15. Scandalurile şi ereziile lui Ioan Paul I

164

15. Scandalurile şi ereziile lui Ioan Paul I

“Putea să accepte şi a acceptat persoane divorţate. De asemenea, a acceptat cu uşurinţă pe alţii care trăiau în ceea ce Biserica numeşte ‘păcat’.”1 (Părintele Mario Senigaglia, secretarul lui Ioan Paul I când acesta era “patriarh” al Veneţiei)

Ioan Paul I (Albino Luciani) Omul care a pretins să fie papă între Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea timp de 33 de zile în 1978…

Albino Luciani (Ioan Paul I) a fost născut fiul unui socialist dedicat.2 Ioan al XXIII-lea personal l-a consacrat pe Luciani episcop, pe data de 27 decembrie 1958.3 Luciani a fost numit “cardinal” de Paul al VI-lea.4

Luciani a format prietenii cu mulţi necatolici. Phillip Potter, secretar al Consiliului Mondial al Bisericilor, a fost oaspete în casa sa. Printre alţi oaspeţi ai săi s-au numărat evrei, anglicani şi “creştini” penticostali. A făcut schimb de cărţi şi de scrisori foarte prietenoase cu Hans Kung.5

În predicile sale, Luciani (Ioan Paul I) l-a citat de mai multe ori favorabil pe Hans Kung.6 (Pentru cei care nu ştiu, Hans Kung neagă divinitatea lui Cristos.) Luciani “era conştient de faptul că un număr de laici catolici pe care îi ştia erau membri în diferite loje (masonice) – cam în acelaşi fel în care avea prieteni care erau comunişti.”7

Luciani a făcut un studiu aprofundat al “paternităţii responsabile” şi s-a consultat cu mulţi doctori şi teologi. La fel ca Ioan al XXIII-lea şi Paul al VI-lea, Luciani a studiat posibilitatea ca “pilula” să fie folosită ca metodă “naturală” de reglare a naşterilor.8 Cei care au căzut în utilizarea contracepţiei artificiale şi apoi au mers la spovedanie l-au găsit pe Luciani “foarte plin de compasiune”.9

În aprilie 1968, Albino Luciani a scris şi a prezentat un raport lui Paul al VI-lea recomandând ca Biserica catolică să aprobe folosirea pilulei de anovulaţie creată de profesorul Pincus. Luciani a recomandat ca această pilulă să devină pilula contraceptivă catolică.10 United Press International (UPI) a descoperit că Luciani susţinuse pronunţarea unei hotărâri a Vaticanului în favoarea contracepţiei artificiale. Ziarele italiene de asemenea au scris. Pentru a justifica povestea, aceste raportări ale ziarelor făceau referire la documentul lui Luciani care fusese trimis lui Paul al VI-lea de “cardinalul” Urbani al Veneţiei, în care erau făcute recomandări puternice în favoarea pilulei contraceptive.11

Mai târziu, în timpul “papalităţii” sale – când a fost “Ioan Paul I” – Luciani a citat frecvent din declaraţiile şi enciclicele lui Paul al VI-lea. Notabil absente au fost referirile lui Ioan Paul I la Humanae Vitae.12

165 Scandalurile şi ereziile lui Ioan Paul I tradus de la: www.VaticanCatholic.com

Pe 13 aprilie 1968, Luciani a vorbit cu oamenii din Vittorio Veneto despre această chestiune a contracepţiei.13 Luciani a făcut următoarele observaţii:

■ “Este mai uşor astăzi, având în vedere confuzia provocată de presă, să se găsească persoane căsătorite care nu cred că ele păcătuiesc. Dacă aceasta se întâmplă, ar putea fi oportun, sub condiţiile normale, să nu fie deranjate…

■ “Să ne rugăm ca Domnul să-l ajute pe papă să rezolve această întrebare [dacă catolicii ar trebui să poată utiliza contracepţia artificială]. Nu a existat niciodată, probabil, o astfel de dificilă întrebare pentru Biserică – atât pentru dificultăţile intrinseci şi pentru numeroasele implicaţii care afectează alte probleme, precum şi pentru modul acut în care este resimţită de vasta masă de oameni.”14

Când Albino Luciani a devenit “patriarh” al Veneţiei, secretarul său personal a fost părintele Mario Senigaglia. Senigaglia a discutat cu Luciani (cu care a dezvoltat o relaţie aproape de tip tată-fiu) diferite cazuri morale despre enoriaşi. Luciani a aprobat întotdeauna părerile liberale ale lui Senigaglia. Senigaglia a spus: “A fost un om foarte înţelegător. De foarte multe ori îl puteam auzi spunând cuplurilor, ‘Am făcut din sex singurul păcat, când de fapt este legat de slăbiciunea şi fragilitatea umană şi, prin urmare, este probabil cel mai mic dintre păcate’”.15

Senigaglia a confirmat că opiniile personale ale lui Luciani despre divorţ ar fi surprins pe criticii săi: “Putea să accepte şi a acceptat persoane divorţate. De asemenea, a acceptat cu uşurinţă pe alţii care trăiau în ceea ce Biserica numeşte ‘păcat’”.16

A fost şi un promotor al falsului ecumenism. “În timpul celor nouă ani ai săi acolo [ca “patriarh” al Veneţiei] a găzduit cinci conferinţe ecumenice, inclusiv întâlnirea Comisiei Internaţionale Anglicane Romano-catolice care a introdus în 1976 o declaraţie convenită despre autoritate…”17

LUCIANI DESPRE O NOUĂ ORGANIZAŢIE INTERNAŢIONALĂ

■ Luciani: “O dezarmare treptată, controlată şi universală este posibilă doar dacă ia fiinţă o organizaţie internaţională cu posibilităţi de sancţiuni şi puteri mai eficiente decât prezenta Organizaţie a Naţiunilor Unite…”18

LUCIANI DESPRE CREŞTINI

Citându-l pe Gandhi, Luciani a spus: “Îl admir pe Cristos însă nu pe creştini.”19 În cadrul unei predici de Paşte în 1976, Luciani a făcut următoarea declaraţie:

■ “Prin urmare, moralitatea creştină a adoptat teoria războiului drept; prin urmare Biserica a permis legalizarea prostituţiei (chiar şi în Statele Papale), în timp ce evident a rămas interzisă la un nivel moral.”20

Este o blasfemie să afirmi că Biserica catolică ar permite legalizarea prostituţiei.

Ca patriarh al Veneţiei, pe 24 decembrie 1977, Albino Luciani a declarat următoarele despre Revoluţia Franceză: “…intenţiile celor care au aprins la început insurecţie şi revoluţie au fost foarte bune, iar sloganul proclamat era ‘Libertate, Fraternitate, Egalitate’”.21


Cu puţin înainte de conclavul din 1978, lui Luciani i s-a cerut opinia despre primul copil născut prin fertilizare în vitro, Louise Brown. Vorbind despre copilul născut prin fertilizare în vitro şi despre părinţii acestuia, Luciani a spus: “Urmând exemplul lui Dumnezeu, care doreşte şi iubeşte viaţa umană, şi eu trimit cele mai bune urări copilului. Cât despre părinţi, nu am dreptul să-i judec; subiectiv, dacă au acţionat cu intenţii bune şi cu bună credinţă, ei pot avea chiar un mare merit în faţa lui Dumnezeu pentru ceea ce au hotărât şi au solicitat doctorilor să facă.”22

Luciani, mai mult decât oricare alt “cardinal”, a pus în practică spiritul Conciliului Vatican II al lui Ioan al XXIII-lea.23 Ioan Paul I a renunţat la tiara papală şi a înlocuit ceremonia de încoronare cu o simplă celebrare.24 Tiara care a fost vândută de Paul al VI-lea acum a fost înlocuită de pallium, o stolă de lână albă aşezată în jurul umerilor.25

În primul discurs ce anunţa programul “pontificatului” său, Ioan Paul I a spus următoarele:

■ 1) “În ciuda tuturor obstacolelor, ecoul vieţii sale de zi cu zi dă mărturie că ea (Biserica) trăieşte în inima oamenilor, chiar şi a celor care nu împărtăşesc adevărul ei sau nu îi acceptă mesajul.”26

2) ”…Conciliul Vatican II (a cărui învăţături dorim să angajăm întreaga noastră slujire)…”27

3) ”Dorim să continuăm să punem în aplicare moştenirea Conciliului Vatican II. Normele lui înţelepte trebuie urmate şi perfecţionate.”28

4) ”… punem o prioritate pe revizuirea celor două coduri de drept canonic: cel al tradiţiei orientale şi cel al tradiţiei latine …”29

5) “Dorim să continuăm impulsionarea ecumenică, pe care o considerăm o directivă finală de la predecesorii noştri imediaţi.”30

În timpul inaugurării sale, Ioan Paul I a spus: “De asemenea, salutăm cu respect şi afecţiune pe toţi oamenii din lume. Îi considerăm şi îi iubim ca fraţi ai noştri, căci sunt copii ai aceluiaşi Tată ceresc şi fraţi în Cristos Isus.”31

■ Vorbind unui prieten despre schismaticul patriarh al Moscovei, Nikodim, Ioan Paul I l-a numit pe acesta “un adevărat sfânt”. 32

Într-o scrisoare către noul patriarh schismatic al Moscovei, despre moartea recent-decedatului patriarh schismatic al Moscovei, Ioan Paul I a spus:

■ “…exprimăm Sanctităţii Voastre şi sfântului Sinod al Bisericii ortodoxe ruse sentimentele noastre de tristeţe profundă. Vă asigurăm de rugăciunile noastre pentru odihna sufletului acestui slujitor devotat al Bisericii sale şi constructor al relaţiilor aprofundate dintre Bisericile noastre. Fie ca Dumnezeu să-l primească în bucuria şi pacea sa.”33

Ioan Paul I numeşte pe decedatul schismatic rus, care a respins infailibilitatea papală şi ultimele 13 concilii dogmatice (printre alte învăţături catolice), un “slujitor devotat al Bisericii sale”.

Ioan Paul I “credea într-o mai mare împărţire a puterii cu episcopii din lume şi plănuia să descentralizeze structura Vaticanului“.34

■ Ioan Paul I a spus: “Biserica nu ar trebui să aibă putere şi nici să posede bunuri... Cât de frumos ar fi fost dacă papa însuşi ar fi renunţat voluntar la toată puterea temporală!”35 Ioan Paul I a spus corpurilor diplomatice că Vaticanul a renunţat la toate pretenţiile la putere temporală.36

Papa Pius al IX-lea, Nullis Certe Verbis (# 1), 19 Ian. 1860: “... în scrisori cordiale trimise nouă şi prin scrisori pastorale ale altor religioşi şi scrieri


învăţate, aţi denunţat cu vehemenţă atacurile sacrilege făcute asupra puterii civile a Bisericii romane. Şi apărând constant această stăpânire, aţi proclamat şi aţi învăţat că Dumnezeu a dat puterea civilă pontifului roman, pentru ca el, niciodată supus vreunei puteri, să poată exercita în deplină libertate şi fără vreun impediment, sarcina supremă a slujirii apostolice încredinţată în mod divin lui de către Cristos Domnul nostru.”37

Ioan Paul I a vorbit adesea despre Paul al VI-lea cu admiraţie şi afecţiune: “A fost un mare papă şi a suferit mult. Nu a fost înţeles…”38

De asemenea, Ioan Paul I a vorbit despre Dumnezeu ca “mamă”.

■ Ioan Paul I, Mesaj de Angelus, 10 Sep. 1978: “El (Dumnezeu) este tatăl nostru; chiar mai mult el este mama noastră.”39

În cadrul Audienţei sale Generale din 13 septembrie 1978, Ioan Paul I a vorbit despre subiectul adevărurilor imutabile şi a spus:

■ “Acestea sunt adevărurile: trebuie să mergem de-a lungul drumului acestor adevăruri, înţelegându-le din ce în ce mai mult, actualizându-ne, propunându-le într-o formă potrivită pentru vremurile nostre. Papa Paul a avut acelaşi gând.”40

În septembrie 1978, Luciani a fost auzit în apartamentele papale vorbind cu secretarul său de stat, “cardinalul” Villot: “Voi fi bucuros să vorbesc cu această delegaţie a Statelor Unite despre chestiune. Consider că nu putem lăsa situaţia aşa cum este ea acum.” “Chestiunea” era populaţia lumii. “Situaţia” era Humanae Vitae.41

În fruntea listei sale de priorităţi pentru reformă şi schimbare era să modifice radical relaţia Vaticanului cu capitalismul şi să atenueze ceea ce el credea că era suferinţa care deriva direct din Humanae Vitae.42 [Vrem să fim foarte clari că nu sugerăm că Humanae Vitae a fost un document bun. Nicidecum. Humanae Vitae a învăţat că soţii pot folosi contracepţie “naturală” şi să nu aibă copii deloc, după cum este documentat în această carte. Ideea este că Humanae Vitae a denunţat contracepţia artificială, iar Ioan Paul I i s-a opus foarte mult din acest motiv.]

În luna mai 1978, Luciani a fost invitat să participe şi să ia cuvântul la un congres internaţional ce avea loc la Milano pe 21-22 iunie. Scopul principal al congresului era de a sărbători viitoarea aniversare a enciclicei Humanae Vitae. Luciani a lăsat să se ştie că nu va vorbi la congres şi că nu va participa.43

Pe 19 septembrie 1978, Ioan Paul I a avut o întâlnire cu secretarul său de stat, “cardinalul” Villot. Ioan Paul I a declarat:

■ “Eminenţă, de aproximativ patruzeci şi cinci de minute discutăm despre contracepţie. Dacă informaţia care mi-a fost dată, diferitele statistici, dacă informaţia este corectă, atunci, în perioada de timp în care am vorbit, peste o mie de copii sub vârsta de cinci au murit de malnutriţie. Pe durata următoarelor patruzeci şi cinci de minute în timp ce dumneavoastră şi cu mine aşteptăm cu nerăbdare viitoarea noastră masă, încă o mie de copii vor muri de malnutriţie. Până mâine la aceeaşi oră, treizeci de mii de copii care în acest moment trăiesc, vor muri – de malnutriţie. Dumnezeu nu are grijă întotdeauna.”44

Vaticanul a pretins că pe data de 28 septembrie 1978 în jurul orei 23:00 Ioan Paul I a murit de un atac de cord masiv.45


Am dovedit că Ioan Paul I a fost un eretic-formal, care – pentru a enumera doar câteva – a aprobat complet indiferenţa religioasă şi falsul ecumenism al Conciliului Vatican II. Deoarece a fost un eretic, nu avea cum să fie ales în mod valid ca papă. A fost un antipapă necatolic.

Note de final pentru Secţiunea 15:

1 David Yallop, In God’s Name (An investigation into the Murder of John Paul I) [În Numele lui Dumnezeu (O Anchetă a Asasinării lui Ioan Paul I)], ediţie în engleză, Bantam Books, 1984, p. 60-61. 2 David Yallop, In God’s Name, ediţie în engleză, p. 60. 3 Raymond şi Lauretta Seabeck, The Smiling Pope [Papa Zâmbăreţ], ediţie în engleză, p. 60. Huntington, IN: Our Sunday Visitor Publishing, 2004, p. 27. 4 Raymond şi Lauretta Seabeck, The Smiling Pope, ediţie în engleză, p. 58. 5 David Yallop, In God’s Name, ediţie în engleză, p. 86, 190. 6 David Yallop, In God’s Name, ediţie în engleză, p. 190. 7 David Yallop, In God’s Name, ediţie în engleză, p. 201. 8 Raymond şi Lauretta Seabeck, The Smiling Pope, ediţie în engleză, p. 35. 9 Raymond şi Lauretta Seabeck, The Smiling Pope, ediţie în engleză, p. 36. 10 David Yallop, In God’s Name, ediţie în engleză, p. 32. 11 David Yallop, In God’s Name, ediţie în engleză, p. 191. 12 David Yallop, In God’s Name, ediţie în engleză, p. 192. 13 David Yallop, In God’s Name, ediţie în engleză, p. 32. 14 David Yallop, In God’s Name, ediţie în engleză, p. 33. 15 David Yallop, In God’s Name, ediţie în engleză, p. 61. 16 David Yallop, In God’s Name, ediţie în engleză, p. 60-61. 17 J.N.D. Kelly, Oxford Dictionary of Popes [Dicţionarul Oxford de Papi], ediţie în engleză, Oxford University Press, 2005, p. 325. 18 David Yallop, In God’s Name, ediţie în engleză, p. 62. 19 David Yallop, In God’s Name, ediţie în engleză, p. 65. 20 David Yallop, In God’s Name, ediţie în engleză, p. 60. 21 Raymond şi Lauretta Seabeck, The Smiling Pope, ediţie în engleză, p. 120. 22 David Yallop, In God’s Name, ediţie în engleză, p. 233. 23 David Yallop, In God’s Name, ediţie în engleză, p. 90. 24 Luigi Accattoli, When A Pope Asks Forgiveness [Când un Papă cere Iertare], ediţie în engleză, New York: Alba House and Daughters of St. Paul, 1998, p. 37. 25 David Yallop, In God’s Name, ediţie în engleză, p. 185. 26 L’ Osservatore Romano (Ziarul Vaticanului), ediţie în engleză, 31 Aug. 1978, p. 6. 27 L’ Osservatore Romano, ediţie în engleză, 31 Aug. 1978, p. 6. 28 L’ Osservatore Romano, ediţie în engleză, 31 Aug. 1978, p. 6. 29 L’ Osservatore Romano, ediţie în engleză, 31 Aug. 1978, p. 6. 30 L’ Osservatore Romano, ediţie în engleză, 31 Aug. 1978, p. 6. 31 L’ Osservatore Romano, ediţie în engleză, 7 Sep. 1978, p. 1. 32 Raymond şi Lauretta Seabeck, The Smiling Pope, ediţie în engleză, p. 64. 33 L’ Osservatore Romano, ediţie în engleză, 14 Sep. 1978, p. 2. 34 David Yallop, In God’s Name, ediţie în engleză, p. 189. 35 Luigi Accattoli, When A Pope Asks Forgiveness, ediţie în engleză, p. 44. 36 David Yallop, In God’s Name, ediţie în engleză, p. 210. 37 The Papal Encyclicals [Enciclicele Papale], ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 359. 38 Raymond şi Lauretta Seabeck, The Smiling Pope, ediţie în engleză, p. 44. 39 L' Osservatore Romano, ediţie în engleză, 21 Sep. 1978, p. 2. 40 L’ Osservatore Romano, ediţie în engleză, 21 Sep. 1978,p. 1. 41 David Yallop, In God’s Name, ediţie în engleză, p. 192,193. 42 David Yallop, In God’s Name, ediţie în engleză, p. 194. 43 David Yallop, In God’s Name, ediţie în engleză, p. 192. 44 David Yallop, In God’s Name, ediţie în engleză, p. 196. 45 Raymond şi Lauretta Seabeck, The Smiling Pope, ediţie în engleză, p. 70.

31

6. Biserica Catolică învaţă că un eretic ar înceta să mai fie papă, şi că un eretic nu

poate fi ales în mod valid ca papă

Enciclopedia Catolică, “Erezie”, 1914, vol. 7 , p. 261: “Chiar papa, dacă se face vinovat în mod notoriu de erezie, ar înceta să mai fie papă deoarece ar înceta să mai fie membru al Bisericii.”1

Erezia este negarea sau îndoiala persistentă din partea unei persoane botezate în ceea ce priveşte un articol de Credinţă catolică divină. În alte cuvinte, o persoană botezată care în mod intenţionat neagă o învăţătură autoritară a Bisericii catolice este eretică.

Martin Luther, poate cel mai notoriu eretic din istoria Bisericii, a răspândit erezia că oamenii au

nevoie doar de credinţă pentru a obţine şi a păstra starea de har sfinţitor, etc.

Pe lângă cazurile de antipapi care să conducă din Roma în urma unor alegeri necanonice, Biserica catolică învaţă că dacă un papă ar deveni eretic şi-ar pierde automat funcţia şi ar înceta să mai fie papă. Aceasta este învăţătura tuturor doctorilor şi părinţilor Bisericii care au vorbit despre această chestiune:

Un eretic nu poate fi papă tradus de la: www.VaticanCatholic.com 32

Sf. Robert Bellarmin, cardinal şi doctor al Bisericii, De Romano Pontifice, II, 30: “ Un papă care este eretic-formal, încetează automat (per se) să mai fie papă şi cap, la fel cum încetează automat să fie creştin şi membru al Bisericii. De aceea, poate fi judecat şi pedepsit de Biserică. Aceasta este învăţătura tuturor părinţilor Bisericii, care învaţă că ereticii-formal pierd imediat toată jurisdicţia.”

Sf. Robert Bellarmin, De Romano Pontifice, II, 30: “Acest principiu este foarte sigur. Necreştinul nu poate în vreun fel să fie papă, precum şi însuşi Caietan recunoaşte (ib. c. 26). Motivul pentru aceasta este că nu poate fi capul la ceva din care nu face parte; cel care nu este creştin nu este membru al Bisericii, iar ereticul-formal nu este creştin, după cum învaţă clar şi sf. Ciprian (lib. 4, epist. 2), sf. Atanasie (Scr. 2 cont. Arian.), sf. Augustin (lib. De great. Christ. cap. 20), sf. Ieronim (contra Lucifer.) şi alţii; aşadar ereticul-formal nu poate fi papă.”

Sf. Francisc De Sales (secolul 17), doctor al Bisericii, The Catholic Controversy [Controversa Catolică], p. 305-306: “Când el [papa] este în mod clar un eretic, cade ipso facto din demnitatea sa şi în afara Bisericii...”

Sf. Antoninus (1459): “În cazul în care papa ar deveni un eretic, s-ar găsi numai prin acel fapt şi fără orice altă sentinţă separat de Biserică. Un cap separat de trup nu poate, atâta timp cât rămâne separat, să fie cap al aceluiaşi trup de la care a fost separat. Un papă care ar fi separat de Biserică prin erezie, aşadar, prin acel lucru ar înceta să fie capul Bisericii. Nu poate fi eretic şi să rămână papă, căci aflându-se în afara Bisericii nu poate avea cheile Bisericii.” (Summa Theologica, citat în Actes de Vatican I. V. Frond pub.)

Faptul că un eretic nu poate fi papă este înrădăcinat în dogma că ereticii nu sunt membri ai Bisericii catolice

Trebuie notat că învăţătura de la sfinţii şi doctorii Bisericii care a fost citată mai sus – că un papă care ar deveni eretic ar înceta automat să mai fie papă – este înrădăcinată în dogma infailibilă că un eretic nu este membru al Bisericii catolice.

Papa Eugen al IV-lea, Conciliul din Florenţa, “Cantate Domino,” 1441: “Sfânta Biserică romană, cu fermitate crede, profesează şi propovăduieşte, că toţi cei care sunt în afara Bisericii catolice, nu doar păgânii dar şi evreii sau ereticii şi schismaticii, nu pot lua parte la viaţa veşnică şi vor merge în focul veşnic ce a fost pregătit pentru diavol şi îngerii săi, dacă nu vor fi alăturaţi Bisericii până la sfârşitul vieţii lor…”2

Papa Pius al XII-lea, Mystici Corporis Christi (# 23), 29 Iun. 1943: “Căci nu fiecare păcat, oricât de grav ar fi, este de proprie natură să separe un om de Trupul Bisericii, precum face schisma sau erezia sau apostazia.”3


Putem vedea că este învăţătura Bisericii catolice că omul este separat de Biserică prin erezie, schismă, sau apostazie.

Papa Leon al XIII-lea, Satis Cognitum (# 9), 29 Iun. 1896: “Practica Bisericii a fost mereu aceeaşi, după cum este arătat de învăţătura unanimă a părinţilor [Bisericii], care priveau mereu ca fiind în afara comuniunii catolice şi străin faţă de Biserică pe oricine s-ar fi depărtat oricât de puţin de la orice punct de doctrină proclamat de magisteriul ei autoritar.”4

Papa Leon al XIII-lea, Satis Cognitum (# 9): “Nimeni dintre cei care simplu nu cred în toate (aceste erezii) nu poate pentru acest motiv să se considere pe sine catolic sau să se numească astfel. Căci ar putea fi sau să apară alte erezii, care nu sunt enumerate în această lucrare a noastră, iar dacă cineva ţine chiar şi una din aceste erezii, atunci nu este catolic.”5

Papa Inocenţiu al III-lea, Eius exemplo, 18 Dec. 1208: “Cu inima credem şi cu gura mărturisim unica Biserică, nu a ereticilor, ci Sfânta Biserică romană, catolică şi apostolică, în afara căreia credem că nimeni nu se poate mântui.”6

Astfel, nu e doar opinia anumitor sfinţi şi doctori ai Bisericii că un eretic ar înceta să fie papă; este un fapt fără posibilitate de scăpare legat cu o învăţătură dogmatică. Un adevăr fără posibilitate de scăpare legat cu o dogmă este numit fapt dogmatic. Este aşadar un fapt dogmatic că un eretic nu poate fi papă. Un eretic nu poate fi papă, căci cineva care este în afară nu poate fi capul la ceva din care nici măcar nu este membru.

Papa Leon al XIII-lea, Satis Cognitum (#15), 29 Iun. 1896: “Aşadar cel care nu se află în comuniune cu Petru nu poate fi părtaş la autoritatea sa, căci este absurd a se imagina că cel care este în afară poate conduce în Biserică.”7

Papa Paul al IV-lea e emis o bulă papală declarând solemn că alegerea unui eretic ca papă este nulă şi fără valoare

În 1559 papa Paul al IV-lea a emis o întreagă bulă papală care vorbeşte despre acest subiect şi despre posibilitatea ca un eretic să fie ales ca papă.

(Papa Paul al IV-lea)


Când papa Paul al IV-lea a emis această bulă (citată mai jos) erau zvonuri că unul dintre cardinali era în secret protestant. Pentru a preveni alegerea unui asemenea eretic la funcţia papală, papa Paul al IV-lea a explicat pe larg declarând solemn că un eretic nu poate fi ales în mod valid ca papă. Dedesubt sunt porţiuni pertinente din această bulă. Întreaga bulă papală poate fi găsită şi pe internet.

Papa Paul al IV-lea, bula papală Cum ex Apostolatus Officio, 15 Feb. 1559: “1… Ţinând cont şi că, acolo unde pericolul este mai mare trebuie contracarat cu o sârguinţă şi mai mare, am fost preocupaţi ca nu cumva falşi profeţi sau alţii, chiar dacă au doar jurisdicţie seculară, în mod mizerabil să ademenească sufletele celor simpli, şi să tragă după ei în pierzanie, distrugere şi osândire, nenumărate popoare dedicate grijii şi conducerii lor, fie în treburi spirituale ori materiale; şi am fost preocupaţi de asemenea ca nu cumva să ni se întâmple, să vedem urâciunea pustiirii – despre care a vorbit Daniel profetul – în locul sfânt. Ţinând cont de toate acestea, dorinţa noastră a fost să ne îndeplinim datoria pastorală, în măsura în care cu ajutorul lui Dumnezeu putem face aceasta, pentru a împiedica vulpile care lucrează să distrugă via Domnului şi să ţinem lupii departe de stână, ca nu cumva să părem câini de pază nepricepuţi care nu pot lătra şi să nu pierim la un loc cu lucrătorul netrebnic şi să fim comparaţi cu cei ticăloşi …

6. În plus, [prin această a noastră constituţie, care va rămâne validă pentru totdeauna, legiferăm, determinăm, decretăm şi definim:] că dacă vreodată în orice moment va apărea că orice episcop, chiar dacă este arhiepiscop, patriarh sau mitropolit; sau orice cardinal al mai înainte menţionate Biserici romane, sau, după cum s-a menţionat deja, orice nunţiu papal, sau chiar pontiful roman, înainte de promovarea sau elevarea sa ca şi cardinal sau pontif roman, a deviat de la Credinţa catolică sau a căzut în vreo erezie:

(i) chiar dacă va fi fost necontestată şi acceptată în mod unanim de toţi cardinalii, promovarea sau elevarea va fi nulă, fără efect şi fără valoare; (ii) nu va fi posibil ca să obţină validitate (nici ca să se spună că astfel a obţinut validitate) prin acceptarea funcţiei, consacrării, autorităţii superioare, nici prin posesiunea de administraţie, nici prin întronarea putativă a unui pontif roman, sau veneraţie, sau supunere acordată acestuia de toţi, nici prin trecerea unei perioade de timp oricât de lungă în situaţia cea mai sus menţionată; (iii) nu va fi considerată ca fiind parţial legitimă în vreun fel … (vi) fără a fi nevoie de orice altă declaraţie, cei care au fost promovaţi sau elevaţi în acest fel să fie automat lipsiţi de toate demnităţile, poziţiile, onorurile, titlurile, autoritatea, funcţiile şi puterea …

10. Prin urmare nu este permis cuiva să încalce în vreun fel acest document de la a noastră aprobare, reintroducere, consimţământ, statut şi diminuare a voinţei şi decretelor, sau prin prezumţie nechibzuită să îl contrazică. Dacă va îndrăzni cineva aceasta, să-i fie de înţeles că va atrage asupra sa mânia lui Dumnezeu Atotputernicul şi a sfinţilor apostoli Petru şi Paul.

Dat la Roma, în biserica Sfântul Petru, în anul Întrupării Domnului 1559, 15 februarie, în anul al patrulea al pontificatului nostru.

+ Eu, Paul, episcop al Bisericii catolice …”

Cu plinătatea autorităţii sale papale, papa Paul al IV-lea a declarat că alegerea unui eretic este invalidă, chiar dacă este făcută cu aprobarea unanimă a tuturor cardinalilor şi este acceptată de toţi.


Papa Paul al IV-lea a declarat de asemenea că făcea această declaraţie pentru a combate sosirea în locul sfânt a urâciunii pustiirii, despre care a vorbit Daniel profetul. Aceasta este izbitor, şi pare să indice că însuşi magisteriul face legătura între sosirea finală a urâciunii pustiirii în locul sfânt (Matei 24:15) cu un eretic ce pretinde că e papă adevărat – poate din cauză că ereticul care pretinde că este papă adevărat va impune urâciunea pustiirii (noua liturghie) în locul sfânt, aşa cum credem că este cazul, sau pentru că ereticul antipapă el însuşi va fi urâciunea pustiirii în locul sfânt.

Enciclopedia Catolică repetă acest adevăr declarat de papa Paul al IV-lea, afirmând că alegerea unui eretic ca papă ar fi, desigur, complet nulă şi fără valoare.

Enciclopedia Catolică, “Alegeri Papale”, 1914, vol. 11, p. 456: “ Desigur, alegerea unui eretic, unui schismatic, sau unei femei [ca papă] ar fi nulă şi fără valoare.”8

În aliniament cu adevărul că un eretic nu poate fi papă, Biserica învaţă că în canonul liturghiei nu se poate ruga

pentru eretici

În rugăciunea Te Igitur a canonului liturghiei se roagă pentru papă. Însă Biserica învaţă de asemenea că în canonul liturghiei nu se poate ruga pentru eretici. Dacă un eretic ar putea să fie un papă adevărat, s-ar ajunge la o dilemă imposibil de rezolvat. Însă nu este de fapt o dilemă, căci un eretic nu poate fi un papă valid:

Libellus professionis fidei, 2 Apr. 517, profesiunea de credinţă prescrisă sub papa sf. Hormisdas: “Şi, astfel, sper să mă fac vrednic să fiu în unica comuniune cu voi, pe care scaunul apostolic o proclamă, în care este întreaga şi adevărata tărie a religiei creştine, promiţând că în viitor numele celor separaţi de comuniunea Bisericii catolice, adică, cei care nu sunt de acord cu scaunul apostolic, nu va fi citit în timpul misterelor sacre. Însă dacă voi încerca în vreun fel să deviez de la profesiunea mea, mărturisesc că sunt un complice în opinie cu cei pe care i-am condamnat. Însă cu propria mea mână am semnat această profesiune a mea, iar ţie, HORMISDAS, sfântul şi măreţul papă al oraşului Romei, am direcţionat-o.”9

Papa Benedict al XIV-lea, Ex Quo Primum (# 23), 1 Mar. 1756: “De asemenea, ereticii şi schismaticii sunt supuşi cenzurii şi excomunicării majore de către legea Can. de Ligu. 23, întrebarea 5, şi Can. Nulli, 5, dist. 19. Însă canoanele sfinte ale Bisericii interzic rugăciunile publice pentru cei excomunicaţi, după cum poate fi văzut în cap. A nobis, 2 şi cap. Sacris despre sentinţa excomunicării. Deşi aceasta nu interzice rugăciunea pentru convertirea lor, totuşi asemenea rugăciune nu poate lua forma de a proclama numele lor în rugăciunea solemnă din timpul Jertfei liturghiei.”10


Papa Pius al IX-lea, Quartus Supra (# 9), 6 Ian. 1873: “Din acest motiv Ioan, episcop al Constantinopolului, a declarat solemn – şi întregul Al Optulea Conciliu Ecumenic a făcut aceasta mai târziu – ‘că numele celor care s-au separat de comuniunea cu Biserica catolică, adică numele celor care nu au fost de acord în toate lucrurile cu scaunul apostolic, nu trebuie citit în timpul misterelor sacre.’”11

Note de final pentru Secţiunea 6:

1 The Catholic Encyclopedia, “Heresy,” [Enciclopedia Catolică, “Erezie”], ediţie în engleză, New York: Robert Appleton Co., 1914, vol. 7, p. 261. 2 Decrees of the Ecumenical Councils [Decrete ale Conciliilor Ecumenice], ediţie în engleză, Sheed & Ward and Georgetown University Press, 1990, vol. 1, p. 578; Denzinger, The Sources of Catholic Dogma [Magisteriul Bisericii], B. Herder Book. Co., ediţia a treisprezecea în engleză , 1957, nr. 714. 3 The Papal Encyclicals [Enciclicele Papale], ediţie în engleză, de Claudia Carlen, Raleigh: The Pierian Press, 1990, vol. 4 (1939-1958), p. 41. 4 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 2 (1878-1903), p. 393. 5 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 2 (1878-1903), p. 393. 6 Denzinger 423, ediţie în engleză. 7 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 2 (1878-1903), p. 401. 8 The Catholic Encyclopedia, “Papal Elections,” [Enciclopedia Catolică, “Alegeri Papale”], ediţie în engleză, 1914, vol. 11, p. 456. 9 Denzinger 172, ediţie în engleză. 10 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 84. 11 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 415.

Glosar de Termeni şi Principii

–Glosarul de termeni şi principii poate fi un ajutor rapid pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu unele din frazele, subiectele şi principiile care sunt frecvent menționate în această carte. Deoarece

considerăm că este mai benefic astfel, glosarul a fost aranjat pe subiecte şi nu alfabetic.– Papalitate – funcţia de papă (succesorul sfântului Petru) care a fost întemeiată de Isus Cristos (Mt. 16:18-20; Ioan 21:15-17) pe sfântul Petru ca şi cap al Bisericii creştine. Episcopii Romei sunt succesorii sfântului Petru. Ei deţin aceeaşi întâietate în Biserica creştină pe care şi sfântul Petru a avut-o în Biserica apostolică.

Magisteriu – autoritatea de învăţare deţinută de Biserica catolică, exercitată de un papă atunci când cu autoritatea papalităţii proclamă o dogmă. Nu fiecare declaraţie a unui papă adevărat este învăţătura magisteriului. Un papă vorbeşte în virtutea magisteriului atunci când sunt îndeplinite anumite condiţii (aşa cum este definit de Vatican I). Cei care sunt credincioşi magisteriului sunt cei care sunt credincioşi faţă de ceea ce toţi papii din istorie au învăţat dogmatic sau au arătat ca fiind ceea ce Biserica catolică a crezut dintotdeauna.

Ex Cathedra – Latină pentru “de la Scaun”. Se referă la atunci când un papă vorbeşte infailibil de pe Scaunul sfântului Petru, când a îndeplinit condiţiile pentru o pronunţare infailibilă. Este erezie şi păcat de moarte să contrazici o declaraţie ex cathedra a unui papă, căci constituie dogma pe care Cristos a revelat-o Bisericii. Declaraţiile ex cathedra sunt imutabile (neschimbătoare).

Papa Pius al IX-lea, Conciliul Vatican I, 1870, Sesiunea 4, Capitolul 4: “…Pontiful roman, atunci când vorbeşte ex cathedra [de pe scaunul lui Petru], adică, atunci când, în calitatea funcţiei sale de păstor şi învăţător al tuturor creştinilor, în virtutea autorităţii apostolice supreme pe care o deţine, explică [defineşte] o doctrină cu privire la credinţă sau morală pentru a fi crezută de Biserica universală, el posedă, prin asistenţa divină promisă lui în binecuvântatul Petru, acea infailibilitate care Mântuitorul Divin a dorit ca Biserica Sa să o aibă în definirea doctrinelor cu privire la credinţă sau morală. Prin urmare, asemenea definiţii ale pontifului roman sunt în sine, şi nu din consimţământul Bisericii, imutabile.”1

Revelaţie Divină/Dogmă – Învăţătura revelaţiei divine este adevărul lui Isus Cristos. Biserica catolică învaţă că cele două surse de revelaţie divină sunt Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie; adevăratul lor conţinut este proclamat de magisteriul Bisericii catolice. Revelaţia divină s-a sfârşit odată cu moartea ultimului apostol. Dogma este neschimbătoare. Când un papă defineşte o dogmă, nu face dogma adevărată din acel moment, ci declară solemn fără greşeală ceea ce a fost mereu adevărat de la moartea ultimului apostol. Dogmele trebuie crezute aşa cum Biserica “le-a declarat odată”, fără vreo depărtare de la acel înţeles spre o “înţelegere mai adâncă”.

Papa Pius al IX-lea, Conciliul Vatican I, Sesiunea 3, Cap. 4, despre Credinţă şi Raţiune, 1870, ex cathedra: “Prin urmare, de asemenea, acea înţelegere a dogmelor sale sfinte trebuie veşnic păstrată, pe care Sfânta Maică Biserică a declarat-o odată; şi niciodată nu trebuie să fie o îndepărtare de la acel înţeles, sub înşelătorul nume al unei “înţelegeri mai adânci.”2

Papa Pius al IX-lea, Conciliul Vatican I, Sesiunea 3, Cap. 4, Canonul 3: “Dacă spune cineva că este posibil la un moment dat, având în vedere progresul cunoaşterii, să fie atribuit dogmelor propuse de Biserică un sens care este diferit de ceea ce Biserica a înţeles şi înţelege: să fie anatema.”3

Glosar de Termeni şi Principii tradus de la: www.VaticanCatholic.com Eretic – o persoană botezată care respinge o dogmă a Bisericii catolice. Ereticii sunt automat excomunicaţi din Biserică (ipso facto) fără vreo declaraţie, pentru respingerea unei învăţături autoritare a Credinţei.

Papa Leon al XIII-lea, Satis Cognitum (# 9), 29 Iun. 1896: “Nimeni dintre cei care simplu nu cred în toate (aceste erezii) nu poate pentru acest motiv să se considere pe sine catolic sau să se numească astfel. Căci ar putea fi sau să apară alte erezii, care nu sunt enumerate în această lucrare a noastră, iar dacă cineva ţine chiar şi una din aceste erezii, atunci nu este catolic.”4

Papa sf. Pius al X-lea, Editae Saepe (# 43), 26 Mai 1910: “Este adevăr sigur şi precis că nicio altă nelegiuire nu ofensează şi înfuriază mai mult pe Dumnezeu decât viciul ereziei.”5

Schismatic – o persoană botezată care refuză comuniunea cu un papă adevărat sau cu catolici adevăraţi. Schismaticii sunt aproape întotdeauna şi eretici. Schismaticii de asemenea atrag asupra lor excomunicarea automată.

Apostat – o persoană botezată care nu doar neagă unul sau mai multe adevăruri ale Credinţei catolice, ci abandonează cu totul Credinţa catolică. Apostaţii de asemenea atrag asupra lor excomunicarea automată.

Antipapă – cineva care în mod fals pretinde că e papă (i.e. cineva care în mod fals pretinde să fie episcopul Romei). Au fost peste 40 de antipapi în istoria Bisericii, inclusiv unii care s-au instalat în Roma. Această carte dovedeşte că revoluţia Vatican II a fost introdusă de antipapi pozând drept papi adevăraţi.

Sedevacante; poziţia sedevacante – Sede este din latină pentru “scaun” şi Vacante este din latină pentru “gol.” O perioadă sedevacante este o perioadă când nu este un papă: Scaunul sfântului Petru este gol. Aceasta se întâmplă de obicei după moartea sau abdicarea unui papă; a avut loc de peste 200 de ori în istoria Bisericii, şi a durat uneori chiar şi ani întregi. Doctorii Bisericii învaţă de asemenea că Scaunul lui Petru ar deveni vacant dacă un papă ar deveni eretic-formal. Poziţia sedevacante descrie poziţia catolicilor tradiţionali, care consideră că Scaunul sfântului Petru este în prezent vacant deoarece se poate dovedi că persoana care se află în Roma este un eretic-formal, şi în consecinţă nu poate fi un papă adevărat.

Vatican II – un conciliu care a avut loc între 1962-1965. Vatican II a pretins a fi un conciliu general al Bisericii catolice, însă a fost de fapt un “conciliu tâlhăresc” revoluţionar care a învăţat doctrine condamnate de Biserica catolică. Vatican II a introdus o religie nouă, şi a fost responsabil pentru roadele incredibil de rele şi schimbările revoluţionare care au urmat în consecinţă.

Secta Vatican II – această frază descrie Biserica falsă ce a apărut de la Vatican II, care a fost prezisă în profeţiile catolice şi în Sfânta Scriptură. Această sectă contrafăcută este plină de erezii, apostazie şi cele mai cumplite scandaluri, după cum dovedeşte în detaliu mare această carte. Se dovedeşte că secta Vatican II nu este Biserica catolică, ci o falsitate a Diavolului, care încearcă să piardă oamenii în timpul marii apostazii. Novus Ordo Missae – Latină pentru Noua Rânduială a Liturghiei; se referă la noua liturghie promulgată de antipapa Paul al VI-lea pe 3 aprilie 1969.

Glosar de Termeni şi Principii tradus de la: www.VaticanCatholic.com Biserica Novus Ordo – După cum se face referire în această carte, e practic sinonim cu termenul “secta Vatican II”, care descrie contrafăcuta Biserică Vatican II, noua liturghie şi pe adepţii ei.

Catolic Tradiţional – o persoană care e pur şi simplu un catolic ce aderă la Credinţa catolică din toate timpurile, care respectă toate dogmele proclamate de papi, şi aderă la riturile tradiţionale ale Bisericii. Un catolic tradiţional nu acceptă falsa religie Vatican II sau noua liturghie (liturghia Novus Ordo), deoarece sunt noutăţi opuse învăţăturii catolice.

Fals Tradiţionalist – o persoană care aderă la Credinţa catolică tradiţională în anumite feluri (de exemplu, respingerea ecumenismului sau respingerea unor părţi din Vatican II), însă de asemenea se supune în anumite privinţe sectei Vatican II. Supunerea falşilor “tradiţionalişti” în faţa sectei Vatican II se întâmplă de obicei pentru că acceptă “papii” de după Vatican II ca fiind papi adevăraţi, când se poate dovedi că “papii” de după Vatican II sunt de fapt antipapi (după cum se dovedeşte în această carte).

Ecumenism – se referă la învăţătura Vatican II şi a “papilor” de după Vatican II, care spune că trebuie să respectăm, se ne unim, să ne rugăm în comun şi să stimăm falsele religii. “Ecumenismul”, aşa cum este practicat şi învăţat de secta Vatican II, este condamnat în mod direct de învăţătura catolică, de papii adevăraţi şi de întreaga Tradiţie a Bisericii. Acest ecumenism pune adevărata religie la acelaşi nivel cu falsele religii, şi pe adevăratul Dumnezeu la acelaşi nivel cu falşi dumnezei. Ecumenismul sectei Vatican II este demascat în detaliu în această carte. Unii spun că, în mod strict, ecumenismul se referă la practica eretică de a te uni cu sectele schismatice şi protestante, în timp ce dialogul interreligios se referă la aceeaşi practică cu religiile necreştine. Însă cei doi termeni au devenit sinonime astăzi.

CONCEPTE CATOLICE CU PRIVIRE LA RELIGIILE NECATOLICE

Religiile necatolice sunt false/ Nu este mântuire în afara Bisericii Catolice – Biserica catolică învaţă ca dogmă că este o singură religie adevărată şi un singur Dumnezeu adevărat. Biserica învaţă că toate religiile necatolice sunt false şi aparţin Diavolului. Este dogmă a Credinţei catolice că În afara Bisericii catolice nu este mântuire (extra ecclesiam nulla salus). Aceasta a fost de şapte ori definită ex cathedra de papi.

Papa sf. Grigore cel Mare, citat Summo Iugiter Studio, 590-604: “Sfânta Biserică universală învaţă că doar în ea este posibil a aduce închinare lui Dumnezeu cu adevărat şi declară că toţi cei care sunt în afara ei nu se vor mântui.”6

Papa Eugen al IV-lea, Conciliul din Florenţa, “Cantate Domino”, 1441, ex cathedra: “Sfânta Biserică Romană, cu fermitate crede, profesează şi propovăduieşte, că toţi cei care sunt în afara Bisericii catolice, nu doar păgânii, dar şi evreii sau ereticii şi schismaticii, nu pot lua parte la viaţa veşnică şi vor merge în focul veşnic ce a fost pregătit pentru Diavol şi îngerii săi, dacă nu vor fi alăturaţi Bisericii până la sfârşitul vieţii lor; că unitatea acestui trup ecleziastic este de o asemenea importanţă încât doar pentru cei care persistă în el, sacramentele Bisericii contribuie la mântuire, iar posturile, pomenile şi alte acte de pietate şi practici ale oastei creştine, produc recompense veşnice; şi că nimeni nu se poate mântui, oricât de multe pomeni ar fi făcut şi chiar dacă a vărsat sânge în numele lui Cristos, decât dacă a perseverat în sânul şi unitatea Bisericii catolice.”7

Glosar de Termeni şi Principii tradus de la: www.VaticanCatholic.com

Păgânism/închinarea la alţi dumnezei – Termenul păgânism se referă la religiile false, politeistice, precum budismul, hinduismul, etc. Păgânii se închină la mai mulţi dumnezei. Biserica catolică învaţă că dumnezeii la care se închină membrii religiilor păgâne sunt diavoli.

Psalmi 95:5 – “Căci toţi dumnezeii păgânilor sunt diavoli…”

1 Corinteni 10:20 – “Cele ce jertfesc păgânii, jertfesc diavolilor şi nu lui Dumnezeu. Şi nu voiesc ca voi să fiţi părtaşi ai diavolilor.”

Papa Pius al XI-lea, Ad Salutem (#27), 20 Aprilie 1930: “…întreg viciul şi nebunia, toate nelegiuirile şi desfrâul, introduse în viaţa omului de diavoli prin închinarea la falşi dumnezei.”8

Islam – o religie falsă revelată de falsul profet Mahomed (Muhammad). Adepţii acestei religii se numesc musulmani, şi se ghidează după cartea numită Coran. Musulmanii resping Preasfânta Treime şi dumnezeirea lui Cristos. Învăţătura catolică învaţă că islamul este o sectă demonică şi o urâciune (i.e. o sectă a Diavolului). Musulmanii sunt necredincioşi şi trebuie convertiţi ca să se poată mântui.

Papa Eugen al IV-lea, Conciliul din Basel, 1434: “…există speranţă că foarte mulţi din abominabila sectă a lui Mahomed vor fi convertiţi la Credinţa catolică.”9

Papa Calixt al III-lea: “Jur să … preamăresc adevărata Credinţă, şi să extirpez secta demonică a apostatului şi necredinciosului Mahomed [islam] în Est.”10

Însă secta Vatican II umple islamul cu laude şi îl consideră o religie bună.

Iudaism – religia care spune că Isus Cristos nu este Mesia şi încearcă să practice Vechiul Legământ dat prin medierea lui Moise. Iudaismul spune că Mesia încă nu a venit pentru prima dată. Biserica catolică învaţă că vechiul Legământ a fost revocat odată cu venirea lui Cristos, că e păcat de moarte să continui să îl practici (vezi Conciliul din Florenţa), şi că adepţii religiei iudaice nu se pot mântui dacă nu se convertesc la Isus Cristos şi la Credinţa catolică.

Papa Eugen al IV-lea, Conciliul din Florenţa, 1441, ex cathedra: “Sfânta Biserică romană, cu fermitate crede, profesează şi propovăduieşte, că subiectul ce aparţine legii Vechiului Testament, legea mozaică, care se împarte în ceremonii, rituri sacre, jertfe şi sacramente... după venirea Domnului nostru... au încetat, iar sacramentele Noului Testament au început... Aşadar, pe toţi care după acest timp (promulgarea Evangheliei) practică circumcizia şi Sabatul şi celelalte cerinţe ale legii, Sfânta Biserică romană îi declară străini faţă de Credinţa creştină şi nici în cea mai mică măsură potriviţi să ia parte la mântuirea veşnică.”11

Papa Benedict al XIV-lea, A Quo Primum, 14 Iun. 1751: “Cu siguranţă Biserica nu degeaba a stabilit rugăciunea universală care este oferită de la răsăritul până la apusul soarelui pentru necredincioşii evrei, ca să fie salvaţi din întunericul lor şi să vină la lumina adevărului.”12

“Ortodoxia” / “Ortodox” Estic – adepţii schismei care a avut loc în anul 1054 faţă de Biserica catolică. “Ortodocşii” resping dogma papalităţii, infailibilitatea papală, şi ultimele 13 concilii dogmatice ale Bisericii. De asemenea, permit divorţul şi recăsătoria. Biserica catolică învaţă că sunt eretici şi schismatici, şi trebuie convertiţi pentru unitate şi pentru ca să se poată mântui.


Papa Benedict al XIV-lea, Allatae Sunt (#19), 26 Iul. 1755: “În primul rând, misionarul care încearcă, cu ajutorul lui Dumnezeu, să întoarcă la unitate pe schismaticii greci şi estici, ar trebui să-şi concentreze întreg efortul singurului obiectiv de a-i salva de la doctrinele ce sunt în contradicţie cu Credinţa catolică.”13

Însă secta Vatican II spune că “ortodocşii” nu trebuie convertiţi. După cum se dovedeşte în această carte, secta Vatican II învaţă că ei sunt parte din adevărata Biserică şi pe drumul spre mântuire.

Protestanţi – Adepţii sectelor care s-au rupt de Biserica catolică după răzvrătirea lui Martin Luther în 1517. Protestanţi sunt cei care resping dogma catolică în una sau mai multe privinţe. Cel care respinge sau protestează împotriva oricărei dogme catolice este eretic şi ipso facto excomunicat. Protestanţii resping dogma catolică de obicei în privinţa preoţiei, liturghiei, sacramentelor, papalităţii, necesității credinţei şi faptelor, mijlocirii sfinţilor, etc.

Papa Pius al XI-lea, Rerum omnium perturbationem (#4), 26 Ian. 1923: “…ereziile generate de Reformă [protestantă]. În aceste erezii descoperim începuturile acelei apostazii a omenirii faţă de Biserică...”14

Papa Leon al XII-lea, Ubi Primum (# 14), 5 Mai 1824: “Este imposibil pentru Dumnezeul cel adevărat, care este Însuşi Adevărul, cel mai bun, cel mai înţelept Furnizor, şi Răsplătitorul oamenilor de bună credinţă, să aprobe toate sectele care profesează false învăţături, ce deseori sunt incompatibile una cu cealaltă şi contradictorii, şi să acorde recompense veşnice membrilor acestora... Prin dumnezeiască credinţă mărturisim un singur Dumnezeu, o singură credinţă, un singur botez... De aceea profesăm că nu este mântuire în afara Bisericii.”15

Secta Vatican II însă, spune că protestantismul nu este erezie, că protestanţii nu sunt eretici, că sectele lor sunt mijloace de mântuire şi că fac parte din adevărata Biserică.

ALTE CONCEPTE CATOLICE IMPORTANTE FOLOSITE ÎN ACEASTĂ

CARTE Catolicii nu pot participa la închinare necatolică – Înainte de Vatican II, toate manualele de morală teologică catolică reiterau învăţătura tradiţională a Bisericii – că e păcat de moarte împotriva legii divine ca cineva să participe la închinare necatolică. După Vatican II această activitate aducătoare de păcat de moarte este în mod oficial încurajată (e.g., vezi secţiunea din această carte intitulată: Secta Vatican II contra Bisericii Catolice în privinţa participării la închinare necatolică).

Papa Pius al XI-lea, Mortalium Animos (# 10): “Aşadar, venerabili fraţi, este clar de ce acest Scaun apostolic nu a permis vreodată supuşilor săi să ia parte în adunările necatolicilor …”16

Erezia poate fi manifestată prin faptă – În timp ce unii oameni îşi manifestă erezia prin declaraţii scrise sau vorbite, marea parte a ereziei şi apostaziei este manifestată prin faptă, nu prin cuvânt. Oamenii îşi manifestă erezia sau apostazia mergând la temple necatolice pentru a se închina, precum sinagoga sau moscheea, sau alăturându-se protestanţilor şi schimaticilor în închinarea acestora din biserici.


Sf. Toma de Aquino, Summa Theologica, Pt. I-II, Î. 103, Art. 4: “Toate ceremoniile sunt o profesiune de credinţă, care constă în închinarea la Dumnezeu în interiorul nostru. Omul poate face profesiunea credinţei sale interioare atât prin cuvinte cât şi prin fapte: iar în fiecare profesiune, dacă face o falsă declaraţie, păcătuieşte de moarte.”17

De aceea sf. Toma de Aquino a învăţat că dacă cineva ar face închinăciune la mormântul lui Mahomed, acela e un apostat. Asemenea acţiune luată şi separat ar arăta că nu are Credinţa catolică, şi că acceptă falsa religie a islamului.

Sf. Toma de Aquino, Summa Theologica, Pt. II, Î. 12, Art. 1, Ob. 2: “…dacă cineva … face închinăciune la mormântul lui Mahomed, trebuie considerat ca apostat.”18

Papa Pius al IX-lea, Ineffabilis Deus, 8 Dec. 1854, definind Neprihănita Zămislire: “…prin propria lor acţiune ei atrag asupra lor penalităţile stabilite prin lege, dacă, ceea ce gândesc în inima lor [contrar acestui decret], ei ar îndrăzni să semnifice prin cuvânt sau prin scris sau prin alte mijloace externe.”19

Vedem aici că erezia împotriva dogmei Neprihănitei Zămisliri poate fi semnificată şi prin cuvânt, prin scris sau “prin alte mijloace externe”. De fapt, în cartea sa Principles of Catholic Theology, Benedict XVI a recunoscut că acţiunile şi gesturile ecumenismului, pe care secta de după Vatican II le-a făcut către schismaticii estici, semnifică întocmai că (potrivit sectei Vatican II) schismaticii nu trebuie să accepte întâietatea papală (primatul papal):

■ Benedict al XVI-lea, Principles of Catholic Theology [Principii de Teologie Catolică] (1982), p. 198: “Pe de altă parte, nici nu este posibil pentru el să privească ca fiind singura formă posibilă şi, prin urmare, ca fiind obligatorie pentru toţi creştinii forma pe care această întâietate [papală] a luat-o în secolele nouăsprezece şi douăzeci. Gesturile simbolice ale papei Paul al VI-lea şi, în special, îngenuncherea sa în faţa reprezentantului patriarhului ecumenic [patriarhul schismatic Athenagoras] au fost o încercare de a exprima exact aceasta…”20

Se va discuta mai mult în carte, însă aceasta este o recunoaştere stupefiantă, din partea liderului curent al sectei Vatican II, că acţiunile ecumenismului semnifică erezie împotriva întâietăţii papale. Acesta este un exemplu clar de erezie manifestată prin faptă.

Biserica catolică respinge pe toţi cei care au păreri contrare ei – Cei care resping învăţătura dogmatică a Bisericii catolice sunt condamnaţi, anatemizaţi şi respinşi de Biserică.

Papa Pelagius al II-lea, epistola (1) Quod ad dilectionem, 585: “Însă dacă cineva, fie sugerează, sau crede, sau presupune să înveţe contrar acestei credinţe, să-i fie de înţeles că e condamnat şi de asemenea anatemizat potrivit părerii aceloraşi părinţi.”21

Papa Eugen al IV-lea, Conciliul din Florenţa, “Cantate Domino,” 1441: “Aşadar ea [Biserica] condamnă, respinge, anatemizează şi declară ca fiind în afara Trupului lui Cristos, care e Biserica, pe oricine ţine păreri opuse sau contrare.”22

Glosar de Termeni şi Principii tradus de la: www.VaticanCatholic.com Să respingi o dogmă a Bisericii catolice înseamnă să respingi întreaga Credinţă, căci Cristos este garantul dogmelor ei –

Papa Leon al XIII-lea, Satis Cognitum (# 9), 29 Iun. 1896:

“…poate fi legitim pentru vreo persoană să respingă oricare din aceste adevăruri fără ca prin acel fapt să cadă în erezie? – fără să se separe de Biserică? – fără a nega într-un singur act năvalnic întreaga învăţătură creştină? Căci asemenea este natura Credinţei încât nimic nu poate fi mai absurd decât a accepta anumite lucruri şi a le respinge pe celelalte… Însă acela care nu este de acord chiar şi într-un singur punct cu adevărul dumnezeieşte destăinuit, respinge în mod absolut întreaga Credinţă, întrucât refuză astfel să îl cinstească pe Dumnezeu ca fiind adevărul suprem şi motivul formal al Credinţei.”23

Papa Leon al XIII-lea, Satis Cognitum (# 9), 29 Iun. 1896: “Biserica, întemeiată pe aceste principii şi vigilentă la slujba sa, a afişat cel mai mare zel şi efort în păzirea integrităţii Credinţei. De aceea i-a considerat rebeli şi excluşi din rândurile copiilor săi pe toţi care ţineau păreri contrare ei în vreun punct de doctrină. Arienii, montaniştii, novaţienii, quartodecimanii, eutichienii, cu siguranţă nu au respins întreaga doctrină catolică: au abandonat doar o singură porţiune a ei. Totuşi cine nu ştie că au fost declaraţi eretici şi alungaţi din sânul Bisericii? În mod asemănător au fost condamnaţi toţi autorii opiniilor eretice care i-au urmat în perioadele ulterioare. Nimic nu poate fi mai periculos decât acei eretici care recunosc aproape întregul ciclu de doctrină, şi totuşi printr-un singur cuvânt, la fel ca şi cu o picătură de otravă, infectează Credinţa simplă şi adevărată învăţată de Domnul nostru şi transmisă prin Tradiţie apostolică.”24

Catolicii nu sunt în comuniune cu ereticii – Toţi care resping Credinţa Bisericii catolice sunt în afară şi străini faţă de comuniunea ei; catolicii adevăraţi nu trebuie să fie uniţi în vreo comuniune cu ei.

Papa Leon al XIII-lea, Satis Cognitum (# 9), 29 Iun. 1896: “Practica Bisericii a fost mereu aceeaşi, după cum este arătat de învăţătura unanimă a părinţilor [Bisericii], care priveau mereu ca fiind în afara comuniunii catolice, ŞI STRĂIN FAŢĂ DE BISERICĂ, PE ORICINE S-AR FI DEPĂRTAT ORICÂT DE PUŢIN DE LA ORICE PUNCT DE DOCTRINĂ PROCLAMAT DE MAGISTERIUL EI AUTORITAR.”25

Papa sf. Leon cel Mare, Predica 129: “De aceea, pentru că în afara Bisericii Catolice nimic nu e perfect, nimic nepângărit… nu ne asemănăm în vreun fel cu cei care sunt despărţiţi de unitatea Trupului lui Cristos; nu suntem uniţi în vreo comuniune.”26

Trebuie opus rezistenţă clericilor, inclusiv episcopilor sau papilor dacă se depărtează de Credinţă; îşi pierd automat funcţia dacă devin eretici publici

Canonul 188.4, Codul de Drept Canonic din 1917: “Sunt anumite cauze care provoacă demisia tacită (subînţeleasă) de la o funcţie, demisie care este acceptată anticipat prin acţiunea legii, şi astfel este validă fără vreo declaraţie. Aceste cauze sunt… (4) dacă s-a depărtat în mod public de credinţă.”27

Papa Leon al XIII-lea, Satis Cognitum (#15), 29 Iun. 1896: “Aşadar cel care nu se află în comuniune cu Petru nu poate fi părtaş la autoritatea sa, căci este absurd a se imagina că cel care este în afară poate conduce în Biserică.”28


Ce este o depărtare publică de la Credinţă?

Canonul 2197.1, Codul de Drept Canonic din 1917: “O nelegiuire este publică: (1) dacă este deja în mod obişnuit cunoscută, sau circumstanţele sunt astfel încât se ajunge la concluzia că poate şi va deveni cu uşurinţă astfel…”29

Sf. Robert Bellarmin, De Romano Pontifice, Cartea II, Cap. 30: “Sfinţii părinţi învaţă în mod unanim nu doar că ereticii sunt în afara Bisericii, ci şi că sunt ‘ipso facto’ lipsiţi de toată jurisdicţia şi demnitatea ecleziastică [bisericească].”

Dom Prosper Guéranger, The Liturgical Year [Anul Liturgic], Vol. 4, p. 379, despre cum un laic din secolul 5 a opus rezistenţă şi l-a condamnat pe Nestorius (episcopul său) când acesta a manifestat erezie formală: “Atunci Satana l-a produs pe Nestorius… întronat pe scaunul Constantinopolului… În anul exaltării lui, de Crăciun în anul 428, Nestorius, profitând de mulţimea imensă care se adunase în onoarea Maicii Fecioare şi a Pruncului ei a rostit de la amvonul episcopal următoarea blasfemie: ‘Maria nu l-a născut pe Dumnezeu; fiul ei era doar un om, instrumentul Divinităţii.’ Mulţimea s-a cutremurat. Eusebius, un simplu laic, s-a ridicat exprimând indignarea generală, şi a protestat împotriva acestui act de impietate. În curând un protest mai explicit s-a format şi s-a răspândit în numele membrilor acestei biserici lovite de durere, lansând o anatemă împotriva oricui ar îndrăzni să spună: ‘Fiul unul-născut al Tatălui şi Fiul Mariei sunt persoane diferite.’ Această atitudine generoasă a fost dispozitivul de siguranţă al Bizanţului, şi a câştigat laudele papilor şi conciliilor. Când păstorul devine lup, prima datorie a turmei este să se apere.”30

Papa sf. Celestin, citat de sf. Robert Bellarmin: “Autoritatea Scaunului nostru Apostolic a determinat că episcopul, clericul, sau simplul creştin care a fost dat afară din funcţie sau excomunicat de Nestorius ori de adepţii acestuia după ce Nestorius a început să predice erezie, nu vor fi consideraţi ca fiind daţi afară din funcţie sau excomunicaţi. Căci cel care se depărtează de Credinţă cu asemenea predici, nu poate în vreun fel să destituie sau să dea afară pe cineva.”31

Sf. Robert Bellarmin, cardinal şi doctor al Bisericii, De Romano Pontifice, II, 30: “Un papă care este eretic-formal, încetează automat (per se) să mai fie papă şi cap, la fel cum încetează automat să fie creştin şi membru al Bisericii. De aceea, poate fi judecat şi pedepsit de Biserică. Aceasta este învăţătura tuturor părinţilor Bisericii care învaţă că ereticii-formal pierd imediat toată jurisdicţia.”

Sf. Robert Bellarmin, De Romano Pontifice, II, 30: “Acest principiu este foarte sigur. Necreştinul nu poate în vreun fel să fie papă, precum şi însuşi Caietan recunoaşte (ib. c. 26). Motivul pentru aceasta e că nu poate fi capul la ceva din care nu face parte; cel care nu este creştin nu este membru al Bisericii, iar ereticul-formal nu este creştin, după cum învaţă clar şi sf. Ciprian (lib. 4, epist. 2), sf. Atanasie (Scr. 2 cont. Arian.), sf. Augustin (lib. De great. Christ. cap. 20), sf. Ieronim (contra Lucifer.) şi alţii; aşadar ereticul-formal nu poate fi papă.”

Sf. Francisc De Sales (secolul 17), doctor al Bisericii, The Catholic Controversy [Controversa Catolică], p. 305-306 : “Când el [papa] este în mod clar un eretic, cade ipso facto din demnitatea sa şi în afara Bisericii...”32


Sf. Antoninus (1459): “În cazul în care papa ar deveni un eretic, s-ar găsi numai prin acel fapt şi fără orice altă sentinţă separat de Biserică. Un cap separat de trup nu poate, atâta timp cât rămâne separat, să fie cap al aceluiaşi trup de la care a fost separat. Un papă care ar fi separat de Biserică prin erezie, aşadar, prin acel lucru ar înceta să fie capul Bisericii. Nu poate fi eretic şi să rămână papă, căci aflându-se în afara Bisericii nu poate avea cheile Bisericii.” (Summa Theologica, citat în Actes de Vatican I. V. Frond pub.)

Sf. Robert Bellarmin, De Romano Pontifice, Cartea II, Cap. 30, cu privire la cum judecăm că cineva este eretic: “…căci oamenii nu au obligaţia de a putea citi inimile; însă când ei văd că cineva este eretic prin faptele sale exterioare, îl judecă a fi un eretic pur şi simplu, şi îl condamnă ca fiind eretic.”33

Indefectibilitate – se referă la promisiunea lui Cristos că va fi mereu cu Biserica Sa (Mt. 28) şi că porţile Iadului nu pot birui Biserica (Mt. 16). Indefectibilitatea înseamnă că Biserica catolică va rămâne în esenţă ceea ce este, până la sfârşitul timpului. Indefectibilitatea Bisericii necesită ca cel puţin o rămăşiţă a Bisericii să existe până la sfârşitul lumii, ca învăţăturile oficiale ale Bisericii să nu aibă erori, şi ca un papă adevărat să nu înveţe vreodată în mod autoritar greşeli întregii Biserici. Nu exclude antipapi care ar poza drept papi adevăraţi sau o sectă contrafăcută care reduce susţinătorii adevăratei Biserici Catolice la câţiva rămaşi în timpul zilelor de pe urmă, aceste lucruri fiind exact ceea ce a fost prezis că se va întâmpla spre sfârşitul lumii şi ce s-a întâmplat în timpul crizei ariene.

Sf. Atanasie: “Chiar dacă ar rămâne doar o mână de catolici credincioşi Tradiţiei, ei sunt cei care sunt adevărata Biserică a lui Isus Cristos.”34

Note de final pentru secţiunea Glosarului de Termeni şi Principii

1 Denzinger, The Sources of Catholic Dogma [Magisteriul Bisericii], B. Herder Book. Co., ediţia a treisprezecea în engleză, 1957, nr. 1839. 2 Denzinger 1800, ediție în engleză. 3 Denzinger 1818, ediție în engleză. 4 The Papal Encyclicals [Enciclicele Papale], ediţie în engleză de Claudia Carlen, Raleigh: The Pierian Press, 1990, vol. 2 (1878-1903), p. 393. 5 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 3 (1903-1939), p. 125. 6 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 230. 7 Denzinger 714, ediție în engleză. 8 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 3 (1903-1939), p. 381. 9 Decrees of the Ecumenical Councils [Decrete ale Conciliilor Ecumenice], ediţie în engleză, Sheed & Ward and Georgetown University Press, 1990, vol. 1, p. 479. 10 Von Pastor, History of the Popes II [Istoria Papilor II], ediţie în engleză, 346; citat de Warren H. Carroll, A History of Christendom [O Istorie a Creştinătăţii], ediţie în engleză, vol. 3 (The Glory of Christendom) [Gloria Creştinătăţii], Front Royal, VA: Christendom Press, p. 571. 11 Denzinger 712, ediție în engleză. 12 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 41-42. 13 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 57. 14 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 3 (1903-1939), p. 242. 15 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 201. 16 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 3 (1903-1939), p. 317. 17 Sf. Toma de Aquino, Summa Theologica, Pt. I-II, Î. 103., Art. 4 18 Sf. Toma de Aquino, Summa Theologica, Pt. II, Î. 12, Art. 1, Ob. 2 19 Denzinger 1641, ediție în engleză. 20 Benedict al XVI-lea, Principles of Catholic Theology [Principii de Teologie Catolică], ediţie în engleză, San Francisco: Ignatius Press, 1982, p. 198. 21 Denzinger 246, ediție în engleză. 22 Denzinger 705, ediție în engleză.


23 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 2 (1878-1903), p. 394. 24 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 2 (1878-1903), p. 393. 25 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 2 (1878-1903), p. 393. 26 Citat în Sacerdotium, # 2, Instauratio Catholica, Madison Heights, WI, p. 64. 27 The 1917 Pio-Benedictine Code of Canon Law, tradus în engleză de Dr. Edward Von Peters, Ignatius Press, 2001, p. 83. 28 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 2 (1878-1903), p. 401. 29 The 1917 Pio-Benedictine Code of Canon Law, tradus în engleză de Dr. Edward Von Peters, p. 695. 30 Dom Prosper Guéranger, The Liturgical Year [Anul Liturgic], ediţie în engleză, Loreto Publications, 2000, vol. 4, p. 379. 31 Citat de sf. Robert Bellarmin, De Romano Pontifice, II, 30. 32 Sf. Francisc De Sales, The Catholic Controversy [Controversa Catolică], ediţie în engleză, Rockford, IL: Tan Books, 1989, p. 305-306. 33 Sf. Robert Bellarmin, De Romano Pontifice, II, 30. 34 Sf. Atanasie, Epistolă către Catolici.

Aceste capitole sunt traduse din cartea: Adevărul despre ce s-a întâmplat de fapt cu Biserica Catolică după Vatican II (The Truth about What Really Happened to the Catholic Church

after Vatican II) scrisă de fratele Michael Dimond şi de fratele Peter Dimond de la Mănăstirea Preasfânta Familie (Most Holy Family Monastery) www.vaticancatholic.com

http://www.vaticancatholic.com/

Bazată pe învăţătura infailibilă a papilor catolici (Magisteriu), sfânta Scriptură şi Tradiţia catolică, această carte apără Credinţa catolică şi Biserica catolică. Cu dovezi incontestabile şi documentaţie de netăgăduit (inclusiv peste 1700 de trimiteri), această carte demonstrează ce s-a întâmplat de fapt cu Biserica catolică după Vatican II, şi conţine cea mai completă demascare a apostaziei de după Vatican II făcută vreodată. ► Veţi afla că în istoria catolică au fost 260 de papi şi peste 40 de antipapi (i.e. falşi papi care au pretins să fie papi adevăraţi însă nu erau, unii dintre ei instalându-se pentru o perioadă de timp chiar la Roma).

► Veţi afla că o apostazie în Roma a fost prezisă să aibă loc în zilele de pe urmă. ► Veţi afla ceea ce Biserica catolică învaţă cu privire la eretici: ereticii pierd fără vreo declaraţie orice funcţie ei deţin sau pretind că deţin în Biserica catolică (inclusiv funcţia de papă) dacă se depărtează de Credinţa catolică. ► Veţi afla ceea ce Biserica catolică învaţă cu privire la religiile necatolice, şi ceea ce s-a învăţat după Vatican II despre religiile necatolice. ► Veţi afla că apariţia unei contra-Biserici în zilele de pe urmă – o sectă contrafăcută menită să înşele şi să piardă pe catolici în timpul Marii Apostazii – a fost prezisă de Isus Cristos, de Maica lui Dumnezeu în timpul apariţiei sale din 1846 de la La Salette (Franţa), şi alte profeţii catolice, inclusiv de papa Leon al XIII-lea. ► Veţi afla că “Biserica” ce a apărut după Vatican II este fără îndoială o contra-Biserică – cu noi învăţături, noi practici, antipapi eretici-formal şi o nouă liturghie, toate fiind contrare învăţăturii Bisericii catolice. ► Învăţăturile false şi eretice ale acestei contra-Biserici şi a antipapilor ei sunt demascate şi dezminţite în detaliu mare în această lucrare. Cartea conţine: ● Cea mai puternică demascare a ereziilor din documentele Conciliului Vatican II (1962-1965) care a fost făcută vreodată... ● Cea mai puternică demascare a ereziilor lui Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea, Ioan Paul I, Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea de până acum, inclusiv despre şocantele acţiuni ale “ecumenismului” interreligios... ● O examinare detaliată a revoluţiei liturgice (schimbarea liturghiei şi sacramentelor după Vatican II), şi de ce multe din noile sacramente (inclusiv noua liturghie) sunt invalide, după cum arată învăţătura catolică sacramentală... ● Răspunsuri la fiecare obiecţie majoră adusă de cei care spun că aceste concluzii prezentate în carte nu sunt conforme cu învăţătura catolică despre papalitate sau despre indefectibilitatea Bisericii catolice... ● O viguroasă demascare a roadelor rele care au venit de la Vatican II, acestea fiind grăitoare în privinţa adevărului despre ce s-a întâmplat după Vatican II, inclusiv urâciosul scandal sexual preoţesc (şi de ce a apărut), scandalul despre primirea la împărtăşire a politicienilor care promovează avortul, urâcioasa stare a seminariilor şi ordinelor călugăreşti, fiascoul anulărilor, unirea “Bisericii” care a apărut după Vatican II cu toate culturile păgâne, apostazia ierarhiei de după Vatican II, şi multe altele... ● Această carte vorbeşte în detaliu despre multe dintre chestiunile aduse în discuţie de diferite grupuri catolice tradiţionale care în mod corect au concluzionat că Vatican II a produs apostazia, însă trag concluzii diferite. Cartea este bazată pe ani de cercetări intense, inclusiv: un studiu al fiecărei enciclice papale din 1740 (anul când forma modernă de enciclică a fost introdusă), un studiu al decretelor tuturor conciliilor ecumenice din istoria Bisericii şi a altor bule papale, cercetarea fiecărei publicaţii a ziarului săptămânal al Vaticanului din 4 aprilie 1968 până în prezent, un studiu intens al istoriei catolice, şi multe altele. Niciun catolic nu-şi poate permite să nu citească această lucrare monumentală.

(658 pagini)

vezi şi:

Biblia dovedeşte învăţăturile Bisericii Catolice (The Bible proves the Teachings of the Catholic Church) de fratele Peter Dimond de la Mănăstirea Preasfânta Familie (Most Holy

Family Monastery)

În această carte se va vedea că:

● Biblia fără îndoială învaţă că trupul şi sângele lui Isus sunt prezente în Euharistia adevărată, aşa cum Biserica catolică a învăţat dintotdeauna

● Biblia învaţă doctrinele catolice despre Maria, inclusiv Neprihănita Zămislire (concepţia fără păcat), virginitatea sa perpetuă şi înălţarea cu trupul la cer; şi că ea este chivotul Noului Legământ

● Biblia învaţă că Isus l-a făcut pe sf. Petru primul papă, prim-ministrul sau guvernatorul Bisericii Sale

● Biblia învaţă în mod repetat că omul nu este justificat (nu are starea de har sfinţitor) doar prin credinţă, ci că faptele omului (păcate), pe lângă credinţă, determină dacă omul are starea de har sfinţitor şi mântuirea

● Biblia învaţă în mod repetat că este posibil ca un credincios adevărat, prin păcat, să se depărteze de credinţă sau să piardă starea de har sfinţitor; multe pasaje dezmint răspândita idee de “securitate veşnică” sau “odată mântuit pentru totdeauna mântuit”

● nenumăraţi oameni au interpretat complet greşit o mână de versete biblice şi le-au folosit să construiască o falsă părere despre starea de har sfinţitor/mântuire, părere ce contrazice întreaga învăţătură a lui Isus şi a Bibliei

● Biblia învaţă că Isus a întemeiat spovada făcută la preoţi, şi a dat apostolilor puterea de a ierta păcatele

● Biblia învaţă că oamenii sfinţi fac demersuri pe lângă Dumnezeu (atât pe pământ cât şi după moarte), şi că mijlocirea lor poate influenţa modul în care Dumnezeu va trata pe alţi oameni

● Biblia învaţă că îngerii şi sfinţii joacă un rol important în mântuirea oamenilor, şi că atât îngerii cât şi sfinţii mijlocesc şi pot fi invocaţi (se pot face rugăciuni către ei) pentru a obţine haruri de la Dumnezeu

● Biblia învaţă că statuile/imaginile figurilor cereşti nu sunt interzise, ci au fost de fapt poruncite pentru templul lui Dumnezeu; şi că relicvele oamenilor sfinţi erau venerate şi miraculoase chiar

● Biblia învaţă că apa Botezului înlătură păcatele, dă starea de har sfinţitor, şi este necesară pentru mântuire

● Biblia învaţă despre purgatoriu

● Biblia învaţă că, pe lângă Scriptură, trebuie de asemenea crezut în sfânta Tradiţie şi în Biserică; şi că sfânta Tradiţie de asemenea este “cuvântul lui Dumnezeu” -dezminţind sola scriptura

● părinţii Bisericii (i.e., acei scriitori creştini timpurii care au primit tradiţia de la apostoli) au crezut în învăţătura catolică

● o înţelegere mai detaliată a Bibliei corectează multe înţelegeri greşite pe care oamenii le au cu privire la o varietate de chestiuni ce au legătură cu Credinţa catolică şi Biblia

● Martin Luther (1483-1546), primul protestant identificabil şi precursorul tuturor denominaţiilor necatolice a ajuns la părerile sale mai târziu decât s-ar crede; şi că Luther încă profesa să fie catolic pe data considerată de majoritatea în ziua de azi, începutul “reformei” protestante

● Martin Luther a “descoperit” şi a inventat doctrinele sale cu ziua; şi multe altele...

Această carte conţine toate informaţiile necesare pentru a dovedi chiar din Biblie că Biserica catolică este unica Biserică creştină adevărată. Cartea conţine dovezi amănunţite, argumente şi răspunsuri la obiecţii în ceea ce priveşte cele mai importante subiecte.

(125 pagini)

În afara Bisericii Catolice, categoric nu este Mântuire (Outside the Catholic Church There is Absolutely No Salvation) de fratele Peter Dimond de la Mănăstirea Preasfânta Familie (Most

Holy Family Monastery)

“De departe cea mai bună și mai în profunzime carte care a fost scrisă despre învățătura infailibilă a Bisericii catolice privind necesitatea Credinței catolice și a sacramentului Botezului pentru mântuire” (afirmaţie a multora care au citit-o)

În această carte:

Introducere 1. Scaunul sfântului Petru despre În afara Bisericii nu este Mântuire 2. Cheile sfântului Petru şi Credinţa sa, care nu poate greşi 3. Trebuie să crezi dogma așa cum a fost odată declarată 4. Alţi papi despre În afara Bisericii nu este Mântuire 5. Botezul este singura cale de a intra în sânul Bisericii 6. Unica Biserică a credincioşilor 7. Supunerea faţă de Biserică/suveranul pontif 8. Sacramentul Botezului este necesar pentru Mântuire 9. Apa este necesară pentru Botez şi Ioan 3:5 trebuie înţeles la modul propriu (literalmente) 10. Pruncii nu se pot mântui fără botez 11. Cei care mor în păcat strămoşesc sau în păcat de moarte ajung în iad 12. Este un singur Botez, nu trei 13. Simbolul Atanasian 14. Botezul dorinţei şi botezul sângelui – tradiţii eronate create de om 15. Papa sfânt Leon cel Mare încheie dezbaterea 16. Obiecţii Majore – Sesiunea 6, Capitolul 4 a Conciliului Tridentin; Dogma, Papa Pius al IX-lea şi

ignoranţa invincibilă; Obiecţia “interpretării private” 17. Alte obiecţii 18. Erezia referitoare la Sufletul Bisericii 19. Botezul dorinţei contra învăţăturii universale şi constante a teologilor 20. Exultate Deo de asemenea încheie dezbaterea 21. Noul Testament este clar cu privire la faptul că sacramentul Botezului este indispensabil pentru

Mântuire 22. Alte consideraţii biblice 23. Întregul adevărat har sfinţitor şi cauzele pentru starea de har sfinţitor 24. Catolicii trebuie să creadă şi să profeseze că întregul sistem sacramental este necesar pentru

mântuire (de fide) 25. Sf. Isaac Jogues şi sf. Francisc Xavier împotriva ignoranţei invincibile şi despre necesitatea

Botezului 26. Cazul părintelui Feeney 27. Protocolul 122/49 28. Erezia înainte de Vatican II 29. Mystici Corporis 30. Papa Pius al XII-lea, părintele Feeney si dogma 31. Verdictul se află în: Boston deschide calea într-un masiv scandal preoţesc ce zguduie întreaga

naţiune 32. Ereticii depun mărturie 33. Notă destinată celor care cred în botezul dorinţei 34. Rezultatul degenerat al ereziei împotriva acestei dogme 35. Atacuri recente (SSPX, etc.) 36. Concluzie

(335 pagini)

alte subiecte de interes:

Padre Pio: un preot catolic care a lucrat minuni și a purtat rănile lui Isus Cristos pe trupul său

Această carte descrie viața sfântă a lui Padre Pio, un preot italian care a trăit în secolul 20. Viața și minunile sale demonstrează adevărul religiei catolice.

- Evenimentul primirii stigmatelor - Copilăria lui Padre Pio - Spovezi - Padre Pio despre moda zilelor noastre - Despre păcate de necurăție - Influența lui Padre Pio cu oamenii - Padre Pio redă vederea orbilor - O fată fără pupile vede! - Povestiri personale - Bilocația - Padre Pio este văzut în aer - Despre relația sa cu îngerii - Padre Pio despre Diavol - Chinurile uimitoare suferite de Padre Pio din cauza demonilor - Suferințele lui Padre Pio - Padre Pio vroia să fie misionar - Mâncarea și somnul - Rugăciunea și Padre Pio - Padre Pio despre Preasfânta Fecioară și Rozariu - Padre Pio despre Rozariu ca armă - Alte viziuni date lui Padre Pio - Padre Pio și Purgatoriul - Raiul - Padre Pio nu știa totul - Despre: Biserică, ordinul lui, dreptatea lui Dumnezeu, lume, și sufletele osândite la Iad - Padre Pio despre necesitatea Credinței catolice, despre necesitatea lucrărilor prin credință; și

despre alte religii și secte - Despre lectură spirituală - Despre oameni care caută extraordinarul - Padre Pio despre drumul spre Rai și despre cât de puțini se mântuiesc - Padre Pio despre Credință - Padre Pio despre a face doar voia Domnului - Padre Pio despre lume - Padre Pio despre mândrie - Padre Pio despre Liturghie - Padre Pio despre primirea Sfintei Împărtășanii - Devoțiuni speciale ale lui Padre Pio - Padre Pio despre căsătorie - Sfârșitul vieții lui Padre Pio

OZN-uri: Activitate Demonică și Farse Elaborate Menite să Înșele Omenirea

CARTEA DESPRE OZN-URI CARE TREBUIE CITITĂ Aflați că: ◦ OZN-urile sunt un fenomen spiritual demonic ◦ Cele mai interesante date despre OZN-uri ◦ De ce OZN-urile nu pot fi aeronave materiale ale unor civilizații extraterestre ◦ Ceea ce experții de top la nivel mondial în domeniul OZN-urilor au concluzionat despre OZN-uri ◦ Imposibilitatea ca extratereștrii să călătorească prin spațiu în obiecte zburătoare către planeta Pământ ◦ Paralelele uimitoare între răpirile extraterestre OZN și posesia demonică De asemenea, se vorbește despre cazuri celebre de răpiri “extraterestre”; Roswelt; Majestic 12; oamenii în negru; filmul cu autopsia extratereștrilor; aria 51; mutilarea bovinelor; pistele extraterestre de aterizare; cercurile din lanuri; și altele...

15. Scandalurile şi ereziile lui Ioan Paul I

Documents

Transcript of 15. Scandalurile şi ereziile lui Ioan Paul I