Prilejul pentru afirmarea şi desăvârşirea luptei naţionale a cehilor şi cehoslovacilor în vederea constituirii lor într-un singur stat a survenit odată cu sfârşitul Primului Război Mondial. Astfel, la 15/28 octombrie 1918 (când guvernul austro-ungar a acceptat nota americană din 6/19 octombrie – privind acordarea independenţei cehoslovacilor şi iugoslavilor), Comitetul Naţional Ceh a proclamat independenţa ţării, preluând în câteva zile toată administraţia civilă şi militară. După două zile, la 17/30 octombrie, Consiliul Naţional Slovac a dat Declaraţia de autodeterminare, separare de monarhie şi unirea cu Cehia, iar la 1/14 noiembrie la Praga, s-a deschis Adunarea Naţională, care a proclamat Republica Cehoslovacă independentă, avându-l ca preşedinte pe Thomas Garrigue Masaryk. Noul stat cehoslovac se compunea din patru teritorii principale: la vest se găseau fostele provincii austriece Boemia, Moravia şi părţi din Silezia sudică; la est erau Slovacia şi Rutenia, ambele foste teritorii ale regatului maghiar, dar diferite în ce priveşte compoziţia socială şi etnică; în plus, în urma disputei acerbe cu Polonia, Cehoslovacia căpătase regiunea Teschenului. Pentru o mai bună organizare administrativă a noului stat s-a adoptat în februarie 1920 o Constituţie care prevedea: Cehoslovacia era proclamată republică democratică; era introdus sistemul parlamentar bicameral: deputaţii erau aleşi pe o perioadă de 6 ani, iar membrii Senatului pe 8 ani; şeful statului avea să fie un preşedinte ales o dată la 7 ani de ambele camere ale parlamentului; ambele organisme urmau să fie alese pe bază de reprezentativitate proporţională, prin vot universal, direct, secret şi obligatoriu; organizarea locală se baza pe un număr de 23 de župy (judeţe). Totuşi, Cehoslovacia rămânea un stat puternic centralizat. Pentru alegerile din aprilie 1920 s-au înscris în campania electorală 23 de formaţiuni politice; iar peste 2 ani s-au confruntat 29 de partide.

In ciuda numarului mare de partide, Cehoslovacia s a bucurat de stabilitate poltica, chiar daca guvernul era invitabil format de o coalitie. Intre 1922 si 1926 a fost o combinatie rosu verde intre socialisti si agrarieni, intre 1926 si 1929 o coalitie verde negru a agrarienilor cu gruparile burgheze conservatoare, iar intre 1929 si 1938 o combinatie larga, care a cuprins in diferite perioade reprezentanti ai tuturor celor trei grupari principale: verzi, rosii si negri. Relativa stabilitate a acestor coalitii era, in parte, rezultatul dorintei partidelor participante de a se imbuna unele pe altele cu ajutorul legislatiei. O alta cauza era ca partidele dispunea de o putee atat de mare, incat Cehoslovacia a devenit un stat al partidelor politice. Puterea venea, intr o oarecare masura din faptul ca ele erau angajatorii deputatilor din cele doua camere ale Parlamentului, conditie care, evident, nu facea decat sa intareasca disciplina de partid. De asemenea, sistemul electoral era unul in care votul nu se acorda nominal, ci partidelor, care distribuiau locurile propriilor lor candidati, proces prin care masina de partid capata o putere enorma, candidatii fiind la fel de dornici sa fie pe placul sefilor politici ca si pe cel al alegatorilor.

Caracteristica principală a sistemului politic al Cehoslovaciei între 1920 şi 1938 „a fost extraordinara ei stabilitate, dar şi fidelitatea ei la fel de rară” în Europa, la idealurile dreptului şi democraţiei. Dar cel mai important motiv pentru stabilitatea politică l-a constituit înfiinţarea a două mecanisme neoficiale, semiconstituţionale, care să ajute la rezolvarea dificultăţilor de natură politică: Hrad şi Pĕtka. Primul grup Hrad se referă la rolul politic al palatului prezidenţial. Hradul si a exercitat puterea numai cand a fost nevoie si niciodata in detrimentul sistemului democratic. Al doilea grup Pĕtka definea întâlnirile conducătorilor celor cinci partide principale: agrarienii, naţional-democraţii, social-democraţii, naţional-socialiştii şi popularii. Aceştia se întâlneau periodic şi cădeau de acord asupra problemelor politice, evitând crizele de guvern. Petka era descrisa ca fiind trustul creirelor sub conducerea lui Masarik sau „adevaratul guvern al tarii”. Deşi era unul dintre cele mai dezvoltate state ale Europei, îndeosebi sub aspect industrial, Cehoslovacia a avut de rezolvat probleme dificile de ordin economic, legate de exportul produselor industriale şi de importul de materii prime, precum şi din cauza diferenţelor existente de la o regiune la alta. Dacă Cehia era dezvoltată industrial şi cu o agricultură intensivă, Slovacia era predominant agrară, iar regiunea subcarpatică chiar înapoiată. După ce în februarie 1920, Adunarea Naţională a adoptat Constituţia, în aprilie acelaşi an au avut loc alegeri parlamentare câştigate de social-democraţi. Însărcinat să formeze un nou guvern, Tusar a ignorat orientarea spre stânga şi voinţa de înnoire a maselor populare, şi a intrat în coaliţie cu agrarienii. Pentru a pune capăt agitaţiilor şi nemulţumirilor în lumea satelor, guvernul, conform promisiunilor făcute, a prezentat parlamentului proiectul reformei agrare, după care trebuiau confiscate 4.081.000 ha aparţinând marilor proprietari, adică 29,1% din suprafaţa ţării. În anii 1921-1923, Cehoslovacia a trecut printr-o criză economică, care a avut drept efect reducerea cu 20-30% a salariilor oamenilor muncii, creşterea numărului şomerilor. Perioada cuprinsă între 1924 şi 1929 a fost deosebit de favorabilă dezvoltării economice cehoslovace. Planul Dowes şi Tratatul de la Locarno, slăbind poziţiile Franţei şi favorizând creşterea economiei germane, au influenţat negativ asupra relaţiilor economice ale Cehoslovaciei cu Sud –Vestul Europei, unde încep să apară produsele industriale germane. Criza economică declanşată în 1930, atinge apogeul în 1933, când producţia industrială reprezenta abia 60% din nivelul atins în 1929. Thomas Masaryk a demisionat din postul de preşedinte al ţării, numindu-l pe Edvard Beneš succesor. Cu toate aceste schimbări, la nivelul conducerii statului, ele nu au putut pune pentru mult timp în umbră problema cea mai importantă a politicii cehoslovace a anilor '30: contestarea centralismului de către extremiştii slovaci şi germani. Principalele obiective ale politicii externe au decurs din tratatele de la Saint Germain şi Trianon, care au recunoscut existenţa juridică internaţională a Cehoslovaciei. Pentru a contracara spiritul revanşard al statelor vecine precum Ungaria, Germania şi Bulgaria, s-a încheiat un tratat de alianţă defensivă cehoslovaco – iugoslav urmat de tratatele româno – cehoslovac din 23 aprilie 1921 şi româno – iugoslav din 7 iunie 1921, formându-se astfel baza „Micii Înţelegeri”.

Cehoslovacia a semnat în iulie 1933, la Londra, Convenţia de definire a agresiunii, a stabilit relaţii diplomatice cu U.R.S.S.( 9 iunie 1934) şi a încheiat Tratatul de prietenie, alianţă şi asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică (16 mai 1935). Cursul din ce în ce mai rapid al evenimentelor anunţa apropierea catastrofalului deznodământ pentru Cehoslovacia din anii 1938-1939. La strângerea cercului în jurul Cehoslovaciei au contribuit şi acţiunile desfăşurate în vara lui 1938 de guvernul Poloniei. Urmărind atent izolarea crescândă a Cehoslovaciei Polonia aştepta dezagregarea ei pentru a putea revendica teritoriul Teschen. În aceste condiţii, agitaţiile şi acţiunile ale fasciştilor lui Konrad Henlein, susţinut şi încurajat de Hitler, s-au intensificat. La Congresul de la Karlovy – Vary al Partidului germanilor sudeţi (24 aprilie 1938) Henlein a revendicat desprinderea regiunii sudete de Cehoslovacia şi înglobarea ei în Reichul hitlerist. Guvernul Hadza, care la început a respins programul nazist de la Karlovy – Vary, a acceptat să trateze cu Henlein recunoaşterea autonomiei regiunii sudete. La 13 august , Henlein a încercat o lovitură de stat. Puciul fascist a fost înăbuşit şi guvernul Cehoslovac a dat ordin de arestare a lui Henlein. Ca răspuns la aceasta , la graniţele Cehoslovaciei au fost mobilizate unităţi hitleriste. Copleşit de presiunile tot mai insistente anglo – franceze şi ameninţările lui Hitler, preşedintele Benes s-a adresat, la 26 septembrie, preşedintelui S.U.A. Roosvelt cu solicitarea de a frâna Parisul şi Londra de pe calea concesiilor; speranţe deşarte, căci Roosevelt,a avut o singură soluţie; o conferinţă a celor patru mari puteri – Franţa, Marea Britanie, Germania, Italia pentru „rezolvarea” problemei cehoslovace. Acceptată de principalul actor, Hitler, conferinţa reunea la Műnchen pe cei patru protagonişti(29-30 septembrie 1938). Într-adevăr, la 30 septembrie 1938, orele 1 şi 45 minute dimineaţa, s-a semnat acordul prin care se amputa Cehoslovacia. În conformitate cu aceasta între 1 şi 10 octombrie, trupele germane au ocupat regiunea sudetă. Criza sudetă a destabilizat viaţa politică internă. La 5 octombrie 1938 preşedintele Edvard Benes a demisionat. La 30 noiembrie i-a luat locul Emil Hacha, un bătrân jurist. În aceeaşi lună prin Dictatul de la Viena, Sudul Slovaciei şi al Ruteniei erau cedate Ungariei, iar Polonia lua Teschenul. Prin proclamarea statului autonom slovac la 14 martie 1939, condus de dr. Jozef Tiso şi ocuparea regiunilor cehe, la 15 martie 1939, de către Germania hitleristă ia sfârşit independenţa Cehoslovaciei. În concluzie, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, tânărul stat cehoslovac dispărea sub tăvălugul german, însă acesta va apărea pe scena europeană după sfârşitul războiului, sub influenţa U.R.S.S-ului.

R. J. Crampton – Europa rasariteana in sec XX .. si dupa, Ed. Curtea veche, Bucuresti, 2002.Guy Hermet, Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa, Iaşi, Ed. Institutul European, 1997.Marusia, Cîrstea, Gheorghe Buzatu, Europa în balanţa forţelor I 1919-1939, Bucureşti, Ed. Mica Valahie,2007.