EVOLUŢIA REGLEMENTĂRII DREPTULUI LA VÂNĂTOARE PE TERITORIUL ROMÂNIEI

ÎN DIFERITE PERIOADE ISTORICE Şef lucrări drd. Nicolae GOICEA Asistent drd. ing. Laura URSACIUC

Goicea, N., Bouriaud, L., 1999. Evoluţia reglementării dreptului la vânătoare pe teritoriul României în diferite perioade istorice (The historical evolution of hunting regulation on Romania), Analele Universităţii “Ştefan cel Mare” Suceava, Secţia Silvicultură, Vol. IV, p. 85-90, ISSN 1223-0626

Résumé

En passant par une étude des reglementations concernant le droit de la chasse en différentes périodes historiques, l’article est ciblé principalement sur trois aspects : qui était le detenteur du droit de chasser, à qui appartenait le gibier chassé ou en état de liberté et quelle était la relation entre le droit de chasser et le droit de propriété fonciaire. Une évolution est à remarquée : en ce qui concerne le gibier, on part de res nullius ; et on arrive à un bien appartenant au domaine publique ; concernant le droit de la chasse, il appartient à tous au début, il est de plus en plus restreint pendant l’époque du moyen äge, pour arriver contemporainement à un seul détenteur du droit de chasser ; l’Etat ; qui distribuie l’exercise de ce droit selon des différentes régles ; pour le droit de propriété fonciaire, il a très peu influencé l’exercice du droit de chasser, il a été même soumis à celui ci pendant une période sans possibilité d’indemnisation, et il continue d’être marqué par des servitutes de chasse, mais avec des indemnisations pour les degât causés par le gibier.

Reglementarea dreptului de a vâna în perioada antică şi medievală

Primele dispoziţii scrise cu privire la vânătoare există în dreptul roman. Sistemul juridic roman, original şi complex, nu putea să omită reglementarea juridică a unui domeniu considerat în acelaşi timp plăcere, artă şi exerciţiu militar. Unitatea de gândire juridică a legislatorului roman se regăseşte în corelarea dreptului de a vâna cu celelalte drepturi subiective ale persoanei şi în special cu dreptul de proprietate. Astfel, proprietarul putea împiedica pe vânător să intre pe terenul ce-l deţinea, sau putea să pretindă daune pentru stricăciunile cauzate prin încălcarea proprietăţii. La baza dobândirii proprietăţii asupra vânatului, considerat res nullius, stă ocupaţiunea, ca modalitate juridică primară de dobândire a proprietăţii asupra lucrurilor ce nu au avut încă un proprietar. Dreptul de a vâna aparţine oricărei persoane considerată a avea capacitate de exerciţiu a drepturilor sale subiective. În speţă, dreptul de a vâna putea fi exercitat fără îngrădiri de către cetăţenii romani, în timp ce sclavii, deşi participau cu diferite funcţii în vânătorile organizate (conducători de copoi, întinzători de reţele, paznici ai panourilor de reţele, etc.) nu aveau în realitate dreptul de a vâna.

La daci exista acelaşi sistem al exercitării libere a vânătorii, mai ales că pentru populaţia dacă vânătoarea constituia nu doar o plăcere, ci şi o necesitate. Dacii vânau pentru apărarea turmelor şi semănăturilor, pentru carne şi blănuri1. Cucerirea Daciei de către romani impune conceptul respectării proprietăţii în exercitarea vânătorii, însă acesta dispare odată cu destrămarea proprietăţii sclavagiste, retragerea romană şi invazia popoarelor migratoare. În perioada feudală timpurie dreptul de a vâna este liber, fără a fi limitat la o anumită proprietate, nici la o anumită calitate a persoanei.

1 Nania, I. Istoria vânătorii din România, Ed. Ceres, Bucureşti, 1977, pag. 97

Dreptul de a vâna liber şi opreliştile domneşti

Călători străini prin Principatele române şi cronicari ai vremii vorbesc despre bogăţia impresionantă a vânatului pe teritoriul ţărilor române2 şi despre obiceiul vânătorilor domneşti, adevărate expediţii militare. Bogăţia vânatului din Transilvania atrăgea şi pe regii unguri care organizau în fiecare toamnă vânători de zimbru şi de vânat mare în munţii Gurghiu, Maramureş, Călimani, cu personal recrutat din rândul populaţiei locale. Partide mari de vânătoare mai făceau şi unii boieri cu moşii mari, aşezate aproape de munţi, “care ocupau pe ţărani cu vânătoarea, atunci când voiau să facă mişcare, să stârpească fiarele stricătoare sau să-ţi procure vânat pentru masă sau blănuri, pe care le preţuiau mult” (Wolf, citat de Nania).

Vechiul drept românesc fiind un drept nescris, puţine sunt reglementările privind vânătoarea care au trecut în legile emise de domnitorii ţării. Condica lui Vasile Lupu şi Pravila lui Matei Basarab cuprind câte două dispoziţii referitoare la vânătoare. Astfel, se consacră principiul conform căruia vânatul este al celui care reuşeşte să îl captureze : cel ce va fura o fiară sălbatecă sau o pasăre neînvăţată (ex. şoim nedresat), acela să nu aibă nici o certare. Celelalte dispoziţii privesc scutirea de răspundere a celui care întinde capcane în cazul în care în aceste capcane piere un animal domestic precum şi interzicerea practicării preoţiei vreme de trei luni pentru preoţii care au practicat vânătoarea.

Practicarea vânătorii urmează schimbările ce au loc în structura proprietăţii asupra pământurilor, şi în special asupra terenurilor forestiere, care au loc începând cu sec. al XII-lea3. Proprietatea asupra terenurilor de vânătoare şi relaţiile de vasalitate între domnitor şi boieri sau între boier şi ţăranii dependenţi determină sfera celor îndreptăţiţi a practica vânătoarea precum şi condiţiile generale ale practicării ei. Au drept de vânătoare domnitorul şi boierul, moşnenii şi răzeşii, precum şi orăşenii în limita proprietăţilor funciare ale oraşului. Ţăranii dependenţi nu au drept de a vâna decât numai cu învoiala stăpânului şi contra unei dijme. Vânătoarea era permisă ţăranilor la unele specii de vânat răpitor precum jder, vulpe, lup, râs. În vechiul regat, dreptul de a vâna al ţăranilor a rămas multă vreme neîngrădit, până la şerbirea ţăranilor dictată de Mihai Viteazu, fiind şi mai mult îngrădit prin regulamentele organice. În Transilvania, dreptul la vânătoare a fost şi el îngrădit la 1504 printr-un decret al regelui Ladislau al II-lea.

Legată de practicarea vânătorii de către ţăranii liberi sau dependenţi este cutuma “daturilor” sau “darurilor” din vânat, la care erau obligate sate de moşneni şi răzeşi ori sate aservite. Această cutumă este menţionată încă din 1222 prin Bula de Aur al regelui ungar Andrei al II-lea4.

În timp ce dreptul de a vâna al ţăranilor şi al boierilor era condiţionat de întinderea proprietăţii asupra terenurilor cu vocaţie cinegetică, dreptul de a vâna al domnitorului este legat de un fenomen mai complex, cel al schimbării regimului juridic al terenurilor aparţinând nimănui. Acestea sunt considerate ca făcând parte din “pustia domnească”, unde domnitorul ţării era liber să vâneze după plac, sau asupra căruia putea să creeze drepturi de vânătoare vasalilor săi. Pădurile în special devin obiect de interdicţii şi limitări în folosinţa lemnului, păşunat şi exercitarea vânătorii. Prin “oprirea” de la folosinţa produselor pădurii i-au naştere “pădurile oprite” sau braniştile. Pe teritoriul acestora nimeni nu putea vâna, pescui, paşte animale, recolta fân sau tăia lemne fără învoiala stăpânului braniştii – domnitor, boier sau mănăstire.

2 Nania, op. cit., pag. 119 şi următ. 3 Clinovschi L., Clinovschi F., Consideraţii cu privire la apariţia proprietăţii private asupra pădurilor, Analele Univ. Stefan cel Mare Suceava, 1997 4 Nania, op. cit., pag. 139 şi următ.

Statutul specific însă de ocrotire a vânatului este crearea loviştei, cuvânt care în limba slavă desemnează “loc de vânătoare”. Cea mai întinsă ca suprafaţă a fost Ţara Loviştei, cuprinsă între Lotru şi Argeş, loc de vânătoare a voievodului local la început, şi apoi a domnitorului ţării, începând cu Basarab I5. Cel care era prins vânând era supus la confiscarea vânatului şi a armelor6.

În aceeaşi perioadă, în Franţa delictele de vânătoare erau mai aspru pedepsite decât celelalte delicte forestiere, fără însă a atinge cruzimea începutului de ev mediu, în care braconierul putea fi ucis, şi nici asprimea amenzilor aplicate celor care vânau în pădurile regale din Anglia secolelor XI – XIII. Ordonanţele regale din 1515 prevăd totuşi spânzurătoarea ca pedeapsă pentru o serie de delicte de vânătoare. Delictele rămân frecvente şi sancţiunile aleatorii adesea, aceasta şi din cauză că delimitarea între vânătoare autorizată şi braconaj este dificilă ; pe de o parte, aplicarea pedepsei depindea de individ şi relaţia sa de vasalitate cu seniorul, iar pe de altă parte existenţa delictului depindea de locul în care delictul se producea, în condiţiile în care pădurile erau vag delimitate. Revoluţia din 1789 aduce după sine abolirea privilegiilor feudale cu privire la vânătoare. Oricine era liber să vâneze oriunde şi oricum, practică ce a dus într-o scurtă perioadă la declinul efectivelor de vânat şi a impus luarea unor prime măsuri legislative pentru ocrotirea vânatului.

Apariţia legilor moderne cu privire la dreptul de a vâna

O lege promulgată în Franţa anului 1790 reglementează pentru prima dată perioada de deschidere a vânătorii. Acest concept promovat în vederea ocrotiri vânatului marchează începutul conturării dreptului vânătoresc. Într-o primă fază implicarea statului în reglementarea vânătorii se bazează pe considerente de preocupări agricole (prevenirea distrugerii recoltelor) şi de securitate (condiţionarea portului de armă). În anul 1844 apare în Franţa prima lege completă asupra vânătorii, care consacră principiile de bază ale dreptului vânătoresc : respectarea proprietăţii (nimeni nu poate vâna pe proprietatea altuia fără consimţământ) şi condiţionarea exercitării vânătorii de o serie de autorizări administrative (ex. obligaţia obţinerii unui permis de vânătoare, fixarea perioadelor deschise vânătorii de către prefect, etc.). Legea ulterioară din 1941 defineşte structurile actuale şi regimul practicării vânătorii, organizarea asociaţiilor de vânători, lupta contra braconajului, protecţia vânatului.

În România, o primă încercare de reglementare a exerciţiului vânătorii se face prin Legea pentru poliţia rurală din 1868, care specifică printre altele că perioada deschisă vânătorii este de 8 luni, lege rămasă însă fără efect, la fel ca şi cea care i-a urmat în 1906, în special din pricina inexistenţei unui corp adecvat de control. Proiectul legii de vânătoare anunţat prin art. 102 al legii poliţiei rurale din 1868 a fost adoptat abia în 1891. El este în fond o prescurtare a legii franceze din 1844, al cărei cuprins în reduce la 25 de articole, mai puţin partea referitoare la permisul de vânătoare, considerat o inovaţie prea hazardată pentru starea de spirit şi de lucruri de atunci7. Legea consfinţeşte dreptul absolut al proprietarului de a exercita vânătoarea pe teritoriul său, interzicând formal chiar urmărirea vânatului rănit pe proprietate străină. Consimţământul proprietarului pentru exercitarea vânătorii de către un terţ pe terenul care îi aparţine trebuie să fie scris, dispoziţie menită fără îndoială a pune capăt oricărui arbitrariu în privinţa realităţii consimţământului. Tot prin această lege se reglementează timpul de prohibire a vânătorii, de la 15 februarie la 15 august, cu excepţia unor cazuri permise prin lege. Prefecţii de judeţe au puterea de a interzice vânătoarea anumitor specii, 5 Giurescu, C.C., Istoria pădurii româneşti din cele mai vechi timpuri până azi, ediţia a doua, Ed. Ceres, 1976 pag. 294 6 Nania, op. cit., pag. 208 şi următ. 7 Nedici, Gh., Istoria vânătoarei, Ed. Univers, Bucureşti, 1940, pag. 556

acolo unde o asemenea măsură ar fi reclamată pentru a opri distrugerea vânatului sau pentru a lăsa liberă perioada de scoatere a puilor, acolo unde aceasta este mai timpurie. Vânarea răpitoarelor este însă permisă în tot timpul anului, dar numai proprietarului pe pământul său, sau oamenilor anume însărcinaţi de el. Legea dezvoltă deasemeni o serie de reguli privind modalităţi practice de exercitarea vânătorii, interzicând, de exemplu, practicarea vânătorii pe timpul nopţii. Regulamentul de aplicare al legii omite însă impunerea aplicării legii pe proprietăţile statului, judeţelor şi comunelor. Lipsite de un aparat administrativ şi de pază, dispoziţiile legii referitoare la autorizaţia scrisă şi legalizată ce se cerea celui ce vâna pe proprietatea altuia au rămas fără aplicare.

Legea următoare, din 1906, reluând şi ameliorând dispoziţiile legii din 1891, a cunoscut aceeaşi aplicabilitate limitată, ca şi cea din 1931 : “prea curând după ce a fost pusă în aplicare a şi căzut în desuetudine, poate tocmai din pricină că era un instrument prea perfecţionat şi deci inadaptabil la stările înapoiate ce erau atunci pe la noi8”. Ea introduce permisul de vânătoare, măreşte pedepsele pentru infracţiuni şi introduce păzitori publici şi privaţi pentru paza vânatului.

Prin Legea pentru protecţia vânatului şi reglementarea vânătorii, publicată în M.O. 167/1921 şi M.O. 12/1923, se introduce noţiunea de fond de vânătoare, se defineşte mărimea minimă a acestui fond, modul de constituire, şi se leagă exercitarea dreptului de vânătoare de existenţa fondului de vânătoare. Aceeaşi lege statuează mai coerent organizarea vânătorilor în societăţi de vânătoare cu statut aprobat de Ministerul Domeniilor şi Uniunea generală a vânătorilor din România, deoarece organizarea lor de până atunci era formală, în mici societăţi rurale, cu existenţă pur nominală. Însă nici societăţile de vânători cu număr mare de membri şi cu un teren cinegetic de 50 de mii de ha nu îşi puteau permite angajarea unui paznic9. De aceea legea se preocupă din nou de chestiunea paznicilor de vânătoare. Ministerul putea numi inspectori şi păzitori publici asimilaţi cu ofiţerii superiori de poliţie, precum şi paznici onorifici, din rândul membrilor societăţilor de vânătoare constituite pentru ocrotirea vânatului. Prin dispoziţii ulterioare se creau avantaje celor care luau în arendă terenuri de vânătoare (arendarea la preţuri mai mici) cu condiţia angajării de către aceştia a unor brigadieri de vânătoare.

Legea din 1947 pentru organizarea economiei vânatului

În lipsa unor măsuri eficiente de gestionare a vânatului datorită, printre altele, crizei de după război, dar şi a unor ierni deosebit de grele, în perioada 1934 – 1940 efectivele de vânat au cunoscut o drastică scădere. A apărut astfel necesitatea unei noi legi a vânătorii, care a şi fost adoptată în anul 1947. Pentru prima dată, legea declară de interes naţional ocrotirea şi gospodărirea raţională a vânatului şi, prin consecinţă, declară dreptul de vânătoare ca aparţinând statului. Prin urmare, atribuirea dreptului de vânătoare în folosinţa societăţilor de vânători se face prin Ministerul Agriculturii şi Domeniilor. O altă noutate este stabilirea unor zone de refugiu pentru vânat, de până la un sfert din suprafaţa productivă cinegetic, zone pe care vânătoarea era complet oprită. În privinţa pazei vânatului, legea instituie obligativitatea angajării unui paznic de vânătoare pentru o suprafaţă de teren cuprinsă între 1000 şi 6000 ha pe paznic. Direcţia economiei vânatului înlocuieşte serviciul de vânătoare din vechea lege şi se instituie şi un Consiliu permanent al vânătorii, din care făceau parte şi doi membri ai Uniunii generale a vânătorilor din România. Aceasta este recunoscută ca for de reprezentare a

8 Nedici, op. cit., pag. 559 9 Comşia, citat de Nedici, pag. 719

intereselor vânătorilor şi este supusă controlului administrativ şi gestionar al Ministerului Agriculturii şi Domeniilor.

Legea 231/1947, emanaţie a unui sistem social bazat pe proprietatea privată a fost însă aplicată în mod trunchiat, coexistând cu organizarea vânătorească de tip socialist, instituită prin Decretul 211/1948. Coexistenţa celor două acte normative a fost posibilă în primul rând pe considerentul că Legea 231/1947 reglementa cu preponderenţă dreptul de vânătoare, proprietatea asupra vânatului în libertate fiind exprimată în mod implicit, şi nu explicit.

Decretul 26/1953, în concordanţă cu principiile statului socialist, instituie proprietatea statului asupra vânatului, stabilind administrarea acestuia în sarcina instituţiilor de stat ale silviculturii. Prevederile acestui decret au fost în contradicţie cu principiile ecologice, contradicţie accentuată prin HCM 134/1957 privind acţiunea de distrugere a lupilor. Urmare a aplicării sale, a instituirii unei coerciţii statale puternice, vânatul ierbivor a progresat puternic. Preţul plătit acestei legislaţii a fost distrugerea unor specii de răpitoare aripate mari şi reducerea drastică, până aproape la dispariţie, a unor răpitoare cu păr (râs, jder, vidre, etc.).

Modificarea regimului politic a adus după sine o serie de schimbări de fond în legislaţia cinegetică, reprezentată în principal de Decretul nr. 76/1953, H.C.M. nr. 1341/1957 şi Legea nr. 26/1976. Legea 26/1976 este prima constituită pe principii ecologice, făcând parte dintr-un complex legislativ de perspectivă legat de conservarea şi dezvoltarea fondului forestier în perioada 1976 – 2010. Principiul proprietăţii statului asupra vânatului în libertate nu mai este stipulat în mod expres, ci reiese implicit din reglementări. Renunţarea la precizarea expresă cu privire la proprietatea statului asupra vânatului s-a impus ca o consecinţă a principiilor generale de drept, pe care decretul 76/1953 nu le luase în consideraţie. Principial, proprietatea presupune posibilitatea materială de dispoziţie asupra bunului, care însă implică existenţa unei dominaţii prealabile asupra lucrului, de care nu poate fi vorba în cazul vânatului în stare de libertate. Legea 26/1976 menţine regimul regalian de vânătoare instituit prin legea 231/1947, regim stipulat în articolul 3 din lege. În acest articol se statuează că arondarea fondurilor de vânătoare se face potrivit principii teritoriale şi ecologice şi nu potrivit naturii proprietăţii.

Conform legii 26/1976, dreptul de vânătoare se exercită prin administraţia silvică de stat. Statul poate încheia contract cu asociaţiile de vânătoare pentru acordarea folosinţei asupra fondurilor de vânătoare. În baza acestor contracte, asociaţia de vânătoare are drept de recoltare a vânatului şi de valorificare a lui. Atribuirea dreptului de vânătoare se menţine conform prevederilor decretului 26/1954 exclusiv către persoane juridice, condiţionând exercitarea acestuia de gospodărirea directă a fondului de vânătoare.

Fondul de vânătoare, ca unitate cinegetică de bază în gospodărirea vânatului trebuieşte determinat de către administraţia silvică în funcţie de cerinţele fiecărei specii, de cercetările de domeniu şi de experienţa acumulată. Legea consideră ca vânătoare nu numai activitatea ce are ca rezultat uciderea, rănirea sau capturarea vânatului, ci şi căutarea, prinderea, urmărirea, aşezarea de curse, laţuri, capcane, cu scopul de a-l ucide sau captura. Se stabilesc speciile la care vânătoarea este interzisă, la care vânătoarea este permisă tot anul sau este limitată la o anumită perioadă. Ca orice activitate desfăşurată în economia socialistă, vânătoarea era supusă planificării. Rezultatele legii însă au fost pozitive, astfel încât, dacă în 1950 efectivele de vânat se situau la valori critice (de ex. 2900 exemplare de cerb) situaţia s-a îmbunătăţit relativ repede (până la 42 mii exemplare de cerb în 1990), aceasta şi datorită măsurilor impuse prin lege, cum ar fi gospodărirea vânatului pe fonduri cinegetice mari stabilite pe baze ecosistemice şi impunerea unei cote de recoltă anuală corespunzătoare dinamicii populaţiei.

Fondul funciar fiind în majoritate de stat, servitutea asupra proprietăţii statului determinată prin obligaţiile instituite în temeiul art. 41 a fost asimilată servituţilor naturale, deci fără drept

de despăgubire. Datorită acestui fapt, pentru proprietarii individuali sau cei grupaţi în asociaţii cooperatiste (C.A.P.) legea nu a putut stabili nici un mod de compensare pentru pagubele cauzate de instituirea servituţii în favoarea vânatului şi a gestionarilor fondurilor de vânătoare.

Beneficiind de un organism administrativ bine închegat şi specializat, legea a fost bine aplicată, prin principiile sale ecologice reuşindu-se armonizarea unei dezvoltări planificate pe baze ştiinţifice a efectivelor de vânat ierbivor şi refacerea în limitele normale a efectivelor vânatului din speciile răpitoare.

Modificările legislative survenite după 1990

Schimbarea regimului social precum şi modificările din structura proprietăţii funciare, consecinţă a aplicării legii nr. 18/1991 au impus o nouă legiferare şi în domeniul vânătorii în concordanţă cu noua organizare statală instituită prin Constituţie.

Pe linia prevederilor cu caracter general, principiul gospodăririi resurselor regenerabile cu asigurarea continuităţii a fost legiferat prin lege organică, respectiv Legea protecţiei mediului nr. 137/1995. Continuând în spiritul acestei legi, (mai ales în temeiul art.88), protecţia fondului cinegetic şi vânătoarea au făcut obiect de reglementare al unei legi speciale, Legea nr. 103/1996.

Legea nr. 103/1996 menţine regimul regalian. Vânatul este declarat “bun public de interes naţional” (art. 2) şi se continuă arondarea fondului cinegetic naţional în fonduri de vânătoare exclusiv pe criterii ecologice şi teritoriale şi nu în funcţie de proprietatea asupra terenului. Legea nu explicitează situaţia proprietăţii asupra vânatului în libertate din aceleaşi motive precizate la comentariul privind Legea nr. 26/1976, însă din prevederile legii şi cele ale art. 135 din Constituţie rezultă natura publică a proprietăţii asupra vânatului aflat în stare de libertate. Consecinţa directă este faptul că vânatul aflat în stare de libertate nu poate fi însuşit de către persoanele fizice şi cu atât mai puţin se poate dispune de acesta ca de un bun propriu. Legea este consecventă cu ea însăşi, deoarece referitor la eventualul transfer de proprietate ce ar opera în momentul în care vânatul este capturat sau ucis se precizează că vânatul “dobândit” în condiţiile legii “se valorifică” de către gestionarul fondului de vânătoare. Altfel spus, legea evită atribuirea “în proprietate” a vânatului ucis sau capturat, preferând varianta posesiei, deoarece asupra unui bun public nu poate opera un transfer de proprietate, domeniul public fiind inalienabil. În schimb, bunurile publice pot fi închiriate, concesionate, date în folosinţă, date spre valorificare, etc., ceea ce justifică în plan juridic soluţia adoptată de legea nr. 103/1996, inclusiv sub aspectul “valorificării” de către gestionarul fondului de vânătoare10.

Legea nr. 103/1996 menţine de asemeni restricţiile introduse de legea de vânătoare anterioară privind atribuirea dreptului de vânătoare exclusiv către persoanele juridice, prin membrii sau angajaţii acestora. Urmare a reorganizării administraţiei silvice pe principiile economiei de piaţă, şi a schimbării regimului proprietăţii asupra fondului funciar, legea adoptă soluţia administraţiei vânătoreşti de sine stătătoare, prin intermediul Direcţiei de vânătoare şi salmonicultură din cadrul Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului şi a celor 10 oficii teritoriale din subordine.

În temeiul art. 41, al. 6 din Constituţia României, Legea nr.103/1996 menţine servitutea specială în favoarea vânatului şi a gestionarilor acestuia, instituită prin legea de vânătoare anterioară (Legea nr. 26/1976), servitute ataşată terenurilor ce sunt arondate fondului de vânătoare, indiferent de natura proprietăţii (art. 16). Spre deosebire însă de legea anterioară care nu stabilea nici o compensaţie pentru servitutea cinegetică asupra terenului, legea actuală 10 Se poate face o paralelă între “dobândirea” vânatului ca bun public şi posibilitatea de vindere a arborilor care aparţin terenurilor proprietate publică. Ca şi în materia vânătorii, “valorificarea” arborelui nu poate fi valabilă decât după “dobândirea” lui, respectiv desprinderea de domeniul public prin tăiere.

stabileşte o posibilitate de compensaţie stabilită la valoarea de 25 % din tariful de atribuire a gestionării fondului de vânătoare. Asupra terenurilor forestiere ce fac parte din domeniul public se menţine încă o servitute suplimentară, aceea de a pune la dispoziţia gestionarului fondului de vânătoare teren liber de vegetaţie forestieră destinat hrănirii vânatului, teren a cărui suprafaţă variază în funcţie de altitudine. Această servitute suplimentară este compensată prin acordarea Regiei Naţionale a Pădurilor a dreptului de a beneficia de 75% din valoarea tarifului de atribuire a gestionării fondului de vânătoare.

Bibliografie

1. Clinovschi L., Clinovschi F., Consideraţii cu privire la apariţia proprietăţii private asupra pădurilor, Analele Univ. Ştefan cel Mare Suceava, 1997

2. Constantinescu, M., ş.a., 1977, Legea nr. 26 privind economia vânatului şi vânătoarea, Ed. Ceres

3. Giurescu, 1976, Istoria pădurii româneşti din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, ediţia a doua, Ed. Ceres, Bucureşti

4. Nania, 1940, Istoria vânătorii din România, Ed. Ceres, Bucureşti 5. Nedici, 1940, Istoria vânătoarei, Ed. Univers, Bucureşti 6. *** Legea cu privire la economia vânatului şi pescuitului în apele de munte, nr. 76/1953,

B.O. 7/28.02.1953 7. *** Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului, M.O. 235/27.09.1996 8. *** Legea pentru organizarea economiei vânatului nr. 231/1947, M.O. 154/7.07.1947