimitat,

capabilă de a-şi determina singură propria sa competenţă şi organizată în vederea exercitării unor activităţi care pot fi grupate în funcţiile: legislativă, executivă şi jurisdicţională.(Tudor Drăganu)

Statul este o unitate alcătuită din reuniunea mai multor oameni pe un teritoriu determinat în

forma guvernanţilor şi guvernaţilor.(Constantin Dissescu) Statul este o grupare de indivizi, reuniţi printr-o legătură naţională pe un teritoriu determinat şi

fiind guvernaţi de o putere superioară voinţelor individuale. (George Alexianu) Statul este pur şi simplu produsul unei diferenţieri naturale, uneori prea simplă, alteori prea

complexă, între oamenii unui acelaşi grup social, de unde rezultă ceea ce se numeşte putere publică, care nu se poate legitima prin originea sa, ci numai prin serviciile pe care le aduce, conform regulii de drept. (Leon Duguit)

Statul este personificarea juridică a unei naţiuni, este subiectul şi suportul autorităţii publice. (

Esmein) Statul nu este numai o parte, o zonă anume a vieţii istorice, ci chiar esenţa, miezul acesteia. Este

alfa şi omega. (Hegel) Statul, a cărui naştere este determinată de circumstanţe istorice, este înainte de toate o idee, un

produs al inteligenţei umane. (Georges Burdeau) Statul este reunirea unei mulţimi de oameni trăind sub aceleaşi legi juridice. (Kant) Statul este o colectivitate politică şi juridică a cărei natură şi independenţă o fac ireductibilă la

alte colectivităţi, indiferent dacă acestea se situează sub sau deasupra sa. (Pierre Pactet)



4

Prin stat se înţelege o societate organizată, având o conducere autonomă, suverană în raport cu alte puteri. (Genoveva Vrabie)

Într-o accepţiune mai largă, prin stat urmează să se înţeleagă suma a trei elemente: teritoriul,

populaţia (naţiunea) şi suveranitatea. (Ioan Muraru)

TITLUL II ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI

Doctrina constituţională a formulat trei elemente constitutive ale statului, aflate într-o unitate organică:

1. TERITORIUL 2. POPULAŢIA 3. PUTEREA POLITICĂ SUVERANĂ

1. TERITORIUL Teritoriul statului – spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol, ape, precum şi coloana de aer

aflată deasupra solului şi apelor, asupra căruia un stat îşi exercită suveranitatea sa exclusivă şi deplină.

Deşi, teritoriul statului îi aparţine acestuia în exclusivitate, nu înseamnă fireşte, că nu pot fi aduse modificări legale. Astfel, potrivit principiului autodeterminării, o naţiune aflată în componenţa altui stat, în temeiul voinţei sale poate ieşi de sub jurisdicţia acestuia, constituindu-se un într-un stat suveran sau poate intra în componenţa altui stat, pentru realizarea unităţii sale naţionale.

Asupra întregului său teritoriu, statul exercită o autoritate exclusivă, manifestată sub trei

aspecte: Plenitudine Exclusivitate Opozabilitate faţă de orice alt stat

Plenitudinea - indică faptul că statul exercită, în limitele sale teritoriale, plenitudinea

funcţiilor sale (ex. statul, prin organele sale reprezentative legiferează, organizează administraţia, armata şi forţele de poliţie, stabileşte instanţele de judecată etc.).

Exclusivitatea - indică faptul că pe teritoriul său, statul exercită în mod liber întreaga sa autoritate, fiind exclusă intervenţia sau amestecul altui stat. Un stat suveran are însă dreptul să accepte o diminuare a suveranităţii sale (ex. un stat care are instalaţii nucleare acceptă o inspecţie a acestora sau a folosirii acestora de către un alt stat sau de către o organizaţie internaţională; existenţa unor baze sau instalaţii militare în alte state; Uniunea Europeană impune prin unele organisme şi mecanisme economico-financiare diminuarea competenţelor statului asupra propriului său teritoriu). Această diminuare a suveranităţii este o expresie a suveranităţii statului.



5

Aspectul opozabilităţii este conferit, în primul rând, de legitimitatea şi recunoaşterea internaţională a constituirii unui stat pe un anumit teritoriu. Un teritoriu poate aparţine unui stat doar în mod legal şi legitim.

Importanţa stabilirii teritoriului unui stat implică o delimitare precisă a frontierelor sale.

Recunoaşterea unei frontiere are consecinţe juridice de drept internaţional: obligaţia de respectare a integrităţii teritoriale a statului respectiv.

Teritoriul are o importanţă vitală pentru stabilirea unei populaţii şi pentru accelerarea procesului de formare a naţiunii şi a sentimentului naţional.

În afară de caracteristicile sale politice, economice sau naţionale, teritoriul prezintă şi următoarele caracteristici juridice:

Indivizibilitate Inalienabilitate Impenetrabilitate Indivizibilitatea teritoriului semnifică unitatea acestuia. Teritoriul nu poate fi divizat sau

înstrăinat către alte entităţi statale. Faptul că teritoriul statului este împărţit în unităţi administrativ-teritoriale care se bucură de autonomie locală nu are, în acest sens, nici o relevanţă întrucât unităţile respective nu sunt opuse statului ca atare.

Inalienabilitatea teritoriului întăreşte indivizibilitatea acestuia, fiind inalienabil, teritoriul nu poate fi înstrăinat altui stat.

Impenetrabilitatea teritoriului constă în interdicţia ca pe teritoriul unui stat să-şi poată exercita puterea de comandă un alt stat.

2. POPULAŢIA Orice stat presupune un minim de populaţie stabilă. În cadrul populaţiei unui stat întâlnim

următoarele categorii de locuitori: Cetăţeni ai statului respectiv Străini Apatrizi Persoane cu dublă cetăţenie.

TERITORIUL

CARACTERISTICI

INDIVIZIBIL

INALIENABIL

IMPRESCRIPTIBIL



6

Cetăţeanul este individul legat de stat printr-o legătură juridică: cetăţenia.

Fiecare stat regrupează într-o proporţie mai mare sau mai mică populaţii cu trăsături etnice diferite. În funcţie de această regrupare statele se pot împărţi în: state naţionale sau state multinaţionale.

Statele naţionale sunt cele în care populaţia majoritară formează o singură naţiune. Apariţia naţiunii a conferit o nouă legitimitate politică statului. De acum înainte suveranitate statului se bazează pe suveranitatea naţiunii şi nu pe voinţa divină.

Elementele naţiunii sunt: rasa, limba comună, cultura, religia, tradiţiile istorice, interesele materiale şi culturale comune, situaţia geografică. Datorită unor împrejurări speciale nu întotdeauna aceste elemente pot fi întrunite fără, însă, ca naţiunea să fie afectată (ex. cele două state germane au format până la reunificare (1990) o singură naţiune, deşi unele elemente nu au fost întrunite – comunitatea de viaţă economică).

În ceea ce priveşte raporturile între naţiune şi stat în Europa, naţiunea precede statul. Naţiunea română s-a format înainte de unirea celor două Principate Româneşti şi formarea statului naţional în 1859. În unele state africane procesul formarii naţiunii nu este încă terminat nici în prezent; în această situaţie se poate spune că statul a precedat formarea naţiunii.

Statul multinaţional este statul a cărui populaţie este formată din diferite popoare, vorbind limbi diferite şi având culturi şi un trecut istoric diferite (ex. Elveţia, R.P. Chineză, fosta U.R.S.S., fosta Iugoslavie, fosta Cehoslovacie).

3. PUTEREA POLITICĂ SUVERANĂ Statul suveran este dator să exercite pe teritoriul său şi faţă de întreaga sa populaţie prerogative

sale de putere suverană, pentru a menţine ordinea, a apăra comunitatea faţă de agresiuni. O autoritate publică este suverană atunci când nu este supusă nici unei alte autorităţi, nici în

cadrul intern al statului, nici pe plan extern. Este esenţial ca puterea să fie legitimă şi să se exercite în cadrul legislaţiei constituţionale

adoptate în mod democratic. Legitimitatea este un element fundamental al puterii politice. Acţiunile guvernamentale sunt legitime, în măsura în care răspund intereselor naţionale, “Binelui comun”. Legitimitatea nu se confundă cu termenul de legalitate care exprimă conformitatea conduitei individului sau a unei persoane juridice cu dispoziţiile legale.

O putere devine ilegitimă prin contestarea ei de către întreaga naţiune sau de către majoritatea populaţiei. O condiţie a legitimităţii este respectarea de către putere a Constituţiei. Lipsa de legitimitate se exprimă prin pierderea de către Guvern a suportului popular sau prin retragerea sprijinului partidelor parlamentare.

Elementele legitimităţii puterii politice sunt: legalitatea instituirii puterii şi corecta folosire a acestei puteri.

Din punct de vedere politologic legitimitatea este considerată un principiu de întemeiere şi justificare a unui sistem, a unui guvernământ care presupune o anumită recunoaştere de către cei guvernaţi, a dreptului de a conduce exercitat de cei care guvernează.

În prezent, conceptul de suveranitate cunoaşte o serie de transformări în special în ţările din Europa Occidentală.



7

TITLUL III FORMA STATULUI

Forma de stat este un concept politico-juridic care exprimă modul de constituire şi exercitare a puterii, de organizare şi conducere a societăţii prin stat.

Forma statului apare sub o întreită înfăţişare, în funcţie de următoarele criterii: modul de organizare şi exercitare a puterii suverane pe teritoriul statului – structura de

stat; caracteristicile şi prerogativele organismului învestit cu funcţiile de Şef al statului – forma

de guvernământ; metodele de guvernare – regimul politic.

1. STRUCTURA DE STAT

Structura de stat – reprezintă modul de organizare şi exercitare a puterii în raport cu teritoriul.

Din punct de vedere al structurii de stat, statele pot fi împărţite în: state unitare state compuse

1.1. Statul unitar

Statul unitar prezintă următoarele caracteristici principale:

este format dintr-un ansamblu unic de organisme constituţionale prin care se exercită

puterea politică la nivel central şi local; activitatea de guvernare se difuzează de la centru pe cale ierarhică; există o singură ordine juridică întemeiată pe o Constituţie unică; populaţia are o singură cetăţenie.

Deşi statul este unitar, teritoriul său poate fi împărţit în unităţi administrativ-teritoriale. Aceste

structuri au caracter eminamente administrativ şi nu constituie state în interiorul statului. Structura unitară a statului este concepută pe principiul centralizării, ea presupunând un

ansamblu unic de instituţii. Statul unitar are o singură Constituţie şi o legislaţie uniformă, o singură organizare administrativ-teritorială, un singur Parlament, un singur Şef al statului şi un singur Guvern, un singur sistem de organizare judecătorească, a căror competenţă se extinde pe întregul teritoriu al statului fără nici o excepţie.

Exercitarea puterii presupune concentrarea acesteia la un centru unic de decizie care o va converti în decizii obligatorii pentru întreaga populaţie şi pentru întregul teritoriu al statului.

Din punct de vedere practic, conducerea centralizată prezintă avantajul că actele Parlamentului şi ale Guvernului ar fi aplicate unitar pe întreg teritoriul statului, de asemenea, aceasta presupune dreptul



8

de control al centrului asupra modului în care îi sunt respectate deciziile şi posibilitatea de corecţie a actelor care nu sunt conforme cu ordinele autorităţilor centrale.

Centralizarea nu exclude, însă, crearea la nivel local a unui aparat funcţionăresc care facilitează raporturile centrului cu cei administraţi. O structură statală unitară concepută pe metode stricte de centralizare nu poate fi pusă în aplicare în condiţiile statului modern, de aceea s-au creat o serie de verigi intermediare între centru şi destinatarii deciziilor guvernanţilor. În acest sens, puterii centralizate i s-au adus două corective: deconcentrarea şi descentralizarea.

a. Deconcentrarea

Deconcentrarea – constă în diminuarea puterii centrale prin acordarea unei autorităţi publice

locale, ai căror titulari sunt numiţi de puterea centrală, a dreptului de a lua decizii pe plan local.

Prin deconcentrare, puterea centrală renunţă la o parte din prerogativele sale, pe care le distribuie unor autorităţi publice locale. Este vorba de repartizarea puterii de decizie a Guvernului, în favoarea agenţilor locali – prefecţii - numiţi de acesta în unităţile administrativ-teritoriale. Prefectul execută ordinele primite de la Guvern, dar în acelaşi timp ia el însuşi anumite decizii (ex. în domeniul contravenţional, al protecţiei sanitare, combaterii unor epidemii etc.).

Deconcentarea nu anulează autoritatea puterii centrale. Autorităţile centrale numesc agenţii locali şi exercită asupra acestora un control ierarhic, având dreptul de a le aproba, suspenda, anula sau modifica actele emise. Controlul ierarhic se exercită pe motive de legalitate.

Un avantaj important al deconcentrării îl reprezintă faptul că agenţii locali desemnaţi de Guvern cunosc mai bine realităţile politice, economice, sociale la nivel local, au resurse proprii putând să ia decizii operative şi eficiente.

b. Descentralizarea

Descentralizarea – constă în posibilitatea recunoscută de puterea centrală colectivităţilor

locale de a adopta în anumite domenii sau la nivel teritorial anumite acte sau decizii fără a se consulta în prealabil centrul sau pentru a cere a probarea acestuia.

Prin descentralizare sun scoase din competenţa puterii centrale anumite servicii publice de interes local şi transferate în sarcina unor autorităţi ale administraţiei publice locale. Aceste autorităţi – primarii şi consiliile locale – beneficiază de o anumită independenţă faţă de puterea centrală şi acţionează în mod autonom. Independenţa şi autonomia se bazează pe faptul că aceste organisme sunt alese şi nu numite de puterea centrală. Descentralizarea nu se opune centralizării.

Descentralizarea are la bază principiul potrivit căruia cei guvernaţi îşi cunosc mai bine interesele decât guvernantul central şi pot gestiona cu mai multă eficienţă resursele ce li se alocă în acest scop.

c. Autonomia administrativă locală

Autonomia – constă în repartizarea puterii de decizie între Guvernul central, pe de o parte, şi

agenţii locali (primari şi consiliile locale), pe de altă parte, care sunt într-o anumită măsură independenţi de puterea centrală, adică au dreptul de a lua diferite măsuri fără a fi cenzuraţi sau fără a cere aprobarea Guvernului.

Autonomia are un caracter pur administrativ. Autonomia locală se stabileşte pe cale legislativă, deci ca o expresie de voinţă a Parlamentului. Autonomia locală prezintă în esenţă următoarele caracteristici:



9

Autorităţile locale sunt subiecte de drept public; Autorităţile publice locale dispun de un buget propriu; Autorităţile publice sunt expresia voinţei, exprimată prin vot a colectivităţilor locale; Autorităţile publice au o capacitate de decizie proprie.

Guvernul exercită asupra autorităţilor locale un anumit tip de supraveghere, denumit în doctrina

constituţională “ control de tutelă administrativă”. Controlul de tutelă nu permite guvernului central să schimbe după bunul său plac deciziile luate la nivel local. Autorităţile tutelare au dreptul, în anumite condiţii, să aprobe, să anuleze sau să suspende anumite acte emise de autorităţile descentralizate. Controlul de tutelă trebuie să fie special prevăzut de lege, care va stabili astfel autorităţile abilitate să controleze, condiţiile în care se desfăşoară controlul, precum şi actele supuse controlului.

1.2. Statul unitar complex

Statul unitar complex este una din formele imperfecte sau atipice ale categoriei stat unitar. Statul unitar complex – este statul unitar care fără a pierde unitatea sa de structură, prezintă,

în acelaşi timp, mari diversităţi locale administrative, de legislaţie, chiar de jurisdicţie, datorită cărora în interiorul său sunt păstrate enclave istorice având particularităţi de dezvoltare politică, socială, religioasă, economică, culturală şi chiar juridică.

Unitatea cadrului constituţional se opune însă accentuării diversităţii structurilor administrative şi legislative.

În practica constituţională sunt considerate state unitare complexe: Uniunea încorporată Regionalismul

a) Uniunea încorporată

Uniunea încorporată – este un stat caracterizat teoretic prin unitatea puterii centrale, în

interiorul căreia există o diversitate de legislaţii corespunzând unei diversităţi de populaţii şi teritorii “încorporate” de către statul unitar într-un lung proces istoric.

Astfel, în literatura de specialitate, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord este

considerat o uniune încorporată, în care regimul legislativ nu este uniform pentru toate regiunile ( Anglia, Ţara Galilor, Scoţia, Irlanda de Nord). În cazul Marii Britanii, cucerirea de teritorii şi încorporarea lor de către Coroană nu a limitat particularităţile populaţiilor cucerite ( Anglia a cucerit Ţara galilor în 1536, Scoţia în 1707, Irlanda între 1800-1921).

Statul francez încorporează unele teritorii sau departamente situate “peste mări”( Noua-Caledonie, Polinezia Franceză, Wallis şi Futuna, dar şi Guyana, Guadalupe, Martinica, Reunion, Mayotte, Saint-Pierre şi Miquelon). Astfel, potrivit art. 74 din Constituţia Franţei: “ Teritoriile de peste mări ale Republicii au o organizare corespunzătoare propriilor lor interese, în ansamblul intereselor Republicii”.

b) Regionalismul

Regionalismul – exprimă o situaţie geografică, politică, administrativă, lingvistică, spirituală cu

rădăcini istorice în dezvoltarea unui stat unitar, datorită căreia acesta optează pentru împletirea atributelor suverane ale conducerii centralizate cu atribuirea unei autonomii, de regulă, largi, unor colectivităţi regionale.



10

O formă a regionalismului este regionalismul politic. Regionalismul devine politic atunci când

competenţele regiunii depăşesc pe cele ale unei simple circumscripţii administrative care beneficiază de autonomie locală. Unitatea administrativ-teritorială care beneficiază de regionalism politic deţine, într-un cadru constituţional prestabilit, prerogativa sau puterea de a se autoguverna.

Unele state au introdus în legislaţia lor regionalismul politic: Italia, Spania. În Belgia întâlnim un regionalism variabil.

1.3. Statul federal Statul federal este format din mai multe formaţiuni statale care beneficiază de un statut de

autonomie în materie constituţională, lingvistică şi judecătorească, şi care se subordonează acestuia. Statul federal prezintă următoarele trăsături:

Există o ordine constituţională comună a statelor federate, astfel cum aceasta a fost consacrată prin Constituţie;

Există organe legislative, administrative şi jurisdicţionale la nivelul federaţiei, dar şi la nivelul fiecărui stat federat;

Populaţia reprezintă un corp unitar, deşi persoanele ce o alcătuiesc deţin două cetăţenii: cea a statului federal şi pe cea a statului federat;

În relaţiile internaţionale, numai statul federal are calitatea de subiect de drept internaţional;

Statul federat este subiect de drept constituţional; Statul federat participă la constituirea principalelor organe federative, la stabilirea ordinii constituţionale federative şi a legislaţiei comune.

CARACTERISTICI FUNDAMENTALE ALE STATULUI FEDERAL 1.

Unitatea pe plan internaţional Statele componente ale federaţiei nu se bucură de personalitate juridică în relaţiile internaţionale

2. Diversitatea constituţională şi juridică pe plan intern

Fiecare stat federat are în mod normal propriul său sistem constituţional, instituţii guvernamentale, propria legislaţie, sistem de organizare judecătorească.

3. Supleţea raporturilor între federaţie şi statele membre.

Realizarea acestei caracteristici permite statelor membre ale federaţiei să convieţuiască în armonie.



11

ORGANIZAREA FEDERATIVĂ Principiul AUTONOMIEI

Statelor membre ale federaţiei li se conferă largi prerogative în cele mai diverse domenii. Se stabileşte o strictă partajare a competenţelor între statul federal şi statele

membre ale federaţiei.

Principiul PARTICIPĂRII

Federalismul autentic presupune participarea statelor, pe bază de egalitate, la elaborarea deciziilor aplicabile pe teritoriul întregii federaţii;

Există în fiecare stat federal o cameră ce reprezintă statele federate (de regulă, Senatul).



12

TITLUL IV FORMA DE GUVERNĂMÂNT

Când vorbim de forma de guvernământ a statului se pune o problemă nouă şi anume aceea de a ştii cine exercită puterea suverană în stat : o singură persoană, un grup restrâns de persoane sau mase largi ale poporului.

Statele din acest punct de vedere se împart astfel:

1. MONOCRAŢIE 2. OLIGARHIA 3. DEMOCRAŢIA

1. MONOCRAŢIA

Acea formă de guvernământ în care autoritatea publică se exercită de o singură persoană ( gr. monos = singur; kratos = autoritate).

Se clasifică astfel : 1. monocraţii clasice 2. monocraţii populare 3. dictaturi militare 4. autoritarism şi totalitarism 2. OLIGARHIA (oligos = puţin numeros; arche = comandament).

Oligarhia este acea formă de guvernământ ce se caracterizează prin exercitarea puterii de către un număr restrâns de persoane sau de familii. Sunt cunoscute următoarele forme:

Guvernământul pluripersonal = aceste persoane exercită colectiv puterea sau partajează atribuţiile ce decurg din acestea, chiar în părţi inegale ( ex. triumviratul lui Cezar, Crasus şi Pompei, Consulatul lui Bonaparte, Sièyes şi Roger Ducos) Aristocraţia = se caracterizează prin guvernământul unei clase sociale privilegiate (ex. În Antichitate aristocraţia militară spartană).

Partitocraţia = puterea aparţine unor partide politice, care manipulează instituţiile guvernamentale sau care exercită asupra lor o presiune irezistibilă.

3. DEMOCRAŢIA( demos =popor; kratos =putere)

Este acea formă de guvernare în care prerogativele puterii aparţin poporului şi acesta le

exercită suveran. Poporul se înfăţişează ca “putere originară”, iar organele constituite de el pentru a-i exprima şi realiza voinţa sunt “puteri derivate”.



13

În limbajul politic, noţiunea de formă de guvernământ este utilizată nu doar pentru a defini statul din punct de vedere al numărului persoanelor care stau la baza puterii politice, ci şi pentru a determina deosebirea între state ca urmare a modului de desemnare a unui singur organ conducător şi anume a celui care exercită atribuţiile de Şef al statului .

Statele se clasifică astfel : 1. MONARHIA 2. REPUBLICA

MMOONNAARRHHIIAA

este acea formă de guvernământ în care organul care îndeplineşte atribuţiile de Şef al statului este un monarh care ocupă tronul fie prin alegere, fie prin succesiune ereditară.

RREEPPUUBBLLIICCAA

este acea formă de guvernământ în care organul care îndeplineşte funcţia de şef al statului, este ales, de regulă, pentru o perioadă anumită de timp.

Monarhia absolută republica parlamentară Monarhia constituţională republica prezidenţială Monarhia dualistă republica semi-prezidenţială

Monarhia poate fi: absolută-monarhul este unicul organ suprem în stat.

constituţională-alături de monarh sunt şi alte organe care exercită puterea: prim-ministru, Parlament.

dualistă-puterile monarhului sunt limitate prin atribuţiile conferite Parlamentului.

Republica – este acea formă de guvernământ în care organul care îndeplineşte atribuţiile de

Şef al statului este ales, de regulă, pentru o perioadă limitată (4, 5, 7 ani). Republica poate fi: prezidenţială-preşedintele este ale prin vot direct sau indirect. parlamentară - Preşedintele este ales de Parlament. semi-prezidenţială - Preşedintele este ales prin vot, Guvernul

răspunde politic în faţa Parlamentului.



14

TESTE

1. Autorul teoriei clasice a contractului social este: a. Thomas Hobbes; b. John Locke; c. Jean Jacques Rousseau. 2. Teoria potrivit căreia puterea monarhului se disociază de persoana care o

exercită îi aparţine lui: a. Thomas Hobbes; b. Jean Bodin; c. Jean Jacques Rousseau. 3. Bifaţi afirmaţia corectă: a. din punct de vedere politologic, statul este o colectivitate umană istoriceşte constituită şi organizată pe un anumit teritoriu, care se structurează politic în grupul de guvernaţi şi restul populaţiei;

b. din punct de vedere sociologic, statul este o colectivitate umană istoriceşte constituită şi organizată pe un anumit teritoriu, care se structurează politic în grupul de guvernaţi şi restul populaţiei;

4. Enumeraţi elementele esenţiale ale definiţiei generale a statului:



15

5. Exemplificaţi cu texte din Constituţia României următoarele concepte:

structura de stat ________________- art. C.________

forma de guvernământ ____________- art. C. ________

regimul politic _________________- art. C._________

caracteristicile teritoriului - ____________________________- art. C._____

corectivele centralizării _________________ - art. C._______

_____________- art. C.______ ______________ - art. C._______

6. România este un stat:

a. unitar; b. regional; c. federal.

7. O unică ordine juridică există în: a. statele federale; b. statele regionale; c. uniunile reale; d. statele unitare.

8. Bifaţi afirmaţia corectă: a. monarhia constituţională este forma de guvernământ în care alături de monarh sunt şi alte organe care exercită puterea: prim-ministru, Parlament;

b. monarhia dualistă este forma de guvernământ în care puterile monarhului sunt limitate prin atribuţiile conferite Parlamentului.

2 CURS 2 - STAT-I.pdf

Documents

Transcript of 2 CURS 2 - STAT-I.pdf